Dreptul la Viata Si Protectia Fatului

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. OCROTIREA DREPTULUI LA VIAȚĂ ȘI A DREPTULUI LA VIAȚĂ PRIVATĂ

Subcapitolul 1.1. OCROTIREA DREPTULUI LA VIAȚĂ

Noțiunile de „viață” și de „drept la viață”

Elementele componente ale dreptului la viață

Frontierele dreptului la viață în dreptul penal

Subcapitolul 1.2. OCROTIREA DREPTULUI LA VIAȚĂ PRIVATĂ

1.2.1. Noțiunea de „viață privată”

1.2.2. Conflictul dintre dreptul la viață al copilului și dreptul de a avorta al femeii însărcinate

CAPITOLUL 2. PROTECȚIA PENALĂ A EMBRIONILOR UMANI

Subcapitolul 2.1. EMBRIONUL UMAN- RES SAU PERSONA?

Subcapitolul 2.2. PROCREAREA MEDICAL ASISTATĂ

Subcapitolul 2.3. INSTRUMENTE LEGALE LA NIVEL NATIONAL ȘI INTERNAȚIONAL

2.3.1. Provocări românești

2.3.2. Instrumente legale la nivel internațional

CAPITOLUL 3. PROTECȚIA FĂTULUI ÎMPOTRIVA AGRESIUNILOR PRIN MIJLOACE DE DREPT PENAL

Subcapitolul 3.1. INFRACȚIUNEA DE PROVOCAREA ILEGALĂ A AVORTULUI (ART. 185 VCP)

3.1.1. Definiție

3.1.2. Obiectul juridic

3.1.3. Subiecții

3.1.4. Latura obiectivă

3.1.5. Latura subiectivă

3.1.6. Forme. Tentativa și consumarea

3.1.7. Modalități. Sancțiuni

3.1.8. Cauze de nepedepsire

3.1.9. Aspecte procesuale

Subcapitolul 3.2. INFRACȚIUNEA DE ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII (ART. 201 NCP)

3.2.1. Conținutul legal al infracțiunii

3.2.2. Analiză comparativă între art. 201 NCP și art. 185 VCP

3.2.3. Incriminarea avortului în legislația altor state

Subcapitolul 3.3. INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMAREA FĂTULUI (ART. 202 NCP)

3.3.1. Structura incriminării

3.3.2. Condiții preexistente

3.3.3. Conținutul constitutiv

3.3.4. Forme. Sancționare

3.3.5. Cauze justificative speciale. Cauze de nepedepsire

CAPITOLUL 4. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea aleasă spre cercetare am înțeles să o structurez în patru capitole, și anume: capitolul I, intitulat ,,Ocrotirea dreptului la viață și a dreptului la viață privată”, capitolul al II-lea, denumit ,,Protecția penală a embrionilor umani”, capitolul al III-lea, intitulat, Protecția fătului împotriva agresiunilor prin mijloace de drept penal” și capitolul al IV-lea, cu titlul ,,Concluzii și propuneri de lege ferenda”.

În primul capitol, am discutat despre ocrotirea dreptului la viață și a dreptului la viață privată. În primul subcapitol am definit noțiunilor de „viață” și de „drept la viață” pentru a înțelege astfel care sunt elementele componente ale dreptului la viață și care sunt frontierele acestuia, mai exact când începe și se sfârșește viața.

Dreptul la viață este unul dintre drepturile fundamentale ale ființei umane și importanța sa este recunoscută prin însăși protecția ce i se oferă. Ce ridică probleme însă este cui i se recunoaște. Textele legale internaționale conferă dreptul la viață ”ființei umane” sau ”oricărei persoane”, fără însă a oferi o definiție acestor concepte, definiție ce ar pune capăt multor controverse și ar asigura o aplicare unitară a prevederilor legale internaționale la nivelul tuturor statelor.

Cel de-al doilea subcapitol încearcă să rezolve conflictul dintre dreptul la viață al fătului și dreptul la viață privată al mamei, mai exact dreptul acesteia de a dispune de propriul corp.

Capitolul al II-lea vine și dezbate subiectul protecției embrionului uman în materie penală.

Primul subcapitol tratează problema naturii juridice a embrionului uman, problemă ce a născut îndelungate controverse în doctrină și jurisprudență, astfel încât, în acest moment nu există un punct de vedere unanim acceptat asupra acestei chestiuni. În dezbatere au intrat argumente de natură filosofică, religioasă, morală, medical și bineînțeles, juridică. Așa cum se exprimă Jean Hauser, ne aflăm în fața unei „dezbateri niciodată finalizate asupra naturii embrionului uman: persoană, ființă vie sau ființă în devenire”.

Al doilea subcapitol vorbește despre procrearea medical asistată. „Dezvoltarea tehnologiilor de reproducere a generat o serie de controverse relative la valoarea vieții umane, pornind de la ideea dacă un copil cu malformații sau suferind de o anumită boală are dreptul de a se naște sau nu. Controversele au apărut pe fondul exemplelor oferite de-a lungul istoriei de către anumite popoare, cum au fost spartanii, care considerau că este chiar o datorie faptul de a ucide pe cei slabi sau pe copiii prezentând un anumit handicap”.

Există mai multe tehnici utilizate pentru procrearea asistată medical, printre care enumerăm: „inseminarea artificială, care este cea mai veche tehnică folosită și fertilizarea artificială urmată de implantarea embrionului în uter prin metoda in vitro, care datează din 1978, și prin metoda injectării intracitoplasmatice de spermă”.

În subcapitolul al treilea al capitolului II am trecut în revistă instrumente legale atât naționale, cât și internaționale care tratează problema protecției embrionului uman supusă atenției în prezenta lucrare și modalitatea în care acestea „tin pasul” cu realitatea socială a timpurilor noastre.

Capitolul al III-lea tratează mijloacele penale prin care i se oferă fătului protecție împotriva agresiunilor. În acest sens, am analizat în primul subcapitol infracțiunea de provocare ilegală a avortului, prevăzută de art. 185 din Vechiul Cod Penal.

Am continuat în subcapitolul al doilea cu echivalenta sa din noua reglementare, mai exact infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii, prezăvută de art. 201 din Noul Cod Penal, unde, după o analiză a conținutului legal al acesteia din urmă, am realizat o analiză comparativă între art. 201 NCP și art. 185 VCP.

În ultimul subcapitol, intitulat „Vătămarea fătului”, am analizat conținutul legal al infracțiunii de vătămare a fătului, noutate adusă de Noul Cod Penal, fără echivalent în vechea reglementare, care, din acest punct de vedere poate fi considerat un pas înainte în ceea ce privește reglementările în materia protecției produsului de concepție.

În capitolul al IV-lea am menționat concluziile desprinse în urma finalizării cercetării și câteva propuneri pertinente.

„Protecția penală a produsului de concepție” este un subiect ce ridică probleme controversate și, deși intens dezbătută la nivel internațional, nici pe departe nu s-a reușit epuizarea tuturor problemelor, acesta fiind si principalul motiv pentru opțiunea făcută în sensul cercetării acestei teme.

CAPITOLUL 1. OCROTIREA DREPTULUI LA VIAȚĂ ȘI A DREPTULUI LA VIAȚĂ PRIVATĂ

OCROTIREA DREPTULUI LA VIAȚĂ

1.1.1 NOȚIUNEA DE „VIAȚĂ„ ȘI DE „DREPT LA VIAȚĂ”

„Dreptul la viață reprezintă un drept fundamental al omului, care, prin importanța sa depășește sfera interesului personal, având relevanță pentru întreaga societate. De aceea, acest drept fundamental capătă o dimensiune socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele și convențiile internaționale, dar și prin normele dreptului intern. Interesant de stabilit este momentul din care începe protecția dreptului la viață, aspect care atrage în diferitele legislații incriminarea sau nu a faptei de avort. De asemenea, prezintă importanță determinarea conținutului acestui drept, în sensul de a stabili dacă el include și dreptul de a muri al unei persoane”.

„Protejarea dreptului la viață prin normele interne și internaționale constituie un imperativ și, în același timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns legată și determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea, libertatea, etc. După cum s-a arătat viața umană ca valoare socială apărată prin normele de drept se înfățișează nu numai ca un drept absolut al individului la viață, opozabil tuturor cetățenilor, dar și ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocrotește în interesul întregii societăți”. Ocrotirea dreptului la viață își găsește consacrarea prin normele internaționale în primul rând, dar și prin normele interne, ale dreptului penal, având în vedere importanța pe care viața unei persoane o prezintă nu numai pentru ea, dar și pentru întreaga societate. Astfel, în articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se prevede că "orice ființă are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa". În articolul 6 din Pactul Internațional privitor la drepturile civile și Politice se precizează că: "Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar".

Pentru o mai bună întelegerea a acestei probleme, este necesar să se definească noțiunea de „viață” și prin aceasta noțiunea de „drept la viață”.

Cel mai simplu este să considerăm că dreptul la viață începe odată cu nașterea și se sfârșește cu moartea persoanei. Cu alte cuvinte, dreptul la viața începe odată cu începutul vieții persoanei și se sfârșește odată cu sfârșitul vieții. Astfel, durata dreptului la viață ar fi egală cu durata vieții.

Lucrurile nu sunt însă atât de simple, căci o astfel de abordare s-ar dovedi fără doar și poate simplistă și nu ar lua în considerare situația juridică a embrionului și cea a fătului, problema viabilității fătului sau multe alte probleme cu care se confruntă la ora actuală stiința dreptului.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei vine cu Recomandarea nr. 874 din 04 octombrie 1979 privind o Cartă europeană a drepturilor copilului , care, recunoaște fiecărui copil dreptul la viață din momentul concepției.

După cum interesul protejat este cel al persoanei în cauză sau al societății, s-a opinat că există un drept personal la viață și un drept detasat la viață, criteriul clasificării fiind tipul interesului cu care se corelează dreptul la viață. Mai mult chiar, în unele opinii există și un al treilea interes protejat, anume acela al persoanelor apropiate celui decedat, interes care se naște după moartea acestuia.

În această opinie, dreptul personal la viață este protejat din momentul apariției persoanei și până în momentul decesului. Momentul nașterii acestui drept este însă destul de incert, discutându-se atât de momentul nașterii persoanei, cât și de un anumit moment în care fătul ar putea supraviețui independent de mama sa. În ceea ce privește dreptul detașat la viață (interesul detașat), aparținând societății, acesta constă în interesul societății de a avea membri, de a se împrospăta, pentru a evolua și a supraviețui și el apare odată cu embrionul uman, fiind protejat din momentul concepției până în momentul morții.

Pentru a marca bornele temporare ale dreptului la viață, doctrina folosește noțiunea de „frontiere ale dreptului la viață”.

O primă problemă care se impune este aceea de a se stabili care sunt subiectele dreptului la viață. În art. 2, parag. 1 al Convenției europene a drepturilor omului, întâlnim termenul general de “persoană”, fără a fi definit, însă este evident că este vorba despre persoana fizică (omul) singura înzestrată cu viață. Un alt argument în acest sens este că parag. 2 al art. 2 din Convenție, referindu-se la excepții, vorbește de: executarea unui condamnat la moarte, legitima apărare, arestarea legală sau împiedicarea evadării unei persoane legal deținute; toate aceste situații pot privi numai persoana umană, fiind astfel exclus ca textul să facă referire la persoana juridică.

Odată stabilit faptul că subiectul dreptului la viață este persoana umană, rămâne de văzut dacă în această categorie intră și stadiile incipiente de existență ale ființei umane, și anume embrionul uman și fetusul (fătul) și în ce măsură aceștia beneficiază de protecția textelor naționale și internaționale ce reglementează dreptul la viață.

Un alt concept adus în atenție de Curtea europeană a drepturilor omului este acela de victime indirecte ale încălcării dreptului la viață recunoscând astfel persoanelor care au legături cu victima directă, calitatea de „victime indirecte” sau „victime prin ricoșeu”. Comisia a statuat că o mamă afectată de moartea fiicei sale sau soția unei persoane asasinate are calittaea de „victima indirectă” în sensul Convenției europene. Curtea a adoptat aceeași soluție și în hotărârile pronunțate împotriva Turciei în legătură cu evenimentele produse în zonele locuite în majoritate de kurzi, evenimente cu prilejul cărora s-au constatat încălcări ale dreptului la viață, într-unul din aceste cazuri recunoscându-se calitatea de victimă chiar și nepotului care a invocat moartea unchiului său provocată de intervenția forțelor de securitate turcești. Tot calitatea de victimă indirectă a fost recunoscută de Curte mamei persoanei care s-a sinucis în închisoare din pricina neglijențelor autorităților engleze, tatălui care s-a plâns de omorârea nejustificată a fiului său de către forțele de poliție engleze, dar și „reprezentanților succesorali” a trei persoane omorâte în cadrul unei acțiuni antiteroriste a forțelor de ordine britanice.

1.1.2. ELEMENTELE COMPONENTE ALE DREPTULUI LA VIAȚĂ

Determinarea conținutului dreptului la viață trebuie realizată în același context al incertitudinii care planează asupra dreptului la viață, în condițiile în care, așa cum s-a precizat în doctrina franceză, „nu există un statut unic al ființei umane înainte de naștere, ci regimuri diferite corespunzând unor ipoteze variate”.

Într-o exprimare generală, putem spune că dreptul la viață reprezintă dreptul da „a trăi”, în sensul comun al termenului, sinonim cu acela de a „viețui”.

Limitele conținutului dreptului la viață trebuie stabilite cu maximă rigoare, întrucât există riscul suprapunerii instituției dreptului la viață cu alte instituții juridice apropiate din punctul de vedere al conținutului lor.

În primul rând, se impune a preciza că dreptul la viață nu se confundă cu dreptul la un anumit nivel de trai, care este un drept economic și social, protejat prin art. 11 din Pactul internațional O.N.U. cu privire la drepturile economice, sociale și culturale sau prin Carta socială europeană revizuită, care apără nu viața în sine (precum dreptul la viață), ci viața în anumite condiții, considerate decente. De altfel, Curtea europeană a drepturilor omului a decis, cu valoare de principiu, că art. 2 nu are nicio legătură cu probleme legate de calitatea vieții.

Dintr-o altă perspectivă, apare întrebarea dacă dreptul la viața circumscrie numai viața în sens strict, sau și dreptul persoanei de a nu îi fi adusă nicio atingere integrității fizice, de natură a-i amenința viața. În practică, dar și în doctrină s-a pus problema în ce măsură este incidentă instituția dreptului la viață în cazurile experimentelor pe oameni, transplantelor de organe și prelevărilor de sânge.

Într-o cauză în care reclamantul s-a plâns că obligarea lui de către instanțele naționale la a i se recolta sânge în cadrul unui proces în cercetarea paternității ar constitui o încălcare a dreptului la integritate fizică, apărat prin art. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, fosta Comisie a decis că, în principal, acest text asigură protecția împotriva producerii morții. Chiar dacă s-ar admite că art. 2 ar proteja integritatea fizică, o intervenție atât de simplă, de natura recoltării de sânge, care de cele mai multe ori are un scop generos, nu este de natură să constituie o încălcare a acestui text, iar petentul nu are nicio probă prin care să demonstreze că, în cazul său particular, acest examen de sânge ar fi de natură să constituie un pericol pentru viața sa. O asemena situație cade mai degrabă sub incidența art. 3 din Convenție, care interzice tratamentele inumane sau degradante, fără însă a fi exclusă total luarea în considerare a dispozițiilor art. 2 din Convenția europeană; un astfel de caz ar fi, de exemplu, acela al unei tentative de asasinat.

În ceea ce privește experimentele medicale efectuate pe oameni și măsura în care acestea aduc atingere dreptului la viață, s-a opinat că acestea intră sub incidența art. 2 atunci când sunt de natură a pune în pericol viața. Un prim argument este acela că, deși experimentul asupra omului nu are ca scop periclitarea vieții, cel care îl efectuează prevede sau trebuie să prevadă că există riscul pierderii unei vieți omenești, atunci când experimentul este prin natura lui periculos. Un al doilea argument ține de faptul că finalitatea și obiectivul primordial al art. 2 este apărarea împotriva actelor și faptelor prin care se provoacă moartea. Per a contrario, interpretarea în sesnsul că art. 2 nu protejează viața în lipsa elementului intenției ar contraveni acestui scop al reglementării dreptului la viață prin Convenția europeană a drepturilor omului.

În cauza K. Stewart c. Regatul Unit, Comisia a considerat că analiza dispozițiilor art. 2 din Convenție conduce la concluzia că dispozițiile sale nu privesc numai cauzarea morții de către agenții statului, în mod intenționat, orice altă interpretare fiind incompatibilă cu obiectul și finalitatea textului, care are în vedere tocmai protecția dreptului la viață, în general.

Nu în ultimul rând, se impune a distinge și între dreptul la viață și dreptul de a da viață. Această problemă a dreptului de a da viață s-a pus odată cu dezbaterea chestiunii sterilizării terapeutice finalizată cu două opinii, una în sensul că nu este imposibil ca sterilizarea să fie contrară art. 2 din Convenție, și cea de-a doua în sensul criticării acestei din urmă opinii, motivat, printre altele, de faptul că ea ar consacra o confuzie între dreptul la viață și dreptul de a da viață.

1.1.3. FRONTIERELE DREPTULUI LA VIAȚĂ ÎN DREPTUL PENAL

A. PRIMA FRONTIERĂ A DREPTULUI LA VIAȚĂ. ÎNCEPUTUL DREPTULUI LA VIAȚĂ

Problema începutului dreptului la viață este deosebit de dificilă, atât din pricina faptului că nu există nicio definiție științific incontestabilă cu privire la începutul vieții, cât și din cauza faptului că reglementările internaționale în materie nu abordează foarte strict această chestiune.

Puține sunt actele care stabilesc că dreptul la viață trebuie protejat începând din momentul concepției, acestea constituind exceptia în materie (Convenția americană, Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 874 din 04 octombrie 1979, privind o Cartă europeană a drepturilor copilului).

Celelalte texte internațioanale reglementează, de regulă, dreptul care protejează ființa umană vie, născută, nu ființa concepută, dar nenăscută.

Problema se pune în termenii stabilirii momentului de la care începe protecția dreptului la viață. În alte cuvinte, a se stabili dacă borna începutului dreptului la viață este momentul concepției, momentul nașterii sau un moment intermediar (raportat la evoluția ființei umane din momentul concepției până la naștere, la diferitele stadii de evoluție și dezvoltare). Copilul conceput, dar nenăscut se bucură sau nu de protecția deplină a dreptului la viață? Dacă nu, beneficiază de o formă specială, restrânsă a dreptului la viață sau putem vorbi de un alt drept, de sine stătător?

Pentru prima oară problema a fost abordată în fața unui organ al Convenției europene atunci când fosta Comisie europeană a drepturilor omului a trebuit să se pronunțe într-o speță având ca obiect întreruperea voluntară de sarcină, subiect ce a născut numeroase controverse de-a lungul timpului, în primă fază aceasta refuzând să examineze in abstracto compatibilitatea legilor naționale privind întreruperea voluntară a sarcinii cu dispozițiile Convenției Europene (Comisia, 29 mai 1961, X c. Norvegia; 10 decembrie 1976, X c. Austria), declarând cererile ca inadmisibile.

Ulterior, în cauza Bruggemann și Sceuten c. R.F.G. (12 iulie 1977), Comisia a statutat că nu sunt incidente dispozițiile art. 8 din Convenție întrucât nu orice reglementare a întreruperii voluntare a sarcinii constituie o ingerință în exercițiul dreptului la viață privată al mamei, sarcina neținând numai de viața privată a mamei, ci și de fetusul care se dezvoltă, și astfel, Comisia nu a mai analizat în ce măsură copilul care urmează să se nască trebuie considerat o „viață” în sensul art. 2 din Convenție. A se observa atitudinea prudentă a Comisiei față de începutul dreptului la viață; astfel, Comisia nu folosește alăturați termenii „fetus” și „viață”, făcând vorbire de „fătul care se dezvoltă”. Prin această decizie Comisia a părut să recunoască faptul că practica avortului ridică problema unui conflict de interese, cel al mamei și cel al copilului nenăscut.

Într-o a doua etapă, Comisia a examinat fondul chestiunii legitimității întreruperii voluntare de sarcină, cu prilejul soluționării cauzei X c.Regatul Unit (13 mai 1980). Reclamantul a contestat decizia instanțelor naționale de a permite soției sale să efectueze o întrerupere de sarcină fără a i se cere și lui consimțământul; în același timp, reclamantul s-a plâns Comisiei că, deși a cerut instanțelor naționale să interzică soției sale întreruperea de sarcină, cererea i-a fost respinsă cu motivarea că legea internă nu acordă un asemenea drept soțului. Pentru aceste motive reclamantul a susținut că legislația internă este contrară art. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât este negat dreptul la viață al copilului conceput și nenăscut.

