Dreptul LA Un Proces Penal Echitabil

CUPRINS

1.

DREPTUL LA UN PROCES PENAL ECHITABIL

(ART. 6 DIN CEDO)

Introducere

Noțiunea de „drept penal european”, pare a nu fi încă obiectul unei cercetări de sinteză, rămînînd a fi o disciplină de viitor. La ora la care se constituie Europa, și unde în același timp se dezvoltă ciminalitatea transnațională, devine imposibil de a nu construi o Europă cu reglementări de ordin penal relativ uniforme.

Pentru înlăturarea piedicilor în complexul proces de luptă cu criminalitatea, la nivel internațional se propun unele recomandări atît în materia dreptului penal material cît și procesual. Uniformizarea este invocată de dreptul penal european, care ar cuprinde ansamblul normelor penale comune mai multor state europene în vederea luptei cu criminalitatea și în special contra criminalității transnaționale organizate. Prin extremitate, se poate vorbi de o bipolaritate a dreptului penal european, distingîndu-se un drept penal în cadrul Consiliului Europei și altul comunitar. Prima categorie cuprinde domeniul drepturilor omului și a cooperării polițienești și judiciare, iar a doua este cea a dreptului comunitar. Prin urmare dreptul penal european comportă trei aspecte: cooperarea între state în materie penală; drepturile omului; dreptul comunitar.

Crearea unui spațiu comun de libertate, de securitate și de justiție implică faptul ca unele infracțiuni să fie incriminate într-o manieră similară celei existente într-un alt stat unde a fost comisă infracțiunea. Din această perspectivă și legislația penală a României trebuie să corespundă unor exigențe europene și în mod prioritar celora în materia drepturilor omului. Evident, o conformare prescripțiilor europene în vederea asigurării unei uniformizări totale este imposibilă, dar nici nu se cere, or aderarea presupune un minim de racordare la normele europene. În această ordine de idei, de fiecare dată urmează să se țină cont în soluționarea cauzelor și de specificul național, de tradițiile și de particularitățile juridice sau situații de fapt existente într-un stat sau regiune, de concepțiile vremii și conjuncturile politice și sociale din stat.

Dreptul penal european își propune stabilirea unui cadru restrîns de reglementare care urmează a fi cercetat.

Fiind o disciplină nouă, dreptul penal european se fundamentează pe studiul și interpretarea actelor internaționale în materie penală care vizează domeniul asistenței juridice, a protecției drepturilor omului și a dreptului comunitar.

Articolul 6:

1. Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă și publică, într-un termen rezonabil cauzei sale, de către un tribunal independent și imparțial, instituit prin lege, care va hotărî fi e asupra încălcării privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fi e pronunțată în mod public, dar accesul presei și publicului poate fi interzis în sala de ședințe în interesul moralității, ordinii publice sau al securității naționale într-o societate democratică, când o cer interesul minorilor sau protecția vieții private a părților la proces sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când în virtutea unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă prejudiciu intereselor justiției.

2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăția sa n-a fost în mod legal stabilită.

3. Orice persoană acuzată de o infracțiune are ca minimum următoarele drepturi:

(a.) să fi e informată, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și de o manieră detaliată asupra naturii și cauzei acuzării împotriva sa;

(b.) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

(c.) să se apere singură sau să fi e asistată de un apărător ales de ea, și dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistată în mod gratuit de un avocat din ofi ciu, atunci când interesele justiției o cer;

(d.) să interogheze sau să solicite interogarea martorilor în apărarea sa și să obțină citarea și interogarea martorilor în apărarea sa în aceleași condiții ca și martorii acuzării;

(e.) să fi e asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită în timpul ședinței de judecată.

Conținutul noțiunii de proces echitabil.

Articolul 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil pentru a se Statua cu privire la drepturile și obligațiile cu caracter civil ale unui individ sau pentru a hotărî asupra oricărei acuzații penale aduse împotriva sa. Acesta este un articol pe care Comisia și Curtea îl interpretează în mod extensiv, întrucât este de o importanță fundamentală pentru funcționarea democrației. Primul paragraf al articolului 6 se aplică atât în civil cât și în penal în timp ce al doilea și al treilea paragraf se aplică doar în penal.

Dreptul la un proces echitabil reprezintă o aspirație unanimă a națiunilor democratice în dorința de a crea norme universale. Persoanele acuzate nu tebuie să aibă înlesniri să se asigure de sine stătător, dar ele trebuie să se bazeze pe înlesnirile oferite de autoritățile ce le trag la răspundere. Aceasta rezultă din faptul că persoanelor vulnerabile trebuie să li se ofere anumite garanții împotriva exercitării necorespunzătoare a puterii de stat. În contextul procesului penal, aceste garanții minime sunt numite dreptul la un proces echitabil.

Un proces echitabil conține următoarele drepturi :

de a nu fi reținut și deținut în lipsa unor temeiuri suficiente;

dreptul de a nu fi supus torturii;

de a fi informat cu privire la acuzații;

de a fi înștiințat cu privire la probele ce urmează a fi utilizate;

de a avea acces la o instanță de judecată echitabilă, independentă și imparțială;

de a beneficia de asistența juridică a unui avocat;

de a nu se autoincrimina;

de a fi prezumat nevinovat;

de a nu fi restrîns în capacitatea de a-și asigura propria apărare;

de a fi prezent la toate procedurile importante;

de a avea un proces public și un proces echitabil.

În cauza Medenica c Switherland (2001) : « Sarcina Curții EDO este de a determina dacă sistemul național respectă prescripțiile art. 6 ». “Nu ține de competența Curții de a se pronunța asupra erorilor de fapt sau de drept, care se pretinde că au fost comise de o instanță de judecată națională, decît dacă și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de Convenție. Ca o chestiune de principiu, rolul CEDO nu este de a determina dacă anumite probe – cum ar fi cele obținute illegal – pot fi admise, sau dacă reclamantul a fost sau nu vinovat. Întrebarea Curții este dacă procedurile în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, au fost echitabile” (Allan c UK 2002).

Dreptul la un proces echitabil ia naștere în diferite etape ale procesului penal, iar uneori poate să nu aibă o legătură cu ședințele de judecată propiu-zise în care se stabilește vinovăția sau nevinovăția acuzatului. Acest drept apare cînd autoritățile consideră o persoană ca bănuită de săvîrșirea unei infracțiuni.

Curtea interpretează foarte larg noțiunea de „drepturi și obligațiuni civile”. În cauza Ringeisen c. Austriei (1971), Curtea a hotărât că acești termeni trebuie să fi e autonomi și că de aceea nu este necesar să facem deosebire între problemele de drept privat și de drept public și nici să se limiteze aplicabilitatea acestei expresii la litigiile dintre particulari. Când un drept este explicat în legea internă a unui Stat, Curtea îl va considera drept civil în sensul Articolului 6.1 (Balmer-Schafroth și alții c. Elveției (1997) (dreptul la protecția integrității fi zice); Winterwerp c. Olandei (1979) și Matter c. Slovaciei (1999): determinarea Statutului de titular al capacității civile; astfel Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit (1995) și Kurzac c. Poloniei (2001): dreptul de a se bucura de o bună reputație).

Pentru ca articlul 6 să se aplice într-un context civil, trebuie ca un „litigiu” care se referă la un drept civil. Curtea a spus de mai multe ori că articolul 6.1 se aplică procedurilor ale căror rezultat are o incidență directă asupra determinării și/sau conținutului material al unui drept sau a unei obligațiuni cu caracter privat (König c. Germaniei (1978): retragerea dreptului de a conduce o clinică privată sau a dreptului de a continua să exercite medicina); Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgiei (1981): procedura disciplinară în fața unei asociații profesionale; De Moor c. Belgiei (1994): procedura care stabilește dreptul de a fi admis la barou; Feldbrugge c. Olandei (1986): procedură angajată pentru a continua să primească alocații de asigurare medicală; Deumeland c. Germaniei (1986): procedură începută în fața tribunalelor de securitate socială pentru a obține o pensie suplimentară de văduvie în cadrul regimului de asigurare contra accidentelor de muncă; și Schouten și Meldrum c. Olandei (1994): procedură care contestează obligațiunea de a cotiza regimul de securitate socială). Procedurile începute în fața Curților constituționale sunt de asemenea conduse de articolul 6, dacă rezultatul lor este decisiv pentru un drept civil protejat de această dispoziție (H. c. Franței (1989) și Kraska c. Elveției (1993)).

Chiar analiza abstractă a unei legi poate uneori fi decisivă pentru a profi ta de un drept civil, în această calitate, cerut de exigența de echitate (Süssmann c. Germaniei (1996)). De fapt, orice procedură a cărui rezultat este decisiv pentru determinarea unui drept civil trebuie să corespundă criteriilor articolului 6 (Ringeisen c. Austriei (1971)). Deciziile luate de Curțile constituționale cu privire la fondul unei cauze pot, de asemenea, fi considerate ca decizii în sensul articolului 6, însă nu este la fel cu hotărârile acestor jurisdicții care se pronunță cu privire la conformitatea cu dreptul constituțional intern al deciziilor făcute de tribunalele naționale (Sramek c. Austriei (1984) și Buchholz c. Germaniei (1981)).

Semnificația expresiei „acuzație în materie penală”

La fel cum a făcut pentru noțiunea de „drept sau obligațiune civilă”, Curtea europeană pentru drepturile Omului a adoptat o interpretare largă a noțiunii de „acuzație penală” în sensul articolului 6 al Convenției și aplică trei criterii pentru a determina dacă un subiect particular intră în câmpul său de aplicare, precum natura și severitatea pedepsei ispășite (Pierre-Bloch c. Franței (1997)). În același timp, Curtea a mai afirmat că declararea unei oarecare infracțiuni drept „necondamnabilă” nu înseamnă sustragerea acesteia de sub protecția Articolului 6 (Adolf c. Austriei (1982) și Öztürk c. Republicii Federative Germane (1984)). Dacă un control fiscal descoperă o importantă majorare de impozite, scopul care este totodată disuasiv și represiv al penalităților, precum suma lor potențială și reală, este suficient pentru a arăta că reclamantul a fost acuzat de o infracțiune penală în scopul articolului 6 (Janosevic c. Suediei (2002) și Västberga Taxi Aktiebolag și Vulic c. Suediei (2002)).

