Dreptul la Un Proces Echitabil Conform Jurisprudentei Cedo In Materie Penala
INTRODUCERE
Oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a născut, locuiește, muncește sau trăiește, indiferent de naționalitate, rasă, sex, credințe religioase și filozofice, stare materială, omul beneficiază de drepturi inerente ființelor umane, fiindcă acestea au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale și inalienabile, ca un corolar al libertății, dreptății, securității și păcii în lume.
Instituția drepturilor omului, care pe parcursul timpului, a cunoscut un îndelungat proces de cristalizare, se înfățișează în prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică, internă, cât și cea internațională. Reflectând un anumit standard câștigat de protecția internațională a drepturilor și libertaților ce aparțin oricăror ființe umane, instituția drepturilor omului definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertați și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra si de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertaților respective în fiecare țară, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat.
Instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent,deoarece cuprinde principii, mecanisme,proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională. Ea este în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.
Largul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului constituie o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate democratica – condiție firească a afirmării demnității fiecărui individ – dar nici nu se poate realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborării națiunilor.
Problema drepturilor omului este una dintre problemele majore ale contemporaneității, a cărei respectare și aplicare demonstrează capacitatea de înțelegere și cooperare a tuturor statelor și popoarelor ca în prag de nou secol și mileniu, să practice acele măsuri și acțiuni care favorizează democrația, libertatea, înțelegerea, cooperarea multiformă, toleranța și prietenia între toate națiunile și statele, grupurile entice și religioase în scopul salvgardării păcii și securității în lume.
Afirmarea, respectarea și garantarea materială a drepturilor omului prin legislația internă a statelor și printr-un control internațional eficace al Națiunilor Unite și al instituțiilor specializate este de natură să conducă la prevenirea încălcărilor și la corecta aplicare a legislației internaționale care consacră dreptul omului la viață, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protecția sa socială și politică împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor discriminărilor și vexațiunilor
Ființa umană precum și drepturile sale imprescriptibile, reprezintă cea mai mare valoare a umanității. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale și instituționale, astfel ca persoana să fie protejată și apărată de efectele nocive ale războaielor și ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranță etnică, religioasă, filozofică și politică.
CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI
Evoluția doctrinei și legislației drepturilor omului
Afirmarea conceptului de drepturi fundamentale ale omului precum și cristalizarea acestuia constituie rezultatul unui îndelung proces, în cursul căruia ideea respectului pentru drepturile omului și-a găsit în final consacrarea, depășind concepțiile care se opuneau recunoașterii egalității oamenilor și ideii de respect al drepturilor omului.
Încă din timpul străvechi apare convingerea că oamenilor li se cuvin anumite drepturi. Această convingere parcurge întreaga istorie a gândirii sociale.
Originea ideii de “drepturi ale omului” o găsim în sistemele de gândire stoice, naturaliste grecești și romane din antichitate, în concepția creștină asupra omului.
În Grecia Antică dezvoltarea acestui concept s-a datorat extinderii relațiilor economice, politice și culturale. Gânditorii acestei țări au înțeles relația dintre statul cetate laic, religie și individ. În această perioadă, numită antropocentică, sofiștii au fost primii care au avansat o teză revoluționară pentru epoca respectivă, potrivit căreia omul este stăpânul destinului său și nu se află la discreția zeilor, cum se gândea înainte.
Aristotel, în lucrarea sa “Politice”, afirma că “numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic.” Identificăm aici primul germene al ideii de drept natural, care va avea un rol important în istoria societății umane.
În sec. XVII și XVIII se vor produce mutații specifice pe planul gândirii social – politice, când raționaliștii vor pune, în mod progresiv, bazele științifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului. Ei au fundamentat teoria “dreptului natural”, definindu-l ca unul etern dar nesupus unei ordini divine: “Dreptul natural este într-o asemenea măsură imuabil, încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba.”
Teoria dreptului natural și cea a contractului social au fost prefațate de englezul Thomas Hobbes care, pornind de la constatarea că în esență oamenii sunt egali în ceea ce privește facultățile fizice și spirituale, afirmă că această egalitate trebuie să fie recunoscută.
Apogeul a fost atins de Jean Jacques Rousseau, care în lucrarea sa “Contractul social”, apărută în 1972, afirma că “omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri.” Pentru apărarea persoanei și a omului el preconiza contractul social prin care omul pierde libertatea sa naturală și dreptul nelimitat de a-și însuși tot ceea ce îl tentează, câștigând în schimb libertatea civilă și proprietatea a ceea ce posedă.
În secolul al XVIII – lea, ideea drepturilor omului, ca drepturi subiective, intră în gândirea europeană și devine punctul de plecare al reflecțiilor asupra naturii, destinației și limitelor puterii de stat, intrând în istoria politică odată cu teoria contractului social al lui Jean Jacques Rousseau. Această concepție nu putea să apară în condițiile sclavagismului și feudalismului, în care inegalitățile dintre clasa dominantă și cele dominate, ca și lipsa de libertăți pentru marea masă a populației erau consfințite și chiar apărate de instituțiile juridice și politice. Ea va apărea odată cu contestarea acestei inegalități și instituții.
Încărcătura politică și socială a drepturilor omului a determinat ca acestea să devină obiect de luptă, de revendicări, nefiind recunoscute întotdeauna cu ușurință.
Prin analizarea dezvoltării istorice a societății omenești, se descoperă că cerințele legate de apariția marii producții de mărfuri, de ascensiunea burgheziei, clasă legată de promovarea unor raporturi noi sociale, au determinat înlăturarea formelor de dependență personală din feudalism, a inegalităților de statut juridic dintre oameni, au creat condiții pentru formarea unei concepții noi asupra drepturilor omului.
Concepțiile burgheziei asupra drepturilor omului au avut drept punct de plecare proclamarea egalității și libertății persoanei și revendicarea de a se reglementa prin lege drepturile și libertățile cetățenești, de a se stabili un statut al persoanei. Ele au denunțat caracterul retrograd al instituțiilor feudale, incompatibile cu libertatea și egalitatea și au respins îngrădirea, sub influența bisericii, a libertății și conștiință și de exprimare, de cercetare științifică.
Atunci când puterea politică a burgheziei s-a consolidat drepturile omului au devenit drepturi fundamentale ale cetățeanului.
Tradiția declarațiilor însă n-a dispărut, păstrându-se în activitatea unor ligi și asociații create în epoca modernă și contemporană.
Influența doctrinelor și declarațiilor franceze privitoare la drepturile omului s-a resimțit puternic în gândirea politică și juridică a statelor de pe toate continentele, în special pe continentul european, influențând sistemul constituțional al multor state.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea idea drepturilor omului se transformă în principalele și cele mai vehiculate idei politice și juridice. Acesta este rezultatul firesc al afirmării și dezvoltării societății capitaliste. Ca urmare, apar schimbări constituționale în Suedia(1809), Spania (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardinia(1848)etc.
Ideea că există anumite drepturi generale, umane, indiferent de consacrarea lor într-o legislație sau alta este justificată de dezvoltatea economică și socială pe care popoarele au parcurs-o după revoluția franceză din 1789, scoțând în evidență aspectele comune ale vieții sociale și de stat din diferitele țări, ca și independența lor într-o serie de nevoi importante.
Faptul că mișcările progresiste se situează tot mai pregnant pe poziția apărării drepturilor omului este demonstrate de întraga literatură politică și juridică.
Secole de-a rândul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul internațional. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se înmulțesc cazurile, când pentru recunoașterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizează mai multe state, folosind în acest scop puterea dreptului constituțional. Formele juridice și de cuprindere a drepturilor omului pe plan internațional, inițial au constituit izvoarele clasice ale dreptului intemațional public.
O serie de reglementări precise au fost stabilite, în primele decenii ale secolului al XX-lea, prin convenții și hotărâri luate în comun acord de un număr din ce în ce mai mare de state. În acest spirit se înscriu Convențiile de la Geneva din 1906 și 1929 pentru îmbunătățirea soartei soldaților răniți din armatele de campanie; Convenția de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de război. În primele două decenii ale secolului al XX-lea, în special în timpul primului război mondial, asistăm la o serie de mișcări desfașurate de minoritățile naționale pentru drepturi egale cu națiunea dominantă, impunând recunoașterea și ocrotirea minorităților naționale prin o serie de tratate intemaționale încheiate în perioada 1919-1920.
Importanța drepturilor omului în epoca modernă
Problema drepturilor omului, una dintre temele cele mai des abordate pe plan internațional, a fost și se menține în centrul preocupărilor statelor, ca și al unor importante organisme și reuniuni internaționale. Această problemă devine în prezent un subiect foarte des întâlnit atât în lucrările de specialitate, cât și în dezbaterile publice.
Acum, la început de secol și de mileniu, omenirea reflectează asupra siguranței ființei umane și se întreabă dacă această creație rațională a naturii, este mai bine protejată decât în trecut.
Comunitatea internațională este astăzi mai mult decât oricând preocupată de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internațională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complex de apărare, pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii și de asigurare cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancționarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.
Interesul manifestat pentru problematica drepturilor omului nu se datorează numai preocupării față de necesitatea promovării și garantării drepturilor și libertăților inerente ființei umane, ci el apare ca urmare a faptului că de multe ori “ignorarea, uitarea sau disprețul față de OM” au dus la situații conflictuale de natură a pune în pericol climatul de pace, stabilitate și securitate, astfel cum acesta, din nefericire, se înregistrează astăzi p plan internațional, a fost și se menține în centrul preocupărilor statelor, ca și al unor importante organisme și reuniuni internaționale. Această problemă devine în prezent un subiect foarte des întâlnit atât în lucrările de specialitate, cât și în dezbaterile publice.
Acum, la început de secol și de mileniu, omenirea reflectează asupra siguranței ființei umane și se întreabă dacă această creație rațională a naturii, este mai bine protejată decât în trecut.
Comunitatea internațională este astăzi mai mult decât oricând preocupată de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internațională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complex de apărare, pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii și de asigurare cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancționarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.
Interesul manifestat pentru problematica drepturilor omului nu se datorează numai preocupării față de necesitatea promovării și garantării drepturilor și libertăților inerente ființei umane, ci el apare ca urmare a faptului că de multe ori “ignorarea, uitarea sau disprețul față de OM” au dus la situații conflictuale de natură a pune în pericol climatul de pace, stabilitate și securitate, astfel cum acesta, din nefericire, se înregistrează astăzi pe mapamond.
Putem concluziona astfel că problematica drepturilor omului ține în mod esențial de relațiile dintre om și mediul social, care este în permanentă evoluție (conflicte armate, dezvoltarea tehnologiei, globalizarea, diferențele culturale, sărăcia, terorismul, corupția).
Drepturile omului au devenit una dintre ideile centrale ale vremii, care tinde a fi acceptată de toate statele lumii, dincolo de diferențele istorice, culturale, economice.
Deoarece drepturile omului sunt elementul esențial ce asigură progresul, bunăstarea și civilizația în orice societate , interesul manifestat de comunitatea internațională față de acestea este probat în primul rând de numărul mare de instrumente juridice care le consacră, în total circa 250 instrumente, care enumeră și reglementează peste 60 de drepturi și libertăți fundamentale. Peste 100 din aceste instrumente au fost adoptate în sistemul Națiunilor Unite, 7 elaborate în cadrul Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, peste 40 de Consiliul Europei; la acestea adăugându-se cele adoptate de Organizația Statelor Americii și Organizația Unității Africane. Deci, paralel cu acțiunea statelor membre ale comunității internaționale, concentrate îndeosebi în sistemul ONU; s-au înregistrat și anumite preocupări de reglementare diferențiată, pe plan regional, de către unele grupuri de state, cum ar fi: “Actul final al Conferinței de la Helsinki” din 1975, Viena 1986, Carta de la Paris – 1990, ș.a. adoptate în cadrul Organizației pentru securitate și cooperare în Europa. În cadrul subregional, a fost adoptată de către Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 “Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la care în prezent sunt părți 34 de state.”
Simpla consacrare a drepturilor omului nu este suficientă pentru asigurarea finalității acestora. De aceea au fost concepute și puse în aplicare sisteme de garantare ce tind să protejeze, la nivel internațional, ființa umană în orice împrejurare: în timp de pace sau în perioada de conflict armat, ori situații de dezastre naturale sau tehnologice.
În unele state au fost constituite unele structuri de asistență judiciară și socială care contribuie la protejarea drepturilor omului pe plan național,ca o completare pe lângă mecanismele comunității internaționale . În cazul barourilor de avocați din unele state a fost constituită o comisie care se preocupă în special de protecția drepturilor omului în chestiuni juridice, în altele se acordă asistență juridică gratuită persoanelor care nu dispun de resurse financiare. De asemenea au fost create comitete și asociații ale drepturilor omului, care sfătuiesc guvernele asupra problemelor drepturilor omului sau asupra modalităților de a integra standardele internaționale de protecție în legislație sau în practică. În România, un asemenea rol este deținut de Asociația Română de Drept Umanitar.
Mijloacele practice prin care se asigură respectarea acestor drepturi sunt extrem de diverse și uneori se deosebesc de la un stat la altul. Aproape toate constituțiile lumii garantează dreptul persoanelor, care au fost prejudiciate în drepturile lor, să se adreseze justiției. Într-o serie de constituții a fost recunoscută și consacrată instituția Ombudsman-ului denumit și Avocat General, Comisar parlamentar, Controlor de stat, etc.
