Dreptul LA Un Tribunal Independent Si Impartial
DREPTUL LA UN TRIBUNAL INDEPENDENT ȘI IMPARȚIAL
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CONȚINUTUL TERMENULUI ”DREPTUL ECHITABIL
1.1. Corelația dintre dreptul la un proces echitabil și dreptul garantat de articolul 13 al CEDO
1.2. Aplicabilitatea articolului 6 la diferite etape ale procesului
1.3. Contestații cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil
1.4. Deciziile cu privire la temeinicia unei acuzații în materie penală
2. GARANȚII PROCEDURALE
2.1. Dreptul de acces la justiție
2.2. Dreptul la un tribunal independent și imparțial
2.3. Prezumția de nevinovăție – parte componentă a procesului echitabil
2.4. Dreptul apărării în cadrul unui proces echitabil
2.5. Examinarea cauzei în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil
3.PRINCIPII INERENTE UNUI PROCES ECHITABIL
3.1. Principiul securității raporturilor juridice
3.2. Principiul egalității armelor
3.3. Principiul contradictorialității
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
RESUME
INTRODUCERE
Respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale constituie însăși esența unei societăți democratice, iar obligația statelor de a se conforma cu bună-credință obligațiilor asumate constituie un principiu fundamental al răspunderii internaționale a statelor, încălcarea acestei obligații constituind un act ilicit și deschizând posibilitatea corelativă de reacție prin mijloace și măsuri admise în dreptul internațional împotriva încălcării acestei obligații.
Convenția Europeană reglementează în principal drepturi substanțiale, pe care statele s-au obligat conform art. 1 CEDO să le asigure tuturor persoanelor ce se află sub jurisdicția lor. Alături de aceste drepturi substanțiale, Convenția Europeană reglementează două drepturi procedurale, care se concretizează în garanții cu privire la punerea în valoare a drepturilor și libertăților ce îi sunt recunoscute persoanei în fața instanțelor judiciare”: dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv.
Actualitatea temei de ivestigație. Răspunderea statului pârât în sistemul Convenției europene a drepturilor omului reprezintă o formă particulară a răspunderii statului pentru faptele ilicite internaționale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezentând “instrumentul constituțional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului”, altfel spus “instrumentul ordinii publice europene pentru protecția ființelor umane, având ca misiune asigurarea respectului angajamentelor asumate de înaltele părți contractante” Pentru a determina caracterul angajamentelor statelor, diferite organe de control și-au manifestat angajamentul pe diferite căi. Una din cele mai interesante constă în considerarea faptului că fiecare drept poate implica trei feluri de obligațiuni:”obligațiunea de a respecta”, impune organelor și funcționarilor statului în primul rând ca ei să nu comită încălcări; ”obligațiunea de proteja” a care cere statului să protejeze titularii de drepturi împotriva atingerilor care provin de la terți și să pedepsească autorii; ”obligațiunea de a pune în acțiune”, în sfârșit să ceară adoptarea măsurilor pozitive pentru a concretiza și pentru a reda un efect deplin acestui drept.
Drepturile omului, făcând trimitere la identitatea universală a persoanei și bazându-se pe principiul egalității tuturor ființelor umane, au un caracter obiectiv, în sensul că nu sunt atribuite individului prin conferirea unui statut juridic revocabil, ci sunt legate principial de simpla calitate de persoană.
Or, dacă drepturile omului sunt în legătură directă cu recunoașterea demnității umane, respectul drepturilor omului trebuie considerat ca fiind o obligație care incumbă statelor decurgând din jus cogens, normele de jus cogens fiind sursa principală a obligațiilor juridice erga omnes în dreptul internațional actual.
Consecința directă a caracterului erga omnes al obligației statelor de asigurare a respectării drepturilor omului este aceea că, independent de existența unei legături cu statul care nu-și respectă obligația, celelalte state au dreptul să reacționeze, urmărind încălcările acestei obligații, pentru asigurarea respectării dreptului. În acest context, statul în cauză nu trebuie să-și dovedească interesul direct și personal și nici existența unui prejudiciu, putând acționa și în cazurile în care victimele violărilor drepturilor omului sunt chiar cetățenii statului împotriva căruia se exercită actio popularis.
Scopul și obiectivele cercetării. Ponind de la această idee, prin prezenta lucrare ne propunem să realizăm o analiză a chestiunilor legate de aplicabilitatea dreptului la un proces echitabil, consacrat de articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atenționând asupra problemelor legate de conținutul complex al dreptului la un proces echitabil și la consacrarea sa în jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului.
O consecință a caracterelor obligației statelor de respectare a drepturilor omului este caracterul subsidiar al protecției internaționale a drepturilor omului. Aceasta înseamnă că înseși statele sunt chemate să pună în valoare, cu privire la persoanele aflate sub jurisdicția lor, drepturile și libertățile pe care ele însele le-au recunoscut. Astfel vom încerca să elucidăm dacă drepturile conscrate de articolul 6 al CEDO sunt destinate să se aplice și să se exercite într-un cadrul național, ceea ce înseamnă că însăși protecția acestor drepturi trebuie realizată primordial în interiorul sistemului național de drept.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă. Prezenta lucrare va purta un caracter teoretic și practic și va fi axată pe studierea conceptelor fundamentale care definesc conținutul unui tribunal independent și imparțial în viziunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, vom încerca să distingem caracterul subsidiar al mecanismului național de protecție în raport cu mecanismul internațional care are doar rolul de control european, rolul primordial fiind totuși atribuit instanțelor naționale.
Metodologia cercetării. Pentru scopul investigației date vom folosi mai multe metode de cercetare ca: metoda istorică, inductivă, deductivă, comparativă, logică etc. Lucrarea face trimitere la bogata jurisprudență a Curții europene a Drepturilor Omului care prin eficiența sa a susținut din punct de vedere practic opera valoroasă teoretică cu privire la drepturile omului. Studiul dat este bazat pe metoda istorică, comparativă, deductivă etc. Iar pentru a descrie garanțiile procesului s-a folosit metoda exegetică, adică comentarea textului prin explicarea fiecărui termen din acest articol. Or, unul din drepturile cele mai importante de protecție rezultă anume din articolul 6, care îi conferă fiecărui individ, pentru apărarea persoanei sale sau a patrimoniului său, garanția unui proces echitabil, altfel spus a unui justiții eficiente. Importanța drepturilor din articolul 6 rezidă în faptul că neconstituind prin sine o libertate, ele asigură protecția efectivă a celorlalte libertăți consfințite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Structura tezei. Lucrarea este divizată în trei capitole reliefând în primul rând conținutul material al acestui drept, iar apoi capitolul doi este rezervat scoaterii în evidență a acelor garanții procedurale care prin esența lor vin să asigure conținutul noțiunii de drept la un proces echitabil. Deci, primul capitol reprezintă o introducere generală în principiile consacrate în articolul 6 CEDO, principii, majoritatea cărora se conțin deja în drepturi și practica internă pe când capitolul doi vine cu o incursiune în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care la rândul său completează și îmbogățește din punct de vedere practic teoriile cu privire la protecția fundamentală a drepturilor omului. Capitolul trei enunță o serie de principii fundamentale fără de care drepturile garantate în articolul 6 ar fi lipsite de substanță.
CONȚINUTUL TERMENULUI ”DREPTUL ECHITABIL”
Corelația dintre dreptul la un proces echitabil și dreptul garantat de articolul 13 al CEDO
Dezideratul creării unei societăți democratice, guvernate de principiul preeminenței dreptului poate fi atins nu doar prin prevenirea încălcării drepturilor omului și prin asigurarea sancționării acestor încălcări, dar și prin crearea unui complex de garanții și instrumente care să asigure că funcțiile reparatorie și sancționatorie ale justiției sunt exercitate într-un cadru de legalitate și operativitate, înlăturându-se astfel posibilitatea producerii de noi vătămări în însuși demersul de a înfăptui actul de justiție. În vederea atingerii acestui scop, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează două drepturi procedurale, care se concretizează în garanții cu privire la punerea în valoare în fața instanțelor judiciare a drepturilor ce sunt recunoscute persoanelor. În acest context dispozițiile prevăzute de articolul 6 și articolul 13 din Convenție, relative la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la un recurs efectiv, dau expresie unei idei generale, potrivit cu care o protecție eficace a drepturilor omului nu poate fi realizată prin simpla consacrare a unor drepturi substanțiale, ci este necesar ca aceste drepturi să fie însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, care să asigure mecanismele corespunzătoare de punere în valoare. Încrederea într-o justiție independentă și imparțială, eficace și credibilă se construiește ca răspuns al respectului pe care zi de zi întregul mecanism judiciar împreună cu toate celelalte entități angrenate în funcționarea lui îl demonstrează față de fiecare dintre cei care compar în fața sa și față de fiecare dintre drepturile acestora.
Cercetând sistemele judiciare ale statelor membre, prin prisma jurisprudenței Curții, apare ca evident faptul că una dintre cele mai stringente probleme cu care statele europene se confruntă este legată de durata desfășurării procedurilor judiciare, eficientizarea actului de justiție constituind o reală prioritate din perspectiva instanței europene.
Menționând de mai multe ori obligația statelor semnatare ale Convenției de a asigura faptul că drepturile garantate de către aceasta sunt concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ridică celeritatea procedurilor judiciare la rangul de principiu, remarcând de fiecare dată importanța pe care administrarea actului de justiție fără întârzieri de natură a-i compromite eficiența și credibilitatea, o prezintă. În sensul garantării dreptului la un proces echitabil sub aspectul rezonabilității procedurilor, Curtea Europeană acționează pe calea celor două drepturi procedurale mai sus menționate, transformând astfel articolul 6 § 1 și articolul 13 atât în resorturi juridice la care orice persoană poate recurge în vederea apărării drepturilor sale cât și în veritabile instrumente de măsurare a nivelului de eficiență a sistemelor judiciare ale statelor parte la Convenție.
În așa mod, accentuând faptul că rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată in bstracto, mecanic, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat pe tărâmul articolului 6 § 1 din Convenție o serie de linii directoare, indicând astfel criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei avute în vedere. În acest sens Curtea arată că este necesar ca analiza termenului de desfășurare a procedurilor judiciare să se facă prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudența sa, respectiv complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților din proces precum și comportamentul autorităților statale competente, în special a autorităților judecătorești. Stabilind faptul că statul este responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare, instanța europeană subliniază faptul că numai întârzierile imputabile autorităților judiciare competentare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat pe tărâmul articolului 6 § 1 din Convenție o serie de linii directoare, indicând astfel criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei avute în vedere. În acest sens Curtea arată că este necesar ca analiza termenului de desfășurare a procedurilor judiciare să se facă prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudența sa, respectiv complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților din proces precum și comportamentul autorităților statale competente, în special a autorităților judecătorești. Stabilind faptul că statul este responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare, instanța europeană subliniază faptul că numai întârzierile imputabile autorităților judiciare competente pot conduce la o eventuală constatare a depășirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie soluționată orice cauză, permițând astfel să se conchidă că nu a fost respectată cerința prevăzută de articolul 6 § 1 din Convenție.
În cazul unei aprecieri însă ar trebui să se ia în calcul „justul echilibruș ce trebuie menținut între exigența celerității procedurilor judecătorești și principiul general al unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de articolul 6. Având în vedere tocmai importanța majoră pe care o are conduita autorităților implicate în desfășurarea procedurilor judiciare și efectele produse de către perioadele de inactivitate a acestora asupra drepturilor persoanelor, se impune concluzia necesității reglementării de către autoritățile naționale a unor remedii pentru depășirea duratei rezonabile a procedurilor. Sub acest aspect, garantarea dreptului la un recurs efectiv, potrivit căruia orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți reunoț naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane ce au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale, apare ca fundamentală.
Astfel, articolul 13 din Convenție impune astfel statelor contractante o obligație pozitivă ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui recurs care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispozițiilor Convenției, efectivitatea acestuia constând în aceea că abilitează instanța națională competentă să examineze conținutul plângerii întemeiate pe o dispoziție a Convenției și să ofere o reparație adecvată. Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie în opinia instanței europene o încălcare a acestei obligații și deci a prevederilor Convenției. Consacrând expres caracterul subsidiar al sistemului european de protecție, articolul 13 din Convenție enunță explicit obligația statelor părți de a apăra drepturile omului, în primul rând, în propria lor ordine juridică, stabilind astfel în favoarea justițiabililor o garanție suplimentară de recunoaștere efectivă a acestor drepturi. Deși într-o primă etapă, Curtea a reflectat o abordare diferită cu privire la corelația dintre dreptul la un recurs efectiv și dreptul la a beneficia de soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ulterior instanța europeană a ajuns la concluzia că și în ceea ce privește rezonabilitatea duratei de desfășurare a procedurilor judiciare, este necesar ca justițiabilii să poată obține la nivel național înlăturarea încălcării acestui drept, înainte de a pune în mișcare mecanismul internațional de protecție în fața Curții Europene.
Deci, pornind de la concurența dreptului la un recurs efectiv cu alte drepturi de natură echivalentă, în special cu dreptul la un proces echitabil, judecătorul european a manifestat inițial tendința de a considera articolul 13 ca instituind o garanție cu caracter general, inaplicabilă în cazurile în care intervin garanțiile mai specifice și mai stricte prevăzute de articolul 6, fiind vorba, cu precădere, de chestiunea duratei rezonabile a procedurilor, instituită de paragraful 1 al articolului. Cu toate acestea, problema aplicării corelate a dreptului la un recurs efectiv și a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul rezonabilității termenului, a cunoscut o importantă evoluție în jurisprudența Curții, marcată de schimbarea de abordare a instanței de contencios european după momentul pronunțării hotărârii în cauza Kudla contra Poloniei, începând cu care statele părți sunt obligate să pună la dispoziția justițiabililor o cale de recurs eficientă pentru a valorifica plângerile privitoare la depășirea duratei rezonabile a procedurii [9, p. 167 ]. În cauza menționată reclamantul a susținut că nu a avut la îndemână niciun recurs efectiv prin intermediul căruia să poată ridica în fața unei instanțe naționale problema duratei excesive a procedurii, invocând astfel încălcarea articolul 13 din Convenție. Curtea a fost deci chemată să determine întinderea obligației pe care articolul 13 din Convenție o impune statelor contractante de a oferi justițiabililor un recurs efectiv în fața instanțelor naționale, dacă dreptul invocat este cel garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, respectiv soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.
În cadrul unor cauze anterioare în care a constata încălcarea articolul 6 paragraful 1 din Convenție, Curtea nu a considerat necesar, chiar dacă s-a invocat, să se pronune asupra încălcării articolului 13, apreciind că articolul 6 § 1 instituia o lex specialis prin raportare la articolul 13, ale cărui garanții erau absorbite de către aceasta, astfel încât, o dată constată încălcarea art. 6 sub aspectul duratei rezonabile a procedurii, Curtea considera ca inutilă examinarea plângerii sub temeiul articolului 13, relativ la absența unui recurs efectiv în dreptul intern care să permită denunțarea duratei excesive a procedurii.
Statuând asupra acestei jurisprudențe, hotărârea dată în cauza Kudla contra Poloniei lărgește semnificativ sfera de aplicare a articolului 13, judecătorul european apreciind de la acest moment că articolul 13 garantează un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, permițând invocarea unei nesocotiri a obligației impuse de articolul 6 § 1 de a audia cauzele într-un termen rezonabil, exigențele articolul 13 fiind percepute ca o consolidare a articolului 6 § 1, iar nu ca fiind absorbite de către obligația generală de a nu supune justițiabilii unor proceduri neobișnuit de lungi [9, p. 168. Statul semnatar are astfel obligația de a institui în sistemul său juridic intern o cale de recurs specifică, permițându-i justițiabilului să conteste durata procedurii, în caz contrar constatându-se încălcat articolul 13 din Convenție.
Răsturnarea jurisprudenei Curții apare astfel și ca un important semnal de alarmă asupra pericolului pe care îl reprezintă „încetineala excesivă a justiției în ordinea juridică a statelor contractante și asupra necesității creării unor remedii interne care să confere justițiabililor posibilitatea de a denunța vătămarea drepturilor lor și de a obține repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a acestor încălcări [16, p. 78].
1.2. Aplicabilitatea articolului 6 la diferite etape ale procesului
Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la un proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi legal stabilită.
Orice acuzat are, în special, dreptul:
să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
să se apere singur sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.
Articolul 6 din Convenție este astăzi de neocolit atât în fața jurisdicțiilor europene, cât și în fața celor naționale. În mod incontestabil el constituie cel mai fundamental text al Convenției. Anume acest articol îi acordă unui drept deplina sa eficacitate. Fără posibilitatea de a obține constatarea de către un judecător a existenței unui drept în beneficiul reclamantului, este atinsă însăși substanța acestui drept. Odată cu gigantesca dezvoltare a activității judiciare în democrații, odată cu nevoia de justiție care se manifestă la toate nivelurile statului și ale societății, dreptul la un proces echitabil a devenit pilonul central al oricărei justiții fiind totalmente adevărat că el este cel care reglementează deseori buna orânduire a acesteia.
Statistic, el ocupă mai mult de jumătate din rolul Curții Europene a Drepturilor Omului și cererile înaintate în baza acestui articol au crescut cu 500% în zece ani. Către 31 martie 2004, el a generat mai mult de 25000 de decizii, rapoarte și hotărâri din partea organelor Convenției. Într-o mare măsură, datorită acestui articol Convenția a fost atât de mediatizată, încât numeroși justițiabili îi acordă calități pe care ea nu le are, considerând-o în special o cale de recurs supranațională, care le-ar permite să obțină ceea ce le-au refuzat jurisdicțiile naționale.
Dar mai cu seamă, articolul 6 este cel care redă rolul crescând al Convenției în jurisprudența națională. El transpune starea de drept în viața cotidiană, în special supunând controlului judiciar o mare parte din activitățile umane. El se dovedește a fi cheia de boltă a întregului sistem al Convenției:” Într-o societate democratică în sensul Convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc atât de eminent, încât o interpretare restrictivă a articolului 6 § 1 nu ar corespunde scopului și obiectului acestei dispoziții”[11, p.56].
Contrar unor idei răspândite și necătând la irezistibila extensiune a domeniului său de aplicare, articolul 6 nu are o aplicabilitate generală: el cunoaște condiții de aplicare relativ stricte. Doar atunci când acestea sunt reunite, garanțiile enumerate în articolul 6, cum ar fi dreptul de acces la justiție, pot acționa. În a doua parte articolul aduce un anumit număr de garanții justițiabilului din jurisdicțiile penale: după ce a afirmat principiul intangibil al prezumției de nevinovăție, el organizează în detalii drepturile apărării.
Una dintre problemele întâlnite în interpretarea Convenției și, mai general, a aplicabilității articolului 6 rezidă în divergența dintre sensurile atribuite termenilor în cele două versiuni oficiale ale Convenției, textele francez și englez; astfel, expresia ”drepturi și obligații cu caracter civil” nu corespunde exact traducerii engleze ”civil rights and obligations”. Un jurist va observa că aceleași cuvinte redau noțiuni juridice diferite în dependență de situarea în dreptul anglo-saxon sau în sistemul roman. Noțiunea latină de ”drepturi și obligații cu caracter civil” nu corespunde în întregime noțiunii britanice ”civil rights and obligations”, mult mai axată pe opoziția ce există între drepturile individuale, pe de o parte, și dreptul public, pe de altă parte. Redactarea generală a primului paragraf din articolul 6 diferă în cele două texte: deși proiectul inițial prevedea termeni destul de apropiați ca sens. Versiune finală poartă un caracter mult mai puțin general decât cea propusă inițial. Poate ar fi fost preferabil de reținut versiunea engleză, fie de folosit în cea franceză expresia”drepturi și obligații cu caracter privat” și nu civil care corespunde mai bine noțiunii engleze de ”civil rights”. Cu toate acestea, Curtea a reținut că articolul 6 § 1, în ambele texte oficiale (”contestation sur”, ”determination of”) nu se mulțumește cu o legătura subțire sau cu repercusiuni îndepărtate: drepturile și obligațiile cu caracter civil trebuie să constituie obiectul-sau unul din obiectele -”contestației” (acțiunii în justiție), iar rezultatul procedurii trebuind să fie direct determinant pentru un astfel de drept.
Ambele noțiuni de ”drepturi și obligații cu caracter civil”și de ”acuzație în materie de drept penal” au în jurisprudența de un caracter autonom, amintit de nenumărate ori: ”Dacă statele contractante, calificând o infracțiune mai curând drept administrativă decât penală, ar putea, după bunul lor plac, să înlăture acțiunea clauzelor fundamentale ale articolelor 6 și 7, aplicarea acestora ar fi subordonată voinței lor suverane; o latitudine atât de extinsă ar risca să conducă la rezultate incompatibile cu obiectul și scopul Convenției”[9, p.264].
Curtea amintește în permanență caracterul autonom al acestor noțiuni ți îl extinde uneori la noțiunea de părți, de lege și uneori chiar la cea de judecător, fie în materie civilă ”Noțiunea nu trebuie interpretată printr-o simplă raportare la dreptul intern al statului reclamat și articolul 6 § 1 se aplică independent de calitatea părților, ca și de cea a legii care reglementează contestația și de cea a autorității competente să hotărască asupra ei”[11, p.57], sau în materie penală (”Caracterul general al normei și scopul, în același timp punitiv și represiv, al sancțiunii sunt suficiente pentru a stabili… natura penală a infracțiunii”) [61].
Din cauza acestor divergențe Curtea a edictat în ”noțiuni autonome” mai mulți termeni utilizați în articolul 6 așa ca materie penală, arestare, drepturi și obligații cu caracter civil, acuzație etc. Curtea a recurs la ”noțiunea autonomă” în cadrul elaborării unei ”ordini publice europene”, ordine publică în care diferențele între calificările naționale existente sunt sortite la dispariție [61].
Pentru ca garanțiile articolului 6 § 1 să devină aplicabile, trebuie fie ca obiectul procesului să constea dintr-o contestație cu privire la un drept sa la o obligație cu caracter civil, adică rezultatul procesului să fie determinat pentru exercitarea unui drept cu caracter civil, fie ca acest obiect să-l determine pe judecător să se pronunțe cu privire la temeinicia unei acuzații în materie penală, adică să aplice o sancțiune penală. Aceste două noțiuni au un caracter perfect autonom, care le deosebește de calificările ce le sunt atribuite în dreptul intern.
Deci, am spune că articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil și public anume luând o decizie asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale unei persoane sau a temeiniciei oricărei acuzații penale aduse împotriva sa. Curtea, și mai înainte Comisia interpretează această dispoziție extensiv din cauza importanței sale fundamentale pentru funcționarea democrației. În cazul Delcourt contra Belgia, judecătorii de au declarat că:” Într-o societate democratică în sensul Convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc atât de important, încât o interpretare restrictivă a articolului 6 § 1 nu ar corespunde scopului și obiectului acestei dispoziții”[45].
Primul paragraf al acestui articol se alică în același timp proceselor civile și penale, pe când altele sunt explicit limitate numai la acțiuni penale, chiar dacă dispozițiile lor pot uneori să se extindă și asupra acțiunilor civile, așa cum vom încerca să demonstrăm în continuare.
De rând cu toate articolele Convenției, articolul 6 este interpretat de Curtea europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în cadrul jurisprudenței sale dar fiind vorba de jurisprudența la articolul 6 trebuie să ținem cont de faptul că nici o plângere nu este admisibilă până la epuizarea căilor de recurs interne. În acest sens avem conținutul articolului 35 al CEDO care vine cu exigența ”Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa după cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute și într-un termen de șase luni începând cu data deciziei interne definitive” [8, p.18]. Deci, aproape toat încălcările pretinse ale prevederilor articolului 6 vor urma să fie examinate mai întâi de jurisdicțiile naționale înainte de a ajunge acest subiect Curtea EDO a ajuns deseori la concluzia că articolul 6 n-a fost încălcat, ținând cont de caracterul echitabil al procedurii, dacă o jurisdicție superioară a fost deja în stare să rectifice erorile comise de un tribunal de nivel inferior. De aici rezultă că judecătorul care prezidă prima instanță este direct responsabil de respectarea articolului 6 referitor la tot ce are legătură cu procedurile ce se desfășoară în fața lui, și că nu ar trebui să se bazeze pe instanțele judecătorești superioare sperând că acestea vor corecta eventualele erori.
