Dreptul la Viata Si Eutanasie

Astăzi, dreptul la viață este recunoscut ca unul din drepturile fundamentale ale omului, izvorul tuturor celorlalte drepturi și libertăți ale ființei umane, fără de care celelalte nu ar putea fi concepute.

Dreptul la viață este proclamat de articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, care prevede că: „Fiecare are dreptul la viață, libertate și securitatea persoanei”, ca și de articolul 6 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice. Spre deosebire de articolul 3 al Declarației Universale, articolul 6 al pactului amintit detaliază conținutul acestui drept. La prima vedere, reglementarea articolului 6 pare ceva mai restrictivă decât prevederea din Declarația Universală, în sensul că recunoscându-se că fiecare ființă umană are, în mod necesar, un drept la viață, se prevede că există totuși anumite limitări în exercitarea acestui drept, impuse însă în concordanță cu legea.

În cadrul european, documentul de bază care asigură apărarea dreptului la viață este Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Articolul 2 al Convenției stipulează: „Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. Nimeni nu va putea fi lipsit de dreptul său la viață, în mod intenționat, în afara cazului executării unei pedepse cu moartea pronunțată pentru o crimă pentru care legea prevede o asemenea pedeapsă”. Lipsirea de viață nu poate fi considerată ca venind în contracție cu acest articol al convenției dacă rezultă din folosirea forței, atunci când aceasta este mai mult decât necesară: a) în apărarea unei persoane împotriva violenței nelegitime b) în vederea executării unei arestări legale sau în vederea împiedicării evadării unei persoane aflate în detenție, în condiții perfect legale c) cu ocazia unor acțiuni legale cu scopul de a înăbuși o revoltă sau o insurecție”.

Având în vedere rigurozitatea cu care este reglementat dreptul la viață legalizarea eutanasiei reprezintă un subiect controversat și îndelung dezbătut în ultimele decenii. Despre sinuciderea asistată se discută acerb din punct de vedere religios , medical și juridic. Eutanasia implică atât probleme de natură etică și religioasă, cât și probleme care vizează îndatoririle profesiei de medic și respectarea drepturilor omului .

Pentru a putea face o analiză concretă a acțiunilor și evenimentelor , consider că este necesară o definiție a eutanasiei și a formelor pe care le manifestă. Prin eutanasie, în grecește însemnând „moarte frumoasă" sau "ușoară ", se înțelege uciderea intenționată, prin act sau omisiune, a unei ființe umane ce suferă de o boală incurabilă.

Eutanasia poate fi voluntară, atunci când persoana bolnavă a cerut să fie ucisă, non-voluntară, când aceasta nu a cerut sau nu și-a dat consimțământul de a fi ucisă sau involuntară, când s-a opus în mod explicit (omorul). Când cineva oferă informația, călăuzirea și mijloacele necesare unei persoane care dorește să se sinucidă, cu intenția de a fi folosite în scopul respectiv, vorbim de sinucidere asistată. Când un medic este cel care oferă acest "ajutor" este vorba de sinucidere asistată de medic sau în funcție de situație , ucidere la cererea victimei.

Eutanasia poate fi realizată prin acțiune, eutanasie activă (cauzarea intenționată a morții unei persoane prin săvârșirea unei acțiuni precum administrarea unei injecții letale) sau prin omisiune, eutanasie pasivă (cauzarea intenționată a morții unei persoane prin încetarea tratamentului).
Nu se poate vorbi de eutanasie decât dacă moartea este cauzată în mod intenționat. Așadar, anumite practici medicale, etichetate drept eutanasie pasivă, nu reprezintă o formă de eutanasie din moment ce lipsește intenția de a lua viața persoanei respective. Printre acestea se numară: neînceperea unui tratament care nu ar aduce beneficii pacientului, retragerea unui tratament care s-a dovedit ineficient, greu de suportat sau pe care pacientul nu-l dorește și administrarea de doze mari de paliative, atunci când acestea s-au dovedit a fi necesare, dar care pot pune în pericol viața pacientului. Toate aceste exemple reprezintă practici medicale corecte, sprijinite de lege.
Dezbaterea moralității și legalității eutanasiei voluntare este, în cea mai mare parte, un fenomen care s-a manifestat mai ales în a doua jumatate a secolului al XX-lea. În Antichitate, grecii și romanii practicau eutanasia, deoarece nu considerau că viața trebuie conservată cu orice preț, însă abia în ultima sută de ani s-au depus eforturi concertate pentru obținerea legalității eutanasiei voluntare.