Soluționând cauza pe fond, Comisia, luând act de faptul că sintagma „orice persoană” nu este definită de Convenție, a ajuns la concluzia că, în reglementarea Convenției, „orice persoană” nu poate fi decât o persoană născută, iar nu una concepută, aflată în diverse stadii de dezvoltare, dar nenăscută, astfel art. 2 din Convenție nu se aplică copilului care nu s-a născut.

O a doua problemă abordată cu prilejul soluționării cauzei X c. Regatul Unit a fost aceea a identificării momentului începutului vieții; după unele păreri acest moment coincide cu momentul concepției, după altele cu momentul implantării embrionului în mucoasa uterină, iar după altele momentul începutului vieții este acela în care fătul devine „vizibil”; există și opinia conform căreia viața începe în momentul nașterii copilului, cu condiția ca el să se nască viu.

În acest context, Comisia a analizat și în ce măsură noțiunea de „viață”, folosită în cuprinsul art. 2, parag. 1 din Convenția europeană, se aplică și persoanei care se va naște, nu numai celei deja născute.

Comisia a considerat că, dacă s-ar reține că art. 2 ar fi aplicabil copilului conceput dar nenăscut, neexistând o limitare expresă în acest domeniu, ar trebui considerat că acesta s-ar bucura de o protecție absolută, fiind astfel interzisă orice întrerupere de sarcină (chiar și atunci când prin avort s-ar urmări salvarea vieții mamei).

În speță, Comisia a statuat că, fiind vorba de un avort terapeutic, autorizarea întreruperii de sarcină dată de autoritățile britanice, nu încalcă art. 2 parag. 1 al Convenției europene, deoarece, practicată într-o fază incipientă a sarcinii, ea a avut ca scop protejarea vieții mamei.

Această soluție a fost confirmată doisprezece ani mai târziu, în cauza H c. Norvegia (19 mai 1992), cu deosebirea că de această dată reclamantul era concubinul, și nu soțul, cauză în care ne aflăm în prezența unui „dezgheț” al practicii Comisiei, care, nu exclude posibilitatea ca, în anumite condiții, să se acorde protecție fătului din perspectiva art. 2 al Convenției europene, creând astfel premisele reluării dezbaterii asupra problemei protecției fătului prin raportare la art. 2.

În ceeea ce privește practica Curții europene a drepturilor omului în problema începutului dreptului la viață, doctrina franceză a constatat că nu a fost mai precisă decât cea a fostei Comisii, semnalând chiar deplasarea dezbaterii pe un alt teren, în special asupra celui privind libertatea de exprimare (art.10 din Convenție); materia întreruperii de sarcină fiind tratată cu pragmatism, prudență și echilibru.

Cu prilejul soluționării cauzei Boso c. Italia (5 septembrie 2002), Curtea a arătat că nu este chemată în această cauză să stabilească dacă fetusul poate beneficia de protecția art. 2 din Convenție, așa cum aceasta este interpretată în jurisprudența sa cu privire la obligațiile pozitive ale statelor în domeniul protecției dreptului la viață. Instanța europeană a precizat că, presupunând chiar că, în anumite circumstanțe, fetusul poate fi considerat ca fiind titularul drepturilor apărate prin art. 2, în această speță întreruperea de sarcină s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale interne în materie, care țin seama de asigurarea unui just echilibru între interesele femeii care solicită practicarea acestui act medical și necesitatea asigurării protecției fătului.

Remarcăm două aspecte deosebit de interesante la această cauză, care marchează evoluția practicii în materia dreptului la viață: 1. Curtea recunoaște că, în anumite circumstanțe, fetusul poate fi considerat ca fiind titularul drepturilor apărate prin art. 2 din Convenția europeană; 2. instanța europeană pune problema corelării dintre interesele femeii care practică o întrerupere de sarcină și necesitatea asigurării protecției fătului prin prisma art. 2 din Convenție, optând pentru rezolvarea acestui conflict prin „asigurarea unui just echilibru”.

B. PROTECȚIA JURIDICĂ A COPILULUI NENĂSCUT. DREPTUL COPILULUI DE A SE NAȘTE

În ceea ce privește chestiunea „drepturilor omului înainte de naștere”, „tăcerea textelor” internaționale a fost calificată de J.-F. Renucci ca „îngrijorătoare”, deoarece consecințele manipulărilor genetice, ale experimentelor pe embrioni umani sau ale reproducerii medical asistate pot fi foarte grave, iar riscul eugeniei este demn de luat în seamă. De asemenea, autorul consideră că protejarea ființei umane care urmează să se nască este la fel de importantă ca aceea a copilului care s-a născut deja.

O altă cauză care a marcat concepția europeană asupra dreptului la viață și a primei dintre limitele sale temporale este cauza Vo c. Franța (8 iulie 2014), prin care instanța europeană s-a confruntat cu o întrerupere brutală de sarcină, împotriva voinței mamei, determinată de o eroare medicală.

Elementul de noutate al acestei spețe față de celelalte cauze examinate până în acel moment de organele Convenției, constă în aceea că, în timp ce ăn cazul acestora, erau confruntate drepturi și libertăți, uneori contradictorii, revendicate de o mamă, de un tată, între ei, sau cu privire la un copil care urma să se nască, în cauza Vo c. Franța discuția privește o femeie care dorește să ducă o sarcină până la capăt, al cărei copil a fost pronosticat viabil sau în orice caz, într-o stare de sănătate normală, dar sarcina a fost întreruptă prin fapta culpabilă a unui medic, femeia suferind un avort terapeutic din cauza neglijenței unui terț.

Prin cererea adresată Curții, reclamanta a susținut că refuzul autorităților franceze de a califica drept omor prin imprudență fapta medicului care, din neglijență, a provocat pierderea copilului său care urma să se nască și absența unei norme de drept penal care să incrimineze și sancționeze această faptă, reprezintă o încălcare a art. 2 din Convenție.

Guvernul a arătat în fața instanțelor europene că, din punct de vedere filosofic, dar și medical, nu există un răspuns definitiv la întrebările dacă și de când fătul devine ființă umană. În acest context, spune Guvernul francez, art. 2 din Convenție nu protejează dreptul fătului la viață, în calitate de „persoană umană”, expresia „orice persoană” folosită în Convenție, trebuie înțeleasă ca aplicându-se după nașterea persoanei.

Curtea, analizând jurisprudența de până în acel moment a organelor Convenției, a constatat că acestea, examinând legislațiile naționale privitoare la întreruperea de sarcină, au ajuns la concluzia că un copil care urmează să se nască nu poate fi considerat persoană protejată de art. 2 din Convenție, deoarece, dreptul său la viață, dacă există, este implicit limitat de drepturile și interesele mamei sale. Organele Convenției nu au exclus totuși ca, în anumite circumstanțe, garanțiile instituite de art, 2 să poată fi admise cu privire la copilul încă nenăscut; atât fosta Comisie, cât și Curtea, au opinat că art. 8 parag. 1 din Convenție nu poate fi interpretat în sensul că sarcina și întreruperea ei, ca principiu, țin exclusiv de viața privată a mamei.

Instanța europeană a constatat că problema supusă examinării este aceea de a ști dacă, dincolo de voința mamei exprimată atunci când procedează la avort, atingerea adusă fătului este sancționabilă penal raportat la art. 2 din Convenție, care dispune că „dreptul la viață al fiecărei persoane este protejat prin lege”, aplecându-se astfel spre determinarea noțiunii de „persoană” și a momentului în care începe viața.

Curtea a apreciat că punctul de pornire al dreptului la viață ține de marja de apreciere semnificativă de care dispun statele contractante întrucât, rezolvarea problemei dedusă examinării nu este certă și unitară nici în interiorul statelor care au ratificat Convenția și nici nu există un consens european asupra definirii științifice și juridice a începutului vieții.

În aceste condiții, Curtea europeană s-a exprimat în sensul în care nu este nici dezirabil și nici posibil ca, în condițiile actuale, să se răspundă in abstracto la întrebarea dacă un copil care urmează să se nască este o persoană, în sensul art. 2 din Convenția europeană.

Curtea a renunțat să examineze dacă sfârșitului brutal al sarcinii reclamantei îi este aplicabil art. 2 din Convenție, în condițiile în care oricum exigențele legate de apărarea vieții în domeniul sănătății publice nu au fost nesocotite de statul francez; practic, Curtea a examinat numai dacă protecția juridică asigurată de statul francez reclamantei, raportat la împrejurarea pierderii copilului care urma să se nască, satisface exigențele procedurale impuse de art. 2 din Convenție; statul francez nu lasă copilul lipsit de orice protecție juridică, protecția lui realizându-se prin mama sa având în vedere că viața acestuia este strâns legată de a mamei.

Pe lângă declanșarea urmăririi penale a medicului vinovat, mama avea posibilitatea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală împotriva administrației spitalului pentru repararea prejudiciului, însă aceasta nu a uzat de aceasta. Astfel, Curtea s-a pronunțat în sensul inexistenței unei încălcări a art. 2 din Convenție, problema dreptului la viață a copilului nenăscut neprimind răspuns nici cu această ocazie.

Jurisdicțiile constituționale europene s-au pronunțat în câteva rânduri în legătură cu dreptul la viață al copilului nenăscut, soluțiile fiind contradictorii; de exemplu, în 1974, Curtea constituțională din Austria a statuat că art. 2 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu privește copilul care urmează a se naște, iar un an mai târziu Curtea constituțională vest-germană a decis că art. 2 protejează și copilul nenăscut.

În ceea ce privește dreptul penal la nivel european, majoritatea legislațiilor interne ale statelor membre ale Consiliului Europei nu incriminează uciderea din culpă a fătului, cu excepția a trei țări: Italia, unde legea privind avortul incriminează și sancționează penal cauzarea unei întreruperi de sarcină prin imprudență, Spania, unde Codul penal pedepsește producerea de pagube unui făt și incriminează avortul provocat prin imprudență gravă și Turcia, unde Codul penal prevede că cel ce cauzează involuntar un prejudiciu va fi pedepsit și penal, iar dacă victima este o femeie însărcinată și fapta prejudiciabilă provoacă moartea prematură, pedeapsa va fi mărită.

Într-o speță, o femeie însărcinată în șase luni a fost victima unui accident de circulație, după cinci zile ea născând un copil mort. Probele administrate în proces au dovedit că moartea fetusului s-a datorat accidentului suferit de mamă. În data de 29 iunie 2001, judecând această cauză, Curtea de Casație franceză a statutat în sensul că interpretarea strictă a legii penale nu permite extinderea aplicării dispozițiilor privitoare la infracțiunea de omor prin imprudență asupra copilului care urmează să se nască, „al cărui regim juridic este reglementat prin dispoziții speciale aplicabile embrionului și fătului uman”, în ciuda faptului că avocatul general a susținut că „fără a pierde sensul cuvintelor, embrionul și fătul sunt ființe umane, care pot fi considerate victime ale unor infracțiuni penale”.

C. DREPTUL COPILULUI DE A NU SE NAȘTE

Doctrina franceză, sub influența unei practici judiciare recente, dar și cea română au ridicat în ultima vreme problema existenței sau inexistenței unui drept al fătului de a nu se naște.

Evident că un astfel de drept nu ar putea avea decât un subiect „calificat”, anume ființa umană între momentul concepției și momentul nașterii, sau mai exact, între un anumit moment al dezvoltării uterine în care fătul este deja conturat și momentul nașterii.

Unii autori și-au pus întrebarea dacă am putea accepta existența unui drept de a nu te naște și corelativ, dacă a trăi poate constitui un prejudiciu.

Problema s-a ridicat în fața instanțelor din Franța atunci când un copil afectat de un handicap permanent din naștere s-a plâns că, dacă medicii ar fi fost diligenți și ar fi anunțat-o pe mamă de malformația fătului, aceasta și-ar fi putut manifesta opțiunea de a întrerupe sarcina, scutind viitoarea persoană de o viață grevată de un handicap permanent. În alte cuvinte, în ce măsură un copil afectat de un handicap se poate plânge de faptul de a se fi născut infim în loc de a nu se fi născut.

Așa cum s-a spus, regula infans conceptus, chiar dacă atribuie fătului drepturi care au fost create înaintea nașterii sale, nu poate fi considerată temei al existenței unui drept al copilului nenăscut de a se naște și cu atât mai puțin al unui drept de a nu se naște. Având în vedere acest argument, în Franța au existat hotărâri judecătorești care au respins cererea unui copil de reparare a prejudiciului pe care l-a suferit rezultat din faptul îmbolnăvirii mamei sale cu rubeolă în timpul sarcinii, medicul care a urmărit evoluția sarcinii comițând o neglijență. În acest sens, Curtea de Apel Bordeaux, în 26 ianuarie 1995 a decis că faptul de a fi născut nu poate fi invocat ca sursă a unui prejudiciu.

În data de 17 noiembrie 2000, Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre în atât de dezbătuta cauză Perruche, în care a reținut că, din moment ce culpa medicului și a laboratorului au împiedicat-o pe femeia însărcinată să-și exercite opțiunea de a întrerupe sarcina, pentru a evita nașterea unui copil care urma să aibă un handicap, acesta din urmă (copilul) poate cere repararea prejudiciului rezultat din acest handicap și provocat de culpa medicală.

Întrucât nu toate instanțele franceze au agreat această soluție, în 13 iulie 2001, Curtea de Casație a reluat soluția din 17 noiembrie 2000, în termeni mai preciși: „Copilul handicapat poate cere repararea prejudiciului care rezultă din handicapul său, dacă acesta din urmă este în relație de cauzalitate directă cu culpa comisă de medic în executarea contractului încheiat cu mama sa, împiedicând-o pe aceasta să își exercite opțiunea de întrerupere a sarcinii”.

În anul 2002, legiuitorul francez a intervenit printr-o reglementare mai riguroasă a problemei, excluzând astfel pe viitor apariția altor hotărâri similare cauzei Perruche. Astfel, prin Legea nr. 2002-303 din 4 martie 2002 cu privire la drepturile bolnavilor și calitatea sistemului de sănătate, în lumina căreia peroana născută cu un handicap datorat unei culpe medicale nu poate obține repararea prejudiciului decât în cazul în care actul culpabil a provocat, a agravat sau a împiedicat luarea măsurilor necesare pentru atenuarea handicapului. În noua reglementare, abordarea Curții de Casație din cauza Perruche în sensul în care neglijența medicului nu trebuie să fie cauza handicapului ci este de ajuns ca ea să nu fi făcut posibilă dezvăluirea acestuia în vederea exprimării opțiunii mamei, nu mai este posibilă.

D. ULTIMA FRONTIERĂ A DREPTULUI LA VIAȚĂ. SFÂRȘITUL VIEȚII. SFÂRȘITUL DREPTULUI LA VIAȚĂ.

Dacă asupra momentului în care începe dreptul la viață există numeroase controverse doctrinare, în ceea ce privește sfârșitul dreptului la viață, este stabilit că el încetează odată cu viața omului. Sigur, omul trăiește cu speranța ancestrală că știința va reuși să găsească o cale pentru a învinge moartea, până în acel moment însă, dreptul la viață încetează odată cu moartea.

Una dintre problemele care privesc ultima frontieră a dreptului la viață este existența sau nu a unui pretins „drept de a muri”. În strânsă conexiune cu ideea existenței unui drept la moarte este folosită noțiunea de demnitate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a refuzat să recunoască dreptul de a muri ca o componentă a dreptului la viață, însă statele europene abordează în mod diferit problema, deși toate sunt parte la Convenția europeană.

Eutanasia înseamnă „uciderea săvârșită sub un implus de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală incurabilă și a cărei moarte este, din această cauză, inevitabilă. Adeseori se diferențiază între eutanasia pasivă sau ortotanasia și eutanasia activă”.

Prima constă în refuzul îngrijirilor necesare prelungirii vieții, atunci când moartea este altfel inevitabilă. Cea de-a doua reprezintă actul de provocare directă a morții pacientului incurabil, cu consimțământul acestuia, în scopul de a evita suferințe suplimentare.

Diferența dintre eutanasie și suicidul asistat constă în modalitatea de a îndeplini acest act. În cazul eutanasiei, medicul administrează el însuși medicația letală. În cazul sinuciderii asistate, pacientul își administrează singur medicația recomandată de medic. Medicația este special adaptată încât să grăbească moartea și să reducă cât mai mult suferința. Aceasta constituie o caracteristică ce diferențiază suicidul asistat medical de alte decizii medicale de a suprima viața (de exemplu, de a nu aplica o terapie care ar prelungi, probabil, viața unui pacient aflat în condiții terminale, proces considerat eutanasie pasivă).

„Dreptul de a decide momentul propriei morți a fost legat de dreptul la demnitate”, noțiune care nu apare în textul Convenției europene, dar care a fost consacrat în instrumentele mai recente, ca de exemplu în primul articol al Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. „Respectul demnității umane ar include pentru unii, dreptul de a trăi cu demnitate și de a pune capăt sau de a cere asistență unui terț pentru a curma propria viață”.

În domeniul bioeticii, Declarația Universală asupra Bioeticii și Drepturilor Omului (din 2005) este un document relevant pentru că propune drept criterii pentru respectarea demnității: cercetarea să nu expună persoana decât la riscurile minime, să fie efectuate în interesul sănătății celor aflați în aceeași categorie și să fie compatibilă cu protecția drepturilor individuale. Demnitatea poate fi înțeleasă numai în relație cu celelalte principii ale bioeticii: autonomia, responsabilitatea, respectul vulnerabilității ființei umane, integritatea persoanei, respectul vieții private etc., care sunt o prelungire a drepturilor omului în domeniul biomedicinei. În ceea ce privește știința medicală islamică, pentru aceasta viața este sfântă, iar apărarea ei este o datorie religioasă. Această atitudine este o provocare pentru oamenii de știință europeni, care, în virtutea unui ateism (adesea declarat), preferă să pună la fundamentul bioeticii conceptul de ”calitate a vieții”.

Fenomenul eutanasiei are o răspândire geografică însemnată, iar sub aspect temporal, ultima jumătate de secol a marcat evoluția semnificativă a acestui concept cunoscut din vechime, dar privit cu reticență până de curând.

Rusia a fost cea care, în 1926, exonera de pedeapsă pe autorul unui omor săvârșit din milă, dacă putea să dovedească că a acționat la cererea victimei. În S.U.A. avem cazurile cele mai notorii de disculpare a celor ce au recurs la această practică, instanțele considerând că suicidul este o componentă a dreptului la viață privată, drept protejat de Constituție. Prima decizie în care s-a recunoscut dreptul de a muri a fost pronunțată în 1976, în cauza Quinlan. În acest caz, s-a acordat tutorelui dreptul de a exercita dreptul constituțional al fiicei lui, cu privire la refuzul tratamentului medical.

În România, ideea tolerării eutanasiei, a omorului la cerere sau prin consimțământ, a fost respinsă de către leguitor. A fost incriminată alături de celelalte infracțiuni intenționate împotriva vieții și infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Noua legislație penală nu a mai considerat necesară o incriminare separată, eutanasia fiind conținută în celelalte infracțiuni de omucidere. În ceea ce privește limitele pedepsei aplicabile, judecătorul poate considera că boala incurabilă a victimei și stăruințele acesteia constituie o circumstanță atenuantă.

Doctrina și-a pus întrebarea cu privire la existența unui „drept de a muri în demnitate”, în condițiile în care statele europene abordează din punct de vedere legislativ foarte eterogen eutanasia și sinuciderea asistată.

Nu cu multi ani în urmă, Olanda a acceptat eutanasia în condiții foarte severe; legea olandeză definește eutanasia ca fiind intervenția medicală activă în scopul întreruperii vieții pacientului, la cererea acestuia. Este necesar pentru o asemenea intervenție consimțământul individului, în orice alt caz această practică rămânând infracțiune.

Din punct de vedere juridic, problema eutanasiei a fost abordată din perspectiva stabilirii unei limite superioare a dreptului la viață. Practic, disputa se poartă în jurul faptului dacă un pacient poate cere să i se pună capăt suferințelor și dacă medicul are dreptul să dea curs acestei solicitări, fără a fi sancționat. Soluția adoptată în privința legalizării eutanasiei are implicații profunde asupra relației dintre medic și pacient, a reglementărilor juridice în materie, jurisprudenței instanțelor naționale și internaționale, conceptelor religioase și chiar relațiilor familiale.

În ultimele decenii, în S.U.A. și în Europa s-a pus problema, sub aspect juridic, etic și medical, a existenței unui drept de a muri, ca o componentă negativă a dreptului la viață. Întrebarea a rămas în dezbatere, însă răspunsurile date până acum nu sunt mulțumitoare și nici definitive.

Până în anul 2002, problema dreptului de a muri a născut dezbateri în doctrina medicală și juridică europeană, în special sub aspectul componentei etice a actului medical de sprijin (direct sau indirect) a deciziei pacientului de curmare a vieții. Sub presiunea înmulțirii acestui tip de spețe pe rolul instanțelor naționale, Curtea europeană a drepturilor omului a fost confruntată cu o speță de acest tip, în care s-a pronunțat cu valoare de principiu.