În ceea ce privește chestiunea de a ști când o persoană este considerată ca fiind „acuzată” de o infracțiune penală în sensul articolului 6.1, Curtea a estimat că răspunsul depinde de faptul de a ști dacă un Stat ia „alte măsuri care implică un astfel de reproș [cel de a fi îndeplinit o infracțiune penală] și care are drept consecință, de asemenea, repercusiuni importante asupra situației suspectului” (Foti și alții c. Italiei (1982)). Organele Convenției au estimat ca criteriul „repercusiuni importante” prevede asemenea măsuri ca publicarea unui mandat, perchezițiile localurilor sau ale persoanelor. Pe de altă parte, nu răspunde acestui standard deschiderea unei anchete de poliție, interogarea martorilor sau alte activități ce nu au un efect direct asupra celui interesat.

Într-un proces penal, etapa determinării pedepsei este, de asemenea, dirijată de articolul 6. Curtea a conchis de a o infracțiune penală] și care are drept consecință, de asemenea, repercusiuni importante asupra situației suspectului” (Foti și alții c. Italiei (1982)). Organele Convenției au estimat ca criteriul „repercusiuni importante” prevede asemenea măsuri ca publicarea unui mandat, perchezițiile localurilor sau ale persoanelor. Pe de altă parte, nu răspunde acestui standard deschiderea unei anchete de poliție, interogarea martorilor sau alte activități ce nu au un efect direct asupra celui interesat.

Într-un proces penal, etapa determinării pedepsei este, de asemenea, dirijată de articolul 6. Curtea a conchis de asemenea o încălcare a acestei prevederi când perioada numită condamnabilă (tariff) a pedepsei aplicate unui deținut condamnat fusese fixat nu de către tribunal dar de secretarul de Stat al justiției (V. c. Regatului Unit (1999) și Easterbrook c. Regatului Unit (2003)).

Articolul 6 se aplică cazurilor când o persoană poate invoca un „interes protejat” precum un drept enunțat în legislația națională sau un drept obținut (de exemplu un drept la o pensie când interesatul a plătit cotizațiile la o casă de pensii). El nu se aplică chestiunilor care depind de dreptul public precum deciziile cu privire la intrarea, afl area și deportarea străinilor (Maaouia c. Franței (2000)), extrădarea (Mamatkutlov și Abdurasulovic c.Turciei (2004)) sau litigiile electorale (Pierre-Bloch c. Franței (1997)). Precum s-a arătat mai sus, articolul 6 nu se aplică cu atât mai mult în lipsa unui litigiu (Kienast c. Austriei (2003)). Obligațiunea de a achita impozitul nu intră în mod fi resc în câmpul de aplicare al articolului 6, în măsura în care Curtea consideră că chestiunile fi scale fac parte din prerogativele esențiale ale autorității publice (Ferrazzini c. Italiei (2001)). Totuși, dacă autoritățile impun amenzi sau alte penalități prin intermediul unei sancțiuni penale în cadrul unui contencios fi scal, dispozițiile articolului 6 cu privire la acuzațiile în materie penală sunt aplicate (Västberga Taxi Aktiebolag și Vulic c. Suediei (2002)) și Janosevic c. Suediei (2002)). Curtea a stabilit de asemenea aceeași distincție cu privire la exercitarea prerogativelor unui tribunal în materie de asigurare a calmului și ordinii în sala de judecată prin intermediul sancțiunilor împotriva unei părți care incită la tulburări (Putz c. Austriei (1996)). În cele două contexte, Curtea ține cont de astfel de factori precum scopul desuasiv sau represiv al sancțiunilor eventuale impuse, precum și natura și caracterul acestei sancțiuni, pentru a determina dacă instanța intră în câmpul de aplicare al articolului 6.1.

În general, articolul 6 nu se aplică relațiilor interne între organele guvernamentale și funcționarii lor (Neigel c. Franței (1997): procedură în vederea unei reintegrări în rezultatul punerii în disponibilitate pentru convenență personală), nici în cazurile când funcționarul exercită o parte a drepturilor suverane ale Statului (Pellegrin c. Franței (1999) și Mosticchio c. Italiei (2000)). Totuși, dacă o persoană își asumă doar aceste responsabilități de încredere la nivelul sectorului public, Curtea consideră că articolul 6 poate fi aplicat (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. Franței (2000): nereînnoirea unui contract al unui expert tehnic pe lângă guvern și Devlin c. Regatului Unit (2001): alegație de discriminare în recrutarea pentru un post de rang inferior în funcția publică).

Articolul 6 poate uneori fi declarat inaplicabil măsurilor destul de nesemnificative și temporare, chiar în contextul penal (Escoubet c. Belgiei (1999): retragere temporară a unui permis de conducere în urma unui accident; Janosevic c. Suediei (2002) și (Västberga Taxi Aktiebolag și Vulic c. Suediei (2002): refuzul tribunalelor de a suspenda efectul măsurilor de executare în timpul unor lungi proceduri de recurs contra unei majorități de impozit luate de fisc). Totuși, când efectul unei măsuri temporare este important și riscă să aibă consecințe ireversibile asupra rezultatului procedurii cu privire la faptul de a determina un drept, articolul 6 este aplicabil (Markass Care Hire Ltd c. Ciprului (2001): decizia provizorie a unui tribunal care obligă societatea reclamantă să restituie o mare porțiune din plata sa unei societăți cu care ea a încheiat un acord de închiriere).

Natura infracțiunii: aplicabilitatea normei și scopul pedepsei

Este important a stabili dacă fapta se califică ca penală în sensul convenției. Pentru ca o faptă să poată fi considerată penală, trebuie examinate următoarele criterii:

dacă norma care califică fapta comisă în statul pîrît, aparține dreptului penal ;

natura abaterii ;

natura și gradul de severitate ale eventuale pedepse (Ziliberberg c RM 2005).

Primul criteriu are o importanță relativă, al doilea și al treilea criteriu sunt alternative și nu cumulative: pentru ca art.6 să devină aplicabil, este sufficient ca abaterea în cauză să fie, prin natura sa, « penală » din punct de vedere al Convenției sau ar trebui să facă persoana în cauză pasibilă de o sancțiune care datorită naturii sale și gradului de severitate, ține de obicei de domeniul penal.

În Ziliberberg c Moldova, reclamantul a fost condamnat pentru o contravenție administrativă – participarea la o demonstrație neautorizată – și a fost sancționat de instanța de judecată cu amendă. CEDO a constatat că caracterul general al CCA al RM și scopul pedepselor, care este atît de a pedepsi, cît și de a preveni, sunt suficiente pentru a arăta că în sensul art.6 reclamantul a fost acuzat de o abatere penală. Natura penală a faptei a fost dovedită de faptul că reclamantul a fost reținut de poliție pentru cîteva ore, interogat de ofițerii de urmărire penală și condamnat de colegiul penal al instanței de judecată. Suplimentar Curtea a stabilit că CCA conține prevederi cu privire la circumstanțe atenuante și agravante, răspunderea pentru tentativă de comitere a unei contravenții, legitima apărare, care indică natura penală a contravențiilor administrative. Amenda aplicată întrecea cu 60% venitul lunar al reclamantului, fiind astfel o pedeapsă prea severă. Acesta poate fi considerat un alt argument în favoarea aplicabilității art.6.

Semnificația expresiei  termen „rezonabil”

Cele mai multe cauze examinate de Curtea europeană a Drepturilor Omului se referă incontestabil la un proces echitabil într-un termen rezonabil. Printre factorii pe care organele Convenției au examinat pentru a aprecia caracterul rezonabil al acestui termen fi gurează

1) complexitatea cauzei,

2) modul în care autoritățile au examinat dosarul,

3) comportamentul reclamantului și

4) miza instanței pentru acesta din urmă(interesele acuzatului) (a se vedea, de exemplu, Buchholz c. Germaniei (1981)).

Curtea a evaluat complexitatea unei cauze în special în funcție de natura faptelor sau de punctele de drept ridicate, de numărul acuzațiilor, de părți sau de martori, precum și de existența eventuală a procedurilor paralele sau conexe sau de elemente internaționale.

În ceea ce privește conduita reclamntului, Curtea a considerat că un individ acuzat de o infracțiune penală nu este obligat să ajute la accelerarea mersului procedurii intentate împotriva lui (Eckle c. Germaniei (1982)). Comportamentul avocatului unei persoane poate fi atribuit acestei persoane, încât o întârziere în esență din cauza acțiunii sau a inacțiunii unui apărător nu implică încălcarea articolului 6 (Punzelt c. Republicii Cehe (2000)).

În ceea ce privește comportamentul autorităților, Curtea consideră că Statul este responsabil de orice întârzieri cauzate de un organ administrativ sau judiciar. Fiecărui Stat îi revine deci de a ajusta sistemul său judiciar în așa fel încât să permită organizarea proceselor într-un termen rezonabil.

Curtea a respins argumentele guvernelor care nu respectă norma în materie de termen, invocând insuficiența resurselor de personal sau creșterea masivă a volumului contenciosului (De Cubber c. Belgiei (1984) și Guincho c. Portugaliei (1984)). Ea a mai refuzat de asemenea să admită că unele împrejurări politice pot justifi ca termenul lung când aceste împrejurări se produc mai mulți ani după introducerea procedurii (Pammel c. Germaniei (1997) și Probstmeier c. Germaniei (1997)). O stocare temporară nu implică responsabilitatea Statelor contractante, cu condiția ca ele să ia rapid măsurile cerute pentru a face față unei situații excepționale. Termenul în procedurile civile începe odată cu data deschiderii procedurii iar în procedurile penale de la data acuzării. În procedurile civile, termenul include nu doar timpul cerut pentru a parveni la o decizie defi nitivă dar și termenul necesar pentru executarea sentinței (Di Pede c. Italiei (1996) și Guillemin c. Franței (1997)). În materie penală, Curtea a stabilit că termenul începe de la momentul notifi cării ofi ciale, provenind de la o autoritate competentă, cu privire la învinuirea de a fi săvârșit o infracțiune” (Deweer c. Belgiei (1980)). În cauza Eckle c. Republicii Federative Germane (1982), Curtea a adăugat criteriul de a ști dacă situația [suspectă] a fost în mod substanțial afectată”, ceea ce reprezintă același criteriu ce se aplică pentru a decide dacă reclamantul trebuie acuzat de o infracțiune penală (în această instanță, cele două proceduri au continuat timp de 17 și 10 ani respectiv. Termenul ia sfârșit în ziua când decizia celei mai înalte instanțe naționale devine definitivă. În linii generale Curtea îi permite Statului unele abateri în legătură cu durata procedurilor civile și de cele penale. Ea a stabilit în mod coerent în cazurile legate de durata procedurilor de compensație înaintate de persoane infectate de SIDA prin transfuzie de sânge, Curtea se conduce de criterii stricte (X. c. Franței (1992), Karakaya c. Franței (1994), A. și alții c. Danemarcii (1996)) și în cazurile procedurilor care au legătură cu copiii plasați în grija autorităților publice și problemele conexe (Hokkanen c. Finlandei (1994) și Ignaccolo-Zenide c. Regatului Unit (2000)).

