Dreptul la Viata Si Integritate a Persoanei

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………………………………………………….. 3

Lista notațiilor …………………………………………………………………………………………………………… 4

Capitolul 1. Drepturile omului în Constituția României și

în Documentele International ……………………………………………………………………………………. 5

Declarația Universală a Drepturilor Omului ………………………………………………………………….. 5

Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice …………………………………………………. 9

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale ………………… 11

Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale …………………. 12

Constituția României …………………………………………………………………………… 13

Capitolul 2. Dreptul la viata-valoare sociala ………………………………………………… 15

Dreptul la viață, principiul esențial ……………………………………………………………………………… 15

Afirmarea dreptului la viață ……………………………………………………………………. 15

Frontierele dreptului la viață …………………………………………………………………….. 20

Dreptul la viață, principiul temperat ……………………………………………………….…… 24

Limitarile speciale ale art.2. ……………………………………………………………………… 24

Limitarea generala cuprinsa in art.15.alin.(2). ………………………………………………… 27

Capitolul 3. Interdictii majore ………………………………………………………..…… 28

Interzicerea relelor tratamente ………………………………………………………. ……….. 28

Definiția relelor tratamente …………………………………………………………………..

Domeniul ……………………………………………………………………………………..

Frontierele interzicerii relelor tratamente …………………………………………………….

Dovada relelor tratamente …………………………………………………………………..

Interzicerea sclaviei și a aservirii …………………………………………………………….

Interzicerea discriminărilor ………………………………………………………………….

O interdicție limitată: art.14 din Convenție ……………………………………..…………..

Interdicție generală: Protocolul nr.12

Concluzii …………………………………………………………………………………….

Bibliografie ………………………………………………………………………………………

INTRODUCERE

LISTA NOTAȚIILOR (ABREVIERILOR)

CAPITOLUL I

DREPTURILE OMULUI ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI ȘI ÎN DOCUMENTELE INTERNAȚIONALE

1.1. Declarația Universală a Drepturilor Omului

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a proclamat Declarația Universală a Drepturilor Omului "ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca, prin învățătură și educație, să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă". Prin acest document se puneau bazele principiale a ceea ce mai târziu avea să se numească Dreptul internațional al drepturilor omului.

Declarația Universală a Drepturilor Omului cuprinde două categorii de drepturi:drepturi civile și politice, pe de o parte, și drepturi economice, sociale și culturale, pe de altă parte.

Drepturile civile și politice:

drepturi la viață, la libertate și la securitatea persoanei (Art. 3);

interzicerea sclaviei și a comerțului cu sclavi (Art. 4)

interzicerea torturii, a pedepselor și tratamentelor inumane sau degradante (Art. 5);

dreptul la o egală protecție în fața legii (Art. 7);

dreptul de a nu fi subiect al arestării, detenției sau exilului arbitrar (Art. 9);

dreptul la un proces echitabil și public, în materie civilă sau penală, cu aplicarea prezumției de nevinovăție și interzicerea aplicării legilor și sancțiunilor "ex post facto" (Art.10 și 11);

dreptul la secretul vieții personale și interzicerea imixtiunilor în familie, corespondență, domiciliu, precum și dreptul la onoare și reputație (Art. 12);

dreptul la libera circulație și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat(Art. 13);

dreptul de a părăsi și de a reveni în țara sa (Art. 14);

dreptul de a avea o cetățenie și de a o schimba (Art. 15);

dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie pe baza egalității și a consimțământului liber și deplin (Art. 16);

dreptul la proprietate (Art. 17);

dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie (Art. 18);

dreptul la libertatea opiniilor și exprimării (Art. 19);

dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică (Art. 20);

dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării, precum și accesul egal la funcțiile publice din țara sa, baza puterii de stat fiind constituită pe voința poporului(Art. 21);

Drepturi economice, sociale și culturale:

dreptul la securitate socială (Art. 22);

dreptul la muncă și la libera alegere a muncii, precum și la ocrotire împotriva șomajului (Art. 23, pct. 1);

dreptul la salariu egal pentru muncă egală (Art. 23, pct. 2);

dreptul la o retribuție satisfăcătoare care, la nevoie, poate fi completată prin alte mijloace de protecție socială (Art. 23, pct. 4);

dreptul la odihnă și recreație (Art. 24);

dreptul la un nivel de trai care să asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, precum și dreptul la asigurare în caz de șomaj, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență, în urma unor împrejurări independente de voința sa (Art. 25, pct. 1);

dreptul la ocrotire deosebită a mamei și copilului (Art. 25, pct. 2);

dreptul la învățătură, care trebuie să fie gratuită cel puțin la nivelul elementar și general (Art. 26);

dreptul de a participa în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui (Art.27,pct.1);

dreptul la ocrotirea intereselor materiale și morale care decurg din orice lucrare științifică, literară și artistică al cărei autor este (Art. 27, pct.2);