Un factor important ce sfidează drepturile omului sunt conflictele armate, izbucnite pe Terra ce fac zeci de milioane de victime, degradează mediul natural, putând provoca catastrofe ecologice. Au existat situații în care forța și amenințarea cu forța au fost folosite pentru impunerea respectării drepturilor omului. Aceste acțiuni se sprijină pe faptul că printre orientările de bază impuse de normele dreptului internațional se numără și combaterea și reprimarea încălcărilor masive și flagrante ale drepturilor omului.
Un exemplu în acest sens îl constituie evenimentele din Yugoslavia, unde NATO a intervenit militar, plecând tocmai de la ideea apărării drepturilor unei minorități etnice, desconsiderată și condamnată la frustrări sub paravanul suveranității naționale. Dar, după cum au constatat și pacifiștii care se împotriveau în 1999 intervenției NATO împotriva dictatorului Miloșevici din Yugoslavia, acea tactică a fost decisivă în subminarea unei puteri ilegitime.
Însă, scopul liderilor blocului militar cu sediul la Bruxelles, de a-i determina pe sârbi să respecte drepturile albanezilor din Kosovo, nu și-a atins ținta, ci a contribuit în primă instanță la emigrarea masivă a acestora din zona lor natală spre țările vecine.
Privind din aceeași perspectivă a drepturilor omului este îngrijorător faptul că terorismul constituie politică de stat în unele țări, guvernele respective acționând sub pretextul idealului identității naționale sau al revendicărilor de natură religioasă.
În ultimul timp se poate vorbi de un adevărat terorism religios în câteva zone ale lumii, terorism care nu lasă pe nimeni indiferent, fiindcă el reprezintă o întoarcere în trecut a zonelor respective, o îndepărtare de valorile și sensurile civilizației. În acest sens convingătoare sunt întâmplările din Afganistan, unde așa zișii talibani, studenții fundamentaliști ai Islamului, au preluat frâiele guvernării, instalând legi care au făcut ca această țară din Asia să intre în regres, să se întoarcă spre un trecut de care credea că s-a îndepărtat pentru totdeauna.
Evenimentele tragice petrecute în SUA la 11 septembrie 2001 au arătat cu claritate că terorismul este un flagel ce cuprinde întreg mapamondul.
Referindu-se la aceste întâmplări Koichiro Matsunra – director general UNESCO – afirma că “Atacul infiorător și nemilos împotriva SUA a fost și un atac împotriva idealurilor demnității umane și democrației în lumea întreagă”, iar Mary Robinson le califica “drept crime împotriva umanității și afronturi grave aduse drepturilor omului.”
Datorită amplorii pe care a dobândit-o acțiunea de promovare și respectare a drepturilor omului ca urmare a convingerii generalizate că acestea influențează pozitiv toate sectoarele vieții sociale, ne confruntăm cu desprinderea din dreptul internațional public a unor ramuri noi ce generează acest domeniu, cum ar fi: dreptul drepturilor omului, Dreptul internațional umanitar cu subramura sa în plină evoluție, Dreptul umanitar al mediului, Dreptul internațional al refugiaților și, nu în ultimul rând Dreptul internațional al dezvoltării umane, toate fiind reunite într-un concept nou DREPT UMAN, destinat să guverneze o cultură umană universală.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului între istorie și actualitate
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost precedată atât de Declarația Universală a Drepturilor Omului cât și de Declarafia americană a drepturilor și îndatoririlor omului.
Declarația Universală ocupă, un loc deosebit în Preambulul Convenției Europene. Tot astfel, nu ar trebui subapreciată importanța textului european în cadrul protecției drepturilor omului la nivel internațional. În Preambulul său, Convenția enunță într-adevăr principii importante: „Bazele justiției și a păcii în lume… a căror menținere se sprijină în mod esențial pe un regim cu adevărat democratic pe de o parte, și, pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului din care decurg acestea;…”
Guvernele statelor europene fiind însuflețite de același spirit, de respectarea libertății și de supremația dreptului, sunt hotărâte să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora dintre drepturile enunțate în Declarația Universală. Există în acest text termeni nedefiniți juridic: pace, regim democratic, respect comun.
Preambulul formulează noțiunea de democrație politică ce nu figurează în Statutul Consiliului Europei. Accentul pe care Parlamentul îl pune pe garantarea colectivă a drepturilor omului, este la fel de important
Convenția Europeană a fost primul instrument internațional ce se referă la drepturile omului având ca scop protecția unui larg evantai de drepturi civile, care, pe de o parte îmbracă forma unui tratat ce aduce din punct de vedere juridic constrângeri pentru înaltele Părți Contractante, iar pe de altă parte instaurează un sistem de control asupra aplicării drepturilor de nivel intern. Cea mai profundă contribuție a sa se regăsește în dispoziția (Articolul 25) în conformitate cu care o Înaltă Parte Contractantă poate accepta controlul Comisiei Europene a Drepturilor Omului în cazul când procedura este pornită de un individ și nu de către Stat. Succesul Convenției poate fi dimensionat prin recunoașterea de către toate înaltele Părți Contractante a acestui drept de recurs individual.
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a Convenției, ca urmare a adoptării unui număr de treisprezece protocoale adiționale, au intervenit dezvoltări importante. Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 și 13 au adăugat drepturi și libertăți celor consacrate de convenție. Protocolul 2 a conferit Curții puterea de a emite avize consultative. Protocolul 9 a deschis petiționarilor individuali posibilitatea de a-și prezenta cauza în fața Curții, sub rezerva ratificării instrumentului respectiv de către statul acuzat și a acceptării de către un Comitet de filtrare. Protocolul 11 a restructurat mecanismul de control. Dispozițiile acestui Protocol au asigurat creșterea noului sistem, prin aceea că a permis accesul direct în fața Curții al persoanelor fizice și juridice aflate sub jurisdicția statelor contractante. Celelalte Protocoale se refereau la organizarea instituțiilor înființate de Convenție și la procedura de urmat în fața acestora.
La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare Protocolul nr. 14 bis cu privire la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul nr. 14 bis urmărește eficientizarea activității Curtii Europene a Drepturilor Omului, în contextul creșterii numărului de cauze pe rolul acesteia. Acest Protocol, care include două proceduri specifice privind numărul de judecători care examinează cererile și decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, va fi aplicat ca o măsură temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14.
Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcționeze la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare protocolul 11. După această dată, numărul cazurilor Curții a crescut foarte mult și se pune, din nou, problema unei reforme.
CEDO a fost ratificată prin legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994. Textul Convenției, modificat prin Protocolul 11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.
Jurisprudența este ansamblul hotărârilor definitive pronunțate de către un organ jurisdicțional (european sau național), iar justițiabilitatea reprezintă capacitatea normelor de garantare a drepturilor persoanei de a fi suficient de concrete pentru a putea da efectivitate enunțului normativ în cazul unor împrejurări specifice prin care a trecut persoana care se consideră victimă a violării drepturilor omului. Hotărârile CEDO constituie un model de interpretare și aplicare a legii prin claritatea și coerența raționamentelor, prin consecvența și predictibilitatea interpretării normelor ce consacră drepturile și libertățile fundamentale pe care le are fiecare cetățean. Prevederile Convenției și ale protocoalelor sale adiționale pot fi interpretate și aplicate corect doar prin raportare la jurisprudența Curții. Din acest motiv, Corneliu Bîrsan afirmă că normele cuprinse în Convenție și în protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența organelor sale, un bloc de convenționalitate.
Convenția vizează asigurarea de către state a respectării Drepturilor Omului, Statului de drept și principiilor Democrației pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv jurisdicția obligatorie a Curții și caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în prezent o condiție de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Convenția este parte integrantă a sistemului juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este asigurată și de Uniunea europeană, cu toate că problema aderării Uniunii la sistemul de protecție stabilit de către Consiliul Europei rămâne a fi deschisă. Succesul Convenției se explică în mare parte prin mecanismul său de control dezvoltat, care a făcut posibilă o garantare concretă și eficientă a drepturilor și libertăților pe care le enunță.
Executarea hotărârilor Curții este un aspect al mecanismului instaurat de Convenție încă destul de puțin cunoscut publicului, dar care este de o importanță capitală. Dacă Convenția se prezintă ca unul din elementele cheie ale arhitecturii politice europene, oare aceasta nu se datorează chiar faptului că executarea fiecărei hotărâri individuale ce constată că un Stat a încălcat Convenția constituie obiectul unui control atent și sistematic din partea altor State reunite în cadrul Comitetului Miniștrilor?
Articolul 1 al Convenției consacră obligația de a respecta drepturile omului de către părțile contractante. În general, Convenția se aplică, deci, cetățenilor statelor contractante, dar nu este necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum “cetățenie”, “reședință” sau “domiciliul”; este suficient ca statul să poată exercita o anumită putere asupra celui interesat.Deși doar 45 de State sunt membre ale Convenției Europene, până astăzi cetățeni din peste 150 de țări au depus cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de Convenție, în măsura strictă în care situația o cere și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat. Secretarul general al Consiliului Europei trebuie informat de către aceasta și asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare și de la care dispozițiile convenției devin din nou aplicabile.
CAPITOLUL 2. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL
2.1 Noțiuni introductive
Datorită condițiilor speciale în care a apărut între constantele drepturilor și libertăților fundamentale în sistemele juridice contemporane, noțiunea de „proces echitabil” este una aproape imposibil de definit. Evoluția pe care au cunoscut-o garanțiile procedurale a fost mai întâi opera instanțelor britanice și americane pentru ca, mai apoi, Curtea și Comisia europeană a drepturilor omului să adauge aspecte noi la cele cunoscute anterior.
Ideea de proces echitabil trimite la ideea de stat de drept, a cărui primă și esențială caracteristică constă în eliminarea arbitrariului și domnia legii. Aceste două obiective ale oricărui stat democratic sunt echivalente cu oferirea unor garanții din ce în ce mai largi în materie procesuală, atât prin extinderea noțiunii de proces asupra unor domenii ce țin de instanțele administrative ori disciplinare, cât și prin delimitarea cât mai exactă a liniei de echilibru care trebuie să există între protecția drepturilor fundamentale și alte interese ale statelor.
Noțiunea de „proces echitabil” este frecvent utilizată de organele jurisprudențiale de la Strasbourg pentru a desemna ansamblul drepturilor oferite justițiabililor prin art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului, expresia vizând ansamblul garanțiilor procedurale care permit punerea în valoarea drepturilor protejate prin Convenție. Importanța acestor reguli de procedură nu trebuie subestimată deoarece nu este suficient a enumera anumite drepturi substanțiale protejate așa cum o fac mai multe convenții și tratate internaționale, ci trebuie găsite și mecanismele de procedură prin care acestea să fie apărate. Curtea este pe deplin conștientă de aceasta afirmând că prin protejarea dreptului la un proces echitabil, art. 6 din Convenție vizează protecția principiului preeminenței dreptului, indisolubil legat de noțiunile de societate democratică și stat de drept.
În practică se observă rolul central pe care îl joacă art. 6 în cadrul sistemului Convenției. Este vorba despre dispoziția cea mai frecvent invocată în fața organelor Convenției și, probabil, în fața instanțelor naționale. În acest context, Curtea admite că noțiunea de proces echitabil a cunoscut în jurisprudența sa una dintre cele mai remarcabile evoluții, marcată în principal de importanța acordată aparenței și de sensibilitatea crescută a publicului față de organizarea și administrarea justiției.
Rămâne de stabilit, în primul rand, care este domeniul de aplicabilitate al art.6 din Convenție, ca mai apoi să prezentăm pe rând garanțiile care compun noțiunea de proces echitabil.
2.2 Obiectul dreptului la un proces echitabil
Potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenție orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Se observă astfel că autorii Convenției nu au dorit ca garanțiile procedurale conținute în textul acesteia să fie aplicabile tuturor procedurilor judiciare, ci doar celor de natură penală și civilă.
Cum însă sistemele statelor membre sunt extrem de eterogene cu privire la definirea naturii penale sau civile a unei proceduri, organele jurisdicționale de la Strasbourg au fost nevoite să definească noțiunile de drepturi și obligații cu caracter civil și cea de acuzație în materie penală, în mod autonom, făcând, într-o oarecare măsură, abstracție de definiția dată de dreptul intern al statului în cauză. Apare astfel necesitatea prezentării conținutului acestor noțiuni autonome, înainte de analiza garanțiilor procedurale conținute în art. 6 din Convenție.
Dacă în materia drepturilor cu caracter privat, legislația statelor contractante are o omogenitate destul de pronunțată, în domeniul penal Curtea trebuie să lucreze cu sisteme juridice ce conțin reguli de drept substanțial și procedural extrem de eterogene.Cea mai facilă ipoteză este aceea în care fapta, care a constituit obiectul procedurii interne, este calificată de dreptul intern ca fiind penală. În această situație Curtea se raportează la această calificare.
Situațiile cele mai frecvente care ajung în fața Curții în realitate sunt acelea în care dreptul intern califică sancțiunile aplicate ca fiind rutiere, economice, fiscale ori disciplinare, negând caracterul penal al acestora. În aceste cazuri, Curtea nu mai poate accepta calificarea extrapenală întrucât statele ar putea ocoli controlul supranațional transferând infracțiuni în afara sistemului penal, iar aceasta ar însemna o atingere gravă a principiului protecției efective a drepturilor convenționale.
De aceea, a fost nevoie de crearea unor criterii în baza cărora art. 6 să poată fi aplicat unui buchet de situații mult mai largi decât a înțeles legiuitorul intern să subordoneze exigențelor procedurii penale. În jurisprudența sa, Curtea a raportat definiția noțiunii de „materie penală” la trei criterii: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii. Le vom analiza pe rând în cele ce urmează.
