Dreptul LA Un Mediu Sanatos In Legislatia Nationala, Sistemul Comunitar Si European

MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIȚIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE POLIȚIE

DISCIPLINA: DREPTUL MEDIULUI

TEMA: DREPTUL LA UN MEDIU SNATOS IN LEGISLATIA NATIONALA, SISTEMUL COMUNITAR SI EUROPEAN

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Asist. Univ. Dr. PÎRVU LOREDANA

ABSOLVENT

DIACONU CONSTANTIN RAZVAN

CUPRINS

Intoducere…………………………………………………………………………………..…….3

Capitolul 1 Notiuni generale privind mediul……………………………………………….…..6

1.1 Notiunea de mediu. Functiile mediului………………………………………..………6

1.2. Originea și evoluția dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos…………………………………………………………………………………….13

CAPITOLUL 2 Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos în legislația națională…………………………………………………………………………………………20

2.1 Reglementarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos în acte normative românești……………………………………………………………..………20

2.2 Răspunderea pentru atingerile aduse mediului înconjurător reglementată în legislația românească……………………………………………………………………………….26

2.3 Drepturi și garanții ale cetățenilor din perspectiva mediului……………………..….41

CAPITOLUL 3 Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos în sistemul comunitar și în cel internațional……………………………………………………………………..……..45

3.1 Reglementări juridice comunitare…………………………………………………….45

3.2 Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos în legislația internațională….…54

CAPITOLUL 4 Studiu comparativ privind dreptul la un mediu sănătos în cadrul unor țări din Uniunea Europeană……………………………………………………………………..….61

4.1 Cadrul general al politicii de mediu la nivel comunitar………………………………61

4.2 Analiza comparată a legislației de mediu din Franța, Germania și România……..…64

CONCLUZII……………………………………………………………………………………84

Bibliografie…………………………………………………………………………………..….87

INTRODUCERE

Înțelegerea fenomenelor legate de evoluția societății omenești în contextul protejării mediului este o parte a educației elementare a fiecărui cetățean. Resursele necesare vieții scad îngrijorător, iar consecințele directe pe care cetățeanul de rând le simte nu întârzie să apară. Degradarea de astăzi a mediului afectează siguranța zilei de mâine. Cu toții preferăm orașele curate, aerisite, cu multe spații verzi și zgomot redus. Costurile necesare realizării și întreținerii unui astfel de oraș sunt imense, iar resursele necesare sunt obținute din activități economice, multe dintre ele cu impact negativ asupra mediului. Dacă mai luăm în calcul interesele economice ale locuitorilor unui astfel de oraș și creșterea în timp a pretențiilor acestora, vom avea o imagine aproximativă asupra cauzelor reale care ne generează îngrijorarea. Pretențiile unora afectează mediul altora, argumentele invocate de "cei mai tari" pun de multe ori oamenii într-o stare jenantă de resemnare. De aceea, adeseori se întâmplă ca un om să renunțe la drepturile lui elementare pentru un mediu sănătos în favoarea intereselor altuia. Însă, în cele din urmă, câți oameni puternici și câți oameni slabi poate avea un oraș?Afirmăm că dreptul la un mediu ambiant sănătos depoluat fizic și moral este un drept elementar al fiecăruia dintre noi.

Legislația garantează respectarea acestui drept. Școala oferă, deși încă prea modest, o educație în sensul respectului față de mediu și societate. Îmbinarea măsurilor educative cu cele punitive în direcția formării unei conștiințe ecologice este una dintre marile necesități de rezolvat în societatea românească. Dreptul la un mediu sănătos nu trebuie doar afirmat, ci întărit cu masuri practice care să ofere cetățeanului siguranță și încredere. Cine altcineva poate să se opună intereselor economice ale celor puternici care aduc prejudicii mediului dacă nu instituțiile Statului reprezentând interesele generale ale cetățenilor?! Pentru aceasta autoritățile trebuie să dezvolte mecanisme practice prin care să se dea posibilitatea tuturor celor afectați (interesați) să-și spună cuvântul. Încercările timide de până acum ale instituțiilor Statului nu au făcut decât să adâncească disperarea celor care au avut curajul să adreseze o anumită problemă legată de sănătatea mediului. Toți dorim să trăim mai bine, pe toți ne frământă interese personale care de multe ori ne pun în situația de a face compromisuri. Nu este însă același lucru să-ți asumi răspunderea de a lua decizii pentru comunitate sau să te afli în postura celui care așteaptă ca aceste decizii să-l reprezinte.

În practică, cea mai bună cale este dialogul, colaborarea. Nimeni nu va garanta asigurarea unui mediu sănătos cetățenilor fără a avea o deschidere spre dialogul cu publicul. Sperăm că cei care decid în privința sănătății mediului să nu uite că, de multe ori, nu numai campaniile electorale scot în evidență un larg interes al publicului față de rezolvarea cu prioritate a unor probleme de mediu. Condiția ecologică a locurilor în care trăim și muncim nu este nici pe departe compatibilă cu o imagine care ar putea aduce un plus de speranță locuitorilor.

Actualitatea temei investigate. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos constituie una dintre cele mai actuale probleme contemporane datorită agravării în ultimii ani a situației ecologice în care ne aflăm. Epuizarea resurselor naturale, poluarea mediului natural, pierderea legăturii dintre om și natură ne arată faptul că perioada de utilizare nelimitată a mediului a expirat, iar introducerea unor limitări stricte este binevenită în situația în care o mare parte a populației mondiale nu conștientizează gravitatea acestei probleme.

Răspunderea juridică pentru contravențiile și infracțiunile ecologice reprezintă una dintre modalitățile asigurării dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, securității ecologice a populației, ocrotirii mediului natural și utilizării raționale a resurselor lui. Convergența dintre drepturile omului și protecția mediului ambiant este inevitabilă, căci omenirea nu poate fi separată de mediul său de trai. Ca rezultat al acestei convergențe modificările ambientale necesare au avut și au impact asupra omului, implicit asupra drepturilor sale.

Obiectul prezentei lucrări îl constituie aspecte ce țin de noțiunea de mediu, elemente de dreptul mediului și ecologie generală, normele juridice naționale, comunitare și internaționale cu privire la dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos cât și o privire comparativă a legislațiilor țărilor comunitare

Scopul și obiectivele lucrării se constituie în studierea conținutului legislației naționale, comunitare și internaționale cu privire la dreptul omului la un mediu sănătos cât și comparația acestor legislații în scopul de a evidenția aspecte pozitive, asemănări, deosebiri, avantaje ale populației dar și dezavantaje, îmbunătățiri ce ar putea fi aduse acolo unde există lacune, neclarități și loc de interpretări.

Lucrarea își propune să definească și să analizeze dreptul omului la un mediu sănătos, incorporarea acestuia într-o categorie independentă de drepturi fundamentale, relevând cadrul legal existent în domeniul dat la nivel național și internațional.

Semnificația lucrării rezidă în faptul că este o elaborare într-un domeniu ce se va dovedi din ce în ce mai important.

Prezenta lucrare este importantă prin introducerea în circuitul teoretic și în practică a noilor noțiuni sau doctrine din domeniul vizat, fiind și o sursă de informații și metode ce pot fi folosite pentru informarea publicului larg cu privire la posibilitățile legale de apărare a drepturilor ecologice ale omului. Dreptul la un mediu sănătos nu trebuie doar afirmat, ci întărit cu măsuri practice care să ofere cetățeanului siguranță și încredere. Cine altcineva poate să se opună intereselor economice ale celor puternici care aduc prejudicii mediului dacă nu instituțiile Statului, reprezentând interesele generale ale cetățenilor?! Pentru aceasta autoritățile trebuie să dezvolte mecanisme practice prin care să se dea posibilitatea tuturor celor afectați (interesați) să-și spună cuvântul, pentru că dacă societatea nu înțelege și nu sprijină acțiunile autorităților, ele nu vor avea forța necesară să își îndeplinească rolul conferit de lege. O măsură neexplicată și neacceptată de public este greu de implementat. Acțiunile de până acum ale autorităților contra marilor poluatori și contra celor ce încalcă masiv legislația de mediu lasă mult de dorit cantitativ și calitativ, la fel și cele vizând informarea publicului și asigurarea participării sale la luarea deciziilor. Pentru că au trecut atâția ani de la proclamarea importanței protecției mediului, pe mulți ne apucă disperarea sau resemnarea legat de problemele de mediu, mai ales pe cei care ne confruntăm direct cu una sau / și am încercat să ne implicăm pentru rezolvarea ei.

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND MEDIUL

Noțiunea de mediu. Funcțiile mediului.

Conținutul noțiunii de mediu este foarte larg, afirmându-se de către Michel Prieur, că aceasta este o „noțiune – cameleon”, ea fiind definită în cadrul mai multor discipline, în sens: biologic, geografic, ecologic, social, uman. Oamenii de știință, economiștii, juriștii, politicienii, slujitorii artelor, sensibilizați de importanța covârșitoare a imperativului de protecție a mediului și a resurselor naturale, reliefează anumite aspecte ale mediului, care, de fapt, este unic.

Termenul de mediu(fr.”environnment”, ”milieu”) rămâne, totuși, o noțiune generală, dificil de sintetizat într-o definiție care să satisfacă pe toată lumea. Acesta a fost folosit începând din secolul al XIX-lea, în sens biologic, ca ambianță naturală a viețuitoarelor, ulterior, în domeniul geografiei fiind definit ca spațiul locuit și influențat de om.

În literatura de specialitate mediul este văzut ca: un ansamblu de factori (naturali sau creați prin activități umane) care acționează asupra condițiilor de viață și existență ale omului (societății).

Mediul este văzut și ca totalitate a factorilor naturali și a celor creați prin activități umane care, în strânsă interacțiune influențează echilibrul ecologic, determinând condițiile de viață pentru om, de dezvoltare a societății.

Există, însă, în mod obișnuit, două sensuri diferite pe care le îmbracă noțiunea“mediu”. O primă accepțiune, izvorâtă din științele naturii și aplicată societății umane, deci o abordare ecologică (ansamblul de elemente și echilibre de factori care condiționează viața unui grup biologic); cealaltă accepțiune, care este datorată limbajului arhitecților și urbaniștilor și care se referă la zona de contact între spațiul construit și mediul natural (deci între spațiul artificial și cel natural).

În România, cadrul juridic pentru protecția mediului este asigurat prin Legea protecției mediului care adoptă pentru noțiunea de mediu o definiție extrem de cuprinzătoare, evidențiind caracteristicile dinamice ale acestuia .

Prima definiție legală a mediului a fost dată în Anexa nr.1 a Legii protecției mediului, Legea nr. 137/1995, art.16 având următorul conținut: „mediul este ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul și subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului.” Această definiție a fost preluată de O.U.G.195/2005 care se regăsește în capitolul I “Principii și dispoziții generale, în art.2, lit.41.

În sensul legii, definiția dată noțiunii de mediu trebuie să permită aplicarea practică, eficientă și funcțională a diferitelor reglementări care au ca obiectiv protecția mediului. În acest sens, definiția trebuie să întrunească următoarele condiții: să fie clară și lipsită de ambiguități și să fie cuprinzătoare și pe cât posibil exhaustivă.

Noua definiție face o extindere expresă la “condițiile și elementele naturale” ale Terrei și surprinde mai bine caracterul de sistem și substanță internațională a mediului, dar scapă din vedere mediul construit, factorii artificiali, referirile la „valorile materiale și spirituale” fiind foarte difuze și generale.

Demn de remarcat este faptul că “aspectele caracteristice ale peisajului” au fost incluse în noțiunea de mediu, desigur, ca o consecință a armonizării legislației noastre cu legislația Uniunii Europene.

Este o definiție diferită de cea din Legea privind protecția mediului nr. 9/1973 conformă cu principiile fostului regim politic, în viziunea căreia mediul era considerat a reprezenta „totalitatea factorilor naturali (aerul, apele, solul și subsolul, pădurile și orice altă vegetație terestră și acvatică, rezervațiile și monumentele naturii) și a celor creați prin activități umane (așezările omenești și ceilalți factori creați prin activitățile omului) ce determină cadrul social și economic în care trăim și care prin interacțiunea lor, influențează echilibrul ecologic și determină condițiile de viață pentru om, faună și floră”.

Pentru Comunitățile europene mediul reprezintă ansamblul elementelor care, în complexitatea relațiilor lor, constituie cadrul, ambianța și condițiile vieții oamenilor, astfel cum există sau cum sunt percepute.

În dreptul italian, prima definiție a mediului, dată în mod formal de Legea nr.349/1986, a provocat o amplă dezbatere în doctrina juridică. Pentru a interpreta cât mai exact conținutul noțiunii de mediu, Curtea Constituțională (Decizia nr.210 din 28 mai 1987) a declarat că există o tendință a legiuitorului de a parveni la o concepție unitară care cuprinde toate resursele naturale și culturale, precizând: “Mediul înseamnă conservarea, gestionarea rațională și ameliorarea condițiilor mediului natural (aer, apă, sol și toate celelalte componente), existența și conservarea patrimoniului genetic terestru și acvatic, a tuturor speciilor vegetale și animale care viețuiesc în mediu în stare naturală și, în fine, ființa umană cu toate manifestările sale”.

Dar decizia Curții Constituționale Italiene cea mai cunoscută în materie (din 30 decembrie 1987) și dă o definiție juridică mult mai precisă, în care se regăsesc și ecourile doctrinei: “Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu diferitele sale componente, fiecare dintre ele putând constitui, separat, un obiect de protecție; dar toate, în ansamblul lor, constituie o unitate”. Curtea explică în continuare că mediul este protejat deoarece este o condiție care definește calitatea vieții, el constituind habitatul natural în care omul trăiește și activează, fiind absolut necesar colectivității. Protecția mediului se impune, de altfel, înainte de orice, prin dispoziții constituționale (art.32 din Constituția Italiană).

Această idee este susținută și de doctrina belgiană care caută să definească mediul ca pe o constatare elementară având în vedere că fiecare specie vie – fie că este vegetală, animală sau umană – are nevoie de condiții naturale fundamentale care să-i garanteze existența și dezvoltarea. Este, deci, mediul fizic sau biologic – mediul înconjurător – în care poate găsi aceste condiții necesare.

Tot asemenea, Maurice Kamto, analizând dreptul mediului în Africa, subliniază faptul că nu există o definiție generală unanim admisă în dreptul pozitiv. Unele texte naționale dând definiții parțiale sau limitate la un obiectiv precis, tot nu ajung , la o definiție globală.

Așa cum remarcă M. Kamto, în acel moment Proiectul de Pact Internațional privind Mediul și Dezvoltarea (Comisia U.I.C.N.) propunea o definiție generală în cadrul art.1 al acestuia prevăzând că "se înțelege prin mediu materia în ansamblul său, resursele naturale, inclusiv patrimoniul cultural și infrastructura umană indispensabilă activităților social-economice".

O altă definiție juridică a mediului o oferă Convenția privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de activități periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei și deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 și care, în cadrul definițiilor cuprinse de art.2 la punctul 10 menționează: “Mediul cuprinde:

resursele naturale abiotice și biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna și flora, precum și interacțiunile între acești factori;

bunurile care compun moștenirea culturală;

aspectele caracteristice ale peisajului”.

Această definiție, care se impune cu forță juridică părților semnatare ale Convenției este, rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economiști, ecologiști și juriști, fiind una dintre cele mai elaborate și complete.

Funcțiile dreptului mediului

Ca fenomen social, dreptul mediului este acela care, prin conținutul său, contribuie la sănătatea publică și la menținerea echilibrului ecologic. Cu alte cuvinte, odată ce societatea a devenit conștientă de gravitatea problemelor ecologice și de interesul general pe care îl implică au luat naștere și raporturile juridice legate de protecția și conservarea mediului, în baza reglementărilor dreptului pozitiv.

Funcțiile dreptului mediului nu s-ar putea realiza dacă scopul său nu ar fi în mod direct protejarea naturii, a resurselor, lupta împotriva poluării de orice natură, a degradării mediului și ameliorarea calității vieții. Funcțiile dreptului mediului sunt:

a) Prin funcția de organizare și instituționalizare a acțiunii sociale în favoarea protecției și ameliorării mediului se stabilesc și sunt puse în practică structurile necesare în vederea identificării, analizei, depistării, luării deciziilor și înfăptuirii diferitelor măsuri pentru soluționarea problemelor ecologice. Dar, aceste probleme ecologice nu reprezintă o noutate, Născută ca o ramură a biologiei, ecologia nu părea să aibă un viitor prea strălucit, însă ramificațiile sale s-au amplificat și diversificat în timp.

Ecologia, în general, investighează nivelurile de organizare a materiei vii: populația, biocenoza, ecosistemul și ecosfera. În scopul ecologiei ca știință au fost incluse trei componente:

1) cunoașterea legilor care guvernează organizarea, funcționarea și evoluția sistemelor biologice supraindividuale;

2) alcătuirea unor modele matematice care să permită aprecierea cantitativă a modificărilor induse de legile specifice;

3) stabilirea limitelor de intervenție a omului în acest sistem, astfel încât să nu producă perturbații ireversibile;

„Criza ecologică” manifestată la mijlocul anilor 1960 a pus pentru prima dată în istorie sub semnul întrebării disponibilitățile omului de a utiliza și exploata natura precum și limitele în care creșterea economică poate fi concepută și desfășurată, astfel încât să nu degradeze în mod esențial și ireversibil mediul natural de care omul este dependent.

Ecologia oferă baza teoretică pentru elaborarea măsurilor de protecție a mediului dar nu este sinonimă cu aceasta. În timp ce ecologia poate fi privită și ca o știință, protecția mediului este un ansamblu de măsuri.

Cadrul legal în vigoare (legi, hotărâri, decrete pe plan intern și acorduri, tratate, statute constitutive la nivel extern), oferă dreptului mediului funcția de instrument de instruire și organizare a instituțiilor mediului, dar mai ales mijloace de realizare a atribuțiilor conferite. Pentru realizarea unor strategii au fost gândite și puse în aplicare într-o măsura mai mică sau mai mare diferite metode și tehnici chemate să asigure realizarea protecției mediului, care alcătuiesc un adevărat sistem instituțional și acțional.

b) O altă funcție a dreptului mediului este aceea de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile, referitoare la un tip superior de dezvoltare, care să corespundă necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a și le satisface pe ale lor. Gândirea durabilă asigură liniștea generațiilor care urmează. Atenția acordată resurselor, mediului înconjurător, responsabilității sociale sunt elementele de baza ale dezvoltării durabile. Deși nu foarte des întâlnit sub această formă, acest concept este materializat sub diverse forme cum ar fi orientarea către reciclarea deșeurilor, obținerea unor combustibili sintetici nepoluanți sau surse de energie neconvenționale, precum cea solară sau eoliană. Știm cu toții de stații ecologice de epurare a apei, de becuri economice, de aparate electrocasnice clasa A, de produse ecologice, de centrale termice care funcționează pe bază de deșeuri, de companii care susțin programe de cercetare în folosul comunității. Toate acestea înseamnă dezvoltare durabilă și de aici rezultă faptul că mulți dintre noi avem o gândire orientată către o societate durabilă. Dezvoltarea durabilă oferă un cadru prin care comunitățile pot folosi în mod eficient resursele, crea infrastructuri eficiente, proteja și îmbunătăți calitatea vieții, crea noi activități comerciale, care să le consolideze economia. Ea poate ajuta la crearea comunității sănătoase, care să poată susține atât noua noastră generație, cât și pe cele care urmează. Conform principiului 3 al Declarației privind mediul și dezvoltarea, “dreptul la dezvoltare trebuie realizat astfel încât să satisfacă echitabil nevoile privind dezvoltarea și mediul înconjurător ale generațiilor prezente și viitoare”.

Analizând relația (ecuația) dezvoltare – mediu, André Beauchamp afirmă existența unei duble crize: a mediului și a dezvoltării, precum și dificultățile reconcilierii acestor două realități. Mai mulți observatori evocă necesitatea, în această situație, a unui recurs la etică. Termenul etică, în acest caz, pare a acoperi o gamă complexă de semnificații, de la deontologia profesională până la imperativul kantian, incluzând considerații de ordin strategic.

Pentru îndeplinirea acestei funcții de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile de către dreptul mediului, sunt necesare adoptări instituționale complexe care să permită mediului și problemelor sale să fie reprezentate în toate structurile administrative de decizie și, în consecință să se insereze în toate deciziile social-economice.

c) Funcția de protecție, conservare și ameliorare a mediului ține de însăși esența dreptului mediului.

Prin lege sunt prevăzute o serie de dispoziții și norme tehnice prin a căror respectare se asigură prevenirea poluării, precum și înlăturarea efectelor negative pe care le pot produce produsele și substanțele chimice.

Normele din acest domeniu vin în conflict cu normele dreptului de proprietate, dreptului comercial, dreptului întreprinderilor, ce ascund fără îndoială interese economice adeseori contrare. Acest context l-a determinat pe Michel Despax să circumstanțieze scopul reglementărilor din domeniu, arătând că dreptul mediului are ca obiect “suprimarea sau limitarea impactului activităților umane asupra elementelor mediului natural”. Pentru R. Savy, dreptul mediului reglementează funcționarea “instalațiilor și activităților pentru a preveni atingerile pe care ar putea să le aducă acestea calității mediului în care se inserează”, iar pentru R. Herzog acest drept “are ca funcție realizarea unei politici de prezervare și de gestionare colectivă a mediului, a ființelor vii și a resurselor”.

Sub impulsul numeroaselor mesaje transmise de factorii de mediu prin intermediul diferitelor fenomene negative (deșertificarea, ploile acide, etc.) manifestate în perioada contemporană s-a ajuns, așadar la acceptarea necesității protejării mediului pentru el însuși, împotriva omului dar în interesul acestuia. Pentru a sprijini în concret acest efort de protejare și în ideea de a realiza o indispensabilă „alfabetizare ecologică” a fost creat un adevărat sistem de metode și tehnici gândite a avea un rol determinant în domeniul de interes. Statul care ia măsuri de protecție a mediului trebuie să țină cont de creșterea sarcinilor care apasă asupra economiei sale. Desigur, pe termen lung investiția făcută pentru eliminarea poluării este rentabilă, dar reconstrucția resurselor naturale deteriorate sau risipite este foarte costisitoare, iar statul care protejează mediul său riscă să fie penalizat în concurența internațională datorită distorsiunilor create în dezavantajul său. Un alt factor care determină internaționalizarea problemelor de mediu și care impune cooperarea între state și adoptarea de reguli comune, este pericolul „exportării” poluării. Este vorba de activități, instalații sau produse care pot produce pagube mediului și care, fiind interzise într-o țară, sunt transferate spre o altă țară cu o legislație mai puțin severă.

d) Funcția de promovare a cooperării internaționale în domeniul protecției mediului.

Cooperarea internațională în domeniul protecției mediului reprezintă singura șansă a omenirii de a salva mediul, natura, echilibrul acestora de gravelele și tot mai numeroasele accidente și dezastre ecologice.

Atât popoarele, cât și liderii lor politici au conștientizat gravul pericol pe care-l reprezintă continuarea procesului de degradare a mediului, precum și necesitatea de a se acționa cu hotărâre în acest scop nu numai la nivel național, ci și internațional. În acest sens, sub egida O.N.U. în 1972 s-a desfășurat la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite asupra Mediului, la care au participat reprezentanți a 113 națiuni, precum și un număr impresionant de delegații reprezentând diverse organisme internaționale guvernamental și neguvernamental, foruri politice, științifice, tehnice și culturale din întreaga lume.

Lucrările acestui prim forum internațional privitor la problemele pe care le ridică protecția mediului s-au finalizat în adoptarea unei Declarații a Conferinței de la Stockholm, care stabilea direcțiile principale de acțiune în legătură cu această problemă și principiile ce trebuiau să stea la baza cooperării statelor lumii în transpunerea practică a obiectivelor stabilite de Conferință. Merită a fi reținută în mod deosebit viziunea primei Conferințe Internaționale în problema mediului în legătură cu relația dintre om și natură, viziune ce se regăsește atât în conținutul Declarației, cât și în recomandările formulate pentru Adunarea Generală a O.N.U. și statele membre ale Organizației. Astfel se enunță în Declarație ideea că: „Omul este, în același timp, creația și creatorul mediului său înconjurător, care-i asigură existența fizică și îi oferă posibilitatea unei dezvoltări intelectuale, morale, sociale și spirituale. În lunga și laborioasa evoluție a speciei umane pe pământ, a sosit momentul când, datorită progreselor tot mai rapide ale științei și tehnicii, omul a dobândit posibilitatea de a transforma mediul înconjurător în nenumărate feluri și într-o proporție fără precedent. Cele două elemente ale mediului înconjurător, elementul natural și cel creat de om, sunt indispensabile prosperității sale și deplinei folosințe a drepturilor sale fundamentale inclusiv dreptul la viață.”

Pe baza recomandărilor formulate de Conferința de la Stockholm s-a instituit Ziua Mondială a Mediului Înconjurător, iar Adunarea Generală a O.N.U. a înscris, între problemele sale majore, și pe aceia a protejării mediului. Astfel, în cadrul celei de a XXVII-a sesiuni, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluția 2997 cu privire la cooperarea internațională în domeniul mediului înconjurător, pe baza căreia s-a creat Consiliul de Administrație al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu cu sprijinul material al O.N.U. și cu contribuția benevolă a statelor membre ale O.N.U.

Conferința Mondială asupra Mediului și Dezvoltării și-a desfășurat lucrările în iunie 1992, la Rio de Janeiro, și va intra în istorie ca Întâlnirea la Vârf a Pământului, ea fiind cea mai mare reuniune de conducători a lumii care a avut loc vreodată. Au participat, la lucrările Conferinței, șefi de state și de guvern, reprezentanți ai acestora – demnitari cu grad înalt din 179 de țări.