Speța cu care a fost confruntată Curtea (Cauza Pretty c. Regatul Unit – 29 aprilie 2002) a fost următoarea: reclamanta, în vârstă de 43 de ani, suferea de o boală neuro-degenerativă progresivă incurabilă, având starea de sănătate deteriorată rapid în ultima perioadă, paralizată complet, nu se mai putea exprima coerent și se alimenta cu ajutorul unui tub; în ciuda stării sale, capacitățile sale mentale erau intacte. Aceasta și-a exprimat dorința de a se sinucide, însă, incapabilă să acționeze singură, ar fi trebuit să fie ajutată în îndeplinirea actului suicidal de soțul ei. Numai că, potrivit legii engleze din 1961, soțul ar comite o infracțiune în acest caz și se expune pedepsei prevăzute de aceasta.

Reclamanta s-a adresat, prin avocatul ei, procuraturii, solicitând ca aceasta să se angajeze că nu va începe urmărirea penală împotriva soțului ei, dacă el o va ajuta să se sinucidă, însă cererea i-a fost refuzată cu motivarea că oricât de neobișnuite ar fi circumstanțele, nu poate autoriza comiterea unei infracțiuni.

După exercitarea fără succes a căilor de atac interne, reclamanta s-a adresat Curții europene a drepturilor omului, la 21 decembrie 2001, motivând că refuzul autorităților engleze de a acorda soțului ei imunitate de urmărire penală în cazul în care ar ajuta-o să se sinucidă reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 2 din Convenție.

Curtea a ajuns la concluzia de principiu potrivit cu care nu se poate deduce din art. 2 al Convenției că ar exista un drept de a muri, fie cu ajutorul unui terț, fie cu ajutorul unei autorități publice, astfel că, prin refuzul lor de a autoriza imunitatea de urmărire penală a soțului în cazul în care acesta ar fi ajutat reclamanta să se sinucidă, autoritățile britanice nu au încălcat dispozițiile art. 2 din Convenție.

Art. 2 nu poate, fără riscul unei distorsiuni de limbaj, să fie interpretat în sensul în care ar conferi un drept diametral opus dreptului la viață, anume dreptul de a muri; el nu poate crea niciun drept la autodeterminare, potrivit căreia un individ ar putea alege moartea în detrimentul vieții.

În concluzie, instanța europeană a decis că nu există un drept de a muri și pe cale de consecință prin Convenție nu este apărată sinuciderea asistată sau eutanasia. Însă, statele nu sunt împiedicate să ia măsurile legislative pe care le consideră oportune pentru a reglementa această delicată problemă.

Deși protejează valoarea umană supremă, dreptul la viață nu este un drept absolut în dreptul internațional, fiind permise atingeri licite aduse acestuia, chiar și în situații în care moartea este provocată în mod intenționat; o astfel de atingere excepțională este pedeapsa cu moartea. În statele în care această pedeapsă este reglementată, ea reprezintă o atingere excepțională la adresa vieții ființei umane și de aceea condițiile de aplicare a acesteia sunt deosebit de riguroase.

Pedeapsa cu moartea a fost folosită de-a lungul istoriei de către multe societăți, însă pe măsură ce societățile au evoluat, au început să restrângă numărul infracțiunilor cărora urma să le fie aplicată această pedeapsă, iar în cele din urmă multe societăți, cel puțin în ultima jumătate a secolului trecut, au abolit această pedeapsă. În anumite țări, a fost interzisă în toate circumstanțele, în altele este permisă în timp de război, iar în țările care mențin această pedeapsă și pe timp de pace, s-a limitat recurgerea la ea doar în cazuri extreme. Dintre țările care încă mai duc la bun sfârșit execuțiile, China are cele mai multe execuții, urmată de Irak, Arabia Saudită și S.U.A. Acestea din urmă se numără printre cele 6 țări care condamnă minori la moarte, alături de Pakistan, Iran, Nigeria, Arabia Saudită și Yemen. S.U.A. sunt singurele dintre statele ce aplică pedeapsa capitală care se numără printre statele democratice ale lumii și care asigură desfășurarea unui proces echitabil conform standardelor internaționale.

Conform susținătorilor pedepsei capitale, menținerea acesteia înseamnă o reală protecție a cetățenilor deoarece un efect descurajator asupra celor care ar putea săvârși crime dintre cele mai grave și elimină definitiv din societate pe cel care a comis astfel de crime, fiind și o dovadă de respect față de victime și față de familiile acestora. O altă idee a acestor susținători este și aceea de a scuti contribuabilul de cheltuielile aferente detenției pe viață.

Pe continentul european, tonul este dat de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene prin art. 2 alin. 2: „Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea și nici executat”.

Prima cauză în care instanța europeană a fost confrutată cu posibilitatea extrădării unei persoane către o țară unde risca să fie supusă pedepsei cu moartea, a fost causa Soering c. Regatul Unit din 7 iulie 1989. În această cauză, Curtea Europeană a constatat că hotărârea autorităților britanice, de a extrăda o persoană către S.U.A., în condițiile în care riscă condamnarea la pedeapsa capitală și executarea acesteia, ar viola art. 3 al Convenției europene, care interzice torturile și alte tratamente inumane sau degradante. Nu s-a pus la îndoială respectarea dreptului la un proces echitabil, dar s-a decis că sindromul „culoarul morții” (teama omniprezentă și crescândă a execuției) este inevitabil. În urma hotărârii Soering, statele părți la Convenția europeană vor refuza extrădarea infractorilor către S.U.A., dacă există riscul ca aceștia să fie condamnați la viață.

Dincolo de toate argumentele pro și contra pedepsei cu moartea, există un argument mai presus de toate, și anume: posibilitatea producerii unor erori judiciare, care în cazul acestei pedepse nu mai pot fi reparate în niciun mod, nici măcar în parte, căci aceste erori nu pot fi înlăturate niciodată 100%.

OCROTIREA DREPTULUI LA VIAȚĂ PRIVATĂ

1.2.1. NOȚIUNEA DE „VIAȚĂ PRIVATĂ”

Se știe că viața intimă a persoanei constituie un element esențial al dezvoltării armonioase a omului. În cadrul vieții intime omul își manifestă cele mai profunde și personale însușiri, tendințe, își realizează cele mai ascunse dorințe, toate dând expresie personalității reale a unui individ.

Viața intimă cuprinde, așadar, un ansamblu de însușiri și manifestări pe care individul dorește să nu fie cunoscute de nimeni sau eventual numai de anumite persoane din jurul său. Viața intimă dă expresie unor trăsături și manifestări ale personalității individului pe care acesta nu dorește să le facă publice. Acesta este motivul pentru care majoritatea statelor au inclus această valoare printre cele care merită să fie ocrotite chiar prin intermediul legii penale.

În doctrina penală se face distincție între viața socială a persoanei și alte noțiuni, cum ar fi: viața privată, viața intimă, viața în singurătate a persoanei.

Astfel, persoana umană are mai întâi o viață socială ca subiect al relațiilor sociale fiind capabil să desfășoare o activitate în societate implicit să preia răspunderile care îi revin pentru o activitate de această natură.

Viața socială este formată dintr-un sistem de relații care îi situează pe indivizi în contact nemijlocit și diversificat cu semenii lor și, totodată, presupune o interacțiune reciprocă a indivizilor și colectivităților.

În cadrul vieții sociale persoana umană poate să aibă și o viață privată care cuprinde totalitatea activităților domestice (hrană, îmbrăcăminte, somn, activități recreative etc.), precum și relațiile cu apropiații, cu prietenii cu care are legături chiar întâmplătoare.

Viața privată cuprinde și viața familiară, relațiile din cadrul familiei proprii și între familiile cunoscute. O componentă a vieții private sunt și activitățile de pregătire profesională, de specializare, de instruire, etc.

Dreptul la viață privată presupune respectarea dreptului de a avea secrete cu privire la tot ceea ce interesează pe un individ, inclusiv secrete privind integritatea fizică și morală a persoanei. De asemenea, implică dreptul persoanei de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi, dreptul la nume; dreptul la propria imagine, dreptul la un mediu ambiant sănătos, libertatea de a comunica prin corespondență, libertatea psihică a persoanei, păstrarea secretului asupra situației averii, a stării sănătății, asupra concepțiilor, opiniilor și convingerilor personale, asupra evaluării conduitei altei persoane, asupra unor fapte din biografia individuală care nu trebuie cunoscute publicului.

Conceptul de viață privată cuprinde și domeniul relațiilor de afaceri, profesionale ale subiectului, adică tot ce interesează numai pe individ și nu colectivitatea, ori statul. Din acest concept fac parte și relațiile de familie, precum și cele din domeniul vieții casnice în măsura în care acestea n-au fost cuprinse în sfera celorlalte concepte analizate.

Pentru judecătorii de la Curtea europeană a drepturilor omului, viața privată este un concept vast care nu are o semnificație exhaustivă. Acest concept este, în special mai larg decât cel al dreptului la intimitate și care se referă la o sferă în cadrul căreia orice persoană își poate dezvolta liber personalitatea și să se destindă.

Aceste valori sociale, în principal, sunt ocrotite prin modalități extrajuridice sau prin modalități juridice extrapenale, dar pot fi apărate și prin mijlocirea legii penale în măsura în care încălcarea acestor drepturi ar prezenta o gravitate care n-ar putea fi combătută eficient prin alte norme de drept.

1.2.2. CONFLICTUL DINTRE DREPTUL LA VIAȚĂ AL COPILULUI ȘI DREPTUL LA AVORT AL FEMII ÎNSĂRCINATE

Indiferent de consacrarea expresă sau implicită a dreptului la viață, toți legiuitorii naționali au trebuit să se pronunțe asupra modului din care este recunoscut acest drept, atunci când au reglementat avortul. Opiniile sunt împărțite, dar în prezent majoritatea statelor admit sub o formă sau alta, această practică.

Instanța supremă canadiană a decis că „a forța o femeie să ducă la termen o sarcină, sub amenințarea unei dispoziții de drept penal, când aceasta nu dorește, este o ingerință profundă asupra corpului său și deci o atingere adusă securității și libertății vieții private, care garantează o largă autonomie asupra deciziilor importante privind intimitatea vieții sale”. Tribunalul constituțional spaniol a recunoscut dreptul la viața din momentul concepției, dar a stabilit că trebuie să existe un echilibru între interesele fătului și cele ale mamei. În același sens s-a pronunțat și tribunalul constituțional german ,arătând că dispoziția „orice persoană” din Convenție trebuie interpretată în sensul că înglobează și ființele ce se vor naște, dar a admis avortul în anumite limite de timp și condiții. Spania și unele state ale S.U.A., de exemplu California, au recunoscut copilului încă nenăscut calitatea de subiect pasiv al infracțiunilor contra persoanei.

Camera Lorzilor din Marea Britanie, reunită în calitate de instanță supremă, s-a pronunțat asupra problemei „copilului medicament”. Mama unui copil bolnav de o boală foarte gravă și în nevoie de un transplant de măduvă, a recurs la sarcini succesive pentru a comcepe un copil compatibil genetic cu transplantul de care avea nevoie primul ei copil. Încercările repetate, stabilite prin recurgerea la diagnosticul genetic preimplantoriu, au eșuat și s-au soldat cu avorturi succesive. Autoritățile britanice s-au sesizat și au considerat necesară oprirea și chiar sancționarea mamei, care aborda concepția unui copil ca pe un set de teste. Instanța supremă însă a considerat că dreptul femeii de a avorta este protejat chiar și în aceste condiții.

În legătură cu jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, trebuie spus că aceasta nu este foarte bogată și nici foarte clară în ceea ce privește începutul dreptului la viață, așa cum este consacrat de art. 2 al Convenției. Nu există o jurisprudență care să ofere un răspuns cert și se preferă să lase totul la aprecierea statelor, care în general acceptă practica avortului.

În același timp, în doctrina franceză s-a opinat că „din punctul de vedere al articolului 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, este încă un pic departe speranța pentru o soluție armonioasă care să concilieze recunoașterea inovatoare a dreptului la viață al copilului nenăscut și dreptul la respectarea vieții private al femeii gravide”.

În doctrina română s-a exprimat opinia că embrionul este protejat ca o ființă umană, atâta timp cât nu intră în opoziție cu drepturile fundamentale ale mamei, moment în care acestea devin prioritate.

Unul dintre multiplele argumente pentru care, în stadiul actual al reglementărilor internaționale și al jurisprudenței, nu se poate recunoaște fătului un drept la viață absolut, este acela că protecția necesară vieții mamei nu poate fi disociată de cea a copilului care se va naște. În caz contrar, s-ar putea deduce că avortul este interzis chiar și atunci când continuarea sarcinii ar pune grav în pericol dreptul la viață al mamei.

Chiar dacă am presupune că există un drept la viață al fătului, în ceea ce privește avortul terapeutic este mai presus de orice îndoială că, în concurs cu dreptul la viață și la sănătate al mamei, acesta din urmă ar fi prioritar, măcar pentru faptul că, la acel moment, mama este o persoană deplină și fătul nu. În alte cuvinte, asupra avortului terapeutic lucrurile sunt în mare măsură tranșate; ceea ce rămâne a fi clarificat pe viitor este raportul dintre interesul copilului de a trăi și interesul mamei în efectuarea avortului voluntar.

Din punct de vedere religios, în ceea ce privește perspectiva Islamului asupra copilului nenăscut, sacralitatea vieții cuprinde toate stadiile biologice, începând cu cel intrauterin, embrionar și fetal, „ce nu poate fi compromis, decât în cazuri de absolută necesitate, prevăzute de jurisprudența islamică”, până la cel terminal.

CAPITOLUL 2. PROTECȚIA PENALĂ A EMBRIONILOR UMANI

2.1. Embrionul uman-res sau persona?

„Problematica vieții înainte de naștere constituie o temă controversată, veche și totuși nouă, în același timp. De-a lungul timpului explicațiile și răspunsurile la această întrebare a existenței vieții în perioada dintre momentul concepției și până în momentul nașterii au fost diverse și contradictorii. În ultima perioadă răspunsurile sunt diferite, în funcție de etapa temporală post-concepție pe care o înregistrează dezvoltarea ovulului fecundat. Embrionul uman a fost considerat una dintre cele mai enigmatice creaturi, ale cărei mistere, departe de a fi rezolvate, devin tot mai adânci, pe măsură ce cunostințele stiințifice în domeiu progresează”.

Embrionul uman se deosebește de orice altă fiintă vie, provocând atât știintele medicale, cât și cele juridice și sociologice, precum și etica în general. Știința ne oferă o descriere a identițății biologice a embrionului, a aspectelor temporale pe care le implică dezvoltarea sa; etica se pronunță cu privire la statutul personal și la alte modalități de evaluare a embrionului.

În De abortu procurato – Declarația Congregației Sacre cu privire la Doctrina Credinței elaborată de către Vatican în 1974, se afirmă:„ Nu este prerogativa biologiei de a emite o judecată de valoare cu privire la aspecte filosofice sau morale, cum ar fi momentul în care un individ uman devine o persoană sau cu privire la legitimitatea avortului”.

„Nu evoluția biologică a dezvoltării embrionului, astfel cum este ea descrisă de către stiință, este cea care conferă valoare și sens. Pericolul biologizării discursului etic înscris în recursul la știință ca autoritate normativă, a produs deja degradare morală în trecut și a dus în dizgrație asupra ființelor umane în cadrul unei tragice experiențe de scientism.”

Încă din vremurile străvechi a existat o preocupare cu privire la originile vieții și cu privire la nașterea (ca individ) a ființei umane. Au existat teze privind însuflețirea târzie a embrionului după cum s-au exprimat și opinii contrare ce susțineau dobândirea imediată a sufletului încă din momentul concepției.

Hippocrate a fost adeptul unei teorii timpurii asupra embrionului, denumită ulterior pre-formism, conform cu care omul este cuprins in nuce într-o mică și primitive formă de viată. Această teorie apare și la Platon care, în lucrarea Timaeus, afirmă existența sufletului înainte de naștere. Aristotel susținea că există trei suflete – vegetativ, senzitiv și rational – care se succed în dezvoltarea embrionară, teorie care a fost dezvoltată ulterior sub denumirea de epigeneză. Odată cu instaurarea Creștinismului se observă o pondere crescută a elementului teologic asupra celui gnoseologic. Se lansează dramatica întrebare cu privire la originile sufletului și cu privire la stabilirea cu exactitate a momentului în care sufletul devine una cu trupul.

În vremea părinților Bisericii, problema originii sufletului uman s-a pus ca problema a stabilirii momentului unirii sufletului cu trupul, mai precis ca stabilire a momentului însuflețirii embrionului. Tertullian a lansat teza conform căreia sufletul, care nu este creat în mod direct de către Dumnezeu, împarte același destin cu trupul de la inceput și până la sfârșit. În opinia sa păcatul originar infectează sufletul și se transmite per traducem. Această teză a fost respinsă de către biserică și calificată ca eretică.

Lactanius a oferit o perspectivă diferită cu privire la problema identității embrionului: Dumnezeu creează sufletul iar omul – carnea, trupul. Sufletul și trupul nu se unesc după momentul nașterii ci din cel al concepției: post conceptum protinus, cum ferum in utero necessitas divina formavit.

Pentru Augustin viața și originea vieții este plasată înainte de momentul nașterii iar pedeapsa pentru avort trebuie diferențiată în opinia lui după cum fătul este sau nu format. Legea Mozaică nu definește fetusul ca fiind o ființă umană de vreme ce nu realizează nicio paralelă între pedeapsa pentru avort și cea pentru crimă.

Albertus Magnus, adept al doctrinei însuflețirii ulterioare arăta că sufletul se unește cu trupul în funcție de perioada în care trupul este desăvârșit creat – în a 40-a zi pentru fetuși masculini și a 90-a zi pentru fetuși feminini. Aceeași poziție o are și Toma D’Aquino care arată că trupul este format și pregătit să preia sufletul în etape succesive. Sufletul nu intră în corp în momentul concepției ci în a 40-a zi de la concepție. Etapele formării ființei umane după momentul concepției și până în momentul nașterii sunt: vivum – entitate vie; animal – entitate animală; homo – entitate umană, fiecăreia corespunzându-i o formă tipică de suflet: sufletul vegetativ, sufletul senzitiv și sufletul rațional.

Aceste concepții au dăinuit vreme de secole, fără a se înregistra schimbări majore în gândirea filosofică cu privire la chestiunea nașterii sufletului și a unirii sale cu trupul.

Doctrina epigenezei vine în contrast cu teoria preformistă, mai precis cu teza dezvoltării etapizate și diferențiate a embrionului. În doctrina preformistă s-au conturat două direcții de interpretare diferite – ovismul și animaculismul. „Ovismul se centrează pe ideea că ovulul cuprinde toate caracteristicile și elementele organismului iar spermatozoidul acționează ca un stimulator, declanșator al procesului fecundării și dezvoltării embrionare. Animaculismul sau spermismul înclină balanța spre spermatozoid despre care se afirmă că ar conține un minuscul dar complet format animal – animalicus – numit în cazul spermatozoidului uman – homunculus”. În mod bizar această ultimă teză s-a consolidat prin chiar descoperirea științifică a microscopului: o imagine mărită cu acest instrument a spermatozoidului arată un homuncul dotat cu membre !!!

Revenind la problema începutului vieții ca și condiție sine qua non pentru dobândirea statutului de persoană se observă în literatura de specialitate că ne-născutul (embrion, făt) reprezintă un paradox: înseamnă viață fără a fi depășit momentul nașterii. Nu este încă un „individ” întrucât nu s-a separat de corpul mamei și nu este capabil de autodeterminare. Prin urmare nu poate fi persoană. Parafrazând o decizie a Curții Constituționale italiene – decizia nr. 438/2008 – embrionul nu este o persoană întrucât, în afară de faptul că nu se poate autodetermina, nu poate manifesta niciun consimțământ informat și scris, conștient, manifest și prezent.

Termenul persona – persoană este sinonim în opinia unor doctrinari cu cel de individ văzut ca „ființă umană rațională și, pe cale de consecință, capabilă de autodeterminare”. Întrucât embrionul uman nu îndeplinește niciunul dintre aceste deziderate, am fi tentați să îl incadrăm în categoria res. Juriștii români considerau copilul ne-născut (deci și embrionul) ca persona (fie ea și incertă): “Ac ne heres quidem potest institui postumus alienus; est enim incerta persona.” Gaius, în realizarea clasificării persoanelor, între care include și categoria ne-născuților (qui in utero sunt), o atribuie dreptului natural: “qui in utero sunt, in toto paene iure civili intelleguntur in rerum natura esse.”