Criteriul calificării interne presupune faptul că instanța europeană cercetează prima dată dacă textul care definește comportamentul sancționat face parte din dreptul penal al statului în cauză. Așa cum am spus și mai sus dacă răspunsul este pozitiv, Curtea admite calificarea internă, însă dacă răspunsul este negativ, aceasta va utiliza celelalte două criterii, în special pentru a verifica „criminalitatea” unor delicte calificate în dreptul intern ca fiind administrative sau a faptelor calificate ca fiind delicte disciplinare.
Criteriul naturii faptei incriminate reprezintă un element care face diferență între dreptul penal și cel disciplinat extrem de des utilizat de către organele de la Strasbourg. Prima regulă utilă pentru a distinge penalul de disciplinar este acea de a ști cui se adresează norma în discuție: întregii populații și atunci suntem în prezența penalului sau doar unei anumite categorii – avocați, militari, medici etc. – caz în care, de cele mai multe ori, este implicat dreptul disciplinar. Este de înțeles că un militar este obligat la un comportament mai obedient față de stat decât o altă persoană sau că un avocat trebuie obligat la mai multă discreție față de obligațiile confidențiale care intră inevitabil în posesia sa. Această regulă nu rezolvă însă toate problemele, fiind suficient să amintim faptul că există numeroase infracțiuni cu subiect activ special, astfel încât Curtea a adăugat o precizare suplimentară, luând în calcul și gravitatea faptei comise pentru a decela linia destul de subțire ce desparte penalul de disciplinar.
Criteriul scopului și severității sancțiunii aplicate adaugă în noțiunea de „materie penală” acele fapte în cazul cărora scopul și gravitatea sancțiunii este apropiată de dreptul penal clasic. Astfel, dacă scopul sancțiunii aplicate este mai degrabă reparator, cauza iese din sfera dreptului penal. Dacă scopul acesteia are mai repede un caracter punitiv sau preventiv, atunci există un indiciu important al prezenței caracterului penal al faptei.
Pe de altă parte, poate, cel mai important indiciu al existenței materiei penale este severitatea sancțiunii. În primul rând, orice sancțiune privativă de libertate va intra în domeniul dreptului penal. În al doilea rând, lipsa unei privări de libertate nu implică obligatoriu inexistența penalului, întrucât s-a judecat că au caracter penal și acele sancțiuni de natură pecuniară care au o valoare exorbitantă sau care, în caz de neplată, se pot transforma într-o sancțiune privativă de libertate, indiferent dacă în fapt această transformare a avut loc sau nu. Spre exemplu, s-a decis că întră în domeniu penal o contravenție la regimul confidențial al anchetei penale reglementată de dreptul elvețian și sancționată cu 500 de franci elvețieni. Chiar dacă suma nu este mare, a contat în mod esențial în calificarea dată de Curte, faptul că această amendă, în caz de neplată, se putea transforma în zile de detenție. Posibilitatea transformării sancțiunii pecuniare într-una privativă de libertate este foarte importantă în aprecierea caracterului penal de către Curte, aceasta decizând că o sancțiune de 10 000 de lire sterline , dar care nu se poate transforma în închisoare nu este o sancțiune suficient de gravă pentru a fi socotită penală. Aceasta deși caracterul faptei comise se apropia semnificativ de dreptul penal – neglijența gravă a unui avocat britanic care a angajat ca și contabil un fost condamnat pentru fraudă.
Aceste ultime două criterii nu se aplică extrem de strict, existând situații în care Curtea a decis aplicabilitatea art. 6, deși nici unul dintre ele nu era îndeplinit, însă evaluarea de ansamblu prin prisma ambelor criterii a permis identificarea naturii penale a procedurii în cauză. În același timp, nu este suficient ca unul dintre ele să releve existența penalului pentru ca garanțiile prevăzute de art. 6 să intre în discuție. Aceasta deoarece Curtea admite faptul că anumite comportamente calificate în dreptul intern ca fiind delicte administrative ori disciplinare ies de sub incidența art. 6.
Dacă utilizăm exemplul unei spețe judecate de către fosta Comisie în care un militar a fost condamnat la 5 zile de carceră pentru insultă adresată superiorului – faptă care în dreptul elvețian nu este infracțiune – observăm că ambele criterii sunt îndeplinite. Această normă, chiar dacă se adresează doar unei anumite categorii de subiecți, vizează o faptă destul de gravă – insulta fiind infracțiune în Elveția la acel moment, ca și în mai toate statele europene – iar sancțiunea este privativă de libertate. Cu toate acestea, s-a decis că art. 6 nu este aplicabil, fără nici o motivație convingătoare.
Cel mai important rol și cel mai des utilizat criteriu în practica organelor jurisdicționale din cadrul Consiliului Europei, este cel al scopului și severității sancțiunii. În baza acestuia s-a decis că o procedură pentru un delict disciplinar într-un penitenciar, care s-a soldat cu sancțiunea pierderii dreptului reclamantului de a fi eliberat condiționat pe o perioadă lungă de timp, are caracter penal sau că o procedură disciplinară care a condus la sancționarea unui militar cu detașarea într-o unitate disciplinară pe o perioadă de 4 luni are același caracter.
În baza aceluiași criteriu, pe de altă parte, s-a decis că nu aparțin materiei penale în sensul art. 6 din Convenție următoarele proceduri:
– o procedură disciplinară dintr-un penitenciar, sancțiunea fiind pierderea timp de o lună a dreptului de vizită;
– o procedură disciplinară militară care a condus la trecerea în rezervă a unui ofițer;
– o procedură disciplinară care a condus la concedierea unui polițist pentru deturnarea unor bunuri ale administrației;
– o procedură care a condus la aplicarea unei amenzi unui profesor care a făcut grevă;
– o procedură disciplinară contra unui avocat, care a primit drept sancțiune un avertisment;
– o procedură deschisă de către organizația profesională din care făcea parte contra unui farmacist, ce a fost amendat pentru încălcarea deontologiei profesionale întrucât a „umflat” prețurile unor medicamente foarte solicitate.
Utilizând criteriul naturii și gravității comportamentului sancționat, jurisprudența este destul de fermă în a exclude din câmpul de aplicabilitate al art. 6 delictele rutiere, în statele în care acestea nu sunt reglementate ca infracțiuni de natură penală.
Pentru a definitiva subiectul domeniului de aplicabilitate al art. 6, mai trebuie precizat că, potrivit textului Convenției, nu orice procedură care are un caracter penal beneficiază de garanțiile oferite de art. 6. Acesta implică obligații din partea statului doar pentru procedurile care privesc o decizie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
Noțiunea de „acuzație” este, de asemenea, o noțiune autonomă. Curtea pleacă în analiza existenței unei acuzații împotriva unei persoane, nu de la o definiție formală a noțiunii, verificând dacă, dincolo de aparențe, există, în realitate o acuzație formulată contra reclamantului. „Acuzația” a fost definită ca fiind notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă, privind reproșul de a fi comis un delict penal, adăugând faptul că, în anumite cazuri, ea poate îmbrăca forma unei alte măsuri ce implică un astfel de reproș și care antrenează, de asemenea, repercusiuni importante pentru situația suspectului. Spre exemplu, s-a decis existența unei acuzații în materie penală atunci când, după închiderea localului unui comerciant ca urmare a unei infracțiuni privind prețurile de vânzare, acțiunea penală a fost stinsă printr-o înțelegere amiabilă între parchet și comerciant. Tot astfel, Curtea a admis existența unei acuzații atunci când o instanță austriacă, după efectuarea unei expertize și ascultarea mai multor martori, a decis închiderea procedurii datorită faptului că fapta incriminată era insignifiantă.
În consecință, se poate afirma că, în principiu, statele au obligația pozitivă de a asigura respectarea drepturilor procesuale convenționale doar cu privire la procesele penale de fond. Ca urmare, s-a decis că sunt în afara domeniului de aplicabilitate al art. 6 din Convenție procedurile privind: detențiunea provizorie, extrădarea, instituția în care urmează a se executa sancțiunea; încadrarea unui condamnat într-o anumită categorie de deținuți; reintegrarea în muncă a unei persoane eliberată condiționat sau prelungirea perioadei de detenție datorită descoperirii ulterioare a stării de recidivă.
Dacă exemplele de mai sus sunt în concordanță cu principiile existente în definiția dată noțiunii de „acuzație”,considerăm că în numeroase situații Curtea a exclus din domeniul de aplicabilitate al art. 6 unele situații în care ni se pare evidentă a acuzație reală, chiar dacă nu formală. Spre exemplu, s-a decis că nu există acuzație în materie penală atunci când unei persoane i s-a stabilit domiciliu forțat pe o insulă cu motivarea faptului că există un pericol pentru securitate și moralitate sau atunci când recurentul a fost expulzat din rațiuni de securitate, fiind bănuit că desfășoară activități ilegale, ori pentru că a intrat ilegal pe teritoriul unui stat. Oare expulzarea unei persoane sau detenția acesteia nu provoacă consecințe importante cu privire la aceasta? Exemplul cel mai elocvent este poate cel al unei societăți comerciale britanice căreia i s-au impus restricții cu privire la activitatea de asigurări datorită prezenței în conducerea sa a unei persoane bănuite de a fi participat la mai multe fraude fiscale.
2.3 Caracterizarea și interpretarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Garanții speciale în materie penală.
Sistematizând textul art.6 , autorii Convenției au împărțit garanțiile procedurale în garanții generale, prevăzute în primul paragraf al articolului, garanții care sunt aplicabile oricărei proceduri ce intră în câmpul de reglementare al acestui articol și în garanții speciale în materie penală, prevăzute în paragrafele 2 și 3 ale textului și care vor face obiectul acestui subcapitol.
Dreptul la un proces echitabil reprezintă un drept fundamental esențial pentru existența unei societăți democratice veritabile. Importanța și influența sa sunt foarte mari atât în ordinea juridică internă, cât și în ordinea juridică internațională.
Acest drept este prevăzut și garantat în mod eficient de art. 6 din CEDO, care este la originea celui mai mare numar de hotărâri ale organelor de aplicare a Convenției, hotarâri referitoare la cauze civile, penale, administrative, disciplinare etc.
Sub denumirea de drept la un proces echitabil, norma citată reglementează de fapt mai multe drepturi fundamentale, legate de desfășurarea procesului penal sau civil.
Am observat pe parcursul analizării art. 6 faptul că instanța europeană are tendința permanentă de a analiza mai strict respectarea garanțiilor dreptului la un proces echitabil în materie penală. Explicația este evidentă și este susținută de implicațiile foarte importante pe care la poate produce o procedură penală, spre deosebire de una civilă, chiar și atunci când sancțiunea penală este de ordin pecuniar. Tot astfel au gândit și autorii textului Convenției, care au inclus în structura art. 6 două paragrafe destinate a proteja cu o doză mai mare de rigurozitate drepturile procesuale ale inculpaților. Astfel, al doilea paragraf se referă la prezumția de nevinovăție, iar al treilea prezintă câteva extensii ale egalității armelor, precizate cu titlu exemplificativ.
2.3.1. Prezumția de nevinovăție
Fiind poate cea mai veche și cea mai celebră dintre garanțiile procedurale în materie penală, prezumția de nevinovăție este definită în art. 6 paragraful 2 în formularea sa clasică: orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni este prezumată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal.
Domeniul de aplicabilitate al acestei garanții este încă neclar în jurisprudența Curții și a fostei Comisii. Dacă este cert că ea se aplică tuturor acuzațiilor în materie penală, indiferent de calificarea internă a faptei, rămâne de soluționat problema de a ști dacă beneficiază de prezumția de nevinovăție și persoana aflată doar în faza de urmărire penală. Există astfel decizii ale Comisiei prin care se refuză aplicarea prezumției de nevinovăție unui suspect cu ocazia primei audieri de către poliție. Prin aceste decizii se admite posibilitatea garantării acestui drept și în faza de urmărire și chiar înainte de formularea vreunei acuzații ori decizii în care Comisia lasă problema deschisă, evitând parcă ostentativ să pronunțe o soluție in abstracto.
Pe de altă parte, însă, jurisprudența fostei Comisii este fermă în a constata aplicabilitatea art. 6 paragraful 2 fazei de instrucție preparatorie judiciară, în statele în care există o astfel de fază procedurală. La rândul ei Curtea, fără să clarifice in abstracto problema, a decis ,cu prilejul soluționării unei cauze în care se punea în discuție prezumția de nevinovăție a unei persoane acuzate de calomnie, că aceasta beneficiază de acest drept și în faza de urmărire, întrucât, în dreptul elvețian, este necesară plângerea prealabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, iar cum aceasta fusese introdusă, persoana în cauză era deja „acuzată” în sensul Convenției. Chiar dacă nu a afirmat-o niciodată explicit, probabil că instanța europeană a rămas la această concluzie existând chiar o situație în care s-a constatat o violare a art. 6 paragraful 2 ca urmare a unor fapte anterioare chiar începerii acțiunii penale contra reclamantului.
Din acest text Curtea și fosta Comisia au extras consecințe importante relativ la procedurile penale ale statelor membre. În primul rând, una dintre consecințele prezumției de nevinovăție este că sarcina probei aparține acuzării, iar dubiul profită acuzatului.
De asemenea, Comisia a admis faptul că în unele state există răspunderea penală obiectivă, fără a considera că aceasta aduce atingerea prezumției de nevinovăție. Spre exemplu, într-un caz aproape extrem de răspundere obiectivă, fosta Comisie a considerat licită condamnarea unei persoane pentru o infracțiune vamală comisă prin aceea că în mașina reclamantului s-au descoperit droguri, fără însă a se cerceta dacă persoana știa că acestea sunt în mașina pe care o conducea sau că știa ce este în pachetele respective. Tot în acest context, Curtea a precizat că prezumția de nevinovăție nu se poate opune prezumțiilor de fapt a căror valoare este recunoscută de majoritatea statelor membre, cu condiția ca aceste prezumții simple să nu depășească un caracter rezonabil astfel încât judecătorul să nu fie pus în situația de nu mai avea puterea de a stabili faptele.