Lucrările Conferinței s-au finalizat în adoptarea a cinci documente cu caracter programatic, ce pornesc de la consfințirea adevărului că singura cale spre progres economic pe termen lung este numai calea unității permanente dintre dezvoltare și protecția mediului și, respectiv, de la constatarea că această cerință nu se va putea onora decât numai în condițiile unui parteneriat global, nou și echitabil, care să implice guvernele, populația și sectoarele cheie ale societăților, și care să aibă la bază acorduri internaționale menite a proteja integritate mediului planetar și sistemul de dezvoltare.

1.2. Originea și evoluția dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos

Dreptul mediului înconjurător, ca disciplină de studiu și, apoi, ca ramură a sistemului de drept și-a făcut loc întâi cu timiditate, apoi a câștigat din ce în ce mai mult teren ferm. Desigur, nu întotdeauna criteriile clasice și-au găsit întocmai îndeplinite cerințele.

Dreptul mediului nu s-a născut pe un “loc gol”; prin esența relațiilor pe care le reglementează, el s-a suprapus reglementărilor aparținând altor ramuri de drept, preexistente. Deci, relațiile sociale și activitățile reglementate de alte ramuri ale dreptului au trebuit să țină seama și de normele care au avut ca obiect protecția și conservarea mediului, care a devenit la un moment dat de interes general și, deci, prioritară.

Dezvoltarea dreptului mediului ca instrument nou de protecție a mediului necesar sănătății oamenilor și vieții, este desigur implicată în recunoașterea valorilor fundamentale consacrate în declarațiile drepturilor și libertăților publice.

Dreptul mediului a condus la lungi dezbateri privind existența dreptului omului la un mediu sănătos.

Pe plan internațional numeroase declarații consacră recunoașterea unui drept al omului la mediu, ca expresie a importanței fundamentale a mediului pentru om. În acest sens declarația de la Stockholm (1972) menționează: “omul are un drept fundamental la libertate, la egalitate și la condiții de viață satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în demnitate și bună stare. Este o datorie de onoare de a proteja și ameliora mediul pentru generațiile prezente și viitoare (principiul 1)”.

„Charta africană a drepturilor omului și ale popoarelor” (Nairobi – 28 iunie 1981) proclamă în art.24: “toate popoarele au dreptul la un mediu satisfăcător, propice dezvoltării lor”.

În democrațiile occidentale mai multe constituții revizuite după 1972 au inserat noul drept al omului la mediu, ca de exemplu: Constituția Greciei (1975) – în art.24; Constituția Portugaliei (1976) – în art.66; Constituția Braziliei (1988), în art.285.

În avizul său consultativ din 8 iunie 1996, Curtea Internațională de Justiție declară: „mediul nu este o abstracție ci, desigur, spațiul în care viețuiesc ființele umane și de care depinde realitatea vieții lor, sănătatea lor și a generațiilor viitoare.” Așadar, mediul este o realitate care a dobândit în ceva mai mult de treizeci de ani o vocație universală, transformată într-o multitudine de reguli internaționale și naționale care fundamentează, de fapt, un nou drept fundamental al omului.

Dacă dreptul la un mediu sănătos privește generațiile prezente, caracterul ireversibil al anumitor atingeri aduse mediului a impus recunoașterea dreptului generațiilor viitoare de a moșteni un mediu echilibrat ecologic. Acesta presupune din partea generațiilor actuale îndatorirea de a utiliza rațional resursele naturale, fără epuizarea lor și fără privarea generațiilor următoare de a se bucura de avantajele existenței acestora.

Valorile atașate protecției și bunei gestiuni a mediului sunt strâns legate de satisfacerea nevoilor esențiale (apă, aer, hrană). Dar nevoile esențiale pentru om sunt condiționate de marile echilibre naturale ale biosferei și deci de impactul activităților umane asupra mediului natural și asupra resurselor naturale. Protecția mediului și respectarea regulilor ecologiei devine, astfel, un imperativ vital legat de dreptul fundamental la viață.

Echilibrul biologic, biodiversitatea, conștientizarea rolului pe care îl joacă speciile florei și faunei în menținerea echilibrului natural, sunt indispensabile pentru supraviețuirea umanității.

Mediul, protecția lui, au dobândit, de asemenea, un statut de drept fundamental, pentru că au devenit expresia unei politici publice de interes colectiv, a unei solidarități nu numai în interiorul statelor, dar și la scară internațională (protecția mediului uman, a zonelor litorale, protecția stratului de ozon).

Mediul reflectă, așadar, o valoare socială, o etică, o responsabilitate colectivă care se impun nu numai statelor, ci, tot asemenea, tuturor actorilor economici și sociali. Mișcările ecologiste sunt, de altfel, susținute și influențate de o puternică mișcare populară acompaniată de organizații neguvernamentale, iar în unele țări și de partidele ecologice. Având un fundament științific și un fundament social, mediul, organizat sub aspect juridic de o multitudine de convenții internaționale și de legi naționale (în mare parte asemănătoare) a dobândit o legitimitate politică, astfel încât a fost consacrat în cele mai înalte reglementări din ierarhia legilor, și anume în constituții ca un drept fundamental.

Consacrarea la nivel constituțional în numeroase țări, pe care am mai amintit-o, cunoaște, poate, un caracter mai special cât privește Constituția franceză.

Guvernul francez, la inițiativa președintelui Republicii, a decis să introducă protecția mediului în Constituție. Orice demers privind cuprinsul Constituției este un act solemn, dar experiența celei de-a cincea Republici a arătat că pot avea loc numeroase reforme constituționale privind organizarea puterilor constituționale sau alte probleme de fond ale societății.

În 2002, președintele Franței propune francezilor înscrierea dreptului la mediu într-o cartă „andosată” la Constituție alături de drepturile omului, de drepturile economice și sociale, menționând că se va marca un mare progres.

Desigur, carta care consacră acest drept este o „gazdă legislativă” până la revizuirea Constituției. Este de remarcat faptul că acest mod de consacrare constituțională dovedește o anume urgență care nu a mai îngăduit să se aștepte prilejul revizuirii Constituției, așa cum s-a întâmplat în România.

În același sens, subliniem și faptul că în Proiectul Cartei Europene privind principiile generale pentru protecția mediului și dezvoltare durabilă se regăsește „principiul integrării și interdependenței, în special în ceea ce privește drepturile omului și obiectivele sociale, economice și de mediu”.

De altfel, dreptul omului la mediu, așa cum se remarcă în acest document elaborat de profesorul M. Prieur, este recunoscut și garantat de comunitatea internațională, de Consiliul Europei prin jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, precum și de constituțiile a numeroase state membre ale acestuia.

Conturarea actuală a acestei ramuri a dreptului, oricât de nouă ar fi ea și oricât de modernă, la o privire mai atentă își poate găsi izvoarele “primare” înainte de uimitorul secol XX. Texte juridice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului pe care tocmai l-am încheiat se îngrijeau de protecția vânatului și de terenurile de vânătoare, de anumite reguli de salubritate și igienă urbană, de promovarea unei agriculturi care să respecte o serie de reguli ce nu intrau în dezacord cu natura.

Istoria dreptului, privită din punctul de vedere al cercetătorului care caută rădăcinile dreptului mediului în reglementările care, la vremea respectivă, aparțineau net altor ramuri de drept, poate să ne furnizeze numeroase exemple de conservare și gestionare a resurselor naturale biotice.

Izvoare ale dreptului mediului înconjurător pot fi, desigur cele ale dreptului în general sau ale oricărei ramuri a acestuia, cum ar fi:

– cutuma sau obiceiul, ori dreptul creat de moravuri, care poate avea un rol deosebit în protecția mediului, având în vedere că se referă la mijloace tradiționale ale populațiilor autohtone;

– uzanțele internaționale stabilite într-o anumită regiune și care se referă în special la interpretarea contractelor din mediul comercial. Pot fi, de pildă, acelea din cadrul comerțului internațional cu exemplare din specii exotice din faună sau floră și se pot referi la condițiile de transport pentru supraviețuirea acestora.

Cât privește jurisprudența și doctrina ca izvoare auxiliare de drept, ele pot avea un rol deosebit în acest domeniu, cu o natură socială, filosofică, științifică și care se regăsesc în cadrul politicilor și strategiilor de mediu

Ținând seama de tinerețea și de caracterul universal al dreptului mediului, este firesc ca acesta să prezinte un interes major pentru întreaga planetă.

În România, concepțiile privind drepturile omului s-au cristalizat și afirmat în procesul înfăptuirii aspirațiilor de libertate și unitate națională. În Transilvania, sub influența Renașterii, s-au dezvoltat încă de timpuriu idei umaniste. Pe teritoriul de azi al țării, se manifesta chiar o adevărată școală umanistă în contextul european, care fundamentează originea, continuitatea și unitatea poporului român. Această școala are exponenți de seamă în marii cărturari Grigore Ureche, Miron Costin, C-tin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Mitropolitul Dosoftei, Antim Ivireanu. Un important document, care marchează de timpuriu preocupările românești pentru definirea drepturilor și libertăților îl constituie Hrisovul emis la 15 iulie 1632 de Leon Vodă Tomșa, domn al Țării Românești (1629-1632), considerat de prestigioși cercetători români (Valentin Al. Georgescu) ca fiind pe același plan al importanței cu ,,chartele emise în alte țări, fapt ce evidențiază și pe acest plan ,,integrarea țărilor române în evoluția generală a societății europene.

Influența Revoluției franceze a fost deosebit de puternică în Principatele Române unde aspirațiile de unitate și emancipare naționala, coroborate cu marile idei ale Revoluției franceze, s-au regăsit în documentele programatice ale Revoluției de la 1848 din Transilvania. Moldova și Țara Româneasca. Sub influența unor mari gânditori Nicolae Bălcescu, Gh. Lazăr, Ion Ghica ș.a., conceptul românesc de drepturi ale omului a fost elaborat din multiple unghiuri de vedere, ținând seama de interesele țării, în armonie deplină cu unitatea și independența națională. Principiile constituționale moderne de organizare a statului și-au găsit exprimare cât se poate de elocventă în Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris 1864, promulgat de Alexandru Ioan Cuza și în Constituția românească din 1866, prima constituție modernă, inspirată din constituția belgiană, considerată la timpul său cea mai înaintată din Europa.

O expresie deosebit de clară au căpătat drepturile și libertățile omului din Constituția din 29 martie 1923 care consacră neechivoc dreptul românilor, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie, de a se bucura de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, a presei, întrunirilor, asociațiilor și alte libertăți și drepturi stabilite prin lege.

Privită în raport cu Constituția din 1923, Constituția din 1938 conține evident anumite limitări. Așadar, numai cetățenii români sunt admisibili în funcțiile și demnitățile publice, civile sau în condițiile instaurării regimului de dictatură comunistă, drepturile omului au suferit importante amputări și reduceri, ele fiind subordonate noii concepții cu privire la organizarea statului, bazată pe dominația unui singur partid și interzicerea celorlalte partide, pe prohibirea oricăror acțiuni sau atitudini politice care ar fi contravenit ideologiei comuniste.

După 1989 au fost create condițiile pentru edificarea unui autentic sistem democratic al drepturilor și libertăților omului, întemeiat pe recunoașterea și stricta traducere în viață a standardelor internaționale. În acest sens au fost întreprinse o serie de măsuri legislative. În perioada imediat următoare România a devenit parte la numeroasele instrumente juridice internaționale, adoptând totodată prevederi pentru adaptarea legislației sale interne la exigențele convențiilor internaționale. S-a urmărit refacerea întregului edificiu legislativ în consonanță cu imperativele edificării statului de drept cu prevederile convențiilor internaționale și în special ale Cartei de la Paris (1990) prin care toate statele europene s-au angajat să-și fundamenteze sistemul de drept pe baza principiilor democratice.

Ca disciplină de sine stătătoare în sistemele moderne ale dreptului intern ale diferitelor țări, dreptul mediului își datorează existența evoluției extrem de rapide și diversificate a preocupărilor privind ocrotirea mediului înconjurător – condiție esențială pentru salvgardarea premiselor existenței omului pe Terra, cât și dezvoltării unei noi concepții asupra drepturilor omului.

Valorile atașate protecției și bunei gestiuni a mediului sunt strâns legate de satisfacerea nevoilor esențiale (apă, aer, hrană). Dar nevoile esențiale pentru om sunt condiționate de marile echilibre naturale ale biosferei și deci de impactul activităților umane asupra mediului natural și asupra resurselor naturale. Protecția mediului și respectarea regulilor ecologiei devine, astfel, un imperativ vital legat de dreptul fundamental la viață.

Echilibrul biologic, biodiversitatea, conștientizarea rolului pe care îl joacă speciile florei și faunei în menținerea echilibrului natural, sunt indispensabile pentru supraviețuirea umanității.

Mediul, protecția lui, au dobândit, de asemenea, un statut de drept fundamental, pentru că au devenit expresia unei politici publice de interes colectiv, a unei solidarități nu numai în interiorul statelor, dar și la scară internațională (protecția mediului uman, a zonelor litorale, protecția stratului de ozon).

Mediul reflectă, așadar, o valoare socială, o etică, o responsabilitate colectivă care se impun nu numai statelor, ci, și tuturor actorilor economici și sociali. Mișcările ecologiste sunt, de altfel, susținute și influențate de o puternică mișcare populară acompaniată de organizații neguvernamentale, iar în unele țări și de partidele ecologice. Având un fundament științific și un fundament social, mediul, organizat sub aspect juridic de o multitudine de convenții internaționale și de legi naționale (în mare parte asemănătoare) a dobândit o legitimitate politică, astfel încât a fost consacrat în cele mai înalte reglementări din ierarhia legilor, și anume în constituții ca un drept fundamental.

Dacă protecția mediului înconjurător antrenează inevitabil atingerea unor libertăți fundamentale, cum ar fi, de pildă, dreptul de proprietate sau restrângerea unor servituți ori restrângerea dreptului la circulație în anumite zone protejate, ea ajunge, după cum am arătat, să consacre drepturi fundamentale deja recunoscute sau să lărgească alte preocupări.

Dreptul la mediu, inițial, era strâns legat de dreptul la sănătate și de dreptul la viață; acesta s-a tradus mai târziu prin afirmarea unui drept cu privire la condițiile de viață și de muncă mai bune (igiena și securitatea muncii) și prin dezvoltarea dreptului la odihnă și recreere.

Dar dreptul mediului este “purtătorul” unor drepturi fundamentale, cum ar fi cele privind dreptul la informare și la participare, la luarea deciziilor, dreptul la asociere și, prin aceasta, întărirea funcției sociale și colective a unor drepturi deja existente.

Dreptul constituie masa unor îndatoriri atât pentru stat și autoritățile publice cât și pentru individ. Este evident că protecția mediului poate fi rațiunea participării crescute a cetățenilor la viața publică și la democratizarea tuturor procedurilor.

Este, poate, dificilă formularea corectă a acestui drept fundamental nou. Legat de drepturile omului, avem o viziune antropocentrică, dar dreptul mediului nu privește numai omul, ci și toate celelalte forme de viață, însăși biosfera. Se poate totuși admite, într-un înțeles mai larg, că dreptul la mediu privește omul și toate elementele naturale care-l înconjoară, în măsura în care acestea formează un tot ecologic nedisociabil. Este, vorba, desigur de un mediu sănătos, de o bună calitate, convenabil pentru dezvoltarea persoanei, ecologic echilibrat și propice dezvoltării vieții. Mai mult decât un drept al omului în sens strict, el este un drept în măsură să protejeze în același timp atât omul cât și mediul în care trăiește.

Dar ceea ce numim, astăzi, dreptul mediului, reflectă o viziune contemporană colectivă și globală a problematicii mediului. Așa după cum am mai arătat, finalitatea acestuia este constituită de protecția împotriva poluării și a altor efecte negative datorate activităților antropice și de prezervarea resurselor naturale. Existența sa a fost determinată de politicile naționale și internaționale care au avut ca obiectiv protecția mediului și asumarea de către stat a acestor sarcini de interes general.

Dreptul mediului este însoțit de conștiința colectivă contemporană, ca expresie a unei mișcări mondiale de opinie publică, care, desigur prefigurează într-un viitor nu prea îndepărtat recunoașterea unui drept universal al mediului.

CAPITOLUL 2

DREPTUL FUNDAMENTAL AL OMULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS ÎN LEGISLAȚIA NAȚIONALĂ

2.1. Reglementarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos în acte normative românești

Dreptul național al mediului este reprezentat în principal, nu numai de normele care au ca obiect protecția și conservarea mediului, ci și de normele care, neavând ca obiect protecția mediului, se adresează altor domenii, dar care în reglementarea raporturilor sociale din acele domenii, fac referiri la protecția mediului, cum ar fi, de pildă, exploatarea minieră sau petrolieră, industria chimică, activitatea comercială etc.

Aceste reglementări constituie dreptul pozitiv.

Calitatea vieții, înțeleasă adeseori ca o noțiune complementară mediului înconjurător, marchează aspectul sociologic al mediului în care omul trăiește, proiectându-l și pe planul raporturilor sociale de muncă și de folosire a timpului liber. Calitatea vieții, considerată de unii autori ca neputând face obiectul dreptului, ar fi putut să constituie, prin consacrarea constituțională și un puternic fundament moral și social al protecției mediului.

Prin Legea de revizuire a Constituției, nr.429/2003, aprobată prin referendum-ul național din 18-19 noiembrie 2003 reglementarea la nivel constituțional a protecției mediului a cunoscut cu adevărat o consacrare la nivelul cerințelor actuale, am îndrăzni să afirmăm, o adevărată revoluție conceptuală.

Consacrarea la nivel constituțional a dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, printre drepturile și libertățile fundamentale, semnifică în fapt ridicarea interesului general de protecție a mediului la acela de principiu și drept garantat și ocrotit prin legea fundamentală.

Unul dintre elementele care conduc la coerența unei strategii de ocrotire a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos prin asigurarea unei calități corespunzătoare a factorilor de mediu este crearea unui cadrul legislativ eficient. Prin aceasta se va înțelege că normele juridice care îl alcătuiesc trebuie să îndeplinească anumite condiții: să fie clar formulate, precise, să corespundă dezideratului de economie de reglementare, să acopere în cea mai bună măsură aria de reglementare pentru a fi evitate cazurile de vid legislativ, dar, în aceeași măsură, să fie evitate cazurile de concurs de reglementări, mai ales atunci când aplicarea principiului specialității este foarte dificilă, să se integreze perfect în sistemul din care face parte, interrelaționările cu alte norme preexistente, indiferent de sediul acestora, să nu încalce principiul legalității sau al separației puterilor în stat

La alineatul (2) al articolului 35 al Constituției României se prevede expres că „statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept”.

Tot la nivel constituțional se consacră și faptul că titularul dreptului la mediu este în același timp și titularul îndatoririi de a proteja și ameliora mediul înconjurător (alin.3).

De mai mult de un sfert de veac, legislația românească de protecție a mediului a adoptat soluția unei legi-cadru, care să statueze cadrul legal general, principiile, atribuțiile și răspunderile autorităților competente în acest domeniu.

După Conferința de la Stockholm din 1972 a fost adoptată Legea pentru protecția mediului nr.9/1973, lege-cadru care reprezenta, pentru acel moment, un progres considerabil, stabilind un regim juridic general pentru elementele componente ale mediului și activitățile cu impact negativ asupra acestuia; legea a creat, de asemenea, într-o anumită măsură, un sistem instituțional, stabilind totodată și principii generale în acest domeniu.

Legea pentru protecția mediului nr.137/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.70 din 17 februarie 2000, modificată prin OUG 91/2002 aprobată prin Legea 294/2003, înlocuia precedenta Lege-cadru, arătând ca obiectiv proclamat că reglementarea protecției mediului este socotită a fi de “interes public major pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății “.

Legea consacră principiile și elementele strategice ce stau la baza propriilor sale dispoziții, reglementează sub aspectul protecției mediului activitățile economice și sociale cu impact asupra mediului și abordează într-o viziune științifică atât metoda reglementării transversale (regimul substanțelor și deșeurilor periculoase, regimul îngrășămintelor chimice și al pesticidelor, regimul privind asigurarea împotriva radiațiilor ionizante și securității surselor de radiații), cât și cea a reglementării sectoriale (protecția resurselor naturale și conservarea biodiversității, a atmosferei, a apei și a ecosistemelor acvatice, a solurilor și a ecosistemelor terestre etc.).

Reglementările generale din Legea-cadru sunt dezvoltate în legi speciale, din diferite domenii, cum ar fi, de exemplu:

– Legea nr.17/1990 privind regimul apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue a României;

– Legea nr.82/1993, cu modificările ulterioare, privind constituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării;

– Legea apelor, nr.107/1996;

– Legea 462/2001 pentru aprobarea OUG 236/2000 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și a faunei sălbatice;

– Legea 214/2002 privind aprobarea OUG 49/2000 privind regimul de obținere, testare, utilizare și comercializare a organismelor modificate genetic;

– Legea 426/2001 pentru aprobarea OUG 78/2000 privind regimul deșeurilor;

– Legea 481/2001 privind aprobarea OUG 200/2000 privind clasificarea, etichetarea și ambalarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase;

– Legea 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura;

– Legea 451/2002 pentru ratificarea Convenției Europene a peisajului adoptate la Florența la 20 octombrie 2000;

– Legea 645/2002 pentru aprobarea OUG nr.34/2002 privind prevenirea, reducerea și controlul integrat al poluării.

– Legea privind fondul cinegetic și protecția vânatului, nr.103/1996, republicată în 2002;

– Legea nr.26/1996 privind Codul silvic;

– Legea nr.111/1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare, etc

– ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului.

În temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă ordonanță de urgență nr. 195/ 2005 în care se regăsesc cele mai noi reglementări privind protecția mediului. Având în vedere necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de țara noastră în procesul de integrare europeană, a fost imperios necesară adoptarea, în regim de urgență, a acestui act normativ, în baza căruia să poată fi adoptată legislația subsecventă în domeniul protecției mediului și ținând cont de necesitatea creării cadrului unitar prin care se statuează principiile care guvernează întreaga activitate de protecție a mediului și care trasează direcțiile de reglementare a activităților economice în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile, elemente care vizează interesul public și care constituie situații de urgență extraordinare. Referitor la această ordonanță de urgența nr. 95/ 2005, profesor universitar doctor Mircea Duțu a realizat un comentariu în săptămânalul “Revista 22” din care reies următoarele: “Elaborarea de către specialiști și adoptarea de către Parlament a unui Cod al mediului, după cum avem deja un cod penal, unul civil sau altul comercial și așa cum s-a întâmplat deja în multe state occidentale, sunt cerute mai ales de considerente de ordin practic. Astfel, pe această cale, printr-o operațiune de raționalizare s-ar suprima paralelismele, elimina contradicțiile și asigura o minima coroborare între prevederile numeroaselor texte oficiale, neuitând adevărul că, adesea, reglementările excesiv dispersate nu sunt respectate deoarece nu sunt cunoscute!

Succesul unui asemenea proiect, așa cum ne demonstrează și experiențele altora, este condiționat deopotrivă de existența voinței politice corespunzătoare și priceperea în conceperea și redactarea documentului. Tehnic vorbind, elaborarea unui cod constă, în principal,în ordonarea sistematică, după un plan corect, a reglementărilor existente și ținând seama de particularitățile domeniului. O atenție deosebită se cuvine acordata receptării normelor comunitare și internaționale în materie, precum și consacrării unui mecanism care să permită viitoarelor norme de mediu să se grefeze armonios la corpusul existent. Implicațiile unui asemenea demers complex sunt însă mult mai profunde. Existența unui Cod al mediului inteligent structurat, atotcuprinzător, clar și transparent, dotat cu un mecanism suplu de adaptare, eficient în practica ar frâna pornirile inflaționiste și promova tendințele de stabilitate ale legislației”.

Reglementarea-cadru actuală privind protecția mediului, O.U.G. nr. 195/2005 (M.Of. nr. 1196/30.12.2005) a intrat în vigoare în data de 29 ianuarie 2006 și abrogă dispozițiile reglementării precedente, și anume pe ale Legii nr. 137/1995, cu modificările și completările subsecvente. Noul act normativ stabilește, ca și precedentul, în cuprinsul art. 1, că protecția mediului constituie “obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății”. O prevedere relevantă din cuprinsul acestui act normativ o constituie art. 3 lit. h), în care, printre principiile și elementele strategice ce stau la baza reglementării protecției mediului o reprezintă: conferind astfel drepturilor prevăzute de Convenția de la Aarhus valoarea de principiu legal. În legislația privind protecția mediului, principiul legal are valoare sporită, fiind utilizat nu numai ca un instrument menit să servească interpretării prevederilor legale, cât și un temei, necesar și suficient pentru a constitui fundamentul unei acțiuni în instanță pentru nerespectarea oricărui astfel de principiu. Aceste principii reprezintă un pas în plus în consacrarea acestor drepturi la nivelul reglementării-cadru în domeniul protecției mediului, comparativ cu varianta analizată anterior. Întărind importanța principiilor legale cu privire la aplicarea legislației protecției mediului și recunoscând necesitatea implicării publicului în implementarea dispozițiilor legislației specifice, ca expresie a dispozițiilor constituționale stipulate în art. 35, cu precădere în alin. (3) în conformitate cu care:“persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător”, art. 4 enumeră, cu titlu de modalitate de implementare a principiilor anterior enunțate, la lit.p) “educarea și conștientizarea publicului, precum și participarea acestuia în procesul de elaborare și aplicare a deciziilor privind mediul”. Tot în spiritul textului constituțional, O.U.G. nr. 195/2005 stipulează, în cuprinsul art. 6 alin. (1), atât obligația cât și responsabilitatea administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice cu privire la protecția mediului. Și noul text legislativ face referire directă la Convenția de la Aarhus, în cuprinsul art. 20, precizând ca: “Autoritatea competentă pentru protecția mediului, împreună cu celelalte autorități ale administrației publice centrale și locale, după caz, asigură informarea, participarea publicului la deciziile privind activități specifice și accesul la justiție, în conformitate cu prevederile Convenției privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată prin Legea nr. 86/2000”. Alte referiri directe sau indirecte la accesul la informațiile privind mediul, stipulate în OUG 195/2005 privind protecția mediului, cuprind:

Art. 5: “Statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, garantând în acest scop: a) accesul la informația privind mediul, cu respectarea condițiilor de confidențialitate prevăzute de legislația în vigoare; b) asocierea în organizații pentru protecția mediului; c) consultarea în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii și legislației de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor și programelor; d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția mediului, autorităților administrative și/sau judecătorești, după caz, în probleme de mediu; e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.”

