Dreptul LA Un Proces Echitabil In Jurisprudenta Cedo
CUPRINS
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Domeniul de aplicare a art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
În cadrul acestui capitol voi explica noțiunea de proces echitabil făcând referire in principal la legile si convențiile in vigoare atât din cadrul național cat si internațional. De asemenea, voi încerca sa sistematizez in acest prim capitol noțiunile privind procesul echitabil din punct de vedere al garanțiilor acordate acuzatului.
Conform art.11 și 20 din Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele ei adiționale constituie parte integrantă a dreptului intern, având prioritate față de acesta, C.E.D.O. și protocoalele adiționale devenind izvor de drept intern obligatoriu și prioritar, ceea ce, în plan național, are drept consecință imediată aplicarea convenției și protocoalelor de către instanțele judecătorești române, iar în plan internațional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătorești naționale.
Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția prevede, în art. 6 par. 1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil : ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului, pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției”.
Dacă în materie drepturilor cu caracter privat, legislația statelor contractante are o omogenitate destul de pronunțată, în domeniul penal Curtea trebuie să lucreze cu sisteme juridice ce conțin reguli de drept substanțial și procedural extrem de eterogene. Ipoteza cea mai simplă este aceea în care fapta care a constituit obiectul procedurii interne este calificată de dreptul intern ca fiind penală, situație în care Curtea se raportează la această calificare, însă, situațiile cele mai frecvente care ajung în fața Curții sunt acelea în care dreptul intern califică sancțiunile aplicate ca fiind rutiere, economice, fiscale ori disciplinare, negând caracterul penal al acestora. În aceste împrejurări, Curtea nu mai poate accepta calificarea extrapenală întrucât în acest caz statele ar putea ocoli controlul supranațional transferând infracțiuni în afara sistemului penal, iar aceasta ar însemna o atingere gravă a principiului protecției efective a drepturilor convenționale, fiind necesară crearea unor criterii în baza cărora art. 6 să poată fi aplicat unei palete de situații mult mai largi decât a înțeles legiuitorul intern să subordoneze exigențelor procedurii penale. Curtea a raportat definiția noțiunii de „materie penală” la trei criterii: criteriul calificării interne, cel privind natura faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii.
Criteriul calificării interne presupune activitatea de verificare de către instanța europeană dacă textul care definește comportamentul sancționat face parte din dreptul penal al statului în cauză.
Criteriul naturii faptei incriminate reprezintă un element de diferențiere între dreptul penal și cel disciplinar extrem de frecvent utilizat de către organele de la Strasbourg.
Criteriul scopului și severității sancțiunii aplicate trece în noțiunea de „materie penală” acele fapte în cazul cărora scopul și gravitatea sancțiunii este apropiată de dreptul penal clasic. Astfel, dacă scopul sancțiunii aplicate este mai degrabă reparator, cauza iese din sfera dreptului penal, însă, dacă scopul acesteia are mai repede un caracter punitiv sau preventiv, atunci există un indiciu important al prezenței caracterului penal al faptei.
Potrivit textului Convenției, nu orice procedură care are un caracter penal beneficiază de garanțiile oferite de art. 6. Acesta implică obligații din partea statului doar pentru procedurile care privesc o decizie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
Noțiunea de „acuzație” este, de asemenea, o noțiune autonomă. Curtea pleacă în analiza existenței unei acuzații împotriva unei persoane verificând dacă, dincolo de aparențe, există, în realitate o acuzație formulată contra reclamantului. „Acuzația” a fost definită ca fiind notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă, privind reproșul de a fi comis un delict penal, adăugând faptul că, în anumite cazuri, ea poate îmbrăca forma unei alte măsuri ce implică un astfel de reproș și care antrenează, de asemenea, repercursiuni importante pentru situația suspectului. Spre exemplu, s-a decis existența unei acuzații în materie penală atunci când, după închiderea localului unui comerciant ca urmare a unei infracțiuni privind prețurile de vânzare, acțiunea penală a fost stinsă printr-o înțelegere amiabilă între parchet și comerciant. Tot astfel, Curtea a admis existența unei acuzații atunci când o instanță austriacă, după efectuarea unei expertize și ascultarea mai multor martori, a decis închiderea procedurii datorită faptului că fapta incriminată era insignifiantă.
1.2. Garanțiile unui proces echitabil
Convenția sistematizează textul art. 6, împărțind garanțiile procedurale în garanții generale, prevăzute în primul paragraf, aplicabile oricărei proceduri care intră în câmpul de reglementare al art. 6 și în garanții speciale în materie penală, prevăzute în paragrafele 2 și 3 ale textului. Această clasificare este formală, întrucât Curtea admite că cea mai mare parte a garanțiilor speciale în materie penală, precum prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare sau drepturile privind administrarea probelor, sunt aplicabile și în materie civilă, intrând în noțiunea mai largă de „egalitate a armelor”.
Dreptul de acces la un tribunal constituie un element inerent al tuturor garanțiilor procedurale prevăzute în Convenție. În lipsa accesului la justiție, în concepția Curții, toate celelalte garanții de procedură sunt inutile, întrucât ele se grefează pe liberul acces la o instanță.
În materie penală, accesul la justiție cunoaște o accepțiune diferită față de accesul la justiție în materie civilă, implicând mai degrabă dreptul de a supune analizei unui judecător o acuzație de natură penală, decât dreptul de acces la un judecător. Așadar, în materie penală, beneficiarul dreptului la un tribunal nu posedă atât dreptul de inițiativă, cât dreptul ca orice acuzație îndreptată împotriva sa să își găsească finalul în fața unei instanțe. În consecință, Convenția nu recunoaște dreptul unei persoane de a angaja o procedură penală judiciară contra unui terț. În același timp, pentru a rămâne tot în domeniul circumscris materiei penale, Curtea impune ca orice soluție privind o acuzație să provină din partea unei instanțe, condamnând statul belgian pentru faptul că o tranzacție care a evitat o procedură penală a fost încheiată sub amenințare, privând persoana în cauză de dreptul ca situația sa să fie analizată de un tribunal.
În altă ordine de idei, Curtea admite posibilitatea renunțării la accesul la justiție atât în materie civilă, cât și în materie penală, prin posibilitatea recurgerii la arbitraj, și respectiv la plata de către inculpat a unei amenzii compozitorii cu scopul de a evita procesul penal. Singura precizare a Curții se raportează la faptul că renunțarea trebuie să fie lipsită de echivoc.
Pe de altă parte, accesul liber la justiție nu implică dreptul nelimitat de a alege instanța căreia să îi fie prezentată cauza sau dreptul de a ataca decizia unei instanțe judecătorești, acest din urmă drept fiind introdus doar în materie penală prin dispozițiile Protocolului adițional nr. 7.
Dreptul oricărei persoane de a fi judecat într-un interval de timp rezonabil prezintă, în opinia Curții, o importanță extremă pentru o bună administrare a justiției, însă importanța sa se relevă în special în materie penală, ținând cont de consecințele de natură psihică pe care o incertitudine îndelungată cu privire la soluția procesului le produce asupra acuzatului.
Punctul de la care curge termenul care trebuie luat în considerație pentru a verifica rezonabilitatea diferă în funcție de obiectul procedurii. În materie civilă, în principiu, punctul de la care curge termenul este acela al sesizării instanței competente.
În materie penală, spre deosebire de domeniul drepturilor și obligațiilor civile, foarte rar este luat în calcul ca punct de plecare momentul sesizării instanței, ci, de regulă se pleacă de la un moment anterior acestei date. Cu privire la momentul începerii perioadei care trebuie luată în considerare, jurisprudența Curții a stabilit că acesta este cel din care bănuielile îndreptate împotriva reclamantului pot produce repercursiuni importante asupra acestuia, constând de regulă într-un moment anterior începerii fazei de judecată a procesului. Astfel, există decizii sau hotărâri prin care s-a luat în considerare: momentul primului interogatoriu, cel al primei percheziții, cel al notificării oficiale cu privire la bănuiala de a fi comis o infracțiune, data arestării sau data începerii anchetei preliminare.
Momentul final al termenului este, de regulă, cel al ultimei decizii cu privire la cauza dedusă judecății, indiferent dacă aparține unei instanțe de fond sau al uneia de casare, existând și jurisprudență în sensul în care se ia în calcul momentul în care persoanei în cauză i se comunică hotărârea. În materie civilă momentul final al perioadei este, potrivit unei jurisprudențe constante, cel al punerii în executare a deciziei judecătorești. Rațiunile includerii fazei executării în durata procesului sunt evidente, Convenția garantând drepturi concrete și efective, astfel încât procesul nu poate fi redus doar la faza de judecată atâta timp cât o decizie neexecutată nu oferă o satisfacere completă a drepturilor reclamantului.
Caracterul rezonabil al termenului astfel calculat se analizează in concreto, în raport de circumstanțele speciale ale fiecărei cauze. Atunci când termenul apare exorbitant, sarcina probei este răsturnată, statul în cauză fiind chemat să ofere explicații cu privire la motivele care au stat la baza întârzierii. Criteriile reținute de către Curte pentru a aprecia rezonabilitatea termenului sunt, în principal: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităților, precum și contextul și implicații cauzei pentru situația recurentului. Nici unul dintre aceste criterii nu este privit izolat de către Curte, ci ansamblul concluziilor care rezultă din examinarea criteriilor conduce la decizia instanței europene. De aceea, este dificil de exprimat o cifră de la care să se poate afirma că durata procesului a depășit termenul rezonabil. Spre exemplu, într-o cauză, Curtea a decis că un proces care a durat 3 ani și jumătate nu respectă cerința celerității, în timp ce într-o altă cauză s-a constat respectarea exigențelor art. 6 cu privire la o procedură ce a durat o perioadă asemănătoare.
Art. 6 prevede că orice persoană are dreptul ca pricina sa să fie judecată în public, Convenția prevăzând că „pronunțarea hotărârii trebuie făcută în public, însă accesul în sala de ședință poate fi interzis presei sau publicului în timpul totalității sau a unei părți a procesului pentru a proteja morala, ordinea publică sau securitatea națională într-o societate democratică, dacă interesele minorilor sau protecția vieții private a părților o impun, ori în măsura în care instanța consideră, înterior începerii fazei de judecată a procesului. Astfel, există decizii sau hotărâri prin care s-a luat în considerare: momentul primului interogatoriu, cel al primei percheziții, cel al notificării oficiale cu privire la bănuiala de a fi comis o infracțiune, data arestării sau data începerii anchetei preliminare.
Momentul final al termenului este, de regulă, cel al ultimei decizii cu privire la cauza dedusă judecății, indiferent dacă aparține unei instanțe de fond sau al uneia de casare, existând și jurisprudență în sensul în care se ia în calcul momentul în care persoanei în cauză i se comunică hotărârea. În materie civilă momentul final al perioadei este, potrivit unei jurisprudențe constante, cel al punerii în executare a deciziei judecătorești. Rațiunile includerii fazei executării în durata procesului sunt evidente, Convenția garantând drepturi concrete și efective, astfel încât procesul nu poate fi redus doar la faza de judecată atâta timp cât o decizie neexecutată nu oferă o satisfacere completă a drepturilor reclamantului.
Caracterul rezonabil al termenului astfel calculat se analizează in concreto, în raport de circumstanțele speciale ale fiecărei cauze. Atunci când termenul apare exorbitant, sarcina probei este răsturnată, statul în cauză fiind chemat să ofere explicații cu privire la motivele care au stat la baza întârzierii. Criteriile reținute de către Curte pentru a aprecia rezonabilitatea termenului sunt, în principal: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităților, precum și contextul și implicații cauzei pentru situația recurentului. Nici unul dintre aceste criterii nu este privit izolat de către Curte, ci ansamblul concluziilor care rezultă din examinarea criteriilor conduce la decizia instanței europene. De aceea, este dificil de exprimat o cifră de la care să se poate afirma că durata procesului a depășit termenul rezonabil. Spre exemplu, într-o cauză, Curtea a decis că un proces care a durat 3 ani și jumătate nu respectă cerința celerității, în timp ce într-o altă cauză s-a constat respectarea exigențelor art. 6 cu privire la o procedură ce a durat o perioadă asemănătoare.
Art. 6 prevede că orice persoană are dreptul ca pricina sa să fie judecată în public, Convenția prevăzând că „pronunțarea hotărârii trebuie făcută în public, însă accesul în sala de ședință poate fi interzis presei sau publicului în timpul totalității sau a unei părți a procesului pentru a proteja morala, ordinea publică sau securitatea națională într-o societate democratică, dacă interesele minorilor sau protecția vieții private a părților o impun, ori în măsura în care instanța consideră, în circumstanțe excepționale analizate cu strictețe, că publicitatea poate să aducă atingere intereselor justiției”. Astfel, publicitatea nu este scop în sine, ci un mijloc prin care se poate atinge obiectivul art. 6: un proces echitabil.
În principiu, art. 6 impune publicitatea procedurii și a pronunțării deciziei în toate fazele procesuale și indiferent dacă tribunalul făcea parte din structura juridică ordinară sau era un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale. Totuși, atunci când în primă instanță se pronunța un astfel de organ, Curtea admite regularitatea procedurii, în măsura în care contra deciziei acestui tribunal se poate face recurs, în fața unei instanțe care să aibă un control de plină jurisdicție, adică asupra tuturor problemelor de drept și de fapt ridicate de obiectul afacerii. Soluția a fost identică și atunci când s-a invocat lipsa publicității în fața instanțelor de apel sau recurs. Totuși, atunci când în apel se discută nu doar probleme de drept, ci și probleme de fapt relevante pentru litigiul în cauză, Curtea impune dezbaterea contradictorie, publică, între părți. Dacă însă publicitatea lipsește în cadrul procedurii din fața tuturor organelor de jurisdicție sesizate, este cert că există o violare a principiului publicității procedurii.
Cu privire la publicitatea pronunțării deciziei, în ciuda unei formulări imperative Curtea a admis lipsa violării Convenției atunci când hotărârea este depusă la o grefă accesibilă publicului.
Potrivit părții finale a art. 6 par. 1, regula publicității poate suferi excepții. Chiar dacă la o primă vedere aceste excepții se raportează doar la publicitatea pronunțării deciziei, este unanim admis faptul că excepțiile respective – protecția moralei, a ordinii publice, a securității naționale, a intereselor minorilor, a vieții private a părților sau a intereselor justiției – se raportează la întreaga desfășurare a procedurii.
Pe lângă situațiile prevăzute expres în art. 6, o altă excepție de la regula publicității, admisă de către Curte, chiar dacă textul Convenției nu o prevede expres, este renunțarea părților. Curtea subsumează valabilitatea renunțării la publicitatea procedurii, la trei condiții: renunțarea să fie liber consimțită, să nu aducă atingere unui interes public superior și să fie neechivocă.
Dreptul la un proces echitabil impune respectarea principiului egalității armelor. Aceasta presupune că orice parte a unei proceduri, indiferent dacă este în materie civilă sau penală, trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta punctul de vedere în fața tribunalului în condiții care să nu o dezavantajeze fața de celelalte părți ale procesului sau față de acuzare.
Contradictorialitatea impune judecătorului să asigure ca orice element susceptibil să influențeze soluția privind litigiul să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părți. Fiecare parte a procesului trebuie să aibă nu numai facultatea de a-și face cunoscute elementele pe care se bazează pretențiile sale, dar și aceea de a lua la cunoștință și de a discuta orice probă sau concluzie prezentată judecătorului cu scopul de a-i influența decizia.
În opinia Curții, contradictorialitatea impune, în materie penală, posibilitatea inculpatului de a combate declarațiile părții vătămate fie printr-o confruntare cu aceasta, fie prin posibilitatea de a obține interogarea acesteia în faza de judecată, hotărâre care ilustrează faptul că principiul egalității armelor se aplică și în raporturile între inculpat și partea civilă. De asemenea, pentru a realiza contradictorialitatea în materie penală, statele sunt obligate să își regleze procedurile interne astfel încât probele existente să fie produse în cadrul audienței publice, pentru a putea să facă obiectul dezbaterii contradictorii între acuzator și inculpat, în fața judecătorului.
Dreptul la un proces echitabil impune, în mod evident, motivarea hotărârilor judecătorești. Pentru părți motivarea hotărârii este esențială pentru a-și evalua șansele de succes ori de a vedea modul în care le-au fost acceptate argumentele și pe ce s-a bazat judecătorul în soluționarea cauzei lor. Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești își are izvorul în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale, combinat cu dreptul părților, recunoscut de Curte, ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv, iar obligația de motivare a hotărârilor este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea drepturilor menționate anterior.
Domeniul administrării și aprecierii probelor este o materie în care statele membre se bucură o marjă de apreciere foarte largă, Convenția permițând statelor să reglementeze fără limite semnificative regulile de admisibilitate și forța probantă a mijloacelor de probă, Curtea neavând competența de a verifica dacă instanțele naționale au apreciat corect sau nu probele administrate în cauză, ci doar de a stabili dacă mijloacele de probă au fost administrate într-o manieră echitabilă.
Așadar, în materia administrării probelor, elementul determinant al examenului efectuat de către instanța europeană este maniera în care probele sunt prezentate în fața judecătorului național. Curtea examinează procedura în ansamblul său și nu se oprește doar la un moment punctual pentru a decide încălcarea sau respectarea art. 6.