Ca o consecință a principiului in dubio, pro reo, prezumția de nevinovăție implică dreptul inculpatului la tăcere, precum și facultatea, dar nu și obligația, de a furniza proba în apărarea sa.
În opinia Curții, dreptul la tăcere al celui acuzat de comiterea unei infracțiuni presupune posibilitatea acestuia de a refuza să vorbească fără a putea fi sancționat în vreun fel pentru aceasta. Aceasta nu presupune că tăcerea acuzatului nu poate fi socotită o probă, alături de altele, însă presupune că tăcerea nu poate fi interpretată ca recunoaștere și nu poate fi sancționată penal, disciplinar sau contravențional. Spre exemplu, Curtea a condamnat Marea Britanie pentru că, după arestarea a trei persoane, membrii IRA, li s-a cerut acestora să spună care le este alibiul pentru perioada de timp în care avusese loc un atentat cu bombă. Cum aceștia au refuzat să spună ceva, cei trei au fost condamnați pentru refuzul de a oferi informații poliției la câte 6 luni de închisoare, ceea ce echivalează cu violarea dreptului lor la tăcere.
Curtea a adoptat dreptul, de origine britanică, al oricărei persoane de a nu putea fi obligat să depună mărturie contra ei-însăși. Rațiunea principală a acestei reguli este aceea de evita abuzurile autorităților cu scopul de a obține recunoașterea faptelor, pentru a ajuta astfel la evitarea erorilor judiciare. Faptul că o persoană nu poate contribui la propria incriminare, nu presupune însă că aceasta nu poate fi subiect al coerciției cu scopul de a obține probe care există independent de voința acuzatului, în condițiile în care astfel de mijloace coercitive – percheziție, prelevare de ADN, testul de alcoolemie etc. – sunt utilizate în cadrul unor proceduri care să garanteze lipsa arbitrariului.
Problema prezumției de nevinovăție se ridică chiar și atunci când procesul penal nu se sfârșește cu o hotărâre de condamnare. Chestiunea are la bază situația cheltuielilor de judecată și a altor pagube materiale produse celui acuzat cu ocazia procedurii – lipsa de serviciu, deplasări etc. Într-o primă fază, Curtea a urmat logica prezumției de nevinovăție decizând că, dacă o persoană nu a fost condamnată, dar a fost obligată să plătească cheltuielile de judecată pe motiv că dacă nu intervenea prescripția probabil ar fi fost condamnată, există o violare a art. 6 paragraful 2. Ulterior, Curtea a revenit și a precizat în trei cauze identice din acest punct de vedere că nu există o violare a prezumției de nevinovăție în situația în care o persoană este obligată să plătească cheltuielile de judecată, cu ocazia unei proceduri care s-a întrerupt deoarece pedeapsa care s-ar fi putut pronunța era insignifiantă.
O altă hotărâre care ni se pare deosebit de importantă în această materie este cea din afacerea Asan Rushiti. În speță, reclamantul a fost arestat și apoi trimis în judecată pentru omor, însă a fost achitat de către un juriu cu 8 voturi contra 1 pe motiv că nu existau probe suficiente îndreptate împotriva sa. După decizia de achitare, reclamantul a solicitat despăgubirea sa pentru detenția suportată, însă o instanță austriacă a respins cererea sa pe motiv că la data arestării sale existau indicii clare de vinovăție. Curtea a hotărât că o astfel de decizie, chiar dacă nu afirmă vinovăția reclamantului, constituie o atingere serioasă a prezumției de nevinovăție și a condamnat statul austriac. Soluția a fost identică și atunci când, într-o situație asemănătoare, instanța națională a respins cererea de despăgubire pentru detenția provizorie a unui inculpat achitat pe motiv că erau mai multe indicii de vinovăție – insuficiente însă pentru o condamnare – decât de nevinovăție.
În același sens,s-a constatat o violare a prezumției de vinovăție într-o cauză implicând un cuplu al căror fiu a fost internat într-un institut pentru copii, în baza unor indicii după care ar fi fost abuzat sexual. Bănuiala s-a adeverit, iar principalii suspecții au fost părinții săi, însă din cauza lipsei de probe, parchetul a decis scoaterea lor de sub urmărire. Cu toate acestea, autoritățile au refuzat, timp de câțiva ani, să permită copilului să se întoarcă acasă, pe motiv că nu vor să permită părinților să reia abuzurile sexuale. În aceste condiții, Curtea a constatat indicii serioase ale unei încălcări a art. 6 paragraful 2. Aceste două decizii mai recente ale Curții, ar sugera o revenire la principiile din hotărârea Minelli, însă există și decizii ale Curții care nu pot susține afirmația. Spre exemplu, aceasta a hotărât că nu este violată prezumția de nevinovăție atunci când, ca urmare a urmăririi penale a unei societăți comerciale timp de peste 6 ani, aceasta a dat faliment deși nu a fost condamnată penal, iar instanțele naționale au respins cererea de despăgubire. În cuprinsul deciziei, Curtea face o afirmație șocantă pentru cel care a citit și deciziile citate mai sus, afirmând că „art. 6 nu dă în nici un caz dreptul persoanei de a fi despăgubită pentru prejudiciile ce le-ar fi putu suferi ca urmare a unei proceduri penale”.
2.3.2.Asistența juridică obligatorie și principiul liberei alegeri a avocatului
Codul de procedură penală stabilește câteva cazuri când asistența juridică este obligatorie, printre care și situația când acuzatul este reținut sau arestat preventive. Asistența juridică este obligatorie pe toata durata acestei măsuri, nu numai în anumite momente cum ar fi prezentarea materialului de urmărire penală.
Potrivit art. 197 alin. 2 C.p.p., sancțiunea încălcării acestei norme este nulitatea absolută a actelor de procedură întocmite ilegal. Regula se regăsește în general în practica instanțelor de judecată. Astfel Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că “ascultarea inculpatului cu ocazia arestării preventive fără a fi asistat de un apărător și desemnarea apărătorului din oficiu numai pentru a-l asista pe inculpatul arestat la prezentarea materialului de urmărire, constituie motiv de nulitate absolută prevăzut de art. 197 alin.2 C.p.p , cauza neputând fi judecată de instanța sesizată, care trebuie să o restituie procurorului pentru refacerea urmăriri penale”.
La lit.c a art.6 paragraful 3 din Convenție se instituie dreptul oricărui acuzat de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător ales, iar, dacă nu dispune de mijloacele necesare renumerării unui apărător, să îi fie numit un avocat din oficiu.
Strâns legat de procedura echitabilă și de dreptul la apărare în sens larg, dreptul la asistență juridică este unul dintre aspecte fundamentale ale unui proces echitabil.
Problema impunerii obligativității asistenței juridice și în faza de urmărire ,de către Convenție, a fost mult timp nerezolvată în jurisprudență. Comisia a estimat doar faptul că asistența juridică se impune și în faza de urmărire în situația în care administrarea probelor are loc doar în această fază.Curtea a intervenit ulterior și a precizat că dreptul la asistență juridică există, în materie penală, încă de la stadiul anchetei preliminare efectuate de poliție. Soluția este logică pentru că, de multe ori, declarațiile inițiale ale suspectului determină tot cursul procedurii care urmează. Ca și consecință, Curtea a considerat că lipsirea unui suspect arestat pentru primele 48 de ore de asistență juridică de către autoritățile britanice, constituie o violare a art. 6. Dreptul la asistență juridică există, în opinia Curții, și atunci când inculpatul nu participă voluntar la audiență..
Din această analiză a textului se poate desprinde faptul că acesta conține trei drepturi ale acuzatului: de a se apăra singur, de a-și alege un apărător sau de a primi unul din oficiu. Opțiunea între cele trei alternative îi aparține acuzatului, însă, în opinia inițială a Curții, dreptul său la opțiune poate suporta anumite limitări. Astfel, Curtea a afirmat că nu există o violare a art. 6, atunci statul a restrâns dreptul acuzaților la un avocat numai pentru analiza chestiunilor de drept, întrucât aceștia aveau capacitatea de a se apăra singuri cu privire la chestiuni de fapt. Din fericire, urmare a unor critici puternice din partea doctrinei, Curtea a revenit și a precizat că dreptul la asistență juridică nu poate fi limitat doar la anumite aspecte, fiind un drept absolut. Astfel, instanța europeană a cenzurat legislația unor state care condiționau posibilitatea avocatului de a expune argumentele clientului său de prezența inculpatului la proces. Curtea a precizat faptul că statele trebuie să asigure prezența la audieri a părților implicate, așa cum am arătat mai sus, însă a precizat că atunci când acest obiectiv este irealizabil, chiar și din culpa persoanei în cauză, sancționarea sa cu pierderea dreptului la apărare este complet nejustificată.
– Prima alternativă a celui acuzat este aceea de a se apăra singur, însă această prevedere din Convenție nu poate interzice statelor să impună, cel puțin în anumite cazuri, obligativitatea prezenței unui avocat ales sau numit din oficiu, deoarece o astfel de prevedere nu poate decât să întărească protecția drepturilor persoanei acuzate. Însă, persoana care se apără singură în cadrul unui proces penal nu poate solicita cu titlul de cheltuieli de judecată onorariul pe care l-ar fi plătit unui avocat, în cazul în care este achitată. Pe de altă parte, Curtea a admis limitări ale dreptului celui acuzat de a se apăra singur, admițând, în principiu, practica statelor care impun, în foarte multe situații, existența unui avocat, ales sau numit din oficiu. Totuși, așa cum am afirmat la început, Curtea admite că opțiunea între a se apăra singur sau prin intermediul unui avocat aparține acuzatului, astfel încât atunci când acesta dorește să se apere singur, iar statul îi impune desemnarea unui avocat, statul are obligația pozitivă de a asigura persoanei posibilitatea de a se apăra și singur, independent de activitatea depusă de avocat în contul său.
– A doua alternativă este aceea ca persoana acuzată penal să își angajeze un avocat, fără ca dreptul de a alege apărătorul pe care îl dorește să poată fi, ca regulă generală, cenzurat. În circumstanțe excepționale s-a admis dreptul statelor de a restrânge dreptul acuzatului de a-și alege apărătorul, spre exemplu, atunci când apărătorul era fiul acuzatului, considerându-se că astfel se aduce atingere deontologiei profesionale, sau atunci când avocatul era cercetat cu privire la aceiași infracțiune pentru care era trimis în judecată inculpatul.
Atunci când acuzatul nu are mijloacele materiale de a angaja un apărător, statul are obligația să numească un avocat din oficiu, dacă interesele justiției o impun. Chiar dacă Convenția nu prevede expres, din text se poate trage concluzia că acest serviciu este gratuit, acuzatul nefiind obligat să plătească avocatul din oficiu. Textul substituie obligația statului la două condiții:
acuzatul să nu aibă mijloace materiale pentru angajarea unui avocat
existența unui apărător să fie impusă de interesele realizării justiției.
Dacă ambele condiții sunt reunite statul trebuie să numească un apărător din oficiu, fără însă a avea obligația de a consulta acuzatul înainte de numire.
În baza principiului garantării unor drepturi efective și nu iluzorii și formale, Curtea a impus statelor, în circumstanțe de o gravitate excepțională, fără să uite că raporturile dintre avocat și clientul său sunt raporturi de drept privat, să ia măsurile necesare protejării intereselor justiției, răspunzând astfel pentru erorile sau neglijența gravă a avocatului din oficiu.
2.3.3. Dreptul de a fi informat asupra acuzării
Potrivit art. 6 paragraful 3, lit. a orice persoană are dreptul de a fi informată, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o cunoaște și într-o manieră detailată, cu privire la natura și cauza acuzației îndreptate împotriva sa, prevedere logică înscrisă în Convenție cu scopul de a asigura respectarea cât mai riguroasă a egalității armelor, al cărui element este. Dacă Convenția nu implică neapărat dreptul de i se furniza acuzatului toate actele, dosarul, cel puțin notificarea faptului că este acuzat trebuie să îi fie făcută. Actul de acuzare joacă un rol determinant în procesul penal. Plecând de la semnarea acestuia inculpatul este oficial avizat de fundamentele juridice și de fapt ale reproșurilor sociale îndreptate contra sa.
Informarea acuzatului trebuie să se facă în cel mai scurt timp, după textul Convenției. De asemenea, informarea inculpatului trebuie făcută într-o limbă pe care o înțelege, însă s-a decis că art. 6 este respectat și atunci când documentele sunt comunicate într-o limbă pe care o înțelege avocatul inculpatului. Obligația de informare are ca obiect atât natura – adică faptele „materiale” care i se reproșează – cât și cauza acuzării – noțiune prin care se înțelege încadrarea juridică a faptei. Punctul de la care statul are obligația informării imediate a inculpatul este acela de la care există o acuzație oficială împotriva persoanei în cauză. Acest moment pare să fie determinat după alte criterii decât cu privire la momentul de la care se socotește termenul rezonabil al procedurii penale.
