Dreptul la Tacere In Procesul Penal

=== c626fa0975c91d26d640a4b1210f44f1ab1570da_95020_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE ȘI DE ORDIN ISTORIC PRIVIND DREPTUL LA TĂCERE

Secțiunea I. Aspecte introductive

Dreptul de a păstra tăcerea și privilegiul împotriva autoincriminării – garanții fundamentale

Rațiunile dreptului la tăcere

Dreptul la tăcere în viziunea CEDO

Limitările aduse dreptului la tăcere

Secțiunea a II -a Istoricul apariției dreptului la tăcere

Procedurile ecleziastice. Nemo debet prodere seipsum

Reglementarea în Constituția SUA. Nicio persoană nu poate fi obligată să dea declarații prin care s-ar putea incrimina

Nașterea dreptului la tăcere ca drept procesual (sec. XIX)

Miranda v. Arizona.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.A.B. – Curtea de Apel București

C.D – Culegere de decizii

C.pen. – Codul penal al României

C.pr. pen. – Codul de procedură penală

C.P. Ad. – Codul penal adnotat

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

H.G. – Hotărârea Guvernului

Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

NCPP – Noul Cod de procedură penală

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.D.P. – Revista de Drept Penal

T.M.B – Tribunalul Municipiului București

vol. – volumul

CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE ȘI DE ORDIN ISTORIC PRIVIND DREPTUL LA TĂCERE

Secțiunea I. Aspecte introductive

1.1. Dreptul de a păstra tăcerea și privilegiul împotriva autoincriminării – garanții fundamentale

În Noul Cod de Procedură Penală român, mijloacele de obținere a probelor sunt menționate în articolul 97 alin. (2) litera a): declarațiile suspectului sau ale inculpatului.

Prin acest mijloc de probă se stabileste poziția centrală pe care o are suspectul sau inculpatul – după procedura noului cod penal – în procesul penal, fiind nu numai rațional, dar și necesar, ca persoana care este banuita a cunoaște cel mai bine realitatea să fie ascultată și întrebată cu privire la aceasta. Astfel sunt oferite informatii în vederea aflării adevărului, iar acest mijloc de probă reprezintă și modul prin care persoana banuita sau acuzată de comiterea unei infracțiuni își exercită dreptul la apărare.Cel acuzat prin declaratie poate să se apere, să arate că era imposibil ca el să se fi aflat în acel moment la locul comiterii infracțiunii și chiar să recunoască fapta. Însă, de asemenea el poate alege să nu se prevaleze de acest drept, și să adopte o atitudine pasivă dacă consideră că acesta este cel mai bun mijloc de apărare.

În cadrul articolului 10 din Noul Cod de Procedura Penală, intitulat „Dreptul la apărare” sunt enumerate succint, pe scurt câteva elemente pe care le presupune acest drept. Printre altele, în alin. (4) se menționează: „Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație”. Adică este consacrat expres, ca regulă generală, dreptul la tăcere, chiar dacă nu sub această denumire.

Având în vedere că, în cadrul procesului penal, avem întotdeauna o parte care acuză, de regulă statul, și o parte care se apără, putem conchide că în noțiunea de „apărare” sunt incluse toate drepturile prevăzute pentru suspect, respectiv inculpat, deci și dreptul la tăcere. În legătură cu acest drept, s-a arătat că: cel interogat nu are nicio obligație de a vorbi. El poate să refuze pur și simplu să răspundă. Dreptul său la tăcere decurge din prezumția de nevinovăție și din principiul integrității persoanei umane. Este o formă esențială a libertății individuale. Persoana urmărită are dreptul să nu releve din împrejurările faptei decât cele pe care le crede utile apărării sale.

Acest drept la tăcere, consacrat astăzi expres în majoritatea statelor, își are originea în două principii apărute anterior: prezumția de nevinovăție și cel împotriva autoincriminării, pe care urmează să le analizez.

Prezumția de nevinovăție – fundamentul dreptului la tăcere

Acest principiu apare ca o regulă a procesului penal târziu, abia în secolul al XVIII-lea în Franța, în urma dezvoltării societății și a concepțiilor persoanei.In perioadele anterioare si mai ales in perioada Inchizitiei nu exista concret un drept de aparare, iar suspectul era presupus vinovat, urmand ca el sa arate in mod convingator nevinovatia sa .Astfel persoana este presupusa nevinovata pana in clipa in care este declarata vinovata.Codul de procedura penala aminteste ca ,, orice persoana suspecta sau urmarita este presupusa nevinovata atata vreme cat culpabilitatea nu a fost demonstrata.Cu alte cuvinte prezumtia de nevinovatie este un drept de care trebuie sa profite acuzatul, iar statul nu trebuie sa demonstreze ci sa aduca dovada nevinovației cuiva.