Analiza logică presupune identificarea și circumscrierea ab initio a sferei a celor două categorii în care este succesibil a fi încadrat embrionul: res sau persona. În categoria res includem bunurile, adică orice lucru util, care poate satisface o nevoie a oamenilor. În sens juridic prin bun înțelegem acele lucruri susceptibile a face obiectul unei apropieri individuale individuale sau colective. Asupra acestora se exercită drepturi reale și în special dreptul de proprietate. Poate fi embrionul uman susceptibil a fi încadrat în această categorie? Poate fi apropriat în sesnsul juridic al termenului? Dacă acceptăm teza nonindividualistă potrivit cu care embrionul este o extensie a corpului mamei, observăm că embrionul uman nu poate fi încadrat în această categorie întrucât părțile și extensiile corpului uman nu sunt susceptibile de apropriere. Mai mult, în sensul dreptului penal, corpul uman, părțile acestuia, organele, țesuturile și celulele nu pot constitui obiect material al infracțiunii de furt. Dacă insistăm pe teza individualistă,conform cu care embrionul uman este o entitate distinctă (în sensul de viață distinctă) de corpul mamei, cu atât mai mult, nu îl putem încadra în categoria res. Si atunci cum putem explica măsura ridicării materialului genetic constând în embrioni dispusă printr-un act de procedură în cadrul unui proces penal celebru? Una dintre femeile care au apelat la tehnicile de fertilizare in vitro ale unei clinici de profil din București, a aflat din mass-media în luna iulie 2009 că Parchetul – DIICOT – Serviciul Teritorial București a declanșat o anchetă penală, a dispus închiderea Clinicii Medicale S. și a ridicat tot materialul genetic aflat în banca acesteia, dispunând prin Ordonanța cu nr. 143/D/P/2009 instituirea în calitate de custode a Institutului Național de Medicină. Ulterior, persoana în cauză a obținut prin rezoluția procurorului din 12 noiembrie 2009 restituirea materialului genetic, stabilindu-se ulterior modalitatea de executare a dispoziției de restituire în conformitate cu prevederile art. 169 alin. 1 C. pr. pen. (“Dacă procurorul sau instanța de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit sau inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deținerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispozițiilor art. 168, stabilirea acestui drept și restituirea”). Măsura sechestrului dispusă în faza urmăririi penale poartă asupra bunurilor, fiind necesară în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune. Iată că, fără să vrea,DIICOT a reușit să dea naștere unei dezbateri de o amploare extraordinară a cărei miză o constituie natura reală sau personală a embrionului. Poate constitui acest precedent un indiciu asupra direcției spre care se îndreaptă dezbaterile actuale privind fundamental filosofic și juridic al calității embrionului uman? Curtea de casație italiană a reușit să declanșeze o adevărată revoluție printr-o decizie de speță prin care afirmă într-un context legat de recunoașterea dreptului de a nu naște al femeii, că produsul concepției este parte a corpului mamei și că trebuie protejat ca garanție a dreptului la sănătate al femeii. Nu se recunoaște copilului nenăscut calitatea de subiect de drept, dar i se recunoaște un drept la protecție legală care derive din obligația de a se garanta și proteja sănătatea mamei. Copilul nenăscut este calificat portio rei dar cu toate acestea i se recunoaște protecția legală.

2.2. PROCREAREA ASISTATĂ MEDICAL

Secolul XX și începutul secolului XXI sunt marcate de evoluții și descoperiri științifice majore, de invenții și de inovații tehnologice care au efecte profunde asupra relațiilor interumane, dar și asupra relațiilor sociale și economice. Progresele în materia biologiei moleculare au un ritm alert și vizează însăși originea vieții. Aplicațiile acestor noi descoperiri sunt deosebit de variate și afectează nenumărate aspecte ale vieții umane. Exemple pot fi date în domeniul sănătății, al medicinei criminalistice, al administrării justiției, industriei farmaceutice, agriculturii și creșterii animalelor. De asemenea, științele socio-umane tratează în studii privind populațiile omenești, evoluția ființei umane, cu accent deosebit pe tendințele de evoluție și pe direcțiile de dezvoltare, atât ale rasei umane în general, cât și ale individului, în special.

Alături de aceste aplicații, există și alte domenii care ridică semne de întrebare, cum ar fi procrearea asistată, experimentarea pe embrioni, clonarea terapeutică dar și reproductivă, intervenția asupra bagajului genetic și crearea de hibrizi. Multe dintre acestea au devenit realitate, dar cu toate acestea, majoritatea statelor se confruntă cu un vid legislativ și instituțional în domeniu; astfel, se poate observa că dezvoltarea științifică este de multe ori cu un pas înaintea reglementării legale, lucru altfel perfect explicabil prin gradul ridicat de impredictibilitate a evoluției cercetărilor științifice.

Din punct de vedere religios, precizăm că marile religii ale lumii au o abordare destul de eterogenă.

Astfel, Iudaismul, acceptă însămânțarea artificială numai cu sperma soțului; copiii rezultați în urma puținelor cazuri de inseminare artificială cu sperma de la donor realizate în Israel sunt considerați de majoritatea rabinilor ca bastarzi; nu este interzis surogatul, cu condiția ca acel copil să revină tatălui său genetic (de la care provine sperma). În ceea ce privește Islamismul, atunci când procrearea nu se poate realiza pe cale naturală, este încurajată apelarea la metodele reproductive, cu atât mai mult cu cât adopția nu este permisă, cu condiția ca ele să aibă caracter intraconjugal, orice implicare a unui donor fiind considerată adulter; embrionii supranumerari pot fi folosiți de cuplu sau pot fi donați spre cercetare. Hinduismul accepta tehnicile de procrearea asistată medical, cu condiția ca gameții să provină de la un cuplu căsătorit; interesant este că se acceptă chiar și donarea de spermă, însă doar dacă provine de la o rudă apropiată a soțului. Buddhismul permite fecundarea in vitro atât la femeile căsătorite, cât și la cele necăsătorite, precum și donarea de spermă; copilul rezultat în urma donării de gameți are dreptul, la maturitate, să-și cunoască părinții genetici. Biserica Romano-Catolică are o poziție fermă de neacceptare a reproducerii medical asistată, pe care Papa Pius al XII-lea, în 1956, a declarat-o ca fiind imorală și ilegală, pentru că separă procrearea umană de comuniunea intimă dintre partenerii de viață. Biserica Ortodoxă este de acord cu tratamentul medical și chirurgical al infertilității, însă interzice fecundarea in vitro sau alte tehnici de procreare medical asistată; tehnicile ce implică donarea de gameți sunt considerate adulter. În ceea ce privește Protestantismul și Biserica anglicană, este permis tratamentul tradițional al infertilității, însă nu și donarea de gameți.

Principalele texte internaționale cu forță obligatorie în materia drepturilor omului sunt prudente atunci când abordează științele vieții. Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția europeană a drepturilor omului nu conțin nicio dispoziție specifică. Doar Pactul privind drepturile civile și politice interzice, în art. 7, ca „o persoană să fie supusă, fără consimțământul său, unei expertize medicale sau științifice”. Primul instrument juridic în domeniu cu vocație universală, a fost Declarația U.N.E.S.C.O. privind genomul uman și drepturile omului (1998). Aceasta făcea referire la demnitatea omului, principiul cercetării științifice responsabile și proclama genomul uman ca parte din patrimoniul comun al umanității, protejând însăși specia umană. Convenția europeană privind biomedicina și drepturile omului, adoptată în 1997, reprezintă primul instrument juridic internațional cu forță obligatorie în domeniu. Scopul acesteia este de a proteja ființa umană, în diferitele stadii ale evoluției sale, de la embrion la persoană, de practicile științifice interzise sau de acte medicale abuzive sau deviante din punct de vedere etic, consacrându-se principiul preeminenței ființei umane.

Constituția Elveției, una dintre legile fundamentale cele mai avansate în acest domeniu, prevede în art. 24 unele principii generale privind ingineria genetică și tehnologiile reproductive. Sunt interzise intervențiile genetice de natură să afecteze moștenirea genetică a gameților umani sau a embrionilor. Este interzis transferul sau fuziunea între celule sau moștenirea genetică a altor specii spre sau cu cele umane. Aceste prevederi, deși au caracter general, par să anticipeze problemele clonării sau a practicilor eugenice. Începând cu anul 1992, Elveția are o reglementare legală riguroasă a procreării medical asistate.

În sistemul de drept al Rusiei, Constituția dispune că „Nimeni nu poate fi supus, fără liberul său consimțământ, experiențelor medicale, științifice sau de altă natură”.

Cele mai multe dintre țările europene au reglementări speciale în acest domeniu; în acest sens, amimtim Franța, din 1994, Spania, începând cu anul 1988, Marea Britanie (din 1990), Germania (din 1990), Austria (1992).

În Franța, art. 152-1, alin. 1 al Codului sănătății publice, introdus prin Legea nr. 94-54 din 29 iunie 1994 și abrogat ulterior prin Ordonanța nr. 2000-548 din 15 iunie 2000 a definit procrearea medical asistată ca fiind „practicile clinice și biologice care permit concepția in vitro, transferul embrionilor și inseminarea artificială, precum și orice tehnică având un efect echivalent și permițând procrearea în afara procesului natural”.

În Israel, în deceniul al optulea al secolului trecut, problema inseminării artificiale a ajuns în fața Curții Supreme, care a avut astfel prilejul să pronunțe o decizie foarte comentată. Curtea a stabilit că bărbatul care este donator se obligă să asigure întreținerea copilului rezultat din inseminarea artificială în aceleași condiții în care ar fi acordat-o propriului său copil. Prin această soluție, s-a trecut și peste o anumită reținere pe care dreptul tradițional o avea față de aplicarea unor astfel de metode, cât și peste ideea că inseminarea artificială ar înfrânge ordinea publică. În anul 1979, Ministerul Sănătății a promulgat regulile ce reglementau funcționarea unei bănci de spermă și directivele privind inseminarea artificială. În doctrina israeliană s-au exprimat însă păreri în sensul că nu ar avea un caracter obligatoriu pentru instanță. Curtea Supremă s-a pronunțat însă în sensul că operația nu ar putea fi efectuată unei femei necăsătorite.

În ceea ce privește fecundarea in vitro, ea este reglementată printr-o lege specială în statul israelian, respectiv Legea privind sănătatea publică – fecundarea extracorporală din 1987. Prin acest act normativ este interzisă procedura maternității de substituție (mama surogat).

Legislația noastră, până de curând, nu avea un cadru juridic corespunzător procreării medical asistate, deși în tara noastră s-au născut copii prin această tehnică. O parte a acestei probleme este reglementată prin Legea nr. 95/2006, care în titlu VI conține dispoziții privind prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule umane ce se aplică și tehnicilor de fertilizare in vitro. Trebuie precizat că Legea privind sănătatea reproducerii și reproducerea umană asistată medical a făcut obiectul controlului de constituționalitate, la sesizarea Președintelui României, iar Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 418/2005, a constatat că mai multe articole din această lege sunt neconstituționale, reținând că actul normativ cuprinde dispoziții contradictorii și inexacte.

Noul Cod Civil prevede în art. 63 (Intervențiile asupra caracterelor genetice), al. 3 că „utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia”. Iată deci că legiuitorul a înteles să răspundă printr-o dispoziție legală introdusă în Noul Cod Civil, tentației de a interveni asupra sexului viitorilor copii, existând riscul unor viitoare dezechilibre ale speciei, față de tentația majorității oamenilor (în unele state aceasta îmbracă forme de-a dreptul monstruoase, de exemplu China) de a-și dori copii de sex masculin, tentație ce provine din idei preconcepute instalate în conștiința multor societăți din timpuri vechi. De asemenea, Secțiunea 2 din Capitolul II „Filiația” al Titlului III „Rudenia” din Noul Cod Civil, este dedicată reproducerii umane asistate medical cu terț donator.

Cele mai folosite tehnici de procreare asistată medical sunt: inseminarea artificială sau inseminarea de spermă (intravaginală, intrauterină și intracervicală), fertilizarea in vitro, mamă de substituție, transferul intrafalopian de gameți și tehnicile de micromanipulare a gameților.

Inseminarea artificială presupune prelevarea materialului genetic patern prin mijloace tehnico-medicale și transferarea acestuia în corpul mamei unde se va produce fecundarea, în timp ce fertilizarea in vitro constă în copulația a două celule sexuale de sex diferit, din care rezultă o singură celulă-ou în exteriorul corpului mamei, după prelevarea materialului fertilizator atât de origine paternă, cât și maternă; ulterior, embrionul va fi implantat mamei și anume: fie mamei genetice, fie mamei surogat, care este doar purtătoare.

În esență, realizarea fecundării in vitro se efectuează în trei etape: ovocitele sunt prelevate prin edioscopie; puse într-un incumator urmează fecundarea prin spermatozoizii soțului, concubinului sau ai unui terț; câteva zile mai târziu embrionul este introdus în uter pentru a se relua cursul firesc al naturii. Prin acest procedeu s-a născut în 1979 în Anglia Luise Brown, primul „bebeluș-eprubetă”, apoi în 1982 în Franța, Amandine. S-a spus că utilizarea acestor tehnologii, prin suprastimularea hormonală a activității ovariene în scopul obținerii de mai multe ovule prezintă riscuri. De asemenea, există probabilitatea apariției unor sarcini multiple ce prezintă riscuri medicale semnificative atât pentru mamă, cât și pentru copil; există posibilitatea apariției unei „rejecții psihologice” atât a copilului de către cuplu, cât și a părinților de către copilul astfel conceput; potențialitatea unor tulburări psihologice ale copiilor ce se nasc astfel din femei necăsătorite sau cupluri de lesbiene.

România a ratificat Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, Convenția de la Oviedo din 1997, Protocolul adițional la Convenție referitor la interzicerea clonării ființelor umane, semnat la Paris la 12 ianuarie 1998.

Procrearea medical asistată se face numai dacă există un cuplu, până la o anumită vârstă și numai dacă respectivul cuplu este infertil. Se apelează la donator numai dacă există o imposibilitate de procreare medical asistată în interiorul cuplului, donatorul fiind anonim, iar actul de donație gratuit. Trebuie să existe un consimțământ scris atât din partea cuplului, cât și din partea donatorului.

O chestiune care creează numeroase dezbateri în special în Franța, este aceea a maternității de substituție. Acest procedeu științific este o realitate, el este practicat pe scară destul de largă, fie în mod licit, în state unde legile permit (Marea Britanie, Grecia, Israel, California). Mijlocul juridic de efectuare a acestei proceduri este „contractul de mamă purtătoare”, prin care o femeie primește în uterul său un embrion căruia îi asigură gestația și după naștere, predă copilul beneficiarilor contractului. Așa cum s-a spus, mama purtătoare își închiriază uterul beneficiarilor gestației (locațiunea corpului uman).

În legislația internațională și cea de drept intern a statelor, prin „mamă purtătoare” se înțelege femeia care acceptă să poarte o sarcină (realizată prin implantarea embrionului obținut în laborator cu gameții cuplului sau prin inseminarea acestei femei cu sperma soțului celei care dorește să devină mamă), în locul altei femei și naște copilul pentru aceasta din urmă.

Maternitatea de substituție a fost creată ca un mijloc nenatural de a permite unei femei de a deveni mamă. Nu este decât o tehnică de procreare medical asistată care implică participarea a trei subiecți: soțul și soția sau concubinii care doresc să devină părinți și femeia care acceptă să poarte sarcina și să nască pentru acest cuplu.

În doctrina franceză problema maternității de substituție este larg dezbătută, sub toate aspectele sale: juridic, moral, etic și social. De asemenea, instanțele din Franța au fost puse în mai multe rânduri a se pronunța asupra contractelor încheiate în legătură cu purtarea sarcinii de către o altă femeie și chiar asupra legalității unor asociații care aveau ca obiect de activitate favorizarea maternității de substituție.

Curtea de Casație franceză s-a pronunțat prin Decizia nr. 88-15.655 din 13 decembrie 1989, în sensul în care sunt lovite de nulitate convențiile care au ca obiect maternitatea de substituție, motivat de faptul că pot face obiect al unei convenții numai bunurile aflate în comerț; soluția a fost fundamentată pe dispozițiile art. 1128 din Codul Civil francez. În egală măsură, instanța franceză a considerat că și o asociație care promovează această tehnică este lovită de nulitate, pe motiv de obiect ilicit, raportat la art. 3 din Legea din 1 iulie 1901 cu privire la contractul de asociație, conform căruia „Orice asociație bazată pe o cauză sau pe un scop ilegal, contrar legii, bunelor moravuri, sau care ar avea drept scop de a submina integritatea teritoriului național și forma republicană de guvernământ este nulă”. Curtea a mai arătat că recunoașterea caracterului ilicit al maternității pentru altul și al asociaților care o promovează, care se deduce din principiile generale ale codului civil și din regulile comune ale filiației, nu este natură să creeze o discriminare fondată pe naștere; dreptul femeii și bărbatului la căsătorie și la formarea unei familii, recunoscut prin art. 12 din Convenția din 4 noiembrie 1950 și prin art. 23 din Pactul internațional de la New York din 19 decembrie 19, nu implică dreptul de a conlucra cu o a treia persoană prin convenții putând asupra unui copil nenăscut, motiv pentru care nu se poate susține că interdicția de „donare a gestației” creează o discriminare bazată pe naștere, contrară prevederilor art. 24 din Pactul internațional de la New York.

Într-o altă cauză, aceeași instanță a decis că o convenție prin care o femeie se angajează, chiar cu titlu gratuit, să conceapă și să poarte un copil pentru a-l abandona la naștere contravine principiului de ordine publică al indisponibilității corpului uman.

În doctrină s-a ridicat problema indivizibilității convenției având ca obiect maternitatea de substituție și adopția copilului de către cuplul parte în convenție; în acest sens, s-a născut întrebarea, în cazul în care o astfel de convenție se produce și copilul se naște, „interesul copilului de a fi adoptat este mai important decât interesul de a ataca și de a sancționa maternitatea de substituție?”. Într-o altă opinie s-a spus că utilizarea maternității de substituție constituie o utilizare abuzivă, o deturnare a instituției adopției.

Conform majorității doctrinei de limbă franceză, principiul respectării oricărei ființe umane din momentul începerii vieții sale nu este aplicabil embrionilor fecundați in vitro. Se poate să fii ființă umană fără să existe încă persoana umană. În ceea ce privește soarta embrionilor extranumerari, Legea 152-5 a statutat că dacă primirea lor este imposibilă și dacă durata conservării lor este de cel puțin 5 ani, se pune capăt acestei conservări. Consiliul Constituțional pare a admite că embrionul neimplantat nu este subiect, ci obiect al dreptului.

Problemele care apar în cadrul acestor tehnologii medicale sunt cele legate de stabilirea filiației față de mamă sau față de tată, avându-se în vedere că fertilizarea în cazul inseminării artificiale, ca și fecundarea în cazul fertilizării in vitro se produc în afara procesului natural. În Franța, regimul juridic al procreării medical asistate include și principiul anonimatului donatorului, principiu consacrat de Legea nr. 94-53 din 29 iulie 1994 privind respectul datorat corpului uman; doctrina franceză semnalează însă în ultima vreme o atenuare a acestui principiu; mai mult chiar, a fost formulată o propunere de lege ferenda ca regula anonimatului să fie înlocuită cu regula transparenței autorizate, astfel încât anonimatul să devină un drept, și nu o obligație.

2.3. INSTRUMENTE LEGALE LA NIVEL NAȚIONAL ȘI INTERNAȚIONAL

2.3.1. PROVOCĂRI ROMÂNEȘTI

Statutul embrionului uman nu a constituit obiect de preocupare pentru legiuitorul român. Deși Legea nr. 301/2004 – fostul „nou” Cod penal al României publicată în Monitorul Oficial nr. 575 din 29 iulie 2004 incrimina cu titlu de noutate o serie de fapte interzicând sub sancțiune penală în Titlul I al Părții Speciale, Cap. IV – Crime și delicte privind manipularea genetică, alterarea genotipului (art. 193), utilizarea periculoasă a ingineriei genetice (art. 194), crearea ilegală de embrioni umani și clonarea (art. 195), acest act normativ nu a mai apucat să îsi producă efectele, fiind abrogată expres prin intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal al României (art. 446 alin. (2)). Primele norme aplicabile în România prin care s-a pus expres problema obținerii și manevrării embrionilor umani, dar nu și a statutului acestora a fost Legea nr. 95//2006 privind reforma în domeniul sănătății publicată în M. Of. Nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările și completările ulterioare. Acest act normativ reglementează activitatea de prelevare și transplant de organe, țesuturi și celule umane în scop terapeutic (Titlul VI din Lege), însă nu se referă în mod expres la embrioni, care nu pot fi încadrați nici în noțiunea de organ, nici aceea de celule și nici aceea de celule și nici aceeas de țesut uman, fiind altceva. Or, nereferindu-se în mod expres la embrioni, putem afirma că legea în ansamblul său, și deci și normele de incriminare a unor fapte comise în derularea acestor activități, nu se aplică embrionilor, care nu se bucură de vreo protecție legală, nici penală, nici extra-penală.