Exigența ca informarea celui acuzat să fie „detailată” trebuie privită în mod rezonabil, statul nefiind obligat să îi precizeze inculpatului absolut toate elementele de drept care sunt aplicabile cauzei sale, ideea esențială fiind aceea ca acesta să poată să își pregătească eficient apărarea, în baza informațiilor primite. Astfel, s-a decis că s-au respectat exigențele art. 6 atunci când magistratul de instrucție s-a mărginit să îi spună învinuitului că este acuzat de „corupție”. În schimb, există o violare a Convenției atunci când o persoană este condamnată pentru două infracțiuni, iar actul de acuzare nu menționa decât una dintre ele și judecătorul nu a indicat în nici un moment faptul că persoana în cauză trebuie să își formuleze apărarea și pentru o altă faptă.
Probleme mai delicate apar în situațiile în care are loc o schimbare a încadrării juridice a faptei în cursul fazei de judecată. În condițiile în care statele respectă destul de riguros drepturile procesuale ale inculpatului, prevăzând în legislația națională obligația judecătorului de a pune în discuție noua calificare a faptei, Curtea a fost rar sesizată cu astfel de situații. Totuși, o speță rezolvată la Strasbourg merită o atenție suplimentară.
În fapt, cei doi reclamanți au fost trimiși în judecată pentru bancrută frauduloasă, însă, fără ca în nici un moment să se pună în discuție acest lucru, au fost condamnați în apel pentru complicitate la bancrută frauduloasă. Analizând situația, Curtea a constatat o violare a art. 6 paragraful 3, lit. a și b combinat cu art. 6 paragraful 1, considerând că încadrarea faptei ca și complicitate impune existența unor elemente suplimentare – un element material și unul subiectiv – față de încadrarea faptei ca și autorat. Reclamanții au ignorat a se apăra și cu privire la aceste elemente și de aceea procedura nu a avut un caracter echitabil, chiar dacă, în principiu, pedeapsa pentru complicitate la o faptă este mai redusă decât autoratul la acea faptă.
2.3.4. Dreptul de a dispune de timpul și facilitățile necesare apărării
Art. 6 paragraful 3, lit. b vine să consacre explicit în materie penală dreptul la apărare, arătând că orice acuzat are dreptul să dispună de timpul și facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea. Regula poate fi dedusă pe cale de interpretare din art. 6 paragraful 3, lit. c care vorbește de dreptul oricărui acuzat la „asistența” unui avocat și nu la „numirea” apărătorului. Asistența efectivă este greu de realizat dacă nu există anumite facilități pentru pregătirea apărării.
Timpul necesar pregătirii apărării se apreciază, ținând cont de complexitatea procedurii și a faptelor imputate celui acuzat, însă statul nu este în culpă atunci când acuzatul nu a solicitat amânarea cauzei pentru a avea timp să-și pregătească apărarea. Referitor la termenele de recurs, jurisprudența fostei Comisii pare destul de neclară. Într-o cauză s-a estimat că un termen de 15 zile pentru recurs este conform cu Convenția, fiind suficient de lung pentru a permite pregătirea recursului, pentru ca ulterior să considere că un termen de 14 zile poate ridica probleme sub aspectul textului analizat aici, cu atât mai mult cu cât termenul nu poate fi prelungit sau suspendat.
În analizarea timpului lăsat pentru apărare, se ține cont nu numai de complexitatea cauzei, ci și de timpul pe care îl are la dispoziție avocatul apărării. Dacă acesta este numit din oficiu, este greu de impus acestuia să își consacre tot timpul disponibil pentru tratarea problemei unui singur client, cu atât mai mult cu cât nu este plătit pentru munca depusă. Pe de altă parte însă, reclamantul nu se poate plânge de faptul că i-a lipsit timpul necesar pregătirii apărării cât timp acesta a fost în culpă, întrucât nu s-a informat la grefa instanței cu privire la data audienței.
Cu privire la facilitățile necesare pentru pregătirea apărării, acestea includ în primul rând dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul său, fapt dedus de către Curte din interpretarea art. 6 paragraful 3, lit. b și lit. c. Dreptul de comunica liber cu avocatul are o importanță deosebită și ridică probleme speciale în situația persoanelor deținute. Pe de altă parte, practica organelor de la Strasbourg este destul de permisivă cu privire la respectarea acestui drept, creându-se o mulțime de limitări acceptabile în ochii Curții și a fostei Comisii. Astfel, s-a decis că dreptul acuzatului de a comunica cu apărătorul nu presupune obligația statului de a muta acuzatul deținut în cel mai apropiat penitenciar de sediul avocatului sau lipsa completă a cenzurii corespondenței adresate avocatului ori supravegherea convorbirilor între deținut și avocat. Curtea pare să fi ajuns la o altă concluzie ulterior, precizând că dreptul acuzatului de a comunica între patru ochi cu avocatul său reprezintă o garanție fundamentală a respectării dreptului la un proces echitabil. Dacă un avocat nu poate vorbi cu clientul său în lipsa oricărei supravegheri sau nu poate primi informații confidențiale de la acesta, asistența sa juridică pierde mult din utilitate, în condițiile în care Convenția vine să garanteze drepturi concrete și efective, iar nu drepturi teoretice și iluzorii.
Comisia a considerat de asemenea, că nu s-a produs nici o violare a Convenției atunci când administrația penitenciarului nu i-a permis unui deținut să ia cu el mai multe manuscrise pe care dorea să le dea avocatului pentru pregătirea apărării. De asemenea, s-a apreciat că izolarea completă a deținutul nu este incompatibilă cu Convenția, atâta timp cât acesta a putut comunica cu apărătorul prin corespondență pe o perioadă de mai multe săptămâni cât a durat izolarea sa. Concluzia a fost menținută în jurisprudența ulterioară și atunci când izolarea reclamantului pe timp de o lună a fost totală, implicând lipsa oricărei legături cu avocatul său numit din oficiu. Curtea a ținut însă cont în această situație de faptul că urmărirea penală a fost foarte lungă și apărarea a putut fi pregătită în mod real.
În al doilea rând, facilitățile necesare pregătirii apărării impun accesul la dosarul cauzei, astfel încât acuzatul să poată lua toate măsurile necesare pentru a se apăra. Curtea a judecat că exigențele Convenției sunt respectate și atunci când acuzatului nu i s-a permis accesul personal la dosarul cauzei, însă avocatul său a putut consulta liber documentele cuprinse în dosar. Este însă inadmisibilă situația în care anumite acte din dosar sunt ținute secrete față de apărare în numele interesului public, atunci când decizia de disimilare a probelor respective este luată de către acuzare. Totuși, printr-o hotărâre din aceiași dată având ca obiect o plângere îndreptată tot contra Marii Britanii, Curtea a decis, cu 9 voturi contra 8, că dacă decizia de a ține secrete anumite acte ale dosarului față de apărare este luată de judecător situația este compatibilă cu Convenția.
În fine, s-a pus uneori în discuție faptul de a ști dacă între facilitățile necesare intră și obligația statului de a produce anumite probe cerute de către inculpat. Răspunsul Curții pare să fie pozitiv, acceptând să analizeze problema sub imperiul art. 6 § 3, lit. b, chiar dacă, în speță, a constatat lipsa unei violări a acestui text, pe motiv că expertiza financiar-contabilă solicitată de o persoană acuzată de evaziune fiscală avea șanse mici să demonstreze nevinovăția reclamantului. Totuși, din hotărârea citată se poate înțelege faptul că, atunci când o astfel de expertiză putea să constituie un mijloc eficient de apărare, statul are obligația să o producă.
2.3.5. Dreptul de a convoca și interoga martorii
Art. 6 paragraful 3 lit. d consacră dreptul oricărui acuzat de a interoga martorii acuzării, precum și de a obține convocarea și interogarea martorilor apărării în aceleași condiții ca și cei ai acuzării.
S-a afirmat că dreptul înscris în textul sus menționat nu este un drept absolut, el neputând să confere inculpatului dreptul de a convoca orice martor, judecătorul național având o marjă largă de apreciere a oportunității și utilității probei, cu condiția ca martorii acuzării să fie convocați cu respectarea acelorași condiții.
Cu privire la martorii acuzării, dreptul de a-i interoga prevăzut expres presupune și dreptul de a fi confruntat cu aceștia. Spre exemplu, s-a decis că o condamnare bazată doar pe declarațiile a doi martori făcute în fața poliției, fără ca inculpatul să fie confruntat cu aceștia, se analizează ca o violare a art. 6 paragraful 3 lit. c. Din această hotărâre se poate desprinde concluzia că, în opinia Curții, dreptul de a fi confruntat cu martorii acuzării nu este absolut, fiind susceptibil de limitări în circumstanțe excepționale.
De asemenea, s-a decis că utilizarea în cursul procedurii doar a declarațiilor victimelor făcute la poliție este admisibilă, în condițiile în care aceste declarații nu au fost probele esențiale ale acuzării, iar infracțiunea în cauză era una de viol și deci aducerea victimelor în fața instanței pentru a repeta declarațiile le putea produce un prejudiciu de ordin moral.
Cu privire la aceste situații, în care din motive obiective sau subiective martorul nu se poate prezenta în fața instanței, Curtea a precizat că instanța națională poate lua în calcul declarațiile martorilor date în faza de urmărire, cu condiția ca inculpatul să poată contesta în mod real mărturia și să-l poată interoga pe martor, indiferent când și în ce condiții.
Problema pe care o ridică martorii care doresc să își păstreze anonimatul este delicată. Pe de o parte, este lesne de înțeles teama acestora de represalii în anumite situații sau faptul că deconspirarea unor ofițeri care lucrează sub acoperire poate compromite activitatea anti-infracțională. Pe de altă parte însă, condamnarea unei persoane pe baza mărturiei unei persoane a cărei identitate nu o cunoaște și asupra căruia nu poate arunca nici un dubiu este destul de departe de exigențele unei proceduri echitabile și de noțiunea de egalitate a armelor. În plus, instanța este privată de posibilitatea de a vedea martorul și de a-și forma intima convingere cu privire la încrederea care merită să îi fie acordată. În fața acestor două rațiuni opuse, Curtea a fost chemată să stabilească o linie de echilibru în condițiile în care a fost destul de frecvent supusă analizării unor astfel de situații.
Pentru ca utilizarea unor martori anonimi să fie licită, statul trebuie să își organizeze sistemul judiciar astfel încât dacă nu acuzatul, măcar avocatul acestuia și judecătorul să poată pune la îndoială mărturia acestora, care trebuie, în consecință, coroborată cu alte probe pentru a conduce la o condamnare. Potrivit exprimării Curții „o condamnare nu se poate fonda nici exclusiv și nici măcar în proporție determinantă pe o declarație anonimă.
2.3.6. Dreptul la un interpret
Art. 6 paragraful 3 lit. e din Convenție recunoaște oricărui acuzat dreptul a fi asistat gratuit de către un interpret dacă nu cunoaște sau nu vorbește limba în care se desfășoară audiența.
Această regulă a apărut din necesitatea de a împiedica orice inegalitate între un acuzat care nu cunoaște limba utilizată și un acuzat care o cunoaște. Condiția de bază este ca cel acuzat să nu cunoască limba procesului sau, chiar dacă o cunoaște pasiv, să nu o vorbească. Aprecierea acestui fapt rămâne în competența instanței naționale, care beneficiază de o anumită marjă de apreciere controlată de organele de jurisdicție instituite de către Convenție.
În lipsa unei jurisprudențe explicite în acest sens, doctrina a subliniat faptul că ignorarea limbii procedurii trebuie să aparțină celui acuzat. Refuzul acordării dreptului la un interpret nu poate fi justificat prin aceea că avocatul acestuia cunoaște și vorbește limba în cauză.
Asistența oferită de către interpret trebuie să fie gratuită. Curtea precizează că textul Convenției nu trebuie interpretat în sensul în care acesta ar impune doar o avansare a cheltuielilor de către stat, ci gratuitatea trebuie să fie totală și independentă de finalitatea procedurii judiciare angajate contra acuzatului.
Curtea a interpretat extensiv noțiunea de „audiență” utilizată în textul Convenției pentru a desemna momentul procesual în care se impune obligativitatea interpretului, afirmând că, pentru a fi realizat scopul art. 6, trebuie ca celui acuzat să îi fie tradusă nu doar faza orală a procedurii, ci și actele procedurii angajate împotriva sa. Mai târziu, s-a precizat faptul că nu este necesară traducerea tuturor actelor procedurale întocmite, ci numai a celor necesare pentru ca inculpatul să înțeleagă exact acuzarea care i se aduce și cele necesare pregătirii apărării sale.
Pe de altă parte, s-a precizat că asistența gratuită a interpretului acoperă doar raporturile între acuzat și judecător, nu și cele între cel acuzat și apărătorul său. Această soluție ni se pare criticabilă, în condițiile în care astfel se poate aduce atingere dreptului efectiv la apărare, lezat în mod evident prin lipsa unor raporturi firești între apărător și clientul său. Totuși Curtea a ținut să precizeze că dreptul la un interpret trebuie să fie concret și efectiv, astfel încât statul în cauză are nu numai obligația pozitivă de a desemna și a plăti un interpret, ci și obligația de a verifica calitatea traducerii asigurate.
CAPITOLUL 3. GARANȚII PROCEDURALE GENERALE
Acest capitol al studiului este dedicat garanțiilor procedurale generale, însă trebuie precizat că această clasificare este formală, deoarece Curtea admite că cea mai mare parte a garanțiilor speciale în materie penală,prezentate în capitolul anterior, precum prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare sau drepturile privind administrarea probelor, sunt aplicabile și în materie civilă, intrând în noțiunea mai largă de „egalitate a armelor”.