Art. 14 alin. (4) “Titularul activității are obligația de a informa autoritățile publice teritoriale competente pentru protecția mediului cu privire la rezultatele automonitorizării emisiilor de poluanți reglementați, precum și cu privire la accidente sau pericole de accidente”.

Art. 20 alin. (2) “Informarea publicului în cadrul procedurilor de reglementare pentru planuri, programe proiecte și activități se realizează conform legislației specifice în vigoare”

Art. 20 alin. (3): “Consultarea publicului este obligatorie în cazul procedurilor de emitere a actelor de reglementare. Procedura de participare a publicului la luarea deciziei este stabilită prin acte normative specifice”

Art. 28 lit. b), obligație a persoanelor fizice sau juridice: “să țină evidență strictă – cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare – a substanțelor și preparatelor periculoase, inclusiv a recipientelor și ambalajelor acestora, care intră în sfera lor de activitate, și să furnizeze informațiile și datele cerute de autoritățile competente conform legislației specifice în vigoare”;

Art. 28 lit.d): obligație a persoanelor fizice sau juridice “să identifice și să prevină riscurile pe care substanțele și preparatele periculoase le pot reprezenta pentru sănătatea populației și să anunțe iminența unor descărcări neprevăzute sau accidente autorităților pentru protecția mediului și de apărare civilă”

Art. 40 alin. (2): regimul organismelor modificate genetic: “În procesul decizional privind activitățile de la art. 39, alin. (2), lit. b) și c), autoritatea publică centrală pentru protecția mediului solicită avizele autorităților publice centrale pentru agricultură, sănătate, siguranța alimentelor, protecția consumatorului, precum și ale altor instituții implicate, conform legislației specifice, consultă Comisia pentru Securitate Biologică și asigură informarea și participarea publicului”

Art. 43, regimul organismelor modificate genetic: “Titularii acordurilor de import pentru organisme modificate genetic și ai autorizațiilor privind activitățile cu organisme modificate genetic au obligația să se conformeze cerințelor legale privind asigurarea trasabilității, etichetării, monitorizării și să raporteze autorității publice centrale pentru protecția mediului și altor autorități, după caz, rezultatele activității, conform legislației specifice în vigoare”

Art. 48, regimul activităților nucleare: “să raporteze prompt autorității competente orice creștere semnificativă a contaminării mediului și dacă aceasta se datorează sau nu activității desfășurate”

Art. 70 lit. d), protecția așezărilor umane: “să informeze publicul asupra riscurilor generate de funcționarea sau existența obiectivelor cu risc pentru sănătatea populației și mediu”

Art. 74 alin. (2) lit. n), constituirea Comitetului Regional pentru protecția mediului, componența: “un reprezentant ales de organizațiile neguvernamentale cu sediul în regiunea respectivă”

Art. 74 alin. (7): “Comitetul regional are acces la informațiile privind mediul deținute de sau pentru orice autoritate publică, la informațiile privind mediul deținute de instituții publice și de operatorii economici, potrivit legii.”

Art. 75: Atribuții și răspunderi, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului: “creează sistemul de informare propriu și stabilește condițiile și termenii care permit accesul liber la informațiile privind mediul și participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul”; organizează sistemul național de monitorizare integrată a calității mediului, coordonează activitatea acestuia și asigură informarea autorității centrale pentru sănătate privind rezultatele monitorizării contaminării radioactive a mediului; elaborează și implementează programe și elaborează materiale educative privind importanța protecției mediului; pune la dispoziție publicului date privind starea mediului, programele și politica de protecție a mediului; se consultă periodic cu reprezentanții organizațiilor neguvernamentale și cu alți reprezentanți ai societății civile pentru stabilirea strategiei protecției mediului”

Art. 94, Obligațiile persoanelor fizice sau juridice: “informează autoritățile competente, în caz de eliminări accidentale de poluanți în mediu sau de accident major; să anunțe autoritățile pentru protecția mediului sau pe cele competente, potrivit legii, despre orice situații accidentale care pun în pericol mediul și să acționeze pentru refacerea acestuia

Există, de asemenea, legi speciale care, fără să se refere în principal la protecția și conservarea mediului, cuprind și unele dispoziții interesând acest domeniu. Un exemplu în acest sens îl poate constitui Legea nr.18/1991 cu modificările și completările ulterioare, a fondului funciar, care se referă la categoriile de folosință ale terenurilor și la ameliorarea și conservarea solurilor, stabilind dispoziții imperative în acest sens pentru toate categoriile de deținători de terenuri.

Constituția României, adoptată în anul 1991, cu toate că a fost o constituție modernă, care a avut și exemplul altor reglementări la nivel constituțional în diferite țări, nu a “îndrăznit” să enumere dreptul la mediu printre celelalte drepturi și libertăți fundamentale. Nimic însă din dispozițiile constituționale nu se opunea unei astfel de recunoașteri. Am spune chiar dimpotrivă, căci consacrarea unor drepturi ca: dreptul la informație (art.31), dreptul la ocrotirea sănătății (art.33), dreptul la asociere (art.37), dreptul de petiționare (art.37), sau chiar restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți (art.49) pentru “… apărarea sănătății, prevenirea consecințelor unor calamități naturale și ale unui sinistru deosebit de grav…” reprezintă, de fapt, unele aspecte ale conținutului dreptului la mediu.

După mai bine de un deceniu, Constituția revizuită prin referendum consacră dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos și echilibrat ecologic. Această consacrare îl departajează din start de dreptul la sănătate, oferindu-i individualizarea atât de necesară.

2.2. Răspunderea pentru atingerile aduse mediului înconjurător reglementată în legislația românească

Răspunderea pentru încălcarea normelor de protecție a mediului reprezintă un complement absolut necesar în cazul nerespectării principiilor precauției și al prevenirii, principii care, joacă un rol primordial.

Răspunderea juridică “clasică”, cu formele ei cunoscute (răspunderea civilă, răspunderea administrativă, răspunderea penală) și care reprezintă dreptul comun, devine insuficientă și inadecvată în cazul încălcării normelor de protecție a mediului și al atingerilor aduse mediului având ca rezultat cauzarea unui prejudiciu ecologic.

Astfel, apare necesară o amenajare juridică a răspunderii, proprie acestui domeniu, care să aibă în vedere specificitatea acestuia, categoriile răspunderii rămânând în esență aceleași.

În ceea ce privește răspunderea de mediu, în anul 2004 a fost publicată Directiva 2004/35/CE privind răspunderea de mediu, directivă care trebuie implementată în statele membre până în 2007.

În acest scop, OUG 195/2005 prevede doar necesitatea elaborării unei reglementari naționale în acest domeniu, subliniind elementele principale și anume: regula generală o constituie răspunderea obiectivă, însă există și situații, prevăzute de Directiva 2004/35/CE în care răspunderea este subiectivă, bazată pe culpa. (Comunicat de presa MMG Principiile care stau la baza reglementărilor de mediu sunt cerute în special de OUG 195/2005 privind protecția mediului, prin Art. 3, lit.a), c) și lit. e), și anume: “principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale”, “principiul acțiunii preventive”, “principiul "poluatorul plătește". Principiul poluatorul plătește este consacrat de noua lege a protecției mediului. Această consacrare legală ascunde, totuși, probleme economice și juridice complexe.

După Michel Prieur, într-o accepțiune mai largă, acest principiu urmărește imputarea în sarcina poluatorului a costului social al poluării pe care el o provoacă, ceea ce conduce la antrenarea unui mecanism de răspundere pentru prejudiciul ecologic care să acopere toate efectele negative ale poluării nu numai cât privește bunurile și persoanele, ci și mediul însuși, precum și pentru luarea măsurilor de prevenire a acestuia.

Punerea în aplicare a principiului “poluatorul plătește” ar trebui să aibă în vedere asigurarea unei veritabile depoluări, care să permită colectivităților și fiecărei persoane să trăiască într-un mediu satisfăcător. Pentru suportarea unei asemenea depoluări de către poluator s-ar putea avea în vedere o serie de instrumente care, conjugate, ar putea deveni eficiente.

În acest sens se instituie un sistem de taxe de poluare, impunerea unor norme restrictive (antipoluare) și punerea în aplicare a unor mecanisme financiare diverse (compensații, scutiri de impozite etc.).

Prejudiciul ecologic

Diversele și multiplele atingeri aduse mediului și prejudicii cauzate omului și mediului au determinat doctrina să caracterizeze și să consacre noțiunea de prejudiciu ecologic distinctă de prejudiciul ordinar (obișnuit). Prejudiciul ecologic depășește cadrul unei atingeri aduse bunurilor și persoanelor luate individual. Mediul – ca victimă – este considerat independent de dreptul de proprietate și de persoane, el trebuind să facă obiectul unei protecții specifice.

Conceptul de prejudiciu ecologic a fost pentru prima oară utilizat de Michel Despax pentru a pune în evidență particularitatea prejudiciilor indirecte rezultând din atingerile aduse mediului înconjurător. Astfel, orice atingere adusă unui element al mediului înconjurător (cum ar fi, de pildă, apa sau atmosfera) nu poate să nu aibă efecte și asupra altor componente ale mediului (flora și fauna acvatică sau terestră, solul etc.), având în vedere interdependența fenomenelor ecologice. Așadar, prejudiciul ecologic reprezintă o atingere a ansamblului elementelor unui sistem, iar prin caracterul său indirect și difuz pune probleme complexe cât privește dreptul la reparație.

De altfel, prejudiciul ecologic a făcut obiectul a numeroase controverse doctrinare, sub mai multe aspecte.

Un prim aspect se referă la faptul că rolul de victimă a unui asemenea prejudiciu îl poate deține atât omul cât și mediul.

Conceptul de prejudiciu ecologic a fost inițial perceput prin intermediul omului ca victimă cât privește lezarea sănătății și a bunurilor sale, a activității și a bunăstării acestuia.

Această concepție, evident antropocentrică a prejudiciului ecologic este, de asemenea, ilustrată și prin definiția dată de R. Drago “Prejudiciul ecologic este acela cauzat persoanelor și bunurilor de către mediul în care trăiesc”. Aici mediul este sursa prejudiciului și nu victimă. Această tipologie (prejudiciul suferit de om prin fapte de poluare) este apropiată de teoria clasică a tulburărilor de vecinătate, putându-se lua în considerație regulile răspunderii civile pentru prejudicii materiale și, eventual, morale, reguli care adesea au decepționat, prin rezultatele obținute.

Însă, o asemenea optică pune în umbră tocmai prejudiciul ecologic propriu zis, suferit de mediul însuși (cum ar fi, de pildă, cel referitor la viața sălbatică), fără repercusiuni imediate și evidente asupra activității umane.

Din această perspectivă, prejudiciul ecologic ar consta în degradarea elementelor naturale sau, după definiția dată de M. Caballero “prejudiciul cauzat direct mediului luat în sine, independent de repercusiunile sale asupra persoanelor și asupra bunurilor”. Așadar, victima directă este mediul înconjurător prin elementele sale neapropriate și neapropiabile. Însă, aceste “bunuri ale mediului înconjurător” nu sunt “subiecte de drept”, cu toate că s-ar putea profila o evoluție în sensul recunoașterii lor ca subiecte de drept. Faptul că ele constituie un patrimoniu colectiv, un patrimoniu comun al umanității este, desigur, indubitabil. Atingerile aduse acestora lezează interesele colective este, de asemenea, un lucru cert, numai că mecanismele juridice “clasice” cunosc doar protecția exclusiv individuală.

Independent de inadaptarea recunoscută, demonstrată, a sistemelor juridice tradiționale pentru integrarea “prejudiciului ecologic pur”, realitatea acestui gen de prejudiciu reprezintă o evidență, iar asigurarea reparării lui o necesitate absolută.

Cu toate eforturile doctrinare nu s-a ajuns la o definire a “prejudiciului ecologic pur”. Credem că doar științele naturii ar putea da răspunsuri inteligibile și coerente.

În acest sens, pentru a caracteriza un atare prejudiciu, pornind de la strategia mondială a conservării, s-a propus ca definiție: menținerea proceselor ecologice esențiale, menținerea diversității genetice și menținerea unei exploatări durabile a speciilor și a ecosistemelor; atingerile aduse acestor obiective ar constitui “prejudiciu ecologic pur”.

Desigur, în căutarea unei definiții cât mai exacte, aceste elemente se pot combina cu elementele constitutive ale prejudiciului cauzat naturii, cum ar fi, de pildă, prejudiciul adus speciilor sau ecosistemelor.

Elementele caracteristice ale prejudiciului ecologic pot fi până la urmă identificate, dar dificultatea formulării juridice subzistă.

În O.U.G. 195/ 2005 prejudiciul apare ca o „schimbare adversă cuantificabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare cuantificabilă a funcțiilor îndeplinite de o resursă naturală în beneficiul altei resurse naturale sau al publicului, care poate să survină direct sau indirect”.

În scopul asigurării unei dezvoltări durabile a mediului, OUG 195/ 2005 reglementează modalitățile de protecție a mediului bazate pe principiile generale enunțate în conținutul său. În acest sens, ordonanța cuprinde prevederi generale referitoare la obligațiile persoanelor fizice și juridice în domeniul protecției mediului, la avize, acorduri și autorizații de mediu care sunt necesare pentru desfășurarea activităților, regimul produselor, substanțelor toxice și al deșeurilor de orice fel, precum și sancțiuni în cazul nerespectării dispozițiilor legale. Persoanele fizice și juridice care prospectează, explorează sau exploatează resursele subsolului au obligația de a efectua remedierea zonelor în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate și de a anunța autoritățile competente despre apariția oricăror situații accidentale care pot pune în pericol mediul și de a remedia aceste situații.

Persoanele fizice sau juridice răspund în cazul în care se produce poluarea mediului înconjurător, creându-se astfel un prejudiciu, în temeiul principiului „poluatorul plătește”. Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv. Caracterul obiectiv al răspunderii este determinat de faptul că poluatorul răspunde indiferent dacă a existat sau nu vreo culpa a sa în producerea poluării.

În art. 2 al O.U.G. 195/2005 , apare și denumirea de “deteriorarea mediului”. În înțelesul legii, deteriorarea mediului reprezintă alterarea caracteristicilor fizico-chimice și structurale ale componentelor naturale și antropice ale mediului, reducerea diversității sau productivității biologice a ecosistemelor naturale și antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calității vieții, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei și solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea și valorificarea lor deficitară, ca și prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului Această definiție, care pe lângă caracterizarea noțiunii de degradare a mediului cuprinde și cauzele ce pot determina degradări, păcătuiește prin dorința de a cuprinde totul în dauna unei caracterizări sintetice și clare.

Așadar, în condițiile legii române pentru protecția mediului, pentru a ajunge la recunoașterea juridică a daunei ecologice trebuie să pornim de la definiția mediului, care este luat în considerație atunci când se determină prejudiciul și să continuăm raționamentul făcând apel la determinarea legală a deteriorării mediului, pentru a cuprinde și elementele componente ale acestuia, diversitatea și productivitatea ecosistemelor naturale, echilibrul ecologic.

Dreptul comunitar are în vedere în special separarea daunei ecologice de alte categorii de daune, cu scopul de a asigura repararea acesteia, independent de celelalte. Astfel, Directiva privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de deșeuri distinge daunele aduse persoanelor și bunurilor de daunele (lezarea sau degradarea) aduse mediului, subliniindu-se, în expunerea de motive, necesitatea izolării acestor daune ca o nouă categorie în raport cu cele precedente.

Art.2 al Directivei definește leziunile aduse mediului ca “atingeri importante și persistente ale mediului, determinate de o modificare a condițiilor fizice, chimice sau biologice ale apei, solului, aerului”. Se mai precizează că sunt “incluse atingerile aduse florei și faunei datorate unei modificări a acestor condiții”.

De fapt, căutarea unei soluții mai adaptate pentru repararea daunei ecologice pure, definită ca o atingere adusă elementelor componente ale mediului natural, pornește de la insatisfacția formelor juridice clasice, care au fost concepute esențialmente pentru repararea prejudiciului suferit de om.

Fundamentele răspunderii. Răspunderea civilă presupune ca o persoană căreia îi incumbă răspunderea să fie obligată să repare un prejudiciu al unei alte persoane (victima). Deci, obligația de a repara, ca orice obligație, este o relație între două persoane.

În cazul prejudiciului ecologic, victima nu este întotdeauna, din punct de vedere juridic, o persoană și pe cale de consecință nu ar putea invoca dreptul subiectiv la reparație. Această dificultate ține de specificitatea daunei ecologice.

Problema determinării debitorului obligației de a repara, în materia daunei ecologice, prezintă unele particularități, dar nu din lipsa unei construcții juridice adecvate.

Culpa sau lipsa culpei, ca fundament al răspunderii, foarte laconic rezumat, este obiectul unei ample dezbateri. Argumente numeroase au fost aduse de partizanii ambelor teze.

Se poate însă pune întrebarea dacă această controversă este esențială în materia prejudiciului ecologic, deoarece răspunderea poate fi determinată, și într-un caz și în celălalt, cu avantajele și dezavantajele respective, fie pentru debitorul, fie pentru creditorul obligației de reparare.

Problema centrală a răspunderii pentru dauna ecologică, în opinia noastră, o reprezintă legătura cauzală dintre fapta (culpabilă sau nu) a responsabilului și prejudiciul suferit de victimă.

Dezbaterea “clasică”, aceea care gravitează în jurul culpei, este dacă vina poate fi considerată ca unic fundament al răspunderii în materie de daună ecologică sau trebuie să se acorde un loc primordial răspunderii obiective (fără culpă).

Răspunderea subiectivă se întemeiază pe culpa celui care a săvârșit fapta cauzatoare de prejudicii, culpă ce trebuie dovedită de victimă. În codul civil românesc, art.998 și 999, întregindu-se unul pe celălalt, întemeiază această răspundere nu numai pe intenție dar și pe imprudență ori neglijență.

Așadar, victima are, potrivit legii, obligația de a face proba culpei autorului faptei, să dovedească realitatea și certitudinea prejudiciului și, desigur, legătura cauzală dintre faptă și prejudiciu.

Cât privește ilicitatea faptei, codul civil nu pretinde ca fapta cauzatoare de prejudiciu să fie ilicită; articolul 998 vorbește numai de greșeală.

Doctrina,însă, sprijinindu-se pe tradiția noastră juridică, explică faptul că răspunderea delictuală implică un act oprit de lege, care constituie o atingere injustă a dreptului altuia, adăugând însă că existența culpei face să se prezume caracterul ilicit al faptei.

Răspunderea obiectivă în temeiul legii, în legislația românească, a fost instituită, mai întâi prin Legea nr.61/1974 cu privire la răspunderea civilă pentru pagubele nucleare, care desigur au avut în vedere și pe cele aduse mediului înconjurător.

Un alt exemplu l-ar putea constitui și răspunderea obiectivă a exploatantului aeronavelor pentru pagubele produse persoanelor și bunurilor care nu se află la bord în cursul decolării, zborului sau aterizării. Această reglementare nu a avut în vedere dauna ecologică și atingerile aduse mediului înconjurător în sine.

Exemplele la care m-am referit pun în evidență necesitatea de reglementare specială a consecințelor prejudiciabile ale unor activități care comportă un risc deosebit pentru mediu.

Așa cum doctrina a pus deja în evidență, teoria răspunderii obiective pentru risc a avut inițial la bază ideea că orice persoană fizică sau juridică care desfășoară o activitate ce poate provoca prejudicii are obligația de reparare a acestora, fără ca pentru aceasta atitudinea sa, culpabilă sau nu, să fie avută în vedere.

Răspunderea juridică în condițiile O.U.G 195/2005 are în vedere protecția mediului ca obiectiv de interes public major și asigurarea dezvoltării durabile a societății.

Asigurând un cadru legal de protecție integrală a mediului, ordonanța instituie, desigur, drepturi și obligații pentru toți “utilizatorii” acestuia și sancțiunile corespunzătoare în caz de neconformare.

Răspunderea juridică are, deci, un caracter special pentru domeniul pus în discuție.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pare a fi întemeiată pe încălcarea obligației legale pentru toate persoanele fizice și persoanele juridice de a proteja mediul. Asta nu înseamnă, însă, o derogare de la principiul general că oricine cauzează un prejudiciu trebuie să-l repare. Ceea ce va face specificitatea acestei răspunderi, așa cum vom vedea în cele ce urmează, sunt condițiile de angajare a răspunderii și modul de reparare a prejudiciului din punctul de vedere al autorului și al stabilirii victimei care are dreptul la reparație.

Articolul 81 al legii proclamă în mod expres caracterul obiectiv al răspunderii, independent de culpă.

Desigur, proclamarea principiului răspunderii obiective nu este tocmai o noutate, deoarece și până în prezent, în practică, pentru repararea prejudiciilor cauzate prin poluare, victima putea, la alegere, să-și întemeieze pretențiile pe art.1000, alin.1 Cod civil (răspunderea obiectivă) sau pe art.998-999 Cod civil (răspunderea pentru culpă).

Importanța acestei reglementări constă în aceea că, avându-se în vedere specificitatea daunei ecologice, s-a instituit prin puterea legii o răspundere care revine autorului faptei păgubitoare, ce nu poate invoca lipsa culpei sau să se prevaleze de o autorizație administrativă încercând să fie exonerat de răspundere. Așadar, victima nu va fi obligată să probeze culpa celui a cărui răspundere încearcă să o angajeze în vederea reparării prejudiciului.

Principiul răspunderii obiective este, de altfel, singurul în măsură să pună în aplicare principiul “poluatorul plătește”, răspunderea fiind angajată pentru riscul pe care-l prezintă activitatea pe care acesta o desfășoară, victima urmând să facă dovada prejudiciului (care în acest domeniu am văzut că prezintă destule obstacole) și faptul că acest prejudiciu este consecința activității poluatorului.

O.U.G. 195/2005 stabilește instituțiile care trebuie să-și asume răspunderea pentru aplicarea prevederilor în domeniul protecției mediului. Astfel, această răspundere revine autorității publice centrale pentru protecția mediului, Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, agențiilor regionale și județene pentru protecția mediului, Administrației Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, iar controlul respectării măsurilor de protecția mediului se realizează de către Garda Națională de Mediu, precum și de personalul specializat al autorităților de protecție a mediului și persoanele împuternicite de autoritatea competentă, conform legislației specifice în vigoare. Conform prevederilor acestei ordonanțe, activitățile economice și sociale cu impact asupra mediului vor fi autorizate în baza acordului de mediu și a autorizației de mediu.

Scopul instituirii răspunderii juridice în dreptul mediului este de a instituționaliza un regim juridic, prin care provocatorul unei pagube asupra mediului sau “poluatorul” să fie sancționat și obligat să plătească pentru remedierea pagubei pe care a produs-o.

Necesitatea introducerii unui regim specific de răspundere juridică în dreptul mediului este determinată de cauze concrete. Reglementările din domeniul mediului sunt constituite de ansamblul de norme și proceduri care au ca scop legiferarea protecției mediului. Eșecul conformării cu normele și procedurile în vigoare poate conduce doar la sancțiuni de ordin administrativ sau juridic. În schimb, răspunderea juridică în dreptul mediului introduce suplimentar față de reglementările în vigoare în domeniu și obligativitatea ca potențialul poluator să plătească pentru remedierea (până la o stare satisfăcătoare) sau compensarea pagubei provocate mediului. Introducerea regimului de răspundere juridică în domeniul mediului prezintă o serie de dificultăți, legate în special de faptul că nu toate formele de pagube pot fi remediate prin aplicarea răspunderii juridice în dreptul mediului. Suplimentar trebuie îndeplinite următoarele condiții:

• să existe unul sau mai mulți poluatori identificabili;

• paguba să fie concretă și cuantificabilă;

• să se poată stabili o legătură de cauzalitate între pagubă și poluatorul/poluatorii identificați.

Exemple:

a) de aplicare eficace, când paguba este provocată de:

• accidente industriale;

• o poluare graduală, cauzată de introducerea în mediu a unor substanțe sau deșeuri periculoase provenite din surse identificabile.

b) în care aplicarea este dificilă, de tipul unei poluări extinse și difuze, caz în care este imposibilă stabilirea unei legături între efectele negative generate asupra mediului și anumiți agenți poluatori individuali:

• modificările climatice provocate de emisiile de CO2 și celelalte gaze cu efect de

seră;

• declinul zonelor împădurite, cauzat de ploile acide;

• poluarea aerului provocată de trafic.