Pe lângă aceste două categorii de drepturi, Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede obligațiile oricărei persoane față de colectivitatea în cadrul căreia își dezvoltă liber și deplin personalitatea. Corelația dintre îndatoririle și drepturile omului este efectul existenței unei legături logice și necesare între două părți componente ale raportului individ-societate, individ-stat. Cele două părți ale raportului se găsesc, din punct de vedere juridic, pe poziție de egalitate. Statul, ca formă organizată a societății, trebuie să rezolve problemele de natură economică, socială, culturală, politică și civilă ale cetățenilor. Modalitatea de realizare nu este indiferentă, ci presupune existența unității de interese între guvernanți și cetățeni (guvernați). Problematica drepturilor omului devenită actuală, subiect cheie al aprecierilor făcute unui regim politic, ne face să gândim că "actualizarea" acestui fenomen este efectul pericolului sau stagnării în care se găsesc drepturile omului. Creșterea interesului față de această tematică face "actuală" Declarația Universală a Drepturilor Omului și celelalte acte internaționale care le reglementează, interpretarea ei, precum și aplicarea dispozițiilor sale. Exercitarea drepturilor și libertăților cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul asigurării respectului drepturilor și libertăților altora, precum și a respectării cerințelor moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Dispoziția aceasta este o recunoaștere implicită a caracterului relativ al drepturilor și libertăților prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Nefiind absolute, drepturile pot fi deci limitate în exercițiul lor, astfel încât să prevină abuzul de drept și, în același timp, să se păstreze caracterul democratic al societății. Limitarea exercițiului drepturilor și libertăților cetățenești făcută prin acte interne este restrânsă, deoarece nici o dispoziție a Declarației Universale a Drepturilor Omului "nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat,grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta Declarație" (Art.30). Declarația este primul document internațional care stabilește o concepție unitară despre drepturile omului. Reprezentând standardul comun al comunității internaționale, drepturile proclamate în cuprinsul acestei declarații sunt universale și inalienabile. Alături de existența unui sistem reprezentativ, participarea individului la guvernare,existența statului de drept și a libertății ca premise ale reglementării drepturilor omului caracterizează o societate democratică. Ele constituie azi unul din criteriile, elementele esențiale, fundamentale ale democrației. Democrația este strâns legată de sistemul de protecție a drepturilor omului și depinde de gradul de civilizație atins, adică de un ansamblu de factori istorici, sociologici, biologici, psihologici, economici specifici societății.Ea este o revendicare colectivă, dar și o limită a drepturilor omului, prin caracterul relativ al acestora, pe care li-l imprimă, adică prin posibilitatea recunoscută statelor de a limita exercițiul unor drepturi sau libertăți fundamentale în scopul protejării drepturilor celorlalți sau al societății în ansamblu. Afirmându-și credința în drepturile fundamentale ale omului (Art. 55 din CartaO.N.U.), toate popoarele Națiunilor Unite au contribuit la proclamarea standardului comun ce trebuie realizat de toate națiunile în acest domeniu, prin adoptarea Rezoluției 217 (III) din decembrie 1948. Declarația Universală a Drepturilor Omului nu este doar standardul comun spre a cărui realizare tinde fiecare stat, ci și un ansamblu de principii pe care statele trebuie să le respecte, de care trebuie să țină seama în cadrul măsurilor progresive pe care le iau la nivel național și internațional pentru asigurarea recunoașterii și aplicării universale și efective a conținutului lor. Influența Declarației Universale a Drepturilor Omului s-a manifestat profund atât față de statele membre ale O.N.U., cât și față de celelalte state membre. Impactul acesteia a fost universal, în sensul că legislația statelor de pe diferite continente, alături de convențiile regionale ale drepturilor omului, s-au inspirat din cuprinsul Declarației sau au preluat unele prevederi ale acesteia. La nivelul O.N.U. s-a apreciat necesitatea transformării obligațiilor de principiu din cuprinsul Declarației Universale a Drepturilor Omului (D.U.D.O.) în obligații juridice, alături de reglementarea unor măsuri de implementare. S-a hotărât redactarea proiectelor celor două Pacte Internaționale: Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale. Ambele Pacte prevăd drepturile popoarelor la autodeterminare. Se recunoaște dreptul fiecărui stat de a decide asupra problemelor sale interne, dar în același timp se recunoștea dreptul și obligația Națiunilor Unite de a se ocupa de politicile naționale atunci când afectează comunitatea mondială (poziția americană prezentată de Cabot Lodge în anul 1960). Problematica drepturilor omului sau orice altă chestiune față de care statele și-auasumat obligații internaționale încetează să constituie un subiect ce intră în competența exclusivă a jurisdicției naționale. Ca urmare, un stat care nu-și respectă obligațiile internaționale asumate nu poate invoca principiul suveranității naționale ca justificare a neîndeplinirii obligației respective, chiar dacă obligația vizează drepturile propriilor cetățeni.

Cu privire la măsurile de implementare a drepturilor omului, care au divizat inițial membrii Comisiei Drepturilor Omului, care a redactat proiectele pactelor, s-a ajuns la următoarea soluție:

crearea Comitetului Drepturilor Omului, care devine principalul organ de implementare;

admiterea petițiilor interstatale ca măsuri de implementare;

instituirea sistemului rapoartelor întocmite de state;

furnizarea de informații de către organismele O.N.U. sau agenții specializate de la care se pot obține informații independente;

trimiterea de recomandări făcute statului intimat.

1.2. Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice

Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice poate fi apreciat ca un tratat multilateral care reflectă dorința comunității internaționale. El conține următoarele prevederi:

de natură generală (Art. 2-5);

obligații cu executare imediată (Art.2 (1));

clauza principiu a nediscriminării (Art. 2);

clauza generală de interpretare și aplicare întocmai sau clauza de siguranță (Art.5);

remedii efective în cazul încălcării drepturilor din cuprinsul pactului (Art.2(3));

obligații pozitive (Art.10);

obligații de principiu (Art.14 prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare, protecția împotriva autoincriminării, dreptul la apel și compensație, principiul "non bis in idem").

Drepturile protejate cuprinse în Partea a III-a sunt următoarele:

dreptul la viață (Art.6);

libertatea față de tortură și tratament inuman (Art.7);

libertatea față de sclavie și muncă forțată (Art.8);

dreptul la libertate și securitate (Art.9);

dreptul persoanelor deținute, de a fi tratate cu umanism (Art.10);

libertatea față de închisoarea pentru datorii (Art.11);

libertatea de mișcare și alegere a domiciliului (Art.12);

libertatea străinilor față de expulzarea arbitrară (Art.13);

dreptul la un proces corect, echitabil (Art.14);

protecția împotriva retroactivității legii penale (Art.15);

dreptul la personalitate juridică în fața legii (Art.16);

dreptul la viață privată (intimitate) (Art.17);

libertatea de gândire, conștiință și religie (Art.18);

libertatea de opinie și expresie (Art.19);

interzicerea propagandei de război și a incitării la ură națională, rasială sau religioasă (Art.20);

dreptul la adunare (Art.21);

dreptul la asociere (Art.22);

dreptul de a se căsători și de a forma o familie (Art.23);

drepturile copilului (Art.24);

drepturile politice (Art.25);

egalitatea în fața legii (Art.26);

drepturile minorităților (Art.27).