O altă problemă legată de egalitatea armelor este cea a dreptului persoanei de a asista la judecată. Acest drept nu este prevăzut în Convenție nici măcar în materie penală, spre deosebire de legislația majorității a statelor membre, însă a fost recunoscut de organele jurisdicționale instituite prin Convenție în anumite situații. În materie civilă, s-a admis că prezența părților la judecată este un element implicit al egalității armelor în acele cauze în care comportamentul personal al părților contribuie esențial la soluția dată litigiului, cum ar fi cauzele privind dreptul la vizită al copiilor de către părinți divorțați sau despărțiți. Mai mult, într-o cauză mai recentă, s-a constatat o violare a art. 6 din simplul fapt că într-o astfel de cauză – având ca obiect acordarea dreptului de vizită al copilului – instanța națională a refuzat audierea părții. În același sens, Curtea a constatat violarea Convenției în ipoteza în care legislația franceză nu a permis unei părți a unei cauze ajunse în fața Curții de Casație să pună concluzii și să consulte motivele de casare depuse de procurorul general, acest lucru fiind rezervat doar avocatului său.
Situația este însă sensibil diferită în materie penală. Luând în calcul faptul că dreptul inculpatul de a fi prezent la judecată este recunoscut în Pactul internațional relativ la drepturi civile și politice și că art. 6 par. 3 din Convenție recunoaște celui acuzat „dreptul de a se apăra el însuși”, „dreptul de a interoga martorii” și „dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret”, Curtea a dedus că prezența inculpatului este, în principiu, obligatorie la judecarea cauzei. Totuși, cât timp Curtea este constantă în a afirma că în cazul procedurii în apel sau în recurs art. 6 se aplică cu mai puțină strictețe decât în cazul judecății în primă instanță, s-a admis regularitatea unor proceduri de apel sau recurs în care audiența se desfășoară fără participarea celui acuzat. Totodată, s-a decis că statele au obligația de a depune diligențe rezonabile pentru a verifica, în cazul absenței acuzatului, motivul acestei absențe, putând exista o violare a art. 6 și atunci când statele l-au judecat pe inculpat în contumacie, crezând că acesta a fugit, fără a verifica însă această ipoteză.
Mai recent, Curtea a reținut o posibilă violare a art. 6 atunci când inculpatul nu a fost prezent la procesul său penal din motive independente de voința sa, iar cererea lui de amânare până la înlăturarea cauzei ce a impus lipsa sa a fost respinsă.
1.3. Garanțiile acordate acuzatului într-un proces penal
Prezumția de nevinovăție este definită în art. 6 par. 2 în formularea sa clasică: orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni este prezumată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal.
Ea se aplică tuturor acuzațiilor în materie penală, indiferent de calificarea internă a faptei, rămânând de soluționat problema de a ști dacă beneficiază de prezumția de nevinovăție și persoana aflată doar în faza de urmărire penală. Există astfel decizii ale Comisiei prin care se refuză aplicarea prezumției de nevinovăție unui suspect cu ocazia primei audieri de către poliție, decizii prin care se admite posibilitatea garantării acestui drept și în faza de urmărire și chiar înainte de formularea vreunei acuzații ori decizii în care Comisia lasă problema deschisă, evitând să pronunțe o soluție in abstracto. Pe de altă parte, însă, jurisprudența fostei Comisii este fermă în a constata aplicabilitatea art. 6 par. 2 fazei de instrucție preparatorie judiciară, în statele în care există o astfel de fază procedurală. La rândul ei Curtea, fără să clarifice problema a decis cu prilejul soluționării unei cauze în care se punea în discuție prezumția de nevinovăție a unei persoane acuzate de calomnie, că aceasta beneficiază de acest drept și în faza de urmărire, întrucât, în dreptul elvețian, este necesară plângerea prealabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, iar cum aceasta fusese introdusă, persoana în cauză era deja „acuzată” în sensul Convenției. Din acest text Curtea a extras consecințe importante relativ la procedurile penale ale statelor membre. În primul rând, una dintre consecințele prezumției de nevinovăție este aceea că sarcina probei aparține acuzării, iar dubiul profită acuzatului. Tot în acest context, Curtea a precizat că prezumția de nevinovăția nu se poate opune prezumțiilor de fapt a căror valoare este recunoscută de majoritatea statelor membre, cu condiția ca aceste prezumții simple să nu depășească un caracter rezonabil astfel încât judecătorul să nu fie pus în situația de nu mai avea puterea de a stabili faptele.
Ca o consecință a principiului in dubio, pro reo, prezumția de nevinovăție implică dreptul inculpatului la tăcere, precum și facultatea, dar nu și obligația, de a furniza probe în apărarea sa. În opinia Curții, dreptul la tăcere al celui acuzat de comiterea unei infracțiuni presupune posibilitatea acestuia de a refuza să vorbească fără a putea fi sancționat în vreun fel pentru aceasta. Aceasta nu presupune că tăcerea acuzatului nu poate fi considerată o probă, alături de altele, însă presupune că tăcerea nu poate fi interpretată ca recunoaștere și nu poate fi sancționată penal, disciplinar sau contravențional.
Problema prezumției de nevinovăție se ridică chiar și atunci când procesul penal nu se finalizează cu o hotărâre de condamnare. Chestiunea are la bază situația cheltuielilor de judecată și a altor pagube materiale produse celui acuzat cu ocazia procedurii. O hotărâre importantă în această materie este cea din afacerea Asan Rushiti. În speță, reclamantul a fost arestat și apoi trimis în judecată pentru omor, însă a fost achitat de către un juriu cu 8 voturi contra 1 pe motiv că nu existau probe suficiente îndreptate împotriva sa. După decizia de achitare, reclamantul a solicitat despăgubirea sa pentru detenția suportată, însă o instanța austriacă a respins cererea sa pe motiv că la data arestării sale existau indicii clare de vinovăție. Curtea a hotărât că o astfel de decizie, chiar dacă nu afirmă vinovăția reclamantului, constituie o atingere serioasă a prezumției de nevinovăție și a condamnat statul austriac. Soluția a fost identică și atunci când, într-o situație asemănătoare, instanța națională a respins cererea de despăgubire pentru detenția provizorie a unui inculpat achitat pe motiv că erau mai multe indicii de vinovăție – insuficiente însă pentru o condamnare – decât de nevinovăție.
Dreptul de a fi informat asupra acuzării. Potrivit art. 6 par. 3, lit. a orice persoană are dreptul de a fi informată, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o cunoaște și într-o manieră detaliată, cu privire la natura și cauza acuzației îndreptate împotriva sa, prevedere înscrisă în Convenție cu scopul de a asigura respectarea cât mai riguroasă a egalității armelor. Informarea acuzatului trebuie să se facă în cel mai scurt timp, după textul Convenției, însă fosta Comisie a utilizat termenul „imediat” pentru a impune statelor o obligație pozitivă definită mai concret. De asemenea, informarea inculpatul trebuie făcută într-o limbă pe care o înțelege, însă s-a decis că art. 6 este respectat și atunci când documentele sunt comunicate într-o limbă pe care o înțelege avocatul inculpatului. Obligația de informare are ca obiect atât natura cât și cauza acuzării – noțiune prin care se înțelege încadrarea juridică a faptei. Punctul de la care statul are obligația informării imediate a inculpatul este acela de la care există o acuzație oficială împotriva persoanei în cauză. Acest moment este determinat după alte criterii decât cel cu privire la momentul de la care se calculează termenul rezonabil al procedurii penale. Spre exemplu, Curtea a decis că, deși urmărirea penală in personam începuse cu mult timp înainte fără ca inculpatul să fie anunțat și s-au desfășurat mai multe acte de urmărire, obligația statului există doar de la momentul trimiterii sale în judecată.
Exigența ca informarea celui acuzat să fie „detaliată” trebuie privită în mod rezonabil, statul nefiind obligat să îi precizeze inculpatului absolut toate elementele de drept care sunt aplicabile cauzei sale, ideea esențială fiind aceea ca acesta să poată să își pregătească eficient apărarea, în baza informațiilor primite. Unele probleme au apărut în situațiile în care a avut loc o schimbare a încadrării juridice a faptei în cursul fazei de judecată. În condițiile în care, în baza respectării contradictorialității, statele respectă destul de riguros drepturile procesuale ale inculpatului, prevăzând în legislația națională obligația judecătorului de a pune în discuție noua calificare a faptei, Curtea a fost rar sesizată cu astfel de situații. Totuși, într-o speță rezolvată la Strasbourg, cei doi reclamnați au fost trimiși în judecată pentru bancrută frauduloasă, însă, fără ca în nici un moment să se pună în discuție acest lucru, au fost condamnați în apel pentru complicitate la bancrută frauduloasă. Analizând situația, Curtea a constatat o violare a art. 6 par. 3, lit. a și b combinat cu art. 6 par. 1, considerând că încadrarea faptei ca și complicitate impune existența unor elemente suplimentare – un element material și unul subiectiv – față de încadrarea faptei ca și autorat. Or, reclamanții au ignorat a se apăra și cu privire la aceste elemente și de aceea procedura nu a avut un caracter echitabil, chiar dacă, în principiu, pedeapsa pentru complicitate la o faptă este mai redusă decât autoratul la acea faptă.
Dreptul de a dispune de timpul și facilitățile necesare apărării. Art. 6 par. 3 lit. b vine să consacre explicit în materie penală dreptul la apărare, enunțând că orice acuzat are dreptul să dispună de timpul și facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea. Timpul necesar pregătirii apărării se apreciază ținând cont de complexitatea procedurii și a faptelor imputate celui acuzat, însă statul nu este în culpă atunci când acuzatul nu solicitat amânarea cauzei pentru a avea timp să-și pregătească apărarea. În analizarea timpului lăsat pentru apărare, se ține cont nu numai de complexitatea cauzei, ci și de timpul pe care îl are la dispoziție avocatul apărării, mai ales dacă acesta este numit din oficiu, fiind greu de impus acestuia să își consacre tot timpul disponibil pentru tratarea problemei unui singur client, cu atât mai mult cu cât nu este plătit pentru munca depusă. Pe de altă parte însă, reclamantul nu se poate plânge de faptul că i-a lipsit timpul necesar pregătirii apărării cât timp acesta a fost în culpă, întrucât nu s-a informat la grefa instanței cu privire la data audienței. În privința facilităților necesare pentru pregătirea apărării, chiar dacă Convenția nu o prevede expres, acestea includ în primul rând dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul său, fapt dedus de către Curte din interpretarea analitică a art. 6 par. 3 lit. b și c. Dreptul de comunica liber cu avocatul prezintă o importanță deosebită și ridică probleme speciale în situația persoanelor deținute, ceea ce nu presupune obligația statului de a muta acuzatul deținut în cel mai apropiat penitenciar de sediul avocatului sau lipsa completă a cenzurii corespondenței adresate avocatului ori supravegherea convorbirilor între deținut și avocat.
În al doilea rând, facilitățile necesare pregătirii apărării impun accesul la dosarul cauzei, astfel încât acuzatul să poată lua toate măsurile necesare pentru a se apăra. Acest drept al acuzatului nu exclude însă principiul caracterului secret al urmăririi, întrucât s-a estimat că este suficient pentru a evita răspunderea internațională a statului faptul că inculpatului i se prezintă dosarul înainte de începerea fazei de judecată, după punerea în mișcare a acțiunii penale.
Dreptul la asistență juridică. Prin art. 6 par. 3 lit. c se instituie dreptul oricărui acuzat de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător ales, iar, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să îi fie numit un avocat din oficiu. Strâns legat de echitabilitatea procedurii și de dreptul la apărare în sens larg, dreptul la asistență juridică este unul dintre aspecte fundamentale ale unui proces echitabil. Dreptul la asistență juridică există, în opinia Curții, și atunci când inculpatul nu participă voluntar la audiență. Astfel, instanța europeană a condamnat Olanda întrucât, cu ocazia judecării unei cauze penale la care inculpatul nu a dorit să participe, judecătorul nu a permis avocatului celui acuzat să participe la dezbateri. Chiar dacă statul pârât a invocat faptul că astfel există un mijloc coercitiv prin care persoanele acuzate penal sunt aproape obligate să se prezinte la audiență, cu scopul de a le fi asigurate toate drepturile procedurale, Curtea a considerat că prevalează dreptul la asistență juridică.
Din textul legal sus menționat se desprinde faptul că acesta conține trei drepturi ale acuzatului: de a se apăra singur, de a-și alge un apărător sau de a primi unul din oficiu. Opțiunea între cele trei alternative îi aparține acuzatului, Curtea statuând că statele trebuie să asigure prezența la audieri a părților implicate, însă a precizat că atunci când acest obiectiv este irealizabil, chiar și din culpa persoanei în cauză, sancționarea sa cu pierderea dreptului la apărare este complet nejustificată.
Prima alternativă a celui acuzat este aceea de a se apăra singur, însă aceasta prevedere din Convenție nu poate interzice statelor să impună, cel puțin în anumite cazuri, obligativitatea prezenței unui avocat ales sau numit din oficiu, deoarece o astfel de prevedere nu poate decât să întărească protecția drepturilor persoanei acuzate. Atunci când acuzatul nu are mijloacele materiale de a angaja un apărător, statul are obligația să numească un avocat din oficiu, dacă interesele justiției o impun.
Criteriile după care se determină necesitatea unui apărător sunt complexitatea cauzei, gravitatea acuzației, aptitudinea acuzatului de a se apăra singur. Spre exemplu, într-o cauză s-a luat în considerare împrejurarea că fapta care îi era imputată reclamantului era lipsită de importanță sub aspectul sancțiunii de care era pasibil acesta, astfel încât acuzatului nu era obligatoriu să i se numească un avocat din oficiu.
În baza principiului garantării unor drepturi efective și nu iluzorii și formale, Curtea a impus statelor, în circumstanțe de o gravitate excepțională, fără să uite că raporturile dintre avocat și clientul său sunt raporturi de drept privat, să ia măsurile necesare protejării intereselor justiției, răspunzând astfel pentru erorile sau neglijența gravă a avocatului din oficiu.
Dreptul de a convoca și interoga martorii. Art 6 par. 3 lit. d consacră dreptul oricărui acuzat de a interoga martorii acuzării, de a obține convocarea și interogarea martorilor apărării în aceleași condiții ca și cei ai acuzării. Și în acest domeniu li se lasă statelor o marjă de apreciere foarte largă cu privire la pertinența și utilitatea probei, organele de la Strasbourg arogându-și competența de a analiza doar acele situații în care refuzul de a cita un martor al apărării a fost abuziv sau arbitrar, situații care se probează prin obligația de motivare a deciziei de respingere a probei testimoniale. De asemenea, Curtea impune obligația pozitivă a statelor contractante de a asigura audierea publică a unor martori, audiați în faza de urmărire penală, dacă decizia de condamnare se bazează pe informațiile oferite de aceștia. Caracterul echitabil al procedurii cu privire la elementele de probă rezidă în fiabilitatea și credibilitatea declarațiilor făcute de martori. Astfel, într-una din deciziile semnificative ale Curții, natura declarațiilor martorilor acuzării, ce erau rude ale inculpatului, nu permiteau să li se acorde creditul necesar, cu atât mai mult cât erau principalele probe de vinovăție. Cu privire la martorii acuzării, dreptul de a-i interoga prevăzut expres presupune și dreptul de a fi confruntat cu aceștia. În opinia Curții, dreptul de a fi confruntat cu martorii acuzării nu este absolut, fiind susceptibil de limitări în circumstanțe excepționale. Cu privire la situațiile, în care din motive obiective sau subiective martorul nu se poate prezenta în fața instanței, Curtea a precizat că instanța națională poate lua în calcul declarațiile martorilor date în faza de urmărire, cu condiția ca inculpatul să poată contesta în mod real mărturia și să-l poată interoga pe martor, indiferent când și în ce condiții.
În privința utilizării unor martori anonimi, pentru ca aceasta să fie licită, Curtea a decis că statul trebuie să își organizeze sistemul judiciar astfel încât dacă nu acuzatul, cel puțin avocatul acestuia și judecătorul să poată pune la îndoială mărturia acestora, care trebuie, în consecință, coroborată cu alte probe pentru a conduce la o condamnare.
Dreptul la un interpret. Art. 6 par. 3 lit. e recunoaște oricărui acuzat dreptul a fi asistat gratuit de către un interpret dacă nu cunoaște sau nu vorbește limba în care se desfășoară audiența.
Această regulă a fost impusă de necesitatea de a împiedica orice inegalitate între un acuzat care nu cunoaște limba utilizată și un acuzat care o cunoaște. Condiția de bază pentru aplicarea acestui text este ca cel acuzat să nu cunoască limba procesului sau, chiar dacă o cunoaște pasiv, să nu o vorbească. Aprecierea acestui fapt rămâne în competența instanței naționale, care beneficiază de o anumită marjă de apreciere controlată de organele de jurisdicție instituite de către Convenție. Doctrina s-a exprimat ferm, în lipsa unei jurisprudențe explicite în acest sens, subliniind faptul că ignorarea limbii procedurii trebuie să aparțină celui acuzat, refuzul acordării dreptului la un interpret neputând fi justificat prin aceea că avocatul acestuia cunoaște și vorbește limba în cauză.