Dacă ea examinează miza procedurii pentru reclamantul care pretinde că o procedură este prea lungă, Curtea europeană pentru Drepturile Omului ține cont de alte drepturi protejate susceptibile de a fi afectate de o întârziere nepotrivite (Stratégies et Communication et Dumoulin c. Belgiei (2002): interesele comerciale ale unei societăți lezate de durata anchetei penale asupra administratorului său delegat și prin confi scarea, în cadrul instrucției, a pieselor contabile esențiale). În această privință, judecătorii de la Strasbourg au remarcat că procedurile care se refereau la desemnarea pazei sau dreptului la vizită a copiilor trebuie să fi e examinate deosebit de rapid (a se vedea, de exemplu, Nuutinen c. Finlandei (2000) și E.P. c. Italiei (1999)), la fel și procedurile care se referă la determinarea capacității juridice a unei persoane în funcție de sănătatea sa mintală (Matter c. Slovaciei (1999) și Lutz c. Franței (nr. 2) (2003)).

Cu toate că în principiu Curtea poate doar să cunoască cauze survenite după intrarea în vigoare a Convenției pe teritoriul unui Stat dat, ea ține de asemenea cont – în cererile care se referă la durata procedurii – de specificul situației la data intrării în vigoare.

Comportarea autorităților :În Holimiov c Moldova 2006, Curtea a constatat că procesul penal care a decurs mai mult de 4 ani și 9 luni nu a satisfăcut cerința unui termen rezonabil. Complexitatea cauzei a fost redusă de faptul că autoritățile au audiat doar patru persoane cu privire la pretinsele infracțiuni. În timp ce numeroasele cereri ale inculpatului privind asistența medicală și de aschimba avocatul au cauzat întîrzieri semnificative, comportamentul său ulterior nu a avut impact esențial asupra duratei procesului. Întîrzierile au fost determinate de omisiunea instanței de a continua procesul timp de 5 luni, de absența judecătorului sau procurorului, intervalle lungi dintre ședințe. Mai mult decît atît, instanțele trebuiau să acționeze cît mai repede din cauza stării sănătății reclamantului și lipsei sistenței medicale.

Complexitatea cauzei : Kalașnicov c Rusia 2002, perioada de 5 ani dintre reținere și încheierea judecății a constituit o violare a art. 6 într-o cauză de delapidare cu un singur acuzat.

Situația reclamantului : întîrzierile judiciare pot deveni nerezonabile, dacă acuzatul așteaptă procesul fiind în custodie (arest). « Detenția poate fi justificată doar dacă există indicii clari a unei necesități veritabile de interes public care, fără a lua în seamă prezumția de nevinovăție, devansează regula respectării libertății individuale prevăzute de art. 5 al CEDO (Jablonski c Poland 2000).

După art 20 CPP RM, urmărirea penală și judecarea cauzei penale în care acuzații sunt arestați preventiv precum și minori, se fac de urgență și în mod prioritar. După trimiterea cauzei în instanța de judecată, termenul judecării cauzei cu menținerea acuzatului în stare de arest, din ziua primirii cauzei în instanța de judecată și pînă la pronunțarea sentinței, nu poate depăși 6 luni, pentru o infracțiune pentru care legea prevede maximum 15 ani închisoare, și 12 luni – dacă prevede pedeapsa maximă de pînă la 25 ani sau detenția pe viață. După expirarea acestor termene, în cazuri excepționale, acuzatul poate fi menținut în arest în baza unei încheieri a instanței de judecată, care poate fi contestată cu recurs.

Semnificația expresiei „instanță independentă și imparțială”

Dreptul la un tribunal în virtutea articolului 6.1

Administrarea echitabilă a justiției începe prin garantarea pentru orice persoană a accesului la un tribunal care are toate atributele unei forme judiciare de control. Accesul la o instanță judiciară trebuie să fi e real și nu doar formal. Orice restricție a accesului trebuie să urmărească un scop legitim și mijloacele utilizate trebuie să fi e proporționale acestui scop (Tinnelly & Sons Ltd. și alții și McElduff și alții c. Regatului Unit (1998)). Cu toate că accesul la tribunal poate fi limitat în anumite împrejurări – de exemplu din cauza termenului legal, al depunerii de către solicitant într-o procedură civilă a unei garanții la momentul formării unui recurs, sau al limitării capacității de a exercita o acțiune în justiție a minorilor și incapabililor majori – aceste limitări nu trebuie să aducă atingere însăși esenței dreptului la un tribunal (Brualla Gómez de la Torre c. Spaniei (1977); Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit (1995); Kreuz c. Poloniei (2001) și Aït-Mouhoub c. Franței (1998)). Curtea poate considera că articolul 6 a fost încălcat atunci când o jurisdicție de apel respinge un recurs din cauză că apelantul nu a îndeplinit integral propriile sale obligațiuni de a executa cauzele deciziei contestate (Annoni di Gussola și alții c. Franței (2000), Bayle c. Franței (2003), Pages c. Franței (2003) și Garcia Manibardo c. Spaniei (2000)).

În anumite împrejurări, este necesară o asistență juridică profesională pentru a se asigura că persoana vizată se bucură efectiv de dreptul său la un tribunal. În ceea ce privește persoanele nevoiașe, această condiție poate fi îndeplinită prin intermediul ajutorului judiciar (Airey c. Irlandei (1979) și Aerts c. Belgiei (1998)), sau, în lipsa unui astfel de ajutor cu privire la procedurile civile, prin intermediul altor mijloace (Andronicou și Constantinou c. Ciprului (1997)). Dacă un birou de ajutor jurisdicțional determină că o asistență profesională este crucială pentru buna desfășurare a procedurii, accesul efectiv la tribunal capătă o astfel de reprezentare (Bertuzzi c. Franței (2003): refuzul succesiv a mai multor avocați de a reprezenta în justiție reclamantul – benefi ciar de ajutorul judiciar – în acțiunea sa de despăgubiri contra unui avocat). Totuși, Curtea a mai considerat că un Stat poate refuza să acorde ajutor judiciar fără a încălca articolul 6 dacă este clar că individul care cere acest ajutor cunoaște bine legea aplicabilă și nu se confruntă cu probleme complicate (McVicar c. Regatului Unit (2002)) sau în lipsa oricărui motiv serios de apel care cere asistența unui profesional în drept (Del Sol c. Franței (2002) și Essaadi c. Franței (2002)).

Un Stat nu poate limita nici exclude controlul judiciar al litigiilor care intră în câmpul de aplicare al articolului 6.1 (Glod c. României (2003): legalitatea deciziilor unui organ administrativ; și Popovici și Dumitrescu c. României (2003): naționalizarea bunurilor imobiliare) sau excluderea anumitor categorii de justițiabili (Golder c. Regatului Unit (1975): prizonieri; Keegan c. Irlandei (1994), Sommerfeld c. Germaniei (2001) și Hoffmann c. Germaniei (2001): tați celibatari; Luordo c. Italiei (2003): falimente; Philis c. Greciei (1991): inginer independent; Biserica catolică din Canée c. Greciei (1997) și Sfi ntele mănăstiri c. Greciei (1994): biserici și mănăstiri specifi ce). La fel, un Stat nu poate acționa pentru a infl uența rezultatul unei proceduri pendinte în fața tribunalelor sau de a limita efectele anumitor sentințe exploatând dreptul intern (Rafi năriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei (1994), Papageorgiou c. Greciei (1997), Multiplex c. Croației (2003), Kutiċ c. Croației (2002), Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franței (1999), Anagnostopoulos și alții c. Greciei (2000)). Chiar în lipsa unei legislații care afectuează rezultatul unei procedure judiciare, dacă un tribunal refuză să examineze fapte esențiale înainte de a se pronunța, lipsindu-se astfel de exercitarea propriei sale jurisdicții, este încălcat dreptul de acces la tribunal (Terra Woningen B.V. c. Olandei (1996), Chevrol c. Franței (2003), Rotaru c. României (2000) și Koskinas c. Greciei (2002)), la fel ca și atunci când tribunalul cere unui ministru să interpreteze un tratat înainte de a respinge o cerere fondată pe această interpretare (Beaumartin c. Franței (1994)). În fi ne, autoritățile executive responsabile de executarea unei hotărâri legale nu pot refuza îndeplinirea (Jasiūniené c. Lituaniei (2003); Antonakopoulos, Vortsela și Antonakopulou c. Greciei (1999): refuzul autorităților de a aplica sentințele defi nitive și obligatorii ale tribunalelor).

Posibilitatea unei ingerințe ex post facto a autorităților executive

Principiul preeminenței dreptului conferă Statului sau altor autorități publice datoria nu doar să se conformeze ordonanțelor sau deciziilor judiciare luate împotriva lor, însă de asemenea și deciziile adoptate în contextul unei proceduri administrative (Hornsby c. Greciei (1997) și Immobiliare Saffi c. Italiei (1999)).

Dacă autoritățile executive dispun de puterea de a cere în mod unilateral revizuirea sau anularea unei decizii de justiție defi nitive, poate fi încălcat articolul 6. De exemplu, dacă mai multe autorități guvernamentale sunt abilitate să formuleze obiecții împotriva rezultatului unei proceduri judiciare Curtea consideră că posibilitatea de anulări repetate a unei judecăți definitive, este, ca atare, incompatibilă cu principiul de securitate a rapoartelor juridice (Sovtransavto Holding c. Ucrainei (2002)). Încălcarea poate rezulta de asemenea dintr-o situație în care Curtea supremă își ia competența de a statua cu privire la cererile care se referă la încălcarea drepturilor protejate de autoritățile executive (Vasilescu c. României (1998) și Brumărecu c. României (1999)).

În anumite cazuri, autoritățile executive responsabile de punerea în acțiune a deciziilor judiciare au oprit deciziile care puteau crea obstacole sau să întârzie la nesfârșit această punere în acțiune. În cauza Satka și alții c. Greciei (2003), Statul a blocat emiterea sentințelor cu privire la proprietate a bunurilor imobiliare de orice efect practic, adoptând o serie de decrete administrative care descriau utilizarea rezervată acestor bunuri și, în cauza Immobiliare Saffi c. Italiei (1999) – precum și în nenumărate cauze similare – prefecturile responsabile de aplicarea deciziilor tribunalelor care ordonă

restituirea proprietăților imobiliare utilizase puterea lor discreționară pentru a refuza ajutorul poliției în operațiile de expulzare. Un Stat nu poate cu atât mai mult invoca difi cultăți fi nanciare pentru a justifi ca neplătirea indemnizațiilor acordate de un tribunal (Burdov c. Federației Ruse (2002)).