Ca o concluzie cu privire la acest Pact, se poate spune că el conține categorii distincte de obligații juridice, definiții detaliate și ample ale drepturilor, o enumerare extensivă a drepturilor civile și politice, anumiți termeni, însă prea generali și impreciși, care sunt mai degrabă principii politice decât drepturi subiective efective și măsuri de implementare a căror eficiență a crescut în timp, dar care mențin individul într-o postură de subordonare față de stat, făcând astfel să primeze metodele tradiționale bazate pe diplomație și suveranitatea statelor.

1.3. Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale a fost adoptat simultan cu Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, dar drepturile protejate sunt distincte și sistemul de control internațional este diferit.

Pactul conține:

prevederi generale asupra obligatiilor statelor părți, care reflectă și natura juridică adrepturilor prevăzute;

Obligațiile statelor, precum și drepturile indivizilor urmează să fie implementate progresiv, deoarece Pactul însuși are un caracter promoțional. Statele își asumă obligații generale de a lua măsuri care să ducă progresiv la realizarea drepturilor prevăzute în Pact.

clauza nediscriminării (Art.2(2));

egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații (Art.3);

clauza aplicării și interpretării întocmai a Pactului (Art.5);

clauza referitoare la limitările exercițiului drepturilor doar dacă sunt determinate de lege și sunt justificate de bunăstarea generală într-o societate democratică (Art.4).

Drepturile protejate în cuprinsul acestui Pact sunt următoarele:

dreptul la muncă (Art.6);

dreptul la condiții de muncă juste și favorabile care includ salarii echitabile, plata egală pentru muncă egală și concedii plătite (Art.7);

dreptul de a constitui sau de a se afilia sindicatelor, incluzând dreptul la grevă(Art.8);

dreptul la securitate socială (Art.9);

protecția familiei, incluzând asistența specială a mamei și copiilor (Art.10);

dreptul la un standard de viață adecvat, incluzând hrana adecvată, îmbrăcăminte și locuință și îmbunătățirea continuă a condițiilor de trai (Art.11);

dreptul la cel mai înalt standard posibil al sănătății fizice și mentale (Art.12);

dreptul la educație, educația primară fiind obligatorie și gratuită pentru toți, iar cea secundară și superioară fiind accesibilă tuturor (Art.13);

dreptul de a participa la viața culturală și de a se bucura de beneficiile progresului științific (Art.15).

Sistemul internațional de control constă în rapoarte periodice ale statelor, trimise E.C.O.S.O.C.-ului. Începând cu anul 1976, E.C.O.S.O.C. are funcția de monitorizare, a stabilit un Comitet de lucru format din experți aleși, independenți față de statul ai cărui resortisanți sunt. Comitetul a început să lucreze efectiv din 1978, întrunindu-se o dată pe an în sesiuni de câte trei săptămâni. El poate primi informații din surse neguvernamentale și activitatea lui s-a perfecționat în timp. Cu toate acestea, nici Comitetul, nici E.C.O.S.O.C.nu pot face recomandări directe statelor cu privire la îmbunătățirea legislației ori a practiciilor cu referire la drepturile economice, sociale sau culturale. E.C.O.S.O.C. este abilitat să facă recomandări cu caracter general Adunării Generale a O.N.U.- organul politic al Națiunilor Unite. Se poate conchide că eficiența măsurilor de implementare nu este relevantă, dar nici lipsită de sens, cu atât mai mult cu cât anumite instituții specializate ale O.N.U. contribuie la promovarea drepturilor economice, sociale și culturale. Acestea sunt:Organizația Internațională a Muncii, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură și Organizația Mondială a Sănătății. Ele contribuie, prin activitatea proprie și convențiile internaționale pe care le-au adoptat sau la a căror adoptare au participat, la promovarea și respectarea acestor categorii de drepturi.

Declarația Universală a Drepturilor Omului și cele două Pacte Internaționale sunt primele documente internaționale cu valoare de universalitate care atribuie libertății omului un caracter imprescriptibil și internațional și o garantează juridic. Consecința acestui fapt va fi reglementarea unui număr minim de drepturi cărora li se recunoaște caracterul absolut, de la ele nefiind permisă a drepturilor omului a fost stabilit de către statele membre ale Consiliului Europei.

1.4. Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Principalul document care asigură protecția drepturilor omului este Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (C.E.D.O.). Adoptată în 1950, a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

Spre deosebire de D.U.D.O., C.E.D.O. are ca obiectiv, pe lângă enunțarea drepturilor civile și politice, și protecția lor prin sistemul garanțiilor internaționale care permit controlul internațional. Mecanismul de implementare a drepturilor garantate în C.E.D.O. este diferit și exemplar față de cel reglementat în P.I.D.C.P., care a constituit o sursă de inspirație limitată. Autonomia organelor internaționale de control instituite de Convenție permite tuturor statelor membre ale Consiliului Europei și părți contractante la C.E.D.O. să participe la procesul general european de reglementare și aplicare efectivă a drepturilor omului. România s-a integrat în acest proces devenind membră a Consiliului Europei la 30 septembrie 1993 și parte la Convenție la 31 mai 1994.

1.5. Constituția României

Constituția României, inspirată atât din D.U.D.O.,cât și din tratatele internaționale și C.E.D.O., reglementează drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului în titlul II. Acestea vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu toate celelalte tratate sau acte internaționale la care țara noastră este parte ori a aderat. Constituția României prevede aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale în situațiile în care există neconcordanță între actele internaționale referitoare la drepturile omului la care țara noastră este parte și legile interne care reglementează drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului.