Garanțiile instituite de articolul 6 nu se aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto sensu, dar se extind asupra etapelor ei precedente și următoare.
În cazurile penale, spre exemplu, aceste garanții se referă la arestul preventiv. De asemenea, în cazul Imbroscia v.Elveția [56], Curtea a declarat că termenul rezonabil începe să curgă din momentul înaintării acuzației și că celelalte exigențe ale articolului 6- mai ales ale paragrafului 3- de asemenea pot juca un rol important până la sesizarea judecătorului, în măsura în care încălcarea lor inițială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului. Judecătorii de de asemenea au estimat că în cazurile referitoare la articolul 8 al Convenției(dreptul la respectarea vieții private și de familie) articolul 6 se răsfrânge și asupra procedurilor administrative ale procedurii.
Articolul 6 nu acordă un drept de recurs dar această posibilitate este prevăzută, în ceea ce ține de cazurile penale, de articolul 2 al protocolului 7 la Convenție. Mai mult, CEDO a admis în jurisprudența sa că, în cazul când dreptul intern al unui stat prevede posibilitatea declarării unui recurs, această procedură trebuie să asigure respectarea garanțiilor prevăzute de articolul 6. Modalitățile de aplicare a garanțiilor depind uneori de particularitățile procedurii despre care este vorba. Conform jurisprudenței de , trebuie să fie luată în considerare totalitatea procesului care se desfășoară în ordinea juridică internă, rolul teoriei și practicii instanțelor de apel sau recurs, precum și întindere împuternicirilor lor și modalitatea în care interesele părților sunt prezentate și protejate real în fața lor. Astfel, articolul 6 nu acordă un veritabil drept la un anumit tip de recurs și nu fixează cu precizie modalitățile de examinare a recursurilor.
Curtea EDO a mai declarat că articolul 6 se aplică sesizărilor înaintate unei jurisdicții constituționale, rezultatul procedurii fiind determinant pentru drepturile și obligațiile cu caracter civil.
Articolul 6 se aplică și procedurilor care urmează după audieri, cum ar fi executarea hotărârii. De fapt Curtea EDO a subliniat, în hotărârea Hornsby v.Grecia, că dreptul la un proces echitabil va fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant permite ca o decizie judecătorească definitivă si obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți [55]. Din toate acestea este clar că articolul 6 asigură procedura în ansamblu. Judecătorii de au mai declarat că principiul egalității armelor se opune oricărei ingerințe din partea puterii legislative în administrarea justiției în scopul de a influența soluția judiciară în cadrul unui litigiu.
1.3. Contestații cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil
Articolul 6 garantează oricărei persoane un proces echitabil pentru determinarea drepturilor și obligațiunilor sal cu caracter civil. Din conținutul acestei prevederi reiese clar că ea nu cuprinde toate procedurile la care un individ ar putea fi parte, dar numai pe cele ce vizează drepturile și obligațiile civile. Este deci foarte important de a examina această restricție.
Curtea și Comisia europeană a Drepturilor Omului au generat o jurisprudență impunătoare, care permite să se distingă drepturile și obligațiile civile de celelalte. Această interpretare a condiției impuse de articolul evoluat pe parcursul anilor la domenii care erau considerate altădată în afara acestei dispoziții, ca de exemplu securitatea socială ale căror dispoziții astăzi sunt relevante de dreptul civil.
CEDO a afirmat clar că conceptul de drepturi și obligații cu caracter civil este autonom și nu trebuie să fie interpretat printr-o simplă referire la dreptul intern. Totodată, ea a ținut să dea o definiție abstractă, încercând să facă o distincție între dreptul privat și dreptul public și să statueze în funcție de circumstanțele cauzei. Dar, jurisprudența permite să distingem anumite principii generale.
În primul rând, pentru a stabili dacă un drept este civil trebuie să ținem cont de caracterul lui. Fapt ce a fost remarcat de CEDO în hotărârea sa Ringeisen v. Austria:” Puțină importanță are caracterul legislației conform căreia trebuie să fie soluționată contestația( legislația civilă, comercială, administrativă etc.( și cel al autorității competente în această materie (instanța judecătorească de drept comun, administrativă etc.) [64].
Calificarea dreptului sau a obligației în dreptul intern nu este determinantă. Acest principiu are o importanță specifică în cazurile referitoare la relațiile între un individ și stat. Mai apoi, statuând în cazul Benthem contra Olandei [43], Curtea a avut prilejul să-și stabilească jurisprudența relativ la noțiunea de contestație cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil. Noțiunea de contestație nu trebuie înțeleasă într-un sens tehnic, ci material, ea presupune existența unui diferend real și serios cu privire la existența sau exercitarea unui drept. Curtea în acest sens a dedus mai multe criterii privind contestația n sensul articolului 6: a)ea trebuie să fie reală și serioasă; b) ea trebuie să aibă drept obiect fie existența dreptului însuși, fie întinderea și modalitățile sale de exercitare; c) ea poate să se rezume la fapte sau să se extindă asupra unor probleme juridice.
Prin urmare, nu este necesar să aibă loc o confruntare a două pretenții opuse în sensul procedural al termenului [34, p.412]. Chestiunea de a ști dacă o contestație se referă la drepturi și obligații cu caracter civil trebuie să fie soluționată prin raportare la conținutul material al dreptului litigios și la efectele sale. Contestația trebuie să pună în joc atât existența dreptului în cauză, cât și modalitățile sale de exercitare. În opinia Curții de , pentru ca articolul 6 să fie aplicabil, rezultatul procesului trebuie să fie determinant pentru exercițiul unui drept cu caracter civil. Așadar, articolul 6 § 1 nu se aplică decât procedurilor ce duc la o decizie având o incidență directă asupra exercițiului sau întinderii drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale celui interesat. Aceasta trebuie să fie reală și serioasă și să se refere atât la existența unui drept cât și la întinderea sau la modalitățile sale de exercitare. Dar rezultatul procedurii trebuie să determine în mod direct existența sau exercițiul dreptului. De aceea o sancțiune disciplinară, pentru a intra în câmpul de aplicare a articolului 6, trebuie să aducă atingere unui drept cu caracter privat cum ar fi posibilitatea de a întreține cu clienții relații contractuale de drept privat.
CEDO recunoaște înainte de toate caracterul civil al drepturilor și obligațiilor ce reglementează relațiile între persoane particulare. Astfel, sunt în special raporturile reglementate de dreptul comercial, dreptul contractual, dreptul responsabilității civile delictuoase, dreptul familiei, dreptul muncii și dreptul de proprietate. Caracterul drepturilor ce reglementează relațiile între o persoană particulară și stat este mai vag, CEDO recunoscând caracterul civil al unor dintre ele. Proprietatea, mai ales, este unul dintre domeniile referitor la care judecătorii de au stabilit aplicabilitatea articolului 6. Astfel, garanția unui proces echitabil se extinde asupra etapelor de expropriere, reîncadrare și planificare, precum și asupra procedurilor de acordare a autorizațiilor de construcție și altele, adică toate actele ce pot avea consecințe directe asupra dreptului de proprietate, ce au efect asupra bunurilor imobiliare în cauză și asupra tuturor procedurilor, ale căror rezultate influențează utilizarea și dispunerea de bunuri.
Articolul 6 se extinde de asemenea deasupra dreptului de a exercita o activitate comercială. Cazurile referitoare la această categorie includ retragerea licenței pentru comercializarea băuturilor alcoolice unui restaurant, și refuzul de eliberare a licenței unei clinici sau școli private. CEDO de asemenea rezervă aplicabilitatea articolului 6 și procedurilor ce vizează drepturile și obligațiile ce țin de dreptul familiei. În acest sens figurează deciziile în materie de plasament al copiilor, dreptul părinților de a-și vizita copiii, adoptarea sau plasarea copiilor într-o familie adoptivă etc.
Cum deja am menționat, o perioadă îndelungată CEDO a estimat că procedurile cu privire la alocațiile de asistență socială nu cad sub incidența articolului 6. În prezent însă, ea cu fermitate este de părerea că această dispoziție se aplică procedurilor referitoare la determinarea unui drept, din cadrul unui regim de securitate socială, perceperii alocațiilor în caz de boală, a alocațiilor de invaliditate etc. Garanția articolului 6 se extinde asupra procedurilor intentate împotriva administrației publice în materie de contracte, de prejudiciul cauzat de o decizie administrativă sau de procedură penală. Ea se aplică mai ales procedurilor ce vizează să obțină indemnizații de pe urma unei detenții ilegale în termenii articolului 5 § 5, în rezultatul unui verdict de achitare pronunțat în cadrul unei proceduri penale, precum și pentru recuperarea sumelor datorate încasate de serviciul fiscal. Mai mult decât atât, dreptul unei persoane particulare la respectarea reputației sale de asemenea este considerat ca un drept civil.
În sfârșit, CEDO consideră că în cazul când rezultatul unei proceduri de drept constituțional sau public riscă să se dovedească a fi determinantă pentru drepturi sau obligații cu caracter civil, această procedură trebuie, de asemenea, să cadă sub incidența garanției unei proceduri echitabile stabilite de articolul 6.
Deciziile cu privire la temeinicia unei acuzații în materie penală
Orice persoană care face obiectul unei acuzații în materie penală poate invoca garanțiile prevăzute, nu numai în § 3 (drepturile apărării), dar și pe cele prevăzute în § 1. Însă, numai în fața unei jurisdicții care statuează asupra temeiniciei acestei acuzații este aplicabil articolul 6, ceea ce exclude procedura aplicabilă la faza de acuzare, precum și procedura desfășurată în faza de instrucție a procesului penal. Noțiunea de acuzație în materie penală, ca și cea de drepturi și obligații cu caracter civil, este supusă unei interpretări autonome din partea Curții Europene a Drepturilor Omului. Fostele instituții ale Convenției, la fel ca noua Curte, întotdeauna au evitat să la se exclusiv la aprecierea legislatorului național definirea a ceea ce ține de materia penală:”Dacă statele contractante ar putea, după bunul lor plac, să califice o infracțiune mai curând drept administrativă decât penală sau să-l urmărească pe autorul unei infracțiuni mixte de preferință pe plan disciplinar decât pe cea penală, atunci aplicarea clauzelor fundamentale din articolele 6 și 7 ar fi subordonată voinței lor suverane” [49].
Dintre criteriile privind aplicabilitatea în materie penală a articolului 6 § 1 trebuie de evidențiat, pe de o parte, noțiunea de „sancțiune penală„ și, pe de altă parte, noțiunea de ”temeinicie” a unei acuzații. Materia penală nu se limitează la reprimarea infracțiunilor edictate de un text de drept național: nu este suficient ca legislatorul național să fi edictat o acțiune sau o omisiune în infracțiune, pentru ca să ne găsim pe terenul materiei penale. Curtea a avut multiple ocazii ca să afirme că nu putea fi lăsată în voia legislatorului național sarcina de a defini el însuși noțiunea de materie penală, deoarece o astfel de atitudine i-ar ermite acestuia, dând anumitor fapte o altfel de calificare, să le excludă din domeniul de aplicare al Convenției. Calificarea de ”pedeapsă„ este deci autonomă, și s-a decis că o măsură de privare de libertate pentru datorii se înscria în contextul dreptului penal.
Curtea folosește pentru aceasta mai multe criterii, sau grupe de criterii, pentru a ajunge la concluzia dacă un judecător hotărăște sau nu asupra temeiniciei unei acuzații în materie penală. Caracterul real și serios pe care trebuie să-l îmbrace, în materie civilă, o contestație a condus l faptul că o parte din doctrină estimează că articolul 6 ar putea să nu fie aplicat, inclusiv în materie penală, unor cauze de foarte mică importanță. Mult timp, Curtea nu a recunoscut, pentru a consacra caracterul autonom al noțiunii de materie penală, importanța sau severitatea sancțiunii riscate. Ea a avut ocazia de a elabora anumite principii jurisprudențiale, pronunțându-se asupra unor infracțiuni minore: ”Ar fi contrar obiectului și scopului articolului 6, care garantează ”acuzaților” dreptul la un tribunal și la un proces echitabil, de a permite statului să sustragă de sub autoritatea acestui text orice categorie de infracțiuni doar pentru că le consideră ușoare” [61].
Chiar și o măsură privativă de libertate a putut fi considerată că nu atinge un nivel de severitate suficient. Însă, începând cu anii 90, Curtea integrează aproape sistematic noțiunea de severitate a sancțiunii riscate. Se cuvine de notat că sancțiunea riscată și nu sancțiunea pronunțată efectiv, este cea care determină gradul de severitate. Acest criteriu nu trebuie să fie confundat cu cel al scopului pedepsei. În rezultat, atunci când scopul nu permite aplicarea articolului 6, CEDO se interesează de asemenea și despre natura și severitatea ei pentru a ști dacă ea justifică garantarea unui proces echitabil.
Unul din principalele criterii clasice ale sancțiunii penale este caracterul său în același timp preventiv și represiv. Legea penală nu există doar pentru a reprima, ci și pentru a preveni eventualele tulburări ale ordinii sociale. Astfel, s-a decis că, în pofida depenalizării anumitor infracțiuni, caracterul atât preventiv, cât și coercitiv al sancțiunilor administrative de substituție este suficient, în corespundere cu articolul 6, pentru a stabili natura penală a infracțiunii.
Al doilea criteriu de aplicabilitate a articolului 6 în materie penală rezidă în natura procedurii: textul face referință la dreptul de a fi judecat de către un tribunal care trebuie să decidă asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. Și iarăși apar anumite confuzii în înțelegerea termenilor ”temeinicia oricărei acuzații în materie penală”. Este adevărat că natura procedurii engleze s-a pretat cu greu termenilor mai restrictivi din versiunea franceză. Termenul ”temeinicia” nu vizează decât jurisdicțiile chemate să judece pe fondul cauzei – atât în privința stabilirii culpabilității, cât și a fixării mărimii pedepsei. Acest termen vizează atât temeinicia în drept, cât și temeinicia în fapt. În consecință, atunci când procedura penală prevede două etape, una pentru decizia asupra culpabilității și cealaltă pentru fixarea pedepsei, garanțiile articolului 6 se aplică ambelor etape.
Termenul ”acuzație” este notificarea de către autoritatea competentă a reproșului de a fi comis o infracțiune penală. Ea poate totuși să îmbrace alte forme decât o notificare oficială, de exemplu, o percheziție la domiciliul unei persoane în cadrul unei anchete preliminare și nu al urmăriri penale propriu zise.
Expresia ”care va hotărî” înseamnă că judecătorul trebuie să deplină de drepturi de plină jurisdicție. El trebuie să se poată pronunța atât asupra principiului culpabilității, cât și asupra celui a quantumului pedepsei, dar și să dispună de o putere de apreciere suverană, în special în ceea ce privește atribuirea unor circumstanțe atenuante sau agravante. Această afirmație pare să meargă împotriva împotriva tutore sancțiunilor automate care sunt ascunse în spatele unor denumiri ca „măsuri de siguranță” sau altele. De altfel, anume prin raportare la Convenție Consiliul Constituțional francez a condamnat Legea cu privire la imigrație, pentru că ea stabilea in interdicție automată de teritoriu pentru o durată de un an ”fără a lua în considerație gravitatea comportamentului ce a motivat această hotărâre, fără posibilitatea de a-l dispensa pe cel interesat sau de a varia durata interdicției”. În materie penală, garanțiile articolului 6 se aplică unei proceduri de apel care nu are ca obiect decât mărimea pedepsei.
Ca regulă generală, orice normă asortată cu o privațiune de libertate este considerată a fi mai curând relevantă de domeniul penal decât o simplă măsură disciplinară. În acest sens CEDO a remarcat în cazul Engel și alții versus Olanda că:”Într-o societate atașată preeminenței dreptului, se referă la materia penală privațiunile de libertate susceptibile de a fi aplicate cu titlu represiv, cu excepția celor care prin natura, durata sau modalitatea de executare a lor nu ar putea cauza un prejudiciu important. Astfel o dorește importanța impactului, tradițiile statelor contractante și valoarea pe care convenția o atribuie respectării libertății fizice a persoanei”[49].
Convenția enumeră doua feluri de garanții: unele de natură materială, altele de natură procedurală, menite să asigure eficiența celor din prima categorie. Curtea nu incetează să scoată în evidență importanța articolului 6 care consacră, prin dreptul la un proces echitabil, principiul fundamental al preeminenței dreptului intr-o societate democratică. Tocmai în considerarea acestei importanțe deosebite, Curtea a subliniat necesitatea unei interpretări extensive a textului articolului 6 din Conventie. Dacă în ce privește aplicarea garanțiilor generale prevăzute de articolul 6 § 1 din Conventie (dreptul de acces la instanță, dreptul la un proces echitabil, egalitatea armelor, etc.) nu ridică probleme, în procedura contravențională, nu la fel stau lucrurile când vine vorba despre aplicarea garanțiilor instituite de articolul 6 § 3 în favoarea oricărui „acuzat în materie penală”.Ori, pentru a determina dacă aceste garanții sunt sau nu aplicabile în procedura contravențională este imperios necesar ca, anterior oricărei dezbateri privind temeinicia actului de aplicare a sanctiunii, instanța să determine dacă procesul verbal atacat constituie „acuzație in materie penală” în sensul autonom dat de Convenție acestei noțiuni.
În cauzele Deweer, Curtea a arătat ce trebuie înteles în sensul Convenției prin „acuzație”. În opinia Curții, această noțiune trebuie definită mai degrabă în sens formal și se referă la „existența unei notificări din partea autorităților cu privire la imputarea săvârșirii unei fapte penale” [33, p. 209]. Fără îndoială, că procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției constituie o „acuzație” în sensul Convenției, astfel că urmează a se determina dacă aceasta se referă sau nu la o faptă penală, aspect ce urmează a fi elucidat în lumina criteriilor instituite prin practica Curții. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază, în mod constant că pentru a determina daca o contravenție poate fi calificată drept “acuzație în materie penală” în sensul Convenției sunt necesare a fi avute în vedere trei criterii: 1) dacă textul ce defineste contravenția aparține, conform legii naționale, dreptului penal; 2) natura faptei; 3) natura și gradul de severitate al sancțiunii aplicate; toate acestea urmând a fi examinate prin raportare la scopul și obiectul articolului 6 din Convenție. În orice caz, în aprecierea Curții, indicațiile furnizate de dreptul intern al Statului respondent au numai valoare relativă în ce privește primul criteriu. Celelalte două criterii urmează a fi cercetate alternativ iar nu cumulativ. În examinarea acestor criterii Curtea apreciază că, pentru ca articolul 6 să devină aplicabil este suficient ca fapta să fie prin natura sa « penală » din punct de vedere al Convenției, sau să expuna persoana vizata unei sancțiuni care, prin natura sa sau gradul de severitate, aparține sferei „ penale” [33, p. 210].
Analizând „natura faptei”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nimic nu împiedică statele să-și îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menținerea unei distincții între diferitele tipuri de infracțiuni. Curtea a reținut în mod constant că, „în principiu, Convenția nu se opune tendinței de «dezincriminare» existente în statele membre ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, aceste fapte intră, în principiu, sub incidența articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale” [9, p.304]. Acest criteriu insă urmează a fi analizat de la caz la caz, funcție de circumstanțele fiecărei spețe în parte.
Astfel, în cauza W.S. vs. Polonia, Curtea a apreciat că fapta reținută în sarcina reclamantei a constat în operarea unor intrari eronate în contabilitate, faptă ce are caracter tehnic iar nu „penal”, câtă vreme reclamanta este contabil și consultant fiscal, astfel că nu este în interesul său să conducă o contabilitate eronată, căci aceasta ar expune-o riscului de a pierde clienti. Aceasta fiind, Curtea a apreciat că nu s-ar putea reține vreo intenție criminală din partea reclamantei în sensul de a diminua sumele ce ar urma să fie plătite cu titlu de impozit, cu atât mai mult cu cât diferența rămasă neplatită ca rezultat al erorii sale a fost foarte mică, ceea ce conduce la concluzia că reclamanta nu a fost subiectul unei „acuzații în materie penală” în sensul articolului 6 din Convenție [33, p.343]. În ce privește al treilea criteriu, ”natura și gradul de severitate al sancțiunii aplicate”, Curtea a avut în vedere faptul că amenda contravenționala, nu este gândita să asigure o reparație pecuniară a unei eventuale daune, ci are caracter punitiv prin natura ei, Curtea apreciind constant caracterul punitiv ca fiind principala caracteristică distinctivă a sancțiunii penale. Mai mult, sancțiunile administrative contravenționale nu privesc un grup de persoane, ci se adresează tuturor cetățenilor în vederea realizării scopului preventiv și represiv al sancțiunii, ceea ce conferă faptei natură penală. În aceste condiții, distincția operată de dreptul intern între infracțiuni și contravenții nu este operantă, în sensul articolului 6 din Convenție, toate având „caracter penal”. Cuantumul redus al amenzii nu ar putea constitui un criteriu în favoarea caracterului „ne-penal” al contravenției, urmând a fi apreciat prin raportare la veniturile contravenientului [65].
Ceea ce se ia in considerare sub acest aspect este sancțiunea aplicabilă iar nu cea efectiv aplicată. În măsura în care aceste trei criterii, analizate separat, nu pot conduce singure la o concluzie în privința caracterului penal sau ne-penal al acuzației, ele urmează a fi analizate coroborat, urmând a se vedea daca nu cumva acestea, apreciate fiind cumulativ, aduc acuzația în sfera penalului. În măsura în care în urma acestei analize se poate aprecia că este vorba despre o acuzație în „materie penală” (în sensul autonom dat de Convenție acestei noțiuni) atunci contravenientului urmează să i se recunoască toate garanțiile prevăzute de articolul 6 § 3 din Convenție. Scopul interpretării date dispozițiilor articolului 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, în sensul că noțiunea de „acuzație în materie penală” include și domeniul contravențional, a fost acela de a asigura aceleași garanții procesuale celor învinuiți de săvârșirea unei contravenții ca și celor învinuiți de săvârșirea unei infracțiuni (Sporrong și Lonnroth contra Suediei – 1982; Ozturk contra Germaniei – 1984; Lutz contra Germaniei – 1987), neputând lipsi dintre acestea prezumția de nevinovăție instituită prin articolul 6 § 2 din Convenție (Anghel contra Romaniei, 4.10.2007) [9, p. 321].
Nu este lipsit de interes faptul că în Anghel c. Romaniei, Curtea a statuat că, deși dezincriminarea în sine nu pune nici o problemă pe tărâmul Convenției, lipsirea celor acuzați de savârșirea unor fapte ilicite de garanțiile fundamentale, menite sa-i protejeze împotriva arbitrariului celor chemați să constate caracterul ilicit al acestor fapte si să restabileasca echilibrul între autoritățile cu atribuții în constatarea acestora și cei banuiti ca le-ar fi savârșit, constituie o problemă ce intră sub incidența articolului 6 din Convenție.
Concluzionând, în măsura în care, prin aplicarea criteriilor dezvoltate de jurisprudența Curții, procesul verbal de contravenție apare ca reprezentând o „acuzație în materie penală”, această concluzie atrage aplicabilitatea garanțiilor prevăzute de articolul 6 din Convenție oricărui acuzat în materie penală și anume: 1. Prezumția de nevinovătie (articolul 6 § 2 din Convenție). Aceasta privește în primul rând atitudinea judecătorului chemat să se pronunțe asupra acuzației, care trebuie să abordeze judecarea cauzei fără părtinire și fără prejudecăți, fără a porni de la prezumția sau bănuiala că petentul este vinovat. În mod evident aceasta este incompatibilă cu orice eventuală prezumție de temeinicie a procesului verbal de contravenție.