Răspunderea contravențională

Recurgerea la sancțiunile administrative reprezintă un mijloc foarte important în lupta împotriva poluării și a atingerilor aduse mediului prin alte activități antropice. Mai multe caracteristici ale acestor măsuri represive determină eficiența lor:

Constatarea și aplicarea sancțiunilor permit o mai mare rapiditate față de procedurile judiciare;

Măsurile dispuse sunt executorii, permițând o intervenție urgentă în cazul unor activități cu impact negativ asupra sănătății oamenilor și mediului, luarea unor măsuri de securitate etc.;

În general, organele însărcinate cu constatarea și aplicarea sancțiunii au în competența lor protecția mediului ca obiect de activitate, având pregătirea profesională și dotarea necesare pentru a urmări și controla aplicarea dispozițiilor legale din acest domeniu.

Contravenția presupune culpa sub toate formele ei, iar fapta, deși ilegală, prezintă un grad de pericol social mai mic decât infracțiunea.

În conformitate cu dispozițiile legale în vigoare cuprinse în Ordonanța nr. 195/2005 regimul sancționator aplicabil este regimul civil, contravențional și/sau penal, în funcție de fapta săvârșită. Regimul civil se referă la repararea prejudiciului cauzat prin poluare. Prejudiciul se apreciază în funcție de efectul negativ cuantificabil produs asupra sănătății omului, bunurilor, mediului în totalitatea sa, și nu de existența sau inexistența culpei titularului activității. Acoperirea prejudiciului cauzat se face, de regulă, prin compensații bănești, reparațiile în natură fiind, în cele mai multe cazuri, imposibile. Răspunderea contravențională este atrasă atunci când titularul activității săvârșește una dintre faptele care constituie contravenții, conform prevederilor ordonanței.

Contravențiile sunt sancționate cu amendă, diferit, în funcție de gravitatea faptelor săvârșite:

pentru persoanele fizice, minimul amenzii este de 6.500 lei, iar maximul de 30.000 lei;

pentru persoanele juridice, minimul amenzii este de 25.000 lei, maximul fiind de 80.000 lei

Sancțiunile ce se aplică faptelor ce sunt calificate drept contravenții sunt principale și complementare. Actele normative prin care se stabilesc contravenții trebuie să cuprindă descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice, în cazul sancțiunii cu amendă stabilindu-se limita minimă și cea maximă a acesteia.

În cazul unei sancțiuni contravenționale ce constă în cote procentuale din anumite valori se pot stabili și tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârșirea contravențiilor.

Cât privește sancțiunile contravenționale principale, în enumerarea legii, indiferent de domeniul în care se aplică, sunt: avertismentul, amenda contravențională, obligarea la prestarea unei munci în folosul comunității și închisoarea contravențională dacă nu există consimțământul contravenientului pentru aplicarea sancțiunii cu prestarea serviciilor.

Sancțiunile contravenționale complementare care, la prima vedere ar fi în măsură să asigure eficiența și să descurajeze repetarea faptelor contravenționale, sunt: confiscarea bunurilor destinate, folosite ori rezultate din contravenții, suspendarea sau anularea avizului acordat, a acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități, închiderea unității, blocarea contului bancar, suspendarea activității agentului economic, retragerea licenței sau avizului, pentru anumite operațiuni ori activități de comerț exterior, temporar sau definitiv, desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.

Reglementarea legală precizează de asemenea că prin legi speciale se pot stabili și alte sancțiuni principale sau complementare.

Domeniul protecției mediului poate fi, prin specificitatea sa, un domeniu de excelență pentru reglementarea altor contravenții prin legi speciale.

Prin prevederile legii se precizează în ce constă fiecare sancțiune contravențională, categoriile, destinatarii la care se aplică și se precizează în mod expres că sancțiunea contravențională are caracter administrativ, stabilindu-se totodată limita minimă și cea maximă în funcție de categoria actului normativ prin care sunt stabilite. O dată cu aprobarea prin Legea 180/2002 a OG nr. 2/2001 s-a modificat alin 5 și s-a introdus un alineat nou 6 prin care se dispune ca sancțiunea aplicată să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, iar sancțiunea complementară să fie aplicată în funcție de natura și de gravitatea acestei fapte.

Dat fiind faptul că beneficiul realizat prin unele activități poluante este adeseori considerabil și, poate, cu atât mai mult cu cât nu se respectă dispozițiile legale privind protecția mediului, titularii unor asemenea activități înțeleg să suporte amenzile contravenționale și să repete necontenit faptele astfel sancționate, câștigând, în fapt, „un drept de a polua”(Ronald Coase) plătit cu amenzi.

Aplicarea sancțiunilor contravenționale complementare, cum ar fi, de pildă, suspendarea sau anularea autorizațiilor, a activității sau blocarea contului bancar, nu mai îngăduie celor în cauză să repete cu obstinație faptele contravenționale. Este, așadar, vorba despre o soluție legală cu adevărat așteptată și eficientă.

În situația în care contravenientul obține anularea sancțiunii contravenționale principale și, pe cale de consecință, se anulează și cea complementară se ridică problema, care ar fi urmările în cazul în care între timp s-ar fi blocat contul bancar ori s-ar fi suspendat activitatea.

Alte categorii de contravenții specifice se referă la încălcarea obligațiilor legale privind:

cererile de autorizare;

protecția ecosistemelor terestre;

măsurile și dotările antipoluante;

-standardele și limitele maxime admisibile;

producerea, comercializarea, utilizarea, evidențierea, stocarea, transportarea substanțelor și deșeurilor periculoase, a îngrășămintelor chimice și pesticidelor;

nerefacerea cadrului natural etc.

Legea prevede în mod expres că numai persoanele împuternicite din cadrul autorităților publice centrale și teritoriale pentru protecția mediului, precum și din cadrul administrației publice locale de către comisarii și subcomisarii de poliție și de personalul Ministerului Apărării împuternicit în domeniile sale de activitate conform atribuțiilor stabilite prin lege, au calitatea să constate contravențiile și să aplice sancțiunile.

Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravențiilor și de aplicare a sancțiunilor se pot face în termen de 30 de zile de la data comunicării la judecătoriile competente.

Răspunderea contravențională, căreia nu-i putem nega utilitatea, are marele neajuns de a permite “recidiva” contravențională (ceea ce în dreptul penal nu se poate întâmpla) astfel încât, prin repetarea faptelor ilegale să se perpetueze o stare cu impact negativ asupra mediului cu prețul plății repetate a amenzilor, care în anumite condiții poate fi convenabil pentru contravenient.

De aceea, doctrina propune ca repetarea unor contravenții să atragă după sine sancțiunea penală., soluție ce se regăsește în reglementarea privind fondul de mediu prin Legea 73/2000, modificată și completată prin OUG 86/2003, art 13.

Dreptul penal ca instrument de protejare a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos se reflectă în răspunderea penală pentru încălcarea normelor privind protecția mediului care se înscrie în principiile răspunderii infracționale, specificul angajării ei fiind determinat de natura obiectului ocrotit de lege și a particularităților relațiilor sociale din acest domeniu.

Caracterul penal este dat de gradul de pericol social ridicat pe care îl prezintă fapta, ea trebuind să înfățișeze o serioasă amenințare pentru mediu, sănătatea și viața oamenilor și a oricăror forme de viață.

Pentru angajarea răspunderii penale, faptele incriminate ca infracțiuni trebuie săvârșite cu vinovăție.

Codul penal român, cu toate modificările și completările aduse prin Legea nr.88/1992, nu cuprindea decât puține dispoziții privind incriminarea unor fapte periculoase din domeniul protecției.

Multe infracțiuni sunt reglementate prin legi speciale adoptate în măsura în care au apărut reglementări sectoriale de protecție a mediului. În acest sens am putea cita: protecția și asigurarea calității apelor – Legea nr.107/1996, Legea 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura, Legea 645/2002 privind prevenirea, reducerea și controlul integrat al poluării, Legea 103/1996 privind fondul cinegetic și protecția vânatului, Legea 26/1996 – Codul silvic, Legea 655/2002 privind protecția atmosferei etc, exemplele desigur putând continua.

Aceste reglementări dispersate nu sunt rezultatul unei concepții unitare privind infracțiunile specifice domeniului dreptului mediului. Și la noi, ca și în alte țări, sancțiunile penale au urmat pas cu pas procesul de elaborare a regulilor politicilor în materia mediului, lipsind o abordare globală ce și-ar fi putut găsi locul în chiar codul penal.

Prin Legea 301 din 2004 (publicată în M. Of. nr 575 din 29 iunie 2004) a fost adoptat noul Cod penal intrat în vigoare pe 29 iunie 2005, potrivit art 512 din acest Cod. Noul Cod penal răspunde exigențelor actuale ale societății noastre precum și dezvoltarea științelor juridice și contribuției practicii judiciare.

La nivelul principiilor și al conceptelor s-au înregistrat modificări și completări.

În domeniul protecției mediului, apare pentru prima dată, la titlul VIII –Crime și delicte de pericol public incriminarea în cadrul capitolului V art 395-405 a faptelor care constituie crime și delicte contra mediului înconjurător.

O primă constatare este aceea că, mediul este tratat ca o victimă a faptelor astfel incriminate de legea penală.

Într-un studiu comparativ privind noul Cod penal și Codul penal anterior George Antoniu arată că sunt crime și delicte contra mediului „încălcarea regulilor privind protecția mediului, a regulilor privind protecția apei, a regulilor privind gospodărirea apelor, a utilizării apei potabile, distrugerea lucrărilor de protecție a apelor, încălcarea regulilor privind protecția solului, a fondului forestier, poluarea fonică și poluarea accidentală.”

Legea 301 din 2004 a fost abrogata, în momentul de fata noul Cod Penal fiind adoptat prin Legea nr.286/2009. În acest nou cod penal s-a renunțat la prevederea infracțiunilor de mediu.

Faptele incriminate ca infracțiuni prin O.U.G. 195/2005

(1)Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă penală de la 55000 lei (RON) la 60000 lei (RON), următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

1. arderea miriștilor, stufului, tufărișurilor și vegetației ierboase din ariile protejate și de pe terenurile supuse refacerii ecologice;

2. poluarea accidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcționării instalațiilor, echipamentelor tehnologice și de tratare și neutralizare, menționate în prevederile acordului de mediu și/sau autorizației/autorizației integrate de mediu.

(2)Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă penală de la 65000 lei (RON). la 70000 lei (RON), următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

1. poluarea prin evacuarea, cu știință, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deșeuri sau substanțe periculoase;

2. nerespectarea restricțiilor sau interdicțiilor stabilite pentru protecția apei și a atmosferei, prevăzute de actele normative în vigoare;

3. folosirea de momeli periculoase și de mijloace electrice pentru omorârea animalelor sălbatice și a peștilor, în scopul consumului sau al comercializării;

4. producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav sănătatea umană;

5. nerespectarea restricțiilor și a interdicțiilor la vânat și pescuit ale unor specii protejate sau oprite temporar prin lege și în zonele cu regim de protecție integrală, potrivit reglementărilor specifice;

6. continuarea activității după suspendarea acordului de mediu sau autorizației/autorizației integrate de mediu;

7. nesupravegherea și neasigurarea depozitelor de deșeuri și substanțe periculoase, precum și nerespectarea obligației de depozitare a îngrășămintelor chimice și produselor de protecție a plantelor numai ambalate și în locuri protejate;

8. prezentarea, în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra mediului, a bilanțului de mediu sau a raportului de amplasament a unor concluzii și informații false;

9. producerea și/sau importul în scopul introducerii pe piață și utilizarea unor substanțe și preparate periculoase, fără respectarea prevederilor actelor normative în vigoare și introducerea pe teritoriul României a deșeurilor de orice natură în scopul eliminării acestora;

10. importul și exportul unor substanțe și preparate periculoase interzise sau restricționate;

11. transportul și tranzitul de substanțe și preparate periculoase, cu încălcarea prevederilor legale în vigoare;

12. omisiunea de a raporta imediat despre orice accident major;

13. producerea, livrarea și utilizarea îngrășămintelor chimice și a produselor de protecție a plantelor neautorizate;

14. desfășurarea de către persoanele juridice de activități cu organisme modificate genetic sau produse ale acestora, fără a solicita și obține acordul de import/export și/sau autorizațiile prevăzute de reglementările specifice;

15. cultivarea plantelor superioare modificate genetic de către persoanele fizice și juridice fără autorizație din partea autorității publice competente pentru agricultura și fără contract cu titularii autorizațiilor de introducere deliberata în mediu și pe piața a organismelor modificate genetic.

(3)Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani, următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

1. nerespectarea interdicțiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de protecție a plantelor sau îngrășăminte chimice;

2. provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiații ionizante, a contaminării mediului și/sau a expunerii populației la radiații ionizante, omisiunea de a raporta prompt creșterea peste limitele admise a contaminării mediului, aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenție în caz de accident nuclear;

3. descărcarea apelor uzate și a deșeurilor de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale sau provocarea, cu știință, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanțe sau deșeuri periculoase.

(4)Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani, următoarele fapte:

1. continuarea activității după dispunerea încetării acesteia;

2. neluarea măsurilor de eliminare totală a substanțelor și preparatelor periculoase care au devenit deșeuri;

3. refuzul intervenției în cazul poluării accidentale a apelor și a zonelor de coastă;

4. refuzul controlului, la introducerea și scoaterea din țară a substanțelor și preparatelor periculoase precum și introducerea în țară a culturilor de microorganisme, plante și animale vii din flora și fauna sălbatică, fără acordul eliberat de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului;

5. aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenție în caz de accident nuclear;

6. provocarea, cu știință, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanțe sau deșeuri periculoase.

(5)În situația în care infracțiunile pedepsite conform alin. (3) și (4) au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de persoane, au avut vreuna dintre urmările prevăzute în art. 182 din Codul penal ori au cauzat o pagubă materială importantă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, iar în cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei naționale, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

(6)Tentativa se pedepsește.

Analizând infracțiunile din noul Cod penal și pe cele din enumerarea legii (art.85) sunt enumerate mai multe grupe de infracțiuni. Referitor la dreptul omului la un mediu sănătos , sunt reglementate infracțiuni care pun în pericol viața ori sănătatea oamenilor, fauna sau flora

La alineatul 2 se încriminează ca infracțiuni faptele de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală.

Deși există un cadru formal, nu putem spune că în România mediul este apărat corespunzător. Dacă facem o statistică a spețelor de mediu vom constata că România ocupă unul dintre ultimele locuri din Europa. Din păcate, ONG-urile existente nu au suficiente resurse financiare și umane pentru a fi mai active, iar din partea instituțiilor statului, începând cu Ministerul Mediului, Ministerul Justiției și Ministerul Public nu a existat un efort de întâmpinare și încurajare a creșterii gradului de adresabilitate în justiție pentru problemele de mediu, în condițiile în care nu se poate spune că România nu este o țară poluată.

2.3. Drepturi și garanții ale cetățenilor din perspectiva mediului.

Conform art. 5, O.U.G NR.195/2005: “Statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, garantând în acest scop: a) accesul la informația privind mediul, cu respectarea condițiilor de confidențialitate prevăzute de legislația în vigoare; b) asocierea în organizații pentru protecția mediului; c) consultarea în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii și legislației de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor și programelor; d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția mediului, autorităților administrative și/sau judecătorești, după caz, în probleme de mediu; e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.”

În doctrina juridică, dar și în practică, se afirmă tot mai pregnant după cum vedem problema recunoașterii și garantării dreptului fiecărui individ la un mediu sănătos. El este indisolubil legat de ocrotirea mediului și derivă din necesitatea absolută a dezvoltării personalității umane într-un mediu curat, sănătos și frumos. Acest lucru nu este posibil decât prin diminuarea substanțială a poluării, care în prezent înregistrează cote alarmante.

Garanțiile privesc:

a) accesul la informații referitoare la calitatea mediului, care, după modificarea și completarea prin OUG nr.91/2002, este „accesul la informarea privind mediul cu respectarea condițiilor de confidențialitate prevăzute de legislația în vigoare”;

b) dreptul de a se asocia în organizații de apărare a calității mediului;

c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislației și normelor de mediu, eliberarea acordurilor și a autorizațiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului și de urbanism;

d) dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociații autorităților administrative sau judecătorești în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;

e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Dacă toate aceste garanții legale sunt mai mult sau mai puțin firești, fiind cuprinse disparat și în alte reglementări ce aparțin dreptului civil, dreptului administrativ, dreptului constituțional sau altor ramuri de drept, este demn de evidențiat mai ales dreptul oricărei persoane fizice, nemijlocit sau prin intermediul unei asociații, de a dobândi legitimitatea procesuală activă pentru prevenirea sau repararea unor prejudicii suferite de mediu și care, în mod obișnuit nu pot fi socotite o daună directă.

Prin aceasta, legislația noastră a devenit o legislație de avangardă în repararea prejudiciului ecologic suferit de “bunuri elemente ale mediului” care, prin natura lor, în general, nu sunt apropiabile și deci nu pot fi considerate ca obiecte ale unui prejudiciu direct ce poate fi constatat în patrimoniul persoanelor fizice sau al persoanelor juridice.

Dreptul la informație, reglementat distinct la nivel constituțional în cuprinsul Articolului 31 al Constituției României, este un drept nou, receptat din marile instrumente juridice internaționale din domeniu.

Potrivit Constituției României, dreptul la informație garantează accesul oricărei persoane la orice informație de interes public, în conformitate cu prevederile art. 31 alin. (1). Art. 31 alin. (2) din Constituție stabilește obligația pentru autoritățile publice de a pune la dispoziția cetățenilor: informațiile în general, informațiile despre evenimente sau acțiuni adoptate de către autoritățile publice și informații de interes general. Anumite categorii de informații sunt însă exceptate de la liberul acces al publicului, iar unele informații pot fi furnizate numai în anumite cazuri și condiții, cum ar fi: informații ce privesc acțiuni în instanță sau anchete parlamentare, penale, disciplinare ori alte investigații, activități comerciale sau industriale pentru care sunt prevăzute clauze de confidențialitate cum ar fi clauza de confidențialitate comercială sau industrială, confidențialitatea unor date personale.

Unii autori consideră că dreptul la un mediu sănătos are un anume specific, concretizat în câteva trăsături particulare – comparativ cu celelalte drepturi fundamentale – care, alături de cele generale deținute de oricare drept fundamental, îi conturează personalitatea. Trăsăturile în cauză, acceptate și de alți autori , sunt:

1) caracterul pozitiv al acestui drept, motiv pentru care statul trebuie, în virtutea caracterului social și a obligațiilor constituționale pe care le are, să ia măsuri pentru refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic și crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții;

2) acest drept nu este un drept fundamental la un mediu ideal, care este imposibil de definit, ci la un mediu care trebuie să fie protejat pentru a oferi ființei umane și colectivelor sănătate, echilibru ecologic, calitate a vieții, decență în viață, curățenie și siguranță a traiului;

3) este unicul drept fundamental care necesită existența unui element temporal, pentru că acesta nu este reglementat și recunoscut numai pentru generațiile prezente, ci și pentru cele viitoare;

4) sub aspectul procedural, protejarea unui asemenea drept presupune un anumit specific. Explicația constă în faptul că mediul poate fi protejat numai prin măsuri preventive. Prevenirea trebuie să se realizeze prin decizii și, mai ales, ca urmare a informării prin participarea opiniei publice. Informarea și participarea trebuie să se facă, pe cât posibil, în prealabil. Dauna ecologică produsă echivalează cu neconservarea și neprotejarea mediului, uneori fiind ireversibilă, responsabilitatea pentru impactul ecologic produs, uneori, nemaiavând decât un rol educativ, nu și reparator. Cu alte cuvinte, în domeniul acestui drept, esențială este prevenirea și nu caracterul reparator al răspunderii pentru daune ecologice. O asemenea idee este scoasă în evidență și de dificultățile întâmpinate și sesizate de doctrină în legătură cu stabilirea răspunderii și, mai ales, cu întinderea și dovada daunei ecologice.

5) necesitatea informării asupra protecției mediului și a participării tuturor, acest drept creând drepturi și obligații pentru toți, nu numai pentru stat. Trăsătura dată, în opinia savantului Al. Kiss, îl prefigurează atât ca un drept, cât și ca o obligație și impune statului îndatorirea de a institui structurile adecvate care să permită cetățenilor să se achite de o asemenea obligație. Această participare este temeiul realizării dreptului fundamental;

6) calitatea subiecților acestui drept fundamental. Una dintre problemele discutate în literatura de specialitate, se referă la particularitățile acestui nou drept fundamental, a fost aceea privind titularul său, astfel spus, „dreptul la mediu trebuie considerat ca un drept al persoanei umane, beneficiar (unic) privilegiat al conservării naturii, ori el înglobează în câmpul său de protecție întreg mediu? Este un drept al individului ori un drept al naturii ?” (M.A. Mekouar). Consider că titular al unui asemenea drept nu poate fi decât ființa umană, întrucât un asemenea drept trebuie recunoscut doar în funcție de viața umană. Însă omul trebuie considerat ca parte componentă a mediului. Protejând omul, este necesar să protejăm mediul, iar protejarea celui din urmă înseamnă implicit protejarea ființei umane. În concluzie, omul nu poate fi separat de mediul său, cel puțin din punctul de vedere juridic;

7) necesitatea garantării acestui drept atât la nivel național, cât și la nivel internațional, având în vedere mai ales consecințele pe care le poate avea degradarea mediului. În principiu, dreptul la un mediu sănătos și echilibrat presupune:

dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activități care pot afecta mediul, sănătatea și bunăstarea oamenilor, precum și dezvoltarea durabilă;

dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului;

accesul la resursele de apă și hrană adecvate;

dreptul la un mediu de muncă sănătos;

dreptul la condiții de locuit, de folosire a terenurilor și la condiții de viață într-un mediu sănătos;

dreptul la asistență în caz de catastrofe atât naturale, cât și produse de om;

dreptul de a beneficia de folosința durabilă a naturii și a resurselor acesteia;

dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii.

Prin aderarea României la Uniunea Europeană, cetățenii români au devenit cetățeni ai Uniunii Europene. Începând cu 1 ianuarie 2007, cetățenii români care călătoresc în afara teritoriului național beneficiază, atât pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, cât și pe teritoriul statelor terțe, de drepturile conferite de tratatele Uniunii Europene tuturor cetățenilor europeni. Comisionarul European de mediu al UE, Stavros Dimas afirma: “Conformarea cu legislația de mediu a UE ajută Statele membre nu numai la protejarea biodiversității lor bogate și a resurselor naturale dar și la oferirea cetățenilor lor a unor împrejurimi sigure și plăcute așa cum merită”.

CAPITOLUL 3

DREPTUL FUNDAMENTAL AL OMULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS ÎN SISTEMUL COMUNITAR ȘI ÎN CEL INTERNAȚIONAL

3.1.Reglementări juridice comunitare.

După o istorie ce depășește 50 de ani, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale asigură, prin instituțiile pe care le-a creat, o protecție eficace a drepturilor omului.

Gomien Donna susține: „Convenția europeană este primul instrument internațional în domeniul drepturilor omului care are drept scop protecția unui larg evantai de drepturi civile și politice, care, pe de o parte, îmbracă forma unui tratat ce aduce din punct de vedere juridic constrângeri pentru Înaltele Părți Contractante, iar, pe de altă parte, instaurează un sistem de control asupra aplicării drepturilor la nivel intern” . În acest context, prin Convenția europeană s-a instituit unul dintre cele mai remarcabile mecanisme de control și garanție asupra respectării drepturilor fundamentale inerente fiecărei ființe umane” .

În Convenția europeană nu sunt consemnate noțiunile de „mediu înconjurător” și de „drept la un mediu sănătos”. Aparent, acest drept nu face parte din categoria drepturilor și libertăților pe care ea le garantează. De altfel, neincluderea acestui drept printre cele protejate de Convenția europeană se poate explica ținând cont de faptul că acțiunile antropogene asupra mediului, la momentul adoptării ei, nu intrau în centrul atenției opiniei publice. Dar este foarte posibil că astfel de reglementări vor fi prevăzute în viitor de dreptul convențional. Acest argument poate fi dedus din lucrarea semnată de Diana Sârcu, care menționa: „Consiliul Europei studiază de mai mulți ani modul în care protecția drepturilor omului, într-o societate în evoluție, trebuie să se lărgească. Una dintre metodele folosite constă în extinderea listei drepturilor apărate prin mecanismul Convenției, redactându-se protocoalele pe care statele sunt invitate să le semneze și să le ratifice (de exemplu Protocoalele 6 și 7)”.

În opinia savantului român C. Bârsan chiar dacă dreptul la un mediu sănătos a făcut obiectul a numeroase reglementări internaționale, importanța Convenției și a jurisprudenței C.E.D.O. în această materie este determinantă în a stabili în ce măsură dreptul vizat este transformat într-un drept subiectiv apărat de Convenția europeană și în ce măsură indivizii pot invoca dreptul subiectiv la un mediu înconjurător sănătos, cu obligația corelativă ce revine statelor în fața organelor Convenției.

Recunoscând mai târziu importanța dreptului la un mediu sănătos, în special, o dată cu înregistrarea la scară internațională a crizelor ecologice, și acționând din necesitatea de a acoperi lipsa de consacrare expresă în textul convențional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recurs la tehnica „protecției indirecte”, care permite extinderea protecției unor drepturi recunoscute de Convenția europeană asupra drepturilor care nu sunt prevăzute de aceasta. Astfel, prin „atracție” și sub acoperirea prevederilor art. 8 alin. (1) al Convenției europene, care recunoaște „dreptul oricărei persoane la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței”, dreptul la un mediu ambiant sănătos a fost introdus în câmpul Convenției. Iar sub acoperirea prevederilor art. 6 paragraful 1 al aceleiași Convenții, care garantează dreptul la un proces echitabil, a fost posibilă aplicarea unui alt drept ecologic al omului – dreptul de acces la justiție în materie de mediu prevăzut expres de Convenția de la Arhus. Jurisprudența Curții Europene a ajuns la garantarea protecției dreptului la un mediu sănătos ca un drept individual sub trei aspecte principale:

apartenența sa la conținutul dreptului garantat de art. 8 alin. (1) din Convenție;

existența unui drept la informare privind calitatea mediului și pericolele pentru mediu (art. 10 din Convenție);

existența unui drept la un proces echitabil în materie (art. 6 din Convenție).