Fundamentate pe libertatea umană și libera dezvoltare a personalității umane (Art.1, alin.3, Constituția României), drepturile și libertățile cetățeanului în România sunt valori de o importanță deosebită. La baza reglementărilor stau următoarele principii:

universalitatea drepturilor și egalitatea cetățenilor în a se bucura de exercițiul lor (Art.15);

unitatea drepturilor și libertăților cu obligațiile ce revin cetățenilor în temeiul dispozițiilor constituționale și al altor legi interne (Art.16);

principiul legalității, în conformitate cu care trebuie să fie exercițiul oricărui drept,libertate sau obligație; acest principiu este propriu oricărui stat de drept;

egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Art.16, alin.1);

obligativitatea exercitării drepturilor și libertăților fundamentale cu bună-credință, fără să aducă atingere drepturilor și libertăților celorlalți (Art.54).

Din cuprinsul Constituției se desprind drepturi și libertăți de care beneficiază cetățenii României, precum și obligațiile fundamentale ale acestora. Atât drepturile cât și îndatoririle trebuie înțelese și aplicate în mod corelativ cu obligațiile, respectiv drepturile ceaparțin subiecților față de care se stabilește sau există raportul juridic. Acest raport juridic se naște și există între cetățean și stat, când obiectul reglementării juridice și al aplicării normei este un drept, libertate sau îndatorire fundamentală.

Drepturile fundamentale ale cetățeanului sau drepturile omului au constituit prin esența lor o valoare în sine, recunoscută cu nuanțări și conținut diferit în evoluția societății omenești de la origine până astăzi. Modul în care au fost recunoscute, apreciate și reglementate drepturile cetățeanului, precum și teoriile care au argumentat existența lor într-un cadru instituționalizat este reflectat de cultură, inclusiv de cultura juridică. Valorile apărate și apreciate la un moment dat sunt dovada gândirii valorizatoare, axiologice și sistemice a societății respective. De asemenea, ele sunt mărturia scopului, finalității urmărite de majoritate, de societate, precum și dovada indirectă, implicită, a metodelor care au dus la obținerea lor. Toate acestea sunt regăsibile atât în cultură, artă, știință, cât și în politica și dreptul societății sau statului a cărui analiză se realizează. Acțiunea practică de umanizarea naturii și omului, de organizare și reglementare a relațiilor sociale este aceea prin care societatea, grupurile sociale asimilează și structurează ambianța naturală și socială,valorizează obiecte, sisteme de instituții, organizații și norme proprii unei orânduiri, în funcție de interese, aspirații și idealuri socialmente și istoricește determinate.

CAPITOLUL II

DREPTUL LA VIAȚĂ – VALOARE SOCIALĂ

Dreptul la viață – principiul esențial

Dreptul la viață este un principiu esențial, fiindcă însuși condiția necesară pentru a se bucura de celelalte drepturi garantate: consacrat prin art. 2 din Convenție, importanța sa este majoră. Este vorba de « nucleul dur » al drepturilor omului, dreptul garantat fiind un atribut inalienabil al ființei umane. Cu toate aceste, în ciuda afirmării caracterului absolut al acestui drept, sunt admise totuși limitări, ceea ce poate ridica legitime întrebări. Astfel, dreptul la viață este un principiu esențial, ceea ce nu împiedica limitarea sa în anumite condiții. Caracterul esențial al dreptului la viață a condus în mod evident la o afirmare energică și categorică a acestei garanții de către dreptul european al drepturilor omului. Totuși, în ciuda forței aceste afirmări, subzistă unele incertitudini, în special în ceea ce privește frontierele dreptului la viață. Astfel, dreptul la viață poate fi considerat dreptul suprem al ființei umane, în timp ce unele interdicții consacrate de către dreptul europen al drepturilor omului pot fi calificate ca majore datorită naturii și importanței lor.

Afirmarea dreptului la viață

Sacralizarea dreptului la viață. Importanța acestui drept este considerabilă: este vorba de primul din drepturile omului. Acesta este motivul pentru care, în afara excepțiilor prevăzute în text, respectarea dreptului la viață este absolută, dreptul oricărei persoane la viață este apărat prin lege, ceea ce constituie o protecție suplimentară: Curtea a indicat că statele au « datoria primordială de a garanta dreptul la viață, prin instituirea unei legislații penale concrete care să descurajeze atingerile aduse persoanei și care să se sprijine pe un mecanism de aplicare conceput pentru prevenirea, reprimarea și sancționarea încălcărilor ».

Jurisprundența europeană merge de altfel în sensul unei valorizări puternice a dreptului la viață. Judecătorii Curții o consideră, pe bună dreptate, ca fiind una dintre valorile fundamentale ale societății noastre, sau ca « valoarea supremă pe scara drepturilor omului pe plan internațional ». Ei au precizat, de altfel, că, între dispozițiile Convenției considerate primordiale, preeminența este acordată art. 2, afirmând fără ezitare principiul caracterului sacru al vieții, protejat de Convenție. Aceasta exprimă forța garanției, chiar dacă pot fi decelate unele slăbiciuni. Această putere este mare, căci statul are nu numai o obligație negativă care decurge direct din aceasta, ci și obligații pozitive care permit o extindere importantă a câmpului de aplecare a protecției. Obligația negativă a statului, abstențiunea impusă. Statul trebuie să se abțină în mod firesc de a aduce atingere dreptului la viață, moartea neputând fi provocată nimănui cu intenție. Trebuie observat că caracterul intențional al atingerii aduse vieții, astfel cum prevede art. 2, care nu trebuie interpretat în mod literal: este adevărat ca, inițial, Comisia a apreciat că uciderea din culpă nu încalcă aceste dispoziții, însă, în urma unor critici aprinse, și-a nuanțat poziția; de atunci, Comisia s-a limitat la a controla legalitatea utilizării forței, fără a cerceta intențiile persoanei în cauză. Curtea admite că poate fi angajată responsabilitatea statului în caz de omucidere involuntară. S-a pus întrebarea dacă recurgerea la forță, pontențial mortală, care însă nu a antrenat moartea, poate angaja răspunderea internaționala a statului în cauză. Raspunsul este afirmativ, însă în circumstanțe exceăționale, ținându-se cont în special, de gradul și de tipul de forță utilizată, precum și de intenția autorilor. Acest lucru este relevant pentru preocuparea Curții europene de a asigura o protecție eficace a vieții. Pentru a asigura cea mai eficientă protecție, Curtea nu a ezitat să consacre o prezumție de cauzalitate, ca și în materia relelor tratamente. Decesul unei persoane arestate s-au deținute reprezintă o încălcare a art. 2 din Convenție, din moment ce statul nu este în măsură să furnizeze o explicație plauzibilă. Ne aflăm aici, deja, în cadrul obligațiilor pozitive ale statului.