Prezumția de nevinovătie poartă și asupra sarcinii probei, care revine agentului constator iar indoiala profită petentului [9, p. 324]. Prezumția de nevinovăție presupune și dreptul la tăcere, acuzatul neputând fi obligat să declare nimic însă, dacă dorește, trebuie să i se permită să faca proba nevinovătiei sale. Dreptul la tăcere nu are însă caracter absolut. Astfel, în cauza O'Halloran și Francis vs. UK [9, p. 325], Marea Cameră, investită prin desesizarea Camerei, a stabilit că sancționarea administrativă a dlui Francis pentru refuzul de a comunica numele și datele complete ale persoanei care conducea autovehicolul înregistrat pe numele său, la un moment dat anume la care acest vehicul fusese înregistrat de aparatele radar ca circulând cu o viteza mai mare decât cea admisă, nu constituie o încalcare a dreptului acestuia la tăcere. De asemenea, Marea Cameră a decis că declarația dlui O´Halloran, în sensul că el era cel care conducea vehicolul înregistrat pe numele său și surprins de aparatele radar cu o viteză ce depașea limita legală, declarație formulată urmare a unei adrese prin care i se solicitau aceste informații și era avertizat că în caz contrar risca o amendă administrativă, putea fi folosită ca probă în procedura urmată împotriva sa fără ca aceasta să constituie o încălcare a dreptului de a nu se autoincrimina, protejat de articolul 6 § 2 din Convenție.
În practica sa, Curtea a arătat că orice persoană subiect al unei acuzații în materie penală dispune de două posibilități: fie să se apere singur, fie să recurgă la serviciile unui avocat. Alegerea între aceste două variante nu revine insă statului contractat ci chiar acuzatului. În ipoteza în care acesta decide să apeleze la un avocat însă nu dispune de posibilități materiale în acest sens, statul este obligat să-i asigure asistență judiciară gratuită, dacă interesele justiției o cer. De asemenea Curtea, în practica sa, a arătat care sunt criteriile după care se apreciază existența „intereselor justiției”: complexitatea cauzei, gravitatea faptei de care este acuzată persoana respectivă și cea a pedepsei pe care o riscă, capacitatea acuzatului de a se apăra singur în mod efectiv [33, p. 214].
Încălcarea dreptului oricărui acuzat în materie penală de a beneficia de asistență juridică gratuită nu depinde de existența unui prejudiciu, fiind suficient ca în cauza aceasta asitența a lipsit, iar interesele justiției ar fi cerut-o. Dreptul de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Vor fi considerați martori, în sensul articolului 6 § 3 lit. d) din Convenție și expertii desemnati de instanță.
Dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere, adică articolul 6 § 3 lit e) din Convenție este interpretat de Curte în sensul aplicării ei și în cazul în care acuzatul înțelege dar nu vorbește limba folosită în cursul procedurii și chiar dacă avocatul său înțelege și vorbește această limbă. De asemenea, dreptul de a beneficia de serviciile unui interpret nu este condiționat de precaritatea mijloacelor financiare ale părții, acesta neputând fi obligat să suporte cheltuielile de interpret la finalul procedurii, chiar dacă ar fi găsit vinovat.
Recunoasterea acestor garanții în materie contravențională nu are insă efectul de a conduce la soluționarea acestora după normele de procedură penală, rămânând aplicabile normele de procedură edictate de dispozițiile Codului de Procedură Civilă. Nu mai puțin, calificarea procesului verbal de contravenție ca „acuzație în materie penală” nu îndreptățește instanța ca în cazul în care vinovăția petentului a fost probată, să înlature sanctiunea complementara aplicată, deși aplicarea acesteia era obligatorie conform legislației naționale.
2. GARANȚII PROCEDURALE
2.1. Dreptul de acces la justiție
Dreptul la un judecător este un drept ”nescris”. De fapt, el nu figurează în lista garanțiilor declarate în § 1 al articolului 6. Totuși, Curtea l-a admis expres în una din hotărârile sale celebre constatând: ”Articolul stabilește un drept unic căruia nu-i dă o definiție precisă, în sensul îngust al acestor cuvine” [53].
Primul dintre drepturile de care trebuie să dispună o persoană într-o societate democratică este să obțină consacrarea de către un judecător a unei situații de fapt sau să obțină soluționarea unui litigiu. Este vorba de unul din elementele constitutive ale noțiunii de ”preeminență a Dreptului”, noțiune care stă în fruntea tuturor instrumentelor elaborate în cadrul Consiliului Europei și,în primul rând, al Convenției. S-ar putea crede că principiul dreptului de acces la justiție este susținut de începutul frazei”orice persoană are dreptul la judecarea (…) cauzei sale de către o instanță…”, însă în continuare textul conține un număr prea mare de garanții procedurale pentru a permite dintr-o dată ca § 1 al articolului 6 să garanteze prin el însuși dreptul de acces la justiție.
Va trebui ca instanța să emită două hotărâri ”cu caracter normativ” pentru a consacra dreptul de acces la judecător. Bazându-se pe teoria efectivității drepturilor omului, ea consacră a contrario necesara existență a dreptului la judecător: garanțiile procedurale enunțate în § 1 al articolului 6 ar fi efectiv golite de orice utilitate și de sens dacă ele însele nu ar servi ca bază pentru dreptul de acces la o instanță: ”Ar fi de neînțeles ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanțiile procedurale acordate unei acțiuni civile în curs fără ca să protejeze mai întâi unicul lucru ce permite să beneficiem de ele: accesul la judecător. Echitatea, publicitatea și celeritatea procesului nu prezintă nici un interes în lipsa unui proces” [53].
În plus, dreptul de acces la judecător pare să câștige o parte din ce în ce mai importantă din jurisprudența Curții, care refuză ca să fie adusă atingere ”substanței” acestuia. Însă, acest drept nu este general și acoperă două domenii specifice ale dreptului. Pentru ca articolul 6 să se aplice, trebuie ca procesul să poată fi considerat fie ca o contestație cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil, fie ca examinarea temeiniciei unei acuzații în materie penală. Obligația astfel atribuită statelor este o obligație pozitivă, pe care nimic nu trebuie s-o contracareze. Nici legislația, nici autoritățile nu pot priva o persoană de posibilitatea de a fi audiată de un judecător, din moment ce este implicat fie un drept sau o obligațiune cu caracter civil, fie o acuzație penală. Ne aflăm aici în prezența unui principiu căruia Consiliul Constituțional i-a recunoscut o valoare constituțională.
Convenția atribuie statelor o obligație pozitivă, de la care ele nu pot, în principiu, să deroge. Această punere în aplicare trebuie să se producă atât în plan material cât și juridic. Astfel, în plan material, dreptul de acces la justiție impune statelor să instituie un sistem de asistență judiciară, care nu i-ar obliga pe cei mai defavorizați să-și asigure apărarea singuri, având slabe șanse la succes din cauza că nu cunosc nici dreptul, nici procedura; așa cum stau lucrurile de fiecare dată când o procedură nu poate fi inițiată fără participarea unui avocat sau al unui alt profesionist al dreptului și când nu există nici un sistem de ajutor legal [35, p.412].
Aici însă trebuie de subliniat o diferență între procesul civil și procesul penal: articolul 6§3 prevede, în procesul penal, un sistem de asistență legală în beneficiul acuzatului ce nu dispune de mijloace necesare, ca acesta să ”poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu”, în timp ce în materie civilă, nu există nici o dispoziție echivalentă: anume această distincție a și acordat un caracter ”cvasinormativ” hotărârilor Airey contra Irlandei și Gloder contra Regatului Unit. Obstacolele materiale pot avea loc chiar înainte de proces, de exemplu când unui deținut nu i se permite să ia contact cu avocatul său:”Respingerea cererii unui deținut de a lua contact cu un avocat pentru ca acesta să intenteze o acțiune în defăimare împotriva unui gardian este același lucru cu a-i interzice accesul la justiție” [53].
La fel ca și atunci când accesul la justiție este închis unui individ care, în mod legal, este titularul unui drept,dar care, material este pus în imposibilitatea de a-l exercita: inadmisibilitatea unei cereri cu constituire în parte civilă, motivată de neplata unei taxe de justiție, este o contracarare a dreptului la justiție dacă suma cerută este disproporțională în raport cu veniturile reclamantului. De altfel, Curtea a estimat că respingând o cerere de asistență judiciară, pentru că cererea era evident nefondată, un birou de asistență judiciară a adus atingere înseși substanței dreptului de acces la justiție și a reținut ca principiu că numai judecătorul este în drept să decidă dacă acțiunea are sau nu șanse în instanță [11, p.178].
Deci, de aici rezultă că în planul dreptului statele trebuie să se abțină de la contracararea dreptului la justiție cu ajutorul unor mijloace juridice. Jurisprudența Curții este foarte exigentă în materie și consideră că poate reprezenta o piedică în calea accesului la justiție un text legislativ sau regulamentar care se dovedește a fi insuficient de clar pentru a-i permite unui individ să ia cunoștință de posibilitățile sale de recurs. Curtea consideră că dreptul la justiție trebuie să fie un drept general și că nu poate fi de folos decât unora. Scopul obiectiv al preeminenței dreptului urmărit de Curte interzice discriminările în materie de acces la justiție. Așa, ea a estimat că lipsa personalității juridice nu poate justifica o interdicție de acces la justiție. În afară de aceasta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului garantează din ce în ce mai frecvent în cadrul acestui articol ”dreptul la hotărâre judecătorească”, care nu este decât unul din aspectele dreptului la un judecător. Începând cu momentul sesizării, judecătorul urmează să ia o decizie: deci ele este obligat să hotărască. Legislațiile interne califică drept delict denegarea de justiție, iar jurisprudența Curții cere ca judecătorul să dea un răspuns la cererea justițiabilului. Fiecare mijloc înaintat în dezbaterea judiciară trebuie să facă obiectul unui răspuns, și faptul că o legislație prevede că renunțarea la un mijloc în una din fazele procedurii nu-i mai permite judecătorului să fie sesizat cu aceasta – aduce atingere dreptului la un judecător [13, p.72].
Dreptul la un judecător nu prezintă nimic dacă judecătorul nu pronunță o decizie care se impune nu numai părților dar și terților. Multă vreme, în jurisprudența Curții se discuta doar de accesul la justiție. După consacrarea în prim plan – prin intermediul duratei rezonabile a procedurii – a apărut dreptul la o hotărâre și s-a admis că o hotărâre neexecutată nu răspunde exigențelor unui proces echitabil. În numele principiului efectivității drepturilor Curtea estimează că o sentință rămasă neexecutată nu îndeplinește criteriile inerente oricărei decizii de justiție. O situație similară este și în ceea ce privește amânarea temporară a executării unei decizii de justiție, care trebuie să fie înconjurată de garanțiile articolului 6 § 1. Astfel, accesul la justiție are un caracter imprescriptibil, pe care legea națională nu-l poate limita în timp.
În afară de aspectul dat trebuie să atragem atenția și asupra altei reguli ce derivă din dreptul la un judecător. Asistența unui avocat este deseori considerată unul dintre elementele fundamentale ale aplicării eficiente a dreptului la un judecător. Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul la această asistență, din motive fie de ordin economic, fie de ordin juridic, sau pur și simplu material. Obligația legală de a fi reprezentat în justiție de un avocat, o persoană însărcinată legal cu procedura sau de un consilier, în principiu este dictată de complexitatea raționamentului juridic pe care un necunoscător nu-l poate duce întotdeauna la bun sfârșit. În consecință, dreptul unei persoane de a fi asistată de un apărător, în special într-o afacere complexă, este un element esențial al procesului echitabil. Acest drept nu poate să dispară în cauza de casație. Curtea consideră că persoanele care înaintează recurs în anulare, fără să solicite ajutor jurisdicțional, ceea ce le-ar oferi asistența unor avocați specializați, nu pot fi considerați că ar fi renunțat și la procedura contradictorie [24, p.571].
Asistența unui avocat constituie unul din aspectele principale ale accesului la justiție, îndeosebi pentru că statutul acestuia îi permite deseori să reprezinte o persoană și să sesizeze un judecător la locul și la postul său. Acesta este motivul pentru care respingerea cererii unui deținut de a lua contact cu avocatul său, este același lucru cu a-i interzice accesul la justiție [53]. La fel, vizita unui avocat la clientul său deținut, care primește îngrijiri medicale la spital pentru leziuni suportate în închisoare și care dorește să urmărească în justiție administrația penitenciarului pentru daune și interese, are raport cu un litigiu privind drepturi cu caracter civil; dreptul în cauză fiind determinant pentru exercitarea dreptului de acces la un judecător. Cu toate acestea, nu va fi considerat drept obstrucționare a accesului la justiție refuzul de ase acorda asistență judiciară unei persoane care dorește să intenteze o acțiune evident lipsită de orice șanse de succes.
Dreptul de acces la justiție este general și nu poate, în principiu să suporte nici o excepție. Acordarea sau retragerea capacității juridice a unei persoane trebuie să rămână fără influență. Statele au o largă marjă de apreciere în domeniul legislației privind incapabilii, însă ele trebuie să organizeze această legislație de așa manieră ca să asigure reprezentarea în justiție a celui care este atins de incapacitate. Astfel, legislația care impune, pentru orice incapabil major, obligația de a acționa prin intermediul unei alte persoane, care trebuie ea însăși să fie reprezentată de un avocat, nu contracarează dreptul de acces la justiție, chiar dacă reprezentarea obligatorie de către un avocat pune în sarcina statului obligația pozitivă de a institui un sistem de asistență juridică [40]. Totuși, faptul de a interzice avocaților să ia cuvântul, chiar inadmisibilitatea concluziilor pe care ei le depun în ședință, poate fi constitutivă de impediment disproporționat la accesul la justiție. În fine, articolul 6 nu interzice statelor de a introduce în legislația lor imunități în dorința de a împiedica urmărirea anumitor persoane în atare instanță: este suficient ca scopul urmărit să fie legitim. Așa a decis Curtea cu privire la imunitatea parlamentară sau încă cu privire la imposibilitatea de a urmări o organizație internațională [64].
În afara dreptului de acces la justiție, înțeles ca dreptul de a sesiza un judecător cu o contestație oarecare, ceea ce s-a convenit a denumi ”dreptul la un judecător„ conțin de asemenea un anumit număr de drepturi derivate, care sunt în relație directă cu noțiunile de efectivitate și eficacitate. Printre acestea, se numără drepturi care sunt legate indirect de dreptul de acces la justiție; de exemplu libertatea de a exercita un recurs prevăzut de legea națională, fără ca efectele recursului să respecte principiul proporționalității. Astfel, spre deosebire de articolul 2 din Protocolul 7 în materie penală, articolul 6 nu instituie nici un drept de a exercita un recurs împotriva unei decizii de justiție. Însă, jurisprudența de nu interzice statelor să reglementeze accesul la jurisdicțiile de apel pentru a asigura o bună administrare a justiției. Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a recunoscut, de altfel, statelor o libertate totală, precizând că nimic nu le obligă să instituie căi de atac. Deci, nici nivelul dublu de jurisdicție, nici recursul în anulare nu constituie principii fundamentale ale procesului echitabil. Chiar și atunci când un stat stabilește căi de atac, el păstrează în principiu, posibilitatea de a pune niște condiții [9, p.541].
De îndată ce dreptul național prevede căi de atac jurisdicționale, accesul la aceste căi de recurs trebuie să cunoască un regim identic celui de acces la judecător de primă instanță. Curtea Europeană pune, cu toată evidența aceleași condiții și supraveghează dreptul de acces la judecătorul de apel sau de casație în condiții identice regulilor care reglementează dreptul la un judecător.
Un drept conex al dreptului la judecător este dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil. El îi condiționează eficacitatea. Accesul la justiție rămâne o simplă amăgire dac aceasta nu-și pronunță deciziile într-un termen rezonabil. Într-un anumit mod, se poate considera că încetineala justiției este negarea dreptului la un judecător, deoarece ea o menține pe persoană într-o stare de non drept, care, dacă durează, devine incompatibilă cu siguranța juridică la care poate pretinde orice persoană într-un stat de drept. Acest principiu se găsește la originea a numeroase termene a căror depășire, în materie penală, în special, poate duce la nulitatea procedurilor. Este un lucru foarte bine exprimat de adagiul englez: justice delayed, justice denied.
Ca și în materie de acces la justiție, Curtea atribuie statelor o obligație pozitivă de celeritate a justiției. Ele sunt obligate să ia măsurile necesare pentru ca Justiția să se facă într-un termen rezonabil; ele răspund de situația de supraaglomerare a jurisdicțiilor, atunci când aceasta nu este una temporară: ”Statelor le incumbă să organizeze sistemul lor judiciar în așa fel ca jurisdicțiile lor să poată garanta justițiabilului dreptul de a obține o decizie definitivă asupra contestațiilor cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil într-un termen rezonabil” [11, p.263].
În principiu, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil nu se aplică decât procedurilor ce au ca obiect ”temeinicia unei acuzații în materie penală”; totuși această regulă nu-i absolvă pe judecătorii de instrucție de necesitatea de a da dovadă de promptitudine în ducerea unei faze a procedurii astfel ca să se facă lumină asupra caracterului fondat sau nefondat al acuzației [11, p.264].
Dacă e să abordăm subiectul calculării termenului pentru a se determina caracterul său rezonabil, Curtea a avut ocazia să determine atât punctul de plecare și cel final al termenului rezonabil, cât și perioada care trebuie luată în considerație. Dies a quo a termenului rezonabil variază în dependență de natura procedurii; în materie civilă este vorba de ziua în care citația a fost înmânată apărătorului; în materie penală este ziua începând cu care bănuielile al căror obiect este cel interesat au avut repercusiuni importante asupra situației sale.
Dies ad quem este, de fapt, ziua în care reclamantul a luat cunoștință de decizia internă definitivă. Dacă el este prezent la pronunțarea hotărârii, atunci această dată va servi drept dies ad quem, dacă nu – aceasta va ziua notificării.
Niște termene prea lungi vor fi justificate datorită complexității procedurii, în special datorită unei expertize, atunci când expertul lucrează sub controlul judecătorului.
În cazul când o procedură este compusă din mai multe decizii succesive, dacă depășirea termenului rezonabil este cauzată de o utilitate abuzivă a recursului împotriva fiecărei decizii, atunci Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o interpretare restrictivă. Dacă un reclamant introduce mai multe cereri în recurs a deciziilor luate de instanța de judecată atunci durata procedurii îi este imputabilă și este nelegitim să se plângă de ea.
Curtea este mai puțin restrictivă în cazul când un deținut cere revizuirea unor respingeri repetate a cererilor de punere în libertate provizorie, cu condiția ca numărul și natura cererilor în revizuire să fie rezonabile în raport cu motivele detenției.
În cazul când, pentru a obține reparație, există două faze ale aceleiași proceduri, este reținută durata totală. În asemenea cazuri, chiar dacă fiecare din termene poate părea rezonabil, ele trebuie adunate pentru a obține durata totală a procedurii și numai aceasta va fi reținută care cere epuizarea căilor interne de atac obligă să se introducă în total și durata căilor de recurs interne intentate împotriva deciziei pentru a obține o decizie internă definitivă. Durata care trebuie luată în considerație este cea a procedurii ce tinde să ”soluționeze contestațiile cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil” [65].
Calculul termenului rezonabil este calculat și în funcție de interesul obiectiv al litigiului. Chiar dacă, atunci când este vorba de drepturile omului, ar părea șocantă considerația că un drept nu poate fi mai important decât altul, rămâne adevărat faptul că anumite proceduri merită un ritm mai accelerat decât altele.
La acest aspect, situația personală a justițiabilului impune adesea mai multă exigență față de natura rezonabilă a unei proceduri: așa este cazul unei cereri de indemnizare din partea unei persoane contaminate cu virusul HIV și a cărei speranță de viață este foarte redusă. În așa caz Curtea a atribuit statelor o obligație de procedură accelerată [66]. Ea consideră că în cazuri similare, autoritățile trebuie să aducă proba unui ”comportament deosebit de diligent” și că magistrații trebuie să utilizeze toate posibilitățile care le sunt oferite prin codurile de procedură pentru a soluționa litigiul în termenele cele mai scurte. La fel stau lucrurile și când solicitantul este de o vârstă mai înaintată sau când o mamă dorește să obțină dreptul de a-și vizita copiii aflați în plasament [54].
În fond, de fiecare dată când Curtea estimează că rezultatul unui proces îmbracă o importanță particulară, oricare ar fi natura sa, ea cere o accelerare a procedurii. Curtea sancționează cu multă severitate statele care nu au reușit să pună în funcțiune un sistem judiciar ce ar permite o procedură suficient de rapidă. Și aici Curtea a raționat că:” Curtea reamintește că a constatat existența în Italia a unei practici contrare Convenției și care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări ale cerinței de termen rezonabil; această acumulare reprezintă o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 § 1. Pe viitor ea chiar va indica statelor cale acare trebuie urmată pentru a asigura o bună justiție [62]. Deci, după cum vedem Curtea își asumă dreptul de a impune statelor anumite măsuri pentru asigurarea efectivă a dreptului de acces la justiție. Este un lucru însă stabilit că nu se poate plânge de depășirea termenului rezonabil în care are dreptul de a fi judecat cel care, prin acțiuni dilatorii sau prin pasivitatea sa au contribuit la aceasta [62].
2.2. Dreptul la un tribunal independent și imparțial
Articolul 6 utilizează termenul de tribunal atât în textul englez cât și cel francez. Acesta acoperă aceiași noțiune în ambele limbi și se extinde asupra noțiunilor de „curte”, ”judecător”, ”comisie”,” consiliu”etc. Totuși, expresia nu trebuie să fie percepută doar în raport cu noțiunile din dreptul național. Curtea Europeană a afirmat că este vorba de o noțiune autonomă, a cărei interpretare trebuie să se facă pornind de la economie generală a Convenției. În acest scop, Curtea a elaborat un anumit număr de criterii care permit să se spună dacă un anumit organism poate sau nu fi considerat tribunal.
Funcția încredințată unui tribunal rezidă esențialmente în definiția organului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a enunțat că pentru a-l califica drept ”tribunal”, în sensul articolului 6, este de ajuns ca un organism să aibă un rol jurisdicțional:”El trebuie să hotărască, în baza normelor de drept și la finalul unei proceduri organizate, orice chestiune din competența sa” [9, p.401].
Curtea utilizează mai multe criterii pentru a atribui calitatea de tribunal unui organism. În general, de dată când un organ susceptibil să pronunțe o sancțiune are autoritatea de a se autosesiza, trebuie să ne punem întrebarea unei eventuale aplicări a articolului 6.
Primul criteriu ce trebuie reținut în definiția tribunalului este originea legală a jurisdicției. Accesul la judecător, de fapt, nu este garantat decât în măsura în care ”tribunalul” este instituit de lege. Dar, termenul nu trebuie înțeles în sensul său formal; într-adevăr țările de Common-Law cunosc jurisdicții a căror origine nu poate fi întotdeauna determinată cu precizie. Curtea de , după exemplul celei de , pretinde această origine legală nu numai pentru a exclude arbitrajele private, care nu întotdeauna nu respectă o procedură minimum, dar mai ales pentru a împiedica crearea de către puterea executivă a unor jurisdicții extraordinare.
Termenul lege, trebuie interpretat în sensul său cel mai larg. De altfel, dacă termenul ”lege” trebuie să fie considerat o noțiune autonomă, totuși, o jurisdicție trebuie în principiu să emane de la o putere legislativă, chiar dacă nu urmează ca regulile de procedură ce urmează a fi respectate în cadrul ei să emane de la același organ de putere.