De-a lungul timpului, jurisprudența Curții Europene a dezvoltat o concepție de „viață privată” în înțelesul art. 8 alin. (1) din Convenție și, de fapt, această interpretare dinamică și flexibilă a permis „indirect” apărarea dreptului la un mediu sănătos, acesta fiind considerat o parte componentă a vieții private.

Legislația europeană privind protecția mediului înconjurător a fost inițiată cu prilejul unei conferințe a șefilor de state sau guverne desfășurată în octombrie 1972, unde s-a stabilit că este esențială existența unei politici comune pentru protecția mediului.

La momentul actual, sunt în vigoare aproximativ 600 de acte normative Comunitare privind protecția mediului, în jur de 200 de directive, 92 de reglementari și 236 decizii. O serie de programe de acțiune oferă cadrul pentru această legislație. Consiliul a adoptat "Programul Comunitar de politici și măsuri în legătură cu mediul și dezvoltarea durabilă" pe 15 și 16 decembrie 1992. De la modificarea Tratatului de la Roma prin Tratatele de la Maastricht și Amsterdam, baza legală a politicii Comunitare privind mediul o constituie Articolele 174 până la 176 ale Tratatului C.E.

Modificarea preambulului și a Articolului 2 [B] a Tratatului U.E. subliniază principiul dezvoltării durabile, ce constituie în prezent unul din obiectivele principale ale U.E. Articolul 6 [3c] din Tratatul C.E. menționează explicit necesitatea ca problematica protecției mediului să fie integrată în toate politicile sectoriale ale Comunității. Această nouă clauză are aplicabilitate extinsă; prin faptul că a fost mutată din articolul referitor la mediu la începutul tratatului într-o poziție importantă, conducerea U.E. a vrut să-și sublinieze angajamentul față de obiectivul dezvoltării durabile; în actul final Comisia se angajează să realizeze studii de evaluare a impactului, în cazul propunerilor ce pot avea grave repercusiuni asupra mediului. Conform Articolului 174 al Tratatului C.E., politica de mediu a Comunității se bazează pe următoarele principii: precauție, prevenire, îndepărtarea sursei de poluare și "cel care poluează plătește". Articolul 95 [100a] (3) al T.E.C. prevede în mod expres că "sănătatea, siguranța, protecția mediului" trebuie să se bazeze pe "un grad ridicat de protecție, având în vedere în special ultimele evoluții susținute de descoperiri științifice. Parlamentul European și Consiliul vor urmări atingerea acestui obiectiv, în limitele puterilor cu care sunt investite".

Uniunea este astfel angrenată în implementarea unei politici active privind protecția solului, a apei, climei, aerului, a florei și faunei. În conformitate însă cu principiul subsidiarității, Uniunea se va ocupa de probleme de mediu doar atunci când ar putea acționa mai eficient decât o pot face guvernele naționale sau regionale. Dovada că protecția mediului constituie o prioritate pentru țările din Uniunea Europeana este faptul că în chiar tratatul de bază al Comunității Europene, în articolul 2 din secțiunea principiilor de bază, se stipulează că rolul U.E. este acela de a promova "o dezvoltare armonioasă, echilibrată și susținută a activității economice", precum și "un nivel înalt de protecție și îmbunătățire a mediului…". Mai mult, articolul 174 reiterează ideea că politica de mediu a Comunității "va fi bazată pe principii de precauție și pe principii conform cărora trebuie luate măsuri preventive astfel ca daunele asupra mediului să fie înlăturate prioritar de către sursă, iar cel care se face vinovat de poluare să plătească". În final, articolul 6, introdus în urma Tratatului de la Amsterdam, stipulează că "protecția mediului trebuie integrată în definirea și implementarea politicilor comunitare". Analiza desfășurării procesului cooperării ecologice europene pe parcursul anului 1991-2003 permite de a face unele generalizări și concluzii. Astfel printre rezultatele de bază ale acestui proces fac parte următoarele:

Au fost elaborate rapoartele calității mediului în Europa. Ele creează un suport informațional solid pentru evaluarea tendințelor calității mediului în Europa și identificării priorităților acțiunilor de protecția a lui. S-a creat un mecanism de colaborare a țărilor europene cu Agenția Europeană de Mediu, care permite de a monitoriza atât starea mediului pe tot continentul european, precum și activitățile în acest domeniu.

Au fost elaborate un șir de documente strategice, pan-europene care constituie baza necesară pentru coordonarea activităților de protecție a mediului într-un domeniu sau altul sau într-o regiune sau alta de pe continentul european.

S-a pus o bază solidă a cooperării ecologice Est-Vest prin acordarea masivă țărilor din Europa Centrală și de Est și Noile State Independente a asistenței tehnice și investițiilor din partea țărilor occidentale și Instituțiile Financiare Internaționale. Au fost create în scopul facilitării acestei cooperări două structuri specializate (Grupul Special de lucru pe Planurile naționale de acțiuni și Comitetul de Pregătire a Proiectelor) care au contribuit la transferul de Know-How, de tehnologii, coordonarea și atragerea în regiune a asistenței tehnice și investițiilor. În decursul anilor 1993-2000 au fost aprobate circa 60 de proiecte mari investiționale în valoare de peste 4 miliarde Euro.

Aplicarea ideologiei Programului de acțiuni și elaborarea Planurilor naționale au permis de a perfecționa esențial politica ecologică în statele în tranziție, de a întări sistemele instituționale ale protecției mediului, de a majora nivelul conștiinței ecologice.

S-a produs o accelerare a interacțiunilor în problemele de mediu și s-a creat un parteneriat respectiv între instituțiile de mediu, cercurile de business, sectorul privat, sindicate, organizațiile neguvernamentale, parlamentari ș.a. Eforturile acestor părți sunt concentrate asupra diferitor aspecte care țin însă de o mișcare spre dezvoltarea durabilă pe continentul european.

Procesul “Mediul înconjurător pentru Europa” a permis de a menține problemele de mediu ca prioritate în spectrul politic al diferitor țări, deși în multe din ele condițiile social-economice rămân nefavorabile.

Toate țările europene au conștientizat necesitatea integrării cerințelor protecției mediului în toate sectoarele social-economice. Guvernele multor state elaborează în acest sens programe generale sau ramurale bazate pe ecologizarea diferitor domenii ale economiei naționale.

Desfășurarea procesului dat a creat premise favorabile pentru o participare activă a publicului. În rezultat au fost elaborate atât în plan național, cât și internațional un șir de documente care facilitează accesul publicului la informația de mediu, la luarea deciziilor și justiția de mediu. La general, conștientizarea ecologică a populației pe continentul european s-a ridicat la o treaptă mai înaltă.

S-au intensificat activitățile orientate spre elaborarea planurilor subregionale de acțiuni care țin de protecția mediului pentru diferite zone concrete, bazine ale râurilor, mărilor. Concomitent se întreprind acțiuni practice ce țin de conservarea naturii într-o zonă sau alta, s-a pus baza creării Rețelei Ecologice Europene. Se întreprind măsuri coordonate în vederea soluționării unor probleme ecologice concrete.

Astfel la finele anilor ‘90 s-a ameliorat situația în ceea ce privește reducerea producerii și utilizării substanțelor ce distrug stratul de ozon, s-a redus riscul poluării accidentale, s-a redus poluarea bazinului aerian cu particule solide, cu oxizi de sulf și azot ș.a.

Procesul “Mediul înconjurător pentru Europa” devine un proces stimulator atât pentru desfășurarea unor procese pan-europene paralele cum ar fi mediul și sănătatea], protecția pădurilor ș.a., cât și pentru procesele politice orientate spre integrarea europeană.

În privința ajustării cadrului instituțional potrivit standardelor europene, putem spune că sunt importante următoarele acțiuni de consolidare a potențialului instituțional:

revederea sferei de competență și reorganizarea structurală a instituțiilor ce gestionează resursele naturale și celor de mediu;

desconcentrarea și descentralizarea managementului potențialului natural, delimitarea clară a competențelor autorităților publice locale în domeniu, reieșind din considerente de eficientizare a acțiunilor manageriale;

implementarea abordării zonale în managementul de mediu;

perfecționarea mecanismelor economice de protecție a mediului și utilizare rațională a resurselor naturale;

revizuirea actelor legislative și normative în vigoare, ajustarea sau elaborarea, după caz, a mecanismelor de aplicare a lor (Legea privind ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate și neproductive, Legea pentru modificarea Codului cu privire la contravențiile administrative);

armonizarea bazei legislative și normative cu cea a Uniunii Europene.

Din cele menționate anterior putem conchide, că politica mediului este chemată să stabilească strategiile, metodele și mijloacele implicate în acțiunile desfășurate pe plan național pentru prevenirea și combaterea poluării, pentru îmbunătățirea condițiilor de mediu. Prin urmare, politica de mediu se definește în strânsă legătură cu întreaga activitate desfășurată pe plan național sau în cadrul colaborării internaționale în diverse domenii privind protecția mediului înconjurător.

Această activitate nu poate neglija evaluarea situațiilor reale ale mediului pe plan local, național, zonal și internațional, care presupune o politică realistă de constatare a situației, constatarea reală a influențelor negative asupra calității mediului, stabilirea instituționalizată a măsurilor naționale și internaționale a mijloacelor de care se pot servi statele pentru protejarea mediului.

Măsurile politice și legislative adoptate în domeniul mediului de către Uniunea Europeană (UE) sunt măsuri guvernate de dreptul comunitar, respectiv dreptul comunitar al mediului.Politica în domeniul mediului vizează următoarele obiective: protecția mediului; ameliorarea calității sale; protecția sănătății publice; utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale; promovarea măsurilor la nivel internațional privind rezolvarea problemelor mediului.

Instrumentele utilizate: dispoziții legislative, în special directive fixând norme de calitate de mediu (niveluri de poluare); norme aplicabile procedurilor industriale (norme de emisii, de concepție, de exploatare); norme aplicabile produselor (limite de concentrație sau de emisie pentru un produs dat); programe de acțiune în favoarea protecției mediului; programe de ajutor financiar.

În acest sens se impune precizarea următoarelor aspecte:

• Sintagma „acquis comunitar” se utilizează pentru a desemna:

a) legislația primară – fundamentul juridic al înființării și funcționării comunității, constând în Tratatele Constitutive (supuse amendamentelor ulterioare);

Tratatele Constitutive reprezintă izvorul cu cea mai mare forță juridică în ordinea juridică comunitară, toate celelalte izvoare fiindu-le subordonate. Tratatele constitutive, care reprezintă dreptul comunitar primar, sunt cele care au instituit Comunitatea Europeană a Carbunelui și Oțelului (semnat la Paris la 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 23 iulie 1952), Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (tratate semnate la Roma la 25 martie 1957, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958), precum și revizuirile pe care acestea le-au suportat după intrarea lor în vigoare. Dintre ultimele, pot fi menționate:

tratatul de instituire a Consiliului unic și a Comisiei unice a Comunităților, semnat la 8 aprilie 1965 la Bruxelles, intrat în vigoare în 1967;

tratatele bugetare din 22 aprilie 1970 de la Luxemburg și 22 iulie 1975 de la Bruxelles, prin care au crescut competențele financiare ale Parlamentului și a fost creată Curtea de Conturi;

decizia din 20 septembrie 1976 referitoare la alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin sufragiu universal direct;

ratatele de aderare;

Actul Unic European, semnat la 28 februarie 1986, în vigoare de la 1 iulie 1987;

Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992, în vigoare la 1 noiembrie 1993, asupra Uniunii Europene, care prin titlurile II, III și IV și dispozițiile finale, a modificat unele prevederi ale tratatelor CECO, Euratom și CEE, devenită Comunitatea Europeană;

Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999, care nu se substituie celorlalte tratate, ci se adaugă acestora;

Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, neratificat încă de toate statele membre ale Uniunii și care s-a dorit să ofere soluții la problemele privind reforma instituțională a UE în perspectiva lărgirii.

Tratatele constitutive au funcția unei "constituții" în măsura în care ele creează instituții cărora le atribuie competențe.

Obiectivele politicii UE în domeniul mediului prevăzute în Tratate sunt:

• conservarea, protejarea și îmbunătățirea calității mediului;

• protejarea sănătății umane;

• utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale.

Realizarea acestor obiective a fost și este urmărită prin promovarea cu începere din anul 1973 a unei serii de Programe de acțiune în domeniul mediului. În prezent se află în curs de derulare cel de-al șaselea program, sugestiv intitulat „Viitorul nostru: alegerea noastră”. UE consideră necesară promovarea de măsuri la nivel internațional pentru tratarea problemelor de mediu la nivel regional sau global. Acțiunea la nivel internațional este necesară pentru patru probleme de mediu majore:

• modificările climatice;

• epuizarea stratului de ozon;

• pierderea biodiversității;

• defrișările.

Aspectele politicii din domeniul mediului care trebuie luate în considerare și avute în vedere la elaborarea legislației secundare, conform prevederilor conținute în legislația primară sunt:

• datele științifice și tehnice disponibile;

• condițiile de mediu din diferite regiuni ale UE;

• beneficiile și costurile potențiale pe care le generează luarea sau nu a unor măsuri.

b) legislația secundară – actele juridice adoptate de instituțiile europene investite cu aceste puteri prin prevederile Tratatelor (directive, regulamente, decizii, recomandări și opinii);

– cazurile Curții Europene de Justiție;

– declarații și rezoluții adoptate de UE;

– măsurile UE legate de al doilea și al treilea pilon pe care este fundamentată;

– acordurile internaționale la care UE este parte.

Sintagma „acquis comunitar în domeniul mediului” se referă la acea parte a acquisului comunitar care acoperă problemele privind mediului, totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea instituțiilor UE și care reflectă obligațiile specifice și activitatea acestor instituții precum și acțiunile și politicile comunitare. Din 2002 UE a dezvoltat peste 900 de documente referitoare la legislația de mediu concentrate pe domenii prioritare cum ar fi : poluarea apei și a aerului, gestiunea deșeurilor și chimicalelor, biotehnologia, protecția naturii, poluarea industrială și managementul riscului, zgomot și protecția împotriva radiațiilor

Politica comunitară de mediu urmărește să promoveze dezvoltarea durabilă și să protejeze mediul înconjurător pentru generațiile prezente și viitoare. Aceasta se bazează pe integrarea politicii de mediu în celelalte politici comunitare, pe acțiuni preventive, pe principiul poluatorul plătește, pe lupta împotriva deteriorării mediului înconjurător la sursă. Asigurarea conformării cu prevederile acquis-ului necesită investiții semnificative, dar, totodată, aduce beneficii importante cu privire la sănătatea publică și reduce distrugerile costisitoare ale pădurilor, clădirilor, peisajelor și ale fondului piscicol. O administrație puternică și bine echipată la nivel național, regional și local este absolut necesară pentru aplicarea și controlul aplicării acquis-ului de mediu.

Tratatele instituite de Comunitățile Europene nu prevedeau competențe comunitare explicite în materie de mediu. Confruntarea cu poluarea, în creștere rapidă, a determinat statele membre să adopte măsuri la scara națională. Fiind un fenomen transfrontalier, poluarea nu putea fi combătută în mod eficace doar în limitele frontierelor naționale. În plus, unele din măsurile adoptate de statele membre împiedicau libera circulație a mărfurilor în cadrul pieței comune. Ca urmare, apelurile și presiunile pentru acțiuni comune în favoarea mediului s-au multiplicat, iar în 1972 la puțin timp după prima Conferință a ONU asupra mediului, Comisia Europeană a propus elaborarea unui program de acțiune în acest domeniu .

La începutul anilor 70, au fost recunoscute necesitatea și legitimitatea unei politici comune în domeniul mediului. Cu timpul, se va dezvolta progresiv un drept comunitar al mediului, care cuprinde în prezent peste 200 directive și regulamente. Ele privesc, în principal, protecția apelor, calitatea aerului, protecția florei și faunei, zgomotul, eliminarea deșeurilor. Legislația mediului prezintă o caracteristică particulară, anume ea tine seama de aspectele economice. Dar legislația anterioara lui 1986, nu avea o baza juridica intr-un tratat .

Actul Unic european atribuie în mod explicit Comunității europene competențe în domeniul politicii mediului. Astfel, el va oferi o bază juridică formală acelui ansamblu crescând de reglementari asupra mediului. Actul Unic European a fixat trei obiective prioritare politicii comunitare:

Dreptul comunitar nu cuprinde nici o definiție a conceptului de mediu, dar doctrina în materie include în noțiunea de mediu " mediul natural și mediul construit de oameni".

Potrivit art. 174 din Tratatul CE politica de mediu a UE își propune patru obiective principale:

menținerea, protejarea și îmbunătățirea calității mediului;

protejarea sănătății oamenilor;

utilizarea prudenta și raționala a resurselor naturale;

promovarea în plan internațional a măsurilor corespunzătoare problemelor regionale ori planetare ale mediului.

În conformitate cu art. 174, alin. 3 al Tratatului CE evaluarea riscurilor ar trebui să se bazeze pe datele tehnice și științifice disponibile, iar conceptul de "menținere a calității mediului" trebuie să fie astfel privit încât implicațiile lui să meargă dincolo de o simpla conservare, fiind necesare masuri preventive pentru protecția mediului.

Tratatul asupra Uniunii Europene (1992) a stabilit în mod formal conceptul dezvoltării durabile în legislația Uniunii Europene. Patru ani mai târziu, tratatul de la Amsterdam a făcut din dezvoltarea durabilă un obiectiv primordial al Uniunii Europene. Dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene trebuie să se fondeze pe principiul dezvoltării durabile și pe un nivel înalt de protecție a mediului. Mediul trebuie să fie integrat în definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor economice și sociale ale Uniunii Europene, inclusiv comerț, industrie, energie, agricultura, transport și turism..

Principiile pe care se fundamentează politica de mediu a UE sunt:

a) „Dezvoltarea durabilă” care asigură creșterea economică în condițiile satisfacerii pe termen lung a necesităților de bunăstare actuale.

b) “Poluatorul plătește” – costurile de prevenire și eliminare a poluării trebuie să fie plătite de către poluator. Indiferent de sursa de finanțare a activităților de ecologizare, costurile acestora se vor regăsi în prețul final al produselor realizate și al serviciilor prestate către populație.

c) “Principiul prevenției” încurajează acțiunea astfel încât să prevină apariția fenomenelor de poluare.

d) “Principiul proximității” prin care fenomenul de poluare trebuie combătut la sursă (exemplu deșeurile periculoase trebuie eliminate la locul de producere al acestora).

În preambulul Convenției europene privind protecția mediului prin dreptul penal, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1998 în cadrul Consiliului Europei este arătat că statele membre, ca și alte state participante, apreciază că rolul Consiliului Europei este acela de a asigura unitatea de obiective în activitatea de protecție penală a mediului la nivel european, că dezvoltarea economică neunitară poate crea poluare gravă pentru diferiți factori de mediu, că viața și sănătatea umană, animală și a mediului trebuie asigurată în cele mai bune condiții și că deși rolul primordial este recunoscut mijloacelor de tip preventiv, legea penală joacă un rol foarte important în activitatea de protecție a mediului. Printre reglementările Convenției se numără și următoarele categorii de fapte, în situația în care ele sunt comise cu intenție:

– deversarea, emisia sau introducerea unei cantități de substanțe sau radiații ionizante în aer, sol sau apă care:

– cauzează moartea sau vătămări grave unei persoane, sau

– creează un risc semnificativ de a produce moartea sau vătămarea gravă a unei persoane;

În Secțiunea a III- a Convenției sunt stabilite coordonatele internaționale ale activității de reprimare a comportamentelor antisociale comise în domeniul mediului și al ocrotirii dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos. În legătură cu aceasta se stabilește că statele vor trebui să-și permită reciproc, în acord cu prevederile instrumentelor internaționale relevante în materia asistenței juridice internaționale în materie penală și cu legislațiile lor interne, luarea celor mai largi măsuri de cooperare în investigarea și în domeniul procedurilor judiciare în general în cauzele ce au ca obiect vreuna dintre faptele descrise în Convenție. Problema care trebuie rezolvată cu prioritate în domeniul ocrotirii penale a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos este cea care are în vedere crearea unui cadru legislativ coerent și eficient. Autoarea Anca Lorincz consideră, că pentru aceasta se impune cu necesitate să fie respectate principiile fundamentale ale tehnicii legislative, în accepțiunea sa care o califică drept o componentă a tehnicii juridice, constituind ansamblul procedeelor, mijloacelor, operațiunilor prin care cerințele vieții sociale îmbracă forma juridică, se exprimă în conținutul normelor juridice. În acest sens, regulile, metodele, procedeele tehnice aplicate în procesul de elaborare a dreptului trebuie să conveargă spre realizarea unor cerințe impuse de imperativul creării unor reglementări juridice eficiente.

3.2. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos în legislația internațională

În opinia lui Joel Feinberg, drepturile omului sunt niște posesiuni prețioase și indispensabile: „O lume fără ele, oricât ar fi ea de binevoitoare și de preocupată de îndeplinirea propriilor responsabilități, ar suferi o profundă sărăcie morală. Oamenii nu ar mai spera la un tratament decent din partea altora, pe baza unor merite și așteptări legitime. Mai mult, ar ajunge să creadă că nu au dreptul să se aștepte la bunătate sau la respect din partea altora, așa că, atunci când vor beneficia chiar și de un minimum de tratament decent, se vor considera mai degrabă norocoși decât inerent îndreptățiți la acel tratament, iar binefăcătorii lor vor fi socotiți ca fiind deosebit de virtuoși și vrednici de recunoștință. Pe de altă parte, drepturile nu sunt numai daruri sau favoruri motivate de dragoste sau de milă, pentru care gratitudinea este singurul răspuns potrivit. Un drept este ceva pe care omul se poate baza, ceva ce poate fi pretins sau asupra căruia se poate insista fără jenă sau rușine…O lume cu drepturi ce pot fi oricând revendicate este o lume în care toți oamenii, ca solicitanți reali sau potențiali, sunt obiecte demne de respect atât în ochii lor înșiși, cât și în ai altora. Dragostea și compasiunea, supunerea față de autoritate superioară, ori nobless oblige nu pot înlocui aceste valori”

Dreptul internațional reprezintă o emanație a statelor societății internaționale, state care se află într-o permanentă interdependență, tocmai datorită relațiilor ce se creează între ele. Acest fapt determină atât trăsăturile generale, cât și particularitățile dreptului internațional. Dar dreptul intern reglementează relațiile sociale din cadrul statului, apoi dreptul internațional reglementează raporturile ce se creează și se stabilesc între state și alte subiecte ale acestui drept, caracteristic în special popoarelor care luptă pentru formarea statului propriu și organizațiile internaționale. Dreptul internațional se formează în baza acordului de voință al statelor care compun la un moment dat societatea internațională. Caracterul coordonator al voinței statelor stă la baza obligațiilor dreptului internațional, a aplicării și respectării normelor sale. Statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora nu și-au dat consimțământul. Normele de drept internațional devin obligatorii pentru state atunci când decurg din voința liber exprimată, voință manifestată în tratate sau alte izvoare de drept internațional. Dreptul internațional, ca un sistem general, este acceptat de toate statele și ca urmare este expresia voinței lor.

Este evident faptul că trăsăturile dreptului internațional al mediului constituie un domeniu nou al cooperării internaționale și reglementării interstatale, aflat în plin proces de dezvoltare și afirmare. Desigur, nu trebuie ignorate nici o serie de "deficiențe", unele poate inerente etapei actuale de dezvoltare a sa. Procesul de elaborare a regulilor uneori prea îndelungat, ezitările statelor în ratificarea și, mai ales, reflectarea lor în reguli interne, lentoarea aplicării (întrucât controlul respectării este mai greu și mai complex, iar în unele cazuri, pot fi necesare acțiuni de studii și cercetări) creează adesea momente de neîncredere în regulile juridice internaționale ca fiind "prea slabe" pentru atingerea scopului propus.

Ecologia, nu este doar o știință, o doctrină sau o mișcare. Ea reprezintă, de asemenea, și un izvor de drept și un drept tot atât de vechi precum lumea, întrucât este dreptul care guvernează raporturile omului cu mediul său. Întreaga istorie a umanității nu este altceva decât o succesiune de adaptări sociale și tehnologice, care au permis utilizarea naturii, deopotrivă tot mai eficace și mai productivă, până la limita în care s-a depășit pragul de echilibru, și care reclamă, o necesitate evidentă, protecția mediului prin reglementarea juridică a relațiilor „Om-Natură”. Interacțiunea dintre Om și mediul natural a existat din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte chiar de apariția statului și dreptului. Protecția și îmbunătățirea condițiilor de mediu a devenit pentru umanitate un obiectiv primordial, o sarcină a cărei realizare presupune nu numai eforturi materiale și organizatorice naționale și internaționale, ci și cristalizarea unor concepții științific fundamentale.