Prin intermediul obligațiilor pozitive ale statului, Curtea permite o protecție deosebit de eficace, deoarece este multiformă, trebuie, fără îndoială să fim vigilenți, datorită efectelor nedorite posibile oricând, însă evoluția astfel consacrată este remarcabilă și exprimă vitalitatea protecției europene a drepturilor fundamentale. Statul nu poate în niciun caz să lase să se dezvolte, fără a reacționa situații de natură să pună în pericol viața persoanelor. O protecție indispensabilă care decurge din art. 2. rezultă că statul trebuie să ia măsurile necesare pentru protejarea vieții. În particular, când este vorba de probleme de sănatate publică, trebuie ca autoritățiile statale să ia anumite precauții. Tot astfel, în ceea ce privește problemele de securitate, respectivele autorități, trebuie să intervină în mod activ pentru a garanta efectivitatea dreptului la viață: astfel, în ceea ce privește lupta împotriva terorismului, statul trebuie, în același timp, să pedepsească vinovații și să ia măsurile de prevenție adecvate situației generale, astfel încât aved de-a face atât cu o obligație activă, cât și cu o obligație de comportament. Statele trebuie să instituie un cadru legal aplicabil în spitale sau să instaureze un sistem eficient care să permită stabilirea cauzei decesului persoanelor plasate sub responsabilitatea profesioniștilor sănătății. Curtea consideră că inerția polițiștilor și absența supravegherii efective a poliției și supravegherii medicale nesocotește obligația statului de a proteja viața persoanelor reținute. Orice recurs la forța cauzatoare de moarte din partea agențiilor statului trebuie să conducă la efectuarea unei anchete eficiente, complete și impațiale, pentru a clarifica situația și pentru a identifica eventualii responsabili: faptul de a nu iniția o astfel de anchetă constituie, în sine, o violare a art. 2. Această necesitate a unei anchete oficiale și efective, în cazul în care a intervenit moartea unei persoane, decurge din obligația de a proteja viața impusă de art. 2, colaborată cu datoria generală care incumbă statului în virtutea art. 1, de a recunoaște tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertațile garantate prin Convenție. În orice caz, recurgerea la forța cauzatoare de moarte trebuie să fie absolut necesară, pentru a atinge unul dintre obiectivele menționate în alin. (2) al art. 2, în special pentru a preveni pierderi importante de vieți omenești. Este sigur că absența anchetei efective cu privire la circumstanțele unui deces se va traduce într-o constatare a unei încălcări. Au fost precizate criteriile efectivității anchetei: anchetatorii trebuie să fie independenți în raport cu agenții statului implicați în evenimente, iar orice anchetă trebuie să permită să se determine dacă forța folosită a fost sau nu justificată, ancheta trebuie sa fie rapidă, iar controlul său public trebuie să fie satisfăcător, apropiații victimei trebuie să aibă posibilitatea de a participă la procesul de investigație, pentru a proteja în mod eficient interesele lor legitime. Efectivitatea anchetei se află deci în centrul preocupărilor judecătorilor europeni în acest tip de cauză, însa aceștia se raportează de asemenea la efectivitatea recursului: astfel, orice întârziere în plata unei despăgubiri acordate în cadrul unei proceduri poate contribuii la constatarea unei încălcări a art. 2, în aspectul său procedural.