3.1 Accesul la justiție
Cu prilejul unui litigiu privind protecția unor drepturi și obligații de natură civilă, Curtea a fost pentru prima dată chemată să se pronunțe cu privire la existența unei obligații pozitive din partea statelor contractante de a asigura accesul la justiție, deși textul Convenției nu o prevede expres. Curtea a răspuns problemei de a ști dacă art. 6 se mărginește la a reglementa dreptul la un proces echitabil într-o procedură deja pendinte sau recunoaște și dreptul de a introduce o acțiune civilă afirmând că: “dacă acest text ar privi exclusiv doar derularea procedurilor angajate în fața unei instanțe, un stat contractant ar putea, fără a putea fi sancționat, să suprime toate jurisdicțiile sale sau să sustragă din competența lor diverse categorii de litigii cu caracter civil pentru a le conferi spre judecare unor organisme guvernamentale. O astfel de ipoteză, inseparabilă de apariția unui risc de arbitrariu, ar conduce la consecințe grave, contrare principiilor pe care Curtea nu le poate pierde din vedere”.
Rezultă din cele afirmate de către instanța de control europeană că dreptul de acces la un tribunal constituie un element inerent al tuturor garanțiilor procedurale prevăzute în Convenție. În lipsa accesului la justiție în materie civilă, în concepția Curții, toate celelalte garanții de procedură sunt inutile, întrucât ele se grefează pe liberul acces la o instanță. Așa cum vom vedea în cele ce urmează, nu este însă suficientă posibilitatea formală de a angaja o acțiune, ci este necesar ca accesul la justiție să fie efectiv.
Dreptul la acces liber la justiție nu se circumscrie decât domeniului de aplicabilitate a art. 6: „contestații asupra unor drepturi și obligații civile” și „acuzație în materie penală”. În materie penală însă, accesul la justiție cunoaște o acceptare diferită față de accesul la justiție în materie civilă. Aici implică mai degrabă dreptul de a supune analizei unui judecător acuzația de natură penală, decât dreptul de acces la un judecător. Cu alte cuvinte, în materie penală, beneficiarul dreptului la un tribunal nu posedă atât dreptul de inițiativă, cât dreptul ca orice acuzație îndreptată împotriva sa să își găsească finalul în fața unei instanțe. Drept urmare, Convenția nu recunoaște dreptul unei persoane de a angaja o procedură penală judiciară contra unui terț.
Pentru a rămâne tot în domeniul materiei penale, Curtea pare să impună ca orice soluție privind o acuzație ,să provină din partea unei instanțe, condamnând statul belgian pentru faptul că o tranzacție care a evitat o procedură penală a fost încheiată sub amenințare, privând persoana în cauză de dreptul ca situația să fie analizată de un tribunal.
Pe de altă parte, Curtea admite posibilitatea renunțării la accesul la justiție atât în materie civilă, cât și în materie penală, prin posibilitatea recurgerii la arbitraj, și respectiv la plata de către inculpat a unei amenzii compozitorii cu scopul de a evita procesul penal. Singura precizare a Curții se raportează la faptul că renunțarea trebuie să fie lipsită de echivoc.
Accesul liber la justiție nu implică dreptul nelimitat de a alege instanța căreia să îi fie prezentată cauza sau dreptul de a ataca decizia unei instanțe judecătorești, acest din urmă drept fiind introdus doar în materie penală prin dispozițiile Protocolului adițional nr. 7.
3.2 Celeritatea procedurii
În baza principiului britanic „justice delayed, justice denied” dreptul oricărei persoane de a fi judecat într-un interval de timp rezonabil prezintă o importanță extremă pentru o bună administrare a justiției. Însă importanța sa se relevă în special în materie penală, ținând cont de consecințele de natură psihică pe care o incertitudine îndelungată cu privire la soluția procesului le produce asupra acuzatului.
Punctul de la care curge termenul care trebuie luat în considerație pentru a-i verifica rezonabilitatea diferă în funcție de obiectul procedurii. În materie civilă, în principiu, punctul de la care curge termenul este acela al sesizării instanței competente. Există însă în jurisprudența organelor de la Strasbourg și situații în care s-a luat în calcul un moment anterior celui al sesizării instanței. Atunci când procedura internă impune un recurs grațios către organul care a emis decizia contestată sau cel superior acestuia, jurisprudența pare să se orienteze spre a lua în calcul ca moment de la care începe să curgă termenul procedurii momentul la care reclamantul a introdus contestația contra deciziei în discuție. Aceasta înseamnă că se poate lua în calcul pentru a estima durata procedurii și intervalul de timp în care aceasta se desfășoară în fața unor organe care nu sunt „tribunale” în sensul Convenției.Dacă s-ar lua în calcul doar durata de timp în care procedura se desfășoară în fața unui organ care îndeplinește exigențele art. 6, statele ar putea evita condamnarea pentru nerespectarea principiului celerității, instituind doar proceduri extrajudiciare.
În materie penală, foarte rar este luat în calcul ca punct de plecare momentul sesizării instanței, ci, de regulă se pleacă de la un moment anterior acestei date. Cu privire la momentul începerii perioadei care trebuie luată în considerare, jurisprudența fostei Comisii și a Curții au stabilit că acesta este acel moment din care bănuielile îndreptate împotriva reclamantului pot produce repercusiuni importante asupra acestuia, constând de regulă într-un moment anterior începerii fazei de judecată a procesului. Astfel, există decizii sau hotărâri prin care s-a luat în considerare: momentul primului interogatoriu, cel al primei percheziții, cel al notificării oficiale cu privire la bănuiala de a fi comis o infracțiune, data arestării sau data începerii anchetei preliminare.
Atunci când cauza este și penală și civilă în același timp , Curtea a preferat să considere ca punct de plecare al calcului termenului rezonabil pentru partea vătămată momentul în care se realizează constituirea de parte civilă, iar nu acela al introducerii plângerii penale.
Referitor la momentul final al termenului care trebuie luat în considerare, acesta este, de obicei, cel al ultimei decizii cu privire la cauza dedusă judecății, indiferent dacă aparține unei instanțe de fond sau al uneia de casare, existând și jurisprudență în sensul în care se ia în calcul momentul în care persoanei în cauză i se comunică hotărârea.
În materie civilă momentul final al perioadei care trebuie luată în considerare este, cel al punerii în executare a deciziei judecătorești. Rațiunile includerii fazei executării în durata procesului sunt evidente: Convenția garantează drepturi concrete și efective, și nu drepturi iluzorii, astfel încât procesul nu poate fi redus doar la faza de judecată atâta timp cât o decizie neexecutată nu oferă o satisfacere completă a drepturilor reclamantului.
Caracterul rezonabil al termenului astfel calculat se analizează, în raport de circumstanțele speciale ale fiecărei cauze. Trebuie însă precizat de la bun început că, atunci când termenul apare exorbitant, statul în cauză este chemat să ofere explicații cu privire la motivele care au stat la baza întârzierii. Criterii reținute de către Curte pentru a aprecia rezonabilitatea termenului sunt, în principal, următoarele:
-complexitatea cauzei,
– comportamentul reclamantului,
– comportamentul autorităților,
– contextul și implicații cauzei pentru situația recurentului.
Ansamblul concluziilor care rezultă din examinarea acestor criterii conduce la decizia instanței europene. De aceea, este dificil de exprimat o cifră de la care să se poate afirma că durata procesului a depășit termenul rezonabil. Spre exemplu, într-o cauză, Curtea a decis că un proces care a durat 3 ani și jumătate nu respectă cerința celerității, în timp ce într-o altă cauză s-a constat respectarea exigențelor art. 6 cu privire la o procedură ce durat o perioadă asemănătoare.
Criteriul care prezintă cea mai mare importanță în examenul Curții este cel al naturii cauzei, înțelegându-se prin aceasta, pe de o parte, importanța pe care o prezenta cauza pentru reclamant și, pe de altă parte, gradul de complexitate inerentă a cauzei.
Cu privire la cel dintâi aspect se ia frecvent în calcul ca un element în favoarea statului faptul că, în cursul unei proceduri penale, inculpatul nu a fost arestat preventiv. În același timp însă, cauzele privind dreptul la vizită al copiilor de către părinți trebuie rezolvate de urgență de către organele judiciare interne dată fiind importanța morală a obiectului cauzei. Tot astfel, s-a decis că statul trebuie să rezolve prioritar cauze ce au obiect reintegrarea în muncă a unei persoane concediate.
Cu privire la complexitatea cauzei, aceasta este atestată, de regulă, de numărul celor acuzați și al martorilor, de volumul dosarului, de investigațiile care trebuiau desfășurate etc. Nu pot prezenta o complexitate considerabilă cauzele având ca obiect o acțiune în repararea prejudiciului produs printr-un accident de circulație sau o infracțiune flagrantă comisă în public. În schimb, se poate aprecia că o cauză relativă la o infracțiune economico-financiară poate fi socotită ca având un caracter deosebit de complex. Această complexitate a afacerii poate fi uneori și o complexitate de drept, nu numai de fapt, atunci când judecătorul este chemat să aplice o lege relativ recentă care nu conținea dispoziții precise cu privire la starea juridică dedusă judecății.
Cu privire la comportamentul reclamantului, Curtea îi impune acestuia, în materie civilă, datorită principiului disponibilității care guvernează procedura civilă a tuturor statelor europene, să probeze faptul că a acționat cu o „diligență normală” pentru ca procedura să ajungă la final. În materie penală însă, s-a stabilit că inculpatul nu este ținut să coopereze activ cu autoritățile judiciare pentru a accelera cursul procesului. În schimb, pentru nimeni nu poate să-și invoce propria culpă, se va avea în vedere la aprecierea caracterului rezonabil al termenului în care s-a desfășurat procesul acțiunile dilatatorii sau obstrucționiste de care a uzat reclamantul. Aceasta însă nu presupune faptul că se poate reproșa reclamantului faptul că a uzat de căile de atac legale, cât timp atacarea unei decizii nefavorabile nu poate fi socotită abuzivă.
Referitor la comportamentul autorităților, Curtea verifică numai lentoarea imputabilă statului, cu precizarea că, în opinia instanței europene, imputabilitatea nu se confundă cu culpa statului în cauză. Este indiferent dacă întârzierea în desfășurarea procesului s-a datorat legislativului, executivului sau aparatului judiciar, pentru că, cu privire la obligațiile sale internaționale statul este privit ca un tot unitar. De exemplu, s-a angajat responsabilitatea statului deoarece Parlamentul a întârziat în procesul de ridicare a imunității parlamentare unui membru al său sau atunci când legea nu îi oferea judecătorului aproape nici un mijloc de a obliga un expert să își depună raportul la termenul stabilit.
Instanța de control de la Strasbourg privește cu mai multă îngăduință situațiile determinate de diverse situații excepționale, însă se manifestă deosebit de severă atunci când viciile care afectează celeritatea sunt structurale. Într-un act fără precedent la acel moment, dată fiind avalanșa de plângeri cu privire la durata procedurilor, Curtea și-a permis chiar să recomande implicit statelor să adopte un sistem prin care cauzele să fie judecate nu neapărat în ordinea cronologică a introducerii actului de sesizare, ci mai degrabă ținând cont de importanța și de urgența care o prezintă obiectul acesteia.
Strictețea Curții, atunci când se raportează la vicii structurale, este determinată, de două elemente: numărul, din ce în ce mai semnificativ, al plângerilor adresate la Strasbourg care vizează acest aspect; importanța particulară pe care o prezintă celeritatea procedurii nu doar față de litigiile în cauză, dar și pentru întărirea încrederii publicului în justiție, pentru o imagine pozitivă a activității de jurisdicție.
În principiu, atunci când se examinează comportamentul autorităților, Curtea verifică dacă în cursul procedurii au existat momente lungi de inacțiune din partea organelor judiciare – în special, în materie penală unde se urmărește intervalul între actele de urmărire – sau, din contră, acestea s-au concentrat excesiv asupra unui singur aspect – interogatorii consecutive cu același obiect etc.
3.3 Publicitatea procedurii
Art. 6 prevede că orice persoană are dreptul ca, cauza sa să fie judecată în public. În plus, se prevede în fraza a doua a primului paragraf că „pronunțarea hotărârii trebuie făcută în public, însă accesul în sala de ședință poate fi interzis presei sau publicului în timpul totalității sau a unei părți a procesului pentru a proteja morala, ordinea publică sau securitatea națională într-o societate democratică, dacă interesele minorilor sau protecția vieții private a părților o impun, ori în măsura în care instanța consideră, în circumstanțe excepționale analizate cu strictețe, că publicitatea poate să aducă atingere intereselor justiției”.
Publicitatea procedurii realizează transparența justiției și permite publicului să vegheze la buna administrare a justiției; transparența procesului judiciar constituie unul dintre mijloacele care contribuie la păstrarea încrederii publicului în justiție. Din acest punct de vedere, publicitatea nu este scop în sine, ci un mijloc prin care se poate atinge obiectivul art. 6: un proces echitabil.
Art. 6 impune publicitatea procedurii și a pronunțării deciziei în toate fazele procesuale și indiferent dacă tribunalul făcea parte din structura juridică ordinară sau era un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale. Totuși, atunci când în primă instanță se pronunța un astfel de organ, Curtea admite regularitatea procedurii, în măsura în care contra deciziei acestui tribunal se poate face recurs, în fața unei instanțe care să aibă un control de plină jurisdicție, adică asupra tuturor problemelor de drept și de fapt ridicate de obiectul afacerii.
Astfel, dacă această condiție este îndeplinită, Curtea ignoră lipsa de publicitate care caracterizează, de regulă, procedura desfășurată în fața unui organ administrativ. În schimb, dacă instanța ordinară în fața căreia a fost atacată decizia administrativă nu beneficiază de o plenitudine de jurisdicție, se poate vorbi de violarea art. 6 dacă procedura administrativă a fost secretă.