Deci, cooperarea internațională se relevă a fi absolut necesară, fiindcă numai prin coordonarea eforturilor a fiecărui stat în parte, prin adoptarea unor norme unitare cu privire la protecția mediului se va răspunde eficient la cerințele pe care le reclamă acțiunea de depășire a actualei crize ecologice și de preîntâmpinare a unor crize viitoare

Recunoașterea și consacrarea drepturilor omului prin documente internaționale a avut o influență benefică asupra legislației interne a statelor în sensul contribuției la afirmarea respectului față de drepturile omului și perfecționării legislațiilor naționale. Indivizii pot beneficia de drepturi și libertăți pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparțin și care, în virtutea suveranității lor, asigură totodată căile concrete de realizare a drepturilor și libertăților respective. Fără înscrierea drepturilor omului în normele constituționale și fără adoptarea măsurilor necesare pentru garantarea lor de către fiecare stat, drepturile și libertățile

O definiție a drepturilor omului este dificil de formulat, ca și în cazul altor valori fundamentale – binele, adevărul, dreptatea. În sens juridic, un drept este o revendicare pe care suntem îndreptățiți să o cerem. Un drept al omului este o revendicare atribuită prin simpla condiție de a fi ființă umană. La baza drepturilor omului stau valorile fundamentale: demnitatea umană, egalitatea, existența interpersonală și interstatală în mod practic. De exemplu: libertatea, respectul pentru celălalt, nediscriminarea, toleranța, dreptatea, responsabilitatea. Aproape toate regiunile lumii au elaborat propriile instrumente pentru protecția drepturilor omului: Convenția Americană a Drepturilor Omului (1969), Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor (1986), Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950) și, recent, Declarația Asiatică a Drepturilor Omului și Carta Arabă a Drepturilor Omului. Protecția drepturilor omului sau solicitarea respectării acestora se realizează prin utilizarea mecanismelor legale sau prin diferite activități ale societății civile – campanii, lobby. La nivel internațional, există tratate, acorduri, declarații sau convenții, care recomandă norme de conduită pentru state și semnifică angajamentul statelor respective de a proteja drepturile indivizilor.

“Având în vedere tinerețea și caracterul său universal, dreptul mediului prezintă marele avantaj de a fi însoțit pretutindeni de experiențe legislative și de reflexii doctrinare care, dincolo de sistemele culturale, economice și sociale particulare, ridică, în realitate, aceeași problemă: ce drept pentru o calitate superioară a mediului? Presiunea organizațiilor internaționale deosebit de active în materie a condus la o internaționalizare a luptei pentru mediu, generând chiar o nouă formă de solidaritate între popoare, cea de ordin ecologic.

Apoi, apariția concomitentă a drepturilor mediului în diverse țări ale lumii face indispensabil studiul comparativ al acestora. Reflexia comparată permite identificarea tendințelor generale de dezvoltare a acestui drept, precum și o armonizare, până la unificare a acestuia, în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Factorii unificatori ai acestui drept sunt numeroși. În primul rând, tradițiile juridice comune și imperativul ecologic de maximă generalitate în timp și spațiu. Urmează apoi contribuția organizațiilor de cooperare și integrare, universale și regionale.”

Reglementarea normativă pe plan internațional a dreptului omului la un mediu sănătos, reiese din convențiile-cadru privind problemele ecologice globale cum ar fi:

1) Convenția privind diversitatea biologică, Convenție adoptată nemijlocit în cadrul lucrărilor Conferinței Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro 1992, poate fi considerată primul act normativ în care este indicat direct un drept al omului la un mediu sănătos și anume prin articolul 13 care recunoaște dreptul la educație ecologică și conștientizarea publicului. Acest prim drept, ulterior, a dezvoltat alt drept important și anume, dreptul de acces la informația de mediu;

– Protocolul de la Kyoto la Convenția-cadru privind schimbările climatice care în articolul 10 lit. e) prevede că statele trebuie să coopereze la nivel internațional și, dacă este cazul, folosind organismele existente la implementarea unor programe de educație și instruire, inclusiv la întărirea capacității naționale, în particular a capacităților umane și instituționale, și la schimbul sau instruirea personalului care să pregătească experți în acest domeniu, în special pentru țările în curs de dezvoltare, și să faciliteze la nivel național conștientizarea publicului și accesul acestuia la informația despre schimbările climatice. Mijloace potrivite trebuie dezvoltate pentru implementarea acestor activități prin organismele relevante ale convenției;

Aceste două acte normative internaționale fac parte din categoria actelor din domeniul mediului în care și-au găsit locul anumite prevederi din domeniul drepturilor omului.

Toate declarațiile adoptate în cadrul Națiunilor Unite nu au o suficientă putere juridică, cuprinzând prin excelență norme de recomandare. Această carență este suplinită, în parte, prin cele două Convenții-cadru, un Protocol, inclusiv prin prevederile instrumentelor regionale privind drepturile omului.

În primul rând, este vorba de Carta africană a drepturilor omului și popoarelor, adoptată la 28.06.1981 , care statuează în art. 24 că „toate popoarele au dreptul la un mediu satisfăcător și global propice dezvoltării lor”. Acest text are o dublă însemnătate: pe de o parte, el constituie prima consacrare convențională a unuia dintre drepturile ecologice, iar, pe de altă parte, provine din partea unei structuri de cooperare aparținând țărilor din lumea a treia care, din cauza dificultăților economico-sociale, nu acordă, în general, un loc prioritar preocupărilor ecologice.

În al doilea rând, tot în context regional, Protocolul adițional privind drepturile economice, sociale și culturale la Convenția americană a drepturilor omului (14.11.1998, San Salvador) a recunoscut „dreptul la un mediu sănătos”, formulat în art. 11 astfel: „1. Fiecare are dreptul de a trăi într-un mediu sănătos și de a beneficia de serviciile publice esențiale; 2. Statele contractante se angajează de a promova protecția, prezervarea și ameliorarea mediului”.

De asemenea, sub aspectul regional, se cere menționat că în dreptul comunitar, în Tratatul de la Maastricht (1995) se afirmă că „Uniunea respectă drepturile fundamentale ale omului, așa cum sunt ele garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale de la Roma din 04.11.1950 și cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, precum și din principiile generale ale dreptului comunitar”. Dispoziția respectivă a încadrat, chiar dacă și printr-o trimitere, dreptul fundamental la mediu în rândul drepturilor omului recunoscute în ordinea juridică comunitară.

Totodată, textele comunitare privind protecția mediului consacră trei drepturi-garanții pentru dreptul fundamental la un mediu sănătos, chiar și în absența unei consacrări exprese a acestuia. Este vorba de dreptul la informație relativă la mediu (prevăzut de Directiva nr. 90/303/CEE, care, ulterior, a fost abrogată), de dreptul publicului la participare și de dreptul de a accede la măsuri pentru a remedia daunele ecologice ori pentru a împiedica deciziile administrative necorespunzătoare.

La Summitul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg 26 august – 4 septembrie 2002, a fost adoptată Declarația de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă . Este un document cu o valoare declaratorie, cu un caracter general, de prognoză. Capitolul I, „De la originile noastre spre viitor”, cuprinde un complex de angajamente în favoarea dezvoltării durabile: a constitui o societate globală atentă față de nevoile și demnitatea umană a tuturor; asumarea responsabilității colective pentru aprofundarea și consolidarea interdependenței, întărirea în comun a pilonilor dezvoltării durabile – dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului la nivel local, național, regional, global etc.

Din punct de vedere juridic, declarația nu reprezintă decât un document incipient, de inventariere a unor obiective și mijloace de realizare referitoare la dezvoltarea durabilă, fiind lipsită de coerență și de structurare juridică adecvată.

O importanță majoră pentru drepturile ecologice ale omului a avut-o Convenția privind accesul la informație, justiție și participarea publicului la adoptarea deciziilor în domeniul mediului (numită Convenția de la Arhus, 25 iunie 1998). Este primul tratat multilateral în materie de mediu al cărui obiectiv principal constă în stabilirea obligațiilor părților contractante față de propriii lor cetățeni. Se poate afirma că Convenția de la Arhus reprezintă un nou model de acord internațional de mediu, în care sunt recunoscute, cu toată claritatea, obligațiile generațiilor actuale față de cele următoare și care conferă drepturi egale tuturor, fără deosebire de naționalitate, loc de domiciliu etc. Ea contribuie la crearea premiselor unei veritabile democrații de mediu, emanate de la nivel internațional spre cel național.

În Preambulul declarației semnate la Arhus citim că „orice persoană are dreptul să trăiască într-un mediu adecvat sănătății și bunăstării sale și are sarcina atât la nivel individual, cât și în asociere cu alții să protejeze și să îmbunătățească mediul în beneficiul generațiilor actuale și viitoare și să respecte prezenta îndatorire”.

Având un subiect mai limitat, Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător în zonele transfrontaliere, din 25.02.1991, de la Espoo (Finlanda), stabilește obligativitatea informării interstatale despre un posibil impact transfrontalier. Din cele menționate în acest paragraf reiese faptul că, deși istoria drepturilor ecologice ale omului nu se scurge de mult timp, dar după noi, este foarte bogată în evenimente care lasă amprenta în procesul de recunoaștere și dezvoltare a acestora.

În cele ce urmează, voi cita, cu titlu de exemplu, unele dispoziții novatoare din dreptul american și canadian.

Dreptul federal american recunoaște de peste douăzeci de ani existența unui drept la reparație pentru daunele cauzate resurselor naturale pentru fapta unor activități sau substanțe periculoase.

Dauna cauzată naturii și omului a fost recunoscută prin repercusiunile economice determinate de degradarea resurselor naturale, astfel încât s-a putut, probabil, evita orice controversă privind existența unui interes lezat sau a unui drept asupra acestor resurse.

Prima lege care a prevăzut în mod expres repararea prejudiciului adus naturii și omului este legea referitoare la conducta de petrol Trans-Alaska; prin articolul 204 aceasta instituie un regim de răspundere obiectivă pentru prejudiciile cauzate bunurilor, “peștelui, vieții sălbatice, resurselor biotice sau altor resurse naturale de care depinde subzistența populațiilor autohtone din Alaska sau activitățile lor economice”.

Noțiunea de daună adusă resurselor naturale și omului s-a detașat apoi de orice referire la interesele economice, dobândindu-și autonomia. Această consacrare se găsește în Legea privind repararea prejudiciului constând în degradarea sau distrugerea resurselor naturale datorată faptei substanțelor periculoase din 1980 (cunoscută sub denumirea de super fund). Resursele naturale fiind definite ca fiind “solul, peștii, viața sălbatică, biotopurile, apa, pânzele freatice, resursele de apă potabilă și alte resurse de același tip, fie că aparțin ori sunt administrate sau girate de Statele Unite, de un stat sau o colectivitate locală, de un guvern străin, de un trib indian sau de orice membru al unui trib indian”. De altfel, reglementări mai recente au creat un regim de responsabilitate civilă proprie pentru repararea prejudiciilor cauzate resurselor naturale, independentă de repararea prejudiciilor aduse persoanelor sau bunurilor.

În Quebec, o lege din 22 iunie 1990 permite organului central competent (ministrul) de a dispune decontaminarea sau restaurarea mediului dacă se constată o contaminare sau o cantitate ori o concentrație interzisă de substanțe poluante, care este “susceptibilă de a aduce atingere vieții, sănătății, securității sau confortului ființei umane sau să cauzeze o daună calității solului, vegetației, faunei sau bunurilor. Sunt însă unele aspecte care nu sunt decât rareori întâlnite la ceea ce am putea numi , după cum am mai arătat “daunele ordinare” (obișnuite).

Astfel, putem evidenția faptul că unele consecințe ale atingerilor aduse mediului sunt de cele mai multe ori ireversibile. În acest sens, putem exemplifica imposibilitatea reintroducerii unei specii care a dispărut sau imposibilitatea reconstituirii unui biotop care nu mai există.

CAPITOLUL 4

STUDIU COMPARATIV PRIVIND DREPTUL LA UN MEDIU SĂNĂTOS ÎN CADRUL UNOR ȚĂRI DIN UNIUNEA EUROPEANĂ

4.1. Cadrul general al politicii de mediu la nivel comunitar

Întregirea Uniunii Europene cu cele 10 țări central și est-europene (PECO), care au aderat în ultimele două etape, 1 mai 2004 și 1 ianuarie 2007, a creat un areal natural și cultural comun, cu o suprafață de peste 4,3 milioane km2 și o populație aferentă ce tinde să atingă 500 de milioane de persoane, marcat și de importante și diverse probleme de mediu. Alături și împreună cu Europa politică, economică și socială, cea ecologică a devenit o realitate majora, iar apartenența la ea implică și semnifică un statut special, exprimat deopotrivă prin drepturi și responsabilități, mentalități și comportamente comune pentru promovarea unei dezvoltări durabile. Și aceasta cu atât mai mult cu cât Uniunea Europeană și-a asumat și își afirmă în prezent un rol de lider mondial în promovarea obiectivelor unor probleme ecologice globale, precum încălzirea atmosferei planetei și schimbările climatice, în contextul Procesului Kyoto, și încearcă să instituționalizeze aceste probleme și preocupări la nivel internațional (prin crearea unui ONU pentru mediu). Președinția germană pentru primele șase luni ale lui 2007 confirma asemenea priorități. Unul dintre principalele instrumente de integrare îl constituie armonizarea legislațiilor naționale cu dreptul comunitar al mediului, care reprezintă astăzi circa 40% din totalul reglementărilor juridice din UE; în cazul procesului de aderare, aceasta a însemnat preluarea și transpunerea acquis-ului comunitar de mediu, dar integrarea presupune o obligație permanentă de compatibilizare între cele doua ordini juridico-ecologice.

Aderarea la UE nu este decât un prim act al unui îndelungat și dificil proces de integrare mai ales în domeniul protecției mediului, așa cum o demonstrează experiențele României și Franței prezentate în cadrul colocviului cu tema „Impactul dreptului comunitar al mediului asupra legislațiilor statelor membre ale UE”. Experiențele Franței și României, organizat la București (11-12 ianuarie a.c.) de Universitatea Ecologică din București și Universitatea din Limoges (Franța), cu concursul Uniunii Juriștilor din România. Dialogul juridico-ecologic derulat cu această ocazie între specialiști privind experiențele unei țări fondatoare și inițiatoare a Comunităților Europene și ale alteia recent intrată în Uniune, la care au participat și reprezentanți ai autorităților publice de mediu, ai Ambasadei Franței la București, magistrați și reprezentanți ai societății civile a generat concluzii importante pentru mersul procesului de integrare ecologică europeană a celor doua state în general și a României în special.

Referitor la evoluția statelor europene ex-comuniste spre democrația reprezentativă și economia de piață, s-a numărat și formarea și promovarea unei noi concepții și strategii privind protecția mediului. Un exemplu în acest sens l-a constituit elaborarea și publicarea, în cadrul Consiliului Europei, cu consultarea unor specialiști deopotrivă vest și est-europeni, a unei legi-model privind protecția mediului (1991), avută în vedere la dezvoltarea dreptului intern.

Sub acest impuls și ca un semnal al deschiderii spre Europa Vestică și valorile ei, în cele mai multe dintre statele central și est-europene, continuându-se tradiția dezvoltării dreptului mediului și în efortul de adaptare la noile cerințe, au fost adoptate noi legi-cadru privind protecția mediului: Bulgaria, Letonia (1991), Cehia, Lituania (1992), România, Ungaria (1995) ori amendate substanțial cele existente (Polonia, 1980). Obiectivul declarat al acestor acte normative l-a constituit reglementarea protecției mediului drept obiectiv de interes public major prin stabilirea principiilor activităților aferente printre care "poluatorul-plătește", principiul prevenirii, cel al precauției, prefigurarea drepturilor procedurale ale dreptului la un mediu sănătos, definirea noțiunilor fundamentale, stipularea obligațiilor ce revin persoanelor fizice și persoanelor juridice, prevederea unor tehnici de protejare a mediului în frunte cu studiul de impact asupra mediului, instituirea primelor măsuri de ordin economico-fiscal și fixarea unor reguli moderne pentru reglementările sectoriale.

Analiza progreselor legislative astfel înregistrate arată că ele depășeau statutul și situația din țările dezvoltate și, prin aceasta, decalajul cu realitățile obiective devenea și mai evident, ceea ce avea să le grăbească falimentul, consfințit odată cu aderarea lor la UE.

În baza și pentru dezvoltarea prevederilor legilor-cadru s-a prevăzut adoptarea unor legi speciale vizând domenii sectoriale (apă, aer, arii protejate ș.a.) ori probleme particulare (răspunderea de mediu), proces rămas, cel mai adesea, neterminat.

Acest proiect binomic – lege-cadru-reglementări speciale – a avut un anumit succes, ducând la constituirea, relativ rapidă, a unui nou corpus juridic relativ la protecția mediului, centrat, printre altele, pe un nou tip de relații dintre tipul de proprietate dominant (devenit, între timp, cel al proprietății private) și exigențele ecologice, promovarea de tehnici și instrumente de protecție a mediului specifice economiei libere, ori promovarea democrației de mediu.

Totodată, reglementările de mediu s-au bucurat de o noua bază constituțională, legile fundamentale ale acestor state adoptate sau modificate post-1989 cuprinzând dispoziții semnificative privind mediul, a cărui protejare a devenit o responsabilitate publică a statului, și s-au stipulat, în plus, primele măsuri vizând asigurarea cerințelor procedurale ale dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic (mai degrabă ca un reflex total al progreselor înregistrate în plan internațional).

Astfel, s-a recunoscut dreptul tuturor la un mediu sănătos (Constituția Ungariei – art. 18, a Republicii Slovacia – art. 44, a Bulgariei din art. 26, Constituția României – art. 35), protejarea mediului a fost consacrată ca un drept și o îndatorire, deopotrivă a statului și a fiecărui individ (Constituția Lituaniei – art. 53(3), art. 86 din Constituția Poloniei).

Au fost create instituții ale mediului de tip vest-european – ministere ale mediului sau departamente în cadrul unor formule mai largi și agenții teritoriale – cu competențe specifice și autoritate administrativă deplină, care au înlocuit vechile structuri cu profil juridic nedefinit, caracter formal și ineficient în plan practic (consilii, comitete ș.a.). Și aici însă s-a manifestat decalajul dintre entuziasmul inițial, aferent perioadei imediate post-1989, când s-a preferat formula unor ministere ale mediului amplu concepute, cu ramificații corespunzătoare la nivelul tuturor structurilor administrative și având ca titulari personalități la care anvergura profesională devansa ori chiar ignora apartenența politică, și realitățile ulterioare, care au făcut ca astăzi ministerul de resort să fie subdimensionat sau chiar atașat altor structuri tradiționale, iar conducerea să fie asigurată politic, în afara oricărui profesionalism.

Unul dintre cele mai importante documente privind dreptul omului la un mediu sănătos inițiat în Comunitatea Europeană este Convenția de la Aarhus. Preambulul Convenției de la Aarhus pune în evidență doua concepte: dreptul la un mediu sănătos, privit ca un drept fundamental al omului, precum și importanța accesului la informație, a participării publice și a accesului la justiție, în vederea dezvoltării durabile. Până în prezent, 40 de state, inclusiv România, au semnat Convenția de la Aarhus, iar 17 state, printre care și țara noastră, sunt considerate Părți la Convenție.

Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în problemele de mediu a fost adoptată pe 25 iunie 1998, cu ocazia celei de a patra Conferințe Ministeriale, având ca subiect al dezbaterilor "Mediul pentru Europa".

Conventia de la Aarhus reprezintă un nou model de acord, care îmbină drepturile omului cu drepturile asupra mediului înconjurător și asigură o legătură strânsă între populație și guverne. Semnatarii acestui document deosebit de important și-au luat astfel obligația de a asigura accesul cetățenilor la informația de mediu, la participarea publică și la justiție. Convenția se axează pe interacțiunea dintre public și autorități, într-un context democratic, demarând astfel un amplu proces de participare publică în cadrul negocierilor și a implementării acordurilor internaționale. Această Convenție sporește cadrul pentru transparență și responsabilitățile pe care guvernele trebuie să le aibă. România a semnat Convenția pe 25 iunie 1998 și a ratificat-o pe 11 iulie 2000, aceasta făcând astăzi parte din dreptul intern, cu putere de lege pe teritoriul țării. Deși Legea 86/2001 a intrat în vigoare, adoptarea legislației adiționale, necesare unei reale aplicări a prevederilor acestei convenții întârzie nepermis de mult.

În ultimii 50 de ani, drepturile omului și ceva mai târziu dreptul la un mediu înconjurător au devenit în mod universal recunoscute ca valori sociale fundamentale. Aproape inevitabil a avut loc o convergență între drepturile omului și protecția mediului. Oamenii nu pot fi separați de mediul lor de viață, iar deteriorarea acestuia are efect asupra lor și asupra drepturilor lor. De aceea nu este surprinzător că în 1972 conferința de la Stockholm a făcut legătura între drepturile omului și protecția mediului în primul principiu al declarației sale. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos a fost astfel formulat pentru prima dată. Astăzi se consideră în mod aproape unanim că este vorba de un drept procedural, ca în cazul multor drepturi fundamentale ale omului. Nu este vorba de un drept la un mediu înconjurător abstract, ci dreptul fiecăruia de a proteja mediul în care trăiește. Include dreptul tuturor indivizilor de a fi informați asupra planurilor și proiectelor care pot deteriora mediul, de a participa în procesul care duce la luarea deciziilor, și atunci când este necesar de a dispune de mijloacele legale pentru a reface daunele aduse mediului. Inima acestui sistem este participarea publica, care are la bază informarea.

Analiza comparată a legislației de mediu din Franța, Germania și România

După cum am afirmat, există la nivel internațional și european preocupări susținute în sensul reglementării dreptului la mediu sănătos ca drept fundamental al omului. Impunându-se ca drept fundamental de a treia generație, dreptul la mediu nu este doar o instituție juridică „la modă”, ci are rădăcini adânci în realitățile sociale și economice ale lumii zilelor noastre. Într-o abordare relativ simplistă și adesea criticată a drepturilor fundamentale, acestea sunt clasificate în trei generații: drepturi civile și politice clasice, care oferă o garanție împotriva ingerințelor autorității, altfel spus „drepturi de apărare” a căror respectare poate fi solicitată în fața judecătorului; cea de-a doua generație cuprinde drepturile care implică pentru autoritate o obligație pozitivă, dar a căror respectare este destul de dificil de solicitat în fața judecătorului, cum ar fi, spre exemplu, dreptul la muncă; a treia generație cuprinde așa-numitele „drepturi de solidaritate”, al căror conținut este mai degrabă de natură programatică și pedagogică decât juridică; exemplul clasic pentru această categorie este chiar dreptul la protecția mediului înconjurător. Țări importante ale Uniunii Europene au prevăzut în ultimii ani garantarea dreptului la mediu sănătos în legile lor fundamentale, pe care adesea le-au și revizuit în acest scop.

Studiul de caz este o viziune comparata a modului în care se aplica legislația de mediu la problemele specific de mediu.

Am supus analizei comparate legislația de mediu din trei țări ale Uniunii Europene Franța, Germania și România, fiecare cu problema de mediu specifică (dar oarecum asemănătoare) și modul în care legiuitorul a înțeles să sancționeze faptele care creează prejudicii mediului.

Am analizat prevederile constituționale referitoare la dreptul fundamental la un mediu sănătos în Constituțiile celor trei țări.

Într-o primă etapă am evidențiat articolele din Legile Fundamentale care garantează dreptul la un mediu sănătos.

În a doua etapa , am identificat aspecte specifice de mediu în legislația celor trei țări din perspectiva Codului penal. Precizam că în România s-a renunțat la prevederea infracțiunilor de mediu în Codul penal, insa acestea sunt prevăzute reluate în OUG 195/2005.

În Franța și Germania abaterile de mediu cu grad de periculozitate mai mare sunt sancționate chiar de Codul Penal.

Toate aceste date sunt prezentate pe larg în cadrul studiului de fata.

Franța

Constituția franceză cuprinde, din luna martie a anului 2005, și Carta Mediului, adoptată în anul 2004 și care prevede: art. 1. Fiecare persoană are dreptul să trăiască într-un mediu echilibrat și propice pentru sănătate; art. 2. Fiecare persoană are datoria să participe la conservarea și ameliorarea mediului înconjurător; art. 3. Fiecare persoană trebuie, în condițiile legii, să prevină atingerile pe care le-ar putea aduce mediului sau, în cel mai rău caz, să limiteze consecințele acestora; art. 4. Fiecare persoană trebuie să contribuie la repararea prejudiciilor pe care le-a adus mediului înconjurător, în condițiile legii. Art. 5. Atunci când posibila producere a unui prejudiciu ar putea afecta într-un mod grav și ireversibil mediul înconjurător, autoritățile publice vor veghea, în spiritul principiului precauției și în conformitate cu atribuțiile lor, la punerea în practică a procedurilor de evaluare a riscurilor și la adoptarea măsurilor provizorii și proporționale în scopul prevenirii prejudiciului; art. 6. Politicile publice trebuie să promoveze o dezvoltare durabilă. În acest scop, ele vor armoniza protecția și punerea în valoare a mediului înconjurător cu dezvoltarea economică și progresul social; art. 7. Fiecare persoană are dreptul, în condițiile și limitele legii, să acceadă la informațiile privind mediul înconjurător deținute de autoritățile publice și să participe la luarea deciziilor publice care au incidență asupra mediului; art. 8. Educația și formarea în spiritul protecției mediului trebuie să contribuie la exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor reglementate de prezenta Cartă; art. 9. Cercetarea și inovarea trebuie să-și aducă contribuția la conservarea și punerea în valoare a mediului înconjurător; art. 10. Prezenta Cartă inspiră acțiunile europene și internaționale ale Franței.

Legislație

În Franța, a fost creat un util Cod al mediului ( Loi No 2002-276 du 27fevrier 2002 art. 132 Journal Officiel du 28 fevrier 2002). Acesta are un conținut generos și o structura echilibrata construita în jurul elementelor fundamentale ale protejării mediului.

În acest Cod al mediului se regăsesc principiile generale care privesc protejarea mediului, precizări cu privire la instituțiile implicate în această activitate, dar și reglementari speciale referitoare la diferiți factori de mediu. Și în această legislație, dreptul penal este implicat în protejarea mediului înconjurător. Dispoziții cu caracter penal se regăsesc și în capitolul VI secțiunea a II-a din Codul mediului, dar și în Codul penal francez.