În condițiile acestui vid legislativ, s-a încercat în 2005 adoptarea unei legi privind sănătatea reproducerii și reproducerea umană asistată medical, care să acopere sitauâiile nereglementate juridic cu care se confruntă practicienii în medicina reproducerii. Motivele adoptării unui astfel de proiect au fost diverse, de la vidul legislativ și până la necesitatea combaterii declinului demografic sau de aliniere a României la standardele legislative în domeniu ale altor state europene. În ciuda multiplelor ecouri pozitive, prin Decizia nr. 418 din 18 iulie 2005, Curtea Constituțională a constatat neconstituâionalitatea majorității articolelor din Legea privind sănătatea reproducerii și reproducerea umană asistată, fapt criticat de altfel în doctrina de specialitate. A urmat o nouă încercare prin proiectul de Lege nr. 63/2012 privind reproducerea umană asistată medical cu terț donator, însă textul proiectului nu aduce în discuție noțiunea de embrion, ci doar aceea de gamet, preocupându-se mai mult de reglementarea situației persoanelor implicate într-o asemenea procedură, deși, ca urmare a tehnicilor de reproducere umană asistată medical, pot rezulta și embrioni care să fie implantați ulterior în corpul femeii. Art. 201 alin. (2) din Codul penal – Legea nr. 286/2009 oferă o protecție extrem de limitată embrionului prin incriminarea întreruperii cursului sarcinii, realizată în orice condiții fără consimțământul femeii însărcinate. Având în vedere că alin. 1 lit. c) al aceluiași articol stipulează că este incriminate, între altele, întreruperea cursului sarcinii dacă vârsta sarcinii a depășit 14 săptămâni, rezultă că orice întrerupere a unei sarcini, chiar mai mici de 14 săptămâni, realizată fără consimțământul femeii însărcinate, constituie infracțiune. Or, de la a 14-a zi după momentul concepției este în stadiu embrionar. Deci, el se bucură în aceste condiții de o oarecare protecție legală din punct de vedere penal. În plus nu credem că legiuitorul noului cod penal a gândit atât de departe, de vreme ce fapta de întrerupere a cursului sarcinii face parte din categoria infracțiunilor de agresiuni contra fătului. Intenția legiuitorului a fost aceea de a proteja viața fătului (produs de concepție după a treia lună de sarcină), iar nu a embrionului. Noul Cod penal, Legea nr. 286/2009, nu acoperă cu norme de incriminare vidul de protecție penală creat de sincopele legislative anterioare, astfel că staututul juridic al embrionului în România este incert, iar protecția legală a acestei forme de viață umană putem spune că lipsește cu desăvârșire. Embrionul uman este ființă umană deoarece îndeplinește trei condiții: reprezintă viață (este viu), aparține specie umane și prezintă individualitate. Dezvoltarea tehnologiilor medicale promovează imaginea embrionului ca o entitate separate de corpul mamei, produsul de concepție, fiind considerat al doilea pacient, pe lângă femeia însărcinată. Indiferent că îmbrățisăm curentul individualist, sau, din contră, cel conform cu care embrionului și mama formează o unitate indivizibilă, suntem cu toții de accord că este doar o chestiune de timp până când știința ne va releva noi secrete ale acestuia. Fiind vorba despre depozitarul genomului uman, moștenirea umanității, embrionul uman trebuie să se bucure de o protecție legală corespunzătoare, fapt care, așa cum am văzut, s-a și realizat la nivel international și la nivelul legislației majorităâii statelor europene. România este încă o data restantă la capitolul modernizarea legislației, fapt inacceptabil în condițiile în care avem pretenția de a fi un stat al Europei Moderne. Protecția legală și în special protecția penală a acestei entități este cu atât mai necesară cu cât embrionul uman este subiectul unor procedure medicale aflate în plin process de dezvoltare și a căror folosire inadecvată poate avea repercursiuni ireparabile asupra umanității.

Acceptând că embrionul uman se află la punctul de întâlnire dintre persoane și bunuri, autorii români care s-au aplecat asupra temeii și s-au pronunțat în legătură cu ea, exclude variant ca embrionul și fătul să fie considerate bunuri, prin raportare la conținutul patrimonial al acestei categorii juridice. Altfel spus, dacă ar fi așa, el ear trebui tratate ca obiecte comerciale și s-ar ajunge la „sacrificarea genului uman”; „el este o ființă vie, cchiar o ființă umană”. La toate acestea, adăugăm și opinia profesorului francez Cornu, conform căruia ființa umană este umană de la concepție, nu numai de la naștere, pentru că nașterea nu adduce umanitatea sa, care se află deja în întregime în embrion, și în cele din urmă, în făt.

Elocventă pentru stadiul actual al regimului juridic al embrionului uman și mai ales pentru dinamismul științific și, de preferat, și juridic al temei, este utilizarea de către profesorul Jean Hauser a sintagmei „la citoyennete de l`embryon” („cetățenia embrionului”).

2.3.2. INSTRUMENTE LEGALE LA NIVEL INTERNAȚIONAL

Convenția de la Oviedo – „Convenția privind drepturile omului și biomedicine, semnată la Oviedo la 4 aprilie 1997 și Protocolul aditional la Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicine, referitor la interzicerea clonării ființelor umane, semnat la Paris la 12 ianuarie 1998, ambele ratificate de Romania prin Legea nr. 17/2001 reprezintă, așa cum am arătat deja, principalele documente internaționale în materia bioeticii”.

Potrivit art. 18 din Convenția de la Oviedo, atunci când cercetarea pe embrioni in vitro este permisă de lege, aceasta va asigura o protecție adecvată a embrionului, fiind interzisă în mod absolut crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare. Convenția semnalează de asemenea, în Preambulul său, implicațiile rapidei dezvoltări în domeniul biologiei și medicine, și atrage atenția asupra necesității respectării ființei umane, deopotrivă ca individ, cât și în apartenența sa la specia umană, precum și asupra importanței de a i se asigura demnitatea. Folosirea improprie a biologiei și medicine este susceptibilă a pune în pericol demnitatea umană, de aceea progresele biologiei și medicine trebuie utilizate în beneficiul generațiilor prezente și viitoare. În plus Protocolul additional interzice in extensor conarea ființelor umane arătând că instrumentalizarea ființei umane prin crearea deliberate de ființe umane identice din punct de vedere genetic este contrară demnității omului și constituie o utilizare improprie a biologiei și medicine. O atare procedură biomedicală implică, pentru persoanele create, mari dificultăți de ordin medical, psihologic și social.

Alte documente internaționale de impact în domeniul protecției embrionului uman sunt:

Rezoluția Organizației Națiunilor Unite nr. 59-280 privind clonarea omului (adoptată la 8 martie 2005);

Declarația Universală a Genomului Uman și Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO);

Declarația Universală a Bioeticii și Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO la 19 octombrie 2005);

Recomandarea Consiliului Europei nr. 1046/1986 cu privire la utilizarea embrionilor și fetușilor umani în scop diagnostic, terapeutic, științific, industrial și comercial;

Recomandarea Consiliului Europei nr. 1100/1989 privind folosirea embrionilor și fetușilor în cercetările științifice;

Recomandarea Consiliului Europei nr. R(90)13 privind screening-ul genetic prenatal, diagnosticul genetic prenatal și consilierea genetică din 21 iunie 1990;

Recomandarea Consiliului Europei nr. 1512 din 2001 privind protecția genomului uman;

Rezoluția Parlamentului European nr. A2-327/1988 privind problemele etice și legale ale ingineriei genetice;

Rezoluția Parlamentului European nr. A2-327/1988 privind cercetarea pe celule stem provenite de la om. Potrivit Declarației Universală UNESCO cu privire la Genomul Uman și Drepturile Omului, genomul uman subliniază unitatea fundamentală a tuturor membrilor familiei umane, la fel ca și recunoașterea demnității și a diversității lor inerente. Într-un sens simbolic, genomul uman reprezintă moștenirea umanității (art. 1 al Declarației).

Recomandarea Consiliului Europei nr. 1046/1986 cu privire la utilizarea embrionilor și fetușilor umani în scop diagnostic, terapeutic, științific, industrial și comercial cuprinde, în afară de un set de propuneri avansate de Adunarea Parlamentară, și un set de reguli ce guvernează folosirea embrionului sau fetusului uman și prelevarea țesuturilor lor în scopuri diagnostice și terapeutice. Potrivit acestui document, se subliniază faptul că progresul științelor medicale a determinat o poziție legală foarte precară a embrionului și fetusului uman și că statutul lor nu a fost definit de nicio lege până în acel moment, neexistând prevederi legale care să reglementeze folosirea lor. În plus, se consideră că embrionul și fetusul uman trebuie să fie tratați în toate circumstanțele cu respectul datorat demnității umane și că folosirea țesuturilor trebuie să fie strict limitată și reglementată în vederea realizării scopurilor terapeutice pentru care nu există alte mijloace (paragraful 10 al Recomandării). Se afirmă cu tărie nevoia de cooperare europeană în acest domeniu, deoarece doar o reglementare națională izolată nu ar avea niciun efect, datorită faptului că orice activitate în acest domeniu ar putea fi cu usurință transferată și exercitată într-o altă țară, în care prevederile legale lipsesc (paragraful 12). Recomandările cele mai importante făcute Comitetului de Miniștri privesc: interzicerea creării embrionilor umani prin procedeul fertilizării in vitro în scopul cercetării, pe durata vieții sau după moarte, stabilirea unui sistem adecvat de sancțiuni pentru a asigura regulile eneunțate, instituirea unor registre naționale a centrelor medicale autorizate să pună în practică aceste tehnici în scopuri științifice, încurajarea și stimularea înființării unor comitete/comisii interdisciplinare de bioetică etc.

Recomandarea 1100/1989 având ca obiect folosirea embrionilor și fetușilor umani în cercetările științifice, pornește de la constatarea că știința și tehnologia, mai ales în domeniul științelor biomedicale, continuă să avanseze și să se dezvolte ca o expresie a creativității umane și că libertatea de acțiune nu poate fi restrânsă în mod arbitrar, ci doar în baza unor principii profesionale, legale, etice, culturale, și sociale de protecție a drepturilor omului și a demnității omului (paragraful 1). Astfel, se consideră că este potrivit ca protecția legală să fie acordată embrionului uman din momentul fertilizării ovulului, urmărind aceleași reguli ca cele menționate în Recomandarea 1046/1986.

Declarația Universală a Bioeticii și Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO la 19 octombrie 2005) este cel mai recent document, adoptat de Conferința Generală UNESCO la a 33-a sesiune din 14 octombrie 2005 și reprezintă o dezvoltare a biodreptului internațional și a drepturilor omului. Chiar dacă este, ca și alte declarații, un instrument normativ neobligatoriu (neavând autoritatea unui tratat) forța și valoarea sa, mai ales în ceea ce privește conceptul de demnitate, sunt importante.

CAPITOLUL 3. PROTECȚIA FĂTULUI ÎMPOTRIVA AGRESIUNILOR PRIN MIJLOACE DE DREPT PENAL

3.1. PROVOCAREA ILEGALĂ A AVORTULUI (ART.185 VECHIUL COD PENAL)

3.1.1. DEFINIȚIE

Întreruperea cursului sarcinii este reglementată în mod variat în diferite sisteme de drept, ea reflectând concepția societății respective cu privire la dreptul femeii de a dispune de produsul concepției. Reglementarea legală este o expresie a politicii economice, religioase și demografice a fiecărui stat în parte.

Codul Penal român incrimina următoarele fapte de avort: „provocarea ilegală a avortului (art.185), avortul provocat de femeie (art.186), deținerea de instrumente și materiale avortive (art. 187) și omisiunea de a se anunța efectuarea avortului (art. 188)”. Prin Decretul-lege nr.1/1989 s-au abrogat toate aceste texte.

Acest fapt a avut drept consecința efectuarea a numeroase întreruperi de sarcină de persoane nespecializate în condiții improprii, care au pus în pericol viața femeii, uneori ducând chiar la moartea acesteia sau au condus la nașterea unor copii cu malformații.

Ca urmare, fără să interzică avortul la cerea femeii însărcinate, legiuitorul a revenit la incriminarea provocării ilegale a avortului (art.185 C.pen. introdus prin Legea nr.140/1996), pentru a proteja viața, integritatea corporală și sănătatea femeii și, pe plan larg, interesele generale ale societății.

Potrivit art.185 C.pen. constituie infracțiunea de provocare ilegală a avortului

“- Întreruperea cursului sarcinii prin orice mijloace, săvârșită în vreuna dintre următoarele împrejurări:

a) în afară instituțiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest sens;

b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;

c) dacă vârsta sarcinii a depășit patrusprezece săptămâni se pedepsește de la 6 luni la 3 ani.

Întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate , se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă prin faptele prevăzute în alin.(1) și (2) s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

În cazul în care fapta prevăzută în alin.(2) și(3) a fost săvârșită de medic, pe lângă pedeapsa închisorii se va aplica și interdicția exercitării profesiei de medic, potrivit art.64 lit.c)

Tentativa se pedepsește

Nu se pedepsește întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic:

a) dacă întreruperea cursului sarcinii este necesară pentru a salva viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinată de la un pericol grav și iminent și care nu putea fi înlăturat altfel;.

b) în cazul prevăzut de alin. 1 lit. c), când întrerupea cursului sarcinii se impune din motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legii;

c) în cazul prevăzut în alin.2,când femeia însărcinată s-a aflat în imposibilitatea de a-și exprima voința, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legale”.

3.1.2. OBIECTUL JURIDIC

A. Obiectul juridic special

„Obiectul juridic special al infracțiunii de avort constă în relațiile sociale care se formează în legătură cu întreruperea cursului sarcinii în condiții de siguranță privind integritatea corporală, sănătatea și viața femeie însărcinate, și, pe de altă parte, cele privitoare la dezvoltarea intrauterină a produsului concepției și asigurarea natalității. Aceste relații sociale sunt strâns legate de dreptul femeii de a decide singură dacă să păstreze sau nu fructul concepției”.

B. Obiectul material

Obiectul material al infracțiunii de provocare ilegală a avortului este reprezentat de produsul de concepție, precum și de corpul femeii însărcinate. Această concomitență credem că se realizează întotdeauna chiar dacă nu se produce o vătămare a femeii însărcinate și indiferent ce opinie adoptăm în legătură cu obiectul juridic, deoarece manoperele abortive acționează atât asupra corpului femeii însărcinate, cât și asupra fătului. Poate exista însă situația ca obiectul material să fie doar corpul femeii însărcinate, de exemplu, în cazul în care sarcina nu există, sau în cazul în care, începându-se folosirea manoperelor abortive, se renunță la utilizarea lor, înainte de a exista vreun efect al acestor manopere asupra produsului de concepție.

Majoritatea autorilor consideră că obiectul material al infracțiunii de provocare ilegală a avortului este reprezentat atât de produsul de concepție, cât și de corpul femeii însărcinate.

Acceptând drept obiect material al infracțiunii produsul de concepție, se arată că „fătul trebuie înțeles nu doar ca pars viscerum (parte a corpului mamei), ci și ca nasciturus (ființă distinctă ce urmează a se naște). Doar o asemenea viziune permite, de exemplu, analizarea ipotezei în care femeia își provoacă ea însăși avortul”; dacă am considera fătul drept parte a corpului femeii, atunci nu s-ar mai pune problema sancționării femeii, deoarece faptele de violență îndreptate împotriva propriei persoane nu sunt sancționate. De asemenea, dacă fătul ar fi parte organică din corpul mamei, provocarea avortului ar fi văzută ca o infracțiune contra integrității corporale a femeii însărcinate.

Unii autori consideră că obiectul material al infracțiunii este reprezentat doar de corpul femeii însărcinate. O asemenea concepție are la bază faptul că realizarea avortului presupune, în primul rând, o activitate desfășurată asupra corpului femeii însărcinate. De asemenea, acest mod de a privi lucrurile este concordant cu opinia conform căreia obiectul juridic este reprezentat mai ales de relațiile sociale privind viața, sănătatea și integritatea corporală a femeii însărcinate.

Într-o opinie sui generis, unii autori apreciază că „obiectul material este reprezentat de acea unică entitate, compusă din corpul mamei și din corpul fătului, ce reprezintă o structură unitară psiho-anatomo-fiziologică”.

O analiză aprofundată necesită opinia conform căreia obiectul material îl reprezintă sarcina femeii. Pentru a putea face această analiză trebuie să stabilim sensul noțiunii de sarcină.

Astfel, sarcina este un „termen ce desemnează atât produsul de concepție rezultat din unirea ovulului cu un spermatozoid, cât și starea și perioada în care se află o femeie din momentul fecundării și până când naște”.

În fața definiției de mai sus a sarcinii, apreciem că este improprie afirmația că sarcina este obiectul material al infracțiunii de provocare ilegală a avortului. Dacă o parte din sensul noțiunii de sarcină, și anume cea de produs de concepție, poate desemna obiectul material, celelalte semnificații, de stare, respectiv perioadă, nu pot avea asemenea semnificații, deoarece ele reprezintă descrierea abstractă a unei situații (cea a unei femei de a fi însărcinată), respectiv a intervalului de timp cât durează această situație. În plus, se ignoră corpul femeii ca posibil obiect material al infracțiunii.

În legătură cu produsul de concepție ca obiect material al infracțiunii, pot fi analizate mai multe situații speciale, care pot duce la soluții specifice. Astfel, vom analiza următoarele situații: cea în care fătul are o dezvoltare în condiții anormale, de exemplu atunci când sarcina este extrauterină; situația în care fătul este deja decedat atunci când au loc manoperele abortive; situația în care produsul de concepție (deci sarcina) nu există; situația în care fătul supraviețuiește manoperelor abortive. De asemenea, vom analiza și ipoteza în care femeia însărcinată intră în stare de moarte cerebrală, iar fătul, fiind viabil, trăiește.

Ipoteza sarcinii extrauterine

În analiza situației privind sarcina extrauterină, putem porni de la interpretarea evoluției legislative. Astfel, formularea actuală a textului infracțiunii se referă la „întreruperea cursului sarcinii”, față de o reglementare anterioară, care se referea la „întreruperea cursului normal al sarcinii”. Practic, vechea reglementare scotea de sub incidența legii penale faptele abortive îndreptate asupra sarcinilor care aveau o evoluție anormală. Legiuitorul actual se referă însă la orice sarcină, deci și la cele care se desfășoară altfel decât este firesc. Așadar, legiuitorul protejează, prin incriminarea de la art. 185 C.pen., și sarcinile extrauterine. Ca argument pentru o asemenea prevedere legală este faptul că s-a dorit evitarea abuzurilor de interpretare a noțiunii de sarcină anormală. De asemenea, considerăm că s-a avut în vedere și faptul că, în condițiile actuale, în continuă perfecționare, ale medicinii, unele sarcini care evoluează în alte condiții decât cele firești pot fi duse până la termen. Această concepție a fost

Consacrată și de practica judiciară.

Situația în care fătul este deja mort

Pentru ipoteza în care fătul este deja mort din cauze neimputabile celui care realizează manoperele abortive, au fost exprimate două puncte de vedere.

Unul dintre ele consideră că, în acest caz, fapta își păstrează caracterul penal. Această opinie a fost foarte răspândită în Franța, unde legislația susținea o asemenea viziune. Astfel, în Franța, cel care săvârșea doar o tentativă de avort era sancționat la fel ca și cel care săvârșea infracțiunea consumată. În aceeași idee, s-a considerat că legiuitorul a incriminat orice faptă prin care s-a realizat un avort, indiferent dacă fătul era deja mort în momentul în care s-a început utilizarea manoperelor abortive. Această

opinie a fost susținută însă și în România, atât în teorie, cât și în practică.

Celălalt punct de vedere consideră că, în ipoteza în care fătul este deja decedat, nu mai poate exista infracțiunea de avort. Un prim argument în favoarea acestei opinii este faptul că legiuitorul folosește, în definiția infracțiunii, expresia „întreruperea cursului sarcinii”. Această formulare se interpretează în sensul că legiuitorul impune condiția ca fătul să se afle în cursul evoluției sale firești, deci să fie viu. Un al doilea argument se consideră că rezultă din analiza obiectului juridic al infracțiunii. Astfel, dacă fătul a murit din cauze naturale, înseamnă că nu mai există relațiile sociale referitoare la viața produsului de concepție și nici cele referitoare la evoluția demografică. În consecință, faptele abortive nu pot pune în pericol aceste valori, din moment ce ele nu mai există. În această concepție, faptele abortive realizate asupra fătului decedat reprezintă o infracțiune putativă. Dacă femeia însărcinată este vătămată grav sau dacă decedează ca urmare a manoperelor abortive, se va reține doar infracțiunea de vătămare corporală gravă din culpă respectiv de ucidere din culpă. Un alt argument se bazează pe următorul raționament: dacă am accepta că este sancționat avortul când fătul este deja decedat, ar însemna să nu mai permitem avortul terapeutic în situația în care fătul a decedat spontan în uter, însă efectuarea în condiții legale a avortului, în acest caz, se impune cu necesitate.