Până de curând, aceste eforturi nu au avut succes, deși sinuciderea asistată a fost tolerată legal în Elveția timp de mulți ani.

În anii ’70 și ’80, o serie de cazuri din Olanda au dus la încheierea unui acord între autoritățile legale și cele medicale, care să asigure faptul că nici un medic nu va fi judecat pentru asistarea la sinuciderea unui pacient, atâta vreme cât se urmaresc anumiți termeni impuși de lege. Pe scurt, acești termeni au fost stabiliți astfel încat să permită medicilor să practice eutanasia voluntară în cazurile în care: un pacient competent a luat decizia, voluntară și informată, de a muri; suferința pacientului este insuportabilă; nu există nici o modalitate de a face durerea suportabilă pentru pacient; diagnosticul și prognoza medicului sunt confirmate după consultarea unui al doilea medic.

În anii ’90 a fost obținută pentru prima oară legalitatea eutanasiei voluntare în teritoriul nordic al Australiei. În 1997 însă, în urma contestațiilor făcute de opozanții eutanasiei, Parlamentul Australiei a decretat-o ilegală.

În statul Oregon din SUA, sinuciderea asistată de medic a devenit legală în 1997. În același an, Curtea Supremă a Statelor Unite a decretat că sinuciderea asistată nu constituie un drept constituțional.

În noiembrie 2000, Olanda a înaintat procedurile de legalizare a eutanasiei voluntare, devenită lege în anul 2001.

Printre organizațiile care susțin legalizarea eutanasiei se numară: Societatea Hemlock, Societatea Eutanasiei Voluntare din Auckland, Societatea Eutanasiei Voluntare din Londra, Societatea Eutanasiei Voluntare din Scoția etc.

Problema eutanasiei ridică, în primul rand, întrebări de natură religioasă. Atitudinea oamenilor, indiferent cărui cult aparțin, față de eutanasie este, de obicei, determinată de viziunea pe care o au despre viață și moarte. De asemenea, sunt în joc și considerente sociale și politice. Relațiile noastre sociale sunt determinate în mare măsură de faptul ca nu ne este permis să ucidem în mod intenționat o altă persoană, la fel cum societatea ne protejează spre a nu fi uciși.

Apar atunci mai multe întrebări: ce se va întampla dacă renunțăm la această protecție? De ce ar fi "uciderea acceptabilă" restricționată la eutanasie? De ce nu am permite ca și suicidul să devină valid din punct de vedere moral? În al treilea rand, este pusă sub semnul întrebării natura profesiei de medic. Medicii ar trebui să fie cei care tratează bolile oamenilor, care le alină suferința. "Administrarea" morții reprezintă exact contrariul și schimbă în totalitate relația medicului cu pacientul.

În ceea ce privește biserica ortodoxă, ea nu admite eutanasia, considerând ca are un caracter anticreștin, care contravine poruncii dumnezeiești „Să nu ucizi". Creștinii, majoritatea opozanți ai eutanasiei, iși bazează argumentele pe concepția religioasă că viața este un dar de la Dumnezeu și prin urmare, numai Dumnezeu o poate lua. Unele biserici accentuează faptul că este important ca nimeni să nu intervină în procesul natural al morții. În viziunea creștină nici un om nu are autoritatea să ia viața altei persoane, chiar dacă aceasta dorește să moară. A propune eutanasia cuiva înseamnă a considera că viața acelei persoane nu merită trăită, această opinie fiind incompatibilă cu recunoașterea valorii și a demnității persoanei care ar urma să fie ucisă. Așadar, argumentele bazate pe calitatea vieții sunt complet irelevante.