Într-un cadru general, recursul la obligațiile pozitive a permis Curții europene să largească câmpul de aplicare al art. 2, atât în ceea ce privește relațiile interindividuale, cât și în ceea ce privește activitățile statului de natură să pună în pericol viața persoanelor. Cu siguranță, însă, nu se poate deduce din conținutul art. 2 o obligație pozitivă a statului de a împiedica orice violență potențială: ar fi nerealist și chiar periculos ca statului să-i fie impusă o povară excesivă și insuportabilă neputând fi ignorate dificultatea sarcinilor poliției și nici imprevizibilitatea comportamentului uman. În consecință, nu orice pretinsă amenințare împotriva vieții obligă autoritățile să ia, în raport cu Convenția, măsuri concrete pentru a preveni realizarea acesteia. Cu toate acestea, există o obligație pozitivă a statului atunci când autoritățile cunosc sau ar fi trebuit să cunoască existența unei amenințări reale și imediate pentru viața altora: în acest caz autoritățile trebuie să ia în măsura puterilor lor, măsurile care se impun pentru a atenua acest risc. Statele trebuie să apere viața persoanelor private de libertate, chiar și eventual, contra propriei lor voințe, însă trebuie ca în acest caz, autoritățiile să fi cunoscut existența unui astfel de risc, care trebuie să fie real și cert. Aceasta reprezintă o restrângere a modului de aplicare a art. 2, care este de înțeles, deoarece nimeni nu poate fi ținut de ceea ce este imposibil. Statele au o obligație de mijloace, nu de rezultat: simpla survenire a unei atingeri aduse drepturilor omului apărate prin Convenție nu angajează automat răspunderea internațională a acestora. Trebuie să le poată fi reproșată o greșeală, lipsă de prevedere sau orbire culpabilă în fața riscurilor prevestitoare. Există și alte restrângeri: daca unele sunt admisibile, precum inaplicabilitatea acestui articol în cazul în care reclamantul nu a decedat, altele pot fi chiar surprinzătoare. Obligațiile statelor în situația deținuților iau în mod firesc o dimensiune specifică, deoarece aceștia se află complet sub controlul autorităților, care au datoria de a-i proteja datorită vulnerabilităților lor. Modalitățile anchetei pot depinde de circumstanțe, însă, în orice caz, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu din momentul în care cauza le este supusă atenției: acestea nu pot lasa rudelor defunctului inițiativa de a depune o plângere formală sau de a-și asuma responsabilitatea inițierii unei proceduri de anchetă. Ancheta nu poate fi calificată ca fiind efectivă decât dacă rudele victimei sunt implicate în procedură, astfel încât să își poată apăra interesele lor legitime. De observat că în prezent, legislația franceză permite familiei să se constituie parte civilă cu titlul incident într-o astfel de anchetă. Expulzarea care expune unui risc de execuție capitală – în 2005, pentru prima dată, Curtea europeană a reținut o încălcare a art. 2 din Convenție în cadrul expulzării unui stăin riscând, în statul unde urma să fie trimis, un proces cu negarea totală a drepturilor sale, având ca posibil rezultat pedeapsa cu moartea. Această problemă fusese deja abordată în cauza Öcalan, însă Curtea reținuse atunci numai încălcarea art. 3. Ar fi fost, fără îndoială, mai mult decât legitim ca problema să fie pusă în raport cu Protocolul adițional nr. 13 la Convenție, însă Curtea a preferat să urmeze calea clasică, raportându-se la art. 2 din Connvenție. Este probabil că numărul încă limitat de ratificări ale acestui Protocol ar fi fost luat în considerare de judecătorii europeni. În orice caz, în prezent soluția este incontestabilă: există încălcarea art. 2 din Convenție atunci când expulzarea intervine în pofida unui risc confirmat de a muri. În schimb, nu va exista încălcarea art. 2 în cazul expluzării către un stat care nu a abolit pedeapsa cu moartea, în cazul în care sunt oferite garanții guvernamentale privind excluderea pedepsei capitale. Pentru judecătorii europeni, dispariția personelor deținute pare a fi considerată mai degrabă o atingere adusă dreptului la libertate și la siguranță, sau chiar rele tratamente, decât o încălcare a dreptului la viață: este regretabil, cu atât mai mult cu cât acest lucru dezvăluie o carență a statului, care trebuie să ia măsuri pozitive de protecție. În pofida unei hotărâri care pare a opera o timidă revenire, condamnând un stat pentru încălcarea Convenției, Curții îi este greu să admită că disparițile forțate sunt, per se, o încălcarea a art. 2.

Obligația procedurală tinde de altfel să se generalizeze, neputându-se limita numai la disparițile forțate: acest lucru exprimă și preocuparea permanentă a judecătorilor de la Curtea europeană de a asigura o protecție efectivă și concretă a dreptului la viață.

Frontierele dreptului la viață

Determinarea frontierelor dreptului la viață ridică unele dificultăți, cu atât mai mult cu cât acest drept este înainte de toate o incertitudine, care este întărită de faptul ca nu există un statut unic al ființei umane înainte de naștere, ci regimuri diferite corespunzând unor ipoteze variate. Dreptul la viață trebuie, în mod cert, înțeles în mod strict: nu trebuie confundat cu dreptul la un anumit nivel de viață, care este un drept economic și social care nu este garantat prin art. 2.

Totuși, apar unele îndoieli cu privire la conținutul acestui drept: ne putem întreba dacă art. 2 garantează persoanele nu numai ămpotriva morții ci și împotriva oricăror atingeri aduse integrității lor fizice, care le amenință mai mult sau mai puțin existența. Determinarea frontierelor dreptului garantat prin art. 2 nu este, prin urmare, ușoară, iar dificultățiile nu fac decât să crească atunci când ne punem întrebarea referitoare la începutul și sfârșitul vieții. Aceste întrebări sunt deosebit de delicate și încărcate de consecințe. Problema începutului dreptului la viață este deosebit de dificilă și delicată. Dificultăți apar pe acest plan, deoarece nu există nici o definiție științifică incontestabilă cu privire la începutul vieții: sunt avansate diverse teorii, și este relevant de a se observa că apariția dreptului la viață în textele internaționale relative la drepturile omului iese destul de târzie. Dreptul la viață trebuie să fie apărat în general cu începerea de la data concepției art. 2 din Convenție nu spune nimic cu privire la limite temporale ale dreptului la viață: mai ales, nu definește persoana a cărei viață este apărută prin Convenție. Avem de-a face aici cu o problemă centrală al cărei răspuns este dificil, lucru care antrenează în mod automat întrebări subsecvente. Problema centrală care se pune referitor la dreptul la viață este de a ști dacă trebuie să ne raportăm la naștere sau la concepție. Textele sunt în general tăcute asupra acestui punct, foarte important: acest lucru este cu atât mai îngrijorător cu cât consecințele manipulărilor genetice, ale experimentelor pe embrioni umani sau ale reproducerii asistate medical pot fi foarte grave, iar protejarea minorului care urmează să se nască este la fel de importantă ca cea a celui care este născut deja. Riscul pe planul eugeneticii nu poate fi ingorat, precum nu poate fi nici cel al unei devieri caracterizate de trecerea de la dorința legitimă de a avea un copil la un veritabil drept la un copil. Fără îndoială, au fost luate anumite precauții de către autoritățile naționale, însă dificultățile subzistă, cu atât mai mult cu cât Convenția europeană nu conține nicio dispoziție specifică cu privire la aspectele proprii drepturilor omului ridicate de științele vieții. Desigur Consiliul Europei s-a preocupat de aceste chestiuni, însă incertitudinile rămân, mai ales, că Convenția privind drepturile omuli și biomedicină, care afirmă necesitatea de a proteja demnitatea și identitatea ființei umane, nu definește persoana și viața. Problema este, cu siguranță, delicată, deoarece privește acapararea corpului uman în scopuri de interes general, astfel încât raportul persoanei juridice abstracte cu sinele său carnal trebuie reinventat. Dificultatea vine de asemenea din faptul că este foarte dificil de a se prevedea progresele viitorului, astfel încât va fi cu siguranță, mai înțelept de a se urma Recomandarea europeană care îndeamnă la recunoașterea dreptului la viață încă de la Concepție. În tăcerea Convenției europene, Comisia și Curtea au dat întotdeauna dovadă de o prudență deosebită, astfel încât chestiunea începutului dreptului la viață al oricărei persoane nu este definitiv tranșată. Dreptul la viață, astfel cum este protejat prin art. 2, poate și trebuie să se aplice embrionului și fetusului: faptul că există viață înainte de naștere este o realitate care trebuie protejată prin lege, și care nu împiedică eventualele derogări, stipulate în mod strict de către legiuitor, mai cu seamă în domeniul avortului sau al cercetării. Embrionul uman nu poate fi redus, oricare ar fi circumstanțele și motivele, la a fi un fel de lucru, definit în mod defectuos: este o ființă umană. Dreptul de a nu se naște – această problemă nu a fost încă pusă pe terenul art. 2, însă ar putea fi prin intermediul unei abordări negative. Pentru adunarea plenară a Curții de Casație, devreme ce greșelile comise de medic și de laborator au împiedicat mama să-și exercite alegerea de a întrerupe sarcina, pentru a evita nașterea unui copil handicapat, acesta din urmă poate cere repararea prejudiciului rezultat din acest handicap și cauzat de greșelile menționate. Problema delicată care se punea era de a ști dacă un copil afectat de un handicap se putea plânge de faptul de a se fi născut infirm în loc de a nu se fi născut: Curtea de Casație a răspuns în mod afirmativ, stârnind o vie contraversă.