Asistența oferită de către interpret trebuie să fie gratuită, Curtea precizând că textul Convenției nu trebuie interpretat în sensul în care acesta ar impune doar o avansare a cheltuielilor de către stat, ci gratuitatea trebuie să fie totală și independentă de finalitatea procedurii judiciare angajate contra acuzatului. În plus, Curtea a interpretat extensiv noțiunea de „audiență” utilizată în textul Convenției pentru a desemna momentul procesual în care se impune obligativitatea interpretului, afirmând că, pentru a fi realizat scopul art. 6, trebuie ca celui acuzat să îi fie tradusă nu doar faza orală a procedurii, ci și actele procedurii angajate împotriva sa.
Dreptul la un interpret trebuie să fie concret și efectiv, astfel încât statul în cauză are nu numai obligația pozitivă de a desemna și a plăti un interpret, ci și obligația de a verifica calitatea traducerii asigurate.
CAPITOLUL II
INTERDEPENDENȚA DINTRE DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL ȘI ALTE DREPTURI FUNDAMENTALE
2.1. Dreptul la un proces echitabil și dreptul de acces la un tribunal
În mod mai concret este vorba de o garanție prevăzută de Convenție pentru persoanele care se găsesc în poziția de a le fi soluționate cereri (acțiuni) în legătură cu vreun drept sau obligație cu caracter civil ale căror titulari sunt sau în legătură cu temeinicia unor acuzații penale ce le-au fost aduse acestora.
Toate aceste persoane au dreptul la „judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei lor, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită de lege”.
După cum remarcă însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Convenția enunță mai multe drepturi distincte „care derivă insă din aceeași idee fundamentală și care, reunite, constituie un drept unic, căreia nu i s-a dat insă o definiție precisă”.
Așadar, instanța de judecată, indiferent de denumirea pe care ar avea-o într-un sistem
Național de drept al unui stat contractant, trebuie să îndeplinească (să asigure) condițiile strict
Determinate prin Convenție în vederea respectării principiilor generale de independență și
Imparțialitate. Celelalte garanții constau în „exigențe impuse desfășurării procedurii de judecată”.
O astfel de garanție se referă la „desfășurarea procesului în mod echitabil”.
Dreptul la un proces echitabil – așa cum se subliniază în literatura juridică ocupă un loc special printre drepturile fundamentale recunoscute într-o societate democratică, a cărui garantare așa cum o afirmă însăși Curtea – este consubstanțială cu însăși spiritul Convenției.
O primă astfel de cerință (exigență) a art. 6 alin. 2 din Convenție este „dreptul la un tribunal”, deci acest drept va constitui obiectul acestei prime părți a sintezei pe care dorim să o realizăm.
Dar și acest drept (la un tribunal) are un conținut complex (conține mai multe elemente componente), așa încât vom face o prezentare și examinare separată a fiecăreia din aceste componente.
A) Mai înainte de toate insă vom porni de la un principiu general pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului l-a pus în evidență în legătură cu acest drept la un tribunal.
Printr-o jurisprudență constantă, Curtea a elaborat un principiu, devenit aproape o clauză de stil în domeniu, potrivit căruia prin Convenție sunt apărate drepturi și libertăți concrete și efective ale omului, nu teoretice și iluzorii”. Dreptul la un tribunal este – așa cum se remarcă în literatura juridică – o componentă esențială a „sistemului de garanții” instituit prin art. 6 alin. 1. Din Convenție, pentru ca orice persoană care este parte într-un proces civil sau penal să beneficieze de un proces echitabil.
B) Dreptul la un tribunal (mai exact dreptul de acces la un tribunal) are un conținut conceptual complex ale cărei fațete au fost deslușite de instanța europeană, în cadrul jurisprudenței sale variate, pertinente și concludente așa cum se cuvenea, Curtea a înțeles să facă o subliniere cu caracter general în legătură cu „dreptul la un tribunal” referindu-se, mai întâi, la principiul de drept universal, recunoscut și în norma de drept internațional, care interzice „denegarea de dreptate” (principiu consacrat și în art. 3 din Codul civil roman, potrivit căruia judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede sau că aceasta este întunecată sau neîndestulătoare). Or, un stat contractant nu ar putea, fără să înfrângă acest principiu, să suprime jurisdicțiile sale sau să sustragă competenței acestora soluționarea anumitor categorii de litigii civile, pe care să le încredințeze unor organe executive, deoarece ar exista riscul arbitrariului, cu consecințe grave, contrare dispozițiilor Convenției.
Cu alte cuvinte, nu s-ar înțelege de ce art. 6 alin. 1 din Convenție ar fi descris în amănunțime garanțiile procesuale și procedurale acordate părților unei acțiuni, dacă prin el nu s-ar garanta mai întâi „dreptul la un tribunal”, adică ceea ce ar permite punerea în valoare a acestor garanții procesuale și procedurale. Echitatea, publicitatea, celeritatea unui proces nu ar mai prezenta nici un interes în absența unui proces.
În consecință, Curtea a decis, cu valoare de principiu, că art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile, consacrându-se astfel „dreptul la un tribunal”, „dreptul de a-l sesiza” constituind unul dintre aspectele sale.
În ceea ce privește dreptul de a fi invocate prevederile art. 6 alin. 1 din Convenție (referitoare la dreptul la un tribunal) acesta aparține oricărei persoane care consideră ilegală o ingerință în exercitarea drepturilor sale cu caracter civil și se plânge de faptul că nu a avut posibilitatea să reclame (conteste) unui tribunal. În această privință Curtea a decis că atunci când există, privitor la o ingerință, o contestație „reală și serioasă”, indiferent că această poartă asupra existenței dreptului însuși sau numai a întinderii sale, justițiabilul are dreptul, în conformitate cu art. 6 alin. 1 din Convenție, ca un tribunal din sistemul național de drept să decidă asupra acestei chestiuni (cel mai adesea, „dreptul la un tribunal” este invocat în materie civilă. Dar, art. 6 alin. 1 din Convenție se referă și la contestațiile la „acuzațiile în materie penală”. Întrucât între aceste două domenii există deosebiri însemnate, de aceste din urmă contestații – în legătură cu acuzațiile în materie penală – ne vom ocupa separat atunci când va fi cazul).
2.2. Dreptul de a cere executarea hotărârii pronunțate în soluționarea unei contestații în materie civilă
Dreptul la un tribunal semnifică, pe de-o parte, posibilitatea juridică efectivă, a persoanelor de a se adresa unui organ de plină jurisdicție pentru soluționarea unei contestații în materie civilă, dar, pe de altă parte, semnifică și, dreptul persoanei în cauză de a cere executarea hotărârii astfel obținute deoarece altfel, hotărârea dată ar rămâne fără finalitate și atunci garantarea dreptului la un tribunal ar rămâne pur formală, dacă el nu ar fi și realizat. În acest sens, Curtea a decis că „executarea unei hotărâri judecătorești definitive pronunțată de orice jurisdicție competentă are a fi considerată ca făcând parte integrantă din noțiunea de „proces” folosită de art. 6 din Convenție.
Justificarea unei atari soluții constă în faptul că o protecție efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică și obligația pentru administrație să execute hotărârea jurisdicției sesizate. Administrația constituie un element al statului de drept interesat de buna funcționare a tuturor componentelor mecanismului statal, deci și de bună administrare a justiției. Instanța europeană a făcut sublinierea, în această privință, că dacă administrația ar omite sau/și numai dacă ar întârzia să execute o hotărâre judecătoreasă, garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție, de care a beneficiat un justițiabil în faza judiciară a procedurii ar deveni inutile, ar fi anihilate, ceea ce nu ar fi admisibil.
Un aspect deosebit privește contenciosul administrativ, în țările în care potrivit normelor naționale de competență anularea actelor administrative se realizează extensiv în cadrul unei proceduri pană la nivelul celei mai înalte jurisdicții administrative (în Franța, de exemplu, Consiliul de Stat). Persoanele care recurg la această procedură exclusivă sau urmăresc, desigur, numai anularea actelor administrative respective, ci mai ales înlăturarea tuturor efectelor lor, așa încât protecția efectivă a justițiabililor, aflați și în aceste situații juridice, implică aceeași obligație pentru administrație să execute și hotărârile jurisdicțiilor administrative (argumentarea în drept și justificarea acestei obligații fiind aceleași ca și în cazul jurisdicțiilor de drept comun).
2.3. Dreptul de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina
Potrivit art. 17 pct. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (care formează, împreună cu alte pacte: Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale și Protocolul opțional la Pactul internațional privind drepturile civile și politice, precum și cu „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, așa-zisa „Cartă a drepturilor omului – The International Bill of Human Rights), orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale are „dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăși sau să se recunoască vinovată”.
Convenția europeană a drepturilor omului nu menționează expres drepturile celui acuzat dea păstra tăcerea cu privire la faptele ce-i sunt imputate și de a nu contribui la propria sa incriminare. Dar, Curtea a decis în mod constant că, deși art. 6 al Convenției nu se referă expres și explicit la aceste drepturi, ele reprezintă totuși „norme general recunoscute aflate în centrul noțiunii de proces echitabil” (deci o cerință implicită).
Referindu-se la aceste drepturi, Curtea a făcut sublinierea cu caracter general că acestea sunt recunoscute de standardele internaționale care le leagă de conținutul „procedurii echitabile”, scopul lor fiind asigurarea protejării acuzatului de acțiunile necorespunzătoare ale autorităților și, astfel, să se evite erorile judiciare. Dreptul la tăcere și dreptul de a nu se autoincrimina vizează, în primul rând, respectarea voinței persoanei acuzate de a păstra tăcerea ceea ce presupune că, în cauzele penale, acuzarea să facă dovadă împotriva acuzatului, fără a obține probe prin metode coercitive sau opresive împotriva voinței acuzatului.
Dar, instanța europeană a mai făcut o importantă precizare și anume că, pe de-o parte, este în mod evident incompatibil cu exigențele Convenției ca o condamnare să fie întemeiata exclusiv sau în mod esențial pe tăcerea acuzatului, pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie în instanță, insă, pe de altă parte, este tot atât de evident că aceste interdicții (exigențe) nu ar putea împiedica să se țină totuși seama de tăcerea celui interesat, în situații ce reclamă o explicație din partea sa, pentru a se putea aprecia forța de convingere a elementelor dosarului care-l acuză.
2.4. Dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzației și acordarea timpului și facilităților necesare pregătirii apărării
În art.6 paragraf 3 lit. a din Convenția europeană a drepturilor omului se prevede în mod expres dreptul acuzatului „să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege, și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa”. Iar la litera b din același text este statuat și dreptul acuzatului „să dispună de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării sale”.
Aceste dispoziții ale Convenției trebuie desigur să fie apreciate în lumina „dreptului general la un proces echitabil” garantat în art.6 paragraf 1. Întrucât art.6 paragraf 3 are o formulare generală s-a impus intervenția Curții Europene a Drepturilor Omului care prin jurisprudența să variată a venit cu concretizări, precizări și interpretări care formează un cadru jurisprudențial orientativ în legătură cu ambele drepturi susmenționate: dreptul la informare și dreptul la timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării.
A) În legătură cu dreptul la informare, Curtea recunoaște că textul art.6 par.3 lit. a din Convenție „nu impune o formă specifică a modului în care acuzatul trebuie să fie informat cu privire la natura și cauzele acuzației care i se aduc”.
B) În legătură cu dreptul la acordarea timpului și facilităților necesare pregătirii apărării, potrivit art.6 par.3 lit. b din Convenție orice acuzat are dreptul „să dispună de timpul și de înlesnirile necesare apărării sale”. În literatura juridică se face sublinierea că însăși titulatura acestui drept arată că el privește posibilitatea ce trebuie acordată unei persoane împotriva căreia există o acuzație penală de a-și asigura apărarea, fiindu-i puse la dispoziție atât „timpul necesar” cât și „mijloacele materiale și juridice adecvate”. Fosta Comisie a Drepturilor Omului a considerat că acest drept include și pe acela pe care îl are acuzatul „de a comunica în mod liber, cu avocatulsău”. Acest drept nu este menționat în mod expres în Convenție, dar se consideră că el „rezultă implicit” din dispozițiile art.6 par.3 lit. b și c din Convenție, deoarece posibilitatea pentru acuzat „de a se întreține direct” cu apărătorul său „este un element esențial al pregătirii apărării”. Se face insă sublinierea (importantă după părerea noastră) că, totuși, în lipsa unei prevederi exprese, nu se poate susține că acest drept de a se consulta cu avocatul său și de a schimba cu el informații confidențiale (chiar instrucțiuni) nu ar fi susceptibil de nici o restricție. De exemplu, instanța europeană a decis că interdicția impusă acuzatului de a se întreține cu apărătorul său cu privire la declarațiile martorilor ascultați în absența sa, cu scopul păstrării anonimatului acestora (amartorilor), atunci când se justifică o asemenea situație, nu este contrară dispozițiilor art.6 par.3 lit. b din Convenție.
2.5. Dreptul la apărare
În literatura juridică este subliniat faptul că dreptul de apărare are două sensuri: unul material (care cuprinde întregul complex de drepturi și garanții procesuale care asigură părților posibilitatea de a-și apăra drepturile), iar altul formal (dreptul părților de a-și angaja un apărător).
Dar, realizarea dreptului de apărare este susceptibilă și de o altă abordare mai largă, într-o viziune sistemică, în cadrul căreia realizarea efectivă a dreptului de apărare este asigurată prin integrarea acestuia în ansamblul structural și funcțional al instanțelor judecătorești, adică în acel ansamblu de principii și reguli procesuale și procedurale care implică, ca un element fundamental, și asistența judiciară a părților litigante astfel încât acestea să poată beneficia de un proces echitabil, indispensabil și pentru înfăptuirea justiției în regimurile politice democratice.
Articolul 6 paragraf 3 lit. c din Convenția drepturilor omului și libertăților fundamentale garantează oricărui „acuzat” (învinuit, inculpat) posibilitatea de a se apăra de acuzația (învinuirea) ce i se aduce, în trei modalități: acuzatul se poate apăra singur; poate fi asistat de un apărător, la alegerea să; poate fi asistat „în mod gratuit” de un apărător din oficiu (toate aceste trei modalități constituie tot atâtea opțiuni sau drepturi ale acuzatului).
În ceea ce privește asistența juridică gratuită, în sistemul judiciar roman, în practică ea este asimilată cu „asistența din oficiu” la care face referire Legea nr.51/1995 și Statutul profesiei de avocat, ceea ce înseamnă că nu presupune încheierea unui contract de asistență juridică, iar plata onorariului se face din fondurile Ministerului Justiției.
Dispozițiile cu caracter general ale art.6 paragraf 3 lit. c din Convenție au necesitat desigur clarificări de ordin principal că și detalieri de ordin practic, întregul ansamblu fiind bine conturat în jurisprudența instanței europene.
Dreptul acuzatului de a se apăra singur nu trebuie confundat cu „prezența personală” a acestuia în instanță. Așa cum a subliniat instanța europeană, chiar dacă nu este menționat expres în art.6 din Convenție, dreptul acestuia de a lua parte personal la dezbaterile procesului său decurge din scopul și din obiectul ansamblului acestui text: dreptul la un proces echitabil.
Argumentându-se mai detaliat acest punct de vedere se arată că nici nu au cum să fie înțelese și exercitate drepturile prevăzute de art.6 par.3 lit. a, d și e, prin care se recunoaște, implicit, dreptul acuzatului de a se apăra singur, fără prezența să în instanță.
Dreptul acuzatului de a fi asistat de un apărător, la alegerea să constituie o altă modalitate de realizare a dreptului la apărare prevăzut de art.6 paragraf 3 lit. c din Convenție.
În această privință nu este de subliniat decât un aspect și anume modul abuziv sau cel puțin neglijent în care învinuiții sau inculpații înțeleg, în unele cazuri, să-și exercite acest drept (de a-și desemna un apărător, la alegerea lor). Într-adevăr, în practică se întâlnesc, și nu de puține ori, situații când cei acuzați nu se prezintă pur și simplu la dezbateri sau când se folosesc de acest drept numai pentru a tergiversa desfășurarea activității procesuale, uneori chiar cu concursul avocaților aleși de aceștia (cerându-se termene pentru lipsă de apărare și angajarea unui avocat, schimbarea succesivă a avocaților, cu amânări repetate pentru studierea dosarelor, cereri formulate de avocații noi aleși, termene de amânare cu invocarea unor boli a avocaților aleși și multe alte tertipuri de acest fel bine cunoscute de juriștii practicieni și rareori sancționate de instanța de judecată).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis de principiu că din moment ce dreptul oricărui acuzat de a fi apărat efectiv de un avocat este un element fundamental al asigurării unui proces echitabil, un acuzat nu poate pierde beneficiul lui prin simpla să absență la dezbateri. Ar fi vorba despre o „sancțiune disproporționată”, avându-se în vedere atât locul primordial al dreptului la apărare, cât și principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică.