Atunci când s-a invocat lipsa publicității în fața instanțelor de apel sau recurs, soluția a fost identică. Plecând de la ideea după care instanțele superioare se pronunțau doar în drept, Curtea a admis lipsa publicității, dezvoltând o motivație ușor sofisticată, în principal dacă ne referim la ideile exprimate în paragraful anterior. Totuși, atunci când în apel se discută nu doar probleme de drept, ci și probleme de fapt relevante pentru litigiul în cauză, Curtea impune dezbaterea contradictorie, publică, între părți. Dacă însă publicitatea lipsește în cadrul procedurii din fața tuturor organelor de jurisdicție sesizate, este cert că există o violare a principiului publicității procedurii.
Cu privire la publicitatea pronunțării deciziei, în ciuda unei formulări imperative în special în varianta engleză a textului – Judgement shall be pronounced publicly – Curtea a preferat o interpretare suplă a conținutului acestei obligații, admițând lipsa violării Convenției atunci când hotărârea este depusă la o grefă accesibilă publicului.
Potrivit părții finale a art. 6 paragraful 1, regula publicității poate suferi excepții. Chiar dacă la prima vedere aceste excepții se raportează doar la publicitatea pronunțării deciziei, este admis faptul că protecția moralei, a ordinii publice, a securității naționale, a intereselor minorilor, a vieții private a părților sau a intereselor justiției se raportează la întreaga desfășurare a procedurii.
Pe lângă situațiile prevăzute expres în art. 6, o altă excepție de la regula publicității, admisă de către Curte, este renunțarea părților. Curtea reduce valabilitatea renunțării la publicitatea procedurii la trei condiții:
– renunțarea să fie liber consimțită,
– să nu aducă atingere unui interes public superior
– să fie neechivocă.
Dacă primele două condiții impuse de Curte nu ridică în practica acesteia probleme deosebite, problema lipsei de echivoc a renunțării a fost de mai multe ori abordată de către organele jurisdicționale de la Strasbourg.
Dacă până la un moment dat Curtea a fost foarte riguroasă în aprecierea caracterului lipsit de echivoc al unor posibile renunțări la publicitate, odată cu hotărârea Håkansson și Sturesson jurisprudența a devenit mult mai permisă, acceptându-se existența unei renunțări tacite prin simplul fapt că, în cadrul unei procedurii secrete, reclamanții nu au solicitat expres publicitatea.
3.4 Egalitatea armelor
În acest subcapitol vom analiza pe rând imperativele consacrate de către instanța europeană ca elemente ale egalității armelor.
a) Egalitatea armelor în sens restrâns. Aceasta implică faptul că orice parte a unei proceduri, indiferent dacă este în materie civilă sau penală, trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta punctul de vedere în fața tribunalului în condiții care să nu o dezavantajeze fața de celelalte părți ale procesului sau față acuzare. S-a decis că există o încălcare a principiului egalității armelor în cazul în care acuzarea depune la dosar un document, înainte de audiența publică, în care își prezintă în rezumat argumente, iar acuzatul nu are acces la acel document. Principiul este respectat dacă rolul procurorului nu este atât de important în cadrul procedurii încât să poată influența decizia. Spre exemplu, s-a decis că nu există o violare a art. 6 dacă în cadrul procedurii din fața Curții Supreme austriece, rolul procurorului general se rezumă la a pune mențiune „de acord” pe raportul magistratului raportor. Atunci când se depune la dosarul cauzei un document important pentru soluționarea acesteia, este însă obligatoriu ca părțile să aibă cunoștință de conținutul său, indiferent dacă instanța utilizează sau nu documentul în motivarea hotărârii.
De asemenea, s-a constat o violare a exigențelor egalității armelor procedurale în situația în care legea austriacă nu permitea participarea și expunerea orală a argumentelor în fața instanței de apel decât a reprezentantului parchetului, nu și inculpatului sau avocatului său. Faptul că în urma căii de atac se poate înrăutății situația inculpatului conduce instanța europeană la o analiză strictă a posibilităților egale de a declanșa procedura de casare.
În schimb, atunci când legea nu permite o reformatio in pejus, există tendința de a analiza mai elastic egalitatea în declanșarea procedurii în căile de atac. Spre exemplu, s-a decis într-o cauză privind statul român că dacă doar procurorul general poate declanșa un recurs în anulare, fără nici un fel de limită temporală la acel moment, există o violare a art. 6 paragraful 1.
Curtea a precizat că se poate vorbi de o atingere serioasă a principiului egalității armelor atunci când pentru declanșarea unei proceduri de atac statul beneficiază de suspendarea termenului de apel pe perioada vacanței, în timp ce cealaltă parte nu beneficiază de această posibilitate de prelungire a termenului.
b) Principiul contradictorialității. Contradictorialitatea impune judecătorului să vegheze ca orice element susceptibil să influențeze soluția privind litigiul să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părți. Fiecare parte a procesului trebuie să aibă nu numai facilitatea de a-și face cunoscute elementele pe care se bazează pretențiile sale, dar și aceea de a lua la cunoștință și de a discuta orice probă sau concluzie prezentată judecătorului cu scopul de a-i influența decizia. Indiferent dacă elementul susceptibil să conducă la o anumită decizie este adus în discuție de către părți sau sesizat din oficiu de către instanță, judecătorul este obligat să impună discutarea lui.
Astfel, s-a decis că atunci când se numește un expert în cauză, părțile trebuie să aibă dreptul de a participa la activitățile pe care acesta le desfășoară și să primească concluziile expertului pentru a le putea pune în discuție. În plus, s-a constatat o violare a art. 6 atunci când expertiza efectuată prezenta un caracter atât de tehnic încât scăpa cunoștințelor judecătorului, astfel încât acesta, a fost influențat decisiv de aceasta. Refuzând să dispună refacerea expertizei sau efectuarea uneia noi la cererea unei părți, instanța a violat, în opinia Curții, dreptul la contradictorialitate al părților.
Contradictorialitatea nu impune însă obligația instanței de a permite, în cadrul unei proceduri scrise, ca fiecare parte să răspundă la orice memoriu al părții adverse, pentru că altfel s-ar ajunge la perpetuum mobile de răspunsuri și contra-răspunsuri, existând însă obligația ca fiecare parte să aibă posibilitatea să își dezvolte argumentele cel puțin într-un memoriu. Contradictorialitatea în materie penală impune,după opinia Curții, posibilitatea inculpatului de a combate declarațiile părții vătămate fie printr-o confruntare cu aceasta, fie prin posibilitatea de a obține interogarea acesteia în faza de judecată. Această hotărâre ilustrează faptul că principiul egalității armelor se aplică și în raporturile între inculpat și partea civilă.
De asemenea, pentru a realiza contradictorialitatea în materie penală, statele sunt obligate să își regleze procedurile interne astfel încât probele existente să fie produse în cadrul audienței publice, pentru a putea să facă obiectul dezbaterii contradictorie între acuzator și inculpat, în fața judecătorului. S-a precizat, în acest context, că hotărârea citată trebuie interpretată în sensul în care probele și, în principal, cele testimoniale trebuie produse în fața judecătorului de fond, fiind insuficientă administrarea lor în fața magistratului de instrucție, chiar dacă și în cadrul acelei procedurii inculpatul a putut să le conteste.
În plus, se poate afirma că contradictorialitatea, ca element al egalității armelor, trebuie să existe și atunci când nu există o parte adversă, în sensul propriu al termenului. Ca un exemplu, s-a constatat o încălcare a art. 6 într-o ipoteză în care o persoană a solicitat statului acordarea unor drepturi financiare rezultând din asigurarea de sănătate. Cum răspunsul administrației casei de asigurări de stat a fost negativ, reclamanta s-a adresat unei instanțe care a decis ,doar în baza a două expertize medicale.Aceste expertize medicale nu au putut fi contestate de reclamantă pentru motivul că aceasta nu a fost citată și nici invitată să depună concluzii scrise.
Curtea a decis că, în ciuda lipsei unui pârât procesual în cauză, s-a violat dreptul recurentei la o dezbatere contradictorie.
c) Motivarea hotărârilor. Dreptul la un proces echitabil impune, fără nici o îndoială, motivarea hotărârilor judecătorești. Astfel, publicul poate vedea că „se face justiție”, iar pentru părți motivarea hotărârii este esențială pentru a-și evalua șansele de succes ori de a vedea modul în care le-au fost acceptate argumentele și pe ce s-a bazat judecătorul în soluționarea cauzei lor.
În plus, motivarea deciziilor este singurul mijloc prin care terții pot să cunoască jurisprudența, în condițiile în care în majoritatea statelor europene cel puțin jurisprudența instanțelor superioare este un izvor de drept important.
Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești își are izvorul în dreptul oricărei părți,în cadrul unei proceduri, de a prezenta judecătorului observațiile și argumentele sale, combinat cu dreptul părților, ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Obligația de motivare a hotărârilor este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea drepturilor menționate anterior, piloni de bază ai dreptului la un proces echitabil.
Când se discută despre obligația de motivare, trebuie în mod obligatoriu făcută distincția între „motivare inadecvată” și „lipsa motivării”, Curtea atribuidu-și competența de a examina numai situațiile care se pot încadra în cea de-a doua ipoteză. Curtea nu cercetează dacă judecătorul național a stabilit corect faptele sau dacă a interpretat corect faptele, ci numai dacă acesta a răspuns într-o manieră suficientă și explicită argumentelor părților litigiului.
Dreptul ca o decizie judecătorească să fie motivată nu este însă absolut. Întinderea și amplitudinea pe care trebuie să o aibă motivarea variază în funcție de natura și complexitatea cauzei. Spre exemplu, s-a decis că instanța care respinge un apel poate să se mărginească la a relua motivarea instanței de fond. După opinia Comisiei, motivarea care stă la baza deciziei nu trebuie să trateze separat fiecare dintre problemele punctuale ridicate de fiecare parte, cu excepția situației în care mijlocul respectiv de apărare era de natură să influențeze definitiv soluționarea cauzei. Tot astfel, Curtea a impus obligația de motivare detailată a deciziei atunci când norma juridică a cărei aplicare se solicită este ambiguă în conținut, însă a admis o motivare sumară, cât timp ea a atins toate punctele esențiale ale argumentelor dezvoltate de părți.
d) Administrarea echitabilă a probelor. Domeniul administrării și aprecierii probelor este o materie în care statele membre se bucură de o marjă de apreciere foarte largă.
Convenția permite statelor să reglementeze fără opreliști semnificative regulile de admisibilitate și forța probantă a mijloacelor de probă. De asemenea, Curtea nu are competența de a verifica dacă instanțele naționale au apreciat corect sau nu probele administrate în cauză, ci doar de a stabili dacă mijloacele de probă au fost administrate într-o manieră echitabilă.
Așadar, în materia administrării probelor, elementul determinant al examenului efectuat de către instanța europeană este maniera în care sunt probele sunt prezentate în fața judecătorului național. Așa cum am arătat mai sus, Curtea examinează procedura în ansamblul său și nu se oprește doar la un moment punctual pentru a decide încălcarea sau respectarea art. 6. Spre exemplu,atunci când, într-un proces penal s-a administrat o probă – înregistrarea unei convorbiri telefonice – obținută fără aprobarea magistratului competent, s-a hotărât în favoarea statului pârât, luînd în considerare faptul că decizia de condamnare a fost întemeiată și pe alte probe, nu doar pe acea înregistrare. Curtea și-a bazat decizia de a nu condamna statul pentru utilizarea unei probe obținută ilegal și pe faptul că, analizând ansamblul condițiilor în care s-a desfășurat procesul, a constat că, dincolo de problema prezentării acelei probe, procesul s-a desfășurat în condiții echitabile. În schimb, s-a constatat o violare a Convenției atunci când instanța și-a fondat aproape în mod exclusiv decizia pe o probă obținută în mod ilegal sau care nu a fost niciodată adusă la cunoștința părții, care a ignorat-o în cursul procedurii.
Referitor la expertize, în principal în materie penală dar și în materie civilă, Curtea impune statelor obligația ca acuzatul să poată solicita judecătorului dezbaterea contradictorie a raportului de expertiză, inclusiv prin posibilitatea de a obține audierea ca martor a unei persoane susceptibilă să combată evaluarea expertului. Aceasta nu înseamnă însă că părțile unui proces au dreptul să obțină administrarea oricărei probe, Curtea și Comisia lăsând o marjă de apreciere largă judecătorului național pentru a verifica oportunitatea și necesitatea unei probe, mergându-se până la admiterea interzicerii de a încerca probarea unor fapte.