Pentru creștini, viețile tuturor oamenilor au aceeași valoare. Ei nu consideră că demnitatea și valoarea umană se măsoară în funcție de mobilitate, inteligență sau alte capacități și realizări. Considerarea ființelor umane ca fiind egale ca valoare pentru simplul motiv că sunt ființe umane are implicații clare asupra felului în care este văzută eutanasia. Astfel, pacienții aflați intr-o stare vegetativă îndelungată sunt văzuți în continuare ca ființe umane, a căror valoare intrinsecă rămâne aceeași. Ar fi o greșeală să le tratăm viețile ca fiind inutile și să concluzionăm că "le-ar fi mai bine dacă ar fi morți". Bătrânii sau bolnavii care sunt la sfârșitul "vieții pământești", precum și cei care au handicapuri psihice sau fizice valorează la fel de mult ca orice altă persoană, căci toți am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Există, totuși, și excepții de la viziunea creștină conform căreia eutanasia este un păcat. Creștinismul ne cere să respectăm fiecare ființă umană și, prin urmare, să îi respectăm și dorințele privind sfârșitul vieții. Astfel, ar trebui să acceptăm deciziile raționale de a refuza tratamentele grele și fără nici un rezultat, chiar dacă acestea i-ar mai putea prelungi viața cu câteva săptămâni.

Învățăturile budiste nu fac nici o referire directă la sinuciderea asistată, însă, în marea lor majoritate, budiștii se împotrivesc eutanasiei voluntare; poziția lor față de eutanasia involuntară fiind mai puțin clară. Pentru ei, terminarea intenționată a unei vieți este împotriva învățăturilor lui Buddha , deci, eutanasia ar trebui interzisă. Religia budistă vede moartea ca o tranziție, persoana decedată urmând să primească o nouă viață, a cărei calitate este rezultatul karmei sale. Această credință ridică două probleme : pe de o parte, nimeni nu știe cum va fi viața ulterioară. Dacă ea va fi chiar mai grea decât cea pe care pacientul o îndură în prezent, atunci eutanasia este vazută ca opțiunea greșită, întrucât scurtează situația prezentă a lucrurilor în favoarea uneia mai rele. În al doilea rând, scurtarea vieții intervine în cursul normal al karmei și alterează echilibrul acesteia.

Există mai multe puncte de vedere ale hinduismului privind eutanasia, însă majoritatea hindușilor cred că un medic ar trebui să refuze cererea unui pacient de a fi eutanasiat, căci aceasta ar face ca trupul și sufletul să se separe în mod nenatural, rezultatul fiind afectarea karmei atât pentru pacient, cât și pentru medic.

Alți hinduși consideră că sinuciderea asistată nu poate fi permisă deoarece încalcă învățătura ahimsă(a nu face rău). Cu toate acestea, unii văd în ajutarea unei persoane să termine o viață plină de suferință o faptă bună și îndeplinirea unei obligații morale.

Hinduismul este mai puțin interesat decât filozofii occidentali de conceptele de "bine" și "rău", ci se concentrează mai mult pe consecințele faptelor din timpul vieții. Uciderea (eutanasia, crima, sinuciderea) intervine în cursul firesc al sufletului către eliberare și afectează în mod negativ karma ucigașului, deoarece reprezintă o încălcare a principiului non-violenței. Când sufletul se va reîncarna în alt trup fizic, va suferi ca și în viața anterioară, deoarece va avea aceeași karma. Același argument sugerează că menținerea vieții unei persoane în mod artificial, cu ajutorul aparatelor, este un păcat, însă nu și în cazul în care aceasta reprezintă doar o încercare temporară de vindecare.

Religia musulmană se opune eutanasiei deoarece considerăcă viața este sfântă, fiind dată de Allah. Numai Allah poate hotarî cât traiește fiecare om, deci nimeni nu poate interveni în această decizie. Eutanasia și sinuciderea nu sunt incluse printre motivele pentru care uciderea este permisăîn Islam.

În tradiția iudaică, prezervarea vieții reprezintă o valoare morală supremă și orice act menit să scurteze viața este interzis. Viața are o valoare inestimabilă indiferent de durata și calitatea sa. Să scutești pe altcineva sau pe tine însuți de suferință nu este un motiv ca să ucizi. Iudaismul interzice eutanasia activă, pe care o consideră crimă și nu acceptă nici o excepție de la această regulă, chiar dacă persoana în cauză vrea să moară. Scurtarea vieții este un păcat chiar dacă moartea unei persoane este oricum foarte aproape, deoarece fiecare moment al vieții are aceeași valoare cu mulți ani de viață.

În ceea ce privește eutanasia pasivă, legea iudaică spune că medicii au obligația de a face tot ce este posibil pentru a salva viața unui pacient, chiar dacă acesta nu o dorește. Există totuși o limită în datoria de a menține o persoană în viață. Dacă viața pacientului este pe sfârșit și are dureri insuportabile medicul nu trebuie să îi pricinuiască și mai multă suferință prelungindu-i agonia. Dacă există un impediment în procesul natural al mortii (aparatura medicală, de exemplu) și acesta este singurul motiv pentru care pacientul se mai află în viață, legea permite ca acel lucru să fie îndepărtat.