Dreptul acuzatului la asistență juridică din oficiu, gratuită. Acuzatul, are dreptul de a se apăra singur sau poate fi asistat de un apărător, la alegerea să. Dacă insă acuzatul nu are mijloace pentru a remunera un apărător, Convenția îi recunoaște „dreptul la asistență juridică (judiciară) gratuită”, asistență care va fi asigurată de un avocat numit din oficiu, atunci când interesele unei bune administrări a justiției impun prezența unui apărător.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat decizii în sensul sus-menționat care au valoare exemplificativă. De exemplu, s-a statuat că există situații când instanța trebuie să examineze nu numai personalitatea acuzatului și starea sa de spirit în momentul comiterii infracțiunii pentru care este trimis în judecată, dar și mobilurile activității sale infracționale, iar asemenea aprecieri au a cântări substanțial în soluția ce urmează a fi pronunțată; caracterul echitabil al procedurii impune – în astfel de cazuri – prezența acuzatului în instanță, alături de apărătorul său.
De asemenea, s-a mai decis că atunci când libertatea unei persoane este în joc, interesele justiției impun, de principiu, acordarea asistenței unui avocat.
CAPITOLUL III
JURISPRUDENȚA PRIVIND GARANTAREA DREPTULUI LA
UN PROCES ECHITABIL
3.1. Cazul Smoleanu împotriva României
3.1.1. Preliminarii
La originea cauzei se află o petiție împotriva României și un cetățean al acestui stat, doamna Elena Smoleanu („reclamanta”), care a sesizat Comisia europeană pentru Drepturile Omului („Comisia”) în data de 22 noiembrie 1995 în virtutea vechiului articol 25 din Convenția de apărare a drepturilor și libertăților fundamentale („Convenția”).
Reclamanta a afirmat că refuzul Curții de Apel din Ploiești de a recunoaște instanțelor competența de a tranșa o acțiune în revendicare, ca și refuzul aceleiași curți de a judeca o a doua acțiune în revendicare, sunt contrare articolului 6 din Convenție. Printre altele, reclamanta se plânge că decizia Curții de Apel din 13 iunie 1995, dată în prima procedură și cea din 30 martie 1998, din a doua procedură în revendicare, au avut ca efect de a aduce atingere respectării bunurilor sale, așa cum sunt recunoscute de articolul 1 din Protocolul nr.1.
Petiția a fost trimisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data de intrare în vigoare a Protocolului nr.11 din Convenție. Printr-o decizie din 10 octombrie 2000, camera a declarat cererea ca admisibilă.
3.1.2. Prezentarea situației de fapt
Reclamanta s-a născut în 1922 și locuiește în Ploiești. La 20 ianuarie 1944, reclamanta primește ca dotă din partea tatălui o casă în Ploiești ( o vom numi „casă”), compusă din două apartamente și un garaj ca și terenul aferent.
În 1950, Statul ia proprietatea, invocând decretul de naționalizare nr.92/1950. Nici motivele, nici baza legală a acestei exproprieri nu au fost niciodată notificate reclamantei, căreia i s-a autorizat folosirea unui apartament din casă ca locatară a statului. Între 1950 – 1955, reclamanta a făcut numeroase intervenții pe lângă autorități, arătând că decretul nr.92/1950 nu i se poate aplica și cerând restituirea casei, fără să primească nici un răspuns. În 1954 Statul a demolat garajul.
A. Prima acțiune de revendicare a proprietății
În 1994, reclamanta a sesizat judecătoria Ploiești cu o acțiune în revendicare a casei. Ea a arătat că făcea parte din categoria persoanelor pe care decretul nr.92/1950 îl excepta de la naționalizare și a cerut ca societatea de stat R.P., administrator al apartamentelor de stat, să fie condamnat să o pună în posesia bunului său. La 3 mai 1994, judecătoria a respins cererea sa, pe motiv că nu a adus proba afirmațiilor sale.
Reclamanta a introdus apel împotriva acestei decizii în fața tribunalului județean din Prahova. Printr-o decizie din 13 ianuarie 1995, tribunalul a admis apelul, a admis acțiunea în revendicare și a hotărât restituirea casei, constatând că în calitate de infirmieră și văduvă de război din 1941, reclamanta făcea parte din categoria persoanelor pe care decretul le excludea de la naționalizare.
Societatea R.P. a făcut recurs împotriva acestei decizii. Printr-o hotărâre din 13 iunie 1995, Curtea de Apel din Ploiești admite apelul, casează hotărârea din 13 ianuarie 1995 și respinge acțiunea reclamantei, pe motiv că această casă a devenit proprietatea statului în aplicarea decretului nr.92/1950 și că jurisdicțiile nu erau competente să examineze dacă decretul i-a fost corect aplicat. Curtea de Apel a adăugat, de asemenea, că noi legi vor trebui să prevadă măsurile reparatorii pentru bunurile pe care Statul și le-a însușit în mod abuziv.
La 26 iulie 1995, reclamanta cere procurorului general al României să formuleze un recurs în anulare împotriva acestei hotărâri definitive, susținând că este o hotărâre abuzivă, deoarece Curtea de Apel a refuzat să examineze dacă decretul nr.92/1950 putea să i se aplice.
Procurorul general i-a răspuns la 8 august 1995, informând-o că nu putea fi formulat un recurs în anulare împotriva hotărârilor definitive, deoarece, printre altele, jurisdicția respectivă și-a depășit atribuțiile judiciare și că nu este cazul pentru așa ceva. Se adăuga că deciziile definitive nu puteau fi atacate pentru motive de legalitate sau de temei.
B. Acțiunea de restituire a proprietății în baza Legii nr.112/1995
La 6 martie 1996, reclamanta a depus o cerere de restituire a casei la Comisia administrativă din Ploiești pentru aplicarea legii nr.112/1995. Ea a arătat că a fost deposedată de proprietatea sa prin încălcarea decretului de naționalizare nr.92/1950, că tribunalul județean din Ploiești în decizia sa din 13 ianuarie 1995, a judecat această privare de proprietate ilegală, dar Curtea de Apel Ploiești a refuzat să înțeleagă cererea sa, indicându-i calea unei cereri administrative.
Printr-o decizie din 17 iulie 1996, comisia administrativă a restituit reclamantei apartamentul în care ea a locuit ca locatar și i-a acordat o despăgubire pentru restul casei și pentru teren.Conform articolului 12 din Legea nr.112/1995 care plafonează despăgubirile, comisia administrativă i-a acordat reclamantei suma de 11.581.867 lei „ROL” pentru cel de-al doilea apartament și 19.156.500 lei pentru terenul aferent și a respins cererea sa de despăgubiri pentru garaj. Conform reclamantei suma totală pe care a primit-o este net inferioară valorii bunurilor sale.
La o dată neprecizată, reclamanta a formulat o plângere împotriva acestei decizii în fața judecătoriei din Ploiești, pentru a cere integral casa în natură. Această procedură a fost suspendată în așteptarea celei de a doua soluții a acțiunii în revendicare, introdusă în paralel de reclamantă. Procedura a fost reluată la o dată neprecizată și s-a terminat la data de 23 aprilie 1999 printr-o hotărâre a Curții de Apel Ploiești, care a confirmat decizia comisiei administrative. Între timp, la 10 septembrie 1996, Statul a vândut unul din apartamentele casei locatarilor.
C. A doua acțiune în revendicare
La o data neprecizată, reclamanta a introdus o nouă acțiune în revendicare în fața judecătoriei din Ploiești. Prin decizia din 10 iunie 1997, judecătoria a respins acțiunea și a estimat că reclamanta, alegând calea unei cereri administrative, a recunoscut că naționalizarea a fost făcută „sub titlu” și în consecință nu îi mai era deschisă calea unei acțiuni în revendicare.
Reclamanta a introdus apel, subliniind că în fața comisiei a susținut în mod constant că naționalizarea casei sale a fost abuzivă și motivul pentru care a formulat o cerere administrativă în virtutea legii nr.112/1995 a fost refuzul Curții de Apel Ploiești să examineze prima sa cerere în revendicare. Tribunalul județean a respins cererea sa la 27 noiembrie 1997, pentru același motiv ca și judecătoria.
Reclamanta a formulat recurs. La 30 martie 1998, Curtea de Apel Ploiești a respins recursul, printr-o decizie definitivă. Ea a constatat că reclamanta a sesizat paralel comisia și tribunalele cu o cerere în restituire a casei, și notează că cererea administrativă a fost suspendată. Concluzionează că reclamanta, alegând calea prevăzută de legea nr.112/1995 nu mai avea acces la procedura ordinară în revendicare, căci această alegere era implicit o recunoaștere din partea sa că naționalizarea a fost legală.
La o dată neprecizată, reclamanta a formulat o contestație în anulare împotriva acestei hotărâri a Curții de Apel Ploiești, pe motiv că această Curte i-a refuzat accesul la un tribunal pentru a tranșa cererea sa în revendicare. Contestația sa a fost respinsă la 16 decembrie 1998 de Curtea de Apel Brașov.
3.1.3. Prezentarea situației de drept
A. Încălcarea articolelor 6 § 1 din convenție
Conform reclamantei, hotărârile din 13 iunie 1995 și 30 martie 1998 a Curții de Apel din Ploiești au încălcat articolele 6 § 1 din Convenție, care dispune: „Orice persoană are dreptul la ascultarea echitabilă a cererii sale de către un tribunal care va decide contestațiile asupra drepturilor sale și obligații cu caracter civil…”
În memoriul său, reclamanta arată că refuzul Curții de Apel din Ploiești, în prima procedură de revendicare, de a recunoaște instanțelor competența pentru tranșarea unei acțiuni în revendicare, este contrară dreptului la un tribunal garantat de articolul 21 din Constituția României și a articolului 3 din Codul civil român care duce la refuzul justiției. Printre altele, ea pune în evidență că afirmația conform căreia ea nu era proprietara bunului în litigiu este în contradicție cu motivul invocat de această curte pentru a admite recursul părții adverse, adică absența competenței jurisdicțiilor de a tranșa fondul litigiului. În ceea ce privește procedura terminată la data de 39 martie 1998, ea subliniază că a solicitat în mod expres restituirea casei în totalitatea sa, estimând că naționalizarea a fost ilegală, atât în acțiunea în revendicare, ca și cea bazată pe legea nr.112/1995 și subliniază din nou că ea nu a recunoscut niciodată în fața autorităților române că naționalizarea casei s-a făcut „sub titlu”. Reclamanta notează că procedura de restituire bazată pe legea nr.112/1995 era încă în curs de judecată la data la care Curtea de Apel a dat hotărârea sa la cea de a doua acțiune în revendicare, și deci, aceasta nu era în măsură să decidă că ea a recunoscut, nici chiar implicit, că naționalizarea a fost făcută „sub titlu”.
Curtea trebuie deci să cerceteze în primul rând dacă hotărârea din 13 iunie 1995 a încălcat articolul 6 § 1 din Convenție. Curtea a concluzionat că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența pentru examinarea litigiilor ca în prezenta cauză, privind o revendicare imobiliară, încalcă articolul 6 § 1 din Convenție.
Curtea estimează că nimic din speță nu permite să se distingă din acest punct de vedere acțiunea prezentă de cauza mai sus menționată.Din acel moment, excluderea prin hotărârea din 13 iunie 1995 a Curții de Apel Ploiești a acțiunii în revendicare a reclamantei privind competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță , drept garantat de articolul 6 § 1 din Convenție. Există deci o necunoaștere a articolului 6 § 1 din Convenție.
În al doilea rând, Curtea trebuie să cerceteze dacă hotărârea din 30 martie 1998 a încălcat articolul 6 § 1 din Convenție. Curtea nu consideră că trebuie să tranșeze problema consecințelor în dreptul român, a alegerii unei anumite căi de recurs, în detrimentul altuia. Rolul său se limitează să verifice dacă, în cauza respectivă, reclamanta a avut acces la o instanță pentru a rezolva cererea sa privind revendicarea casei sale.
Curtea notează că după respingerea unei prime acțiuni în revendicare, reclamanta a introdus în paralel două acțiuni privind bunul în litigiu, una de restituire, în virtutea legii nr.112/1995, și alta de revendicare.Trebuie să recunoaștem că, în această situație, nu se poate deduce că ea a ales o singură acțiune, cea de restituire, cu atât mai mult cu cât la data la care Curtea de Apel Ploiești a dat hotărârea sa, cealaltă procedură era încă pe rol. De altfel, reclamanta a indicat preferința sa pentru acțiunea în revendicare,cerând amănarea procedurii de restituire în așteptarea deciziei finale în procedura de revendicare. Totodată, nu putem contesta că reclamanta a susținut constant, în toate procedurile naționale, că naționalizarea casei sale nu a fost legală.
Curtea estimează că, în aceste circumstanțe, faptul că Curtea de Apel Ploiești, prin hotărârea sa din 30 martie 1998, a estimat că nu este necesar să rezolve o cerere de revendicare căci o altă acțiune vizând casa în litigiu era pe rol în fața jurisdicțiilor naționale, reprezintă un refuz față de reclamantă pentru accesul în fața unei instanțe.
Prin urmare, există încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție asupra acestor două puncte.
B. Încălcarea articolului 1 din protocolul nr.1 al convenției
Reclamanta se plânge că hotărârile din 13 iunie 1995 și 30 martie 1998 ale Curții de Apel Ploiești au avut ca efect să aducă atingere dreptului său de respectare a bunurilor sale, așa cum este recunoscut în articolul 1 din Protocolul nr.1, astfel : „Orice persoană fizică sau morală are dreptul de respectare a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere asupra dreptului pe care-l au statele de a pune în aplicare legile în vigoare pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plății impozitelor sau contribuțiilor sau a amenzilor „.
Reclamanta afirmă că a fost privată de proprietatea sa, căci naționalizarea casei sale prin efectul legii nr. 92/1950 nu a fost legală, și în acest fel ea nu a pierdut niciodată, conform afirmației sale, proprietatea asupra bunului său. Guvernul susține că plângerea reclamantei este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr.1. El se referă la jurisprudența Curții conform căreia Convenția nu consacră dreptul restabilirii în drept de proprietate, articolul 1 din Protocolul nr.1 neprotejând decât respectarea bunurilor prezente, fără să garanteze dreptul de a dobândi bunuri.
Curtea relevă mai întâi că reclamanta și-a văzut restituită în natură unul din apartamentele casei și a obținut despăgubiri pentru cel de al doilea apartament și pentru teren, printr-o decizie definitivă din 23 aprilie 1999 a Curții de Apel Ploiești. Deci ea nu se poate declara victimă a unei încălcări a dreptului său de proprietate pentru această parte a bunului. În consecință, plângerea nu privește decât partea nerestituită din bunul în litigiu.
Examinând plângerea conform căreia refuzul instanțelor de a tranșa litigiul vizând așa zisa parte a casei naționalizate se analizează ca o atingere a dreptului său de proprietate așa cum este garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1. În această privință, Curtea reamintește, mai întâi, că ea nu poate examina o cerere decât în măsura în care ea se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției cu privire la Partea contractantă în cauză. În speță, casa reclamantei a fost naționalizată în 1950, cu mult înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenția a intrat în vigoare în ceea ce privește România. Curtea nu are deci competența ratione temporis pentru examinarea circumstanțelor naționalizării sau a efectelor produse continuu de aceasta până în prezent. Ea amintește și confirmă jurisprudența sa bine stabilită conform căreia privarea de dreptul la proprietate sau a unui alt drept real constituie în principiu un act instantaneu și nu crează o situație continuă de „privare a dreptului”. Cererea reclamantei este deci incompatibilă cu dispozițiile Convenției așa cum se poate înțelege ca și criticând, în calitate de astfel de măsuri adoptate pe baza legii nr. 92/1950 cu privire la casa reclamantei înainte de intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește România.
Reclamanta nu poate deci să se plângă de o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care procedurile pe care le încriminează se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziții.
În această privință, Curtea amintește că noțiunea de „bun” conținută în articolul 1 din Protocolul nr.1 poate însemna atât „bunuri actuale” ca și valori patrimoniale, înțelegând și creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde a avea cel puțin o „speranță legitimă” să obțină bucuria efectivă a unui drept de proprietate. În revanșă, speranța de a vedea recunocută supraviețuirea unui drept vechi de proprietate care a fost foarte mult timp imposibil de exercitat efectiv nu poate fi considerată ca un „ bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 – și, de asemenea, a unei creanțe condiționale care se stinge de fapt prin nerealizarea condiției.
În speță, reclamanta a sesizat autoritățile naționale competente cu două proceduri în revendicare și cu o acțiune administrativă de restituire, în scopul recuperării în natură a casei. Intentând aceste acțiuni, ea a căutat să-i fie recunoscută dreptul de proprietate care, la momentul intorducerii cererii nu mai era a sa. În consecință, procedura nu se raporta la un „ bun actual „ a reclamantei.
Prin urmare, nu există o nerecunoaștere a articolului 1 din Protocolul nr.1.
C. Aplicarea articolului 41 din Convenție
În termenii articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că există încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul național al părții contractante nu permit ștergerea eficientă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, o satisfacție echitabilă”.
Cu titlu principal, reclamanta solicită restituirea bunului în litigiu, compusă din casă, din teren și garajul demolat de stat. Ea înțelege să primească, în cazul nerestituirii, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului său, adică, conform raportului de expertiză supus Curții 1 004 839 766 lei sau 33 968 euro.