Persoana născută cu un handicat datorat unei culpe medicale nu poate obține repararea prejudiciului său decât dacă actul culpabil a provocat sau a agravat handicapul, sau nu a permis să se ia măsurile necesare pentru a îl atenua. Având în vedere, imprecizia frontierelor dreptului la viață, se ridică numeroase probleme, care rămân în cea mai mare parte fără răspuns. Aceste incertitudini sunt îngrijorătoare, și chiar i-au făcut pe unii autori să se întrebe dacă mai putem considera că art. 2 din Convenția europeană consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților noastre democratice. Dezvoltarea științelor biomedicale poate stârni neliniști. Având în vedere progresul cercetării medicale și unele pericole, este preferabil ca embrionul uman să fie dotat cu un statut juridic care să permită protecția sa eficientă. În fapt, este vorba de a respecta pur ș simplu originea omului și demnitatea umană: embrionul nu poate fi considerat un lucru, întrucât este, în mod evident o persoană prin destinație, sau, mai exact, o persoană potențială. Este foarte dificil să ne pronunțăm cu privire la sfârșitul dreptului la viață garantat prin art. 2 din Convenție: se pune întrebarea cu privire la dreptul de a muri în demnitate, legislațiile europene abordând diferit eutanasia, deși toate sunt țintite să respecte Convenția europeană.

Problema dreptului de a muri relativ la art. 2 din Convenție se pune de mult în doctrină, însă judecătorii Curți nu avuseră ocazia de a-și preciza poziția. Dreptul la viață nu împiedică deci dreptul de a muri. Ar fi cu siguranță dificil de a se impune o interpretare a art. 2 care să conducă la admiterea, în numele obligațiilor pozitive ale statului, a unui drept la moarte: o astfel de abordare a fi cu atât mai criticabilă cu cât chiar dacă, prin jocul obligațiilor pozitive, judecători europeni ar extinde câmpul de aplicare al unor articole din Convenție, printre care art. 2, ar face cu grijă acest lucru de a prezerva viața. În realitate problema esențială este de a ști dacă eutanasia trebuie depenalizată, ceea ce nu ar reprezinta o consacrare a dreptului la moarte: în definitiv atunci când unele legislații europene au depenalizat suicidul, acest lucru nu a fost considerat ca o recunoaștere a dreptului de a-și pune capăt vieții. prin urmare faptul că un stat refuză această depenalizare poate constitui o atingere adusă art. 2: acest lucru pare a fi însă foarte dificil. Însă refuzul al recunoașterii unui drept de a muri nu împiedică recunoașterea dreptului unei persoane de a refuza un tratament medical nedorit, chiar dacă acest tratament este vital pentru ea. Negarea acestui drept ar putea reprezenta, fără îndoială, o atingere adusă, dacă nu art. 2 din Convenție, cel puțin art. 3, respectiv art. 8, cu precizarea că Convenția europeană privind drepturile omului și biomedicina subordonează consimțământului liber și lucid al pacientului orice intervenție în domeniul sănătății. Trebuie făcută o distincție între persoanele menținute în viață artficial și celelalte: cele două situații nu sunt comparabile în definitiv, întrucât în primul caz este vorba de refuzul legitim de tratament, iar în celălalt de dorința nelegitimă de a muri. Astfel, dacă refuzul depenalizării eutanasiei nu poate constitui o violare a art. 2, acest articol nu este totuși încălcat în ipoteza depenalizării acceptate în anumite condiții. În acest caz, este imperativ ca bolnavul să fi făcut cererea în mod conștient și voluntar, ca starea sa medicală să fie ireversibilă și să fie exercitat un control efectiv.

Dreptul la viață, principiu temperat

Un paradox aparent – paradoxul ține de faptul că sunt evocate temperări atunci când avem de-a face cu drepturi intangibile, ceea ce este efectiv, a priori, antinomic. Însă realitatea, paradoxul nu este decât aparent, întrucât absolutismul nucleului dur al drepturilor omului nu împieică un anumit realism care, fără să accepte veritabile excepții de la principiu, permite totuși o anumită suplețe și, deci, temperări. Cu alte cuvinte, nu ne aflăm în situația clasică a drepturilor condiționate, deoarece ingerința statului, în sensul clasic al termenului, este imposibilă. Pe de altă parte, în ciuda importanței sale, dreptul la viață cunoaște unele limitări, speciale în cadrul art. 2 și cu un caracter general în cadrul art. 15.