Rolul jurisdicțional al organului este de asemenea important. Curtea i-a dat o definiție: Lui îi revine să soluționeze, în baza unei norme de drept și la finalul unei proceduri organizate, orice chestiune ce ține de competența sa. Merită denumirea de ”tribunal” în sensul articolului 6 § 1 din Convenția europeană a drepturilor omului numai un organ care se bucură de deplinătatea jurisdicției și care răspunde la o serie de cerințe, ca independența față de executiv, precum și față de părțile în cauză, ceea ce exclude autoritățile, chiar și cele judiciare chemate să efectueze act de administrație judiciară, de exemplu președintele tribunalului de înaltă instanță când autorizează citarea la o dată fixă. Bazându-se anume pe acest principiu, Curtea a stabilit că arbitrii care nu erau numiți de către autoritățile publice nu reprezentau jurisdicții în sensul articolului 6.
În afară de acesta, organul în cauză trebuie de asemenea, în elaborarea jurisprudenței elaborate de Curtea de , să aplice o normă de drept stabilită, fie scrisă sau nescrisă.
Pentru a putea pretinde la titlul de ”tribunal”, organul în cauză trebuie să respecte niște reguli procedurale organizate. Acestea trebuie să urmeze principiile de echitate, de celeritate și de publicitate enunțate de articolul 6. Și, tribunalul dat trebuie să mai beneficieze, în principiu, de un control de plină jurisdicție.
În fine, pentru ca un organ să fie calificat drept „jurisdicție”, deciziile sale trebuie să aibă o autoritate garantată de lege. Curtea, după exemplul Curții de Justiție a Comunităților Europene, a completat definiția de jurisdicție declarând că tribunalul trebuie să dispună de puterea ”de a da o decizie obligatorie pe care o autoritate nejudiciară nu ar avea puterea să o modifice” [16, p.111].
Dreptul de a fi judecat nu poate fi conceput decât în măsura în care judecătorul prezintă un anumit număr de garanții, ceea mai importantă fiind independența. Judecătorul trebuie să hotărască fiind îndrumat de conștiință, stând la o parte de orice presiuni susceptibile de a avea un oarecare efect asupra deciziei sale. Judecătorul trebuie deci să fie independent față de părțile în proces, precum și față de alte autorități publice, putere executivă sau legislativă. Prin urmare, principiul de independență se va dezvolta în jurul a două axe principale – independența personală și independența funcțională.
Într-o societate democratică, un organ nu poate să primească calificativul de independent dacă este susceptibil de a primi orice presiune ar fi și de orice proveniență ar fi ea. Legea care instituie o jurisdicție trebuie să garanteze această independență. În mod cert, judecătorii pot fi desemnați de către autoritatea publică, însă independența lor în această privință trebuie să fie garantată. Modul de desemnare a magistraților reține în deosebi atenția Curții; acesta nu trebuie lăsat exclusiv la discreția puterii legislative. Acest criteriu totuși, nu este determinant deoarece aplicând teoria anglo-saxonă a aparenței, ea estimează că justițiabilul nu trebuie să resimtă îndoială în ce privește independența celor care sunt chemați să-l judece. Independența vizată la articolul 6§1 trebuie să se manifeste atât față de executiv, cât și față de părțile în cauză [33, p.461]. De altfel, din punct de vedere etimologic, independența vizavi de părți este ”imparțialitate”.
Dar, independența unui tribunal trebuie de asemenea să fie reală și efectivă în raport cu executivul: astfel, se poate lua în considerație ”modul de desemnare și durata mandatului membrilor săi, existența unei protecții împotriva presiunilor externe”.
Un alt criteriu, imparțialitatea se poate defini ca lipsa de prejudecată; acest principiu fundamental la administrarea justiției a fost edictat în noțiune autonomă, independent de noțiunea de independență, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest principiu interzice unui magistrat al unei jurisdicții de judecată să ia cunoștință în prealabil, într-o calitate sau alta, de elemente din dosar, și aceasta pentru ca el să nu se simtă legat de o primă apreciere pe care ar fi putut-o da dosarului. Efectiv, are importanță ca judecătorul să nu poată fi bănuit că ar avea deja o opinie asupra dosarului înainte de a decide pe fondul acestuia. Suspiciunea în privința unui judecător este de fapt o negare a judecătorului, deoarece ea îl atinge atât pe el, cât și decizia pronunțată de el.
Pentru afirmarea acestui principiu, Curtea a scos în evidență o jurisprudență bazată în principal pe natura funcțiilor magistraților. Nu numai că interzice, asemenea majorității drepturilor interne, ca același magistrat să judece un dosar în primă instanță și în instanța de apel, dar a și formulat principiul separării funcțiilor de urmărire penală și a funcțiilor de instrucție și judecată. Prezența într-o jurisdicție de judecată în apel a unui magistrat care a judecat cauza în primă instanță este de natură să vicieze caracterul imparțial al tribunalului, la care are dreptul orice persoană.. Acest principiu a fost formulat de Curte în cauza Piersack contra Belgiei [63], dat fiind că un judecător care ocupase la parchet o funcție, fiind în exercițiul căreia tratat un anumit dosar, a fost sesizat mai târziu cu aceiași cauză în calitate de magistrat al Curții și astfel imparțialitatea jurisdicției din care el făcea parte s-a prezentat ca suficient de nedemnă de încredere, încât Curtea să nu admită o astfel de practică. Și astfel Curtea hotărăște că nu putea participa la judecarea unei cauze un magistrat care a luat cunoștință de dosar în calitate de reprezentant al Ministerului Public.
În continuare, tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat principiul incompatibilității funcțiilor de instrucție și de judecată. Cel care judecă trebuie să descopere faptele fără a avea despre ele o idee preconcepută: or, rolul unui judecător de instrucție este anume de a-și forma o opinie asupra faptelor, în special în care domnește intima convingere. Prin urmare, nu este imparțial un tribunal care, deși este competent a judeca pe fondul unei cauze, îl are în componența sa pe magistratul care a fost însărcinat cu instrucția. Aici, am putea determina principiul incompatibilității pe verticală a funcțiilor de judecată. În termenii acestui principiu, care se apropie de principiul imparțialității personale, un magistrat nu poate fi competent a judeca un dosar asupra căruia el a statuat deja la nivel inferior și având ca obiect aceleași fapte. Mai este de adăugat în strânsă legătură cu aceasta și incompatibilitatea pe orizontală a funcțiilor de judecată. În termenii acestui principiu, același magistrat nu are competența a judeca, la același nivel de jurisdicție, o cauză bazată pe fapte identice sau suficient de conexe celor pe care le-a apreciat în cauza precedentă.
Cu toate acestea, descoperirea unor fapte noi, susceptibile să provoace redeschiderea unei instrucții, nu interzice ca aceasta să fie încredințată unui judecător de instrucție sesizat inițial.
Principiul imparțialității funcționale a atins astăzi un anumit nivel. Cu siguranță, intenția redactorilor Convenției nu era să se ajungă la disfuncția procedurală cunoscută azi. Tot invocând în repetate rânduri imparțialitatea judecătorului pe plan funcțional, se ajunge la un rezultat invers celui așteptat, adică are loc o anumită blocare a sistemului jurisdicțional.
În afară de aceasta mai există și imparțialitatea personală care nu este atașată de funcție, ci de persoana judecătorului. Ea interzice unui judecător să soluționeze un litigiu din moment ce, oricare ar fi motivul, el a avut deja cunoștință, direct sa indirect, personal sau prin intermediul unui terț, despre părți, elemente sau circumstanțe ale cauzei sau a exprimat, obiectiv sau nu, o opinie personală despre aceasta.
Principiul imparțialității a fost extins de jurisprudență într-un mod destul de extensiv asupra tuturor cazurilor în care situația unui magistrat poate să-l determine să ia cunoștință de dosar, să se găsească în contact cu una din părți sau să ia, până la judecată atitudini personale incompatibile cu buna administrare a justiției: de exemplu atunci când una dintre părți se află în relații personale cu magistratul, dar și atunci când între magistrații de la parchet și de la instanță, chemați să judece aceiași cauză, există legături familiale.
Cu titlu de concluzie am spune că pentru a evalua nivelul de independență a unei instanțe, CEDO ia în considerare: modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului lor, existența garanțiilor împotriva presiunilor din exterior și, dacă organul are aparențele independenței. Deci, judecătorii de consideră că orice instanță judecătorească trebuie să fie independentă în același timp față de executiv și față de părți.
2.3. Prezumția de nevinovăție – parte componentă a procesului echitabil
Versiunea franceză a Convenției folosește cuvântul „acuzat” care, în dreptul francez, reprezintă o noțiune specifică. Aceasta însă nu trebuie reținută, iar termenul trebuie acceptat în sensul său cel mai larg, așa cu reiese din textul englez. Termenul ”acuzat” are aici un sens mult mai larg decât în dreptul intern și trebuie interpretat într-o manieră autonomă.
În Franța, se consideră că drepturile garantate de articolul 6 § 2 se aplică atât acuzatului propriu zis, cât și învinuitului, ba chiar în anumite cazuri și persoanei puse sub acuzație. Comisia a avut de altfel ocazia să decidă că ”termenii acuzat și acuzație” corespund unei noțiuni autonome ce vizează o situație materială și neformală. Curtea, a estimat că utilizând expresiile ”acuzație în materie penală”, ”acuzat de comiterea unei infracțiuni” și ”acuzat” cele trei paragrafe ale articolului 6 vizează una și aceiași situație.
Cât despre prezumția de nevinovăție este un drept esențial într-o societate civilizată, bazată pe noțiunea de stat de drept. Prezumția de nevinovăție ”cere ca, îndeplinindu-și funcțiile, membrii tribunalului să nu plece de la ideea preconcepută că învinuitul a comis actul incriminat; sarcina probatorie revenind acuzării și îndoiala fiind considerat în beneficiul acuzatului. În plus, incumbă acuzării să-l anunțe pe cel interesat care sunt capetele de acuzare înaintate împotriva lui, pentru a-i oferi posibilitatea să-și pregătească în consecință apărarea, și să aducă probe suficiente pentru a fundamenta o declarație de vinovăție [24, p. 681].
Garanția din paragraful articolului 6, contrar celei din articolul 1, are un domeniu de aplicare care se extinde asupra întregii proceduri; ea nu este cantonată numai la jurisdicțiile care hotărăsc asupra ”temeiniciei ” acuzației, dar se aplică și jurisdicțiilor de instrucție. Ea este de o interpretare largă și nu se limitează doar la declarația de vinovăție; ea funcționează de asemenea și în ceea ce privește circumstanțele agravante. În principiu, pentru ca articolul 6 să se aplice cu titlu de „acuzație în materie penală”, trebuie ca infracțiune în cauză, oricare ar fi calificarea ei în dreptul intern, să aibă în corespundere cu Convenția, o natură penală și din jurisprudența Curții rezultă că este posibil, ca textul să fie aplicat, în circumstanțe speciale, unor materii periferice ale dreptului penal ca dreptul vamal sau fiscal.
Atingerea adusă prezumției de nevinovăție, contrar celor susținute de Curte în cauza Minelli contra Elveției, poate să nu fie faptul unei autorități judiciare, chiar dacă este vorba esențialmente de o garanție procedurală, ea poate avea o întindere mult mai largă cuprinzând și afirmații susținute la posturile de televiziune de către Ministrul de Interne sau alți funcționari de poliție [33, p.411].
Așadar, principiul prezumției de nevinovăție nu se impune doar autorităților împuternicite să examineze temeinicia unei acuzații, dar și altor autorități. Această jurisprudență se înscrie printre deciziile fostei Comisii, care a estimat de exemplu că, acordând un interviu televizat, autoritățile judiciare pot să anunțe că o urmărire penală a fost deschisă împotriva unei persoane, însă, pentru a evita o interpretare greșită și posibile exagerări în rândurile publicului, nu trebuie să declare nimic ce ar lăsa să se creadă că acea persoană este vinovată.
Prezumția de nevinovăție este o prezumție relativă, cu un regim juridic special care, deși poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, nu poate fi răsturnată decât printr-o hotărâre penală de condamnare, rămasă definitivă. Prezumția de nevinovăție reprezintă o garanție specifică în materie penală și, ca orice alt drept reglementat de Convenție, caracterul ei nu trebuie să fie nici teoretic și nici iluzoriu.
Prima hotărâre în care a fost instituit din punct de vedere principial standardul impus de articolul 6 paragraful 2 precum și ce consideră Curtea a fi o încălcare a acestui standard a fost cauza Minelli contra Elveției [33, p. 412]. In această hotărâre s-a stabilit că se încălca prezumția de nevinovăție daca „fără ca acuzatul să fie găsit vinovat anterior în concordanță cu legea și mai ales fără să fi avut posibilitatea de a exercita dreptul la apărare, o decizie judiciară reflectă opinia că ar fi vinovat”. Din analiza acestei constatări a Curții, s-a tras concluzia că scopul general al instituirii acestei garanții este reprezentat de necesitatea protejării acuzatului de un verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit legal.
În analiza prezumției de nevinovăție ne putem raporta la diferite aspecte ce îi pot clarifica limitele de incidență: garanțiile instituite, sfera de aplicare, persoanele cărora li se aplica obligația de respectare a acestei prezumții. Din punct de vedere al garanțiilor instituite, doctrina a stabilit că unele dintre acestea sunt împrumutate din reglementarea articolului 6 paragraful 1:
– obligația pe care o au judecătorii de a nu pleca în judecarea cauzei cu idei preconcepute;
– sarcina probei în materie penală revine acuzării;
– aplicarea principiului „in dubio pro reo”;
– acuzarea este obligată să indice faptele de care este acuzat inculpatul și să aducă un probatoriu suficient pentru dovedirea vinovăției.
Alături de aceste garanții comune, articolul 6-2 instituie și garanții proprii precum:
– garantarea dreptului la tăcere;
– obligația statelor de a se abține de la impunerea de sancțiuni fără a exista o hotărâre de condamnare;
– interdicția de a exista o judecata de doua ori pentru aceeași faptă si același făptuitor, existând opinia că aceasta interdicție se răsfrânge și asupra urmăririi penale.
În ceea ce privește câmpul de aplicare al prezumției de nevinovăție, într-o privire de ansamblu, raportându-ne în primul rând la persoana care beneficiază de această garanție, prezumția este incidentă în cazul oricărei persoane acuzată de săvârșirea unei infracțiuni. Noțiunile de „acuzație”, „infracțiune” și „materie penala” sunt noțiuni autonome și au aceleași semnificații ca cele impuse de articolul 6 paragraful 1. De principiu, prezumția de nevinovăție este incidentă atât în faza urmăririi penale cât și în faza judecații. Domeniul de aplicare, în sens larg, îl reprezintă ansamblul procedurii penale litigioase și nu doar procesul penal în accepțiunea lui restrânsă. Unii autori consideră că prezumția de nevinovăției se aplică în general „materiei penale” fiind incidentă oricând fapta are conotație penala [24, p. 683].
În faza de urmărire penala, standardul CEDO prevede că art. 6 paragraful 2 este incident din momentul în care se poate vorbi de acuzație în materie penală, dar accepțiunea acestei garanții în această fază este aceea de a nu fi tratată persoana acuzată ca și cum ar fi vinovată. Aplicarea 6-2 nu se opune la efectuarea în cursul urmăririi penale a anumitor acte precum percheziția domiciliară.
În faza de judecată, articolul 6 paragraful 2 își găsește aplicabilitatea din momentul sesizării instanței și până la rămânerea definitivă a hotărârii, oricâte grade de jurisdicție ar parcurge: prezumția de nevinovăție trebuie să fie respectată atât la instanța de fond, cât și în apel si recurs. Ca principiu general acceptat, prezumția de nevinovăție se aplică doar deciziilor privitoare la stabilirea vinovăției, nefiind incidentă în materie civilă sau administrativă și nici în cazul unor proceduri precum expulzarea sau extrădarea.
Pentru înțelegerea domeniului de aplicare din punct de vedere al cadrului procesual în care a fost analizată încălcarea prezumției de nevinovăție, trebuie să ne raportam în concret la cazurile judecate de Curte și dezbătute în doctrină. Astfel, în cauza Bernard contra Franței, Curtea a admis că prezumția de nevinovăție este incidentă și poate fi încălcată și în etapa administrării probelor. În cauza Minelli contra Elvetia, s-a considerat că exista o încălcare indirectă a prezumției de nevinovăție și prin motivarea unei decizii a instanței [9, p.321].
În ceea ce privește stadiul procesual al urmăririi penale, s-a considerat că încetarea acesteia poate fi dispusă prin ordonanța procurorului, neexistând obligația de continuare a procesului penal până la achitarea pronunțată de către instanță. Actul prin care încetează urmărirea penala nu trebuie însă să conțină constatări sau sugerări ale existentei vinovăției. Încetarea urmăririi penale nu da dreptul la despăgubiri sau cheltuieli de judecată dar, din jurisprudența Curții Europene s-a desprins posibilitatea constatării unei încălcări a prezumției de nevinovăție dacă hotărârea prin care se refuză acordarea cheltuielilor echivalează cu o constatare de culpabilitate, dacă această culpa nu a fost stabilită anterior pe cale judiciară iar reclamantul nu a avut posibilitatea exercitării dreptului la apărare în ceea ce privește vinovăția, în procesul ce are ca obiect rambursarea cheltuielilor.
În cazul achitării printr-o hotărâre definitivă, indiferent daca achitarea s-a făcut în baza principiului „in dubio pro reo”, orice bănuială, oricât de mică, cu privire la vinovăție este total inadmisibilă, o astfel de îndoială putând lua ființă și prin indemnizarea victimei infracțiunii după
achitarea acuzatului. In sensul neacceptării existenței unei bănuieli după achitare, Curtea s-apronunțat în numeroase cauze printre care Rushiti contra Austriei și O contra Norvegiei [11, p. 274].
Tot în cadrul urmăririi penale s-a stabilit că instituția arestării preventive este exceptată de la aplicarea articolului 6 paragraful 2. Această exceptare se întinde pe tot parcursul acestei faze a procesului penal cu excepția situației în care arestarea preventivă are caracter punitiv, reprezentând o pedeapsă anticipată. Curtea recunoaște principiul conform căruia răspunderea penală încetează odată cu moartea celui acuzat iar prin prisma acestui principiu orice sancțiune cu caracter penal aplicată moștenitorilor este contrară dispozițiilor articolului 6 paragraful 2 deoarece „ a succede culpabilității defunctului nu este compatibil cu normele justiției penale într-o societate guvernată de preeminența dreptului”.
În hotărârea Ribemont contra Franței, Curtea a statuat ca prezumția de nevinovăție se aplică și înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale, de asemenea articolul 6 paragraful 2 fiind incident și în faza de instrucție preparatorie judiciară în sistemele de drept care prevăd această etapă în materie penală.
Deși nu există o statuare in abstracto a acestui domeniu de aplicare, există decizii ale Comisiei în care se constată aplicarea garanției menționate mai sus în cazul primei audieri la politie înainte de formularea vreunei acuzații.
In Telfner contra Austriei s-a considerat că o condamnare în lipsa probelor convingătoare de vinovăție constituie o încălcare a articolului 6 paragraful 2.
De principiu, s-a statuat în cauze ca Saunders contra Marii Britanii si Murray contra Marii Britanii că tăcerea nu se poate traduce în recunoașterea vinovăției. Dacă interpretarea dată tăcerii este în sensul unei recunoașteri a acuzației se poate vorbi de încălcarea prezumției de nevinovăție. Cu toate acestea, principiul enunțat mai sus nu este absolut, el putând fi încălcat dacă legea internă permite și dacă se respectă toate garanțiile prevăzute de normele interne și internaționale [9, p. 329].
În dovedirea vinovăției, probele administrate nu pot fi obținute niciodată cu încălcarea articolului 3 din Convenție privitor la interzicerea torturii și tratamentelor inumane și degradante, dar se poate vorbi de o încălcare legitimă a altor articole din Conveție precum articolul 8 fără să se pună în discuție încălcarea normelor referitoare la prezumția de nevinovăție. Dacă o decizie a judecătorului duce la o condamnare bazată determinant numai pe probe administrate în cadrul urmării penale, fara a da posibilitatea contestării lor în fața instanței, există o ingerintă în dreptul acuzatului de a fi prezumat nevinovat pănă la stabilirea legala a vinovăției sale.
Dacă în cadrul procesului penal declarațiile date de martori, experți, procuror, avocați, parte vătămată, aduc atingere prezumției de nevinovăție a acuzatului iar judecătorul nu-și exercită obligația de a interveni, în baza rolului activ, există o aparență de părtinire ce poate pune probleme pe tărâmul articolului 6 paragraful 2. Această ipoteză de aplicare a garanțiilor privind prezumția de nevinovăție a fost subliniată de Curte în cauza Pfunders.
În cauza Faragut contra Franței s-a constatat că prezumția de nevinovăție a fost încălcată atunci când judecătorul din procesul civil a declarat că il consideră pe inculpat vinovat de săvârșirea faptelor ce îi sunt imputate, înainte ca hotărârea penală să fie definitivă. Articolul 6 paragraful 2 poate fi încălcat și în măsura în care, înainte de a exista o hotărâre definitivă, tratamentul impus este punitiv și încalcă prevederile articolului 5 din Convenție. Un caz particular vizează încalcarea prezumției de nevinovăție prin declarațiile făcute de oficialii statului, în mod public. Deși curtea stabilește o serie de cazuri de încălcare a prezumției de nevinovăție, există șii numeroase ipoteze în care Curtea a trasat domeniile în care nu este incident articolul 6 paragraful 2. De principiu, Curtea a considerat că atât sistemul inchizitorial cât și cel acuzational sunt conforme cu standardele impuse de articolul 6 si că niciunul din aceste sisteme în integralitatea lor nu aduce atingere prezumției de nevinovăție, datorită faptului că în ambele sisteme sunt stabilite garanții pentru cel acuzat.
De asemenea, se consideră că prevederile art. 6 § 2 nu se aplică în cauzele ce privesc individualizarea și cuantumul pedepsei, cererile de rejudecare făcute de condamnat, procedurilor
referitoare la ăasurile asiguratorii și la negociere directă în sistemele de drept care prevăd această modalitate de solutionare a conflictelor de natură penală.
În cauza X contra Austriei s-a considerat că bănuielile ce planează asupra unei persoane, datorate unor etape ale procesului penal, precum procedura arestării preventive ori caile de atac nu reprezintă o constatare formală de culpabilitate și nu reprezintă de plano o încălcare a prezumției de nevinovăție. Mai mult, s-a considerat că acest articol nu poate fi invocat pentru a opri autoritățile să informeze populația cu privire la anchetele penale în curs, dacă sunt respectate anumite condiții. În cazul în care, după achitare, într-un proces distinct, se discută doar răspunderea civila delictuală a fostului inculpat fără sa se pună în discuție vinovăția în materie penală, nu există o încălcare a prezumției de nevinovăție [13, p.77].
De asemenea, folosirea unor probe din procesul penal în care s-a dispus achitarea, în procesul civil ulterior nu-i schimbă acestuia natura și nu atrage incidența paragrafului 2 al articolului 6 din Convenție. În acest sens poate fi consultată jurisprudența Curții și opiniile Comisiei în cauze precum X contra Austriei. În White contra Suediei, Curtea a stabilit că, garanția instituită de Convenție nu este incidentă când nu există nici măcar riscul iminent ca o persoană să devină acuzată în materie penală. În același sens, concluziile Curții în cauza Moullet contra Franței au arătat că prezumția de nevinovăție nu mai operează când orice activitate cu caracter penal a luat sfârșit în mod definitiv, de exemplu prin intervenirea prescipției sau atunci când nu mai există acuzat penal.
Atunci când sunt atașate la dosarul cauzei antecedentele penale ori fișa de cazier judiciar,
simpla lor prezență și posibilitatea judecătorului de a le consulta nu atrage în mod independent o încălcare a articolului 6 § 2. Cu toate acestea, dacă inculpatul consideră că atașarea cazierului judiciar la dosarul cauzei a influențat instanța în deliberare, acesta trebuie să dovedească în ce mod a fost influențat judecătorul. În acest caz există o obligație a reprezentanților statului de a da posibilitatea administrării de probe pentru dovedirea acestui fapt.