Guvernul susține în primul rând că suma cu titlu de daune materiale nu este justificată, deoarece ea nu posedă un bun în sensul jurisprudenței Convenției și deoarece ea poate revendica mereu cu succes casa sa în fața jurisdicțiilor interne. În toate cazurile Guvernul estimează că valoarea totală maximă care ar putea fi acordată este de 719 668 160 lei, sau 24 328 euro, reprezentând conform raportului de expertiză, valoarea marfă a bunului în litigiu mai puțin valoarea reparațiilor apartamentului ocupat de un locatar și fără a lua în calcul valoarea garajului, demolat în 1954, înainte de ratificarea Convenției de către România la data de 20 iunie 1994.
Curtea notează că sumele reclamate pentru daune materiale se raportează la valoarea casei, a terenului și a garajului demolat de stat. Ținând seama de faptul că plângerea fondată pe articolul 1 din Protocolul nr.1 nu s-a constatat o încălcare a Convenției și a Protocolului singurele plângeri pe care Curtea le cunoaște pe fond sunt cele extrase din absența accesului în fața unei instanțe, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. În această privință, Curtea precizează că ea nu poate specula asupra faptului că procedurile în revendicare ar fi cunoscut dacă jurisdicțiile naționale au tranșat cererea. De asemenea, Curtea estimează că reclamanta nu a demonstrat că există o legătură de cauzalitate între daunele materiale specificate de ea și încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție stabilită de Curte. În consecință, cererea pentru daune materiale trebuie respinsă.
Cu titlu de daune morale, reclamanta cere suma de 300 000 000 lei sau 10 100 euro pentru prejudiciul suferit datorat refuzului, de Curtea de Apel Ploiești, să tranșeze, în două reprize, litigiul său privind revendicarea casei sale, refuz care a privat-o astfel de dreptul de a se bucura de proprietatea sa.
Guvernul se opune acestei pretenții, estimând că nici un prejudiciu moral nu se poate reține. Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat ingerințe grave în dreptul reclamantei de acces la o instanță, pentru care suma de 5 000 euro ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă trebuie convertită în moneda națională a statului pârât cu dobânda care se aplică la data sentinței.
3.1.4. Hotărâre
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât, că există o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție prin refuzul dreptului de acces la o instanță în prima procedură în revendicare; că există o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție prin refuzul dreptului de acces la o instanță în a doua procedură în revendicare; că nu există o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 al Convenției ; că statul pârât trebuie să dea reclamantei, în cele trei luni din ziua în care hotărârea va fi definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, suma de 5 000 euro pentru daune morale, care se vor converti în moneda națională a statului pârât cu dobânda aplicabilă de la data deciziei ;
De asemenea a hotărât, numărând de la expirarea termenului și până la vărsarea sumei, suma indicată la punctul 4 se va majora cu o dobândă simplă cu o dobândă egală cu cea de facilitate a prețului marginal a Băncii centrale europene care se aplică în această perioadă, mărită cu trei la sută.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea de satisfacere echitabilă pentru suma în plus.
3.2. Cazul Colozza versus Italia
3.2.1. Prezentarea situației de fapt
Dl Giacinto Colozza s-a născut în 1924 și a murit în 1983. Era cetățean italian și a trăit la Roma. La 20 iunie 1972, carabinierii l-au reclamat pe dl Colozza la biroul procurorului public din Roma pentru diverse ofense. Aceștia au afirmat că nu îl interogaseră pe suspect pentru că nu reușiseră să ia legătura cu el la ultima sa adresă cunoscută. La 4 octombrie 1973, judecătorul care instrumenta cazul a emis o „notificare judiciară" prin care îl informa pe reclamant despre deschiderea procedurilor penale împotriva sa. Un funcționar a încercat să predea notificarea dlui Colozza la adresa, dar fără succes: acesta se mutase și omisese să informeze Primăria de schimbarea domiciliului, așa cum cere legea.
Între timp, când și-a reînnoit carnetul de conducere în septembrie 1973, dl Colozza a indicat ca adresă curentă pe cea trecută în registrul grefierului general. La 14 noiembrie 1973, după căutări lipsite de succes la ultima adresă, judecătorul de instrucție 1-a declarat pe reclamant de negăsit, i-a numit din oficiu un avocat al apărării și a continuat cercetările. Ulterior, în conformitate cu articolul 170 din Codul de procedură penală, toate documentele care se refereau la reclamant au fost înscrise în registrul judecătorului de instrucție și avocatul a fost informat de fiecare dată.
Judecătorul de instrucție a emis trei mandate de arestare care nu au fost executate deoarece autoritățile competente încă nu știau unde locuiește dl Colozza. Adresa indicată pe mandatele de arestare era via Longanesi. De fiecare dată, poliția a întocmit un raport de căutare fără succes. Dl Colozza a fost de aici înainte considerat o persoană care s-a eschivat în mod voit de la executarea unui mandat emis de o instanță judecătorească. Printr-o decizie din 9 august 1975, reclamantul a fost trimis în judecată. L-a condamnat pe dl Colozza la șase ani închisoare și la o amendă de 600.000 de lire. Sentința a fost trecută în registru la 29 decembrie 1976 și o copie a fost înmânată avocatului. Sentința a devenit definitivă la data de 16 ianuarie 1977, prin nerecurare.
La 20 mai 1977, biroul procurorului public a emis un mandat de arestare. Reclamantul a fost arestat la locuința sa din Roma, via Pian Due Torri nr. 31, la data de 24 septembrie a anului următor. A doua zi, el a ridicat o „obiecție procedurală" față de acest mandat și a înaintat în același timp un „recurs întârziat" . La 29 aprilie 1978, Curtea Regională Roma a respins „obiecția procedurală" și a ordonat ca documentele să fie trimise la Curtea de Apel Roma care să hotărască în privința „recursului întârziat". Dl Colozza a susținut că a fost pe nedrept declarat persoană care s-a sustras cu bună știință executării unui mandat emis de o instanță judecătorească și de aceea notificările privind somațiile de a se prezenta și extrasul din hotărârea dată în absența sa erau nule.
Recursul dlui Colozza a fost examinat, în privința dlui Colozza, instanța a susținut că recursul acestuia nu era admisibil deoarece nu respectase termenele limită. Recursul dlui Colozza, argumentat pe chestiuni de drept, a fost respins de Curtea de Casație, la 5 noiembrie 1979. Aceasta a decis că în mod greșit Curtea de Apel declarase recursul inadmisibil ca tardiv: Curtea de Apel ar fi trebuit mai întâi să stabilească dacă, așa cum susținea reclamantul, procedurile din fața primei instanțe fuseseră nule. Examinând această chestiune, Curtea de Casație a decis că procedurile nu au fost nule: a considerat că dl Colozza pe bună dreptate fusese declarat „persoană care se sustrage cu bună știință executării unui mandat".
Dl Colozza, care fusese încarcerat la 23 septembrie 1977 pentru a-și executa pedeapsa, ca și alte pedepse anterioare suspendate, a murit în închisoare la 2 decembrie 1983.
A. Legislația internă relevantă
Codul de procedură penală prevede metodele pentru înștiințarea unei persoane învinuite care nu se află în custodie despre documentele privind cercetarea penală și procesul.
Când se ia o măsură procesuală împotriva unui acuzat, trebuie să ceară acestuia să indice un loc unde să-i fie trimise notificările sau să aleagă o adresă de serviciu. Dacă acuzatul nu face acest lucru, prima notificare trebuie trimisă la domiciliul sau la locul de muncă al acestuia ori unei persoane care locuiește cu el sau care are grijă de el. Dacă aceste două locuri nu sunt cunoscute, notificarea trebuie lăsată acolo unde partea în cauză locuiește temporar sau are o adresă, prin trimiterea la una din persoanele menționate mai sus.
Înștiințarea unui acuzat care este „de negăsit sau care se sustrage urmăririi penale" Codul de procedură penală nu definește conceptul „de negăsit". El poate fi aplicat oricărei persoane căreia trebuie să i se trimită un document privind procedurile penale începute împotriva sa și care nu a putut fi găsită. Acest sistem de înștiințare este folosit și în cazul în care acuzatul „se sustrage urmăririi penale".
Curtea de Casație a susținut în mod constant că intenția de a se sustrage arestului este implicită în cazul în care căutările poliției nu au avut succes.
Conform legislației italiene, acuzatul care nu se prezintă are aceleași drepturi ca acuzatul care este prezent. Pentru această categorie de acuzați, termenul pentru a face recurs începe numai de la data depunerii hotărârii în registrul instanței care a adoptat-o.
Conform jurisprudenței italiene, persoanele care nu au declarat recurs și care consideră ca nereglementară comunicarea hotărârii pot declara un „recurs peste termen". Termenele sunt aceleași ca în cazul unui recurs ordinar, dar în ambele cazuri ele încep să curgă de Ia data la care persoana în chestiune a aflat despre hotărâre. În cazul unei persoane considerate a „se sustrage urmăririi penale și judecății", instanța de recurs poate examina fondul numai în cazul în care constată că nu s-au respectat regulile privind declararea acuzatului ca persoană care „se sustrage urmăririi penale și judecății" ori regulile care reglementează comunicarea actelor procedurale; în plus, persoana în chestiune are obligația de a dovedi că nu a încercat să se sustragă justiției.
Procedurile vor fi nule dacă regulile privind participarea, asistarea și reprezentarea acuzatului nu au fost respectate. Neîndeplinirea obligației de citareși absența avocatului acuzatului constituie motive de nulitate absolută, pe care instanța trebuie să le ia în considerare.
B. Procedurile în fața Comisiei
Dl Colozza s-a plâns Comisiei la 5 mai 1980. El a pretins că existaseră încălcări ale articolului 6 al Convenției. Reclamantul a afirmat că în nici un moment nu a avut cunoștință de procedurile instituite împotriva sa și, în consecință, nu a fost în măsură să se apere în mod practic și eficient. Reclamantul a invocat și articolul 13, susținând că nu a avut nici un „remediu eficient" împotriva hotărârii Curții Regionale Roma. La 9 iulie 1982, Comisia a declarat plângerea admisibilă sub aspectul articolului 6 și inadmisibilă cu privire la celelalte capete de cerere. Comisia a exprimat opinia unanimă că articolul 6 paragraful 1 a fost încălcat.
3.2.2. Prezentarea situației de drept
La audierile în fața Curții, avocatul reclamantului a susținut că s-a încălcat paragraful 3(a) al articolului 6. La rândul ei, Comisia a luat în considerare cauza din perspectiva paragrafului 1; guvernul a negat că ar fi existat vreo încălcare de orice fel.
Curtea a amintit că garanțiile conținute în paragraful 3 al articolului 6 sunt elementele constitutive ale unui proces imparțial. Având în vedere circumstanțele acestui caz și garanțiile respective, Curtea consideră că ar trebui să examineze plângerea pe baza paragrafului 1, care prevede că: „în hotărârea… oricărei acuzații în materie penală… orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil… de o instanță". Întrebarea esențială este dacă recursul împotriva procedurii de citare a persoanelor de negăsit și împotriva procedurilor de desfășurare a unui proces în lipsă – pe motivul sustragerii de la judecată – 1-a deposedat pe dl Colozza de dreptul garantat.
Deși acest lucru nu este în mod expres menționat în paragraful 1 al articolului 6, obiectul și scopul articolului în ansamblu arată că o persoană „acuzată în materie penală" are dreptul să ia parte la audieri. Mai mult, subparagrafele (c), (d) și (e) ale paragrafului 3 garantează „oricărui acuzat" dreptul de a se apăra „el însuși", „de a întreba sau solicita audierea martorilor" și „de a fi asistat gratuit de un interpret dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere" și este dificil de stabilit cum își poate exercita persoana în cauză aceste drepturi fără a fi prezentă.
În cazul de față, Curtea nu are nevoie să determine dacă și în ce condiții un acuzat poate renunța la dreptul său de a participa la audieri din moment ce oricum, potrivit juris- prudenței stabilite de Curte, renunțarea la exercitarea unui drept garantat de Convenție trebuie stabilită într-o manieră inechivocă.
De fapt, Curtea nu examinează aici cazul unui acuzat care fusese personal anunțat și care, fiind astfel înștiințat de motivele acuzării, să fi renunțat în mod expres la exercitarea dreptului său de a apărea în fața instanței și de a se apăra în persoană. Autoritățile italiene, bazându-se pe nimic mai mult decât o presupunere, au tras concluzia, având în vedere statutul de „persoană care s-a sustras urmăririi penale și judecății" pe care îl atribuiseră dlui Colozza, că existase o asemenea renunțare. În opinia Curții, această prezumție nu a constituit un temei suficient. Din examinarea faptelor nu rezultă că reclamantul ar fi avut vreo idee despre deschiderea unor proceduri penale împotriva sa; se considera vag că știa de acest lucru din notificările depuse inițial la registrul judecătorului de instrucție și apoi la registrul Curții. în plus, încercările de a-1 depista au fost inadecvate: ele s-au rezumat la apartamentul unde fusese căutat în van în 1972 și la adresa arătată în registrele grefierului general, deși era știut că nu mai locuia acolo.
În concluzie, probele prezentate Curții nu arată că dl Colozza a renunțat la exercitarea dreptului său de a apărea în fața instanței și de a se apăra sau că a urmărit să se sustragă justiției. De aceea, nu este necesar să se decidă dacă o persoană acuzată de o faptă penală care într-adevăr se ascunde renunță la beneficiul drepturilor în chestiune.
Statele contractante se bucură de o mare libertate de apreciere în alegerea mijloacelor menite să ofere siguranța că sistemele lor legale respectă cerințele articolului 6 paragraful 1 în acest domeniu. Sarcina Curții nu este de a indica statelor care sunt aceste mijloace, ci de a stabili dacă s-a obținut rezultatul cerut de Convenție. Pentru aceasta, resursele oferite de legislația internă trebuie să se dovedească eficiente, iar persoana „acuzată în materia penală" care se află într-o situație similară celei în care se găsește dl Colozza nu trebuie să fie obligată a dovedi că nu a încercat să se sustragă justiției sau că absența sa s-a datorat unui caz de forță majoră.
Potrivit jurisprudenței italiene, reclamantul era îndreptățit să declare „recurs peste termen", cum de altfel a și procedat. Acest remediu nu satisface criteriile menționate mai sus. Instanța de recurs poate examina în drept și în fapt fondul acuzării numai dacă constată că autoritățile competente nu au respectat regulile privind declararea acuzatului ca persoană care se sustrage justiției sau cele care reglementează comunicarea actelor procedurale; cu excepția acestor situații, persoanei în cauză îi revine obligația de a dovedi că nu a încercat să se sustragă justiției.
În cazul de față, nici Curtea de Apel și nici Curtea de Casație nu au îndreptat aspectul invocat de reclamant: prima s-a limitat la a declara recursul inadmisibil, iar a doua a concluzionat că declararea acuzatului ca persoană care se sustrage justiției era întemeiată. Astfel, în final, cazul dlui Colozza nu a fost dezbătut în prezența sa, de o „instanță" competentă în a determina toate aspectele cauzei.
În opinia guvernului, reclamantul însuși a fost vinovat de această stare de lucruri deoarece nu a informat primăria de schimbarea adresei și nici nu a luat inițiativa, o dată ce a fost tratat ca persoană care se sustrage justiției, de a indica o adresă pentru trimiterea documentelor ori de a se preda. Curtea nu vede cum ar fi putut dl Colozza alege a doua sau a treia variantă, pentru că nu s-a stabilit dacă el știa într-un fel sau altul de procedurile instituite împotriva sa. Prima variantă invocată de guvern nu constituie decât o abatere comună; consecințele pe care i le-au atribuit autoritățile judiciare italiene sunt în mod vădit disproporționate, având în vedere importanța pe care dreptul la o judecată echitabilă îl are într-o societate democratică, în sensul Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea De Cubber menționată mai sus).
A existat așadar o încălcare a cerințelor articolului 6 paragraful 1.
3.2.3. Hotărâre
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că s-a încălcat articolul 6 paragraful 1; că statul pârât urmează sâ-i plătească dnei Colozza 6.000.000 (șase milioane) de lire ca justă compensare.
3.3. S.C. PARMALAT împotriva României
3.3.1. Prezentarea situației de fapt
În 1993 prima reclamantă a înregistrat marca Santal, care desemna băuturi fără alcool pe bază de fructe sau legume, la OMPI, astfel încât această marcă a fost protejată în mai multe țări, printre care în special România începând din 23 aprilie 1996. Printr-un contract de licență de marcă încheiat în mai 1996, prima reclamantă a acordat celei de-a doua reclamante, al cărei acționar majoritar era, dreptul exclusiv de a folosi respectiva marcă în România.
În lunile decembrie 1996 și ianuarie 1997 reclamantele au inițiat o campanie intensă de promovare a mărcii Santal în România, în special printr-un clip publicitar caracterizat prin sloganul « Santé – Santal ».
În februarie 1997 societățile comerciale R.D., E.D., T.E.I. și T.T., aparținând grupului E.D., au depus la Oficiul de Stat pentru invenții și mărci o cerere de înregistrare a mărcii Santé, care ar fi desemnat, între altele, o băutură fără alcool pe bază de fructe sau legume. Încă din 1997 și chiar dinainte de a obține în noiembrie 1999 acordul autorităților competente pentru înregistrarea mărcii Santé, societățile menționate anterior au început să producă și să comercializeze în România sucuri de fructe sub marca Santé.