Apreciem că este destul de dificil a face încadrarea faptei, atunci când fătul este deja decedat. Situația este mai simplă atunci când nu se produce vreo vătămare a femeii. În acest caz, credem că este justificată opinia că fapta nu este infracțiune, nefiind lezată niciuna dintre valorile protejate de lege. Situația se complică atunci când, fătul fiind mort, manoperele abortive duc la lezarea sănătății femeii sau la moartea acesteia. În această ipoteză, pentru a fi consecvenți cu soluția din prima ipoteză, ar trebui să reținem vătămare corporală din culpă, respectiv ucidere din culpă. Totuși, o asemenea soluție nu este foarte simplu de dat, din două motive. Primul motiv are în vedere actele specifice realizate, care au primit o încadrare distinctă în art. 185. În al doilea rând, trebuie să avem în vedere gravitatea faptelor, care se reflectă în sancțiune. Mai mult, la art. 185 C. pen., în ceea ce privește rezultatul produs, deși e imputabil în baza culpei, totuși există o intenție specifică în realizarea unei conduite interzise de lege, situație diferită de cea de la vătămarea din culpă, respectiv uciderea din culpă. Practic, singurul lucru care aduce îndoială cu privire la existența infracțiunii de provocare ilegală a avortului este faptul că fătul e deja mort. Conduita făptuitorului se încadrează însă perfect în tiparul prevăzut de lege în art. 185 C. pen.

Situația în care sarcina nu există

În situația în care sarcina nu există, majoritatea autorilor și a practicii judiciare consideră că este vorba despre o infracțiune putativă. În practică, asemenea situație a fost interpretată însă și ca tentativă de avort sau ca vătămare corporală (în acest din urmă caz avându-se în vedere caracterul putativ al faptei de avort, reținându-se doar vătămarea corporală produsă femeii prin manoperele abortive). De asemenea, în practica judiciară, manoperele abortive care au dus la moartea femeii, în condițiile în care aceasta nu era însărcinată, au fost încadrate ca fiind infracțiunea de ucidere din culpă.

O situație diferită a existat în unele țări europene. În Franța, legiuitorul, la un moment dat, incrimina și fapta celui care a efectuat manopere abortive asupra unei femei considerată însărcinată, dar care în realitate nu era însărcinată. În baza acestor prevederi legale, în practica instanțelor franceze s-a considerat infracțiune chiar și fapta femeii care a realizat ea însăși manopere abortive, deși nu era însărcinată. În Anglia, se considera tentativă de avort și se sancționa ca atare, situația în care, prin expertiză medico-legală, se dovedea că femeia asupra căreia s-au realizat manoperele abortive nu era însărcinată.

Situația în care fătul prezintă grave deficiențe

În ceea ce privește chestiunea viabilității fătului, majoritatea autorilor consideră că infracțiunea există indiferent dacă fătul este sau nu viabil, deci indiferent dacă poate sau nu să supraviețuiască în afara uterului. Apreciem că această discuție se referă la acea situație în care fătul este afectat de anumite boli care fac imposibilă supraviețuirea sa după naștere, chiar cu ajutor medical; așadar, aici nu e vorba de discuția privind permiterea avortului în funcție de vârsta la care fătul poate să supraviețuiască în afara uterului, neavând vreo problemă de sănătate – o asemenea discuție privește cadrul general, de a permite sau nu avortul, în funcție de vârsta fătului.

Apreciem că avortul realizat în condiții ilegale asupra unui făt care prezintă deficiențe întrunește conținutul infracțiunii de avort, întrucât legea nu face nicio distincție. Totuși, credem că deficiențele fătului, în funcție de gravitatea lor, ar putea justifica un avort terapeutic.

Situația în care fătul supraviețuiește manoperelor abortive

Dacă fătul supraviețuiește manoperelor abortive și se naște viu, unii autori, pornind de la premisa că se apără în primul rând viața produsului de concepție, consideră că, într-o asemenea situație, nu există infracțiunea de avort.

Alți autori consideră că și în acest caz există infracțiunea din art. 185 C. pen., deoarece s-a realizat rezultatul cerut de lege, de întrerupere a cursului normal al sarcinii. Această opinie a fost exprimată și în practica judiciară. Credem că, într-o asemenea ipoteză, mai degrabă ar trebui să reținem o tentativă de avort. Chiar dacă, tehnic vorbind, orice întrerupere a cursului sarcinii consumă infracțiunea, totuși credem că trebuie să avem în vedere și aspectele legate de obiectul juridic al infracțiunii. Dacă luăm în considerare, măcar în plan secund, că viața fătului întră în sfera obiectului juridic al infracțiunii, atunci faptul că fătul supraviețuiește manoperelor abortive este un triumf asupra acțiunilor incriminate. Așadar, din respect pentru făt, credem că, atunci când fătul supraviețuiește, infracțiunea nu poate fi considerată consumată. Așa cum am arătat, se poate reține o tentativă, eventual în una din formele agravate prevăzute de art. 185, alin. 3 C. pen.

În legătură cu ipoteza prezentată, ar trebui să analizăm și situația în care fătul, deși inițial supraviețuiește manoperelor abortive, moare ulterior, datorită faptului că nu era suficient dezvoltat. Într-o asemenea ipoteză, credem că se va considera consumată infracțiunea de avort. Totuși, apare aici o problemă, pentru că moartea copilului, datorită faptului că nu era suficient dezvoltat, ar putea surveni la câteva luni sau ani după întreruperea cursului sarcinii. Remarcăm dificultatea încadrării juridice a unei astfel de situații, pentru că ar fi forțată încadrarea faptei ca provocare ilegală a avortului. De aceea, considerăm utile într-o asemenea ipoteză prevederile Noului Cod Penal, cuprinse în articolul 202, intitulat Vătămarea fătului.

Practica judiciară a reținut însă că, în cazul în care fătul este expulzat viu, există infracțiunea consumată de avort. Motivul acestei soluții este acela că legea incriminează întreruperea cursului sarcinii, fără a se condiționa existența infracțiunii de moartea fătului. Lipsa condiționării este justificată prin chiar pericolul pe care-l prezintă întreruperea unei sarcini. Pericolul există atât pentru fătul care, deși se naște viu, nu are un grad de dezvoltare care să-i garanteze o evoluție normală, cât și pentru femeia însărcinată. Din aceste motive s-a respins ipoteza unei tentative de avort în cazul în care fătul se naște viu.

Dacă fătul supraviețuiește manoperelor abortive, dar este ucis ulterior, unii autori consideră că încadrarea va trebui făcută sub forma unui concurs între provocarea ilegală a avortului și omor. Se apreciază că reținerea și a infracțiunii de provocare ilegală a avortului se justifică prin aceea că a fost realizat rezultatul infracțiunii din art. 185 C. pen., acela de întrerupere a cursului sarcinii.

Situația în care femeia însărcinată intră în stare de moarte cerebrală, iar fătul supraviețuiește

O altă ipoteză pe care trebuie să o analizăm este cea în care femeia

însărcinată intră în stare de moarte cerebrală, iar fătul, fiind viabil, supraviețuiește. În legătură cu acest aspect, sunt două chestiuni de analizat: încadrarea juridică a faptelor de ucidere îndreptate direct asupra fătului; încadrarea juridică a unor fapte omisive, care au ca rezultat moartea fătului.

În ceea ce privește faptele de ucidere îndreptate direct asupra fătului, ar fi posibile două soluții: faptele să fie încadrate la infracțiunea de provocare ilegală a avortului; faptele să fie încadrate la infracțiunea de omor (cel puțin omor calificat, victima fiind în neputință de a se apăra, art. 175, alin.1, lit. d C. pen.). Apreciem, într-o asemenea situație, că fătul și-a dobândit autonomia ca persoană, întrucât este viabil. În consecință, faptele de ucidere îndreptate asupra fătului credem că ar trebui considerate fapte de omor.

În legătură cu faptele omisive ce au ca rezultat uciderea fătului, apreciem, în lumina celor spuse mai sus, că încadrarea va fi ca infracțiune de omor (dacă omisiunea e intenționată, de exemplu un medic în mod intenționat nu acordă ajutor fătului) sau ca infracțiune de ucidere din culpă (de exemplu, în baza art. 178, alin. 2 C. pen., dacă un medic, neîndeplinindu- și din culpă obligația de serviciu, nu acordă ajutor fătului). Dacă am considera că fapta se încadrează în categoria manoperelor abortive la care se referă art. 185 C. pen., atunci omisiunea din culpă de a acorda ajutor fătului nu ar fi infracțiune, deoarece fapta prevăzută de art. 185 C. pen. se poate săvârși doar cu intenție. O asemenea soluție ar contrazice însă situația de fapt. Astfel, în ipoteza în care femeia intră în moarte cerebrală, iar fătul este viabil și supraviețuiește, asta înseamnă că fătul este o ființă de sine stătătoare. Iar opinia care neagă dreptul la viață al fătului pornește tocmai de la ideea că fătul este dependent de corpul mamei. În consecință, dacă fătul este independent de corpul femeii, orice barieră în calea afirmării dreptului său la viață nu mai poate fi menținută. Fătul este, în acest caz, o ființă umană independentă, cu toate drepturile ce decurg din acest statut.

3.1.3. SUBIECȚII INFRACȚIUNII

Subiect activ poate fi orice persoană care efectuează întreruperea sarcinii. În condițiile legii, poate avea această calitate și medicul specialist, în cazul în care activitatea de întrerupere a sarcinii nu se realizează în instituții specializate, vârsta sarcinii este mai mare de 14 săptămâni sau operațiunea se realizează fără consimțământul femeii însărcinate.

Participația penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).

Subiectul pasiv este circumstanțiat – femeia însărcinată căreia i s-a provocat ilegal avortul ori i s-a provocat prin avort o vătămare corporală gravă ori moartea.

3.1.4. LATURA OBIECTIVĂ

Elementul material poate constă în orice activitate de întrerupere a cursului sarcinii săvârșită în condițiile prevăzute de lege:

– în afara instituțiilor specializate;,

– de o persoană necalificată;

– când vârsta sarcinii este mai mare de 14 săptămâni.

Infracțiunea are caracter comisiv, săvârșindu-se prin acțiune. Modalitățile de întrerupere a cursului sarcinii sunt foarte variate: fizice, chimice, mecanice etc. De ex., întreruperea cursului sarcinii se poate realiza prin introducerea de obiecte ascuțite în uter, prin aplicarea de electrozi pe abdomenul victimei, prin efectuarea de masaje, prin administrarea unor substanțe toxice etc. Nu are importanță dacă sarcina evolua normal, dacă fătul era sau nu viabil.

Pentru a exista infracțiunea trebuie ca fătul să existe în momentul săvârșirii ei. Dacă fătul era deja mort sau dacă femeia nu era în realitatea însărcinată (făptuitorul aflându-se în eroare și crezând că aceasta este gravidă) fapta nu constituie infracțiunea prev. de art.185, ci poate fi eventual infracțiunea de vătămare corporală sau ucidere din culpă.

Legiuitorul nu a urmărit prin prezenta incriminare interzicerea avortului, ci efectuarea lui în condiții de siguranță.

Urmarea imediată constă în întreruperea sarcinii, și în varianta agravată a infracțiunii, în vătămarea corporală grava sau moartea femeii.

Întreruperea sarcinii are loc prin expulzarea produsul concepției, sau prin uciderea acestuia în interiorul uterului, chiar dacă nu are loc expulzarea.

Raportul de cauzalitate între activitatea autorului și rezultat trebuie stabilit pentru fi în prezența acestei infracțiuni.

3.1.5. LATURA SUBIECTIVĂ

Infracțiunea, în varianta tip, se săvârșește cu intenție directă, autorul cunoscând consecințele faptei sale și urmărind să provoace avortul. În cazul variantei agravate prev. de art.185 alin.3 C.pen. (când femeii i s-a pricinuit o vătămare corporală gravă sau moartea), forma de vinovăție este praeterintenția: făptuitorul a urmărit să producă întreruperea cursului sarcinii dar, în ceea ce privește rezultatul mai grav, poziția sa subiectivă este culpa, fie sub forma ușurinței, fie a neglijenței.

Când fapta se realizează în modalitatea prev. de art.185 alin. 1 lit. c, C.pen. – vârsta sarcinii mai mare de 14 săptămâni, pentru a exista infracțiunea trebuie ca autorul să fi cunoscut această împrejurare în momentul acțiunii sale.

3.1.6. FORME. TENTATIVA ȘI CONSUMAREA

Tentativa este posibilă, atât în forma întreruptă cât și în cea perfectă, fiind pedepsită. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a întrerupt cursul sarcinii. În cazul variantei mai grave prev. de art.185 alin.3, momentul consumării este cel al producerii rezultatului mai grav.

3.1.7. MODALITĂȚI. SANCȚIUNI.

Alături de varianta tip, sancționată cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, infracțiunea cunoaște două modalități agravate:

– Art.185 alin. 2: când întreruperea sarcinii se realizează în orice condiții fără consimțământul femeii însărcinate. În acest caz sancțiunea este mai severă, respectiv închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

– Art.185 alin. 3: când activitatea infracțională a produs vătămarea corporală gravă a victimei sau moartea acesteia. În acest caz, sancțiunea este închisoarea de la 3 la 10 ani, respectiv de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Acestea reflectă periculozitatea deosebită a faptei respective, manifestată prin consecințele sale deosebit de grave.

În cazul în care variantele agravate ale infracțiunii sunt săvârșite de un medic, potrivit art.185 alin, 4, acestuia i se va aplica și interdicția exercitării pedepsei de medic, conform art.64 lit. c, C.pen.

3.1.8. CAUZE DE NEPEDEPSIRE

Dacă întreruperea sarcinii se efectuează de medic, potrivit art.185 alin. 6 aceasta nu se pedepsește în următoarele situații:

a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii de la un pericol grav și iminent care nu putea fi înlăturat altfel. Această situație este un caz particular al stării de necesitate, în care medicul este autorizat să procedeze ca atare, fără să aibă însă vreo obligație în acest sens.

b) în cazul prevăzut de alin. 1 lit. c, dacă intervenția se impune din motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legii. Oportunitatea intervenției se stabilește de medicul șef de secție cu avizul medicului director, în baza certificatelor medicale corespunzătoare.

c) când avortul s-a provocat fără consimțământul femeii pentru că acesta era în stare de imposibilitatea de a-și exprima voința, iar avortul se impunea din motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legale. Regulile privind “consimțământul” sunt cele din dreptul civil.

Cauzele de nepedepsire sunt aplicabile numai în cazurile când avortul este efectuat de medic, deoarece numai acesta are capacitatea de a aprecia pericolul grav la care ar fi supusă femeia sau fătul în cazul nepracticării acestuia.

3.1.9. ASPECTE PROCESUALE

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, competența de cercetare revine organelor de poliție iar judecata în primă instanță judecătoriei. În cazul variantei de la alin.2 (când s-a provocat moartea victimei), cercetarea se realizează de procuror și judecarea în primă instanță de tribunal.

Art.186-188 au fost abrogate prin Decretul – Lege nr.1/1989.

3.2. ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII (ART. 201 NOUL COD PENAL)

3.2.1. CONȚINUTUL LEGAL AL INFRACȚIUNII

„Întreruperea cursului sarcinii

(1) Întreruperea cursului sarcinii săvârșită în vreuna dintre următoarele împrejurări:

a) în afara instituțiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop;

b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie și drept de liberă practică medicală în această specialitate;

c) dacă vârsta sarcinii a depășit paisprezece săptămâni, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Când faptele au fost săvârșite de un medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica și interzicerea exercitării profesiei de medic.

(5) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se pedepsește.

(6) Nu constituie infracțiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci și patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului.
(7) Nu se pedepsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii”.

Reglementată în capitolul intitulat „Agresiuni asupra fătului”, infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii se alătură infracțiunilor al căror subiect pasiv este o persoană nenăscută indiferent dacă actul de executare are loc în timpul sarcinii sau în timpul procesului nașterii. Mutată fiind din capitolul dedicat infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanei în prezentul capitol, acest lucru ne duce cu gândul la faptul că este adusă în prim-plan în cazul avortului o lezare a fătului, și nu o lezare a integrității mamei.

Problema avortului a căpătat titlu de “controversă socială primară” ce a împărțit societatea în două tabere beligerante: tabăra pro-life care militează pentru incriminarea nediferențiată a avortului și tabăra pro-choice care militează pentru legalizarea acestei proceduri pornind de la dreptul femeilor la egalitate și autodeterminare.

Desi, în plan juridic, există multe dezbateri cu privire la acest subiect, majoritatea sistemelor de drept s-au distanțat de o absolutizare a afirmației „avortul este interzis”. Soluția adoptată de fiecare stat a fost luată în funcție de continutul conferit dreptului la viață și de rezultatul analizei celor două drepturi incidente în dezbaterea cu privire la avort puse în balanță si anume: dreptul la viată al produsului de concepție și dreptul la viată privată al mamei.

A fost determinat astfel un fenomen de polarizare la nivelul statelor ca urmare a soluției adoptate. La un pol se afla statele care în funcție de numărul de săptămâni pe care îl are sarcina permit mamei sa renunțe la aceasta fără a-și justifica alegerea, prevalând astfel dreptul la viată privată al femeii. Subsecvent acestei perioade este permisă întreruperea cursului sarcinii numai în cazuri espres prevăzute de lege.

În acest prim model de reglementare se încadrează și reglementarea noului Cod Penal care permite întreruperea sarcinii numai în primele 14 săptămâni, ulterior acestui moment prevalând dreptul la dezvoltare intrauterină și viată al produsului de concepție, întreruperea cursului sarcinii putând fi făcută doar în cazuri expres prevăzute de lege.

La polul opus se află statele care protejează dreptul la viață al nenăscutului nu doar în situații limitativ prevăzute de lege, de unde rezultă caracterul ilicit al avortului indiferent de vârsta sarcinii.

Așadar, modul de reglementare al avortului ilustrează viziunea legiuitorului în ceea ce privește limita între dreptul la viață al nenăscutului și dreptul la viață privată al mamei. Putem, deci, concluziona că prin infracțiunea de avort se dorește o protejare în primul rând al dreptului la dezvoltare intrauterină și viată al nenăscutului și, în subsidiar, protejarea integrității corporale și a sănătății femeii însărcinate.

Se pune problema care dintre cele două valori sociale reprezintă obiectul juridic principal al normei. Având în vedere cele expuse mai sus și faptul că infracțiunea de avort este poziționată în capitolul „Agresiuni asupra fătului”, și nu în cel privitor la integritatea corporală și sănătatea persoanei, este cert că valoarea socială principală este dreptul la viața intrauterină și viață al nenăscutului, integritatea și sănătatea femeii însărcinate fiind lasată în plan secund.

Subiectul activ este orice persoană care poate să comită infracțiunea de avort. În cazul săvârșirii infracțiunii de către un medic, pe lângă sancțiunea principală aplicabilă, acestuia i se va aplica și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării profesiei de medic.

În ceea ce privește latura obiectivă, pentru o mai bună înțelegere, se impune o analiză fragmentată raportată la reperul temporar utilizat de legiuitor, și anume patrusprezece săptămâni a sarcinii.

Vârsta sarcinii este mai mica sau egală cu 14 săptămâni. Înainte de acest moment, sarcina poate fi intreruptă, de principiu, fără să atragă vreo consecință de natură penală, doar dacă sunt respectate condițiile care rezultă din interpretarea per a contrario a condițiilor prevăzute de legiuitor. Avortul va fi licit în următoarele situații:

vârsta sarcinii are sub 14 săptămâni, vârsta ce va fi stabilită conform protocoalelor medicale. S-a arătat că acest termen are ca moment a qua finalizarea procesului de nidare, adică 9-12 zile de la momentul întreținerii raportului sexual, evitându-se astfel includerea în sfera de aplicare a normei situațiile când se utilizează mijloace contraceptive imediat după întreținerea raportului sexual, ca urmare a interpretării literale a textului. Situația este valabilă atât în vechea, cât și în noua reglementare.

actul de întrerupere a fost realizat într-o unitate medicală dee către un medic de specialitate obstretică-ginecologie, cu drept de liberă practică. Observăm o modificare a textului față de reglementarea anterioară, legiuitorul simțind nevoia să aducă niște clarificări. Astfel, este precizat faptul că medicul trebuie să fie de specialitate obstretică-ginecologie, noutate ce nu ține tocmai cont de realităților sociale, fiind extrem de posibil ca o femeia din mediul rural care ar dori întreruperea cursului sarcinii să nu aibă acces la un astfel de medic. Poate ar fi fost indicat ca legiuitorul să omită o astfel de particularizare încât textul să fie mai flexibil și, ca atare, mai adaptat realităților sociale.