Considerente

S-a considerat la început, după adoptarea în unele state a acestui principiu, că este o garanție acordată individului într-un mod excesiv. Deși nu se opunea nimeni protejării și drepturilor individuale, totuși interesul esențial al procesului penal ar trebui să fie predominant cel represiv. Nu se optează neapărat pentru o prezumție de vinovăție, însă după cum consideră V. Manzini, presupunerea inocenței în timp ce se procedează contra unei persoane ca posibil participant al unei infracțiuni, „este o astfel de enormitate, o așa de patentă inversiune a sensului logic și juridic, că nu poate fi admisă nici ca mod de a vorbi.”

Profesorul Traian Pop susține ca „prezumția de nevinovăție, care a devenit o formulă tradițională, trebuie așezată și înțeleasă în contrast cu vinovăția dovedită sau constatată. Identificarea prezumtiei de nevinovatie nu inlatura luarea masurilor preventive,chear si a celor private la libertate, ci garanteaza ca acestea nu vor fi luate decat in limitele si conditiile stricte prevazute de normele constitutionale si de dispozitiile procedurii penale,adica numai in momentul in care vinovatia rezulta cu certitudine din probe”.

Cele două modalități diferite de abordare a aceleiași idei-in baza prezumției de nevinovăție, suspectul sau inculpatul se bucura de mai multe garanții procesuale, pe când în baza prezumției de vinovăție acestea îi sunt exagerate de restrânse. Prezumția de nevinovăție reprezinta baza procesului penal modern, demostrand o relație deosebită cu principiul procesului penal echitabil, întrucât este destinată să protejeze suspectul față de autoritățile publice . Preeminența dreptului manifestata în fiecare sistem juridic determina și esența existenței prezumției de nevinovăție, astef cel cercetat sau acuzat de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul la o justiție independentă sau imparțială a cărei ingaduita trebuie să reprezinte marca esențială a unei persoane, întrucât ar fi lipsit de temei și contrar uneori chiar realității ca o normă juridică să acorde onestitate desavarsita cuiva.Deasemena garanteaza că nimeni nu va fi tras la răspundere penală și sancționat arbitrar, iar atunci când este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni se va urma o procedură prin care să se determine vinovăția sa

În concluzie, mi s-a părut anormal să prezumi nevinovat pe cineva în privința căruia există oarecare indicii că ar fi contribuit la săvârșirea unei infracțiuni. Asadar dupa cum sustinea si V. Mazini fie să se prezume vinovăția, fie să nu se instituie nicio prezumție, și persoana să aibă doar calitatea de suspect/bănuit. Însă totul fiind la nivel de prezumție și într-un sens și într-altul, adică e o pură ficțiune până la momentul obținerii unei hotărâri judecătorești. Bineînțeles dacă suspectul sau inculpatul este vinovat, tot se va dovedi, chiar și în ciuda beneficiilor oferite acestuia rezultate din prezumția de nevinovăție. După cum am menționat, principiul prezumției de nevinovăție a constituit o reacție democratică împotriva sistemului inchizitorial al procesului penal.

Reglementare

În spațiul european, Comisia drepturilor omului a afirmat valoarea de drept fundamental a prezumției de nevinovăție din 1963, fapt confirmat de Curtea europeană, douăzeci de ani mai târziu. În virtutea acestui principiu, Curtea de la Strasbourg a decis că „sarcina probei revine acuzării, iar dubiul profită celui acuzat. În afară de aceasta, îi revine acuzării sarcina să indice celui interesat despre ce îndatoriri este vorba, în scopul de a-i oferi prilejul să își pregătească sau să își prezinte în consecință apărarea”.Prezumția de nevinovăție rezultăta din conținutul textului CEDO prevede că este necesară înainte de toate o „acuzație în materie penală”, adică „o notificare oficială, emitand de la o autoritate competentă, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni”, aceasta semnificand protecția unei persoane învinuite de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de vinovăție ce nu a fost stabilit încă în mod legal.

O asemenea analiză se impune pentru a departaja bunele practici de cele perverse și de a contura criterii de acțiune a actorilor judiciari în acord cu standardele Convenției europene. După cum se cunoaște prezumția de nevinovăție reprezintă unul dintre pilonii esențiali ai încadrării europene a procesului penal, orice abdicare de la aceasta fiind de natură a afecta caracterul echitabil al procesului. O societate civilizată nu poate accepta ca responsabilitatea penală să fie angajată în mod arbitrar sau ușuratic, fără a se derula o investigare serioasă a cauzei penale, în condițiile în care miza procesului penal este enormă, putând conduce la privarea de libertate sau a exercițiului unor drepturi și uneori chiar la extincție.