A. Acțiune în concurență neloială
La 18 decembrie 1998 prima reclamantă a sesizat Tribunalul București cu o acțiune în concurență neloială împotriva celor patru societăți menționate anterior datorită producerii și comercializării produselor Santé. A doua reclamantă a depus o cerere de intervenție voluntară în proces, cerând ca cele patru societăți ale grupului E.D. să fie condamnate la plata evidentă a daunelor-interese precum și a costurilor și cheltuielilor de folosire a mărcii Santé.
După trimiterea cauzei datorită suspiciunii legitime la Tribunalul Brașov, printr-o decizie din 16 iulie 2001, această instanță a admis în parte acțiunea primei reclamante. În temeiul art. 35 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile, instanța a considerat că, producând și comercializând sucuri de fructe Santé, cele patru societăți ale grupului E.D. au încălcat dreptul de folosință exclusivă a primei reclamante asupra mărcii Santal și au comis acțiuni de concurență neloială, ținând cont de asemănările la nivel vizual, grafic și chiar fonetic dintre acest produs și sucul Santal. Considerând că prima reclamantă a suferit un prejudiciu moral cert datorită confuziei create între cele două produse și consecințelor asupra imaginii și prestigiului mărcii Santal, i-a acordat 500.000 dolari americani cu acest titlu. Tribunalul a condamnat de asemenea cele patru societăți menționate anterior să înceteze producerea, promovarea și comercializarea produselor marca Santé și să publice în mass media dispoziția deciziei, sub sancțiunea constrângerii de a plăti 10.000 USD pe zi de întârziere, precum și să plătească primei reclamante costurile și cheltuielile. Considerând că cea de-a doua societate nu a dovedit că micșorarea producției sale se datora în principal acțiunilor de concurență neloială respective, tribunal a respins intervenția sa voluntară ce neîntemeiată.
Printr-o decizie din 5 decembrie 2001, pronunțată în ultimă instanță, Curtea de Apel Brașov a respins ca neîntemeiate recursurile formulate de cea de-a doua reclamantă și respectiv de cele patru societăți ale grupului E.D., cu excepția căii de atac privind suma costurilor și cheltuielilor acordate primei reclamante, sumă ce a fost micșorată.
B. Proceduri referitoare la executarea deciziei din 5 decembrie 2001 a Curții de Apel Brașov
La 8 februarie 2002 Judecătoria București a dispus, la cererea primei reclamante, o poprire-atribuire asupra sumelor de bani deținute de cele patru societăți debitoare în conturi deschise la mai multe bănci. Începând din februarie 2002 executarea deciziei din 5 decembrie 2001 a fost suspendată de instanțele interne în urma cererilor de suspendare provizorie a executării, examinate fără procedură în contradictoriu în primă instanță, în așteptarea rezultatului procesului de contestare la executare și de revizuire a deciziei citată anterior intentată de societățile debitoare. Măsurile de suspendare provizorie au fost menținute până la încheierile din 18 iulie, 24 octombrie și 15 noiembrie 2002 pronunțate de Curțile de Apel București, Timișoara și respectiv Brașov, care au admis recursurile formulate de prima reclamantă.
După ce Judecătoria sectorului 3 București, competentă în materie de executare a deciziei din 5 decembrie 2001, a respins în august 2002 o cerere similară, una din cele patru societăți debitoare, societate T.E.I., a sesizat Judecătoria sectorului 1 București cu o cerere de hotărâre provizorie privind ridicarea popririi-atribuire asupra conturilor pe care le deținea la banca A. până la soluționarea contestărilor la executare și a revizuirii menționate anterior aflate încă în curs. Printr-o încheiere din 11 septembrie 2002, instanța respectivă a admis cererea susmenționată pe motiv că societatea T.E.I. era solubilă și menținerea popririi putea să-i afecteze cifra mare de afaceri. În opinia primei reclamante, care nu a fost parte în acest proces ridicarea popririi-atribuire a permis acestei societăți, principala debitoare, să retragă cea mai mare parte din sumele reținute în procesul de executare a deciziei din 5 decembrie 2001. Contestația introdusă de reclamante împotriva deciziei din 11 septembrie 2002 a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia definitivă din 15 aprilie 2003 a Tribunalului București. Instanța a făcut referire la posibilitatea primei reclamante de a-și apăra interesele printr-o acțiune de drept comun, refuzând totuși să indice care era această cale pe motiv că era prevăzută de lege.
C. Recurs în anulare promovat de procurorul general
La o dată ce nu a fost precizată, în temeiul art. 330 (2) din codul de procedură civilă, procurorul general al României a promovat în fața Curții Supreme de Justiție un recurs în anulare împotriva deciziei din 16 iulie 2001 a Tribunalului Brașov și împotriva deciziei din 5 decembrie 2001 a Curții de apel Brașov.
După ce la termenul din 15 ianuarie 2003 a decis să amâne executarea deciziei din 5 decembrie 2001 citată anterior, cei trei judecători ai completului de judecată au declarat că se abțin de la examinarea recursului în anulare, pe motiv că în decembrie 2001 au judecat o cauză similară, și au trimis dosarul la un alt complet de judecată. Printr-o încheiere din 25 martie 2003, pronunțată în Camera de Consiliu, noul complet de judecată a admis cererile de abținere, menținând decizia de amânare a executării deciziei în cauză.
La termenul din 11 aprilie 2003, recursul formulat de reclamante împotriva încheierii citate anterior a fost respins ca inadmisibil de noul complet de judecată în baza practicii Curții Supreme, fără trimitere la completul format din nouă judecători ai acestei instanțe.
În urma recursului în anulare formulat de procurorul general, prin decizia din 11 aprilie 2003 Curtea Supremă de Justiție a casat decizia din 16 iulie 2001 și decizia din 5 decembrie 2001 a Curții de Apel Brașov care a confirmat această hotărâre judecătorească și, pe fond, a respins acțiunea în concurență neloială. Ea a considerat că producerea și comercializarea sucurilor Santé nu putea reprezenta acțiuni de concurență neloială din moment ce această marcă a fost înregistrată legal la autoritățile competente, cu efect retroactiv în februarie 1997. Datoriă principiului egalității mărcilor înregistrate, ea a considerat că o acțiune în concurență neloială sau în contrafacere nu putea fi introdusă decât în cazul în care acțiunea în anulare a mărcii Santé aflată în curs ar fi admisă. Considerând de altfel că nu există similitudini care ar putea conduce la riscul confuziei în mintea consumatorilor între produsele în litigiu și că sloganul publicitar nu putea fi asimilat mărcii protejate, Curtea Supremă a considerat că decizia din decembrie 2001 a fost pronunțată în urma unei încălcări esențiale a legii conducând la o apreciere greșită a fondului cauzei.
3.3.2. Prezentarea situației de drept
Reclamantele se plâng de o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice și dreptului lor la respectare bunurilor lor datorită anulării deciziei definitive din 15 decembrie 2001 a Curții de apel Brașov de către Curtea Supremă de Justiție în urma recursului în anulare formulat de procurorul general. Ele invocă articolele 6 alin. 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, care prevăd următoarele:
Articolul 6 alin.1 « Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (…) de către o instanță independentă și imparțială (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (…) »
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilități publice și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl dețin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzilor. »
A. Asupra admisibilității
Guvernul susține lipsa calității de victimă a celei de-a doua reclamante, considerând că aceasta nu se poate pretinde victimă datorită anulării deciziei din 5 decembrie 2001 a Curții de Apel Brașov de către Curtea Supremă de Justiție în măsura în care cererea sa de intervenție voluntară în procesul civil în cauză a fost respinsă prin decizia menționată anterior. Îndeosebi, Guvernul menționează că procedura în anulare a deciziei din 5 decembrie 2001 nu privea drepturile și obligațiile civile ale celei de-a doua reclamante, că aceasta era o persoană juridică diferită de prima reclamantă și că aceasta din urmă s-a plâns în fața Curții în nume propriu.
Reclamantele consideră că cea de-a doua reclamantă, în calitate de beneficiar al unei licențe exclusive de exploatare a mărcii Santal în România, avea un interes personal și era direct afectată de protejarea efectivă a dreptului recunoscut primei reclamante de către instanțele interne.
În cazul în speță Curtea constată că decizia definitivă din 5 decembrie 2001 a Curții de Apel Brașov a respins toate cererile celei de-a doua reclamante și că s-a pronunțat în exclusivitate în favoarea primei reclamante. Aceasta din urmă a sesizat Curtea cu plângeri întemeiate pe anularea acestei decizii. În consecință, Curtea consideră că recursul în anulare al procurorului general, care a condus la anularea deciziei din 5 decembrie 2001, nu a privit direct decât interesele primei reclamante. În plus, niciun element din dosar nu conduce la concluzia că reclamanta a doua s-ar putea pretinde a fi victima indirectă a unei încălcări a Convenției care afectează drepturile primei reclamante.
În aceste condiții, Curtea consideră că acest capăt de cerere, deși o privește pe cea de-a doua reclamantă, este incompatibil ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. 3 și trebuie respins în conformitate cu articolul 35 alin. 4 din Convenție.
În privința primei reclamante, Curtea constată că aceste plângeri nu sunt în mod manifest neîntemeiate în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. De asemenea, ea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate și le declară deci admisibile.
B. Asupra fondului
Guvernul își reiterează argumentele invocate în cauzele similare privind recursurile în anulare. El menționează mai ales că spre deosebire de cauza SC Mașinexportimport Industrial Group SA citată anterior, în cazul în speță procurorul general a formulat un recurs în anulare într-un proces între particulari și împotriva unei decizii definitive care încă nu fusese executată. De altfel, el consideră că prima reclamantă nu dispunea de un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în privința creanțelor recunoscute de decizia din 16 iulie 2001 a Tribunalului Brașov cu titlu de prejudiciu moral și de costuri și cheltuieli. Celelalte dispoziții ale deciziei în cauză, implicând în special obligațiile de a face ce revin celor patru societăți debitoare, nu ar putea angaja protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Guvernul concluzionează lăsând la aprecierea Curții în privința încălcărilor invocate de prima reclamantă.
Prima reclamantă contestă argumentele Guvernului. Ea menționează că intervenția procurorului general într-un litigiu între particulari este și mai grav decât într-un proces ce implică autoritățile. De altfel, diferitele dispoziții ale dispozitivului deciziei din 16 iulie 2001 a Tribunalului Brașov ce decurge din constatarea încălcării dreptului său exclusiv asupra mărcii Santal, și anume în special acordarea unei sume pentru prejudiciul moral și interdicția impusă societăților debitoare de a produce și a comercializa o marcă similară, reprezentau împreună un interes patrimonial protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea a soluționat de mai multe ori cauze care au ridicat probleme similare celei cazului în speță și a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, din cauza rejudecării soluției date definitiv unei controverse, inclusiv privarea reclamantului de "bunul" de care beneficia la sfârșitul procesului, în urma unui recurs în anulare promovat de procurorul general.
Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a prezentat nici-o faptă sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită. În special, amintind că a considerat recent că articolul 1 din Protocolul nr. 1 se aplică proprietății intelectuale, ea consideră că nu se poate face distincția în speță între diversele dispoziții ale dispozitivului deciziei definitive din 16 iulie 2001 a Tribunalului Brașov care urmau să fie executate și constituiau modalități de protecție a dreptului exlusiv de folosință al primei reclamante asupra mărcii în cauză. În sensul prezentei cauze, trebuie concluzionat că ansamblul acestor elemente constituia o valoare patrimonială protejată de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Pe baza celor de mai sus și a elementelor dosarului, Curtea concluzionează că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a deciziei din 16 iulie 2001 și a deciziei din 5 decembrie 2001 care a confirmat-o în ultimă instanță a încălcat principiul securității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului la un proces echitabil al primei reclamante, precum și dreptului său la respectarea bunurilor sale.
Prin urmare, s-au încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție.
Invocând art. 6 alin. 1 din Convențiea citată anterior, reclamantele se plâng de o atingere adusă dreptului lor de acces la instanță și de lipsa de independență și de imparțialitate a judecătorilor Curții Supreme de Justiție ținând cont de deciziile luate de aceștia din urmă în privința suspendării executării deciziei din 5 decembrie 2001 a Curții de Apel Brașov și de încălcarea mai multor dispoziții procedurale. De altfel, ele se plâng de durata procedurilor referitoare la executarea deciziei din 5 decembrie 2001, prelungită de numeroase suspendări ale executării acordate de instanțele interne societăților debitoare la sfârșitul procedurilor care au încălcat principiul contradictorialității și egalității armelor. În fine, ele invocă lipsa accesului la o instanță în procedura referitoare la ridicarea popririi-atribuire asupra conturilor deținute de principala societate debitoare T.E.I. la banca A.
În privința procedurilor referitoare la suspendarea provizorie a executării deciziei din 5 decembrie 2001 și la ridicarea popririi-atribuire, Guvernul constată mai întâi că cea de-a doua reclamantă nu a participat la ea și se sprijină apoi pe jurisprudența Curții în privința procedurilor privind măsurile preliminare și provizorii pentru a susține că articolul 6 alin. 1 nu se aplică ratione materiae, deoarece decizia din 5 decembrie 2001 a Curții de Apel Brașovnu a fost prejudiciată de adoptarea acestor măsuri.
Bazându-se pe jurisprudența Curții, reclamantele menționează că etapa executării unei decizii definitive intră în domeniul de aplicare al art. 6 alin. 1 din Convenție. În măsura în care Convenția protejează drepturile efective, Curtea ar trebui să țină cont de efectul combinat al procedurilor ulterioare suspendării provizorii a executării în cauză care au întârziat executarea deciziei definitive din 5 decembrie 2001 pe o durată nedeterminată. De altfel, ele subliniază efectul definitiv în practică a ridicării popririi-atribuire asupra conturilor deținute de societatea T.E.I. la banca A., măsură decisă fără a-și putea apăra interesele, dată fiind lipsa oricărui interes de a continua poprirea-atribuire asupra conturilor bancare goale.
Curtea consideră mai întâi că concluzia la care a ajuns asupra lipsei calității de victimă a celei de-a doua reclamante este de asemenea aplicabilă plângerilor respective, care privesc procedurile referitoare la executarea deciziei din 5 decembrie 2001, decizie care a respins toate cererile celei de-a doua reclamante.
De altfel, Curtea a concluzionat că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție datorită anulării de către Curtea Supremă de Justiție a deciziei din 16 iulie 2001 și a deciziei din 5 decembrie 2001 care a confirmat această hotărâre judecătorească în ultimă instanță (a se vedea paragrafele 25-28 de mai sus). Ea nu consideră necesar să se pronunțe asupra excepției ridicate de Guvern, ținând cont de concluziile sale potrivit art. 6 alin. 1 de mai sus și datorită faptului că plângerile invocate de prima reclamantă privesc aspecte întemeiate pe art. 6 alin. 1 care se referă de asemenea la decizia din 5 decembrie 2001 menționată anterior. În aceste condiții, Curtea declară admisibilă acest capăt de cerere și consideră că nu trebuie examinate separat respectivele capete de cerere.
3.3.3. Hotărâre
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat cererea admisibilă în privința primei reclamante și inadmisibilă pentru rest. A hotărât că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție datorită nerespectării principiului securității raporturilor juridice și art. 1 din Protocolul nr. 1 în privința primei reclamante; că nu trebuie examinate separat celelalte capete de cerere ale primei reclamante întemeiate pe art.6 alin. 1 din Convenție.
De asemenea a hotărât că statul pârât trebuie să plătească primei reclamante, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenție, sumele următoare:
a. 340.000 euro (trei sute patruzeci mii euro) pentru prejudiciul material;
b. 3.500 euro (trei mii cinci sute euro) pentru prejudiciul moral;
c. orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
CAPITOLUL IV
REFLECTAREA ART. 6 DIN CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ÎN LEGISLAȚIA NOASTRĂ INTERNĂ
Secțiunea 1 Dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor penale
într-un termen rezonabil
În cadrul principiilor fundamentale ale procesului penal sunt cuprinse regulile cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfășurare a procesului penal
De asemenea, se poate afirma că, în vederea realizării scopului său, procesul penal este călăuzit de anumite principii care fixează cadrul politico-juridic în conformitate cu care trebuie să aibă loc reacția societății față de cei care încalcă legea penală.
Așadar, în cadrul literaturii de specialitate s-a afirmat că principiile procesului penal reprezintă „idei diriguitoare și fundamentale potrivit cărora este organizat sistemul procesual și se desfășoară întreaga activitate procesual penală”, în acestea fiind cuprinse normele fundamentale pe care este clădită întreaga construcție a procesului penal.
Principiile fundamentale ale procesului penal nu fac altceva decât să evidențieze trăsăturile esențiale ale acestuia.
Noțiunea de principiu fundamental al procesului penal poate fi reținută numai în sensul de regulă care stă la baza întregii activități procesuale, de aceea nu pot fi considerate ca principii fundamentale acele reguli care privesc numai una dintre fazele procesului penal.