Având în vedere noua formă a textului, în cazul în care întreruperea sarcinii este făcută de un medic de altă specialitate, fapta este, în orice caz, tipică. În atare situație medicul ar trebui să demonstreze că nu exista posibilitatea efectivă a femeii însărcinate să întrerupă sarcina în condițiile prevăzute de lege.

actul de întrerupere a cursului sarcinii trebuie să se realizeze cu consimțământul femeii însărcinate. Această condiție a consimțământului femeii însărcinate rezultă nu doar din rațiunea pentru care avortul este permis în acest interval de timp (14 săptămâni), dar și din interpretarea sistematică a textului care atribuie un caracter agravat actului de întrerupere a cursului sarcinii fără consimțământul femeii însărcinate [art. 201 alin. (2) NCP].

În concluzie, în acest interval de 14 săptămâni, doar în cazul în care actul de întrerupere va fi făcut fără respectarea oricăreia dintre aceste condiții fapta va fi tipică.

Vârsta sarcinii este mai mare de 14 săptămâni. După acest moment, indiferent dacă întreruperea cursului sarcinii are loc într-o unitate medicală, de către un medic de specialitate sau cu consimțământul femeii însărcinate, fapta va fi întotdeauna tipică întrucât de atunci dreptul nenăscutului are prioritate în fața dreptului la autodeterminare al mamei.

În ceea ce privește modul de executare al infracțiunii, întreruperea cursului sarcinii se va putea realiza atât prin actiune, cât și prin inacțiune.

Acțiunile de întrerupere a cursului sarcinii pot fi diverse, de la procedee medicale clasice până la metode mai brutale cum ar fi lovirea în abdomen a femeii însărcinate, administrarea de substanțe toxice etc.

În ceea ce privește actul de executare prin inacțiune, aceasta va putea fi comisă doar de către persoana care are poziția de garant față de femeia însărcinată sau față de făt (fiind vorba de o infracțiune pluriofensivă, va fi suficient să se dovedească poziția de garant raportat la cel putin una dintre valorile sociale ocrotite prin normă).

Având în vedere prevederile art. 17 NCP prin care sunt stabilite ipotezele în care o astfel de poziție este activată, considerăm că poate realiza actul de executare prin omisiune medicul, soțul sau rudele femeii însărcinate care, cu intenție, omit să intervină pentru salvarea sarcinii etc. În ceea ce privește însăși femeia însărcinată, aici tipicitatea nu va produce nicio consecință având în vedere cauza de nepedepsire aplicabilă.

Infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii se poate comite cu intenție directă sau eventuală. În cazul în care avortul este produs din culpă urmărindu-se producerea unui alt rezultat, cel mai adesea vătămarea integrității corporale și a sănătății femeii însărcinate, fapta nu va fi tipică, aplicându-se alte norme.

Dacă în vechea reglementare existau trei cauze justificative ce aveau la baza același motiv terapeutic [art. 185 alin. 6 lit. a), b) și c) C. pen. anterior], legiuitorul a simplificat lucrurile în noua incriminare instituind, în principiu, o singură cauză justificativă specială, cea a avortului în scop terapeutic.

Prin aceasta restructurare se renunță la reglementarea distinctă a avortului justificat de existența unui pericol grav și iminent pentru viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate care nu putea fi înlăturat altfel, [art. 185 alin. 6 lit. a) C. pen. anterior], de cel justificat prin motive terapeutice[art. 185 alin. 6 lit. b) C. pen. anterior] sau realizat cu sau fără consimțământul femeii însărcinate. [art. 185 alin. 6 lit. b) și c) C. pen. anterior].

Trebuie precizat faptul că, desi au existat numeroase voci care au criticat caracterul lapidar al sintagmei “motive terapeutice” din veche reglementare, legiuitorul nu a profitat de ocazie pentru a aduce mai mult claritate, ci s-a rezumat la înlocuirea sintagmei “motive terapeutice” cu aceea de scop “terapeutic”.

Fundamentul cauzei justificative însă, el rămâne neschimbat. Vorbim de o „rebalansare” a valorilor sociale aflate în conflict. În acest caz nu mai discutăm de un conflict între drepturile fătului și dreptul la autodeterminare al femii însărcinate, care după vârsta de 14 săptămâni a sarcinii se rezolvă în favoarea fătului, ci discutăm despre un conflict între drepturile fătului și dreptul la integritate fizică, sănătate și viață al femeii însărcinate. Acest din urmă conflict va fi rezolvat în favoarea femeii însărcinate, fiind îndepărtat caracterul antijuridic al faptei de întrerupere a cursului sarcinii în astfel de condiții.

Dincolo de analiza efectivă a cauzei justificative, este important să precizăm că, spre deosebire de veche reglememtare, legiuitorul a introdus un nou reper temporal în contextul stabilirii aplicabilității cauzei justificative. Reperul temporal nou introdus reprezintă intenția legiuitorului de a aduce în dreptul penal un concept cu care alte state operează de mult timp, și anume cel al viabilității fătului, viabilitate exprimată în unele state „matematic”, prin număr de săptămâni sau masă corporală, în altele preferându-se o determinare in concreto.

Cu privire la cât de relevant este acest concept, în unele state viabilitatea este o limită temporală absolută pentru efectuarea întreruperii cursului sarcinii, din acel moment fătul putând deveni subiectul pasiv al infracțiunii de omor, pe când alte state au o viziune mult mai rigidă asupra situațiilor în care avortul ar putea fi justificat. Astfel, în acest exemplu, odată atinsă limita viabilității, avortul va fi permis doar în cazul în care viața femeii însărcinate este în pericol, nu și sănătatea acesteia, dreptul la viață al nenăscutului fiind considerat mai important decât dreptul la integritate fizică și psihică al femeii.

Raportat la conținutul actual al cauzei justificative prevăzut de art. 201 NCP, remarcăm că efectele depășirii acestei limite temporale pe care legiuitorul le atribuie sunt mai mult formale. Nu se observă nicio diferență de substanță la nivelul conținutului cauzei justificative între momentul anterior atingerii acestei limite temporale și cel ulterior. Sintagma „în interesul fătului sau al mamei” prin care se dublează fundamentul terapeutic nu reușeste să delimiteze cele două intervale de timp în vreun fel, fiind evident că, și dacă întreruperea cursului sarcinii s-ar realiza înainte de acest moment, ar fi tot în intersul fătului sau al mamei, și nicidecum în interesul unui terț.

Dacă intenția legiuitorului a fost de a sublinia caracterul de excepție al avortului terapeutic după vârsta de 24 de săptămâni a sarcinii, rezultatul nu a fost cel scontat, întrucât o asemenea concluzie se poate extrage cu maximă dificultate.

O soluție mult mai inspirată ar fi fost dacă s-ar fi prevăzut că, după atingerea viabilității, avortul este permis doar dacă este pusă în pericol viața mamei sau în interesul fătului când acesta suferă de boli genetice grave ( în acest din urmă caz fiind oportună precizarea bolilor nenăscutului care pot fi considerate grave).

Revenind la analiza cauzei justificative, remarcăm că centrul de greutate al acesteia este reprezentat de sintagma „scop terapeutic”. Sub acest aspect, legiuitorul nu a vrut să se depărteze prea mult de veche reglementare, apelând mai de grabă la o stilizare lingvististică.

Prin urmare, sintagma scop terapeutic va avea aceeași semnificație ca cea stabilită deja de doctrină și jurisprudență raportat la vechea reglementare. Așadar, pentru a opera cauza justificativă trebuie ca avortul să fie efectuat pentru a salva viața, integritatea corporală sau sănătatea femeii însărcinate (avortul terapeutic propriu-zis) sau în interesul fătului, atunci când acesta suferă de boli genetice (avortul eugenic).

Scopul terapeutic pentru care sarcina a fost întreruptă trebuie să fie atestat prin acte medicale care să demonstreze că întreruperea cursului sarcinii a survenit pentru a înlătura o stare de pericol actuală sau potențială pentru sănătatea sau viața femeii însărcinate. Dacă în veche reglementare, textul art. 185 alin. 5 lit. a) C. pen. cerea ca întreruperea cursului sarcinii să reprezinte singura modalitate prin care ar fi putut să aibe loc vindecarea sau înlăturarea stării de pericol potențiale, legiuitorul actual consideră necesar ca întreruperea cursului sarcinii să reprezinte o alegere medicală rezonabilă a medicului care o efectuează.

O altă problemă pe care ar fi fost de dorit ca legiuitorul să o reglementeze în mod explicit este avortul etic. Acesta se referă la situația în care este întreruptă o sarcina ce este rezultată dintr-o faptă penală privitoare la viața sexuală a femeii. O tratare distinctă a problemei ar fi pus capăt discuțiilor privitoare la caracterul licit sau ilicit al unei astfel de fapte și, de asemenea, posibila includere a avortului etic în noțiunea de avort efectuat în scop terapeutic.

Controversa nu era una ce trebuia ignorată întrucât este dificil, la nivel conceptual, ca avortul etic să fie inclus de plano în noțiunea de avort terapeutic, atunci când continuarea sarcinii nu ar produce efecte secundare asupra sănătății psihice a femeii însărcinate. Având în vedere tăcerea legiuitorului, putem considera că avortul etic este o subspecie a avortului efectuat în scop terapeutic.

În ceea ce privește formele agravate, acestea subzistă din vechea reglementare. Singura observație în acest cadru se referă la avortul care a avut ca urmare vătămarea corporală, caz în care textul se racordează la noua structură a infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății (infracțiunea de loviri sau alte violențe și vătămare corporală).

Delimitarea avortului care a avut ca urmare vătămarea corporală de vătămarea corporală care a produs avortul se va face prin raportare la latura subiectivă a autorului faptei și identificarea urmării dorite sau acceptate de către acesta, la fel cum se proceda în cazul delimitării avortului care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă de vătămarea corporală gravă care a produs avortul. În baza aceluiași algoritm se va delimita și omorul săvârșit asupra unei femei însărcinate de avortul care a avut ca urmare moartea mamei.

La fel ca în vechea reglementare, tentativa este pedepsibilă. Trebuie precizat faptul că, în temeiul art. 36 alin. 3 NCP, va fi sancționată cu pedeapsa prevăzută de lege pentru forma consumată, fapta autorului de a încerca să producă avortul, rezultat care nu se produce, însă femeia însărcinată suferă vătămarea corporală, rezultatul fiindu-i imputabil autorului. De exemplu, va fi tras la răspundere pentru tentativa de avort (în limitele prevăzute pentru forma consumată) cel care administrează substanțe toxice femeii însărcinate pentru a-i produce întreruperea cursului sarcinii, rezultat care nu se produce, dar ca urmare a acestora victima suferă o vătămare corporală (cum ar fi imposibilitatea de a mai avea copii).

Ultimul alineat al art. 201 NCP aduce cea mai importantă modificare a noii reglementări introducând o cauză de nepedepsire pentru femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii. Prin aceasta, „s-a precizat în mod explicit nepedepsirea femeii însărcinate care comite această faptă, punându-se astfel capăt discuțiilor din doctrină în jurul acestei probleme”.

Introducerea acestei cauze de nepedepsire poate compromite obiectivul normei, încurajând astfel femeia însărcinată să își întrerupă singură cursul sarcinii, și nu în cadrul unei instituții medicale de specialitate, de către un medic de specialitate. O soluție de compromis ar fi putut fi aceea de a atenua răspunderea penală a mamei care își întrerupe singură cursul sarcinii.

Fiind vorba de o cauză de nepedepsire, efectele se răsfrâng numai asupra mamei fără a ne interesa calitatea acesteia, autor al faptei în cazul în care își autoprovoacă avortul sau calitatea de instigator sau complice.

Cu privire la ceilalți participanți care au contribuit în orice fel la întreruperea cursului sarcinii fapta va rămâne sancționabilă. Astfel, de exemplu, medicul care a efectuat actul de întrerupere a cursului sarcinii va răspunde în forma autoratului, iar medicul care pune la dispoziție mijloacele avortice necesare femeii pentru întreruperea cursului sarcinii va fi sancționat pentru complicitate materială la avort.

Având în vedere că pentru avortul în forma de bază, legiuitorul prevede sancțiunea amenzii alternativ cu cea a închisorii, noul cod penal va fi, sub acest aspect, o legea penală mai favorabilă.

În cazul avortului care a avut ca urmare vătămarea corporală a mamei, având în vedere că în actuala reglementare este nevoie de 90 de zile de îngrijiri medicale, și nu de 60 de zile de îngrijiri medicale, noul cod penal este legea mai favorabilă.

În cazul avortului care a avut ca urmare moartea mamei, se observă o majorare a minimului și o micșorare a maximului special (de la 5 la 15 ani în vechiul cod penal la 6 până la 12 ani în noul cod penal). Prin urmare, în funcție de modul de orientare al instanței către minimul special al pedepsei sau către maximul special, noua lege va fi sau nu mai favorabilă.

În ceea ce privește cauza justificativă, niciuna dintre cele două legi nu va avea statut de lege mai favorabilă având în vedere că nu exista diferențe de substanță între cele două.

Din perspectiva femeii însărcinate care își întrerupe singură cursul sarcinii, în considerarea cauzei justificative, legea cea nouă este mai favorabilă.

3.2.2.ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE ART. 201 NCP ȘI ART. 185 VCP

Diferențele între cele două texte de incriminare sunt nesemnificative, legiuitorul actual preluând în mare partea vechea reglementare, omițând să intervină acolo unde erau necesare clarificări (explicarea sintagmei „motive terapeutice”) și intervenind unde nu era cazul (cauza de nepedepsire aplicabilă femeii însărcinate care iși produce singură avortul).

O primă observație este repoziționarea infracțiunii într-un nou capitol intitulat „Agresiuni asupra fătului” spre deosebire de vechea reglementare în care infracțiunea făcea parte din capitolul dedicat infracțiunilor contra integrității și sănătății persoanei.

Introducerea pedepsei amenzii alternativ cu cea a închisorii ca sancțiune aplicabilă infracțiunii de avort în forma de bază și a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este o altă modificare pe care legiuitorul actual o aduce. În cazul avortului care a avut ca urmare moartea victimei, cuantumul pedepsei poate fi redus. Având în vedere acestea, putem considera ca noul cod penal este o lege mai favorabilă putând ultraactiva în cazul faptelor ce au fost comise inainte de intrarea sa în vigoare și în aceste două forme.

Cum era de așteptat, actualul text de incriminare a fost modificat în ceea ce privește forma agravată a avortului ce a avut ca urmare vătămarea corporală gravă, aceasta fiind înlocuită cu vătămarea corporală, aceasta racordare la noua reglementare fiind imperios necesară.

Alte modificări survenite, fiind mai degrabă explicații ale unor elemente de tipicitate sunt cele privind specificarea faptului că medicul care efectuează avortul trebuie să fie de specialitate obstretică-ginecologie și că avortul se poate efectua prin orice mijloace.

Cea mai importantă intervenție a legiuitorului se vrea a fi aceea de a introduce un nou reper temporal în materia avortului, un nou concept în dreptul penal material, și anume viabilitatea fătului (prin introducerea limitei temporale de 24 de săptămâni în cazul cauzei justificative speciale). Însă acest reper al viabilității rămâne fără relevanță din cauza tezei II a alineatului 6 care stabilește faptul că sarcina va putea fi întreruptă și după 24 de săptămâni, atunci când aceasta este realizată în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului. Cu alte cuuvinte, “după 14 săptămâni și înainte de 24 de săptămâni sarcina poate fi întreruptă în scop therapeutic, iar după 24 de săptămâni sarcina poate fi întreruptă în scop therapeutic, în interesul mamei sau al fătului”.

Singura modificare reală făcută de legiuitor este introducerea noii cauze de nepedepsire ce se aplică femeii însărcinate care își produce singură întreruperea cursului sarcinii, viziune criticabilă având în vedere că tocmai asta s-a vrut a fi evitat, autoexpunerea femeii la pericolului de a-și produce singură avortul, în condiții necorespunzătoare.

Astfel, noua reglementare nu se deosebește cu mult de Codul penal anterior, înlocuirea de termini sau mici clarificări aduse de natură terminologică nu aduc “revigorarea” de care textul avea nevoie.

3.2.3. INCRIMINAREA AVORTULUI ÎN LEGISLAȚIA ALTOR STATE

A. Codul penal spaniol

Infracțiunea de avort în legislația spaniolă este incriminate prin art. 144-146, fiind astfel tras la răspundere nu numai persoana care a provocat illegal avortul, ci și femeia care își exprimă acordul pentru provocarea sa. Potrivit art. 145 pct. 2: “Femeia care și-a provocat avort sau care a dat acordul altei persoane pentru provocarea lui în cazurile interzise de lege, se pedepsește cu amendă”.

În codul penal spaniol există trei situații în care întreruperea cursului sarcinii este interzisă, și anume:

dacă întreruperea sarcinii a fost săvârșită fără consimțământul femeii;

dacă întreruperea sarcinii a fost săvârșită cu consimțământul femeii, obținut prin violență, amenințare, înșelăciune.

În aceste două cazuri pedeapsa aplicată constă în închisoarea de la 4 la 8 ani și interzicerea dreptului de a practica profesia medicală pe un termen de la 3 la 10 ani.

dacă avortul a fost provocat cu consimțământul femeii în cazurile interzise de lege, pedeapsa va fi de la 1 la 3 ani și interzicerea dreptului de a practica profesia medicală pe un termen de la 1 la 6 ani.

Conform art. 146 va fi pedepsită cu închisoare de la 3 la 5 luni persoana care a provocat avortul din neglijență. Femeia care și-a provocat avortul din neglijență nu se pedepsește.

Avortul eugenic este reglementat prin Ley Organica 2/2000 privind Sănătatea sexuală și reproductivă și întreruperea voluntară a sarcinii, care prevede că sarcina poate fi întreruptă din motive excepționale atunci când vârsta acesteia nu depășește 22 de săptămâni și există un risc grav de anomalii la făt pentru care trebuie să existe, în prealabil, avizul a doi medici specialiști diferiți. De asemenea, sarcina poate fi întreruptă atunci când se descoperă anomalii fetale incompatibile cu viața pentru care există, în prealabil, un aviz de la un medic specialist, altul decât acela care va efectua intervenția, ori, dacă se descoperă ca fătul are o infirmitate gravă sau incurabilă în momentul punerii diagnosticului, aspecte confirmate de o comisie medicală.

Avortul terapeutic nu este omis în reglementarea spaniolă, acesta găsindu-și cadrul legal tot în Ley Organica 2/2000 privind Sănătatea sexuală și reproductivă și întreruperea voluntară a sarcinii, care, stabilește că sarcina poate să fie întreruptă în mod excepțional din cauze medicale în condițiile în care aceasta nu a depășit 22 de săptămâni și există un risc pentru viața și sănătatea mamei, fiind nevoie de un aviz anterior emis de un medic specialist altul decât acela care va efectua intervenția. Prin excepție, acest aviz nu mai este necesar în caz de urgență.

B. Codul penal francez

Art. 223.10 din prezentul act normativ stabilește că este interzisă de legea penală întreruperea cursului sarcinii realizată fără consimțământul mamei. Însă, anumite norme penale cu privire la avort sunt cuprinse în Codul francez al sănătății publice, în care sunt prevăzute două situații în care întreruperea cursului sarcinii este permisă:

în baza solicitării femeii care se află „într-o stare critică”;

pentru motive terapeutice, atunci când “existența sarcinii pune în pericol sănătatea femeii sau dacă există probabilitatea ca fătul să se nască cu o afecțiune stabilită ca incurabilă la momentul stabilirii acestui diagnostic”.

Întreruperea cursului sarcinii se poate efectua în condiții de legalitate dacă vârsta acesteia nu depășește 10 săptămâni ori, indiferent de vârstă, dacă există un motiv terapeutic. Este interzisă, însă întreruperea cursului sarcinii de către o persoană care nu are calitatea de medic ori în afara edificiilor publice sau private autorizate.

În art. L.647, Codul sănătății publice mai interzice și „propaganda sau publicitatea, prin orice mijloace, a edificiilor unde sunt practicate întreruperi de sarcină sau a vreunui obiect, produs, care este destinat pentru provocarea avortului, cu excepția celor publicate în reviste medicale. În asemenea caz pedeapsa constă în închisoare până la 2 ani și amendă 30000F”.

C. Codul penal elvețian

Codul penal elvețian prevede în art. 118 faptul că este prohibită întreruperea cursului sarcinii fără consimțământul femeii însărcinate ori cu consimțământul acesteia, dar în afara condițiilor prevăzute de lege sau dacă sarcina a depășit 12 săptămâni. Art. 120 al aceluiași act normativ permite întreruperea cursului sarcinii cand:

„când ea este înfăptuită cu consimțământul scris al femeii, de către medicul care deține licența corespunzătoare, în baza avizului eliberat de un alt medic licențiat în domeniul respectiv, în scopul înlăturării pericolului pentru viața femeii, care nu poate fi depășit altfel;

în caz de necesitate, când avortul este provocat doar de către medicul de specialitate și cu condiția ca acesta în decurs de 24 ore să aducă la cunoștința organului competent al cantonului despre intervenție. În cazul încălcării condițiilor indicate mai sus, fapta va fi calificată ca infracțiune, iar persoana va fi pedepsită”.