Limitările speciale ale art. 2

Limitările autorizate – art. 2 prevede patru ipoteze în care statul poate aduce atingere dreptului la viață, una fiind prevăzută în aliniatul întâi partea finală și celelalte trei în cel de-al doilea alineat. Prima limitare a art. 2 privește executarea unei sentințe capitale pronunțată de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă de lege. Cu alte cuvinte, pedeapsa cu moartea nu este interzisă prin Convenție, cu condiția să fie respectat principiul legalității, iar condamnatul să nu fie supus unui tratament inuman și degradant. Este evident că derogarea stipulată în art. 2 alin. (1) trebuie să fie interpretată în mod strict. În orice caz, eliminarea pedepsei cu moartea este consacrată prin protocoalele adiționale. Protocolul nr. 6 a abolit pedeapsa cu moartea, cel puțin pe timp de pace: conform art. 1, pedeapsa cu moartea este abolită și nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă, nici executat; cu toate acestea, art. 2 din Protocol precizează că un stat poate prevedea în legislația sa pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război. Protocolul nr. 13 prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice situație: nu este autorizată nici o derogare, iar rezervele sunt interzise. Provocarea morții nu se consideră a fi o încălcare a art. 2 din Convenție în cazul în care rezultă din recurgerea la forță absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale. Necesitatea de a asigura această apărare nu este decât o aplicare a principiului legitime apărări. Cu alte cuvinte, conform reglementărilor clasice privind justificarea în dreptul penal, trebuie să existe în același timp un pericol grav și actual precum și o ripostă necesară și proporțională cu acest pericol: apărarea trebuie să fie strict proporțională cu agresiunea. Art. 2 din Convenție nu ete încălcat atunci când recurgerea la forță este necesară pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținută: acesta este un fapt justificativ. Aceeași este situația în cazul reprimării, conform legii, a unei revoluții sau insurecții; în această privință, problema importantă este cea a gravității situației: aprecierea acesteia va permite calificarea realității revoluției sau a insurecției. Principiile de interpretare – ipotezele prevăzute de aliniatul al doilea al art. 2 sunt limitative. Mai mult, excepțiile de la un principiu atât de important precum dreptul la viață sunt, în mod firesc de interpretare restrictivă și implică un control european intensificat: pe de o parte, recurgerea la forță trebuie să fie absolut necesară, ceea ce inseamnă că trebuie să fi fost epuizate toate celelalte mijloace disponibile, și că criteriul necesității este și mai strict și imperios decât în cadrul obișnuit al ingerinței statului; pe de altă parte, forța utilizată trebuie să fie strict proporțională cu realizarea scopului autorizat. În definitiv, proporționalitatea se apreciază, în esență, cu privire la pericolul pentru viețile umane și intergritatea corporală, în raport cu natura scopului urmărit și a situației. Această problemă se pune uneori în materia luptei împotriva terorismului: fără îndoială recurgerea la forță poate fi justificată, în cadrul art. 2, cân se fondează pe o convingere sinceră, considerată valabilă în mod întemeiat, chiar dacă ulterior se descoperă că a fost eronată; însă recurgerea trebuie să fie absolut necesară în orice ipoteză. Această reglementare este mai severă decât condiția de necesitate într-o societate democratică, care este prevăzută în scopul de a legitima atingerile aduse drepturilor omului care sunt considerate condiționate. Această severitate este logică în măsura în care dreptul la viață este considerat un drept intangibil: judecătorii europeni trebuie, în consecință, să ia în considerare, pentru a aprecia un eventual abuz, nu numai actele agenților statului care au utilizat forța, dar și ansamblul circumstanțelor cauzei, și mai ales precauțiile luate în ceea ce privește organizarea și controlul operațiunii. Dacă acestea sunt insuficiente, art. 2 este încălcat chiar dacă actele de violență ar fi justificate. Îndeosebi, s-a constatat că utilizarea armelor pentru a efectua sau a evita o arestare nu trebuie să pornească niciodată de la intenția de a ucide, și că moartea nu poate fi decât o consecință involuntară a acestei utilizări. Pe de altă parte, în materia recurgerii la forța cauzatoare de moarte, controlul de proporționalitate este delicat, mai ales că se ajunge, în cele din urmă la o apreciere destul de relativă. Această relativitate a fost ulterior confirmată, Curtea concluzionând că nu a fost încălcat art. 2 în timpul unei operațiuni a poliției desfășurată pentru eliberarea unei tinere femei ținută ostatică de logodnicul său, care a antrenat moartea a doi tineri, ciuruiți de gloanțe. Însă, în ciuda caracterului său relativ, acest control există și, dacă recurgerea la forță este disproporționată, deci nu este necesară, există încălcarea art. 2.

Limitarea generală cuprinsă în art. 15 alin. (2)

Cazurile de deces rezultate din acte licite de război – Convenția autorizează decesul care rezultă din acte licite de război. Această excepție prevăzută în cel de-al doilea aliniat al art. 15, se integrează într-un sistem care permite statelor, în caz de război sau de alte pericole publice care amenință viața națiunii să înlăture textul Convenției și să ia măsuri derogatorii. Această dispoziție se referă la dreptul umanitar și dreptul războiului, astfel precum este definit de Convenția de la Haga și de cea de la Geneva din 12 august 1949. Cu alte cuvinte, Convenția formează un tot și trebuie să fie interpretată ca atare cu textul de bază, protocoalele adiționale și, eventual, celelalte norme internaționale la care se face trimiterea.

CAPITOLUL III

INTERDICȚII MAJORE

3.1. Interzicerea relelor tratamente

Qwerty….