Dreptul părților la un proces echitabil
Acest principiu își are consacrarea prin aplicarea în cadrul procedurii penale române a dispozițiilor art. 6 din Convențiaa Europeană a Drepturilor Omului, prin intermediul art. 11 pct. 2 și art. 20 din Constituția României
Totodată, ca urmare a modificării Constituției prin Legea de revizuire nr. 429/2003, acest principiu a căpătat o consacrare expresă, de ordin constituțional, în art. 21 pct. 3, referitor la accesul liber la justiție. Astfel, se arată că „părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.”
Nu în ultimul rând, potrivit art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii”.
Potrivit acestei reguli, orice persoană are dreptul la judecarea sa în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
Dacă s-ar avea în vedere paragraful 1 al art. 6 din C.E.D.O, atunci nu s-ar putea vorbi de principiul dreptului la un proces echitabil, textul menționat referindu-se la „judecarea în mod echitabil” a celui acuzat, deci s-ar avea în vedere numai faza judecății, iar nu și cele vizând urmărirea penală și punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale. Doar că paragraful 1 este urmat de cele cu nr. 2 și 3, care enunță, în mare, principiile ce susțin pe cel al dreptului la un proces echitabil.
Analizând cele două ultime paragrafe ale art. 6 din Convenție, se poate observa că este avut în vedere întregul proces penal, iar nu doar o fază a acestuia. Astfel, art. 6 par. 2 stipulează: “Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”, iar par. 3 lit. a)-d) prevede că: „Orice acuzat are dreptul în special: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest lucru; d) să asculte sau să ceară ascultarea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării”.
Așadar, acuzarea nu se face direct în fața instanței de judecată decât în unele cazuri de excepție când lipsește faza urmăririi penale. În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că termenul de „acuzare” întâlnit în textul art. 6 din Convenție are un sens larg ce cuprinde învinuirea penală adusă unei persoane, cât și inculparea acesteia, care, de regulă, se fac în faza de urmărire penală.
Se impune a preciza că prin consacrarea dreptului la un proces echitabil, art. 6 din Convenție instituie și obligația corelativă pentru organele judiciare de a asigura condițiile unui atare proces. Regula dreptului la un proces echitabil se fundamentează și pe principiile fundamentale ale procedului penal ce urmează a fi analizate în cuprinsul secțiunii a 2-a analizate anterior celui de față.
Dreptul părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil
Acest principiu, cunoscut și sub denumirea de rapiditate sau celeritate în concepția unor autori rapiditatea eprezentând una dintre regulile de bază ale procesului penal.
Anterior anului 2003 se susținea că operativitatea procesului penal poate fi înscrisă între principiile fundamentale ale acestuia, pentru a răspunde în acest fel scopului procesului penal, care, între altele, urmărește „constatarea la timp” și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, precum și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor, a regulilor de conviețuire socială.
Susținerile din doctrină au căpătat o consacrare expresă, la nivel constituțional, prin revizuirea Constituției făcută prin Legea nr. 429/2003. Astfel, în art. 21 pct. 3, se arată că „părțile au dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”. În același sens, potrivit art. 10 din Legea nr. 304/2004, „toate persoanele au dreptul (…) la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
Lato sensu, operativitatea procesului penal presupune atât rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât și simplificarea activității procesual penale, când este cazul.
Totodată, operativitatea impune desfășurarea unor activități de către organul judiciar care dispune de cele mai eficiente posibilități de administrare a probelor.
Operativitatea procesului penal este subliniată și prin dispozițiile art. 347 vechea reglementare, în conformitate cu care „instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile și amânarea judecării acesteia într-o altă ședință, în cazul când rezolvarea pretențiilor civile ar provoca întârzierea soluționării acțiunii penale.”
Operativitatea în procesul penal are efecte asupra calității probelor administrate în
cauzele penale și, în acest fel, se creează încă o garanție în vederea aflării adevărului în procesul penal.
Prin înscrierea operativității ca principiu fundamental al procesului penal, se creează și garanția că termenele prevăzute de lege pentru efectuarea anumitor activități vor fi respectate, iar organele judiciare vor fi mobilizate ca întotdeauna să dea dovadă de maximă promptitudine în rezolvarea cauzelor penale.
Secțiunea 2 Principiile de bază în cadrul procesului penal
Principiul legalității procesului penal
Dreptul procesual penal nefiind altceva decât dreptul penal substanțial în acțiune principiile din dreptul penal au rezonanțe specifice în procedura penală.
Așadar, principiilor „nullum crimen sine lege” și „nulla poena sine lege”, care semnifică legalitatea incriminărilor și legalitatea pedepselor în dreptul penal, le corespunde în procedura penală principiul „nulla justitia sine lege”, adică nu există justiție în afara legii.
Principiul legalității procesului penal este o transpunere a principiului general al legalității consacrat în legea fundamentală unde se arată: „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Consacrat ca o regulă de bază a procesului penal, în art. 2 alin. 1 din legea fundamentală se arată că procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.
Totodată, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară cuprinde o serie de dispoziții care impun necesitatea respectării legii în activitatea de înfăptuire a justiției.
Astfel, se arată că „justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți”; în art. 3 din legea nr. 304/2004 se menționează legalitatea competenței organelor judiciare și a procedurii judiciare. În art. 10 se precizează că instanțele de judecată sunt constituite potrivit legii; de asemenea, conform art. 16, „hotărârile judecătorești trebuie respectate și aduse la îndeplinire în condițiile legii:”
Principiul legalității procesului penal este dublat de numeroase garanții. Astfel, ori de câte ori legea nu a fost respectată cu ocazia dispunerii vreunui act procesual sau cu ocazia realizării vreunui act procedural, există posibilitatea anulării acestuia, iar când vătămarea procesuală este de neînlăturat, nulitatea capătă caracter absolut.
Alături de sancțiunile procedurale penale aplicabile actelor procesuale și procedurale care au luat ființă prin încălcarea legii, există și o de sancțiuni aplicabile persoanelor care au încălcat legea cu ocazia desfășurării activităților procesual penale.
Aceste sancțiuni pot fi administrative, civile sau penale. Astfel, în cazul săvârșirii unor abateri judiciare, poate fi aplicată o amendă judiciară. De asemenea, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor instituie în Titlul IV, „Răspunderea judecătorilor și procurorilor”, Capitolul 2, „Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor” dispoziții legale care consacră această formă de răspundere juridică, fiind enumerate și abaterile disciplinare care pot determina angajarea acestei răspunderi.
În anumite condiții, subiecții oficiali care au încălcat legea în cursul desfășurării procesului penal pot fi trași la răspundere civilă. Dacă încălcarea legii în cadrul procesului penal îmbracă forme grave, intervine tragerea la răspundere penală a acelora care se fac vinovați, în acest sens, trebuie menționat faptul că în fostul Codul penal, Partea Specială, în Titlul VI, Capitolul II, se menționau infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției, iar unele dintre acestea pot fi săvârșite numai cu ocazia desfășurării procesului penal.
În vederea consolidării principiului legalității în procesul penal, alături de sancțiunile procedurale, sancțiunile cu caracter administrativ, civil sau penal, ce își găsesc aplicarea în funcție de gravitatea încălcării legii, sunt reglementate numeroase posibilități de control
sistematic și eficient prin care pot fi descoperite și înlăturate actele procesuale și procedurale nelegale.
Principiul oficialității procesului penal
Săvârșirea unei infracțiuni dă naștere raportului juridic de drept substanțial care, în conținutul său, cuprinde, între altele, dreptul organelor competente de a trage la răspundere penală pe făptuitor și obligația acestuia de a suporta sancțiunea penală.
În vederea soluționării conflictului de drept născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, organele judiciare competente trebuie să aibă inițiativă în declanșarea procesului penal, pornind din oficiu mecanismul procesual.
Altfel spus, în vederea începerii urmăririi penale sau a desfășurării judecății nu este nevoie de solicitarea sau stăruința unor persoane fizice sau juridice, deoarece infracțiunile săvârșite prezintă pericol pentru întreaga societate și aceasta, prin mijloacele sale specifice, trebuie să reacționeze.
Principiul oficialității este consacrat expres în art. 2 alin. 2 vechea reglementare, unde se arată că « actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel ».
Principiul oficialității sau obligativității procesului penal își găsește reglementarea în toate legislațiile moderne, de unde se poate trage concluzia că toate statele și-au organizat un sistem prin care să răspundă acelora care săvârșesc infracțiuni.
Principiul aflării adevărului
Raportat la toată complexitatea lor, art. 2 din vechiul Cod de procedură penală prevedea că activitățile desfășurate în cadrul procesului penal trebuie „să asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului”.
Numai ca urmare a aflării adevărului, scopul procesului penal poate fi atins și, în acest fel, soluțiile dispuse de organele judiciare vor da satisfacție celor care urmăresc înfăptuirea justiției penale
Aflarea adevărului în procesul penal presupune existența unei concordanțe între concluziile la care ajung organele judiciare și realitatea obiectivă privind fapta și autorul ei.
Aflarea adevărului în procesul penal presupune o activitate de cercetare a unor fapte și împrejurări concrete care au caracter obiectiv. Caracterul obiectiv al realității privind o anumită faptă conduce la existența unui adevăr obiectiv caracterizat ca fiind reflectarea justă, verificată prin practică, a obiectelor și fenomenelor din natură și societate, existente în afara conștiinței și independent de ea.
Adevărul, ca reprezentare subiectivă a elementelor obiective, este un adevăr obiectiv, deoarece reflectă proprietățile și structura reală a obiectelor înconjurătoare, fără să depindă de subiectivitatea agentului pe al cărui plan subiectiv s-au reflectat elementele obiective.
Aflarea adevărului în procesul penal este limitată la faptele și împrejurările care fac obiectul probațiunii. Privit între aceste coordonate, între care este investigată realitatea, care nu se ridică la nivelul general al cunoașterii științifice despre natură și societate, adevărul stabilit într-o procedură judiciară nu trebuie apreciat prin prisma dialecticii adevărului absolut sau relativ.
Astfel, în raport cu cele menșionate, organele judiciare au obligația să soluționeze cauzele penale și să pronunțe soluții care să reflecte adevărul, iar acest deziderat poate fi atins numai în măsura în care în rezolvarea cauzelor penale nu s-au strecurat erori judiciare.
Verigile procesuale prin care sunt supuse controlului soluțiile pronunțate în cauzele penale se constituie în garanții ale respectării principiului fundamental al aflării adevărului.
Astfel, împotriva actelor procurorului ori împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată se poate face plângere potrivit art. 278, respectiv, art. 278¹ din vechea reglementare.
Totodată, soluțiile procurorului sunt controlate în activitatea primei instanțe de judecată care poate restitui dosarul în vederea refacerii urmăririi penale.
În cazul în care în cursul judecării cauzei apar elemente noi, necunoscute procurorului în faza de urmărire penală, instanța poate extinde acțiunea penală sau procesul penal.
Soluțiile pronunțate în prima instanță pot fi controlate de către instanța de apel care, potrivit art. 378 din vechea reglementare, verifică hotărârea atacată.
Art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție, la pct. 1, stipulează: „orice persoană declarată vinovată de săvârșirea unei infracțiuni de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea de către o jurisdicție superioară a hotărârii de condamnare ori prin care s-a stabilit vinovăția sa. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege”.
În sfârșit, hotărârile penale rămase definitive, după judecarea cauzei în prima instanță sau în apel, pot fi supuse controlului în căile extraordinare de atac și, dacă se constată că sunt netemeinice, vor fi desființate
În ipoteza în care în cursul procesului penal s-au comis erori judiciare, acestea fac obiectul unei proceduri speciale, prevăzute în art. 504-507 din vechoul Cod de procedură penală.
Principiul rolului activ al organelor judiciare
Fiind considerat ca unul dintre principiile care are un aport fundamental la aflarea adevărului în procesul penal, legiuitorul a consacrat expres rolul activ ca regulă de bază după care trebuie să se conducă organele judiciare penale în vederea aflării adevărului.
În cadrul doctrinei s-a susținut idea potrivit căruia acest principiu este o consecință a principiului oficialității în procesul penal.
În conformitate cu acest principiu, organele care participă la desfășurarea procesului penal trebuie să manifeste un rol activ atât în inițierea procesului penal-realizând, în acest fel, și cerințele oficialității în procesul penal-cât și în realizarea activităților cerute de urmărirea penală, de judecată și de punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale.
Principiul egalității în fața legii și a autorităților judiciare
Lato sensu, egalitatea în drepturi a cetățenilor cuprinde, în conținutul său, dreptul pe care îl au cetățenii români, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, de a exercita, în condiții de deplină egalitate, toate drepturile prevăzute în Constituție și legi, de a participa în egală măsură la viața politică, economică, juridică, socială și culturală.
În legea fundamentală este înscris, în mod expres, principiul egalității în drepturi în art. 16 pct. 1 și 2 și, în mod implicit, în art. 21.
Astfel, în art. 16 pct. 1 se arată că: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, iar în art. 16 pct. 2 se arată că: „Nimeni nu este mai presus de lege”.
În art. 21 din Constituție este menționat ca drept fundamental al persoanei accesul liber la justiție, precizându-se că: „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”. În aceeași dispoziție constituțională se arată, în continuare, că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
De asemenea, în art. 6 din Legea nr. 304/2004, se menționează următoarele: „(1) Toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări. (2) Justiția se realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție socială sau de orice alte criterii discriminatorii”.
Acest principiu fundamental este evidențiat, în primul rând, prin faptul că tuturor persoanelor le sunt aplicabile aceleași reguli procesuale, concluzie care se desprinde cu ușurință din art. 16 pct. 1 din Constituție, în care se arată că cetățenii sunt egali în fața legii.
O altă componentă a egalității persoanelor în procesul penal o constituie faptul că aceleași organe desfășoară procesul penal, fără ca anumite persoane să fie privilegiate și fără să se facă vreo discriminare. Acest aspect rezultă din aceeași dispoziție constituțională (art. 16 pct. 1), în care se precizează că cetățenii sunt egali în fața autorităților publice și în consecință și în fața organelor judiciare penale.
Unele norme derogatorii de la procedura de drept comun nu infirmă existența acestui principiu, deoarece atragerea unei anumite competențe în funcție de calitatea sau starea persoanei făptuitorului nu se face în mod discriminatoriu.
Sub acest aspect, evidențiem, spre exemplu, faptul că atrage o competență personală calitatea de judecător sau militar, indiferent de naționalitatea sau rasa celui care a intrat în conflict cu legea penală.
Principiul egalității persoanelor în procesul penal este garantat și prin dispozițiile Codului penal.
Principiul garantării dreptului la apărare
Consacrat încă din dreptul roman, în care era înscrisă regula că „nimeni nu putea fi judecat, nici măcar sclavul, fără a fi apărat”, dreptul de apărare este considerat ca o cerință și garanție, necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei și cele ale societății.
În Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în anul 1948, a fost inclus, printre drepturile fundamentale ale omului, și dreptul de apărare.
Astfel, art. 14 pct. 3 lit. d) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice se referă la dreptul persoanei de a se apăra ea însăși sau de a avea asistența unui apărător Art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului, garantând dreptul persoanei de a avea acces la o justiție echitabilă, precizează, între altele, că persoana căreia i se impută săvârșirea unei infracțiuni trebuie să dispună de „timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale”.
În art. 48 alin. (2) din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se stabilește că „oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare”.
Recunoscând ca legitimă o asemenea consacrare a dreptului de apărare, legea noastră fundamentală revizuită în anul 2003, înscrie, în art. 24, dreptul de apărare printre drepturile fundamentale ale cetățenilor.
Codul de procedură penală, fiind legea de bază care disciplinează desfășurarea procesului penal, înscrie, între regulile de bază ale acestei activități sociale, garantarea dreptului de apărare.
În acest sens, în art. 6 din vechea reglementare se arată: „(1) Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți în tot cursul procesului penal. (2) În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părțile de deplina exercitare a
drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege și să administreze probele necesare în apărare. (3) Organele judiciare au obligația să încunoștințeze, de îndată și mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării. (4) Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. (5) Organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. în condițiile și în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales”.
Aspectele dreptului de apărare ca principiu fundamental sunt următoarele:
obligația organelor judiciare de a încunoștința pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare;
ridicarea la rangul de principiu fundamental a obligației organelor judiciare de a lua măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului, când acesta nu are apărător ales;
ridicarea la rangul de principiu fundamental a obligației organelor judiciare de a încunoștința, de îndată și mal înainte de a-l audia pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia;
ridicarea la rangul de principiu fundamental a obligației organelor judiciare de a administra probele necesare în apărare
Ceea ce trebuie menționat este faptul că acest principiu fundamental se regăsește reglementat și în legislațiile altor state. Privit prin prisma instrumentelor procesuale, în consonanță cu cele mai evoluate reglementări în materie, atât pe plan european, cât și la nivel global, prin care este exercitat, dreptul de apărare are un conținut complex, în care sunt cuprinse aspectele:
posibilitatea părților de a se apăra singure în cursul procesului penal;
obligația organelor judiciare de a avea în vedere din oficiu și aspectele favorabile părților angajate în procesul penal;
posibilitatea și, uneori, obligația acordării asistenței juridice în cursul procesului penal.