Prezumția de nevinovăție și dreptul la tacere nu sunt încălcate dacă în instanță sunt folosite probe obținute de la acuzat împotriva voinței lui dar care au o existență independentă de aceasta, spre exemplu documente gasite la percheziție sau probe biologice. O declarație a inculpatului în fața instanței fără să i se fi pus în vedere ca are dreptul de a nu face nicio declarație nu este de principiu neconformă cu standardul impus de Curte. De asemenea, este conformă cu dispozitiile Convenției rejudecarea cauzei de către instanța care a respins anterior eliberarea inculpatului pe cauțiune. Arestarea unui martor acuzat de mărturie mincinoasă imediat dupa ce a comis sperjurul nu alterează cu nimic garanțiile privind prezumția de nevinovăție. Nici purtarea cătușelor în fața juraților nu încalcă în general articolul 6 dacă nu este coroborată cu alte fapte ce produc vătămări pe tărâmul prezumției de nevinovăție. Dacă nu există o hotărâre definitivă de achitare, simpla mențiune într-o decizie a instanței a faptului că mai există suspiciuni ce planeaza asupra vinovăției inculpatului dupa încetarea urmăririi penale sau a procesului penal fără să se sugereze că există indubitabil vinovăție în cauză, este conform cu prezumția de nevinovăție în accepțiunea CEDO.
Relaționat la standardul de probă în ceea ce privește vinovăția, în concepția instanței europene sunt admise atât probele directe cât și cele indirecte. Este posibilă folosirea unei probe administrate anterior, fără a fi necesar administrarea ei în fața instanței, dacă inculpatul a putut exercita dreptul la apărare față de acea probă și dacă instanța are posibilitatea de a o exclude dacă o consideră neconcludenta. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, hotărârea ce urmează a fi pronunțată nu se poate baza în exclusivitate, și nici măcar în mare măsură, pe acest gen de probe.Vinovăția, deși trebuie dovedită temeinic, nu trebuie să beneficieze de o dovadă absolută. Se admite și instituirea răspunderii obiective pentru fapta comisă, fără dovedirea existenței unei „mens rea”. Sunt permise prezumțiile de fapt și de drept cu condiția ca acestea să nu fie irefragabile și să respecte anumite condiții: să fie instituite în limite rezonabile, în funcție de gravitatea situației și să protejeze efectiv dreptul la apărare. În acest domeniu, curtea a statuat principial în Salabiaku contra Frantei [28, p.111]. De asemenea, prezumțiile sunt permise în ambele sensuri.
Exista hotărâri ale Curții îmbrățișate de doctrină în care se aminteste că este posibil ca o hotărâre a unei instanțe aflate mai jos pe scară ierarhică, care a fost dată cu încălcarea prezumției de nevinovăție, să fie îndreptată în căile de atac și să nu mai fie necesară constatarea încălcării prevederilor Convenției. Cu toate acestea, există și cazuri în care încălcarea este atât de gravă și procedurile judiciare atât de rău vătămate încât nicio decizie sau motivare a instanțelor de apel nu pot îndrepta greșelile instanței inferioare.
Din punct de vedere procedural, în doctrină s-a considerat că o incalcare a paragrafului 2 sau a paragrafului 3 din articolul 6 exclude oportunitatea cercetării unei încălcări a articolului 6 paragraful 1 deoarece paragrafele 2 și 3 instituie norme și garanții speciale în materie penală și impun analizarea lor cu prioritate. Din momentul constatării unei încălcări a acestor garanții devine inutilă o cercetare a normei generale instituite de art. 6 § 1.
2.4. Dreptul apărării în cadrul unui proces echitabil
Același articol 6 § 3 enumeră în mod limitativ anumite drepturi particulare care, în general, sunt reunite sub denumirea de drepturi ale apărării. Rezervate în principiu materiei penale, ele constituie elemente esențiale ale noțiunii generale de proces echitabil conținute în articolul6 § 1, prin urmare și noțiunea de egalitate a armelor poate să-și găsească aici fundamentarea. Primul drept recunoscut unui acuzat este cel de a fi informat despre motivele acuzației. În general, acest drept este pus în practică de semnificarea unui act de acuzație în care sunt consemnate faptele imputate unei persoane. În opinia Curții, este vorba de ”notificarea oficială emanând de la autoritatea competentă a imputației de a fi înfăptuit o infracțiune penală” [44].
Infracțiunea trebuie să fie definită în acest act în termeni clari și preciși pentru a exclude arbitrarietatea și a-i da posibilitate învinuitului să cunoască exact învinuirile ce îi sunt aduse, ca să-și poată organiza apărarea într-un mod valabil. Referirea la textele de lege, în general, este regula, dar articolul 6 nu cere acest lucru, pornind de la principiul că rolul instrucției este anume de a stabili faptele și de a le atribui o calificare juridică. Articolul 6 nu impune nici o formă particulară a modului în care acuzatul trebuie să fie informat: o informare prezentată chiar și verbal, acuzatului sau consilierului acestuia la câteva zile după deschiderea instrucției preliminare este suficientă.
De altfel, este necesar ca infracțiunea de care este învinuit acuzatul să existe în dreptul intern. Principala dificultate întâlnită în aplicarea articolului 6 § ) constă în problema recalficării acțiunii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este destul de strictă cu privire la această chestiune și cer ca, din rațiuni de securitate juridică a acuzatului, calificarea juridică a faptelor să fie stabilită în modul cel mai exact posibil. Dar, faptul că actul de acuzație notificat acuzatului nu conține o calificare juridică precisă, nu constituie în sine o încălcare a dreptului garantat. Acuzatul trebuie să fie informat atât cât este posibil despre infracțiunea de care învinuit, dar mai cu seamă faptele vor fi reținute și, într-un fel păstrate pentru întreaga procedură. Calificarea juridică este sarcina magistratului care duce instrucția, sau eventual, a magistratului de la parchet. Prin urmare, ea ar putea să fie aceiași în faza de judecată cu cea din timpul anchetei preliminare.
Un alt aspect este ceea ce ține de dreptul de a fi informat în mod amănunțit care are caracter esențial deoarece justițiabilul trebuie să fie în măsură să aprecieze faptele care îi sunt incriminate, pentru ca eventual să le poată contesta. Drepturile apărării ar deveni inutile în totalitate dacă cel care este învinuit de o infracțiune nu cunoaște faptele care stau la baza urmăririi. Orice alt sistem ar veni în contradicție cu noțiunea de societate democratică și de ordine publică europeană, care stau la fundamentul Convenției. De altfel, acest drept nu privește doar natura și cauza acuzației: el se referă și la fiecare din circumstanțele agravante susceptibile de a fi reținute împotriva acuzatului. Oricărui acuzat trebuie să i se dea posibilitatea de a se apăra atât împotriva acuzațiilor ce îi sunt aduse, cât și împotriva fiecărei circumstanțe agravante susceptibilă să fie reținută în detrimentul său.
Dreptul de a fi informat într-o limbă înțeleasă se manifestă din momentul arestării sau, cel târziu, în momentul plasării în arest preventiv, moment în care drepturile trebuie să-i fie citite persoanei într-un clar mod pentru el nu este necesar să se apeleze la un interpret care a depus jurământ pentru a notifica o punere în arest dar se poate apela la serviciile unei persoane despre care se știe că ea vorbește limba suficient de bine pentru a fi înțeleasă de persoana arestată preventiv. Astfel, o procedură în care o persoană a fost ascultată în care un ofițer de poliție a servit drept interpret, este legală. Este de datoria judecătorului să verifice condițiile în care unui străin i s-au adus la cunoștință acuzațiile: Insuficiențele unui proces verbal scris într-o limbă străină și a cărui traducere simultană nu a fost stabilită nu sunt de natură să-i permită unui învinuit să-și asigure apărarea. Dar în cazul când persoana împotriva căreia există acuzații suficiente refuză să-și spună identitatea și să numească limba pe care o înțelege, nimic nu se opune punerii sale sub acuzație. În principiu, judecătorul trebuie să verifice concordanța reală dintre limba vorbită de interpret și cea înțeleasă de persoana pusă sub acuzație.
În cadrul acestui drept se încadrează și dreptul de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale. Acest principiu, care se poate dovedi a fi esențial și fundamental într-un stat de drept, pune condiția că cel împotriva căruia este îndreptată o acuzație să poată dispune nu numai de un anumit termen pentru a-și pregăti apărarea, dar și de mijloacele materiale și juridice adecvate pentru contestarea acestei acuzații. Acest principiu deseori este forțat în practică, și tribunalele de team că acuzații să nu facă abuz de acest drept și să întârzie derularea unui proces, îl aplică foarte strict, n special când se utilizează proceduri rapide, cu înfățișare imediată. Acest drept este compus dintr-un ansamblu de elemente și nu poate fi satisfăcătoare punerea, la dispoziția unui acuzat, a unui singur element. Este evident că acest drept trebuie apreciat în funcție de context, acordarea unei sau altei înlesniri putând fi determinantă pentru o încălcare într-o situație dată, în timp ce într-o altă situație, ea se va dovedi secundară.
Printre elementele ce compun acest drept figurează timpul: un anumit termen trebuie să fie acordat acuzatului pentru pregătirea apărării sale. O perioadă de timp prea scurtă între înaintarea acuzației și judecată se poate dovedi, în anumite circumstanțe a fi mult prea scurtă, de exemplu dacă pricina este foarte complexă pe plan juridic sau dacă inconveniente materiale sunt întâlnite în adunarea probelor.
Deseori, în materie de înfățișare imediată, este preferabil să se ceară tribunalului ca să nu statueze imediat pe fond și să solicite examinarea dosarului la o dată ulterioară, în scopul de a putea beneficia de timpul necesar pentru a procura probele utile pentru demonstrarea nevinovăției învinuitului sau, cel puțin, pentru o reducere a pedepsei. Legislația și practica judiciară trebuie să respecte această dispoziție, care pune în sarcina lor o obligație pozitivă. Legea trebuie să prevadă un termen minimum între notificarea unui act de acuzare și data audierii. Practica judiciară trebuie și ea să respecte acest principiu.
Al doilea element ce compune dreptul vizat în acest alineat este el însușii constituit dintr-un bloc de drepturi: adunarea elementelor de probă, care de altfel, poate să revină acuzației:” Acuzatul are dreptul să dispună de toate elementele pertinente care au fost sau pot fi adunate de autoritățile competente, pentru a putea să se disculpe sau să obțină o atenuare a pedepsei sale” [57], examinarea acuzației sub aspect juridic de exemplu. Pentru aceasta din urmă s-ar putea să fie nevoie de asistența unui avocat: acest drept este formulat mai precis într-un alt alineat din paragraful 3 și a fost la rândul său apreciat de fosta Comisie ca făcând cu certitudine parte din facilitățile necesare pentru pregătirea apărăii. Dar, mai trebuie ca asistența prestată de avocat să fie efectivă: nu acesta este cazul când, dat fin că avocatul nu vorbea limba acuzatului și nefiind posibil de a găsi unul în baroul local, nici un interpret n-a fost numit să-l însoțească în vizita la izolator a clientului său.
Articolul 6 § fost considerat ca un tot unitar, și drepturile pe care el le enunță nu sunt alternative: dreptul de a cunoaște acuzația și cauza acesteia nu exclude dreptul de a se apăra de unul singur. Combinația acestor două drepturi pune deseori problema accesului la dosarul penal; nu se poate considera că, dacă un acuzat ia decizia de a se apăra singur, atunci el pierde timpul de a lua cunoștință de piesele acuzării. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a evoluat în această materie în funcție de legislațiile naționale. Într-o primă perioadă, ea a considerat că nu era incompatibil cu Convenția faptul de a permite accesul la dosar numai avocatului apărării, în special pentru a păstra secretul anchetei.
În continuare, jurisprudența sa, bazată pe o examinare a contextului faptelor, a evoluat într-o cauză privind Franța, în care, cu unanimitate de voturi, Curtea a estimat că cel care se apără singur în fața unei jurisdicții penale, trebuie să poată lua cunoștință de materialele dosarului său [51]. Este adevărat, că în speța dată, jurisdicția sesizată era un tribunal al forțelor de ordine, deci nu se punea problema secretului anchetei, dar această hotărâre a provocat, înainte chiar de pronunțarea sa, modificarea legislației franceze. Începând cu Legea din 30 decembrie 1996, aceasta a acceptat, cu condiții ce se cuvin analizate în raport cu articolul 6 § 3, că învinuitului să-i fie comunicat dosarul. Fosta Comisie a relevat de fapt, în cauza Foucher contra Franței precitată, că o astfel de comunicare trebuia să fie considerată corolarul procesului echitabil, în sensul articolului 6 § 1, iar garanțiile prevăzute în § 3 fiind considerate ”specifice” în raport cu principiul general. Prin această afirmație ea relua spiritul jurisprudenței definite anterior de Curte, în care aceasta se pronunțate deja cu privire la dreptul oricărei persoane de a se apăra singură în mod corespunzător în caz că alege să nu fie asistată de un avocat.
Această dispoziție a generat o bogată jurisprudență din partea Curții Europene a Drepturilor Omului; Curtea întotdeauna a subliniat cât de dificil s-ar putea dovedi să te aperi singur, fără a putea lua cunoștință de probele acuzării. Această problemă a fost elucidată inițial prin prisma articolului 6 § 3 de către instanța de
Dreptul de a se apăra singur este unul dintre drepturile fundamentale ale apărării: cel care este acuzat trebuie să poată beneficia de posibilitatea de a lua cuvântul la propriul proces. Textul Convenției este aici mai puțin precis decât articolul 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care prevede că acuzatul dispune de dreptul”de a fi prezent la proces” [7]. Textul ONU, a priori mai puțin protector, prezintă totuși avantajul, care nu este neglijabil, de a institui înfățișarea acuzatului în instanță, în același timp garantându-i acestuia asistența obligatorie a unui avocat.
Articolul fost interpretat în sensul că el cere participarea efectivă a acuzatului la dezbateri: anume în cadrul acestei participări lui i se recunoaște dreptul de a se apăra singur, fără asistența unui avocat. Principiul rămâne aplicabil chiar și în materie disciplinară. Participarea avocatului la procedură alături de acuzat este deseori obiectul unor amenajamente care, ca idee sau formă, nu sunt întotdeauna conforme cu spiritul articolului 6 § 3 b) din Convenție.
Astfel, interesele justiției sunt acelea care cer ca acuzatul să fie lipsit de dreptul de a se apăra singur și să-i fie impusă asistența unui profesionist al dreptului:așa stau lucrurile din cadrul tribunalului pentru minori, procedură în care interesele justiției și protecția copilului, puțin apt să înțeleagă procedura, impun prezenta avocatului. Însă, prezența acestuia alături de acuzat, fie minor, nu poate fi interpretată ca și cum ar dispensa tribunalul de obligația de a da cuvântul acuzatului. Acest interes al justiției obligă chiar, în anumite cazuri, ca acuzatului să-i fie pus gratuit la dispoziție un avocat [9, p.423].
Dreptul unui acuzat de a fi asistat de un apărător este prin sine un element esențial al procesului echitabil, așa cum este el garantat de articolul 6§3 din Convenție. Nu se poate imagina că, în societățile democratice, un proces ar putea să se desfășoare fără ca acuzatul să aibă posibilitatea de a fi asistat de un avocat, astfel că majoritatea statelor ce revendică un sistem mecanisme de ajutor legal garantând intervenția sa. Dreptul la asistența unui avocat este general și nu privește doar jurisdicțiile de fond: el se impune chiar și în cauza de casație, când mijloacele de drept devin mai tehnice. Dreptul de a fi asistat de un avocat este supus unei singure condiții: avocatul să acționeze în cadrul legilor ce reglementează profesia sa. Prin urmare, nu poate fi vorba de a se invoca articolul 6 § 3 pentru a justifica o infracțiune deontologică din partea unui avocat. Dimpotrivă, avocatul are obligația de a-l informa pe clientul său despre faptul că ceea ce i s-a cerut să facă este contrar legii. Așa, acuzatul care insistă cerând apărătorului său să acționeze contrar principiilor deontologice, astfel încât apărătorul renunță la mandatul său, nu se poate plânge că a fost privat de asistența unui avocat; în acest caz, este în conformitate cu interesele justiției refuzul judecătorului de a numi un alt avocat, propunându-i acuzatului toate facilitățile pentru ca el să-și asigure singur apărarea. Într-adevăr, Convenția nu recunoaște acuzatului dreptul de a impune avocatului său un sistem de apărare pe care acesta l-ar considera imposibil de susținut, în special când acuzatul are posibilitatea să se adreseze el însușii tribunalului [9, p.424].
Ar mai fi necesar și ca regula deontologică prin sine să nu fie contrară spirtului Convenției. Este de datoria Convenției Europene a Drepturilor Omului să supravegheze această compatibilitate.
În același timp, dreptul unui acuzat de a comunica cu avocatul său este fundamental pentru un acuzat deținut. Dreptul trebuie să fie asigurat într-un mod eficace și efectiv. Acest drept de a comunica trebuie aplicat mai întâi în plan fizic, adică și unul și celălalt trebuie să poată să se întâlnească dacă doresc.
O altă condiție de exercitare este comunicarea în absența unor martori: avocatul apărării nu poate să-și îndeplinească sarcina decât dacă este autorizat să se întrețină cu clientul său fără martori. Orice restricție a principiului de liberă comunicare trebuie să fie justificată de circumstanțe deosebit de grave. În plus, dreptul de a comunica liber și fără martori se aplică oricare ar fi modalitatea sa: o vizită a avocatului la izolator, ca și corespondența adresată de un deținut avocatului său, sau o convorbire telefonică între cei doi trebuie să se efectueze fără prezența reprezentantului poliției, a administrației penitenciar sau chiar a magistratului. Curtea a estimat că dreptul acuzatului de a comunica cu avocatul său fără a putea fi auziți de un terț figurează printre cerințele elementare ale unui proces echitabil într-o societate democratică și decurge din articolul 6 § 3 c) din Convenție: ”Dacă un avocat nu ar putea să se întrețină cu clientul său fără o asemenea supraveghere și să obțină instrucții confidențiale de la el, asistența sa ar pierde mult din utilitatea sa, în timp ce scopul Convenției constă în a proteja drepturi efective și concrete” [11, p.263].
Singurul terț care ar putea asista la discuția dintre acuzat și avocatul său este interpretul, în cazul când avocatul și clientul său nu vorbesc aceiași limbă; o atare circumstanță justifică o derogare de la secretul comunicării, asistența interpretului fiind necesară pentru a asigura eficacitatea dreptului la comunicare. Dacă este necesar, interpretul trebuie numit din oficiu, însă gratuitatea serviciilor sale este prevăzută de articolul 6 § 3 numai pentru ședința de judecată. Dacă acuzatul este reținut, atunci interpretul trebuie să-l poată însoți pe avocat în sala de vizite a izolatorului:”Anume atunci când barierele lingvistice împiedică orice comunicare dintre avocat și clientul său, apărarea inculpatului este compromisă și posibilitatea de a comunica cu apărătorul său timp de câteva minute înainte de interogatorii în localurile palatului de justiție nu corespunde cerințelor legale” [11, p.264].
Respectarea drepturilor apărării nu impune prezența obligatorie a avocatului alături de acuzat. Uneori, ea cere prezența avocatului fără acuzat. Curtea a aplicat jurisprudența dezvoltată în cauzele franceze privind obligația de pregătire pentru audieri unei situații în care acuzatul este absent: adică procedura în contumacie. Ea a estimat că dreptul oricărui acuzat de a fi apărat efectiv de un avocat se numără printre cele mai fundamentale elemente a procesului echitabil și un acuzat nu poate să piardă beneficiul acestui drept din simplul fapt al absenței sale la ședința de judecată. Curtea a estimat că, ”deși legislatorul trebuie să descurajeze absențele nemotivate, el nu poate să le sancționeze derogând de la dreptul de asistență la un apărător” [58].
Principiul dreptului de acces la justiție pune condiția ca, atunci când o persoană se află într-o situație materială deosebit de grea, ea să poată totuși beneficia de asistența unui profesionist al dreptului. Transpunerea principiului general, formulat în alineatul 1 din articolul 6, la materia penală se exprimă printr-o asistență gratuită oferită de un avocat numit din oficiu. Contrar concepției franceze de numire din oficiu, bazată în principal pe urgența de a asigura apărarea unui acuzat, textul Convenției fundamentează gratuitatea asistenței pe ”mijloacele” acuzatului. Doar în cazul când acesta nu dispune de mijloacele necesare pentru a remunera un apărător, doar atunci el beneficiază de asistență gratuită a unui avocat. Această obligație rămâne valabilă și când un avocat intervine, în cadrul unei numiri din oficiu, într-o instanță unde prezența sa este obligatorie, de exemplu în procedurile pentru minori. Fosta Comisie a intervenit în acest sens edictând că: ”Articolul 6 § 3 nu garantează o scutire definitivă de cheltuielile unei apărări din oficiu: rambursarea acestor cheltuieli poate fi cerută după proces dacă cel interesat are mijloacele pentru a-i face față”.
Audierea martorilor într-un proces penal este una din asigurările administrării unei justiții corecte și, prin esența sa, se afiliază principiului publicității dezbaterilor. Însă, mai trebuie ca această audiere să se desfășoare în condiții echitabile și ca acuzarea să nu aibă posibilitatea de a alege martorii, de a-i cita de unii și de a-i exclude pe alții. Pentru a elimina orice risc de arbitrar în administrarea justiției, articolul 6 § 3 d) stipulează că martorii acuzării și martorii apărării trebuie ascultați în aceleași condiții. Dreptul la interogarea martorilor a devenit una din principalele garanții ale procesului echitabil și are ca scop respectarea principiului egalității armelor. Realizarea acestei audieri incumbă judecătorului național, care apreciază oportunitatea citării martorilor. Curtea la acest capitol a elaborat o jurisprudență care face din ”dreptul la martor”un drept autonom în raport cu late drepturi enunțat de 6 § 3. Noțiunea de martor care figurează în articolul 6 § 3 d) din Convenție este o noțiune autonomă. Astfel, Curtea a considerat ”martor„ orice persoană care, deși nu a depus mărturie în ședința publică, a făcut o depoziție împotriva învinuitului la un stadiu anterior al procedurii și a cărei depoziție a fost reținută de un tribunal pentru fundamentarea deciziei sale. De altfel, mărturia în cauză trebuie să apară determinantă pentru rezultatul procesului. Experții, chiar și cei desemnați de un tribunal, sunt considerați martori în sensul Convenției și audierea lor trebuie să se desfășoare în condițiile prevăzute de articolul 6 § 3 d) al Convenției.
Judecătorii sunt obligați, de fiecare dată când aceasta li se cere în formele prevăzute de legea națională, să ordone audierea contradictorie a martorilor acuzării care, în nici un stadiu anterior al procedurii, nu au fost confruntați cu acuzatul și ei nu pot fi eliberați de această obligație decât în caz de imposibilitate, ale cărei cauze trebuie să le precizeze.
În cazul când martorii au fost interogați în faza preliminară a procesului și nu pot fi prezenți la ședința de judecată, este datoria judecătorului să aprecieze dacă este necesară sau nu audierea lor. Decizia de a nu proceda la audierea unui martor în ședința publică depinde de puterea de apreciere pe care Curtea i-o recunoaște judecătorului național. Ea nu poate decât să verifice ca motivele ce justifică un refuz să fie conforme cu litera și spiritul Convenției [49].
În cazul când există motive verosimile de a crede că martorul ar putea fi supus unor presiuni, atunci-cu titlu d excepție și pentru a evita o tentativă de intimidare – el poate fi audiat în proces în lipsa acuzatului dar în prezența avocatului acestuia.
În caz că o persoană este obligată să păstreze secretul profesional, se cuvine de apreciat dacă judecătorul are posibilitatea să-l dezlege pe martor de secretul său sau dacă acesta este absolut. Regula secretului profesional nu operează nici o distincție între martorii acuzării și martorii apărării, în consecință ea nu este contrară articolului 6 § 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
2.5. Examinarea cauzei în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil
Cerința din art.6 pct.1 al Convenției, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.
Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părților din proces să participe în mod activ și egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului, mai precis să discute și să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
În virtutea contradictorialității, părțile își aduc reciproc la cunoștință pretențiile, apărările și probele de care înțeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanței, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părțile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuție de instanță, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviințarea probelor se face în ședință publică, după prealabila lor discutare de către părți, iar hotărârile judecătorești sunt comunicate părților, în vederea exercitării căilor legale de atac.
Consacrări indirecte ale manifestărilor principiului contradictorialității, așa cum au fost ele anterior redate, respectând înțelesul art.6 pct.1 din Convenție, se regăsesc și în legislațiile naționale ale statelor membre la Convenție.
Nu există, deci, neconcordanțe de semnificație juridică a contradictorialității între dispozițiile Convenției și dispozițiile din legea națională și, față de garanțiile pe care aceasta din urmă le instituie pentru asigurarea contradictorialității, sunt toate premisele ca, prin hotărârile pronunțate, instanțele naționale să nu se facă vinovate de încălcări ale dreptului la un proces echitabil, prin nesocotirea principiului contradictorialității.
Dreptul la un proces echitabil înseamnă și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa instanței de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.
Dreptul la apărare are în dreptul moldovenesc și valoare de principiu constituțional, ținând seama că prin articolul 26 alin.1 din Constituție se stabilește că dreptul la apărare este garantat, iar prin alineatul 3 al aceluiași articol se prevede că în tot cursul procesului părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
În sens material, acest drept include toate drepturile și garanțiile procesuale, care asigură părților posibilitatea de a-și apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul părților de a-și angaja un avocat.
Realizarea dreptului la apărare este asigurată și prin modul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești, la baza căruia stau principiile legalității, egalității părților, gratuității, colegialității, publicității, controlului judiciar, imutabilității și rolului activ al instanței.
Legalitatea semnifică înfăptuirea justiției în numele legii de către instanțele judecătorești prevăzute de lege, în limita competențelor ce le-au fost conferite de legiuitor, precum și supunerea judecătorilor numai în fața legii;egalitatea părților semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanța, dar și în raporturile dintre ele, prin recunoașterea acelorași drepturi procesuale și impunerea acelorași obligații; gratuitatea înseamnă obținerea unei rezolvări judiciare necondiționat de plata vreunei taxe; controlul judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o instanța superioară în grad, a legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de instanța inferioară; imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării cadrului litigiului, sub aspectul părților, obiectului și temeiului de drept; rolul activ al instanței reprezintă, nu o ingerință în interesele părților, ci o garanție a respectării drepturilor și realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevărului în cauză.
Cerința examinării cauzei în public, prevăzută de articolul 6 paragraful 1 din Convenție, înseamnă publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte prin asigurarea accesului părților la dezbateri, aceasta fiind o condiție inerentă a exercitării drepturilor lor procesuale, constând în dreptul la apărare și dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe de altă parte, prin asigurarea accesului la dezbateri al oricăror persoane.
În același mod este înțeleasă noțiunea de publicitate și în dreptul intern. Astfel, art.117 din Constituție, art.10 din Legea cu privire la organizarea judecătorească nr.514/13 din 06.07.1995 și art.23 alin.1 din Codul de procedură civilă proclamă că ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege; cazurile de excepție de la regula publicității sunt nominalizate în lege, prin indicarea unor criterii de apreciere, pe baza cărora instanța de judecată trebuie să le determine – alin.2 al art.23 Cod procedură civilă stabilește că instanța poată să dispună ca dezbaterile să se facă în ședință secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică ori părțile.
Publicitatea este o garanție a corectitudinii și imparțialității judecătorilor, a independenței acestora, pentru că nu este suficient să se facă dreptate, ci este nevoie să se și vadă acest lucru; pentru acest motiv părțile nu pot fi împiedicate să participe la dezbaterea cauzelor proprii, nici măcar atunci când s-a declarat ședință secretă, iar terțele persoane nu pot fi îndepărtate din sala de judecată decât în cazul ședințelor secrete.
Caracterul dezbaterilor nu influențează, însă, pronunțarea hotărârii judecătorești, care se face, întotdeauna, în ședință publică, fapt prevăzut expres în articolul 6 pct.1 din Convenție, dar și în articolul 23 alin.9 Cod procedură civilă.
Cerința Convenției ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretențiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităților competente și al părților, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanței și exercitarea căilor de atac.
Conform prevederilor articolul 6 CEDO judecarea cauzelor privitoare la un drept civil sau o acuzație penală, așa cum aceste noțiuni au fost definite prin jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg, urmează să fie efectuată în termen rezonabil.
Criteriile de apreciere a termenului rezonabil de judecare a cauzei sunt:
a) complexitatea cazului;
b) comportamentul părților la proces;
c) comportamentul organelor extrajudiciare și al instanțelor de judecată, care urmau să participe la soluționarea cazului.
Respectarea termenului rezonabil la judecarea cauzei concrete se va verifica la solicitarea părților de către instanța ierarhic superioară în procesul examinării cazului respectiv pe căile ordinare sau extraordinare de atac și, în caz de constatare se va argumenta în hotărârea respectivă.
Încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cauzelor penale poate servi, conform prevederilor art.37 Cod Penal, ca circumstanță atenuantă pentru a micșora măsura de pedeapsă persoanelor, cărora prin această încălcare le-a fost lezat dreptul la un proces echitabil. Această circumstanță urmează a fi cercetată la solicitarea părții în proces și argumentată în hotărârea judecătorească respectivă.
Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părțile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate și prin reinstaurarea legalității, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanție a unui proces echitabil.
Independența presupune două laturi și anume independența instanțelor și independența magistratului. Independența instanțelor, are în vedere că sistemul instanțelor prin care se realizează justiția nu face parte și nu este subordonat puterii executive sau legislative.
Acest aspect este reflectat în art.114 din Constituția R. Moldova, care prevede că justiția se înfăptuiește în numele legii numai de instanțele judecătorești iar articolul 115 stipulează că Justiția se înfăptuiește prin Curtea Supremă de Justiție, prin curțile de apel și prin judecătorii.
Independența judecătorilor este reflectată în art.116 din Constituția R. Moldova, care prevede că Judecătorii instanțelor judecătorești sînt independenți, imparțiali și inamovibili, potrivit legii.
Aceasta presupune, ca și în cazul instanțelor de judecată,faptul că în realizarea actului de justiție, magistrații nu pot fi influențați de puterea executivă sau legislativă.
Independența, astfel înțeleasă, nu exclude intervenția instanțelor de control judiciar care intervine în urma exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești.
În același timp trebuie subliniat că nici competențele atribuite prin Legea nr.514/13 cu privire la organizarea judecătorească, în competența conducătorului instanței, nu afectează independența. Acest control nu vizează în nici un fel activitatea de judecată.
Astfel, în art.13 alin.1 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească se prevede că ”Imixtiunea în efectuarea justiției este interzisă pe când alineatul 2 stabilește că exercitarea de presiune asupra judecătorilor cu scopul de a împiedica judecarea completă și obiectivă a cauzei sau de a influența emiterea unei hotărâri judiciare atrage răspundere administrativă sau penală conform legii”.
Independența judecătorilor este dată de garanțiile aflate în acest sens, de statutul său. Astfel, prin dispoziții speciale prevăzute de Legea nr.514/13 din 20.07.1995 cu privire la statutul judecătorului sunt reglementate numirea și avansarea în funcție a magistraților (capitolul III).
În același timp, propunerile de numire în funcție a magistraților sunt date în competența Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice Judecătorii instanțelor judecătorești, inclusiv ai judecătoriilor specializate, și judecătorii de instrucție se numesc în funcție din rândurile candidaților la funcția de judecător de către Președintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii Curții Supreme de Justiție sunt numiți de către Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. În cazul în care candidatura propusa pentru numirea în funcție a judecătorului este respinsa de Președintele Republicii Moldova sau, după caz, de Parlament, Consiliul Superior al Magistraturii, la apariția unor circumstanțe noi în favoarea candidatului, este în drept sa propună în mod repetat aceeași candidatura.
O altă garanție oferită magistraților și care asigură independența acestora, este dată de inamovibilitate. Aceasta presupune că orice avansare sau transferare nu se poate face decât cu consimțământul judecătorilor. Inamovibilitatea este reglementată în Constituția R. Moldova la rang de principiu; astfel, conform art.116 alin.1 judecătorii instanțelor judecătorești sunt independenți, imparțiali și inamovibili, potrivit legii.
Imparțialitatea, ca element al unui proces echitabil,reprezintă garanția încrederii justițiabililor în magistrații și instituțiile în care aceștia își desfășoară activitatea, prin care se realizează actul de justiție.
Importanța acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din Codul de procedură civilă – capitolul IV, care prevede cazurile concrete în care un magistrat și celelalte persoane implicate în actul de justiție sunt incompatibili precum și procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.
Aspecte vizând imparțialitatea pot fi regăsite și în titlul referitor la strămutarea pricinilor.
În același timp și prin Constituție s-a recunoscut importanța acestei laturi a unui proces echitabil, prevăzându-se că funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.
Stabilirea prin lege a tribunalului, ca element al unui proces echitabil, are în vedere competența de soluționare a cauzei, atât din punct de vedere material cât și teritorial.
În acest context, în legislația internă dispozițiile legale sunt clare și precise, delimitând foarte clar competențele instanțelor de judecată implicate în realizarea actului de justiție.
3. PRINCIPII INERENTE UNUI PROCES ECHITABIL
3.1. Principiul securității raporturilor juridice
În sistemul nostru de drept, supremația Constituției și a legilor a fost ridicată la rang de principiu constituțional, consacrat de art. 1 alin. (7) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Constituția Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege și nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituției nu are putere juridică.”S-a instituit astfel o obligație generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusive autorității legiuitoare, care trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se realizează în limitele și în concordanță cu Legea fundamentală a țării și, totodată, să asigure calitatea legislației. Aceasta întrucât, pentru a respecta legea, ea trebuie cunoscută și înțeleasă, iar pentru a fi înțeleasă, trebuie să fie suficient de precisă și previzibilă, așadar să ofere securitate juridică destinatarilor săi. S-a conturat în acest sens, în strânsă legătură cu principiul general al legalității, prevăzut de textul constituțional menționat, un alt principiu, cel al securității juridice.
Fără a fi consacrat expres de normele constituționale, fiind mai degrabă o creație a jurisprudenței, acesta constituie, deopotrivă, un principiu fundamental al statului de drept, stat care este apreciat în bună măsură în funcție de calitatea legilor sale. Preocuparea pentru asigurarea securității juridice este de actualitate în Moldova, în condițiile creșterii cantitative a legislației, determinată de creșterea complexității dreptului, ca urmare a dezvoltării noilor surse de drept, mai ales a celor comunitare și internaționale, precum și a evoluției societății, a apariției unor noi domenii de reglementare. Este evident că, în prezent se legiferează mult, dar, oare, se legiferează bine, altfel spus, în activitatea de legiferare este asigurată calitatea legii, în sensul de conformitate a acesteia cu principiul preeminenței dreptului și cu cel al securității juridice, în cel mai larg sens al său.
Jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, marcată în ultimii ani de tot mai frecventa invocare a cerințelor referitoare la accesibilitatea și previzibilitatea legii, poate constitui un răspuns la această întrebare și, totodată, un semnal cu privire la necesitatea luării de măsuri pentru remedierea unor deficiențe ce afectează din ce în ce mai profund sistemul juridic românesc și, implicit, existența statului de drept. Iată de ce considerăm utilă prezentarea principalelor exigențe ale principiului securității juridice, însoțită de exemple din jurisprudența recentă, cu precădere a Curții Europene.
Având o structură complexă, principiul securității juridice exprimă, în esență, faptul că cetățenii trebuie protejați „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”. Acest principiu a fost consacrat și a cunoscut o continuă îmbogățire în dreptul european, atât la nivel general comunitar, cât și în materia protecției drepturilor omului. Astfel, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat că principiul securității juridice face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat atât de instituțiile comunitare, cât și de statele membre, atunci când acestea își exercită prerogativele conferite de directivele comunitare.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudența sa, de exemplu în cauza Marcks împotriva Belgiei [34, p.531], importanța respectării principiului securității juridice, considerat ca fiind în mod necesar inerent atât dreptului Convenției, cât și dreptului comunitar. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, acest principiu este consacrat în mod explicit în legătură cu unul dintre drepturile fundamentale reglementate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv dreptul la un proces echitabil. În numeroase cauze împotriva României, de exemplu cauza Brumărescu împotriva României [9, p. 368], această instanță a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca soluția data în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuție. Fără a neglija importanța acestei dimensiuni a principiului securității juridice, care privește stabilitatea situațiilor juridice și a raporturilor consfințite prin hotărâri judecătorești, din motive de spațiu afectat prezentului studiu, dar și în considerarea obiectivului principal propus la elaborarea sa, ne vom îndrepta atenția către dimensiunea aceluiași principiu care privește activitatea de elaborare, modificare, abrogare, corelare și sistematizare a actelor normative. Sub acest din urmă aspect, principiul securității juridice cuprinde, în principal, următoarele exigențe: neretroactivitatea legii, accesibilitatea și previzibilitatea legii, asigurarea interpretării unitare a legii.
În doctrină s-a spus ca noțiunea de „securitate juridică“ evocă, cel puțin pentru juriști, chestiuni familiare, precum retroactivitatea, teoria aparenței, legalitatea incriminării și a pedepsei sau chiar obscuritatea textelor de lege.
În esență, ceea ce caracterizează acest principiu este faptul ca el trebuie să protejeze cetățeanul „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta risca s-o creeze“. S-a sugerat, în context, că o noțiune mai potrivită decât cea de „securitate juridică“ ar fi cea folosita de doctrina olandeză – Rechtzekerheid – „fiabilitatea dreptului“.
Inițial, securitatea juridică și-a găsit expresia clasică în neretroactivitatea legii, consacrată de pilda în art. 2 din Codul civil Napoleon (1804): „Legea nu dispune decât pentru viitor; ea nu are niciun efect retroactiv“. Din momentul în care s-a observat însă că legea nu este în măsură să regleze toate situațiile apărute în practică, a fost invocat principiul securității juridice. Practic, exigentele acestui principiu nu se limitează la interzicerea retroactivității legii, ci ele sunt mult mai largi și implică:
a) Accesul la legislația aplicabilă și previzibilitatea acestei legislații. Cu alte cuvinte, contribuabilul trebuie să aibă în primul rând acces la reglementările care îi sunt aplicabile, pentru a lua cunoștință de conținutul acestora. În acest context, în dreptul european se vorbește despre o veritabilă publicitate în materie fiscală, care este de natură să întărească considerabil securitatea juridică în acest domeniu si să amelioreze raporturile dintre administrația fiscală și cetățeni.
Pe de altă parte, legea aplicabilă trebuie să fie previzibilă. Contribuabilul are în mod indubitabil dreptul de a fi informat în avans asupra consecințelor actelor pe care le efectuează, într-o manieră care sa-i permită sa se comporte în deplină cunoștință de cauză. Sub acest aspect, trebuie admis ca adagiul „nimeni nu poate invoca necunoașterea legii“ este din ce în ce mai greu de aplicat, în condițiile unei inflații legislative evidente în materie fiscală, dublata de un vocabular care ar putea fi uneori caracterizat drept ezoteric. Simplu spus, contribuabilul trebuie sa cunoască legislația de așa manieră încât sa poată acționa preventiv.
b) Obligația administrației fiscale de a-și defini în mod clar exigentele și de a-și respecta angajamentele luate. Sub acest aspect, principiul securității juridice se identifică sub unele aspecte cu principiul încrederii legitime. De pildă, în jurisprudența instanțelor belgiene, dreptul contribuabilului la securitate juridică a fost afirmat consecvent. Prin hotărârea pronunțata de Curtea de Casație la 27 martie 1992 în cauza Van Apers s-a decis în favoarea contribuabilului care și-a fundamentat comportamentul pe o aparență născuta din comportamentul administrației fată de el. De asemenea, prin hotărârea din 3 iunie 2002 în cauza C.M. și H.F. s-a decis că „după ce administrația fiscală a acceptat caracterul probant al unor documente contabile, ea nu poate reveni a posteriori asupra acestei soluții fără a aduce atingere principiilor generale de bună administrare care implică dreptul la securitate juridică“ și că „cetățeanul trebuie să aibă încredere în ceea ce n-ar putea percepe altfel decât o regulă fixă de conduită a administrației, serviciile publice fiind ținute să onoreze previziunile justificate cărora le-au dat naștere ele însele“[ 24, p. 468].
c) Dreptul la interpretarea unitară a legii. În fine, există o anumită marjă de incertitudine generată și de puterea de interpretare a legii de către instanțele de judecată, precum și de evoluția jurisprudenței acestor instanțe. Mai ales într-un „domeniu favorit“ al insecurității juridice, materia fiscală, o jurisprudență unitara, solidă, argumentată, este cu atât mai importanta.
În acest cadru și în condițiile în care jurisprudența fiscală a instanțelor din diferite țări poate fi cu greutate calificată drept unitară, chiar și la nivelul instanței supreme, nu putem sa nu remarcăm o hotărâre recenta din practica Curții Europene a Drepturilor Omului – hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian c. Romania [9, p. 369] – prin care s-a consacrat un veritabil drept la jurisprudență unitară. Mai exact, Curtea s-a pronunțat în sensul că jurisprudența trebuie să fie unitară mai ales la nivelul instanței supreme, care are rolul evident de mediator al divergențelor jurisprudențiale.
Principiul securității juridice a fost consacrat pe cale jurisprudențială la nivel european. Astfel, la nivel comunitar, Curtea de Justiție Europeană a indicat faptul că principiul securității juridice face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat atât de instituțiile comunitare, cât și de statele membre, atunci când acestea își exercita prerogativele conferite de directivele comunitare.
Pentru ca principiul securității juridice să fie respectat, este necesar ca, în lipsa unei prevederi contrare, orice situație de fapt să fie apreciată în lumina regulilor de drept care îi sunt contemporane. Curtea a statuat în mod constant că, în general, principiul securității juridice interzice ca o măsură comunitară să producă efecte înainte de publicarea ei. În mod excepțional, Curtea a decis ca se poate deroga de la aceasta regula atunci când scopul măsurii impune acest lucru și dacă încrederea legitimă a celor interesați este respectată. Aceasta jurisprudența este aplicabilă chiar și atunci când retroactivitatea nu este expres prevăzuta de actul normativ în cauza, ci este rezultatul aplicării conținutului actului.
De asemenea, Curtea a indicat faptul că o măsura comunitară trebuie sa fie certă, neechivoca, iar aplicarea ei trebuie să fie previzibilă pentru cei cărora li se adresează. Amânarea intrării în vigoare a unei măsuri de aplicare generală, deși data inițială a intrării în vigoare a trecut, este în măsură să submineze acest principiu. Daca scopul amânării este acela de a priva particularii de remediile legale ce le-ar fi fost conferite de intrarea în vigoare a normei juridice, se pune chiar problema validității legii care amendează prevederea inițială.
Pentru materia fiscală prezintă o importanță deosebită o constatare a Curții de Justiție Europene: asigurarea securității juridice trebuie observată cu mai mare strictețe în cazul regulilor susceptibile să producă consecințe financiare, astfel încât cei vizați de aceste reguli să cunoască precis întinderea obligațiilor impuse de asemenea reguli. În dreptul european al drepturilor omului, principiul securității juridice este analizat de obicei în contextul dreptului de acces la o instanță și este considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului. S-a decis astfel că securitatea raporturilor juridice civile impune ca soluția dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuție. De asemenea, un sistem judiciar național care permite președintelui Curții Supreme și Procurorului General să atace în permanență, pe calea unui recurs în anulare, o hotărâre judecătorească definitivă a fost considerat incompatibil cu principiul securității juridice. Este contrara acestui principiu curgerea termenului de recurs de la data pronunțării unei hotărâri judecătorești, cât privește pârtile care nu au participat la judecarea cauzei și la pronunțarea hotărârii. În fine, unele instanțe naționale au procedat la o recunoaștere explicită a principiului securității juridice. Consiliul Constituțional francez a recunoscut implicit existența principiului securității juridice, prin decizia nr. 455/2001. În Belgia, Curtea de arbitraj a proclamat acest principiu printr-o decizie din 11 februarie 1993, iar Curtea de Casație a confirmat această orientare [24, p. 470]. În mod cu totul evident, dacă legiuitorul nu ar proceda la recunoașterea expresă a acestui principiu, le revine instanțelor judecătorești rolul de a se racorda la orientarea instanțelor europene și de a-l consacra.
Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care implică, printre altele, ca soluția stabilită în mod definitiv de către instanțe cu privire la un litigiu să nu mai poată fi repusă în discuție. În temeiul acestui principiu, nici o parte nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive și executorii doar pentru a obține o nouă analiză a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa.
3.2. Principiul egalității armelor
Potrivit articolul 6 paragraful 3 lit. d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului "orice acuzat are, în special, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării". S-a arătat că dispozițiile menționate în rândurile de mai sus grupează, de fapt, trei elemente: 1) dreptul acuzatului de a adresa întrebări martorilor acuzării; 2) dreptul acuzatului de a obține citarea și interogarea martorilor apărării; 3) egalitatea de tratament între acuzare și apărare în ceea ce privește citarea și interogarea martorilor.
Se poate observa că articolul 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție se referă atât la martorii acuzării, cât și la martorii apărării, în această privință fiind exprimată exigența citării și audierii acestor două categorii de martori "în aceleași condiții" pentru a fi asigurat astfel echilibrul procesual între acuzare și apărare, condiție indispensabilă realizării unui proces echitabil. Cu alte cuvinte, textul analizat nu este altceva decât o expresie punctuală a conceptului mai larg de egalitate a armelor, urmând ca în analiza conținutului său, instanța europeană să-l interpreteze ca atare. Acest principiu trebuie să fie respectat în aceleași condiții atât în statele membre care au optat pentru un sistem de drept de tip anglo-saxon, cât și în statele membre în care se aplică sistemul de drept de tip romano-germanic.
Trebuie menționat că principiul egalității armelor este în strânsă legătură cu noțiunea de drept la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenție. Curtea de la Strasbourg a subliniat că principiul egalității armelor este doar o componentă a noțiunii generale de drept la un proces echitabil. În cadrul art. 6 din Convenție nu găsim o definiție a noțiunii de "proces echitabil", iar paragraful 3 al acestui articol reglementează anumite "drepturi minime" care pot fi calificate ca fiind elemente fundamentale ale noțiunii de "proces echitabil" și, totodată, completează gama drepturilor înscrise în art. 6 paragraful 1 din Convenție. Din aceste considerente, în soluționarea cererilor formulate pe baza paragraful 3, Curtea de la Strasbourg a avut în vedere și dispozițiile cuprinse în cadrul paragraful. 1 al art. 6 din Convenție. Mai mult, în ipoteza în care Curtea constată că drepturile reclamantului garantate de paragraful 3 nu au fost încălcate, are obligația de a analiza, în continuare, dacă au fost respectate și drepturile cuprinse în cadrul parag. 1. În aprecierea unei eventuale încălcări a Convenției, se impune ca organul supranațional să facă o analiză atentă, raportată la întregul proces penal și nu la o anumită fază a acesteia, deoarece un act efectuat într-un anumit moment al procesului poate avea relevanță în această privință doar în ipoteza în care are aptitudinea de a submina în sine caracterul echitabil al procesului penal.