Acesta a intrat în vigoare în anul 1994 și nu cuprinde o subdiviziune care să se refere în exclusivitate la protecția penală a mediului și a factorilor de mediu. Cu toate acestea, în cadrul Titlului: “Atingeri aduse intereselor fundamentale ale națiunii” exista art. 410-1 care definite conceptul de “ interese fundamentale ale națiunii” se prevede că aceste interese trebuie să fie în acord cu independenta sa, integritatea teritoriului sau, securitatea sa, forma republicana a instituțiilor sale, mijloacele sale de apărare și cu diplomația, protecția și populația sa din Franța și din străinătate, cu echilibrul mediului natural, a mediului înconjurător și a elementelor esențiale din potențialul sau științific și economic și din patrimoniul cultural. Iată, în acest fel, mediul înconjurător și protejarea acestuia reprezintă interese fundamentale ale națiunii franceze.

Mai mult, același Cod penal francez, în art. 421-2 apreciază că va constitui un act de terorism introducerea în atmosferă, pe sol, în subsol, în alimente sau în compușii alimentari sau ape, inclusiv cele din marea teritoriala, a unei substanțe în stare să pună în pericol sănătatea omului sau animalelor sau mediului natural, dacă este în mod intenționat în legătura cu o întreprindere individuala sau colectiva ce are ca stop tulburarea grava a ordinii publice prin intimidare sau teroare.

Totodată, în secțiunea cu titlul:” despre distrugeri, degradări și deteriorări periculoase pentru persoane”, art. 322-5 din Codul penal francez stabilește că “distrugerea, degradarea sau deteriorarea involuntară a unui bun ce aparține aproapelui printr-o explozie sau un incendiu provocat din lipsa unei obligații de securitate sau de prudență impusă de lege sau regulament se pedepsește cu un an închisoare și cu amendă de 15000 euro.

În caz de încălcare deliberată a unei obligații speciale de securitate sau de prudență prevăzută de lege sau regulament, pedepsele date sunt de doi ani închisoare și amendă de până la 30000 euro.

Într-o altă variantă normativă, dacă este vorba de incendierea unor păduri, stepe, plantații sau reîmpăduriri ale aproapelui, pedepsele sunt de până la doi ani închisoare și amendă de până la 30000 euro în cazul prevăzut la primul aliniat, și de trei ani închisoare și amendă de până la 45000 euro în cazul prevăzut de al doilea aliniat.

Dacă acest incendiu a apărut în condițiile în stare să expună persoanele la o vătămare corporală sau să creeze o daună ireversibilă mediului, pedepsele sunt de până la trei ani închisoare și amendă de până la 45000 euro în cazul prevăzut la primul aliniat, și până la cinci ani închisoare și amendă de până la 100000 euro în cazul prevăzut la cel de-al doilea aliniat.

Dacă incendiul a provocat aproapelui o incapacitate totală de muncă timp de cel mult opt zile, pedepsele sunt de până la cinci ani închisoare și amendă de 75000 euro în cazul prevăzut la primul aliniat, și la șapte ani închisoare și amendă de 100000 euro în cazul prevăzut de al doilea aliniat.

Dacă a provocat moartea a uneia sau mai multor persoane, pedepsele sunt de până la șapte ani închisoare și amendă de 100000 euro în cazul prevăzut la primul aliniat, și de zece ani închisoare și amendă de 150000 euro în cazul prevăzut de-al doilea aliniat.

În cadrul aceleiași secțiuni referitoare la distrugeri, este inclus și art. 322-6 cu următorul conținut:” distrugerea, degradarea sau deteriorarea unui bun ce aparține aproapelui prin efectul unei substanțe explozive, a unui incendiu sau a oricărui alt mijloc în stare să creeze un pericol pentru persoane se pedepsește cu zece ani închisoare și amendă de 150000 euro.

Dacă este vorba de incendierea de păduri, stepe, desișuri, plantarii sau reîmpăduriri ale aproapelui în condiții în stare să expună persoanele la o vătămare corporala sau să creeze o dauna ireversibila mediului, pedepsele sunt de până la cincisprezece ani de închisoare penala și amendă de 150000 euro.

Articolul 322-6-1 din același Cod penal francez precizează: difuzarea prin orice mijloace, cu excepția destinației profesioniștilor, a procedeelor ce permit fabricarea de motoare de distrugere făcute din praf sau dintr-o substanță explozivă, din materii nucleare, biologice sau chimice, sau din orice alt produs destinat utilizării domestice, industriale sau agricole, se pedepsește cu un an închisoare și cu amendă de 15000 euro.

Pedepsele sunt de până la trei ani închisoare și amendă de 45000 euro dacă s-a folosit, pentru difuzarea procedeelor o rețea de telecomunicații cu destinația unui public nedeterminat.

Infracțiunea prevăzută de art. 322-6 se pedepsește cu cincisprezece ani închisoare penală și amendă de 150000 euro dacă a provocat aproapelui o incapacitate totală de muncă timp de cel mult opt zile, iar dacă este vorba de incendiu de păduri, stepe, desișuri, plantații sau reîmpăduriri ale aproapelui, pedepsele sunt de până la douăzeci de ani de închisoare penală și amendă de 200000 euro.

În temeiul art. 322-17 din Codul penal francez, persoanele juridice pot fi declarate penal responsabile, cu îndeplinirea condițiilor generale pentru aceasta, de oricare dintre infracțiunile menționate.

După cum se observă, Codul penal francez nu conține incriminări cu incidență expresă asupra protejării factorilor de mediu. În doctrina de specialitate din această țără se vorbește chiar despre un adevărat “divorț” între politica mediului și justiție, semnalat sub aspectul constatării infracțiunilor de mediu. Exista insa, reglementari speciale care definesc infracțiuni împotriva unor factori de mediu: ex. Legea nr. 95-101 din 2 februarie 1995, prin art. 81, consacra infracțiuni în domeniul pescuitului.

Mai mult, în Franța, se consideră că și ocrotirea mediului antropic este o componentă importantă în activitatea de conservare a biodiversitatii, iar această ocrotire se poate realiza prin promovarea unei arhitecturi de calitate, prin protejarea patrimoniului imobiliar vechi sau prin crearea unor planuri riguroase de amenajare și sistematizare a teritoriului. Legea penala franceza incriminează, chiar, în mod expres fapta de inscripționare a fațadelor unor clădiri de utilitate publica sau cu valoare deosebita de patrimoniu cu graffitti. În legislația românească incriminările care ar putea corespunde dezideratelor amintite anterior sunt incluse în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții sau Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor, etc. Dar ele sunt la stadiul unui utilitarism neecologic.

Având în vedere disputele doctrinare semnalate în țăra noastră pe tema răspunderii penale a persoanei juridice, observăm că în Franța, comisia de revizuire a codului penal a constatat că relațiile determinate de existenta grupărilor ca mod de exprimare a unei voințe colective fac necesară recunoașterea capacitații de a acționa și de a greși, încălcând uneori și normele juridice penale.

Sub aspectul domeniului de aplicare art. 121-2 din Codul penal francez indica persoanele juridice care pot deveni subiect activ de infracțiune. Sunt vizate toate persoanele de drept privat, inclusiv cele care un au un stop lucrativ. Persoanele juridice de drept public, în afara statului, sunt și ele incluse în această categorie.

Infracțiunile care pot angaja răspunderea persoanelor juridice sunt cele comise de către reprezentanții lor și în numele lor.

Condițiile responsabilității penale a persoanei juridice sunt stabilite de Codul penal. În baza art. 121-1 a Codului penal francez, persoanele juridice sunt responsabile de infracțiunile comise în contul lor de către organele sau reprezentanții persoanei.

Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt următoarele: amenda, cu un maxim de cinci ori mai mare decât în cazul persoanei fizice, și dizolvarea. Alte sancțiuni sunt enumerate de art. 131-39 al Codului penal francez, multe dintre ele putând fi utilizate și în domeniul protecției mediului: interdicția de a exercita anumite activități profesionale, închiderea definitiva sau pe o durata de cinci ani a unei întreprinderi folosita pentru comiterea infracțiunii, excluderea de pe piața publica, confiscarea bunurilor care pot servi la comiterea infracțiunii sau sunt produs al acesteia, afișarea și publicarea deciziilor.

În domeniul mediului înconjurător este acceptata angajarea răspunderii penale a persoanei juridice pentru faptele considerate infracțiuni (ex. Legea nr. 95-101 din 2 februarie 1995).

Mai mult, angajarea responsabilității penale a conducătorului persoanei juridice este folosita la scara larga în practica judiciara franceza. Specialiștii au stabilit că răspunderea conducătorului un se întemeiază pe fapta altuia, ci pe propria fapta care poate consta în omisiunea de a lua deciziile cele mai potrivite, în neinstruirea angajatului care a ocazionat comiterea infracțiunii de mediu sau în supravegherea neglijenta a respectării dispozițiilor și normelor legale în vigoare. În toate aceste cazuri, conducătorul persoanei juridice un are nici o contribuție materiala la fapta comisa de prepus. De exemplu, în jurisprudențe franceza s-a reținut în sarcina unui conducător de întreprindere fapta de poluare a unui curs de apa, DESI un el a fost cel care a acționat vanele care închideau cuvele cu substanțe toxice. Producerea sinistrului se poate datora unei greșeli sau a unei neglijente a vreunui presupus și, în cele mai multe cazuri, unor carente existente în conceperea procesului de producție, în organizarea muncii, în instruirea și supravegherea angajaților.

Eventuala culpă a prepusului nu face să dispară fapta conducătorului. Astfel, într-o speța din aceeași jurisprudențe, conducătorul unei întreprinderi a fost condamnat pentru ca un a atras atenția unui angajat al sau care prin fapta sa a ocazionat poluarea unui curs de apa. În același fel, au fost declarați vinovați de poluare sonora seful unei întreprinderi în care de desfășurau activitatea producătoare de zgomot fără a se fi luat masuri de prevedere și primarul care a omis să ia toate masurile de izolație fonica în cazul unei Săli polivalente.

Responsabilitatea penala a conducătorului nu o exclude pe cea a prepușilor dacă neglijenta este cauza infracțiunii. Au fost, de exemplu, condamnați pentru poluarea unui râu salariatul care a lăsat o instalație să refuleze în acest curs de apa și angajatorul său pentru că nu-i indicase acestuia nivelul de alarmă al instalației.

Germania

Dreptul la mediu în Constituția Germaniei. Noțiunea de „fundamente naturale ale vieții”. Articolul 20a al Legii fundamentale germane, adoptat în 1994, dispune că statul este obligat să protejeze „fundamentele naturale ale vieții”. Noțiunea de protecție statală nu este nouă, iar accepțiunile sale sunt relativ cunoscute. Obiectul acestei protecții, constituit de „fundamentele naturale ale vieții”, este de natură să suscite oarecare discuții. Este evident că această noțiune exclude protecția mediului social, cultural, construit etc., referindu-se doar la mediul natural sau la biosferă. Noțiunea de biosferă ar trebui înțeleasă într-un sens larg, iar nu redus la elementele sale fundamentale.

Interpretând sistematic acest articol, coroborat cu articolul 1 din Constituția germană, care trasa ca direcție generală a Legii fundamentale protecția demnității umane ca fundament primordial al ordinii politice și constituționale a statului, unii doctrinari au înțeles formula comentată de o manieră antropocentrică. De asemenea, referințele la „generațiile viitoare” ar fi de natură să întărească această interpretare.

Desigur, numai oamenii sunt capabili să realizeze protecția biosferei, asumându-și conștient această responsabilitate, deoarece natura prin ea însăși nu se poate apăra împotriva atacurilor externe. Întrucât reacția elementelor mediului înconjurător este întotdeauna doar pasivă sau de degradare a funcțiilor inițiale, individul uman trebuie să judece care dintre interese este preferabil, al său, ori cel al naturii nemodificate. Desigur că este foarte dificil pentru oricine să hotărască aparent împotriva propriilor interese, dar redactarea textului este clară în acest sens și, pe de altă parte, este o componentă a demnității umane respectarea demnității altor ființe vii. De fapt, problema rămâne deschisă din punctul de vedere al dreptului constituțional, lăsându-se organelor statului atribuțiile de a reacționa în conformitate cu necesitățile protecției biosferei în situații concrete. Acestea pot, deci, să aleagă o orientare antropocentrică sau, în anumite cazuri, să adopte o interpretare „ecocentrică” pentru a proteja un anume grup de animale, de plante, un anume biotop specific etc. Referirea la „responsabilitatea față de generațiile viitoare” nu reușește să lămurească această dilemă, accentuând și amintind doar generațiilor contemporane necesitatea de a lua în considerare interesul păstrării unei biosfere intacte și viabile pentru generațiile viitoare.

Noțiunea „fundamente naturale ale vieții” a mai fost interpretată ca referindu-se la o natură originară sau primitivă, fără influențe omenești, dar acest lucru nu mai există nicăieri în Europa, cu excepția unor rare situații regionale. Totuși, și această „natură cultivată” se bazează tot pe legile și principiile naturii originare, deoarece procesele vitale sunt aceleași cu acelea dinainte de apariția omului pe pământ. Oricum, reducerea noțiunii la sensul unei naturi primitive nu corespunde nici intenției, nici funcției acestei norme. Obiectivul reglementării în discuție este de a salva, proteja și dezvolta biosfera așa cum este ea astăzi, poate chiar de o restaura acolo unde acest lucru este necesar.

O altă posibilă interpretare a noțiunii ar fi dată de reunirea tuturor elementelor sale: plante, insecte, animale, apă, aer, climă, sol, roci, atmosferă etc. Biosfera nu este, însă, formată din reunirea acestor elemente, ci reprezintă un tot integrat, chiar dacă este aparent divizată concentric în unități integrate de dimensiuni globale, regionale, naționale, locale, care nu se află obligatoriu într-o ordine strict ierarhică. Desigur, fiecare element în parte trebuie protejat, dar scopul este păstrarea ansamblului integrat, atât la nivel global, cât și la nivel regional, național sau local.

Biosfera este constituită din aceste elemente, dar și din procese de influență reciprocă, care întrețin, între toate componentele, relații de schimb la toate nivelurile, începând de la cel mai înalt – planeta și atmosfera – și până la cele elementare, respectiv biotopii locali ai fiecărei specii. Integrată în acest sistem, specia umană se găsește și ea într-un schimb continuu cu sistemul din care face parte. De această manieră definesc, de altfel, natura sau biosfera și textele internaționale în domeniu. Carta Mondială a Naturii declară, între principiile sale generale, că „natura va fi respectată și procesele sale esențiale nu vor fi alterate”. În același context, se vorbește despre „procese ecologice”, „sisteme naturale sau esențiale pentru subzistență”, „diversitatea formelor organice” etc. Toate aceste abordări demonstrează clar că perspectiva corectă este aceea de ansamblu, cuprinzând sistemul elementelor și relațiilor biologice, fizice, chimice, medicale și toate interacțiunile dintre acestea. Protecția biosferei trebuie, deci, să se realizeze prin conservare, salvare, reabilitare și, dacă este necesar, dezvoltarea elementelor biotice și abiotice ale naturii, precum și a proceselor de schimb și de influență reciprocă între elemente.

Obiectivul fundamental constă, așadar, în protecția vieții sub toate formele sale, nu doar a fiecărei ființe vii luate individual. Viața, în sens biologic, este ea însăși un proces evolutiv, reglat de gene, care se dezvoltă și se organizează singure, grație propriei lor capacități de reproducere. Acest proces se realizează în cadrul și între speciile de toate felurile, prin schimburi continue, biotopii, solul, apa, clima, atmosfera, natura abiotică. Viața în general depinde de diversitatea vieților individuale și, reciproc, viața concretă atât a unei specii non-umane, cât și viața oamenilor sunt dependente de viața privită în general. Se poate, deci, considera că este vorba de o relație întreg-parte, în care conceptul de viață în toată bogăția și diversitatea sa este fundamentul natural cel mai important al vieții individuale. Pentru a păstra procesul evolutiv al vieții în general și, în concret, auto-organizarea sa, capacitatea sa biologică de a se reînnoi și de a continua, este necesară protecția tuturor formelor de viață non-umană. Așadar, noțiunea de „fundamente naturale ale vieții” cuprinde toate formele de viață non-umană, procesele vitale biologice, relațiile de schimb cu alte forme de viață, precum și mediile naturale ale tuturor speciilor. După cum se poate vedea, este o noțiune foarte largă și complexă care trebuie să corespundă, însă, complexității vieții în general.

De asemenea, viața depinde de elementele mediului natural, respectiv apă, aer, roci, climă, strat de ozon, temperatură etc., elemente care au, în principiu, caracter transnațional. Ele nu sunt mărginite în interiorul nici unui stat, traversează și depășesc toate frontierele, creând, astfel, medii naturale transnaționale. În consecință, este evident că toate elementele enumerate fac parte integrantă din fundamentele naturale ale vieții. În concluzie, noțiunea de „fundamente naturale ale vieții” cuprinde toate condițiile naturale, biotice și abiotice, necesare pentru conservarea, evoluția și reproducerea vieții non-umane, în diversitatea speciilor florei, faunei și microorganismelor, precum și a funcțiilor și proceselor vitale care le susțin.

Legislație

Și în Germania este recunoscuta importanta deosebita a protejării mediului și din acest motiv și în această țără în Codul penal se regăsesc incriminări care interesează domeniul.

Capitolul 29 din Codul penal german, poarta denumirea: “ Infracțiuni împotriva mediului înconjurător”. În cadrul sau, art. 324 incriminează fapta de poluare a apelor, în maniera următoare: “Dacă o persoana poluează fără drept o apa sau ii alterează proprietățile, persoana respectiva primește pedeapsa cu închisoarea de până la cinci ani sau o amendă. Dacă făptuitorul acționează din culpa, acesta primește pedeapsa cu închisoarea de până la cinci ani sau o amendă.

În art. 324ª este definită o altă infracțiune, aceea de poluare a solului: instanța aplica o pedeapsa cu închisoarea de până la cinci ani sau o amendă persoanei care, prin inculcarea obligațiilor de drept administrativ, introduce, permite să se infiltreze sau aruncă pe sol anumite substanțe și care poluează solul sau ii alterează proprietățile:

printr-o modalitate destinata să prejudicieze sănătatea altei persoane, animale, plante sau alte lucruri de valoare însemnata.

pe o întindere foarte mare. La această infracțiune se pedepsește și tentativa, iar dacă făptuitorul acționează din culpa, acesta primește pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani sau cu o amendă.

Referindu-se la un alt factor de mediu, art. 325 din Codul penal german incriminează infracțiunea de poluare a aerului: instanțe aplica pedeapsa cu închisoarea de până la cinci ani sau o amendă persoanei care cauzează, prin încălcarea obligațiilor de drept administrativ, în timpul utilizării unei instalații – în special a unui loc de producție sau a unei mașini, modificări ale calității aerului ce afectează sănătatea unei alte persoane, animale, plante sau alte lucruri de valoare însemnata din afara sferei de activitate a instalației respective. Se pedepsește și tentativa.

Instanța aplica pedeapsa cu închisoarea de până la cinci ani sau o amendă persoanei care, prin încălcarea obligațiilor de drept administrativ, în timpul utilizării de instalații – în special a unui loc de producție sau a unei mașini, eliberează în aer substanțe dăunătoare într-o proporție mare, în afara terenului destinat activitatii respective.

Dacă faptuitorul actioneaza din culpa, acesta primește pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani sau o amendă.

Substanțele avute în vedere de acest articol sunt substanțele dăunătoare care:

prejudiciază sănătatea altei persoane, animale, plante sau alte lucruri cu valoare însemnata sau

poluează apele, aerul sau solul sau le alterează proprietățile.

În articolul 325a din codul penal german incriminează poluarea sonora, producerea de trepidații și de radiații neionizate. Textul legal precizează că instanța aplica pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani sau o amendă persoanei care provoacă, prin inculcarea obligațiilor de ordin administrativ, în timpul utilizării unei instalații – în special a unui loc de producție sau a unei mașini, o poluare sonora ce afectează sănătatea unei alte persoane, animale, plante sau alte lucruri de valoare însemnata din afara sferei de activitate a instalației respective.

De asemenea, instanța aplica pedeapsa cu închisoarea sau o amendă persoanei care prejudiciază, în timpul utilizării unei instalații – în special a unui loc de producție sau a unei mașini, prin inculcarea obligațiilor de drept administrativ ce servesc protecției împotriva gălăgiei, trepidațiilor sau a radiațiilor neionizate, sănătatea unei alte persoane, animale care un ii aparțin sau alte lucruri de valoare însemnata.

Dacă făptuitorul acționează din culpa, acesta primește:

1. pedeapsa cu închisoarea de până la doi ani sau o amendă pentru infracțiunile prevăzute la alin. 1;

2. pedeapsa cu închisoarea de până la doi ani sau o amendă pentru infracțiunile prevăzute la aliniatul 2.

Codul penal incriminează în art. 326 și infracțiunea de nerespectare a dispozițiilor privind regimul deșeurilor. În cazul acestei infracțiuni se stabilește că instanța aplica pedeapsa cu închisoarea de până la cinci ani sau o amendă persoanei care, fără drept, în afara instalației destinate acceptor operațiuni sau încălcând procedura legala permisa, manipulează, depozitează, stochează, permite să se infiltreze sau îndepărtează printr-o altă modalitate deșeuri care:

1. pot conține sau produce otrăvuri sau agenți patogenia ai unor boli ce se transmit la oameni sau animale;

2. sunt cancerigene pentru om sau provoacă boli congenitale sau ereditare;

3. prezintă pericol de a exploda, a se aprinde sau care sunt radioactive;

4. deșeuri care, în funcție de soi, consistenta sau cantitate

– poluează apele, aerul și solul sau le alterează proprietățile

– pun în pericol o specie de animale sau plante.

Aceeași pedeapsa primește și persoana care răspândește, încălcând o interdicție sau neavând o autorizație legala, deșeuri menționate, în afara sau prin spațiul de aplicare al prezentei legi.

Dacă o persoana livrează deșeuri radioactive prin încălcarea obligațiilor de drept administrativ, persoana respectiva primește pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani sau o amendă. Dacă făptuitorul acționează din culpa, acesta primește:

pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani sau o amendă pentru infracțiunile prevăzute la alin. 1 și 2;

pedeapsa cu închisoarea de până la un an sau o amendă pentru infracțiunile prevăzute la alin. 3.

Totuși, nu se aplica nicio pedeapsa în cazul în care se exclude în mod clar posibilitatea ca deșeurile să aibă o acțiune dăunătoare asupra mediului înconjurător, și în special asupra populației, apelor, aerului, solului și asupra animalelor și plantelor folositoare, datorita cantității mici de deșeuri răspândite.

Un articol din conținutul capitolului rezervat protejării mediului este art. 327. Acesta incriminează operarea neautorizata a unei instalații și are următorul conținut:” instanțe aplica pedeapsa cu închisoarea de până la cinci ani sau o amendă persoanei care, fără să aibă o autorizație legala sau încălcând o interdicție executorie:

pune în funcțiune o instalație tehnica nucleara, poseda o instalație tehnica nucleara, în stare de funcționare sau scoasa din funcțiune, demontează – în parte sau în totalitate – o astfel de instalație sau modifica o astfel de instalație sau modul ei de lucru;

modifica sau schimba poziția unui loc de producție unde se folosesc materiale nucleare.

De asemenea, instanța aplica pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani au o amendă persoanei care, fără să aibă o autorizație sau o constatare de proiect în baza unei legi în vigoare, sau încălcând o interdicție prevăzuta de legea în vigoare, pune în funcțiune:

o instalație pentru care este necesara o autorizare sau o altă instalație în înțelesul Legii federale privind protecția împotriva emisiilor a cărei funcționare a fost interzisa pentru evitarea unor pericole;

o instalație de conducte pentru care este necesara o autorizație și o înștiințare pentru a transporta substanțe dăunătoare apei în înțelesul Legii privind regimul apelor menajere;

o instalație de evacuare a deșeurilor în înțelesul Legii privind circulația deșeurilor și deșeurile.

Dacă făptuitorul acționează din culpa acesta primește:

pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani și o amendă pentru infracțiunile prevăzute la alin.1;

pedeapsa cu închisoarea de până la doi ani și o amendă pentru infracțiunile prevăzute la alin. 2.

Nerespectarea regimului materiilor radioactive și a altor materiale și bunuri periculoase este o altă infracțiune reglementata de art. 328 din Codul penal german. Pentru aceasta, instanțe aplica pedeapsa cu închisoarea de până la cinci ani sau o amendă persoanei care păstrează, transporta, prelucrează, mânuiește, întrebuințează în alt fel, importa sau exporta:

materiale nucleare, fără să aibă o autorizație legala sau încălcând o interdicție executorie;

alte materii radioactive – fără să aibă o autorizație sau încălcându-și obligațiile sau o interdicție executorie – ce pot provoca, în funcție de soi, consistente sau cantitate, prin emiterea de raze ionizate, unei alte persoane moartea sau o vătămare grava a sănătății.

Aceeași pedeapsa primește și persoana care:

livrează cu întârziere materiale nucleare pe care se obliga să le livreze conform Legii privind energia nucleara;

furnizează unei persoane neautorizate sau intermediază furnizarea către o persoana neautorizata de materiale nucleare sau alte substanțe menționate la alin.1;

provoacă o explozie nucleara;

îndeamnă o altă persoana să întreprindă o acțiune menționata la nr.3 sau încurajează o astfel de acțiune.