Accesul la un tribunal și imunitatea

Cu toate că articolul 6 se aplică la multe litigii între persoane particulare și Stat, diverse imunități și privilegii acordate Statului sau agenților săi pot împiedica tribunalele să statueze asupra anumitor cauze. Organizațiile internaționale pot fi în situația de a acorda o imunitate de urmărire civilă în fața tribunalelor naționale din țara lor gazdă (Waite și Kennedy c. Germaniei (1999): confl ict de lucru). La fel, imunitatea de care se bucură misiunile diplomatice și ambasadele pot pune obstacole procedurale examinării anumitor plângeri civile de către tribunalele naționale (Fogarty c. Regatului Unit (2001): litigiul cu privire la recrutarea pentru un post). În ceea ce privește litigiile civile care nu provin din dreptul muncii, Curtea nu a constatat nici o încălcare a articolului 6 în cauza în care tribunalele Regatului Unit a conchis asupra imunității urmăririlor civile ale guvernului kuweďtian Regatului Unit pentru reparațiile care rezultau din rănile corporale aplicate prin tortură de agenții acestui guvern (Al-Adsani c. Regatului Unit (2001)). În cauza McElhinney c. Irlandei (2001) de asemenea, Curtea a considerat că Irlanda putea oferi imunitate Regatului Unit cu privire la acțiunile soldaților britanici în Irlanda de Nord astfel încât delictele civile comise de interesați să poată fi considerate ca acta jure imperii (îndeplinite în exercitarea puterii publice). Constatând că Irlanda nu depășise marja sa de apreciere limitând dreptul de acces la un tribunal, Curtea a relevat că reclamantul putuse intenta o acțiune în fața tribunalelor britanice.

Un Stat care își acordă sie sau funcționarilor săi o imunitate de responsabilitate civilă în numele „interesului public” trebuie totuși să ofere alte recursuri pentru despăgubiri persoanelor care fusese rănite din cauza acțiunilor compartamentului agenților puterii publice (Osman c. Regatului Unit (1998)).

La fel, a acorda membrilor aparatului judiciar o imunitate față de responsabilitățile civile nu este compatibil cu articolul 6 decât dacă alte mijloace sunt propuse persoanelor care doresc să obțină o compensație pentru pagubele care le-au fost aplicate de un membru al sistemului judiciar (Ernst și alții c. Belgiei (2003)). Curtea a considerat inadmisibil pentru un membru al parlamentului de a invoca imunitatea sa pentru a scăpa de urmăririle pentru defăimare într-un litigiu care a survenit în afara contextului politic, în timp ce această imunitate se baza pe o rezoluție adoptată de însăși parlament și că persoana care se considera defăimată nu dispunea de nici un alt mijloc de a obține satisfacție (Cordova c. Italiei (nr. 1 și 2) (2003)).

Precum s-a spus mai sus, articolul 6.1 face trimitere atât la procedurile cât și la procedurile penale, pe când paragrafele 2 și 3 ale articolului se aplică doar în penal. Este important atunci de reținut că condițiile generale enunțate în articolul 6.1 să convință condițiilor prescrise de articolele mai specifice. Există de asemenea, principii care nu sunt deschise, așa-numite de „echitate” care nu sunt în mod direct enunțate însă care au importanța lor pentru a înțelege punerea lor în acțiune.

Independența și imparțialitatea tribunalelor

Principiile ascunse pentru independența și imparțialitatea unui tribunal sunt strâns legate de cele care conduc dreptul la un tribunal (a se vedea secțiunea precedentă). Principiul ascuns clauzei de independență și imparțialitate este separarea puterilor, însă nici Convenția nici organele sale

nu implică mijloacele de a răspunde acestei condiții. Totuși, din jurisprudența de la Strasbourg decurge clar că judecătorii nu pot fi legați prin interpretarea legii făcute de membrii puterii legislative sau executive. Curtea a constatat astfel o încălcare în cauza Sovtransavto Holding c. Ucrainei (2002) în care Președintele Ucrainei scrisese la Curtea supremă de arbitraj pentru a-i cere să „apere interesele naționalilor ucraineni” împotriva celor ai societății comerciale rusești reclamante. A existat de asemenea o încălcare din moment ce funcțiile judiciare și legislative sunt combinate (McGonnell c. Regatului Unit (2000): judecătorul din Guernesey prizida curtea care era responsabilă de a statua cu privire la contestarea aplicării unui plan de amenajare a teritoriului adoptat cu participarea sa în calitate de judecător adjunct).

Precum s-a spus mai sus apropo de dreptul la un tribunal, autoritățile guvernamentale nu pot trece cu tăcerea sau nu pot refuza să aplice deciziile luate de un tribunal judiciar (Hornsby c. Greciei (1997)). În ceea ce privește independența și imparțialitatea tribunalului însăși, Curtea a stabilit că, chiar dacă persoane fi zice sunt califi cate pentru a trata o problemă dată și dacă nu este un motiv de a pune la îndoială integritatea lor personală, este important ca să se păstreze aparența de imparțialitate și independență obiectivă (Langborger c. Suediei (1989)). Această normă cere în mod special ca persoanele să statueze asupra unui punct specifi c fără a putea fi perceput ca întreținând relații cu una din părți (Sramek c. Austriei (1984): un membru al tribunalului era subordonat profesional unei dintre părți; Pescador Valero c. Spaniei (2003): un judecător era angajat parțial de una din părți la procedură; și Sigurdsson c. Islandei (2003): soțul unui judecător datora niște bani uneia din părți).

Autoritățile judiciare implicate la etapa introducerii nu se pot afl a în calitate de magistrați în cadrul ședinței unui proces-penal. (Tierce și alții c. Saint-Marin (2000), Rojas Morales c. Italiei (2000), Castillo Algar c. Spaniei (1998)) la un judecător – care ocupă un post de autoritate în sistemul judiciar – nu pot numi judecătorii responsabili de a audia o cauză în care el are un interes (Daktaras c. Lituaniei (2000)).

În cauza De Cubber c. Belgiei (1984), nu era admisibil ca judecătorul de instrucție și judecătorul fondului să fi e aceeași persoană și, în cauza Piersack c. Belgiei (1982), aceeași constatare a fost făcută cu privire la un președinte de tribunal care în prealabil participase la cauza judecată în calitate de procuror. În cauza Hauschildt c. Danemarcii (1989), Curtea a constatat o încălcare a articolului 6, căci judecătorul fondului hotărâse mai înainte asupra reținerii provizorii a acuzatului: deciziile cu privire la detenție trebuie să țină cont de indicii de culpabilitate și pot, în acest caz, să aducă un prejudiciu obiectivității procesului.

Convenția nu impune proces înaintea juraților. Totuși, într-o țară în care este instituit sistemul judiciar, se aplică cerințele de imparțialitate și independență. Curtea constată o încălcare a dispoziției în cauza Holm c. Suediei (1993), deoarece majoritatea juraților au legături cu acuzatul, dar nu a constatat o încălcare atunci când judecătorul a dat instrucțiuni clare juraților, ce hotărau un caz penal împotriva unui membru al minorității rasiale, unde unul din jurați a formulat în mod fals observații negative contra minorității din care făcea parte reclamantul (Sander c. Regatului Unit (2000)).

Independența și imparțialitatea tribunalelor: tribunalele militare și curțile de securitate ale Statului

Curtea a examinat mai multe cauze care denunțau lipsa independenței și a imparțialității curților de securitate ale Statului, tribunalelor militare și alte tribunale care acționau într-un context militar sau aproape militare.

Judecătorii de la Strasbourg au elaborat o jurisprudență foarte clară care interzice judecarea civililor de către tribunalele militare, mai ales în prezența legăturilor structurale strânse între autoritățile executive și ofi țerii care prezidau procesele (a se vedea, de exemplu, Çiraklar c. Turciei (1998) și Incal c. Turciei (1998)).

În ceea ce privește tribunalele militare, supravegherea sau controlul procesului de către autoritățile nejudiciare ridică mai pulte probleme. De exemplu, în cauza Findlay c. Regatului Unit (1997), Curtea a conchis o încălcare a articolului 6 în măsura în care un „ofi țer convocator” în fața curții marțiale plasase reclamantul în detenție provizorie în așteptarea procesului său, numit de judecătorii acestei curți, desemnat de personalul militar care trebuia să fie ca ofi țer procuror, ofi țer procuror asistent și ofi țer apărător adjunct, și să confi rme pedeapsa aplicată. Orice persoană care își asumă un rol în cadrul curții marțiale care are un rang inferior și depinde de comandamentul său. În pofida introducerii următoare a animitor reforme în sistem, Curtea a mai relevat unele puncte vulnerabile ale sistemului în cauza Morris c. Regatului Unit (2002): doi judecători tineri fusese numiți membri ai unei curți marțiale pe o bază ad hoc și unica cale de recurs împotriva deciziei negative consta într-o „autoritate de control” nejudiciară căreia curtea penală de apel îi refuzase autorizația de apel fără ca aceasta să considere necesar de a ține o audiere. Totuși, Curtea nu a considerat că a fost încălcat articolul 6 într-o cauză în care președintele unei curți marțiale era pe punctul de a pleca la pensie și nu mai putea decide evaluarea superiorilor săi ierarhici și în care doi judecători ordinari aveau o instruire specială în materie de proceduri disciplinare (Cooper c. Regatului Unit (2003)).

Un tribunal „stabilit prin lege”

Curtea a constatat o lipsă a obligațiunii de a stabili un tribunal prin lege în câteva cauze rare. În Coëme și alții c. Belgiei (2000), ea a constatat o încălcare a acestei prevederi pentru că curtea de casație hotărâse de a uni cauzele, din motivul că exista o legătură de conexiune între persoane particulare și ministru, lipsind astfel reclamanții, împotriva voinței lor, de judecătorul lor natural. Unind cauzele, Curtea de casație belgiană invocase un articol al Constituției – care prevedea, cu titlu excepțional, judecarea miniștrilor de către această jurisdicție – fără a cita cea mai mică prevedere care să poată servi drept bază legală pentru judecarea persoanelor fi zice. Dacă legea ea-însăși fi xează componența unui tribunal, nerespectarea acestor prevederi implică constatarea unei încălcări a articolului 6.1 (Posokhov c. Federației Ruse (2003) și Lavents c. Letoniei (2002)).