Principiul egalității armelor a fost aplicat în cauze penale pentru prima dată de către Comisie în cauzele Pataki și Dunshirn v. Austria, respectiv Ofner și Hopfinger v. Austria [11, p. 254]. În cauza Patak Comisia a tratat procurorul ca pe o "parte adversă" care avea interese contrare cu cele ale acuzaților, având în vedere că în cursul judecării apelului procurorul a urmărit agravarea situației acestora, solicitând pronunțarea unei sancțiuni mai severe. Trebuie subliniat că nici acuzații și nici apărătorii acestora nu au avut dreptul de a participa la judecarea căii de atac. În schimb, în cauza Ofner Comisia a ajuns la concluzia că în cursul judecării apelului procurorul a avut o poziție imparțială și obiectivă, deoarece nu a influențat în niciun fel decizia instanței de judecată. Din aceste considerente, acuzarea nu a beneficiat de un tratament diferențiat prin faptul că, spre deosebire de apărătorul acuzatului, procurorul avea dreptul de a fi prezent la judecarea căii de atac. În consecință, Comisia a constatat că, în această ultimă cauză, a fost respectat principiul egalității armelor.
Aceste considerente, reținute de către Comisie în cauzele Pataki și Ofner, au fost utilizate de Curtea de la Strasbourg în cauzele Delcourt v. Belgia și Borgers v. Belgia pentru aprecierea măsurii în care a fost respectată principiul egalității armelor [54]. În cauza Delcourt, Curtea a ajuns la concluzia că principiul menționat nu a fost încălcat prin aplicarea unei practici a instanțelor belgiene, potrivit căreia "Avocatul General", care funcționa în cadrul parchetului de pe lângă Curtea de casație și justiție, avea dreptul de a participa cu vot consultativ la deliberarea efectuată de completul de judecată. Curtea a arătat că, în cauza de față, "Avocatul General" nu putea fi asimilat unei părți care avea interese contrare cu cele ale acuzatului, deoarece acesta avea obligația de a verifica dacă în cursul deliberării membrii completului de judecată au analizat cauza sub toate aspectele, nefiind implicat în procesul de stabilire a culpabilității acuzatului. Cu douăzeci de ani mai târziu, cu ocazia soluționării cauzei Borgers, în care reclamantul a criticat caracterul echitabil al aceleași proceduri care a făcut obiectul analizei și în cauza Delcourt, Curtea a ajuns la o concluzie radical diferită. Aceasta a arătat că "în ultimii ani drepturile apărării și principiul egalității armelor au trecut printr-un proces de evoluție considerabilă în jurisprudența Curții, astfel, încât practica instanțelor belgiene nu mai poate fi considerată ca fiind compatibilă cu exigențele impuse de art. 6 paragraful 1 din Convenție" [54].
Curtea notează în continuare că "chiar dacă nu există nici o îndoială asupra obiectivității cu care parchetul de pe lângă Curtea de casație și justiție se achită de funcțiile sale, opinia sa nu ar putea trece drept neutră din punctul de vedere al părților în instanță. Recomandând admiterea sau respingerea recursului unui acuzat, magistratul Ministerului Public devine aliatul sau adversarul acestuia". Judecătorul Martens, în opinia sa separată notează că, în urma efectuării unei analize detaliate, nu a găsit niciun motiv rezonabil care ar putea fundamenta soluțiile diferite la care s-a ajuns în urma instrumentării celor două cauze, prezentate în rândurile anterioare: criticile formulate de către reclamanți erau identice; în ambele cauze era analizată aceeași practică judiciară belgiană; starea de fapt a celor două cauze era aproape identică.
În cauza Dombo Beheer B.V. v. Olanda [16, p.79], Curtea de la Strasbourg a arătat că imperativele inerente noțiunii de proces echitabil nu sunt în mod necesar aceleași în litigiile referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil ca și în cauzele privind acuzațiile în materie penală (ca dovadă: absența, în cazul primelor, a clauzelor detaliate asemănătoare parag. 2 și 3 din art. 6). Totuși, analizând deciziile pronunțate de Curte în cauzele civile, se pot identifica anumite principii legate de noțiunea de proces echitabil. Astfel, exigența egalității armelor, în sensul unui echilibru just între părți, are valoarea unui principiu atât în materie civilă, cât și în materie penală.
Curtea consideră că în litigiile având ca obiect interese private egalitatea armelor implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta probele în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă în comparație cu adversarul său. Trebuie subliniat că dispozițiile cuprinse în art. 6 parag. 3 din Convenție sunt aplicabile doar în privința "persoanelor acuzate de săvârșirea unei infracțiuni". În jurisprudența Curții de le Strasbourg, noțiunea de "acuzație" este interpretată în sens larg, având o semnificație autonomă. Astfel, ea trebuie definită mai degrabă în sens material decât formal și se referă la "existența unei notificări din partea autorităților cu privire la imputarea săvârșirii unei infracțiuni". În acest sens, este suficientă luarea unor măsuri care să presupună existența unei astfel de imputări și care să antreneze consecințe importante cu privire la situația persoanei suspectate.
Sunt considerate ca fiind asemenea măsuri care presupun existența unei "acuzații" în sensul autonom al Convenției: percheziționarea unei persoane sau a domiciliului unei persoane, confiscarea anumitor bunuri, cererea de ridicare a imunității parlamentare, mandatul unui judecător de punere sub sechestru a unei clădiri, arestarea unei persoane, începerea urmăririi penale și înghețarea contului bancar al unei persoane.
În literatura de specialitate s-a subliniat că principiul egalității armelor nu are menirea de a garanta o egalitate matematică între părți, acest principiu nu impune ca pentru fiecare martor propus de procuror și admis de către instanță să se admite unul și avocatului apărării. De aceea, s-a afirmat că dreptul înscris în art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție nu este un drept absolut, el neputând să confere acuzatului dreptul de a convoca orice martor, judecătorul național având o marjă largă de apreciere în ceea ce privește oportunitatea citării unui martor al apărării, cu condiția ca martorii acuzării să fie convocați cu respectarea acelorași condiții. Cu alte cuvinte, instanțele naționale au libertatea de a decide asupra admisibilității probelor atât timp cât prin exercitarea acestui drept de apreciere nu se încalcă principiul egalității armelor și dreptul la un proces echitabil al acuzatului.
Astfel, judecătorul național are posibilitatea de a refuza audierea unui martor al apărării, dacă apreciază că declarația acestuia nu are aptitudinea de a contribui la procesul de stabilire a adevărului. Comisia a subliniat că nu intră în competența sa posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei încuviințării mijloacelor de probă, admisibilitatea probelor fiind o chestiune care ține de competența legiuitorului național, revenind jurisdicțiilor naționale sarcina de a administra mijloacele de probă.
Rolul Comisiei și al Curții este acela de a verifica dacă procedura judiciară în ansamblul său, incluzând modalitatea de administrare a probelor, a fost echitabilă. Din cele menționate în rândurile anterioare, nu se poate trage concluzia că legiuitorul național se bucură de o libertate nelimitată în privința reglementării modalității de admitere și administrare a mijloacelor de probă, iar judecătorul național poate exercita fără restricții dreptul de apreciere asupra admisibilității probelor. Având în vedere că probațiunea este "sufletul" procesului penal, Curtea de la Strasbourg are competența de a aprecia calitatea procesului de probațiune. Comisia a arătat că art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție impune ca instanța națională să-și motiveze decizia prin care respinge o cerere având ca obiect audierea unui martor în apărare.
Totodată, și persoana care solicită citarea unui martor în apărare are obligația de a arăta care sunt acele motive pentru care consideră că audierea martorului este indispensabilă pentru justa soluționare a cauzei. În cauza Vidal v. Belgia [11, p.250], reclamantul a fost achitat în prima instanță. În cursul judecării apelului declarat de către parchet, reclamantul a formulat o cerere prin care solicita audierea a patru martori în apărare. Instanța de apel a pronunțat condamnarea reclamantului fără să fi procedat la citarea celor patru martori propuși de către apărare. Curtea a arătat că instanța de apel trebuia să se dovedească mai determinată în a permite audierea martorilor, pentru a înlătura orice posibil dubiu în aprecierea probelor, fiind cel puțin bizară condamnarea reclamantului în apel, pe baza acelorași mărturii din prima instanță și fără a se permite acuzatului să propună vreun alt martor. În cauza Ninn-Hansen v. Danemarca [11, p. 251], Curtea de la Strasbourg a arătat că în ipoteza în care instanța supremă națională, competentă să judece un anumit litigiu pe fond, a decis să nu asculte doi martori propuși de reclamant, cu motivarea că mărturiile acestora nu aveau nici o semnificație cu privire la problemele asupra cărora ea trebuia să se pronunțe – condamnarea reclamantului bazându-se pe probe scrise și pe depozițiile a 42 de martori, dintre care unii propuși de reclamant – nu se poate susține că decizia instanței naționale (de a nu audia cei doi martori în apărare) ar fi fost luată în mod arbitrar sau că reclamantul ar fi fost condamnat pe baza unor elemente de probă insuficiente, astfel că dispozițiile art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție nu au fost încălcate.
3.3. Principiul contradictorialității
Majoritatea dispozițiilor înscrise în articolul 6 din Convenție au menirea de a asigura că acuzatul are o posibilitate efectivă de a se implica în procesul penal. Astfel, persoana acuzată trebuie să aibă oportunitatea de a-și exprima opinia cu privire la mijloacele de probă care se administrează în cursul procesului. În acest sens, este absolut necesar ca judecătorul național să respecte exigențele impuse de principiul contradictorialității, care presupun că hotărârea instanței trebuie să fie fundamentată pe mijloace de probă care au fost administrate în cursul judecății și care au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii, fiecare parte având posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la fiecare mijloc de probă admis de către instanță. Doar în aceste condiții poate să aibă acuzatul o oportunitate adecvată de a testa fiabilitatea mijloacelor de probă. În mod tradițional, se considera că exercitarea dreptului de a interoga martorii acuzării poate ajuta organul jurisdicțional în verificarea credibilității martorului, contribuind la procesul de aflare a adevărului. Într-un sistem procesual de tip inchizitorial această justificare nu poate fi susținută cu aceeași forță ca într-un sistem procesual de tip acuzatorial, totuși, nu poate fi contestat faptul că, indiferent de sistemul procesual care este aplicabil într-un anumit stat, dreptul inculpatului de a interoga martorii acuzării este considerat ca fiind un element fundamental al principiului egalității armelor.
Trebuie subliniat faptul că Curtea de la Strasbourg nu a adoptat un punct de vedere stabil în ceea ce privește faza procesuală în care se poate exercita dreptul de interogare a martorilor acuzării. În vederea susținerii acestei afirmații, vom efectua o succintă analiză a jurisprudenței Curții în materia interogării martorilor. Autorii opiniei separate, formulate în legătură cu raportul Comisiei în cauza Unterpertinger v. Austria [24, p. 541], au susținut că drepturile înscrise în articolul 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție nu sunt încălcate în situația în care acuzatul are o oportunitate adecvată de a interoga martorii acuzării și de a testa credibilitatea acestora într-o anumită fază a procesului penal. Curtea, în decizia sa în cauza Unterpertinger – prin care și-a însușit considerentele reținute în opinia separată despre raportul Comisiei – a făcut referire pentru prima dată la faptul că dreptul înscris în art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție ar putea fi exercitat și în afara instanței de judecată. Pe de altă parte, în cauza Barbera, Messegué și Jabardo v. Spania [24, p. 542], Curtea a subliniat că toate elementele de probă trebuie, în principiu, să fie administrate în fața acuzatului, în ședință publică, în cadrul unei dezbateri contradictorii. Astfel, s-ar putea să pară că Curtea și-a schimbat poziția adoptată în cauza Unterpertinger, impunând în mod expres necesitatea administrării tuturor mijloacelor de probă în faza de judecată a procesului penal.
Un an mai târziu, în motivarea deciziei sale, adoptate în cauza Kostovski v. Olanda, Curtea de la Strasbourg a făcut referire la considerentele reținute în cauza Unterpertinger, arătând, încă odată, că admiterea de către judecătorul național a unei mărturii administrate în cursul urmăririi penale nu încalcă dreptul acuzatului la un proces echitabil, în situația în care apărarea a avut "o oportunitate adecvată" de a testa fiabilitatea mărturiei cu ocazia administrării acesteia sau într-o fază ulterioară a procesului. Pe de altă parte, Comisia, în decizia sa adoptată în cauza Cardot, a reținut că respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului egalității armelor impune ca martorii acuzării să fie audiați și interogați în fața instanței de judecată, în cadrul unei ședințe publice. Totodată, Comisia a subliniat că, în lipsa respectării acestor exigențe, instanța națională va fi privată de posibilitatea de a verifica în mod nemijlocit credibilitatea martorului.
Având în vedere jurisprudența prezentată în rândurile de mai sus, se poate afirma că, în opinia Curții, respectarea strictă a principiului contradictorialității, prin interogarea martorilor acuzării în ședință publică, trebuie privită, mai degrabă, ca o situație de excepție și nu ca o regulă care ar trebui să guverneze procesul de administrare a mijloacelor de probă. Astăzi, poziția adoptată în cauzele Unterpertinger și Kostovski constituie regula de bază în materia interogării martorilor, potrivit căreia caracterul echitabil al procesului este verificat în raport de existența unei oportunități adecvate de interogare a martorilor acuzării, oportunitate care poate fi acordată acuzatului în oricare dintre fazele procesului penal. În consecință, s-a arătat că în vederea respectării dreptului înscris în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenție nu se impune ca apărarea să fie prezentă la audierea efectuată în cursul urmăririi penale, dacă dreptul de interogare a martorilor acuzării poate fi exercitat în faza de judecată a procesului.
În cauza Isgro v. Italia [24, p.544], reclamantul, care era prezent la audierea efectuată în cursul urmăririi penale, a decis să nu formuleze întrebări martorului acuzării. Ulterior, apărarea a criticat faptul că, prin invocarea dispozițiilor prevăzute de Codul de procedură penală italian – potrivit cărora avocatul reclamantului nu avea dreptul să participă la audierea efectuată în cursul urmăririi penale – acuzatul a fost privat de posibilitatea exercitării efective a dreptului înscris în art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție. Curtea de la Strasbourg a arătat că scopul confruntării nu face prezența avocatului indispensabilă în situația în care nici procurorul nu avea posibilitatea de a asista la audierea efectuată în cursul instrucțiunii preparatorii. Însă, se poate constata că, în motivarea deciziei sale, Curtea ignoră în totalitate rolul apărătorului în procesul penal. Astfel, dacă pentru respectarea dreptului la un proces echitabil este suficient ca judecătorul sau procurorul să adreseze întrebări martorului în numele acuzatului, sau ca acesta din urmă să interogheze personal martorul acuzării, fără posibilitatea de a recurge la asistență juridică, se poate pune întrebarea care ar mai fi rolul apărătorului în procesul penal. Spre deosebire de atitudinea reticentă a Curții în privința recunoașterii posibilității exercitării dreptului la apărare în faza de urmărire penală a procesului, Comisia a subliniat că "nu trebuie pierdut din vedere faptul că instrucțiunea preparatorie are o importanță deosebită în pregătirea fazei de judecată a procesului, astfel că este absolut necesar ca organele judiciare competente să garanteze posibilitatea exercitării dreptului la apărare și în această fază procesuală".
Limitările aduse principiului contradictorialității
După cum am arătat, conform art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenție "orice acuzat are, în special, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării (…)". Totuși, Comisia a exprimat în mod neechivoc că acest drept de interogare nu are un caracter absolut. Totodată, referindu-se la considerentele reținute în cauza Barbera, potrivit cărora toate elementele de probă trebuie, în principiu, să fie administrate în fața acuzatului, în ședință publică, în cadrul unei dezbateri contradictorii, în cauza Kostovski, Curtea a recunoscut că admiterea de către instanța de judecată a unei mărturii administrate în cursul urmăririi penale nu încalcă dreptul acuzatului la un proces echitabil, în situația în care apărarea a avut o oportunitate adecvată de a testa fiabilitatea mărturiei cu ocazia administrării acesteia sau într-o fază ulterioară a procesului. Având în vedere cele menționate în rândurile anterioare, se poate afirma că exercitarea dreptului de interogare a martorilor acuzării, consacrat prin art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție, poate suferi anumite limitări. Așadar, se poate pune întrebarea, care sunt acele motive care pot justifica limitarea exercitării acestui drept care este recunoscut în favoarea persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni?
Un astfel de motiv poate fi reprezentat de lupta împotriva criminalității organizate. Mai ales în statele în care se aplică un sistem de drept de tip romano-germanic, se consideră, în mod tradițional, că utilizarea martorilor anonimi poate constitui un mijloc adecvat pentru combaterea infracțiunilor comise în cadrul organizațiilor criminale. Curtea de la Strasbourg a arătat în mai multe rânduri că nu ignoră dificultățile incontestabile pe care le generează lupta contra traficului de stupefiante – în special în materia descoperirii și administrării probelor – și nici ravagiile cauzate de traficul de stupefiante în societate, dar apreciază că aceste dificultăți nu pot conduce la limitarea excesivă a dreptului la apărare al acuzatului. În cauzele în care Curtea a ajuns la această concluzie, în ciuda faptului că acuzații nu au avut posibilitatea de a interoga martorii anonimi în niciun stadiu al procesului penal, declarațiile acestora au avut un rol decisiv în pronunțarea hotărârii de condamnare a acuzaților.
Trebuie subliniat că, în opinia Curții, este apreciabilă atitudinea legiuitorului național care, luând în considerare interesele martorilor, membri de familie ai persoanei acuzate, nu obligă pe aceștia să fie audiați în ședință publică, nici în situațiile în care au dat declarații împotriva acuzatului în faza de urmărire penală a procesului. În opinia sa separată, formulată în legătură cu raportul Comisiei în cauza Unterpertinger, Stefan Trechsel [24, p.541] arată că nu este incompatibilă cu dispozițiile Convenției posibilitatea acordată martorului, care este membru de familie al acuzatului, de a refuza să fie reaudiat în faza de judecată a procesului penal. Însă, autorul citat consideră că "este inacceptabil ca o anumită categorie de martori să beneficieze de privilegii în detrimentul acuzatului". Astfel, există două alternative: dacă instanța de judecată decide să utilizeze mărturia dată în faza instrucțiunii preparatorii, martorul trebuie să fie audiat în ședință publică, iar apărarea trebuie să aibă oportunitatea de a-i adresa întrebări în mod nemijlocit; în schimb, dacă martorul se prevalează de un privilegiu legal care îi permite să nu se prezintă în fața instanței de judecată, declarația sa "extrajudiciară", a cărei fiabilitate nu a fost testată de către apărare, nu poate fi utilizată de către judecătorul național.
În alte cauze, limitarea exercitării dreptului înscris în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenție a fost justificată prin necesitatea acordării unei protecții speciale persoanelor care au devenit victime ale unor infracțiuni de natură sexuală. Curtea a arătat că trebuie luate în considerare aspectele specifice ale acțiunilor în materie penală, având ca obiect infracțiuni privitoare la viața sexuală. Acest tip de procedură este adesea considerat ca fiind o experiență dureroasă pentru victimă, în special atunci când este confruntată cu acuzatul împotriva voinței sale. Există foarte multe situații în care instanțele naționale restricționează în mod semnificativ exercitarea dreptului la apărare al acuzatului cu motivarea că această limitare se impune din cauza vulnerabilității psihice a victimelor minore, care sunt audiate în cursul procesului penal. Ascultarea martorilor minori trebuie efectuată cu mare atenție, deoarece există riscul ca aceștia să se retragă în sine și să refuze să răspundă, chiar să retracteze declarațiile anterioare, această din urmă situație putând să inducă îndoială și să compromită proba.
Adesea, autoritățile naționale decid să acorde anonimat informatorilor sau investigatorilor sub acoperire, limitând astfel dreptul la apărare al acuzatului, cu motivarea că în lipsa unor asemenea ingerințe se poate compromite posibilitatea utilizării viitoare a acestor persoane în lupta contra criminalității organizate. Curtea de la Strasbourg a arătat că dispozițiile Convenției nu interzic posibilitatea ca poliția să se sprijine în faza instrucțiunii preparatorii pe surse ca informatorii anonimi, dar utilizarea declarațiilor acestora de către judecătorul național pentru fundamentarea hotărârii de condamnare ridică probleme serioase din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil și a principiului egalității armelor, deoarece într-o societate democratică dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc atât de important încât nu poate fi sacrificat pentru motive de oportunitate. Totodată, Curtea a recunoscut că, în condițiile în care drepturile apărării sunt respectate, poate fi legitimă dorința autorităților de poliție de a păstra anonimatul unui agent, utilizat în activități secrete, nu numai în scopul protecției acestuia și a familiei sale, ci și pentru a nu compromite utilizarea sa în operațiuni viitoare.
Având în vedere cele prezentate în rândurile de mai sus, se pune întrebarea dacă se poate aplica un tratament diferențiat în funcție de motivul invocat pentru justificarea limitării dreptului înscris în art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție. Cu alte cuvinte, se poate accepta ca respectarea dreptului la un proces echitabil să fie analizat în funcție de gravitatea infracțiunii care face obiectul cauzei. În cauza Doorson v. Olanda [9, p.411], Curtea a arătat că, deși articolul 6 din Convenție nu impune în mod expres ca interesele martorilor și cele ale victimelor chemate să depună mărturie să fie luate în considerare, totuși, nu poate fi pierdut din vedere faptul că aceste interese sunt protejate prin alte dispoziții ale Convenției. În consecință, procesul penal trebuie derulat în așa fel, încât aceste interese să nu fie periclitate în mod nejustificat. Așadar, respectarea dreptului la un proces echitabil impune, în anumite situații, crearea unui echilibru între drepturile apărării și interesele persoanelor obligate să depună mărturie în procesul penal. În ipoteza în care restricționarea dreptului la apărare se impune din motive de protecție a martorilor, autoritățile naționale pot invoca dispozițiile cuprinse în art. 2 (dreptul la viață), în art. 5 (dreptul la libertate și siguranță) sau în art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenție. În alte situații, limitarea exercitării dreptului la apărare poate fi justificată chiar prin invocarea dreptului la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei, înscris în art. 6 parag. 1 din Convenție.
Drepturile reglementate în cadrul art. 6 din Convenție sunt drepturi care se caracterizează printr-o "forță juridică ridicată", ceea ce înseamnă că și standardul care trebuie să fie atins pentru limitarea exercitării acestor drepturi este unul foarte ridicat. Din aceste considerente, doar în situații excepționale poate fi invocată necesitatea soluționării cu celeritate a cauzei pentru justificarea restrângerii drepturilor înscrise în art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție. În schimb, poate fi acceptată mult mai ușor restricționarea dreptului la apărare în situațiile în care exercitarea nestingherită a acestuia ar putea încălca sau periclita drepturile fundamentale ale altor persoane. Însă, pentru justificarea acestor restricționări se impune ca autoritățile competente să demonstreze in concreto că în lipsa acestor limitări, suportate de către persoana acuzată, ar putea fi compromise interesele legitime ale martorilor.
Totodată, în analizarea caracterului justificat al măsurilor întreprinse de către autoritățile naționale, având ca efect restrângerea dreptului la apărare, trebuie avută în vedere și natura dreptului care este recunoscut în favoarea martorului și care intră în conflict cu garanțiile de care beneficiază persoana acuzată. Astfel, limitarea dreptului înscris în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenție poate fi mult mai ușor justificată în situațiile în care prin aceasta se urmărește garantarea unor drepturi absolute, aparținând martorului (spre exemplu: dreptul la viață, interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante), sau a unor drepturi care au o forță juridică similară celor reglementate în cuprinsul art. 6 din Convenție (spre exemplu: dreptul la libertate și siguranță), decât în situațiile în care prin limitarea drepturilor procesuale ale acuzatului se urmărește garantarea unor drepturi care au o forță juridică mult mai redusă față de cele reglementate în cuprinsul art. 6 (spre exemplu: dreptul la respectarea vieții private și de familie, dreptul la liberă exprimare).