Tot astfel, Curtea a decis lipsa unei violări a art. 6 într-o afacere extrem de interesantă în opinia noastră: urmare a unui grav accident de circulație reclamantul a suferit serioase probleme psihice ce au condus, la divorțul acestuia. Reclamantul a introdus o acțiune în repararea prejudiciului contra șoferului vinovat de accident, iar în cursul procesului a prezentat ca și probă o expertiză psihiatrică care a relevat probleme complexe și serioase de sănătate mintală, obținând suma de 1,3 milioane lire sterline drept despăgubiri. Pentru a putea utiliza raportul medicului, reclamantul a fost nevoit, conform preceptelor dreptului britanic, să renunțe la privilegiul clientului, care făcea secret acel raport. Ulterior, în cursul procesului de divorț al reclamantului, în legătură cu atribuirea creșterii copiilor, inculpatul a adus ca și probă un alt raport psihiatric, pentru care a renunțat de asemenea la caracterul său secret, în care se afirma că starea sa de sănătate s-a ameliorat semnificativ. Intrând, pe căi rămase necunoscute, în posesia acestui document, șoferul vinovat de accidentul de circulație a obținut redeschiderea primului proces, în urma căreia a obținut reducerea sumei datorate la „numai” 600 000 lire sterline. Reclamantul s-a plâns în fața Curții de faptul că judecătorul național a utilizat al doilea raport de expertiză psihiatrică, încălcând privilegiul clientului și fără consimțământul său. Curtea a respins însă plângerea pe motiv că instanța națională nu a depășit limitele marjei de apreciere pentru a determina utilitatea și legalitatea probei, în condițiile în care reclamantul a renunțat la privilegiul respectiv în ambele proceduri.
e)Alte aspecte ale egalității armelor. Fiind reglementată expres în materie penală, problema limbii procedurii în materie civilă a rămas în sarcina jurisprudenței, în condițiile în care este evident că egalitatea armelor poate intra în discuție atunci când una dintre părți nu cunoaște limba în care se desfășoară procesul. Pe de altă parte, valorile și interesele morale care sunt puse în joc în materie civilă, precum și principiul disponibilității conduc către o apreciere mai elastică a obligativității prezenței unui interpret. În practică, cel puțin în jurisprudența fostei Comisii, multe din regulile impuse în materia dreptului la un interpret în penal, nu primesc aceiași recunoaștere în civil. Ca regulă generală în materie,s-a hotărât că art. 6 nu este violat atunci când o persoană este citată în cadrul unei proceduri desfășurată într-o limbă pe care nu o cunoaște, însă dispune de timpul și facilitățile necesare pentru a asigura traducerea documentelor. De asemenea, s-a constat lipsa încălcării dreptului la un proces echitabil și atunci când partea este însoțită de o persoană, soția sa, care cunoaște limba procedurii și i-a fost permis să îi traducă sau atunci când avocatul părții cunoaște limba în care se desfășoară judecata.
O altă problemă legată de egalitatea armelor care merită o scurtă prezentare este cea a dreptului persoanei de a asista la judecată. Acest drept nu este prevăzut în Convenție nici măcar în materie penală, spre deosebire de legislația imensei majorități a statelor membre, însă a fost recunoscut de organele jurisdicționale instituite prin Convenție în anumite situații. În materie civilă, s-a admis că prezența părților la judecată este un element implicit al egalității armelor în acele cauze în care comportamentul personal al părților contribuie esențial la soluția dată litigiului, cum ar fi cauzele privind dreptul la vizită al copiilor de către părinți divorțați sau despărțiți. Într-o cauză mai recentă, s-a constatat o violare a art. 6 din simplul fapt că într-o astfel de cauză – având ca obiect acordarea dreptului de vizită al copilului – instanța națională a refuzat audierea părții. În același sens, Curtea a constatat violarea Convenției în ipoteza în care legislația franceză nu a permis unei părți a unei cauze ajunse în fața Curții de Casație să pună concluzii și să consulte motivele de casare depuse de procurorul general, acest lucru fiind rezervat doar avocatului său.
Situația este însă sensibil diferită în materie penală. Luând în considerare faptul că dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este recunoscut în Pactul internațional relativ la drepturi civile și politice și că art. 6 paragraful 3 din Convenție recunoaște celui acuzat „dreptul de a se apăra el însuși”, „dreptul de a interoga martorii” și „dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret”, Curtea a dedus că prezența inculpatului este, în principiu, obligatorie la judecarea cauzei. Totuși, cât timp Curtea este constantă în a afirma că în cazul procedurii în apel sau în recurs art. 6 se aplică cu mai puțină strictețe decât în cazul judecății în primă instanță, s-a admis regularitatea unor proceduri de apel sau recurs în care audiența se desfășoară fără participarea celui acuzat. De asemenea, s-a decis că statele au obligația de a depune diligențe rezonabile pentru a verifica, în cazul absenței acuzatului, motivul acestei absențe, putând exista o violare a art. 6 și atunci când statele l-au judecat pe inculpat în contumacie, crezând că acesta a fugit, fără a verifica însă această ipoteză.
Mai recent însă această poziție pare să se atenueze. Astfel, Curtea a reținut o posibilă violare a art. 6 atunci când inculpatul nu a fost prezent la procesul său penal din motive independente de voința sa, iar cererea sa de amânare până la înlăturarea cauzei ce a impus lipsa sa a fost respinsă. În fapt, inculpatul, de profesie medic, locuia și profesa în Statele Unite în perioada în care a fost trimis în judecată în Elveția pentru înșelăciune. După ce anunțase autoritățile elvețiene că va fi prezent la proces, unul dintre pacienții săi, suferind de cancer, a obținut din partea unei instanțe americane o interdicție aplicată reclamantului de a părăsi teritoriul american, pe motiv că este singurul medic care îl putea trata.
De asemenea, s-a constat o violare a caracterului echitabil al procedurii atunci când, în temeiul unei norme legale austriece care nu permitea prezența condamnaților aflați în detenție la judecarea recursului, inculpatul a fost doar reprezentat în fața instanței de recurs care analiza cererea sa de atenuare a pedepsei și cea a acuzării de agravare a acesteia. Instanța europeană a considerat că, în condițiile în care aprecierea cuantumului pedepsei se face și în baza personalității inculpatului, acesta trebuia să fie prezent la judecarea recursului pentru ca judecătorii să îl poată vedea și analiza din punct de vedere al personalității sale, al urmărilor comiterii infracțiunii – omor – asupra sa etc. De aceea, au considerat insuficient faptul că acesta a fost reprezentat de apărătorul său numit din oficiu. Această hotărâre nu trebuie însă generalizată, pentru că, printr-o altă hotărâre din aceiași zi, într-o cauză îndreptată tot contra Austriei, s-a decis lipsa unei violări atunci când recursul a vizat înlăturarea unei sancțiunii cu internarea psihiatrică pentru o persoană declarată iresponsabilă penal din cauză unei boli psihice, de data aceasta Curtea considerând că lipsesc argumentele expuse mai sus.
După cum am precizat la începutul acestui subcapitol, noțiunea de egalitate a armelor sau cea de procedură echitabilă se verifică în funcție de circumstanțele speciale ale fiecărei cauze, nefiind susceptibilă de clasificări sau definiții stricte. Pot exista așadar și alte situații în care să se constate violarea art. 6 chiar dacă nu există, ca element al lexicului juridic, o noțiune care să exprime exact „dreptul” violat de către statul în culpă. Într-o astfel de zonă a împins Curtea o situație dedusă judecății ei, deși în opinia noastră ea ține mai degrabă de independența tribunalului. În speță, în cursul judecării unei cauze civile, legiuitorul grec a emis o lege de aplicare imediată care, deși nu o menționa explicit, viza fără urmă de îndoială litigiu pendinte. Curtea a constatat astfel o violare a art. 6. Spre deosebire de această situație, atunci când nu s-a putut proba un interes particular al statului față de un litigiu anume, instanța de la Strasbourg a considerat că o intervenție legislativă care răstoarnă soluțiile instanței este compatibilă cu art. 6. Dacă însă procesul este încă pendinte, iar o intervenție legislativă de acest gen intervine în cauză, există o violare a egalității armelor, cu atât mai mult cu cât una dintre părți este statul.
O astfel de practică din partea Curții, aceea de a muta sub tărâmul egalității armelor cea mai mare parte a cauzelor care ridică o sumă de probleme relative la art. 6 este constantă și, până la urmă, lipsită de implicații de ordin practic. Tot astfel s-a întâmplat și cu o speță în care Curtea a fost chemată să se pronunțe asupra legalității unui proces penal, intens mediatizat în epocă, în care doi jurnaliști au fost condamnați penal pentru calomnierea unor magistrați belgieni. Jurnaliștii declanșaseră o campanie de presă împotriva a patru magistrați acuzați de a fi favorizat incestul și pedofilia prin câteva decizii de atribuire a custodiei unor copii în urma divorțului părinților. În cursul procesului penal, li s-a cerut inculpaților să producă hotărârile civile incriminate, însă cum procedurile civile la care s-a făcut referire au fost secrete, tocmai pentru că motivul divorțului ar fi fost relațiile incestuoase, cei doi jurnaliști au fost în imposibilitate să producă acele decizii. În plus, instanța a respins cererea acestora de a fi ascultați ca martori niște persoane care realizaseră un studiu asupra cazurilor civile respective. În aceste condiții, Curtea a considerat că s-a violat principiul egalității armelor, în special prin raportare la faptul bizar ca o instanță de judecată să ceară unei părți o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță din același stat, deși cauza putea fi analizată și în raport de imparțialitate sau dreptul de a convoca martori.
CONCLUZII
Uniunea Europeană respectă și promovează principiile universale așa cum sunt remarcate în Declarația Universală a drepturilor omului , Convenție complementară Internațională a Drepturilor Civile și Politice și Convenția Internațională a Drepturilor Economice, Sociale și Culturale. Activitatea Uniunii este bazată pe un instrument internațional și religios major pentru protecția drepturilor omului, inclusiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste instrumente protejează valori comune cu privire la libertățile fundamentale și principiile fundamentale, care sunt universale, indivizibile și interdependente. Respecul pentru aceste valori este o condiție pentru dezvoltarea eficientă în orice societate. Alte surse importante cu privire la definirea prioritațiilor Uniunii Europene, sunt declarația și programul acțiunilor Conferinței Internaționale a Drepturilor Omului (Vienna, 1993), declarația Conferinței Internaționale a Populației și Dezvoltării (Cairo, 1994), a Sumitului Internațional pentru Dezvoltare Socială (Copenhaga, 1995) și A patra Conferința Internațională a Femeii (Beijing, 1995).
Un pas important in integrarea drepturilor omului și principiilor democratice în politica Uniunii Europene, a fost făcut cu intrarea în forță a Tratatului Uniunii Europene din 1 noiembrie 1993. Tratatul consideră că unul dintre obiectele politicii externe comune și de securitate ale Uniunii Europene este dezvoltarea și consolidarea „democrației și regulilor dreptului și respectul pentru drepturile omului si libertăților fundamentale”. În același timp noul titlu al cooperării in dezvoltare include o a doua referință directă asupra drepturilor omului și democratizării: „Regula politică în această zonă trebuie să contribuie la dezvoltarea obiectivă generală și la consolidarea democrației și a regulilor de drept și totodată respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.”
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) își are originile în Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1950, semnată la Roma, pe 4 noiembrie și intrată în vigoare în septembrie 1953. Convenția a reprezentat primul efort colectiv în direcția impunerii și respectării drepturilor afirmate de Convenția Universală. În prima fază Curtea lucra în tandem cu Comisia Europeană, dar, pe masura dezvoltării activității din perioada anilor 1980-1990, activitatea Curții nu a mai fost atât de dependentă de Comisie. CEDO se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor contractante. Compoziția Curtii numără 43 de judecători în prezent. Nu există nici o restricție în ceea ce privește numărul de judecători de aceeași naționalitate. Judecătorii sunt aleși de fiecare dată pentru șase ani, de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Totuși, mandatul unei jumătăți din numărul judecătorilor aleși la primele alegeri va expira după trei ani, astfel încât reînnoirea mandatelor unei jumătăți din numărul judecătorilor să se facă la fiecare trei ani. Judecătorii își exercită activitatea cu titlu individual și nu reprezintă nici un stat. Ei nu pot exercita vreo activitate incompatibilă cu obligațiile lor de independență și imparțialitate sau cu disponibilitatea ceruta de o activitate exercitată pe timp complet. Mandatul judecătorilor expiră la atingerea vârstei de șaptezeci de ani. Curtea, în plenul ei își alege președintele, doi vicepreședinți și doi președinți de secțiune pe o perioadă de trei ani. Actualul președinte al Curții este Sir Nicolas Bratza.
Conform regulamentului său, Curtea este formată din patru secțiuni, a căror compoziție, fixată pe trei ani, trebuie să fie echilibrată atât din punct de vedere geografic, cât și din punct de vedere al reprezentării pe sexe și ținând seama de diferitele sisteme juridice existente în statele contractante. Fiecare secțiune este prezidată de un președinte, doi dintre președinții de secțiune fiind în același timp vicepreședinți ai Curții. Președinții de secțiune sunt asistați și, dacă este cazul, sunt înlocuiți de vicepreședinții de secțiune.
BIBLIOGRAFIE
1. Constituția României;
2. Codul de procedură penală;
3. Convenția europeană a drepturilor omului;
4. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura Polirom,2000
5. Culegeriile de decizii ale Î.C.C.J în materie penală pe anii 2003-2005, Editura All Beck.
6. Atanasiu Crișu- „Drept procesual penal, Partea generală”, Ediția 2-a, Ed. C.H.Beck, București, 2007;
.Bîrsan- “Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articol”, vol. I, Ed. All Beck, 2005;
8. Corneliu-Liviu Popescu – “Protecția internațională a drepturilor omului”, Editura ALL BECK, București, 2000;
9. Doina Micu – “Garantarea drepturilor omului”, Editura ALL BECK, București, 1998;
10. Dincă Răzvan, Cereri în fața CEDO: condiții de admisibilitate, Editura ALL BECK, 2001
11. I. Griga- “Drept procesual penal, Partea generală”, Ed. Oscar Print, 2004
12. Victor Luncan, Victor Duculescu -,,Drepturile omului – studiu introductiv, culegere de documente internaționale și acte normative de drept intern”, LUMINA LEX, 1993;
13. Thomas Buergenthal și Renate Weber – “Dreptul internațional al drepturilor omului”, Editura ALL, 1996;
14. Petraru Roxana, Protecția drepturilor fundamentale ale omului în jurisprudența CEDO, Editura Lumen, 2009
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul la Un Proces Echitabil Conform Jurisprudentei Cedo In Materie Penala (ID: 127551)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.