Dreptul la o audiere publică

Scopul publicității procedurilor judiciare este de a proteja persoanele împotriva unei administrări secrete a justiției. Interesele astfel protejate sunt nu doar cele ale părților în cauză, însă și cele ale publicului în general: trebuie de fapt de păstrat încrederea în aparatul judiciar. Prin urmare, o procedură deschisă doar pentru părți și reprezentanții lor nu corespunde exigențelor acestei prevederi a Convenției (Kadubec c. Slovaciei (1998) și Malhous c. Republicii Cehe (2001)). La fel, condiția de asigurare a unei audieri publice nu este satisfăcută dacă un proces-penal se ține în incinta unei închisori, cel puțin dacă se ia măsuri pentru a infoma publicul asupra locului acestei închisori, modalitățile de acces la tribunal și alte informații similare (Riepan c. Austriei (2000)). Totuși, presa și publicul pot fi excluși de la audierile disciplinare ținute într-o închisoare (Campbell și Fell c. Regatului Unit (1984)).

Condițiile de asigurare a audierii publice sunt valabile doar pentru etapele procedurii care afectează decizia judiciară într-o cauză dată și respectarea sa trebuie să fi e verifi cată în conformitate cu caracteristicile procesului preconizat în ansamblul său (Axen c. Germaniei (1983)).

Curtea a precizat că caracterul public al audierii include de asemenea dreptul la o audiere în primă instanță (Ezelin c. Franței (1991), Bakker c. Austriei (2003), Stefanelli c. Saint-Marin (2000), Forcellini c. Saint-Marin (2003) și Sigurthor Arnarsson c. Islandei (2003)), în special când o parte la cauză face în mod direct cerere (Fischer c. Austriei (1995) și Eisenstecken c. Austriei (2000)) sau când o instanță judiciară procedează la examinarea faptelor și punctelor de drept (Fredin c. Suediei (nr. 2) (1994) și Fischer c. Austriei (1995)). Totuși, Curtea a considerat că o audiere nu este indispensabilă în cauzele care ridică probleme de fapt și de fond care pot fi rezolvate pe baza dosarului și a concluziilor scrise de părți. În orice caz, totuși, sentințele trebuie să fi e pronunțate public (Rushiti c. Austriei (2000)).

Echitatea procedurii: aspecte suplimentare

După cum s-a spus mai sus, Curtea a precizat conținutul principiilor de echitate într-o jurisprudență abundentă care include numeroase cauze complexe. Principala considerare a judecătorilor de la Strasbourg în examinarea cauzelor de acest tip este următoarea: „Poate oare fi procedura în ansamblul său conformă normelor de echitate în sensul articolului 6.1 al Convenției”?

Principiul egalității armelor

Cel mai important dintre principiile neformulate ale Articolului (6) este cel al „egalității armelor” – ideea că fi ecare parte din proces trebuie să aibă șanse egale pentru a-și prezenta cauza (Neumeister c. Austriei (1968)) și că nimeni nu trebuie să benefi cieze de un avantaj substanțial asupra adversarului său. Principiul egalității armelor include noțiunea conform căreia fiecare din cele două părți la o procedură are dreptul să obțină informații cu privire la faptele și argumentele părții adverse și trebuie să aibă șanse egale de a răspunde celuilalt. Curtea a conchis că a fost încălcat articolul 6 dacă o jurisdicție internă a fondat deciziile sale pe argumente care nu le erau cunoscute apărătorilor (Slimane-Kaïd c. Franței (2000), MacGree c. Franței (2003), Krčmáŕ și alții c. Republicii Cehe (2000), Fortum Corporation c. Finlandei (2003), APEH Üldözötteinek Szövetsége și alții c. Ungariei (2000) și Walston c. Norvegiei (2003)); dacă o parte a fost nevoită să refuze accesul la piesele procedurii (Kerojärvi c. Finlandei (1995), McMichael c. Regatului Unit (1995) și Foucher c. Franței (1997)) sau i-a fost refuzat dreptul de a înainta anumite dovezi (De Haes și Gijsels c. Belgiei (1997) și Mantovanelli c. Franței (1997)), plus lipsa unui martor cheie (Bönisch c. Austriei (1985), unde tribunalul a acceptat audierea numai a unei părți (Hiro Balani c. Spaniei (1994), Ruiz Torija c. Spaniei (1994) și Van Orshoven c. Belgiei (1997), Quadrelli c. Italiei (2000) și Keegan c. Irlandei (1994)); și când o parte nu a fost nici o dată informată despre datele relevante ale procesului intentat împotriva sa (Vacher c. Franței (1996) K.D.B. c. Olandei (1998) și Fretté c. Franței (2002)). Ministerul public asumă obligațiunea pozitivă de a divulga de fapt elementele de probă pertinente pentru apărare în timp util (Kuapila c. Finlandei (2000) și Dowsett c. Regatului Unit (2003)). Prezența unui reprezentant al guvernului în timpul deliberărilor unui tribunal poate duce la exercitarea unei infl uențe nepotrivite asupra procedurii (APBP c. Franței (2002)).

În cauzele Colozza c. Italiei (1985), Monnel și Morris c. Regatului Unit (1987), Botten c. Norvegiei (1996) și Lobo Machado c. Portugaliei (1996), Curtea a hotărât că în majoritatea cazurilor, apărătorii trebuie să fi e prezenți și îndreptățiți de a lua parte în orice proces.

În cauzele care se referă la îndepărtarea copiilor de părinții lor, retragerea drepturilor părintești și alte probleme conexe care au legărură chiar cu dreptul la respectarea vieții de familie, Curtea a conchis o încălcare dacă un copil fusese luat de la mama lui la doar câteva ore de la nașterea sa și propus spre adopție o săptămână mai târziu, fără ca părinții să aibă posibilitatea de a obține consultații juridice în timp ce autoritatea judiciară competentă nu se pronunțase asupra unor chestiuni importante (P., C. și S. c. Regatului Unit (2002)). O abordare identică a fost adoptată în cauze similare care au implicat copii mici (a se vedea, de exemplu, Buchberger c. Austriei (2001) și T.P. și K.M. c. Regatului Unit (2001)).

În cauzele care implică minori, modalitățile de aplicare a principiului egalității armelor pot fi diferite. De exemplu, Curtea a conchis că a fost încălcat articolul 6 într-o instanță când doi tineri copii – acuzați de omor – s-a dovedit că prezentau tulburări psihice posttraumatice și erau parțial incapabili de a da instrucțiuni avocaților lor, de a avea o prestanță adecvată la bară în cadrul propriei lor apărări sau de a participa plenar la procedura care a fost publică (V.c. Regatului Unit (1999) și T. c. Regatului Unit (1999)).

Multe alte instrumente internaționale prevăd cooperarea procurorilor cu avocații. După principiul 20 al Manualului ONU cu privire la rolul procurorilor, procurorii trebuie să tindă să coopereze inter alia cu avocații pentru a asigura echitatea și eficacitatea urmăririi penale. Art. 20 al Recomandării Consiliului Europei cu privire la rolul procurorilor în sistemul de justiție penală prevede că « procurorii trebuie să fie obiectivi și imparțiali în cursul procesului de judecată ». Ei trebuie să pună la dispoziția celorlalte părți orice acte – cu excepția prevăzută de lege – care ar putea afecta procedurile.

Respectarea cu bună credință a regulilor de procedură

Este de la sine înțeles că, dacă un tribunal național comite o eroare de procedură care afectează echitatea procedurii și omite apoi rectifi carea ei, articolul 6 este încălcat (Leoni c. Italiei (2000)). Curtea a conchis de asemenea asupra unei încălcări a acestei prevederi în cauze unde tribunalul național aplicase reguli de procedură într-un mod foarte rigid (Pérez de Rada Cavanilles c. Spaniei (1998) și Miragall Escolado și alții c. Spaniei (2000)), nu a respectat angajamentele sale față de o parte (Sovtransavto Holding c. Ucrainei (2002): tribunalul invitase reclamanta să facă apel pentru a cere reparația unei lipse formale, apoi a respins acest recurs pe motiv că termenul de o lună prevăzut pentru introducerea apelului a fost depășit), și a refuzat să examineze probele esențiale sau substanța plângerii (Tinnelly & Sons Ltd. și alții și McElduff și alții c. Regatului Unit (1998)).

În cazul când posibilitatea de a depune o plângere în civil depinde de instrucțiunea prealabilă a unei infracțiuni penale conexe, iar autoritățile nu declanșează acțiunea publică prescrisă, acest fapt poate fi asimilat unei încălcări a articolului 6 (Anagnostopoulos c. Greciei (2003)).

Curtea poate conchide asupra unei încălcări a articolului 6.1 în numele principiului de echitate dacă regulile de procedură care conduc o procedură specifi că sunt lipsite de claritate. Ea a adoptat această poziție în cauzele Coëme și alții c. Belgiei (2000), un ministru al guvernului fusese judecat de Curtea de casație fără să fi fost informat despre regulile de procedură aplicabile până la proces) și în cauza Vacher c. Franței (1996), Curtea de casație respinsese un apel cu privire la puncte de drept pe motiv că reclamantul nu prezentase cândva un memoriu fără a fi fi xat termenul).

Hotărâri motivate

Articolul 6.1 constrânge tribunalele să expună motivele deciziilor lor. În special, tribunalele inferioare și alte autorități abilitate să ia decizii trebuie să indice motivele pe care ei se fondează pentru a permite părților să utilizeze efi cient orice drept de recurs eventual (H. c. Belgiei (1987)). Dacă presupunem că această condiție a fost îndeplinită, o curte de apel poate, în principiu, să se mulțumească de a relua motivele jurisdicției de primă instanță (García Ruiz c. Spaniei (1999) și Helle c. Finlandei (1997)).

Nici un tribunal nu poate substitui propriul său motiv cu cel al experților medicali pentru a determina un tip special de tratament sau de intervenție chirurgicală (Van Kück c. Germaniei (2003)). La fel, un organ abilitat să ia decizii nu s-ar fonda pe un motiv contradictoriu intern (Hirvisaari c. Finlandei (2001): o casă de pensii justifi case reducerea pensiei de invaliditate a reclamantului subliniind că starea de sănătate a interesatului se deteriorase după acordarea sumei integrale a acestei pensii).

Procese în contumacie

O persoană care nu a asistat la o procedură supusă articolului 6 nu renunță din această cauză la protecțiile oferite de această prevedere. Curtea a considerat că un tribunal intern nu poate nici să refuze unui avocat de a reprezenta un client absent (Van Geyseghem c. Belgiei (1999), Van Pelt c. Franței (2000) și Pobornikoff c. Austriei (2000)), nici să respingă un apel cu privire la un drept care decurge din acest motiv (Guérin c. Franței (1998), Omar c. Franței (1998), Khalfaoui c. Franței (1999) și Papon c. Franței (2002)).