Majoritatea susținătorilor eutanasiei nu dețin aceste convingeri religioase, sau, cel puțin, nu doresc ca acestea să îi împiedice să ia hotărâri în ceea ce privește viața și, implicit, moartea.

Există numeroase motive pentru care eutanasia nu ar trebui să fie acceptată legal. Argumentul etic central al susținătorilor eutanasiei voluntare este acela că respectul pentru orice persoană ar trebui să impună, în mod automat, respectul pentru alegerile pe care aceasta le face. Acest argument se află în legatură directă cu conceptul de autonomie și autocontrol. Oamenii iau, în general, deciziile importante privitoare la viața lor în concordanță cu modul în care vor să-și desfășoare viața. Exercitându-și autonomia, ei iși asumă responsabilitatea pentru propria viață și implicit pentru modul în care vor să moară.

Majoritatea motivelor de îngrijorare a oamenilor în fața morții țin mai puțin de teama de suferință, cât de dorința de a muri fară să-și piardă demnitatea și controlul asupra propriei vieți. Sunt de acord că, trăind intr-o societate liberă oamenii au dreptul de a lua propriile decizii, însă, tocmai pentru că trăim intr-o societate, trebuie să ne încadrăm în regulile pe care aceasta le impune, în măsura în care nu încalcă drepturile cetățenilor, iar "a muri" nu este (și nici nu ar trebui să fie) un drept. Nici o persoană nu decide să se sinucidă în izolare. Numeroși oameni din jurul lor vor fi afectați, intr-o măsură mai mică sau mai mare, de această decizie: familia și prietenii care rămân în urmă, precum și staff-ul medical implicat.

În concluzie, indiferent de statutul autonomiei, aceasta nu ar trebui să fie absolută și nu ar trebui să facă abstracție de ilegalitatea luării unei vieți. În plus, respectul față de autonomia unei persoane ar trebui să urmeze standarde mai înalte decât simpla dorință a individului. Apelarea la autonomie, ca înalt principiu etic, pentru a justifica un act ce abolește viața este profund contradictoriu. Dacă dreptul la sinuciderea asistată devine legal bazându-se pe autonomia persoanei, atunci nu mai există nici un motiv logic pentru care această practică să fie restricționată doar la cazurile în care bolnavii se află în faza terminală a bolii. De ce nu ar fi acceptată cererea de eutanasie și din partea unui bolnav cronic ce nu este pe moarte sau a unuia care suferă de o boală psihică, și nu fizică? Cu toate acestea, legea prevede că pacienții au dreptul de a refuza orice tratament medical. Un medic ce tratează un pacient care nu dorește acest lucru poate fi acuzat de abuz.

Europa a spus „nu” eutanasiei; Olanda și Belgia însă au avut o altă poziție poate datorită faptului că „nu”-ul european nu a fost foarte ferm.Problema care poate izvorî din această lipsă de consens, din stabilirea sistemelor  permisive în anumite state cu privire la eutanasia este problema “turismului morții”. Acești turiști sunt cei care nu își văd satisfăcute revendicările în propria țară și se decid să se deplaseze în alt stat pentru a beneficia de o legislație mai favorabilă care să le permită indeplinirea ultimei dorințe.

Așa cum am vazut de-a lungul lucrării, euthanasia nu poate avea justificare nici umană, nici juridică, nici medicală, nici economică și nici de altă natură. Medicul care o practică și-a încălcat menirea și comite un omor.“În ultimii 20 de ani a avut loc o revoluție, fără a se trage nici un foc de armă: 27.000.000 de copii, nenăscuți și nedoriți, au fost îndepărtați în conformitate cu dispozițiile legale, și acum acest “ajutor la moarte” întră în prim plan”.

Suntem martorii unei construcții la nivel național a uneia dintre acele„structuri ale păcatului” despre care vorbea Papa Ioan Paul al II-lea. O structură mică poate fi considerată insignifiantă, dar când capătă proporții va fi acceptată ca și parte din peisajul mondial. Obligația noastră este de a opri construcția acestei structuri prin toate mijloacele posibile, de a o frâna și de a o înlocui cu ceva cu adevărat animat de sentimente de compasiune.