D. Codul penal german

Reglementări asemănătoare întâlnim și în codul german, unde, întreruperea cursului sarcinii este interzisă în curpinsul art. 218, 218a, 218b și 218c. Astfel, potrivit art. 218 “provocarea avortuli se va pedepsi în toate cazurile, cu excepțiile prevăzute de lege, cu închisoare până la 3 ani sau amendă. Pedeapsa va fi mai mare – închisoare de la 6 luni la 5 ani – dacă întreruperea cursului sarcinii a fost săvârșită în următoarele situații: 1) când avortul e provocat fără consimțământul femeii sau 2) când făptuitorul în mod ușuratic pune în pericol viața sau sănătatea femeii, cauzându-i, prin întreruperea sarcinii, o vătămare gravă”.

Art. 218a din Codul penal german vine și arată care sunt condițiile care, îndeplinite cumulativ, înlătură caracterul penal al avortul provocat. Acestea sunt:

atunci când femeia care dorește întreruperea cursului sarcinii face dovada, printr-un document, că a beneficiat de consiliere cu cel puțin 3 zile inainte medicului care urmează să efectueze intervenția;

atunci când intervenția este efectuată de către medic;

atunci când de la momentul concepției “au trecut nu mai mult de 12 săptămâni.”

În cazul în care întreruperea cursului sarcinii este efectuată de către medic, cu consimțământul femeii însărcinate din motive medicale pentru înlăturarea unui pericol pentru viața și sănătatea femeii, ce nu ar putea fi înlăturat altfel, avortul nu va fi considerat ilegal.

E. Codul penal rus

Avortul este reglementat de legislația Federației Ruse în cuprinsul art. 123, care, în alin. 1 prevede faptul că avortul este interzis de legea penală dacă este efectuat de către un medic ce nu are studii superioare de specialitate. Pedeapsa prevăzută este cea a amenzii, muncă obligatorie de până la 480 de ore ori muncă corecțională pe un interval de timp de până la 2 ani.

Fapta prevăzută la alin. 1 al art. 123 care a avut ca urmare, din culpă, moartea victimei sau vătămarea gravă a sănătății acesteia este pedepsită cu munca obligatorie până la 5 ani cu sau fără interzicerea dreptului de a ocupa anumite funcții sau de a desfășura anumite activități.

3.3. VĂTĂMAREA FĂTULUI (ART. 202 NOUL COD PENAL)

Infracțiunea de vătămare a fătului face referire la variantele speciale ale infracțiunilor de omor, vătămare coroporală, ucidere sau vătămare corporală din culpă ori ucidere sau vătămare a nou-născutului. Toate acestea au un subiect pasiv special, fătul și se raportează la un moment anume, mai exact în timpul nașteri sau în timpul sarcinii.

Incriminarea acestei infracțiuni vine să asigure ocrotirea vieții în devenire pe durata unei perioade pe care vechea reglementare nu acoperit-o. Vorbim despre intervalul de timp dintre momentul declanșării procesului nașterii și încheierea acestuia. După momentul în care începe procesul nașterii nu mai putem vorbi de o infracțiune de întrerupere a cursului sarcinii, iar după ce nou-născutul se naște, acesta poate fi subiect pasiv al infracțiunilor din capitolele precedente reglementate de codul penal.

Această incriminare pleacă de la situații apărte în practică când în acest interval de timp se pot comite infracțiuni multiple împotriva fătului din culpă sau cu intenție. Analizând practica judiciară putem preciza că există state ca și România în care instanțele nu apreciază că s-ar comite infracțiunea de omor în intervalul de timp între declanșarea procesului nașterii și încheierea acestuiam precum și state europene, ca și cazul Germaniei, în care se reține infracțiunea de omor și în această situație.

De asemenea, au fost incriminate și faptele de violență săvârșite asupra mamei pe durata sarcinii, deși comise fără intenția de a provoca avortul, și fără producerea acestui rezultat, aceste violențe au condus la lezarea fătului și, în final, la vătămarea corporală a produsului de concepție sau moartea copilului după naștere.

3.3.1. STRUCTURA INCRIMINĂRII

Infracțiunea al cărei conținut este reglementat în art. 202 NCP are o variantă tip și șase variante atenuate. Alin. 1 al art. 202 NCP prevede forma tip a infracțiunii, și anume. vătămarea fătului în timpul nașterii care a împiedicat instaurarea vieții intrauterine.

Prima variantă atenuată este cuprinsă în alin. 2 teza 1, situație în care are loc vătămarea fătului, dar aceasta nu împiedică instalarea vieții intrauterine, ci produce după naștere o vătămare copilului ca urmare a lezării fătului în timpul procesului nașterii. Alin. 2 teza 2 vine cu cea de-a doua formă atenuată a infracțiunii în care săvârșirea acțiunii are loc în aceleași condiții ca și prima variantă, însă urmarea imediată este moartea copilului.

Alin. 3 reglementează alte două variante atenuate. Teza 1 se referă la vătămarea fătului în timpul sarcinii care provoacă ulterior o vătămare corporală copilului. Iar în teza 2 urmarea imediată a vătămării fătului în timpul sarcinii este noartea ulterioară a copilului.

Cele două variante atenuate de la alin. 3 se deosebesc de cele prevăzute de alin. 2 prin raportare la momentul săvârșirii infracțiunii incriminate (în timpul sarcinii în loc de în timpul nașterii), însă rezultatul este același cu cel de la variantele de la alin. 2 vătămarea corporală, respectiv moartea.

Alin. 4 al art. 202 NCP prevede o variantă atenuată a celor reglementate la alin. 1 și 2 în care faptele sunt săvârșite de mama ce se afla în stare de tulburare psihică.

Alin. 5 este o variantă atenuată comună a primelor patru variante când faptele prevăzute la alin. 1-4 sunt săvârșite din culpă.

3.3.2. CONDIȚII PREEXISTENTE

A. Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic special al infracțiunii este reprezentat de relațiile sociale în legătura cu protejarea fătului în momentul în care se naște, precum și cele care se referă la integritatea corporală, sănătatea sau viața nou-născutului împotriva faptelor săvârșite în timpul nașterii ori chiar în timpul sarcinii.

În cazul infracțiunii prevăzute la art. 202 NCP avem obiect material, acesta fiind reprezentat de corpul fătului sau corpul nou-născutului împotriva căruia se îndreaptă acțiunea vătămătoare.

B. Subiecții infracțiunii

Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană care răspunde penal. Participați penală este posibilă în toate formele sale.

Pentru varianta normativă prevăzută la alin. 4, subiectul activ este calificat, acesta putînnd fi doar mama care se află în stare de tulburare psihică. În acest caz, dacă există participanți, aceștia vor răspunde pentru variantele prevăzute la alin. (1)-(3) sau (5) ale art. 202 C. pen., și nu pentru cea de la alin. (4).

Subiectul pasiv este fătul în timpul sarcinii sau în timpul nașterii sau copilul, în cazul variantelor normative prevăzute la alin. 2 și 3 întrucât, chiar dacă acțiunea se desfășoară asupra fătului, rezultat se produce asupra copilului, fiind în prezența unei infracțiuni progresive.

3.3.3.CONȚINUTUL CONSTITUTIV

Latura obiectivă

În ceea ce privește conținutul constitutiv al infracțiunii de vătămare a fătului, acesta este reprezentat de latura obiectivă și cea subiectivă, aspecte pe care le vom analiza în continuare.

Elementul material al laturii obiective este reprezentat de activitatea de vătămare a fătului. Infracțiunea poate fi comisă atât prin acțiune, cât și prin inacțiune, dar și prin atitudine omisivă (neacordarea de ingrijiri vitale fătului).

Incriminarea aduce o condiție de timp, și anume ca vătămarea să aibă loc în timpul nașterii sau în timpul sarcinii pentru varianta normativă prevăzută la alin. 3.

În funcție de această condiție temporală dacă infracțiunea este comisă după momentul nașterii, încadrarea juridică va fi, după caz, cea de ucidere sau vătămare corporală a nou-născutului de către mamă sau violență în familie. În cazul în care fapta este săvârșită în timpul sarcinii, va constitui întreruperea cursului sarcinii dacă are loc expluzarea produsului de concepție, tentativă la întreruperea cursului sarcinii dacă nu se reușește aceasta sau vătămarea fătului când deși nu se reușeste întrerupere sarcinii, din cauza manoperelor avortive are loc o vătămare ulterioară nașterii sau moartea copilului. Se va reține însă un concurs de infracțiuni între întreruperea cursului sarcinii și vătămarea fătului în situația în care se provoacă vătămare atât femeii însărcinate, cât și o vătămare nou-născutului ca urmare a manoperelor avortive.

Pentru a putea diferenția infracțiunile menționate mai sus, este fundamental să stabilim care este începutul și sfârșitul procesului nașterii. Deși aspecte ce țin de medicina legală, totuși doctrina oferă câteva explicații cu privire la începutul și sfârșitul nașterii.

Pentru o mai bună întelegere a procesului nașterii și travaliului, modificările morfologice și funcționale suferite de uter au fost împărțite în patru faze: 0,1,2 și 3.

În faza 0 uterul este rigid, închis și nu se contractă musculatura netedă uterină și se intinde până la 36-38 de săptămâni, interval de timp în care uterul nu reacționează la stimuli naturali, chimici ori mecanici.

În faza întâi are loc pregătirea uterului pentru travaliu având loc modificări funcționale la nivelul miometrului și colului ce sunt indispensabile desfășurării travaliului (“înmuierea, maturarea colului, creșterea frecvenței contracțiilor uterine nedureroase, dezvoltarea segmentului inferior, excitabilitatea miometrului.”). Faza întâi începe în ultimele zile de gestație.

Când vorbim despre sintagma “în timpul sarcinii” din prevederile art. 201 și 202 C. pen., ne referim la aceste două faze, fapta săvârșită fiind întreruperea cursului sarcinii sau vătămarea fătului în funcție de rezultatul produs.

Faza a doua a nașterii este travaliul ce sete caracteriuat prin contracții uterine regulate, dureroase, ce cresc ca intensitate și regularitate ducând la “stergerea și dilatarea colului, coborârea prezentației și nașterea produsului de concepție”.

Faza a treia a nașterii este „o fază de involuție uterină care se caracterizează prin contracția și retracția uterină în scopul prevenirii hemoragiei în post-partum, inițierea lactației și eliminarea laptelui, involuția uterului, restabilirea fertilității”.

Urmarea imediată a infracțiunii diferă în funcție de varianta normativă. Dacă în cazul alin. (1) urmarea este împiedicarea instalării vieții extrauterine, variantele normative de la alin. (2) și (3) presupun nașterea copilului, dar au ca urmare provocarea unei vătămări corporale a fătului sau chiar moartea nou-născutului ca urmare a acțiunii asupra fătului în timpul nașterii sau în timpul sarcinii.

În ceea ce privește raportul de cauzalitate, există legătura de cauzalitate între actiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul produs.

Latura subiectivă

În variantele de la alin. (1)-(3), infracțiunea de vătămare a fătului se poate săvârși cu intenție directă sau indirectă.

Varianta normativă prevăzută la alin. 4 aduce în discuție în cadrul laturii subiective starea de tulburarea psihică a mamei. Autorul în calitatea mamei în acest caz urmărește sau acceptă producerea rezultatelor manoperelor sale, însă atitudinea sa trebuie să fie spontană, cauzată în mod exclusiv de starea de tulburarea psihică specifică acesteia și să se manifeste simultan existenței acestei stări.

Se impune efectuarea unei expetize medico-legale complexe care să stabilească momentul când s-a săvârșit fapta și dacă activitatea ilegală s-a desfășurat sub impulsul acestei stări de tulburarea psihică.

Varianta normativă prevăzută la alin. (5) se săvârșește cu forma de vinovăție a culpei. „Sesizăm inadvertența legislativă potriit căreia vătămarea fătului în timpul nașterii de către mama ce se afla în stare de tulburare psihică, din culpă, se pedepsește atenuat conform prevederilor de alin. (5) ale art. 202 NCP, pe când vătămarea sau uciderea nou-născutului de către mamă din culpă, aflată sub stare de tulburare psihică ar putea să fie reținută ca o circumstanță atenuantă judiciară a infracțiunii de ucidere din culpă (art. 192 C. pen.), dar nu ca o variantă atenuată legală a infracțiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului de către mamă (art. 200 C. pen.) ”.

3.3.4. FORME. SANCȚIONARE

A. Forme

La infracțiunea de vătămare a fătului tentativa nu se pedepsește, întrucât legiuitorul nu o sancționează.

Infracțiunea se consumă fie în momentul în care se împiedică instalarea vieții extrauterine, fie atunci când are loc vătămarea sau moartea copilului ca urmare aacțiunii vătămătoare exercitate asupra fătului în timpul nașterii sau în timpul sarcinii.

Așa cum am menționat mai sus, în cazul variantelor normative prevăzute la alin. (2) și (3) infracțiunea poate îmbrăca forma infracțiunii progresive cu toate consecințele decurgând din aceasta cu privire la termenul de prescripție.

Sancționare

„Infracțiunea de vătămare a fătului este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 7 ani. Prima variantă atenuată alin. (2) teza I se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea copilului alin. (2) teza II, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Aceleași fapte, săvârșite în timpul sarcinii, se sancționează cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, dacă fapta a avut ca urmare vătămarea corporală a copilului alin. (3) teza I și cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, dacă fapta a avut ca urmare moartea copilului alin. (3) teza II. Dacă fapta prevăzută în alin. (1) sau (2) este săvârșită în timpul nașterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele de pedeapsă se reduc la jumătate alin. (4).

În fine, potrivit alin. (5), dacă faptele prevăzute în alim. (1)-(4) au fost săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate”.

3.3.5. CAUZE JUSTIFICATIVE SPECIALE. CAUZE DE NEPEDEPSIRE

Cauze justificative speciale

Potrivit art. 202 alin. (6) C. pen., „nu constituie infracțiune faptele prevăzute în alin. (1)-(3) săvârșite de un medic sau de persoana autorizată să asiste nașterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost săvârșite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei și au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului medical.”

Există situații în viața reala în care, chiar dacă medicul sau persoana autorizată să asiste nașterea sau să urmărească sarcina își îndeplinește atribuțiile în legătură cu exercitarea actului medical în mod corespunzător, survine imposibilitatea instalării vieții extrauterine, vătămarea ori moartea ulterioară a nou-născutului. Având în vedere că asemenea situații sunt riscuri inerente exercitării actului medical și atunci când nu există culpă medicală, fapta nu constituie infracțiune. Atâta timp cât activitatea efectuată este în interesul femeii însărcinate sau al fătului.

Cauze de nepedepsire

În cazul infracțiunii de vătămare a fătului, legiuitorul a prevăzut și o cauză de nepedepsire, aceasta avându-și cadrul legal în alin. (7) al art. 202 C. pen. Aceasta se referă la nepedepsirea femeii însărcinate care comite fapta în timpul sarcinii. Această cauză de nepedepsire reprezintă o continuare logică a celei de la infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii, nedorindu-se de către legiuitor pedepsirea femeii însărcinate, indiferent dacă acțiunea de întrerupere a cursului sarcinii a reușit sau, nereușind, fapta a determinat o vătămare corporală sau moartea copilului ulterior nașterii, caz în care operează cauza de nepedepsire prevăzute în alin. (7) al art. 202 C. pen. Menționăm că este vorba numai despre fapta femeii însărcinate săvârșită în timpul sarcinii, iar nu și de cea săvârșită în timpul nașterii. Dacă fapta este săvârșită în timpul nașterii, cauza de nepedepsire nu operează.

CAPITOLUL 4. CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Dreptul la viață este unul dintre drepturile fundamentale ale ființei umane, drept garantat printr-o serie de documente naționale și internaționale.

La prima vedere, asigurarea respectării dreptului la viață nu opune probleme organismelor abilitate să efectueze asta, atât la nivelul societății, în ansamblul ei, cât și cu privire la membrii acesteia, în particular. Mai mult, „mergând pe premisa că oricine știe ce înseamnă viața, definirea dreptului la viață nu ridică probleme”. Astfel, în articolul 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, se prevede că ,,toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității”.

În articolul 3 al aceluiași document juridic este stipulat faptul că ,,orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”.

Dreptul la viață ca drept fundamental al omului este înscris și în articolul 6 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la data de 16 decembrie 1966, articol în care se prevede că ,,dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”.

Și în Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la data de 4 noiembrie 1950, și intrată în vigoare la data de 3 septembrie 1953, se prevede la punctul 1 al articolului 2 că ,,dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege”.

Dreptul la viață, după cum bine observăm, este stipulat în multe documente internaționale, însă aplicarea acestor dispoziții ridică probleme de interpretare statelor atunci când vine vorba de aplicarea lor în practică.

O primă problemă este lipsa unei definiții a dreptului la viață, a cărei rezolvare ar veni cu o imagine clară și unitară utilă a tuturor statelor cu privire la limitele dreptului la viață, mai exact cu privire la stabilirea momentelor în care începe viața și în care aceasta se sfârșește.

De asemenea, în documentele internaționale ce recunosc dreptul la viață și îi asigură protecție se face vorbire despre „ființa umană” sau despre „orice persoană”, fără însă a li se oferi o definiție exactă, ori întelegerea conceptelor utilizate în redactarea acestora este esențială atât pentru buna lor întelegere, cât și pentru a evita interpretările eronate și abuzurile din partea celor însărcinați să aplice legea.

Totuși, Declarația Universală a Drepturilor Omului oferă o definiție indirectă a ființei umane, stipulând că „ființa umană este înzestrată cu rațiune și conștiință”, ceea ce ne dă de înteles că viața începe din momentul nașterii. Dar dacă considerăm că debutul vieții este momentul nașterii, apare o altă întrebare, și anume dacă acest debut este declanșat de procesul nașterii sau de finalizarea acestuia prin tăierea cordonului ombilical, sens în care s-au creat și susținut diverse opinii.

Necesitatea definirii noțiunii de „persoană” într-un document international vine din faptul că, astfel, statele ce ar ratifica respectivul document, ar aplica în mod unitar textile legale ale acestuia.

În ceea ce privește jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, aceasta, ori de câte ori este învestită cu soluționarea unor cauze în care se invocă încălcarea dispozițiilor art. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, analizează legislația statului reclamantului și se pronunță dând o soluție în concordanță cu aceasta.

În materia protecției embrionului uman și a copilului nenăscut, Curtea adoptă o poziție prudentă. Frederic Sudre consideră că „este greu de înțeles de ce Curtea nu tranșează chestiunea strict juridică a aplicabilității art. 2 care ține de misiunea sa de a aplica și interpreta Convenția și care, după părerea noastră, nu implică luarea unei poziții în privința modului de definire a conceptelor de „viață” și „persoană”. A declara că art. 2 se aplică în cazul copilului care urmează să se nască nu înseamnă a afirma că acesta este o „persoană”; a acorda copilului care urmează să se nască protecția art. 2 nu înseamnă a-i conferi un drept la viață absolut, echivalent cu cel al copilului deja născut”.

Optica autorului francez este pertinentă atâta vreme cât o astfel de abordare nu ar conduce la interdicția practicii întreruperilor voluntare de sarcină, ceea ce ar însemna o gravă vătămare a intereselor femeii însărcinate, căci conflictual dintre dreptul la viață al fătului și dreptul la viață privată al mamei, mai exact dreptul acesteia de a dispune de propriul corp nu poate fi ignorant.

„Fiind vorba despre depozitarul genomului uman, moștenirea umanității, embrionul uman trebuie să se bucure de o protecție legală corespunzătoare, fapt care, așa cum am văzut, s-a și realizat la nivel internațional și la nivelul majorității statelor europene. România este încă o dată restantă la capitolul modernizarea legislației, fapt inacceptabil în condițiile în care avem pretenția de a fi un stat al Europei Moderne”.

Un pas înainte îl reprezintă Noul Cod Penal Român, care, rezervă un întreg capitol protecției fătului împotriva agresiunilor, fiind reglementate două infracțiuni al căror subiect pasiv este, și anume: infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii, prevăzută în art. 201 Noul Cod penal, și infracțiunea de vătămare a fătului, prevăzută în art. 202 N.C.P. Însă legislația în materie continua să fie insuficientă, necesitatea adoptării unui Cod de Bioetică nemaiputând fi amânată, căci în ceea ce privește această chestiune a „drepturilor omului înainte de naștere”, consider că ”tăcerea textelor” este de-a dreptul îngrijorătoare, deoarece consecințele manipulărilor genetice, ale experimentelor pe embrioni umani sau ale reproducerii medical asistate pot fi foarte grave, iar riscul eugeniei este demn de luat în seamă.

Bibliography