La fel, Curtea nu interzice procesele prin contumacie/lipsă în instanțele unde acuzatul/pârâtul este de negăsit, însă a susținut întotdeauna că o persoană recunoscută vinovată într-un astfel de proces are dreptul de a reclama un nou proces la întoarcerea sa în jurisdicția dată (Colozza c. Italiei (1985) și Osu c. Italiei (2002)).

Dacă o persoană eliberată sub cauțiune cu condiția de a se prezenta la proces fuge și este judecată în contumacie, ea nu poate invoca imposibilitatea de a accede la tribunal (Karatas și Sari c. Franței (2002)).

Dreptul de a nu contribui la propria incriminare

Curtea a examinat mai multe cauze în care o persoană invocase încălcarea dreptului său de a nu contribui la propria incriminare, un principiu care nu fi gurează în mod direct în Convenție. Principalul factor examinat de judecătorii de la Strasbourg în cauzele de acest tip este chestiunea de a ști dacă circumstanțele legate de pretinsa autoincriminare pot fi considerate ca reieșind din constrângere. Curtea a conchis că prezența unor astfel de circumstanțe într-o cauză unde un membru al personalului direcției unei întreprinderi fusese constrâns să furnizeze informații cu privire la activitățile comerciale ale acestuia unei autorități guvernamentale, care transmisese informațiile autorităților de urmărire în vederea utilizării lor în cadrul urmăririlor începute ulterior împotriva interesatului (Saunders c. Regatului Unit (1996) și I.J.L. și alții c. Regatului Unit (2000)). Ea a adoptat aceeași poziție într-o cauză în care petiționarul s-a plâns că a fost amendat pentru refuzul său de a prezenta declarații bancare și documente legale, a căror existență era suspectată de autoritățile vamale, dar pe care nu le-au găsit în timpul percheziției locuinței lui Funke c. Franței (1993)).

Într-o serie de cauze legate de conduita interogatoriilor de poliție, Curtea a conchis asupra unor încălcări ale articolului 6 dacă declarațiile incriminate – obținute de la suspect când el a fost privat de orice contact cu exteriorul în condiții de detenție opresive și fără acces la un avocat – fusese utilizate în cadrul procesului (Magee c. Regatului Unit (2000)). Ea a adoptat chiar o poziție identică, fără a ține cont de utilizarea lor în fața tribunalului, față de declarațiile sau probele obținute conform unor metode discutabile (Heaney și McGuinness c. Irlandei (2000): reclamanții au obținut informații contradictorii cu privire la drepturile lor în timpul interogatoriilor de poliție, fapt ce i-a constrâns să renunțe la dreptul de a păstra liniștea). La fel, Curtea a avut ocazia să examineze plângeri cu privire la recurgerea la agenți obișnuiți în cadrul anchetelor criminale. Ea nu a relevat o încălcare a dreptului la un proces echitabil în cauza Lüdi c. Elveției (1992), în măsura în care polițistul vizat a depus jurământ, judecătorul de instrucție era la curent de misiunea sa iar autoritățile au deschis o anchetă preliminară împotriva reclamantului. Totuși, ea a făcut o concluzie inversă în cauza Teixera de Castro c. Portugaliei (1998) unde poliția a acționat în afara oricărui control judiciar și unde reclamantul nu avea antecedente judiciare și nu constituise obiectul unei anchete preliminare.

Există o legătură între declarațiile incriminate obținute prin constrângere și concluziile defavorabile extrase de un suspect din dreptul său de a păstra liniștea: un aspect important a privilegiului de a nu contribui la propria incriminare. Curtea a conchis asupra unei încălcări atât a articolului 6.1 cât și a articolului 6.2 (care garantează dreptul la prezumția de nevinovăție) în instanțe unde persoanele au fost recunoscute vinovate pe motiv că au refuzat să răspundă la întrebările poliției (Heaney și McGuiness c. Irlandei (2000) și Quinn c. Irlandei (2000)). Chiar dacă un individ nu a constituit obiectul sancțiunilor penale pentru refuzul de a răspunde la întrebări, Curtea a conchis asupra unei încălcări din moment ce poliția i-a comunicat informații contradictorii sau obscure cu privire la dreptul său de a păstra liniștea, mai ales dacă interesatul nu a avut acces la un avocat (Averill c. Regatului Unit (2000)). Judecătorii de la Strasbourg au considerat de asemenea că comunicarea instrucțiunilor neadecvate juraților cu privire la caracterul concluziilor care pot fi trase din tăcerea unui suspect în timpul unui interogatoriu de poliție constituia o încălcare a articolului 6, în măsura în care acest viciu de procedură nu a fost reparat în apel (Condron c. Regatului Unit (2000): reclamantul a fost deținut și chestionat în timp ce el suferea de simptome de lipsă de heroină).

Prezumția de nevinovăție: articolul 6.2

Articolul 6.2 consacră prezumția de nevinovăție. Principiul care decurge din acest drept acordă benefi ciul îndoielii oricărei persoane acuzate de o infracțiune penală (in dubio pro reo). Curtea europeană a Drepturilor Omului a examinat cauze cu privire la trei aspecte ale acestui drept. În ceea ce privește primul – dacă sarcina de a aduce probe sufi ciente pentru a demonstra culpabilitatea îi revine ministerului public – , Curtea a constatat o încălcare doar în cauze rare: Telfner c. Austriei (2001) unde tribunalele naționale au recunoscut reclamantul vinovat în baza probelor foarte mici și a speculațiilor cu privire la rolul său într-un accident de automobil; A.P., M.P. și T.P. c. Elveției (1997) și E.L., R.L. și J.O.-L. C. Elveției (1997) unde Statul aplicase amenzi moștenitorilor indivizilor care au fost declarați vinovați de fraude fiscale în timp ce, conform judecătorilor de la Strasbourg, responsabilitatea penală nu este transmisibilă părților inocente.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect – când se prevede că autoritățile judiciare sau media nu trebuie să conchidă asupra culpabilității unei persoane până la pronunțarea deciziei defi nitive cu privire la această culpabilitate -, Curtea a constatat o încălcare a articolului 6.2 în cauzele unde președintele parlamentului declarase public vinovat un ministru al guvernului acuzat de o infracțiune penală (Butkevičius c. Lituaniei (2002)) și unde un înalt funcționar și polițistul responsabil de o anchetă criminală au declarat un suspect vinovat înainte chiar ca interesatul să fi e inculpat (Allenet de Ribemont c. Franței (1995)).

În ceea ce privește al treilea aspect – procedurile posterioare procesului, nu pot servi drept mijloc de sugestie a vinovăției penale a unui individ achitat sau care au fost subiectul acuzațiilor retrase în consecință -, Curtea a conchis lipsa încălcărilor într-o cauză în care reclamantul a fost rugat să achite cheltuielile de judecată și o indemnizație de cheltuieli care sugerau vinovăția lui (Minelli c. Elveției (1983): urmăriri judiciare abandonate pe motivul prescripției). Curtea a mai stabilit o încălcare a articolului 6.2, când tribunalele interne au refuzat să indemnizeze, pentru timpul petrecut în detenție, persoane care au fost achitate de comiterea unor crime, tribunalul a declarat că suspiciunile nu pot fi înlăturate complet (Sekanina c. Austriei (1993), Rushiti c. Austriei (2000), Lamanna c. Austriei (2001) și Weixelbraun c. Austriei (2001)) sau în cazul când au estimat că, conform preponderenței probabilităților, persoanele achitate au comis actele în cauză (O. c. Norvegiei (2003) și Hammern c. Norvegiei (2003)).

Cu toate acestea, Curtea nu a constatat o încălcare a articolului 6.2 într-o cauză în care o persoană a fost condamnată în dreptul civil să plătească o indemnizație pentru niște fapte pentru care a fost deja achitat în penal (Ringvold c. Norvegiei (2003)). În cauza Phillips c. Regatului Unit (2001) Curtea a estimat că Articolul 6.2 nu era aplicabil procedurilor de confi scare declanșate după o condamnare în cadrul procesului de determinare a vinovăției.

În hotărîrea Popovici c Moldova 2007, Curtea a conchis că afirmarea Secretarului Consiliului Suprem de Securitate al RM în care acesta se referă la reclamant ca fiind vinovat de conducerea unei organizații criminale era evident o declarație care îl învinovățea pe reclamant și care, în primul rînd, a încurajat publicul să îl considere vinovat și, în al doilea rînd, a prejudiciat evaluarea faptelor de către autoritățile judiciare competente.

Garanții procedurale prevăzute de articolul 6.3

Ca și în cazul prezumției nevinovăției înscrise în paragraful 2, garanțiile oferite de paragraful 3 completează dreptul la un proces echitabil enunțat în paragraful 1. Printr-o interpretare în sens contrar, conținutul paragrafului 3 exprimă același lucru, întrucât sunt schițate drepturi minime ce trebuie garantate celui acuzat, nu și totalitatea protecțiilor garantate de articolul 6 (Adolf c. Austriei (1982)). În general, exista totdeauna posibilitatea de a controla aprecierea echității procesului.

Dreptul de a fi informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege acuzatul și de o manieră detaliată: articolul 6.3.a

Până astăzi, există foarte puțină jurisprudență cu privire la această dispoziție. În cauza Brozicek c. Italiei (1989), Curtea a concluzionat în sensul unei încălcări a dreptului de a fi informat, deoarece o persoană domiciliată într-o țară fusese învinuită de săvârșirea unei fapte penale într-o altă țară și i s-a adus la cunoștință acest lucru prin documente redactate în limba celei de a doua țări. În ciuda cererilor sale de a i se traduce acuzațiile, cea de a doua țară a judecat cauza în lipsa persoanei și a declarat-o în cele din urmă vinovată, fără a-i da vreun răspuns. În cauza Kamasinskii c. Austriei (1989) Curtea a decis că desemnarea de către Stat a unui avocat al apărării în măsură să comunice atât în limba tribunalului, cât și în cea a reclamantului răspunde condițiilor puse de Articolul 6.3.a.

Mai recent Curtea a examinat plângeri cu privire la calitatea informației conținute în acuzațiile penale formale și a concluzionat încălcări în cauzele în care o Curte de Apel a recalifi cat delictul fără a permite apărării să se pregătească și să prezinte alte argumente (Pélissier și Sassi c. Franței (1999): acuzațiile penale erau imprecise; și Mattoccia c. Italiei (2000): încălcarea Articolului 6.1 și a Articolului 6.3.b și în care autoritățile au cerut achitarea unei amenzi pentru recurs abuziv de la individ pronunțându-și decizia fără audiere (T. c. Austriei (2000): a fost constatată, de asemenea, o încălcare a articolului 6.3.b).