Din cele prezentate în rândurile anterioare, se poate trage concluzia că Curtea de la Strasbourg recunoaște posibilitatea folosirii unor mijloace speciale în lupta contra criminalității grave, totodată, face de înțeles faptul că nu se pot ignora nici interesele martorilor. Trebuie subliniat însă, că "interesul public", constând în combaterea criminalității grave, nu poate justifica în sine restricționarea garanțiilor procesuale care aparțin persoanei acuzate. Astfel, în situații excepționale, anumite interese legitime ale martorilor, precum protecția vieții, integrității corporale sau a libertății, pot justifica utilizarea unor mijloace care îngreunează exercitarea dreptului la apărare. Însă, respectarea acestor interese legitime nu poate justifica privarea totală a acuzatului de exercitarea dreptului înscris în art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție.
Principiul contradictorialității asigură atât dreptul părților de a prezenta și discuta întregul material probator, cât și dreptul părților de a-și expune părerea și argumentarea ei în fapt și drept, cu privire la toate problemele ce trebuie soluționate.
Încuviințarea probelor se face în ședință, după ce părțile se pronunță asupra admisibilității lor, iar dacă la fixarea termenului președintele a luat anumite măsuri cu privire la admisibilitatea lor, va trebui dezbătută la termenul de înfățișare; nici o probă nu poate fi opusă celeilalte părți dacă nu i s-a dat posibilitatea de a o discuta, astfel încât nici o hotărâre nu se poate întemeia pe un act depus după închiderea dezbaterilor fără a fi pus în discuție.
Când consideră că este necesar pentru lămurirea chestiunilor de fapt sau de drept, președintele poate da cuvântul în replică păstrând aceeași ordine a dezbaterilor, respectiv va acorda cuvântul mai întâi reclamantului și pe urmă pârâtului, dar, dacă pârâtul formulează o cerere sau invocă o excepție, ordinea se inversează.
De asemenea, terții participanți la proces vor lua cuvântul potrivit poziției lor procesuale, astfel: intervenientul principal după reclamant, intervenientul accesoriu după partea pe care o sprijină în proces, chematul în garanție după pârât, terțul introdus în proces în condițiile Codului de procedură civilă după reclamant.
Caracterul contradictoriu subzistă și în comunicarea hotărârilor judecătorești în cazul când acesta este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului.
Principiul contradictorialității domină întreaga activitate de soluționare a cauzei, ceea ce înseamnă că se aplică în condiții similare și la judecata căilor de atac.
Caracterul contradictoriu al judecății este asigurat și în cazul în care la judecată se prezintă numai o parte sau chiar ambele părți lipsesc, în acest caz trebuie ca cel puțin una din ele să fi solicitat judecata în lipsă, deoarece instanța este obligată să cerceteze cauza în întregul ei în funcție de dovezile existente. In etapa deliberării și pronunțării hotărârii, contradictorialitatea este înlăturată..
Deci, contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental, atât al dreptului procesual civil, cât și al dreptului procesual penal, în sensul că în temeiul acestuia, părțile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe și să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului. El este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars – să fie ascultată și cealaltă parte, rezumând esența întregului proces. În mod sugestiv s-a arătat că, „în realitate, principiul este un set de drepturi și obligații, pentru instanță și pentru părți, gândite astfel încât, în desfășurare, să confere dialogului judiciar echilibrul de dorit pentru reușita judecății”.
Contradictorialitatea este unul dintre principiile specifice procedurii civile, fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul părților aflate pe poziții cu interese contrare de a propune și administra probe și de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților ori al judecătorului. Corelativ acestui drept, pentru asigurarea respectării sale, instanța de judecată are obligația de a pune în discuția părților toate chestiunile de fapt și de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora va soluționa litigiul. Vor fi puse în discuția părților excepțiile, cererile, împrejurările de drept și de fapt invocate, instanța urmând a-și întemeia hotărârea numai asupra aspectelor supuse dezbaterii contradictorii a părților. Astfel, se vor pune în discuție cererile de amânare, cererile de modificare a cererii de chemare în judecată ori cererile de introducere în cauză a terților. Se poate afirma că principiul contradictorialității primează față de principiul rolului activ, instanța neputându-se pronunța fără a asculta poziția părților.
Regula este așadar că judecătorul reprezintă factorul de echilibru în „duelul judiciar”. Se poate întâmpla, însă, ca părțile să nu se afle pe poziții de adversitate. Chiar și în această ipoteză părțile trebuie să beneficieze de posibilitatea exprimării punctului lor de vedere asupra chestiunilor deduse judecății.
ÎNCHEIERE
Drepturile și libertățile omului se află pe unul din rimele locuri printre toate valorile imateriale, conștientizate de omenire ca valori cu adevărat universale. Cucerite prin suferință, elaborate și definitivate de civilizație pe parcursul a două mii și jumătate de ani, drepturile omului au căpătat forma și interpretarea contemporană. Drepturile omului și libertățile de bază, ca valori fundamentale ale civilizației contemporane, au o importanță esențială pentru relațiile internaționale și în secolul XXI. Drepturile omului sunt de nedespărțit de problemele libertății, democrației, totalitarismului, globalizării, discriminării, culturii păcii, toleranței etc.
Dezideratul creării unei societăți democratice, guvernate de principiul preeminenței dreptului poate fi atins nu doar prin prevenirea încălcării drepturilor omului și prin asigurarea sancționării acestor încălcări, dar și prin crearea unui complex de garanții și instrumente care să asigure că funcțiile reparatorie și sancționatorie ale justiției sunt exercitate într-un cadru de legalitate și operativitate, înlăturându-se astfel posibilitatea producerii de noi vătămări în însuși demersul de a înfăptui actul de justiție. În vederea atingerii acestui scop, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează două drepturi procedurale, care se concretizează în garanții cu privire la punerea în valoare în fața instanțelor judiciare a drepturilor ce sunt recunoscute persoanelor. În acest context dispozițiile prevăzute de articolul 6 și articolul 13 din Convenție, relative la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la un recurs efectiv, dau expresie unei idei generale, potrivit cu care o protecție eficace a drepturilor omului nu poate fi realizată prin simpla consacrare a unor drepturi substanțiale, ci este necesar ca aceste drepturi să fie însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, care să asigure mecanismele corespunzătoare de punere în valoare.
Respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale constituie însăși esența unei societăți democratice, iar obligația statelor de a se conforma cu bună-credință obligațiilor asumate constituie un principiu fundamental al răspunderii internaționale a statelor, încălcarea acestei obligații constituind un act ilicit și deschizând posibilitatea corelativă de reacție prin mijloace și măsuri admise în dreptul internațional împotriva încălcării acestei obligații.
Răspunderea statului pârât în sistemul Convenției europene a drepturilor omului reprezintă o formă particulară a răspunderii statului pentru faptele ilicite internaționale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezentând “instrumentul constituțional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului”, altfel spus “instrumentul ordinii publice europene pentru protecția ființelor umane, având ca misiune asigurarea respectului angajamentelor asumate de înaltele părți contractante”.
Analizând sistemele judiciare ale statelor membre, prin prisma jurisprudenței Curții, apare ca evident faptul că una dintre cele mai stringente probleme cu care statele europene se confruntă este legată de durata desfășurării procedurilor judiciare, eficientizarea actului de justiție constituind o reală prioritate din perspectiva instanței europene.
Unul din articolele care este considerat corolarul drepturilor și libertăților este dreptul la un proces echitabil, care stă la baza respectării tuturor celorlalte drepturi enunțate în Convenție. Articolul 6 din Convenție este astăzi de neocolit atât în fața jurisdicțiilor europene, cât și în fața celor naționale. În mod incontestabil el constituie cel mai fundamental text al Convenției. Anume acest articol îi acordă unui drept deplina sa eficacitate. Fără posibilitatea de a obține constatarea de către un judecător a existenței unui drept în beneficiul reclamantului, este atinsă însăși substanța acestui drept.
Pentru ca garanțiile articolului 6 § 1 să devină aplicabile, trebuie fie ca obiectul procesului să constea dintr-o contestație cu privire la un drept sa la o obligație cu caracter civil, adică rezultatul procesului să fie determinat pentru exercitarea unui drept cu caracter civil, fie ca acest obiect să-l determine pe judecător să se pronunțe cu privire la temeinicia unei acuzații în materie penală, adică să aplice o sancțiune penală. Aceste două noțiuni au un caracter perfect autonom, care le deosebește de calificările ce le sunt atribuite în dreptul intern. Articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil și public anume luând o decizie asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale unei persoane sau a temeiniciei oricărei acuzații penale aduse împotriva sa
Noțiunea de “drepturi și obligații cu caracter civil” este definită, ca și multe alte noțiuni utilizate de Convenția Europeană, nu prin raportare la diferitele definiții date în dreptul intern al statelor, deoarece acest lucru ar conduce la rezultate incompatibile cu prevederile Convenției, ci luând în considerare caracterul autonom al noțiunii. Potrivit jurisprudenței Curții Europene, art. 6 CEDO se aplică sub aspect civil “independent de calitatea părților, de natura legii care reglementează “contestația” și de autoritatea competentă să tranșeze”.
Aplicabilitatea art. 6 CEDO în materie civilă este condiționată în primul rând de existența unei “contestații” cu privire la un drept ce poate fi disputat pe calea unei acțiuni în justiție în dreptul intern. În al doilea rând, contestația trebuie să fie reală și serioasă și să privească fie existența dreptului, fie întinderea acestuia. De asemenea, în al treilea rând, rezultatul procedurii trebuie să fie determinant cu privire la existența dreptului, trebuind să se facă dovada că acțiunea în justiție are “un obiect patrimonial” sau să privească drepturi și obligații cu caracter privat.
Cerința Convenției ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretențiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităților competente și al părților, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanței și exercitarea căilor de atac.
Conform prevederilor art.6 C.E.D.O. judecarea cauzelor privitoare la un drept civil sau o acuzație penală, așa cum aceste noțiuni au fost definite prin jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg, urmează să fie efectuată în termen rezonabil.
Criteriile de apreciere a termenului rezonabil de judecare a cauzei sunt:
a) complexitatea cazului;
b) comportamentul părților la proces;
c) comportamentul organelor extrajudiciare și al instanțelor de judecată, care urmau să participe la soluționarea cazului.
Respectarea termenului rezonabil la judecarea cauzei concrete se va verifica la solicitarea părților de către instanța ierarhic superioară în procesul examinării cazului respectiv pe căile ordinare sau extraordinare de atac și, în caz de constatare se va argumenta în hotărârea respectivă.
Garanțiile instituite de articolul 6 nu se aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto sensu, dar se extind asupra etapelor ei precedente și următoare.
Cerința din art.6 pct.1 al Convenției, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.
Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părților din proces să participe în mod activ și egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului, mai precis să discute și să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
În virtutea contradictorialității, părțile își aduc reciproc la cunoștință pretențiile, apărările și probele de care înțeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanței, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părțile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuție de instanță, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviințarea probelor se face în ședință publică, după prealabila lor discutare de către părți, iar hotărârile judecătorești sunt comunicate părților, în vederea exercitării căilor legale de atac. Dreptul la apărare are în dreptul românesc și valoare de principiu constituțional, ținând seama că prin art.24 alin.1 din Constituție se stabilește că dreptul la apărare este garantat, iar prin alineatul 2 al aceluiași articol se prevede că în tot cursul procesului părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
În sens material, acest drept include toate drepturile și garanțiile procesuale, care asigură părților posibilitatea de a-și apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul părților de a-și angaja un avocat.
Realizarea dreptului la apărare este asigurată și prin modul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești, la baza căruia stau principiile legalității, egalității părților, gratuității, colegialității, publicității, controlului judiciar, imutabilității și rolului activ al instanței.
Articolul 6 al Convenției europene a Drepturilor omului presupune o serie de garanții procedurale inerente unei proceduri judiciare într-un stat democratic. Acestea fiind, accesul la justiție, prezumția de nevinovăție, dreptul la un avocat, dreptul de a audia martorii, dreptul la un interpret etc. Doar un cumul al tuturor aceste condiții vor îndeplini în tot sensul conținutul unui proces echitabil. Obligația care se impune în fața tuturor specialiștilor în domeniul justiției, tuturor organelor de drept este respectarea cu strictețe a normelor materiale și procedurale care rezultă din contextul acestui articol, pentru ca într-adevăr în societate să domine spiritul justiției, echității, toleranței și a respectării tuturor drepturilor ființei umane.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.1 din 12.08.1994.
http://www.lexjustice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul penal al Republicii Moldova, Nr.985 din 18. 04. 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 128-129 din 13.09.2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331268
Codul de procedură penală, Nr.122 din 14. 03. 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 104-110 din 07. 06. 2003.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326970
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4.11.1950. www//coe.int.
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judiciare a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Nr.17 din 19.06.2000. În: Buletinul CSJ RM, Nr. 1, 2003. 68 p.
Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice (adoptat și deschis spre semnare la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976).
http://www.justice.md/md/trat/
Monografii și articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București : Europe Nova, 1995. 481p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Duculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.
Fricero N., Droit a un tribunal idependant et impartial in droit et pratique de la procedure civile. Paris: Dalloz, 2000. 362 p.
Gerard C. J. La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Moca Gh. Drept internațional public. București: UNEX A-Z, 1993. 220 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.
Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. La Convention Européenne des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Renucci F. Droit européen des droits de l’homme. Paris: LGDJ, 2002, 389 p.
Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.
Rousseau J.J. Contractul social. Bucrești: Editura Științifică, 1957. 237 p.
Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 1989. 488 p.
Sudre F., Marguénaud J.P., Andriantsimbazovina J.ș.a. Les grands arrêts de des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 2003. 854 p.
Velu J., Ergec R. La Convention européenne des droits de l’homme. Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex 2001. 745 p.
Culegeri de documente, practica judiciară
36. Curtea EDO cauza Aerts contra Belgiei, hotărârea din 30 iulie 1998. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
37. Curtea EDO, cauza Airey contra Irlandei, hotărârea din http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
38. Curtea EDO, cauza Allenet de Ribemont contra Franței, hotărârea din 10 februarie 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
39. Curtea EDO, cauza Barbera, Messegue și Jabardo contra Spaniei, hotărârea din 6 decembrie 1988. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
40. Curtea EDO, cauza Benthem contra Olandei, hotărârea din 23 octombrie 1985. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
41. Curtea EDO, cauza Brozicek contra Italiei, hotărârea din 19 decembrie 2004. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
42.Curtea EDO, cauza Delcourt c.Belgiei, hotărârea din 17 ianuarie 1970. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
43. Curtea EDO, cauza Delgado contra Franței, hotărârea din 14 noiembrie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
44. Curtea EDO, cauza Demiocli contra Maltei, hotărârea din 27 august 1991. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
45. Curtea EDO cauza Dulaurans contra Franței, hotărârea din 21 martie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
46. Curtea EDO, cauza Engel et al. Contra Olandei, hotărârea din 8 iunie 1976. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
47. Curtea EDO, cauza Fontaine contra Franței, hotărârea din 8 iulie 2003. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
48. Comisia EDO, cauza 22209/93, Foucher contra Franței, hotărârea din 28 noiembrie 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
49. Curtea EDO, cauza Gheorgiadis contra Greciei, hotărârea din 29 mai 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
50. Curtea EDO, cauza Golder contre Regatului Unit hotărârea din http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
51. Curtea EDO, cauza H. contra Regatului Unit, hotărârea din 8 iulie 1987. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
52. Curtea EDO, cauza Hornsby v.Grecia, hotărârea din 19 martie 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
53. Curtea EDO, cauza Imbroscia v.Elveția, hotărârea din 24 noiembrie 1993. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
54. Comisia EDO, cererea nr. 8403/78, Jespers contra Belgiei, hotărârea din 14 decembrie 1991. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
55. Curtea EDO, cauza Krombach contra Franței, hotărârea din 13 februarie 2001. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
56. Curtea EDO, cauza Le Compte Van Leuven et de Meyere contra Belgiei, hotărârea din 23 iunie 1981. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
57. Curtea EDO, cauza Neumeister contra Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
58. Curtea EDO, cauza Ozturk contra RFG, hotărârea din 1 februarie 1984. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
59. Curtea EDO, cauza Paderno contra Italiei, hotărârea din 25 februarie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
60. Curtea EDO, cauza Piersack contra Belgiei, hotărârea din 1 octombrie 1982. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
61. Curtea EDO, cauza Ringeisen v.Austria, hotărârea din 16 iulie 1971. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
62. Curtea EDO, cauza Robins contra Regatului Unit, hotărârea din 23 septembrie 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
63. Curtea EDO, cauza X contra Franței, hotărârea din 31 martie 1992. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
64. Curtea EDO, cauza Young contra Irlandei, hotărârea din 17 ianuarie 1996. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Site Internet
Counsil of Europe [online]. http://www.Coe.int/ (citat la 10.10.2012)
International Court of Justice Europe [online]. http://www.icj-cij.org/ (citat la 10.10.2012)
Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 10.10.2012)
RESUME
Tout personne a droit d'être jugée par un juge indépendant et impartial, dans le cadre d'un procès équitable. Le juge prendra sa décision en application du droit, après avoir entendu chacune des personnes concernées, dans le respect des règles de la procédure. A ce principe fondamental, sont attachés les principes du " contradictoire " et du respect des droits de la défense, comme principes d'égalité et de loyauté entre les adversaires dans le cadre d'un procès.
Dans le cadre d'un procès civil, le juge ne tranche un litige qu'après une libre discussion des prétentions et arguments de chacun des adversaires. Ainsi, chaque " partie " a la possibilité de faire valoir son point de vue, connaître et discuter les arguments et les preuves de son adversaire, échanger avec lui les éléments et les pièces de son dossier, tout au long de la procédure.
Le juge veille au respect de ce principe et s'assure que les parties se communiquent entre elles les pièces de leur dossier. Il doit également soumettre à la discussion les arguments soulevés lors des débats.
Selon ce même principe, les décisions de justice sont rendues de manière contradictoire, c'est-à-dire en présence des parties ou/et des personnes habilitées à les représenter. Toute personne ayant un intérêt à défendre doit pouvoir être présente ou valablement représentée lors du procès (par exemple, par un avocat). L'absence d'une personne, partie à un procès, dûment convoquée ou de son représentant, lui ouvre la possibilité d'un recours contre la décision rendue en son absence ou celle de son représentant.
Dans le cadre d'un procès penal, La justice pénale fonctionne sur le principe constitutionnel selon lequel la loi détermine la gravité des infractions commises et les peines applicables à leurs auteurs. Ce principe signifie que nul ne peut être poursuivi ou condamné pour des faits qui ne sont pas prévus, réprimés et punis d'une peine déterminée par la loi.Dans le cadre d'une procédure pénale, l'expression " droits de la défense " désigne l'ensemble des droits reconnus aux personnes poursuivies ou soupçonnées d'une infraction, à toutes les étapes de la procédure judiciaire : pendant l'enquête de police, l'instruction, le procès, et après le jugement dans le cadre de l'exécution des peines.Ces droits sont notamment le droit au respect de la présomption d'innocence, le droit à un avocat dès le début de la procédure, le droit à un procès équitable dans le cadre de débats contradictoires, le droit d'exercer des recours…Ainsi, une décision de condamnation ne peut se fonder que sur des preuves recherchées et produites dans le respect de la loi, et contradictoirement discutées. Tout témoignage doit donner lieu à un procès verbal d'audition pour pouvoir être confronté et discuté. L'autorité judiciaire veille au respect et à la garantie de ces droits.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.1 din 12.08.1994.
http://www.lexjustice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul penal al Republicii Moldova, Nr.985 din 18. 04. 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 128-129 din 13.09.2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331268
Codul de procedură penală, Nr.122 din 14. 03. 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 104-110 din 07. 06. 2003.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326970
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4.11.1950. www//coe.int.
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judiciare a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Nr.17 din 19.06.2000. În: Buletinul CSJ RM, Nr. 1, 2003. 68 p.
Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice (adoptat și deschis spre semnare la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976).
http://www.justice.md/md/trat/
Monografii și articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București : Europe Nova, 1995. 481p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Duculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.
Fricero N., Droit a un tribunal idependant et impartial in droit et pratique de la procedure civile. Paris: Dalloz, 2000. 362 p.
Gerard C. J. La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Moca Gh. Drept internațional public. București: UNEX A-Z, 1993. 220 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.
Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. La Convention Européenne des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Renucci F. Droit européen des droits de l’homme. Paris: LGDJ, 2002, 389 p.
Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.
Rousseau J.J. Contractul social. Bucrești: Editura Științifică, 1957. 237 p.
Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 1989. 488 p.
Sudre F., Marguénaud J.P., Andriantsimbazovina J.ș.a. Les grands arrêts de des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 2003. 854 p.
Velu J., Ergec R. La Convention européenne des droits de l’homme. Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex 2001. 745 p.
Culegeri de documente, practica judiciară
36. Curtea EDO cauza Aerts contra Belgiei, hotărârea din 30 iulie 1998. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
37. Curtea EDO, cauza Airey contra Irlandei, hotărârea din http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
38. Curtea EDO, cauza Allenet de Ribemont contra Franței, hotărârea din 10 februarie 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
39. Curtea EDO, cauza Barbera, Messegue și Jabardo contra Spaniei, hotărârea din 6 decembrie 1988. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
40. Curtea EDO, cauza Benthem contra Olandei, hotărârea din 23 octombrie 1985. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
41. Curtea EDO, cauza Brozicek contra Italiei, hotărârea din 19 decembrie 2004. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
42.Curtea EDO, cauza Delcourt c.Belgiei, hotărârea din 17 ianuarie 1970. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
43. Curtea EDO, cauza Delgado contra Franței, hotărârea din 14 noiembrie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
44. Curtea EDO, cauza Demiocli contra Maltei, hotărârea din 27 august 1991. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
45. Curtea EDO cauza Dulaurans contra Franței, hotărârea din 21 martie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
46. Curtea EDO, cauza Engel et al. Contra Olandei, hotărârea din 8 iunie 1976. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
47. Curtea EDO, cauza Fontaine contra Franței, hotărârea din 8 iulie 2003. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
48. Comisia EDO, cauza 22209/93, Foucher contra Franței, hotărârea din 28 noiembrie 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
49. Curtea EDO, cauza Gheorgiadis contra Greciei, hotărârea din 29 mai 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
50. Curtea EDO, cauza Golder contre Regatului Unit hotărârea din http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
51. Curtea EDO, cauza H. contra Regatului Unit, hotărârea din 8 iulie 1987. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
52. Curtea EDO, cauza Hornsby v.Grecia, hotărârea din 19 martie 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
53. Curtea EDO, cauza Imbroscia v.Elveția, hotărârea din 24 noiembrie 1993. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
54. Comisia EDO, cererea nr. 8403/78, Jespers contra Belgiei, hotărârea din 14 decembrie 1991. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
55. Curtea EDO, cauza Krombach contra Franței, hotărârea din 13 februarie 2001. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
56. Curtea EDO, cauza Le Compte Van Leuven et de Meyere contra Belgiei, hotărârea din 23 iunie 1981. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
57. Curtea EDO, cauza Neumeister contra Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
58. Curtea EDO, cauza Ozturk contra RFG, hotărârea din 1 februarie 1984. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
59. Curtea EDO, cauza Paderno contra Italiei, hotărârea din 25 februarie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
60. Curtea EDO, cauza Piersack contra Belgiei, hotărârea din 1 octombrie 1982. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
61. Curtea EDO, cauza Ringeisen v.Austria, hotărârea din 16 iulie 1971. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
62. Curtea EDO, cauza Robins contra Regatului Unit, hotărârea din 23 septembrie 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
63. Curtea EDO, cauza X contra Franței, hotărârea din 31 martie 1992. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
64. Curtea EDO, cauza Young contra Irlandei, hotărârea din 17 ianuarie 1996. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Site Internet
Counsil of Europe [online]. http://www.Coe.int/ (citat la 10.10.2012)
International Court of Justice Europe [online]. http://www.icj-cij.org/ (citat la 10.10.2012)
Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 10.10.2012)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul LA Un Tribunal Independent Si Impartial (ID: 127557)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.