Posibilitatea părților de a se apăra singure este marcată prin prezența unor largi drepturi procesuale acordate acestora și în special învinuitului sau inculpatului. Astfel, potrivit dispozițiilor legale, învinuitul sau inculpatul are dreptul de a cunoaște învinuirea ce i se aduce, de a o combate prin probe.
De asemenea, în vechea reglementare se prevedea în cuprisnul art. 129-130 posibilitatea ca învinuitul sau inculpatul să participe în mod direct la efectuarea unor acte de urmărire penală și la toate actele de judecată.
Exercitarea în bune condiții a apărării presupune cunoașterea de către toate părțile a probelor care le prejudiciază interesele; în ceea ce privește învinuitul sau inculpatul, acesta trebuie să cunoască probele ce îl învinuiesc; o asemenea posibilitate și obligație pentru organele judiciare a fost instituită prin art. 250 și 294 vechiul Cod de procedură penală.
Părțile, în procesul penal, își exercită dreptul de apărare și prin folosirea căilor de atac.
O componentă a dreptului de apărare o constituie și obligația organelor judiciare de a avea în vedere, din oficiu, aspectele favorabile părților. Această obligație este, de fapt, o latură a manifestării rolului activ al organelor judiciare în procesul penal. în cazurile în care părțile nu acționează în direcția valorificării unor probe care susțin interesele lor, organele judiciare administrează, din oficiu, acele probe.
În conținutul dreptului de apărare este cuprinsă și asistența juridică a părților de către un apărător, persoană cu pregătire juridică și care are prin lege posibilitatea să apere drepturile și interesele legitime ale părților. Prin natura sa, asistența juridică se înfățișează ca o garanție a dreptului de apărare.
Principiul desfășurării procesului în limba oficială
Cadrul politico-juridic conturat de principiile fundamentale ale procesului penal cuprinde în perimetrul său și regula de bază potrivit căreia în desfășurarea procesului penal se folosește limba română.
Acest principiu fundamental a primit o nouă configurație prin armonizarea dispozițiilor cuprinse în actuala Constituție a României cu cele ale art. 7 și 8, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2003.
Astfel, potrivit art. 128: “Procedura judiciară se desfășoară în limba română. Cetățenii aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată. (2) Modalitățile de exercitare a acestui drept, inclusiv prin folosirea de interpreți sau traducători, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiției și să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesați. (3) Cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.”
Dispoziții detaliate relative la limba în care se desfășoară procesul penal au fost introduse și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
Astfel, în cuprinsul art. 14, se menționează: “(1) Procedura judiciară se desfășoară în limba română. (2) Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă, în fața instanțelor de judecată, în condițiile prezentei legi. (3) în cazul în care una sau mai multe părți solicită să se exprime în limba maternă, instanța de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat. (4) în situația în care toate părțile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanța de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept, precum și buna administrare a justiției, cu respectarea principiilor contradictorialității, oralității și publicității. (5) Cererile și actele procedurale se întocmesc numai în limba română. (6) Dezbaterile purtate de părți în limba maternă se înregistrează, consem-nându-se în limba română. Obiecțiunile formulate de cei interesați cu privire la traduceri și consemnarea acestora se rezolvă de instanța de judecată până la încheierea dezbaterilor din acel dosar, consem-nându-se în încheierea de ședință. (7) Interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite, pentru conformitate, atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s-a făcut în baza traducerii sale.”
Prevederi similare cu rang de principiu se regăsesc consacrate în art. 14 alin. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în conformitate cu care „orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni are dreptul, în condiții de deplină egalitate, la cel puțin următoarele garanții: (…) f) să beneficieze de asistența gratuită a unui interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită în ședința de judecată". De asemenea, conform art. 6 alin. (3) din Convenția europeană a drepturilor omului, „orice acuzat are, în mod special, dreptul a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; (…) e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere”.
Se impune a preciza că, la data de 30 noiembrie 2009, Consiliul Europei a adoptat o rezoluție privind o Foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate de săvârșirea unor infracțiuni și care, din aceste motive, participă la desfășurarea unor proceduri penale. În cadrul acestui document, dreptul la servicii de traducere și interpret reprezenta prima componentă, alături de alte drepturi procesuale. Ulterior, aceste prevederi au fost integrate în Programul de la Stockholm, adoptat la 10 decembrie 2009, document prin care Consiliul European solicita Comisiei Europene completarea drepturilor minimale de procedură, în măsura în care acest demers este justificat.
Astfel, prin art. 82 alin. 2 lit. b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, versiunea consolidată, s-a statuat posibilitatea Parlamentului European și a Consiliului European de a stabili norme minimale, printre altele, cu referire la drepturile persoanelor în procedurile penale. În acest context, la 20 octombrie 2010, Parlamentul European și Consiliul European au adoptat Directiva 2010/64/UE privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale.
În lumina dispozițiilor vechiului Cod de procedură penală, în procesul penal, procedura judiciară se desfășoară în limba română. În fața organelor judiciare se asigură părților și altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limba română.
Potrivit art. 8 din vechea reglementare, părților care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum și dreptul de a pune concluzii în instanță, prin interpret.
Având în vedere conținutul dispoziției constituționale privind dreptul la un interpret, s-a apreciat că nu se mai justifică denumirea marginală a art. 8, „Folosirea limbii oficiale prin traducător”, deoarece noțiunea de interpret cuprinde în sfera ei și noțiunea de traducător.
CONCLUZII
Sistemul judiciar este pentru fiecare stat democratic, un element esențial al civilizației și a progresului social. Ideea de proces echitabil trimite automat la ideea de stat de drept.
În societatea contemporană, justiția este o funcție fundamentală a statului, iar gestionarea acesteia reprezintă unul din atributele esențiale ale puterii suverane.
Această funcție implică existența unor structuri statale (servicii publice) apte să realizeze activitatea jurisdicțională. Un atare serviciu public trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcționale și autonome.
Există principii ce se află într-o legătură indisolubilă cu organizarea sistemului judiciar dar care vizează mai degrabă funcționarea acestuia și însăși democratismul și umanismul sistemului procesual, fie el cel civil sau penal. Printre aceste principii menționăm: accesul liber la justiție, independența judecătorilor, inamovibilitatea, egalitatea în fața justiției și gratuitatea justiției.
În Constituția României a fost introdusă în art. 21 ali, 3 dispoziția care face doar o referire la un „proces echitabil”, fără să lămurească această sintagmă.
Făcând referire la Dicționarul explicativ al limbi române, Dicționarul de procedură penală putem spune că în sensul cuvântului echitate se exprimă cerința unui echilibru între apărarea interesului general al societații, de pedepsire a tuturor infractorilor și interesul legitim al fiecărei persoane nevinovate de a nu fi supusă constrângerii penale; pentru aceasta este necesar, pe de o parte să existe autoritatea judiciară corespunzătoare pentru a aplica corect și nepărtinitorlegea penală celor care au săvârșit infracțiuni, obligată prin lege să acționeze în acest sens, deci să afle adevărul despre infracțiunea săvârșită și autorul ei, precum și aplicarea pedepsei în caz de vinovăție, dar totodată să se asigure ca nici o persoană să nu fie cercetată sau judecată pentru o infracțiune pe care nu a săvârșit-o.
Manifestarea unei preocupări permanente de a nu se aduce, nejustificat, atingere drepturilor și libertăților fundamentale consființite în Constituție, presupune garanții puternice care să împiedice orice abuz și să înlăture consecințele unor încălcări ale legii făcute de autoritățile judiciare în privința prezumției de nevinovăție, a dreptului la apărare, a libertății individuale, a demnității umane, a vieții intime.
Din analiza efectuata mai sus a dispozițiilor art.6 din CEDO, care au în vedere un proces echitabil, se poate constata că acestea se referă la unele cerințe fără de care procesul nu este echitabil. Astfel, se cere accesul liber la un tribunal imparțial și independent, atât in ce privește judecarea și soluționarea conflictului de drept penal, cât și luarea oricărei măsuri de constrângere asupra unor drepturi și libertați fundamentale. În ce privește prima cerință, acesta este asigurată în procesul nostru penal , deoarece numai o instanță judecătorească are dreptul la jurisdicție , să aplice pedeapsa infractorilor. Tot în România, în procesul penal există separația între funcția procesuală de acuzare, exercitată de un procuror, care aduce în fața tribunalului suspectul și funcția de jurisdicție, exercitată de instanța de judecată, care judecă și soluționează definitiv conflictul de drept penal, nici o pedeapsă nu poate fi aplicată decât de instanța judecătorească.
În acord cu cerințele impuse de art.6 alin.1 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență foarte bine definită care oferă un tablou complet al situațiilor juridice , cu care pot fi confruntate instanțele judecătorești naționale, în legătură cu fiecare dintre cele trei elemente care alcătuiesc structura exigenței exprimate de Convenție în această privință și anume: i)tribunal stabilit de lege, ii)tribunal independent, iii)tribunal imparțial.
„Tribunalul stabilit prin lege” este una dintre condițiile esențiale promovate de Convenție pentru a asigura condițiile obiective ale unei judecăți echitabile. La sintagma „stabilit prin lege” se aplică o interpretare extensivă a termenului. Convenția nu are în vedere numai baza legală a existenței tribunalelor, ci și orice dispoziție din dreptul intern referitoare la: competență, compunerea instanței, mandatul, incompatibilitatea și recuzarea magistraților ș.a.
Cel de-al doilea pilon al exigenței formulate prin art.6, alin.1 din Convenție, îl constituie „dreptul la un tribunal independent”. Astfel, „instanța europeană a arătat că sintagma semnifică încrederea pe care , într-o societate democratică, tribunalele trebuie să o inspire justițiabililor. Or, pentru a se lua în considerare existența unei posibile bănuieli legitime de lipsă de independență a unei jurisdicții, elementul determinant constă în a se ști dacă aprehensiunile celui interesat pot trece ca obiectiv justificat”.
Un element important al îndeplinirii acestei condiții constă în faptul că, după pronunțarea unei hotărâri care devine definitivă și irevocabilă ,deci obligatorie, aceasta să nu mai poată fi modificată de o autoritate nejudiciară, în detrimentul uneia dintre părțile procesului soluționat definitiv. O altă problemă importantă o constituie faptul că obligația judecătorilor de a se conforma unei jurisprudențe stabilite în secțiile unite ale instanței supreme a unei țari nu contravine caracterului independent al unui tribunal, deoarece reunirea în camere sau secții a unei înalte jurisdicții are ca scop conferirea unor autorități deosebite unor decizii de principiu în domenii importante ale activității judiciare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului și îndatoririi instanțelor de rang inferior de a examina în totală independență cauzele concrete ce le sunt deduse spre rezolvare.
Curtea a făcut o observație importantă cu privire la această sintagmă precizând că, prin calitatea de tribunal independent , se înțelege un organ de plină jurisdicție, care corespunde, printre altele, exigenței independenței față de executiv ,față de părți și față de puterea legislativă , impunându-se examinarea statutului care asigură independența fiecărui membru din compoziția tribunalului.
Cea de-a treia componentă a exigenței formulate de art.6, alin.1 din Convenție o constituie „dreptul la un tribunal imparțial”. Potrivit jurisprudenței instanței europene, imparțialitatea se definește ca fiind absența oricărei idei preconcepute privitoare la soluția unui proces. Instanțele de judecată, indiferent de tipul lor și de scara ierarhică pe care sunt plasate, trebuie să se supună acestui principiu al imparțialitații. Această doleanță se poate răsturna prin orice probă contrară.
Noțiunea de „imparțialitate” trebuie luată într-un dublu sens: demersul subiectiv, adică încercarea de a se determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare și demersul obiectiv prin care se urmărește a se determina dacă judecătorul cauzei oferă garanții suficiente pentru a se exclude , în persoana sa orice bănuială legitimă.
„Curtea a arătat că în atribuțiile sale, atunci când are de făcut aprecieri în privința imparțialității obiective a tribunalului , constă în a determina dacă , independent de conduita personală a membrilor tribunalului, unele împrejurări sau fapte ce se pot verifica , autorizează punerea în discuție a imparțialității tribunalului. De aceea , orice judecător despre care se poate crede că nu ar fi pe deplin imparțial cu privire la judecarea cauzei ce i-a fost repartizată spre soluționare este obligat să se abțină să o examineze.”
Bibliografie
Bourmanne, M., L’audition des témoins lors du procès pénal dans la jurisprudence des organes de la Convention européenne des droits de l’homme, RTDH 1995;
Chirita, R., Dreptul la un proces echitabil, Ed. Universul Juridic, 2008;
Ciobanu, V.M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol.I (Teoria generală), Ed. Național, București, 1996;
Massis, T., Flecheux, G., La requalification de l’infraction pénale, RTDH 2000 ;
Pătulea, V., Proces echitabil Jurisprudența comentată a Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2007;
Renoux, T., Le Conseil Constitutionnel et l’autorite judiciaire, Paris, 1984;
Selejan-Guțan, B., Dreptul la un proces echitabil: Conținutul noțiunii de „audiere echitabilă” in dreptul Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în „Dreptul” nr. 8/2006;
Udroiu, M., Predescu, O., Protectia europeana a drepturilor omului si procesul penal roman – Tratat, Ed. C. H. Beck, 2008;
Urda, O. A., Garanții procedurale – egalitatea de arme și principiul contradictorialității. Considerații generale, Analele Științifice Ale Universității „Al.I.Cuza” Iași, Tomul LVII, Științe Juridice, 2011, Nr. II;
Velu, J., Ergec, R., La Convention européenne des droits de l’homme;
CEDO, decizia din 17 decembrie 1996, in cauza Saunders contra Regatului Unit;
CEDO, decizia din 21 februarie 1975, cauza Golder contra Regatului Unit;
CEDO, decizia din 23 octombrie 1985, in cauza Benthem contra Olandei;
CEDO, decizia din 25 aprilie 1983, in cauza Pakelli contra Germaniei;
CEDO, hot. Adolf din 26 martie 1982;
CEDO, hot. Barberà, Messengué și Jabardo din 6 decembrie 1988;
CEDO, hot. Colozza din 12 februarie 1985;
CEDO, hot. Delcourt din 17 ianuarie 1970;
CEDO, hot. Deweer din 27 februarie 1980;
CEDO, hot. Engel și alții din 8 iunie 1976;
CEDO, hot. Guincho din 10 iulie 1984;
CEDO, hot. Lala din 22 septembrie 1994;
CEDO, hot. Öztürk din 21 februarie 1984;
CEDO, hot. Silva Pontes din 23 martie 1994;
CEDO, hot. Vallon din 3 iunie 1985;
CEDO, hot. Voisine din 8 februarie 2000;
CEDO, hot. Zimmermann și Steiner din 13 iulie 1983;
Bibliografie
Bourmanne, M., L’audition des témoins lors du procès pénal dans la jurisprudence des organes de européenne des droits de l’homme, RTDH 1995;
Chirita, R., Dreptul la un proces echitabil, Ed. Universul Juridic, 2008;
Ciobanu, V.M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol.I (Teoria generală), Ed. Național, București, 1996;
Massis, T., Flecheux, G., La requalification de l’infraction pénale, RTDH 2000 ;
Pătulea, V., Proces echitabil Jurisprudența comentată a Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2007;
Renoux, T., Le Conseil Constitutionnel et l’autorite judiciaire, Paris, 1984;
Selejan-Guțan, B., Dreptul la un proces echitabil: Conținutul noțiunii de „audiere echitabilă” in dreptul Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în „Dreptul” nr. 8/2006;
Udroiu, M., Predescu, O., Protectia europeana a drepturilor omului si procesul penal roman – Tratat, Ed. C. H. Beck, 2008;
Urda, O. A., Garanții procedurale – egalitatea de arme și principiul contradictorialității. Considerații generale, Analele Științifice Ale Universității „Al.I.Cuza” Iași, Tomul LVII, Științe Juridice, 2011, Nr. II;
Velu, J., Ergec, R., La Convention européenne des droits de l’homme;
CEDO, decizia din 17 decembrie 1996, in cauza Saunders contra Regatului Unit;
CEDO, decizia din 21 februarie 1975, cauza Golder contra Regatului Unit;
CEDO, decizia din 23 octombrie 1985, in cauza Benthem contra Olandei;
CEDO, decizia din 25 aprilie 1983, in cauza Pakelli contra Germaniei;
CEDO, hot. Adolf din 26 martie 1982;
CEDO, hot. Barberà, Messengué și Jabardo din 6 decembrie 1988;
CEDO, hot. Colozza din 12 februarie 1985;
CEDO, hot. Delcourt din 17 ianuarie 1970;
CEDO, hot. Deweer din 27 februarie 1980;
CEDO, hot. Engel și alții din 8 iunie 1976;
CEDO, hot. Guincho din 10 iulie 1984;
CEDO, hot. Lala din 22 septembrie 1994;
CEDO, hot. Öztürk din 21 februarie 1984;
CEDO, hot. Silva Pontes din 23 martie 1994;
CEDO, hot. Vallon din 3 iunie 1985;
CEDO, hot. Voisine din 8 februarie 2000;
CEDO, hot. Zimmermann și Steiner din 13 iulie 1983;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul LA Un Proces Echitabil In Jurisprudenta Cedo (ID: 127552)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.