Dreptul de a dispune de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării: articolul 6.3.b

Această dispoziție este strâns legată de dreptul de a fi informat plenar, garantat de Articolul 6.3.a, și de dreptul de a fi reprezentat de un avocat, garantat de Articolul 6.3.c. Curtea a constatat încălcările acestei clauze în cauze în care un tribunal a recalifi cat o infracțiune penală la o etapă a procedurii penale la care apărării îi este practic imposibil să reacționeze (Sadak și alții c. Turciei (2001) și Mattoccia c. Italiei (2000)) și în care un martor a modifi cat depoziția sa în cursul procedurii fără ca apărarea să poată contesta valabil această schimbare de părere (G.B. c. Franței (2001)).

Curtea a subliniat că una din „facilitățile” cele mai importante pentru pregătirea propriei apărări este posibilitatea de a consulta un consilier juridic (Campbell și Fell c. Regatului Unit (1984)). Datorită faptului că autoritățile responsabile de anchetă permit doar aceste consultații sub supravegherea lor, judecătorii de la Strasbourg au ajuns la concluzia unei încălcări (Lanz c. Austriei (2002)); s-a admis existența unei încălcări deoarece autoritățile au întârziat expedierea unei scrisori de la un deținut adresate avocatului său (Domenichini c. Italiei (1996)).

În conformitate cu noțiunea de „decizie” asupra unei acuzații evocate anterior, exigența Articolului 6.3.b cu privire la „timpul și facilitățile necesare” se extinde la procedurile de recurs. Astfel, Curtea a conchis existența unei încălcări a acestei dispoziții combinate cu Articolul 6.1 într-o cauză în care un tribunal militar nu a argumentat sufi cient hotărârea sa și a oferit un timp destul de scurt pentru a înainta un recurs împotriva hotărârii (Hadjianastassiou c. Greciei (1992)).

Art.66(2) CPP RM – acuzatul are dreptul să aibă întrevederi cu apărătorul său în confidențialitate, fără a se limita numărul și durata lor.

În ce privește înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării, Cureta a hotărît că avocatul apărării trebuie să fie capabil să discute cu acuzatul și să primească instrucțiuni confidențiale de la acesta fără a fi supravegheați (Oferta Plus SRL c Moldova 2006). De asemenea, nu este nevoie ca acuzatul să demosntreze că a avut loc o interceptare efectivă sau o ascultare ; « o suspiciune veritabilă, bazată pe motive rezonabile, că discuția lor a fost ascultată poate fi suficientă pentru a limita eficacitatea asistenței pe care ar putea s-o ofere avocatul. O astfel de suspiciune, în mod inevitabil, ar inhiba o discuție liberă dintre avocat și client și ar afecta dreptul clientului de a fi apărat sau reprezentat în mod efectiv. În Oferta Plus SRL c Moldova 2006 Curtea a constatat că reclamantul și avocatul său aveau motive rezonabile de a crede că discuția pe care au purtat-o în camera pentru întrevederi din incinta CCCEC nu a fost confidențială, deoarece ei trebuiau să comunice printr-un perete din sticlă. Mai mult, eficiența asistenței avocatului a fost împiedicată de lipsa unui odificiu în peretele din ssticlă, fapt ce nu permitea efectuarea schimbului de acte între avocat și client. Curtea a respins argumentele acuzatului, deoarece o supraveghere vizuală ar fi fost suficientă.

Dreptul de a se apăra singur sau de a beneficia de asistența unui apărător ales de el/de asistență judiciară: articolul 6.3.c

Articolul 6.3.c asociază dreptul de a se apăra și, dacă este necesar, acordarea unui ajutor judiciar gratuit cerințelor „intereselor justiției”, care corespund în esență cu respectarea principiului egalității armelor examinat anterior.

Curtea a estimat că dreptul de a benefi cia de un asemenea ajutor nu constituie o variantă a dreptului de a se apăra, însă un drept independent conform căruia se aplică normele obiective. Criteriile care permit a fi determinată situația când interesele justiției solicită furnizarea unui ajutor judiciar gratuit, presupun natura acuzațiilor aduse împotriva unei persoane și necesitatea de a dezvolta argumente de susținere cu privire la problemele complicate de drept (Pham Hoang c. Franței (1992) și Twalib c. Greciei (1998)).

În principiu, atunci când o persoană riscă să fie privată de libertate, interesele justiției solicită asistența unui consilier juridic (Quaranta c. Elveției (1991), Benham c. Regatului Unit (1996) și Perks și alții c. Regatului Unit (1999)). Chiar dacă interesatul și-a ispășit o pedeapsă penală, el își păstrează dreptul la acest consilier în ceea ce privește acuzațiile aduse împotriva lui pe parcursul detenției sale (Ezeh și Connors c. Regatului Unit (2003)). Atunci când un Stat acordă un ajutor judiciar gratuit unei persoane acuzate de o infracțiune penală, el nu poate să-l retragă înainte de aprecierea definitivă a acuzației în cauză în ultimă instanță (R.D. c. Poloniei (2001)).

Dacă un caz dat ridică probleme legale care cer aplicarea unui anumit nivel de experiență profesională, Statul nu-i poate cere acuzatului să-și rezolve astfel de probleme de unul singur (Pakelli c. Germaniei (1983) și Artico c. Italiei (1980)). În cazul Granger c. Regatului Unit (1990), reclamantului i-a fost refuzat ajutorul legal de a acoperi cheltuielile unui avocat în cadrul unei audieri în apel îndreptată împotriva unei condamnări pentru jurământ fals: jurisdicția de apel a prelungit ea însăși audierea pentru a examina o problemă complexă de drept privind temeinicia plângerii. Curtea a constatat că Statul nu ținuse seama de paragrafele 1 și 3c. din articolul 6 interpretate împreună. Deși Guvernul Regatului Unit a întreprins anumite schimbări în practică în urma acestei decizii, ele au fost insufi ciente în cauzele Boner c. Regatului Unit (1994) și Maxwell c. Regatului Unit (1994).

În mai multe cazuri care tratau plângeri privite sub aspectul articolului 6.3.c, curtea a pus accentul pe deosebirea între protecția de drept și protejarea de fapt. De exemplu ea a constatat o încălcare a acestei dispoziții atunci când un avocat al apărării numit de către tribunal nu a acționat cu diligență în numele clientului său (Artico c. Italiei (1980), Goddi c. Italiei (1984) și Daud c. Portugaliei (1998)). Această noțiune de ajutor efectiv din partea avocatului i-a făcut pe judecătorii de la Strasbourg să concluzioneze încălcarea articolului 6.3.c într-o cauză, în care tribunalul a respins cererea de recurs în cazul când o audiere s-a desfășurat în lipsa avocatului apărării, iar acestuia din urmă nu i s-a comunicat data (Alimena c. Italiei (1991)) și în mai multe cauze în care un tribunal a refuzat avocatul să reprezinte clientul care nu asista personal la audiere (Poitrimol c. Franței (1993), Lala c. Olandei (1994), Van Geyseghem c. Belgiei (1999), Van Pelt c. Franței (2000) și Karatas și Sari c. Franței (2002)). În fi nal, Curtea a estimat că avocatul apărării și pârâtul trebuie să poată comunica – oral sau în scris – în mod liber și confi dențial ( S. c. Elveției (1991)) (a se vedea, de asemenea, mai sus analiza consacrată articolului 6.3.b). Cei doi interesați trebuie să poată, de asemenea, comunica la timpul oportun din momentul arestării sau a unei detenții în circumstanțe care în caz contrar riscă să aducă un prejudiciu ireparabil drepturilor apărării (John Murray c. Regatului Unit (1996): reclamantul a fost anunțat, în lipsa avocatului, de faptul că păstrarea tăcerii pe parcursul primelor interogatorii la poliție pot fi utilizate ulterior împotriva lui).

În ceea ce privește dreptul de alegere a avocatului său, Curtea a hotărât că Statele sunt în drept să creeze barouri specializate sau să limiteze numărul avocaților autorizați să pledeze în fața unui tribunal dat, fără a încălca totuși articolul 6 din Convenție (Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franței (1998) și Meftah și alții c. Franței (2002)).

Dreptul la audierea martorilor: articolul 6.3.d

Conținutul și jurisprudența articolului 6.3.d consolidează principiul egalității armelor care susține articolul 6 în ansamblu. De exemplu, în cauza Bönisch c. Austriei (1985), Curtea a statuat că o instanță de judecată trebuie să urmeze aceeași schemă pentru a interoga propriii experți și pe cei citați de apărare. Dreptul de convocare sau de confruntare a martorilor nu este un drept fără limite: tribunalele pot limita numărul martorilor citați de fi ecare parte și să aprecieze necesitatea de a asculta un anumit martor pentru a stabili faptele în speță sau să ajungă la o decizie echitabilă (Perna c. Italiei (2003): faptul că un martor depoziția căruia s-ar fi limitat la negarea în întregime a alegațiilor formulate împotriva sa nu a fost convocat nu a fost analizat drept o încălcare a articolului 6.1 și 6.3.d. Cu toate acestea, atunci când un tribunal refuză să admită o dovadă prezentată de către o parte, el trebuie să motiveze refuzul său (Pisano c. Italiei (2000) și Suominen c. Finlandei (2003)). Fiecărui pârât îi este oferită posibilitatea adecvată și convenabilă să conteste și să confrunte un martor al acuzării fi e că acesta își face declarația preliminară, sau la o etapă ulterioară a procedurii (Isgró c. Italiei (1991) și Lucà c. Italiei (2001)). Această posibilitate trebuie să fi e acordată chiar dacă este difi cil de contactat un martor anumit, în special atunci când el locuiește în afara jurisdicției (A.M. c. Italiei (1999)).

Curtea a conchis deseori încălcarea articolului 6.3.d în cazurile în care condamnările se bazau pe declarațiile martorilor anonimi pe care apărarea nu a putut să-i interogheze (Kostovski c. Olandei (1989), Windisch c. Austriei (1990), Saďdi c. Franței (1993) și Birutis și alții c. Lituaniei (2002)). Ea a semnalat, de asemenea, încălcări în cazurile în care martori erau polițiști anonimi (Van Mechelen c. Olandei (1997)) sau erau identifi cați însă nu erau în măsură să fi e supuși confruntării (Hulki Güneș c. Turciei (2003)).