De asemenea, instanța aplica pedeapsa cu închisoarea de până la cinci ani sau o amendă persoanei care, încălcând obligațiile de drept administrativ:

depozitează, prelucrează, mânuiește sau întrebuințează în alt fel – în timpul utilizării unei instalații – în special a unui loc de producție sau a unui echipament tehnic – materii radioactive sau alte substanțe dăunătoare în înțelesul Legii privind substanțele chimice;

transporta, remite, împachetează sau despachetează, încarcă sau descarcă, cumpăra sau vinde bunuri periculoase și care pune astfel în pericol sănătatea unei alte persoane, animale care un ii aparțin sau lucruri de valoare însemnata aparțin altuia.

Se pedepsește și tentativa, iar dacă făptuitorul acționează din culpa, acesta primește pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani sau cu amendă.

La un regim special se refera incriminarea din art. 329 din Codul penal german. Acesta are în vedere periclitarea zonelor ocrotite de lege. În acest caz, instanța aplica o pedeapsa de până la trei ani sau o amendă persoanei care pune în funcțiune instalații într-o anumita zona, încălcând astfel o ordonanța juridica emisa în baza Legii federale privind protecția împotriva emisiilor cu privire la o zona ce necesita o protecție speciala împotriva factorilor care deteriorează mediul prin poluarea aerului și poluare sonora sau unde este de așteptat ca factorii care deteriorează mediul prin poluarea aerului să se înmulțească rapid în timpul situațiilor atmosferice. Aceeași pedeapsa primește și persoana care pune în funcție, într-o astfel de zona, încălcând o hotărâre executorie, instalații care contravin ordonanței juridice menționate. Dispozițiile anterioare un se aplica în cazul autovehiculelor, mijloacelor de transport pe cale ferata, aeronavelor sau navelor.

În același domeniu instanța aplica pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani sau cu o amendă persoanei care, încălcând o ordonanța juridica emisa pentru protejarea unei zone cu izvoare de apa sau izvoare minerale, sau o interdicție executorie:

pune în funcțiune instalații de exploatare care operează cu substanțe dăunătoare pentru apa;

pune în funcțiune instalații de conducte pentru transportul substanțelor dăunătoare pentru apa sau transporta astfel de substanțe;

exploatează, în cadrul unei întreprinderi industriale meșteșugărești, pietriș, nisip, argila sau alte substanțe solide.

Instanța aplica și pedeapsa cu închisoarea de până la cinci ani sau o amendă persoanei care, încălcând o interdicție executorie sau o ordonanța juridica emisa pentru protejarea unei rezervații naturale, unei zone considerate temporar rezervație naturala sau a unui parc național:

exploatează sau extrage zăcăminte naturale sau alte bogații ale solului;

executa săpături sau rambleuri ;

obține, modifica sau îndepărtează ape ;

asanează mlaștini, smârcuri, smârcuri împădurite sau alte locuri cu apă;

defrișează păduri;

ucide, prinde sau întind curse pentru a prinde animale ocrotite prin Legea federala privind protecția mediului înconjurător, sau le distruge sau le deteriorează, în parte sau în totalitate, cuibarele;

distruge sau deteriorează plantele ocrotite prin Legea federala privind protecția mediului înconjurător;

construiește o clădire, și care prejudiciază astfel, în mod grav, normele de protecție a zonei respective.

Când făptuitorul acționează din culpa, acesta primește:

pedeapsa cu închisoarea de până la doi ani sau o amendă pentru infracțiunile prevăzute la alin. 1 și 2;

pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani sau o amendă pentru infracțiunile prevăzute la alin.3.

În același capitol rezervat infracțiunilor contra mediului din codul penal german, este consacrata o varianta agravata comuna tuturor faptelor din acesta. Se precizează că dacă aceste infracțiuni produc consecințe deosebit de grave și sunt săvârșite cu intenție, se aplica pedeapsa cu închisoarea intre sase luni și zece ani. În viziunea legiuitorului german, un caz cu consecințe deosebit de grave este atunci când făptuitorul:

pune în pericol o apa, solul sau o zona ocrotita prin lege prin faptul paguba pricinuita poate fi înlăturată numai prin efectuarea unor cheltuieli imense sau numai după o perioada lunga de timp;

pune în pericol aprovizionarea cu apa a populației;

aduce un prejudiciu unei specii de animale sau plante amenințata cu dispariția;

acționează în scopul obținerii de foloase materiale.

În varianta de gravitate și mai sporita, dacă o persoana comite o infracțiune prevăzuta în capitol, cu intenție, și:

pune astfel în pericol viata sau sănătatea unei persoane, sau sănătatea unui număr mare de persoane ;

cauzează astfel moartea unei alte persoane.

În afara de infracțiunile deja prezentate, în Codul penal german mai este incriminata și aceea de punere în pericol grav provocat prin răspândirea de otrăvuri. Infracțiunea este reglementata la de art. 330ª și are următorul conținut:instanțe aplica pedeapsa cu închisoarea de la un an la zece ani persoanei care răspândește sau arunca substante care contin sau pot produce otrava, și care pun astfel în pericol viata unei alte persoane, sau a unui număr mai mare de persoane.

Când făptuitorul cauzează, prin săvârșirea unei astfel de fapte, moartea unei alte persoane, aceasta primește pedeapsa cu închisoarea de la cel puțin trei ani, iar în cazurile cu consecințe mai puțin grave, sancțiunea se reduce și ea corespunzător.

Dacă făptuitorul determina din culpa apariția pericolului menționat, acesta primește pedeapsa de până la cinci ani de închisoare sau o amendă.

Dacă făptuitorul acționează și determina apariția pericolului din culpa în această situație acesta primește pedeapsa cu închisoarea de până la trei ani sau o amendă.

În articolul 330b din Codul penal german este consacrata o instituție speciala, aceea de penitenta activa. În baza acesteia, instanța poate reduce pedeapsa, după propria sa apreciere sau poate renunța, în baza prezentelor dispoziții, la pronunțarea unei pedepse, dacă făptuitorul împiedica, din proprie inițiativa, apariția pericolului înainte de a se produce o paguba însemnata. Dacă pericolul sau situația ilegala este înlăturata și fără participarea făptuitorului, instanțe poate reduce pedeapsa și numai în baza faptului că făptuitorul s-a străduit din proprie inițiativa și în mod real să atingă acest scop.

Aceștia sunt termenii în care Codul penal german asigura reglementarea infracțiunilor contra mediului înconjurător. Este o reglementare generoasa și cuprinzătoare care face, totuși, trimitere și la legislația speciala din domeniul mediului, iar unele elemente specifice acesteia ar putea fi luata în calcul în perspectiva modernizării legislației de mediu din România.

România

Reglementarea din Constituția României. Articolul 35 al Constituției României, revizuită și republicată în anul 2003, articol intitulat „Dreptul la mediu sănătos”, prevede: (1) Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic. (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. (3) Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător. Spiritul acestei reglementări este dat de tendințele europene în domeniu, întrucât o mare parte a țărilor membre ale Uniunii garantau deja, prin legile lor fundamentale, în termeni mai mult sau mai puțin asemănători, dreptul la un mediu sănătos. Formularea din Constituția română are un grad de generalitate de natură să creeze ambiguități. Astfel, din primul alineat rezultă că titularii acestui drept sunt toate persoanele. Întrucât nu se precizează dacă este vorba doar de cetățeni români, se poate interpreta că acest drept este recunoscut tuturor persoanelor fizice aflate pe teritoriul României, cetățeni români, cetățeni străini, sau apatrizi.

În ceea ce privește noțiunea de „mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic”, se pune problema sensului și determinării acesteia. Limitele și caracteristicile unui „mediu sănătos și echilibrat ecologic” sunt destul de dificil de stabilit. Din punct de vedere strict legal, ele sunt stabilite tot de către stat, prin organul legislativ, care reglementează prin legi limite și praguri maxime admise pentru poluări, limite și praguri care, atunci când sunt depășite, se presupune că mediul înconjurător nu mai este sănătos. În alineatul (2) al articolului în discuție, se prevede că statul este cel care asigură cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului la un mediu sănătos, acest lucru apărând ca o obligație. Asigurarea unui cadru legislativ presupune nu doar adoptarea legilor în sine, ci și alinierea lor la convențiile și tratatele internaționale în domeniul mediului înconjurător.

Cadrul legislativ pentru exercitarea unui drept presupune și stabilirea căilor de urmat pentru persoana care consideră că i-a fost încălcat respectivul drept. Așadar, ar fi utila crearea unor acțiuni în justiție speciale, „acțiuni de mediu”, prin care orice persoană fizică sau juridică ce se consideră lezată în urma nerespectării acestui drept să aibă posibilitatea să se adreseze instanțelor de contencios sau civile, după cum cel chemat să răspundă în instanță este statul ori o persoană fizică sau juridică. Cel de-al treilea alineat al articolului în discuție creează, pentru persoanele fizice și juridice, obligația de a proteja și ameliora mediul înconjurător. Se naște, așadar, un raport juridic complex în care toate persoanele sunt atât titularele dreptului la mediu sănătos, cât și titulare de obligații în acest sens. Aceasta deoarece noțiunea de „îndatorire” folosită într-o lege fundamentală nu poate avea decât sensul de obligație juridică propriu-zisă, iar nu de simplă îndatorire de onoare. Situația paradoxală este că, cel puțin în aparență, titularul obligației de a asigura dreptul la mediu sănătos, respectiv statul, este și cel care stabilește în concret ce înseamnă „mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic”, prin legiferare în acest domeniu

O altă problemă dificilă ar fi modul în care statul ar putea să răspundă în cazul neîndeplinirii obligațiilor prevăzute în acest articol, reglementările interne actuale nefiind de natură să ofere soluții satisfăcătoare în acest sens. Oricum, în ciuda imperfecțiunilor, faptul că se garantează prin Constituție dreptul la mediu sănătos este, desigur, un pas înainte și un demers pozitiv de natură să sensibilizeze și să responsabilizeze cetățenii în legătură cu necesitatea protecției mediului înconjurător.

Legislație

Pentru că în România incriminarea prejudiciilor de mediu nu se realizează în Codul Penal , vom prezenta reglementările din OUG 195/2005.

Faptele incriminate ca infracțiuni prin O.U.G. 195/2005

(1)Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă penală de la 55000 lei (RON) la 60000 lei (RON), următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

1. arderea miriștilor, stufului, tufărișurilor și vegetației ierboase din ariile protejate și de pe terenurile supuse refacerii ecologice;

2. poluarea accidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcționării instalațiilor, echipamentelor tehnologice și de tratare și neutralizare, menționate în prevederile acordului de mediu și/sau autorizației/autorizației integrate de mediu.

(2)Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă penală de la 65000 lei (RON). la 70000 lei (RON), următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

1. poluarea prin evacuarea, cu știință, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deșeuri sau substanțe periculoase;

2. nerespectarea restricțiilor sau interdicțiilor stabilite pentru protecția apei și a atmosferei, prevăzute de actele normative în vigoare;

3. folosirea de momeli periculoase și de mijloace electrice pentru omorârea animalelor sălbatice și a peștilor, în scopul consumului sau al comercializării;

4. producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav sănătatea umană;

5. nerespectarea restricțiilor și a interdicțiilor la vânat și pescuit ale unor specii protejate sau oprite temporar prin lege și în zonele cu regim de protecție integrală, potrivit reglementărilor specifice;

6. continuarea activității după suspendarea acordului de mediu sau autorizației/autorizației integrate de mediu;

7. nesupravegherea și neasigurarea depozitelor de deșeuri și substanțe periculoase, precum și nerespectarea obligației de depozitare a îngrășămintelor chimice și produselor de protecție a plantelor numai ambalate și în locuri protejate;

8. prezentarea, în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra mediului, a bilanțului de mediu sau a raportului de amplasament a unor concluzii și

informații false;

9. producerea și/sau importul în scopul introducerii pe piață și utilizarea unor substanțe și preparate periculoase, fără respectarea prevederilor actelor normative în vigoare și introducerea pe teritoriul României a deșeurilor de orice natură în scopul eliminării acestora;

10. importul și exportul unor substanțe și preparate periculoase interzise sau restricționate;

11. transportul și tranzitul de substanțe și preparate periculoase, cu încălcarea prevederilor legale în vigoare;

12. omisiunea de a raporta imediat despre orice accident major;

13. producerea, livrarea și utilizarea îngrășămintelor chimice și a produselor de protecție a plantelor neautorizate;

14. desfășurarea de către persoanele juridice de activități cu organisme modificate genetic sau produse ale acestora, fără a solicita și obține acordul de import/export și/sau autorizațiile prevăzute de reglementările specifice;

15. cultivarea plantelor superioare modificate genetic de către persoanele fizice și juridice fără autorizație din partea autorității publice competente pentru agricultura și fără contract cu titularii autorizațiilor de introducere deliberata în mediu și pe piața a organismelor modificate genetic.

(3)Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani, următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

1. nerespectarea interdicțiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de protecție a plantelor sau îngrășăminte chimice;

2. provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiații ionizante, a contaminării mediului și/sau a expunerii populației la radiații ionizante, omisiunea de a raporta prompt creșterea peste limitele admise a contaminării mediului, aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenție în caz de accident nuclear;

3. descărcarea apelor uzate și a deșeurilor de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale sau provocarea, cu știință, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanțe sau deșeuri periculoase.

(4)Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani, următoarele fapte:

1. continuarea activității după dispunerea încetării acesteia;

2. neluarea măsurilor de eliminare totală a substanțelor și preparatelor periculoase care au devenit deșeuri;

3. refuzul intervenției în cazul poluării accidentale a apelor și a zonelor de coastă;

4. refuzul controlului, la introducerea și scoaterea din țară a substanțelor și preparatelor periculoase precum și introducerea în țară a culturilor de microorganisme, plante și animale vii din flora și fauna sălbatică, fără acordul eliberat de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului;

5. aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenție în caz de accident nuclear;

6. provocarea, cu știință, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanțe sau deșeuri periculoase.

(5)În situația în care infracțiunile pedepsite conform alin. (3) și (4) au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de persoane, au avut vreuna dintre urmările prevăzute în art. 182 din Codul penal ori au cauzat o pagubă materială importantă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, iar în cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei naționale, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

(6)Tentativa se pedepsește.

Analizând infracțiunile din noul Cod penal și pe cele din Legea privind protecția mediului (art.85) rezultă că sunt încriminate mai multe grupe de infracțiuni. Referitor la dreptul omului la un mediu sănătos , sunt reglementate infracțiuni care pun în pericol viața ori sănătatea oamenilor, fauna sau flora

La alineatul 2 se încriminează ca infracțiuni faptele de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală.

Deși există un cadru formal, nu putem spune că în România mediul este apărat corespunzător. Dacă facem o statistică a spețelor de mediu vom constata că România ocupă unul dintre ultimele locuri din Europa. Din păcate, ONG-urile existente nu au suficiente resurse financiare și umane pentru a fi mai active, iar din partea instituțiilor statului, începând cu Ministerul Mediului, Ministerul Justiției și Ministerul Public nu a existat un efort de întâmpinare și încurajare a creșterii gradului de adresabilitate în justiție pentru problemele de mediu, în condițiile în care nu se poate spune că România nu este o țară poluată.

În cadrul studiului am demonstrat faptul că exista state comunitare care aplica foarte strict sancțiuni specifice pentru prejudiciile de mediu.

Nu numai că în Constituții este garantat dreptul la un mediu sănătos, dar și Codul Penal incriminează ( sancționează ) faptele prejudiciabile de mediu. Orice atingere adusa mediului este sancționata prin Codul Penal, astfel încât se pune în aplicare dreptul la un mediu sănătos prin prevenirea oricărei daune ecologice.

CONCLUZII

Drepturile omului reprezintă o valoare general-umană recunoscută de comunitatea internațională și de fiecare stat de drept. Degradarea mediului înconjurător întotdeauna provoacă încălcarea drepturilor omului.

Prejudiciile severe aduse mediului în ultimele decenii sunt cauzate indirect de sărăcie, iar la celălalt pol de consumul excesiv din țările industriale dezvoltate și de efectele globalizării (printre ele: programele de creditare, regimurile de comerț internațional precum și dezvoltarea extensivă a industriei, agriculturii și transportului). Poluarea mediului de către om duce la afectarea drepturilor acestuia. Responsabilitatea societății față de această stare de fapt a creat condițiile necesare pentru elaborarea unor reglementări internaționale și naționale în domeniul interacțiunii drepturilor omului și mediului.

Declarația Conferinței Națiunilor Unite de la Stockholm privind mediul uman, Carta mondială pentru natură, Declarația de la Rio privind mediul și dezvoltarea, Carta Organizației Națiunilor Unite, Declarația universală a drepturilor omului, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, Convenția de la Arhus privind accesul la informație, participarea publicului și accesul la justiție în materie de mediu și alte instrumente relevante ale dreptului internațional al mediului permit determinarea cercului drepturilor omului care au menirea să asigure condiții decente și ecologice pentru realizarea persoanei umane ca subiect principal al dezvoltării.

Inclus la o dată recentă în categoria drepturilor sociale, dreptul omului la un mediu sănătos se află în perioada de afirmare într-o categorie independentă fiind caracterizat prin universalitate, indivizibilitate și interdependență.

În legislația națională se fac anumite referințe la drepturile omului în sensul protecției mediului, deci există destule premise normative pentru ca un șir de drepturi (dreptul la un mediu sănătos, dreptul la beneficiere de resurse naturale, dreptul la apă, dreptul de acces la informația ecologică, dreptul de a participa la luarea deciziilor de mediu, dreptul de acces la justiție în materie de mediu etc.) să fie unite într-o categorie nouă independentă de drepturi fundamentale – drepturile ecologice ale omului.

Drepturile ecologice ale omului se bazează pe câteva principii fundamentale. Astfel, toate persoanele au dreptul la un mediu sigur, sănătos și ecologic, fiind libere de orice formă de discriminare în ceea ce ține de acțiuni și decizii ce afectează mediul. De asemenea, toate persoanele au dreptul la un mediu sănătos și ecologic echilibrat ce ar satisface echitabil necesitățile generațiilor actuale fără a diminua drepturile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități.

Pentru a avea condiții sigure de trai, persoanele au dreptul la protecția și conservarea aerului, solului, apei, florei și faunei, precum și a proceselor esențiale și a ariilor necesare pentru menținerea diversității biologice și a ecosistemelor: acestea fiind elementele esențiale ale dreptului la un mediu sănătos și ecologic echilibrat.

Orice persoană are dreptul să beneficieze echitabil de conservarea și utilizarea durabilă a naturii și a resurselor naturale pentru scopuri culturale, ecologice, educaționale, de sănătate, de întreținere, de recreere, spirituale etc. Aceasta presupune un acces ecologic la natură. Pentru atribuirea unui drept la categoria celor ecologice este adecvată aplicarea criteriului satisfacerii necesităților omului prin intermediul resurselor naturale. Drepturile universale așa cum este dreptul la un mediu sănătos și dreptul de beneficiere de resursele naturale se încadrează în mod logic în categoria respectivă

Dreptul de acces la informația ecologică este garantat tuturor persoanelor. Informația ecologică trebuie să fie veridică și poate fi combinată în orice formă despre acțiuni sau conduite ce pot afecta mediul, precum și informația necesară pentru a autoriza o participare eficace a publicului în procesul de luare a deciziilor de mediu. Această informație trebuie oferită în timp util, să fie clară și accesibilă, fără nici o obligație financiară asupra solicitantului.

Convenția europeană pentru drepturile omului reglementează drepturile și libertățile fundamentale ale omului și procedura de apărare a acestora. Drepturile ecologice ale omului nu sunt consfințite în Convenția europeană din cauza că, la momentul elaborării acesteia, nu existau riscuri manifeste pentru mediu, viața și sănătatea omului în urma folosirii neraționale a resurselor naturale. Ca urmare a unor numeroase sesizări și a unor dezbateri jurisprudențiale, Curtea de la Strasbourg a decis să preia spre examinare cauzele având ca obiect încălcarea dreptului la un mediu sănătos, în latura sa procedurală, aplicând prevederile art. 8 al Convenției.

România și-a asumat anumite angajamente internaționale în domeniul mediului, are obligația să respecte și să asigure dreptul la un mediu sănătos și ecologic echilibrat. Prin urmare, statul trebuie să întreprindă măsuri administrative, legislative sau alte măsuri necesare pentru implementarea efectivă a angajamentelor internaționale și pentru apărarea dreptului omului la n mediu sănătos. Aceste măsuri trebuie îndreptate cu prioritate spre prevenirea activităților poluatoare și agresive față de mediu, spre prevederea unor remedii adecvate și spre utilizarea durabilă a resurselor naturale și trebuie să includă:

• colectarea și răspândirea informației ecologice;

• evaluarea și controlul prealabil, licențierea, reglementarea sau interzicerea activităților și a substanțelor potențial dăunătoare pentru mediu;

• participarea publicului la luarea deciziilor ecologice;

În secolul al XXI-lea diferite regiuni ale lumii se lovesc de diferite probleme ecologice care trebuie soluționate. Populația planetei împărtășește o viziune comună în ce privește această situație dificilă: cetățenii doresc ca guvernele lor să întreprindă mai multe măsuri de protecție a mediului. Ei cer acest lucru pentru binele lor și al copii lor –pentru viitorul planetei, viitoarea generație. Luând în considerație riscurile extraordinare în probleme de mediu, începutul acestui secol poate fi cel mai oportun pentru a ne asuma această obligație spre o conservare și administrare nouă a mediului. De aceea există convingerea că recunoașterea, respectarea și aplicarea în practică a drepturilor ecologice ale omului este acea treaptă care trebuie să fie realizată pentru a avea un prezent și viitor mai bun.

BIBLIOGRAFIE

Cărti de specialitate

Antoniu George, Noul Cod penal, Codul penal anterior, Editura All Beck, București, 2004

Cobzaru Angelica, Dreptul mediului, Editura Sedcom Libris, Iași, 2004

Draghici Pompil , Dusca Anca Ileana , Dreptul intern și comunitar al mediului, Ed. Universitaria, Craiova, 2003

Despax Michel, Droit de l’Environnement, Editura TEC, Paris, 1980

Duțu Mircea, Dreptul mediului, Tratat, abordare integrată, Editura Economică, București, 2003, vol. I

Duțu Mircea, Dreptul international al mediului, Editura Economica, București, 2004

Duțu Mircea, Tratat de dreptul mediului, Ediția a 3-a, Editura C.H.Beck, București, 2007

Eliescu Mihai, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972

Giroud D., La reparation du dommage ecologique, L.G.D.J., Paris, 1974

Guihal Dominique, Droit répressif de l’environnement, Ed. Economica, Paris, 1997

Jado Benoit t, Jean-Pierre Hannequart, Etienne Orban de Xivery, Le droit de l'environnement, Ed. De Boeck Université, 1988

Kamto Maurice, Droit de l'environnement en Afrique, Edicef AUPELF, Paris, 1996

Lamarque Jean, Droit de la protection de la nature et de l’environnement, L.G.D.J, 1973

Lorincz Anca, Aspecte de tehnică legislativă în materie penală, Editura Militară, București, 2001

Malingrey Philippe, Introduction en droit de l’environnement, Editions Tec et Doc, Paris, 2006

Martin Gilles, Le repression du prejudice ecologique, Colloque de Brest, 1988

Motica Radu I, Anton Trăileanu, Drept funciar, amenajarea teritoriului și protecția mediului, Editura Lumina Lex, București, 1999

Prieur Michel, Droit de l’Environnement, Ed. Dalloz, Paris, 1991

Rèmond-Gouilloud Martin, Du droit de détruire. Essai sur le droit de l’environnement, Presses Universitaires de France, Paris, 1989

Streteanu Florin, Chirita Radu, Raspunderea penala a persoanei juridice, Editura Rosetti, București, 2002

Stefani Gaston , Levasseur Georges, Bouloc Bernard, Droit pénal général, Ed. Dalloz, Paris, 2000

Thieffry Patrick , Droit européen de l’environnement, Ed. Dalloz, Paris,1998

Legislație

O.U.G 195/ 2005 privind protecția mediului

Constituția României, 2003

Codul de procedura penala a României cu ultimele modificări produse prin Legea 356/2006

Codul Penal francez din 1993

Codul mediului francez din 2000

Codul penal german din 1871, cu modificările și completările ulterioare

Comprehensive Environmental Reponse, Compensation and Liability Act of 1980

Legea de modificare a Legii privind calitatea mediului

Oil Pollution Act of 1990. Monitorul Oficial

Trans-Alaska Pipeline Authorisation Act.1973

Articole în reviste

Antoniu George, Răspunderea penala a persoanei juridice, în R.D.P. nr.1/1996

Butiuc Constantin, Despre o eventuala răspundere penala a persoanelor juridice, în R.D. nr. 10-11/1994

Diaconu Matei, Dreptul la mediul sănătos în constituțiile unor țări ale Uniunii Europene, Revista de Științe Juridice, nr.4/2006

Duțu Mircea, articol publicat în „Revista22”, intitulat Un cod al mediului – posibil remediu pentru instabilitatea legislativa

Feinberg Joel, Duties, Right and Claims, American Pfilosophical Quaterly 3:2 1966

Guiu Mioara, Notiunea și temeiul răspunderii penale, R.D. nr. 10-11/1994

Guiu Mioara, Răspunderea penala a persoanei juridice, în R.D. nr. 8/2005

Prieur Michel, Le droit de l’homme a l’environement – rapport national a la reunion de UE, 15 – 20 aprilie 2003, Ankara

Prieur Michel , citat din Revista 22- săptămânal independent de analiză politică și actualitate culturală, Nr. 881

Uliescu Mircea, La responsabilite civile pour les activites dangereuses dans le cadre du Conseil de l’Europe, Revue internationale de droit compare, 1994, Paris

IV.Adrese de internet:

www.societatedurabilă.ro

www.revista22.ro