Unele cauze ridică probleme în legătură cu oferirea statutului de „privilegiat” unor martori în conformitate cu normele dreptului intern. Atunci când depoziția unui martor anumit este crucială în instanță, Curtea asimilează imposibilitatea apărării de a confrunta interesatul cu o încălcare (Unterpertinger c. Austriei (1986), Bricmont c. Belgiei (1989) și Sadak și alții c. Turciei (2001)).

Dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un interpret: Articolul 6.3.e

Curtea a acordat o largă interpretare dreptului la asistența gratuită a unui interpret atunci când cel acuzat nu înțelege limba folosită în tribunal. În cauza Luedicke, Belkacem și Koç c. Germaniei (1978), Curtea a declarat că această prevedere se aplică „tuturor acelor documente sau anunțuri din proces pe care trebuie să le înțeleagă pentru a benefi cia de un proces [echitabil]”. Ea a precizat aceasta enumerând printre elementele ce impugn o interpretare sau o traducere pe contul Statului: actul de inculpare, motivele arestării și audierea propriu-zisă. În principiu, jurisprudența menționată mai sus prevede că acuzatul trebuie să înțeleagă practic toate aspectele cauzei sale. Totuși, în procesul Kamasinski c. Austriei (1989), Curtea nu a constatat nici o încălcare a articolului 6.3.e, deoarece avocatul apărării cunoștea perfect limba maternă a celui acuzat.

Drepturi garantate de Protocolul nr. 7

Hotărârile cu privire la o încălcare pretinsă a Protocolului nr. 7 din Convenție sunt destul de rare. Cu toate acestea, Curtea a ajuns la concluzia unei încălcări a articolului 2 a acestui instrument în cauza Krombach c. Franței (2001). O persoană judecată și condamnată de către Curtea cu jurați care a statuat în contumacie a fost împiedicată – în virtutea unei interdicții legale – să poată face recurs pentru a contesta condamnarea sa și să denunțe anumite vicii de procedură. Curtea europeană a Drepturilor Omului a considerat că restricția drepturilor garantate de către această dispoziție aduc atingere esenței lor, mai ales că reclamantul cerea contestarea refuzului Curții cu jurați de a lăsa avocatul său să-l reprezinte pe parcursul procedurii în primă instanță. Curtea a constatat, de asemenea, o încălcare a articolului 4 al Protocolului nr. 7 în câteva cauze rare toate referindu-se la un reclamant recunoscut drept vinovat la moment de o infracțiune administrativă și penală pentru aceleași fapte (Gradinger c. Austriei (1995), Franz Fischer c. Austriei (2001), W.F. c. Austriei (2002) și Sailer c. Austriei (2002)).

CONCLUZII

În concluzie, am văzut că accesul liber la justiție este un drept pe care îl are orice persoană, iar practica instanțelor arată că dreptul la un proces echitabil a dobândit recunoaștere universală și acceptare. Nu numai că le-a fost integrat în sistemele juridice ale celor mai multe țări, dar a fost codificată în tratate și convenții.

În ceea ce privește România, existența acestui drept nu poate fi supusă nici unei discuții de vreme ce, în art.21 din Constituție se prevede expres dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, drept ce nu poate fi îngrădit în exercitarea sa de nici o lege. Mai mult, direcția pe care s-a înscris legiuitorul constituant, de aliniere la reglementările europene în materie de drepturile omului, a fost confirmată și cu prilejul revizuirii și republicării Constituției, când art.21 a fost completat cu principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) privitoare la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. De asemenea, jurisdicțiile speciale administrative au dobândit, în virtutea alineatului ultim al art.21 un caracter facultativ și sunt gratuite.

Crearea unui spațiu comun de libertate, de securitate și de justiție implică faptul ca unele infracțiuni să fie incriminate într-o manieră similară celei existente într-un alt stat unde a fost comisă infracțiunea. Din această perspectivă și legislația penală a României trebuie să corespundă unor exigențe europene și în mod prioritar celora în materia drepturilor omului. Evident, o conformare prescripțiilor europene în vederea asigurării unei uniformizări totale este imposibilă, dar nici nu se cere, or aderarea presupune un minim de racordare la normele europene. În această ordine de idei, de fiecare dată urmează să se țină cont în soluționarea cauzelor și de specificul național, de tradițiile și de particularitățile juridice sau situații de fapt existente într-un stat sau regiune, de concepțiile vremii și conjuncturile politice și sociale din stat

BIBLIOGRAFIE

Ansamblu de Reguli minime pentru tratamentul delinvenților, aprobat prin Rezoluția nr. 663 C (XXIV) a Consiliului Economic și Social al ONU din 31 iulie 1955.

Acord din 22.05.96 între Republica Moldova și Republica Turcia cu privire la asistența juridică în materie civilă, comercială și penală //Tratate internaționale 29/355, 2002

Convenția europeană de extradare din 13.12.57 //Tratate internaționale 1/318, 1998

Convenția Europeană din 20.04.59 despre asistența juridică în materie penală //Tratate internaționale 14/71, 1999

Convenția Internațonală cu privire la drepturile copilului adoptată la New York la 20 noiembrie 1989.

Convenție din 22.01.93 cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală //Tratate internaționale 16/262, 1999

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 04.11.1950

Convenția referitoare la infracțiuni și anumite acte săvîrșite la bordul aeronavelor din 14.09.1963//Tratate internaționale , vol.10, 1999.

Convenția Europeană privind transferul de proceduri în materie penală adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972.//Culegere de acte normative naționale și internaționale în domeniul penal. Revista de Științe Penale, 2007.

Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983// Culegere de acte normative naționale și internaționale în domeniul penal. Revista de Științe Penale, 2007.

Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987// Tratate internaționale, 1998, vol.1.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948

Protocol II adițional din 17.03.78 la Convenția europeană de extrădare

Protocol din 28.03.97 la Convenția privind asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 22 ianuarie 1993

Recomandarea nr. (92)16 a Comitetului de Miniștri către statele membre referitoare la regulile europene asupra sancțiunilor aplicate în comunitate din 19 octombrie 1992.

Recomandarea nr. R (95) 12 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la managementul justiției penale din 11 septembrie 1995.

Recomandarea Rec (2000)19 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la stimularea implementării regulamentului european privind sancțiunile și măsurile comunitare din 29 noiembrie 2000.

Tratat din 06.07.96 între Republica Moldova și România privind asistența juridică în materie civilă și penală //Tratate internaționale 20/364, 1999

Aisling Reidy. Interzicerea torturii. – CE, 2006

Antoniu George. Implicații penale ale constituției europene. // Revista de științe penale, anul II, 2006, p.5

Charrier Jean-Loup, Chiriac Andrei. Codul Convenției Europene a Drepturilor Omului. – Paris : Litec, ed.2008.

Gomien Donna. Ghid (Vade-mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. – Chișinău, 2006

Hotărîri ale Curții Europene a Drepturilor Omului. Culegere selectivă. – Chișinău, vol. III, 2006

J-F Akandji-Kombe. Ghid pentru punerea în aplicare a Convenției europene a Drepturilor Omului. – CE, 2006

Monica Macovei. Libertatea și siguranța persoanei. – CE, 2006

Monica Macovei. Libertatea de exprimare. – CE, 2006

M. Carss-Frisk. Dreptul de proprietate. – CE, 2006

N. Mole, C. Harby. Dreptul la un proces echitabil. – CE, 2006

Ursula Kilkelly. Dreptul la respectarea vieții private și de familie. – CE, 2006

Voicu Marin. Protecția europeană a drepturilor omului. Teorie și jurisprudență. – Lumina Lex, 2001

BIBLIOGRAFIE

Ansamblu de Reguli minime pentru tratamentul delinvenților, aprobat prin Rezoluția nr. 663 C (XXIV) a Consiliului Economic și Social al ONU din 31 iulie 1955.

Acord din 22.05.96 între Republica Moldova și Republica Turcia cu privire la asistența juridică în materie civilă, comercială și penală //Tratate internaționale 29/355, 2002

Convenția europeană de extradare din 13.12.57 //Tratate internaționale 1/318, 1998

Convenția Europeană din 20.04.59 despre asistența juridică în materie penală //Tratate internaționale 14/71, 1999

Convenția Internațonală cu privire la drepturile copilului adoptată la New York la 20 noiembrie 1989.

Convenție din 22.01.93 cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală //Tratate internaționale 16/262, 1999

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 04.11.1950

Convenția referitoare la infracțiuni și anumite acte săvîrșite la bordul aeronavelor din 14.09.1963//Tratate internaționale , vol.10, 1999.

Convenția Europeană privind transferul de proceduri în materie penală adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972.//Culegere de acte normative naționale și internaționale în domeniul penal. Revista de Științe Penale, 2007.

Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983// Culegere de acte normative naționale și internaționale în domeniul penal. Revista de Științe Penale, 2007.

Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987// Tratate internaționale, 1998, vol.1.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948

Protocol II adițional din 17.03.78 la Convenția europeană de extrădare

Protocol din 28.03.97 la Convenția privind asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 22 ianuarie 1993

Recomandarea nr. (92)16 a Comitetului de Miniștri către statele membre referitoare la regulile europene asupra sancțiunilor aplicate în comunitate din 19 octombrie 1992.

Recomandarea nr. R (95) 12 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la managementul justiției penale din 11 septembrie 1995.

Recomandarea Rec (2000)19 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la stimularea implementării regulamentului european privind sancțiunile și măsurile comunitare din 29 noiembrie 2000.

Tratat din 06.07.96 între Republica Moldova și România privind asistența juridică în materie civilă și penală //Tratate internaționale 20/364, 1999

Aisling Reidy. Interzicerea torturii. – CE, 2006

Antoniu George. Implicații penale ale constituției europene. // Revista de științe penale, anul II, 2006, p.5

Charrier Jean-Loup, Chiriac Andrei. Codul Convenției Europene a Drepturilor Omului. – Paris : Litec, ed.2008.

Gomien Donna. Ghid (Vade-mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. – Chișinău, 2006

Hotărîri ale Curții Europene a Drepturilor Omului. Culegere selectivă. – Chișinău, vol. III, 2006

J-F Akandji-Kombe. Ghid pentru punerea în aplicare a Convenției europene a Drepturilor Omului. – CE, 2006

Monica Macovei. Libertatea și siguranța persoanei. – CE, 2006

Monica Macovei. Libertatea de exprimare. – CE, 2006

M. Carss-Frisk. Dreptul de proprietate. – CE, 2006

N. Mole, C. Harby. Dreptul la un proces echitabil. – CE, 2006

Ursula Kilkelly. Dreptul la respectarea vieții private și de familie. – CE, 2006

Voicu Marin. Protecția europeană a drepturilor omului. Teorie și jurisprudență. – Lumina Lex, 2001