Deasemenea o declarație făcută poate fi utilizată împotriva persoanei, deoarece în necunoștință de cauză, aceasta în loc ca sa se apere se poate acuza singură, chiar și în situația în care nu ar fi vinovată –, prin nesiguranța, prin temere sau prin intimidarea de către organul de urmărire sau de instanța de judecată. Prin urmare, dreptul la tăcere pe care aceasta îl are, poate fi considerat și o garanție a dreptului la apărare. Curtiile de Casație belgiene prin hotărârea din 13 mai 1986, a stabilit că „dreptul la tăcere al inculpatului face parte din drepturile de apărare și, cu acest titlu, funcționează ca un principiu general de drept”

Această regulă a fost recunoscută ca aplicabilă sub Codurile de procedură penale române din 1864 și 1936 și a fost introdusă în art. 66 al Codului de procedură penală din 1968 ca o regulă de probațiune: „învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa.”

În 1991 Constituția României a înscris prezumția de nevinovăție printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, în cuprinsul articolului privind libertatea individuală: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare persoana este considerată nevinovată”.

În Codul de procedură actual, prezumția de nevinovăție este încadrată în Titlul I la principiile și limitele procesului penal, în articolul 4: „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”. Astfel, această regulă devine un drept fundamental al cetățeanului și un principiu fundamental al procesului penal român. Prezumția de nevinovăție constituie baza procesuală a dreptului la apărare și a drepturilor procesuale acordate învinuitului.

Privilegiul împotriva autoincriminarii

Dreptul de a nu te autoincrimina derivă într-un fel din prezumția de nevinovăție.Acest drept nu este prevazut expres în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și este cunoscut sub denumirea de ,,dreptul la tăcere’’. Dreptul suspectului sau al persoanei de a nu se autoincrimina sau de a păstra tăcerea și de a nu participa cu nimic la propria incriminare, presupune o stricteță elementară a procesului echitabil, deși dreptul de a nu depune mărturie împotriva propriei persoane nu este garantat în mod expres. De asemenea acest drept este destinat să-l protejeze pe inculpat împotriva coerciției abuzive a autorităților.

1.2. Rațiunile dreptului la tăcere

1.3. Dreptul la tăcere în viziunea CEDO

Dacă dreptul la tăcere derivă din dreptul de a nu te autoincrimina și din prezumția de nevinovăție, precum am aratat mai sus , aș vrea să atrag atenția asupra faptului că acesta poate fi privit și ca o garanție împotriva utilizării torturii în scopul obținerii unei declarații, implicit mărturii.

Există unele idei care care confirma că acesta a apărut în Statele Unite ale Americii ca motiv, de a evita folosirea torturii și a altor realitati prin care o persoană ar fi silită să recunoască fapta. In acest caz, banuitul sau paratul este prin diferite mijloace protejat de organele de urmărire penală sau instanță de judecată care l-ar putea cauza, influența să dea o declarație.Astfel nu se poate vorbi neapărat și de un drept de a nu te autoincrimina, ci mai degrabă de dreptul unei persoane la integritate fizică și morală, atat recunoscut și apărat atât de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în spațiul european, cât și prin diferite acte, norme, convenții la nivel mondial. Art. 3 din CEDO prevede că: „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”. În cauza, este stabilit dreptul oricărei persoane la demnitate și integritate fizică și este unul dintre puținele drepturi și libertăți de la care statele europene nu pot deroga, fiind un drept absolut. Diferența între aceste trei tipuri de comportamente este intensitatea și nu este obligatoriu ca suferințele produse să fie de natura fizică, putând avea uneori și caracterul unor suferințe de natură psihică. În cadrul procesului penal, aplicarea acestor comportamente aveau și ar avea ca scop obținerea unor declarații.

În Antichitate, în Evul Mediu și în ultimele decenii în cadrul statelor totalitare precum cel comunist sau fascist, tortura atât fizică cât și psihică a stat la baza procedurii interogatoriului și implicit la baza aflării adevărului. Interesul statului și a societății predomina în detrimentul interesului persoanei, iar toată procedură se desfășura mai mult în secret dacă vorbim de modelul inchizitorial. Se orienta după principiul scopul – aflarea adevărului – scuză mijloacele.

Ideile secolul XVIII – XIX frământă omenirea. Astfel se renașterea dreptului penal: se renunta la tortura, pedepsele se imblanzesc si se da libertate mai mare de apărare. Innoirea și reforma dreptului penal a evoluat tot mai mult, găsindu-și victoria în legislația Revoluției franceze. Declarația drepturilor omului, din 1789 și diferitele decrete ale Adunării Constituante franceze determina principii noi, revoluționare și pentru dreptul penal și procedura penală. În ceea ce privește codul penal român de la 1946 se prevedea în art. 215, 241 că inculpatul are dreptul de a fi interogat, dar nu este dator să răspundă și nu poate fi constrâns la aceasta și cu atât mai puțin poate fi supus la jurământ; în aceast caz se impune principiul, că nimeni nu poate fi obligat a lucra în propria sa pierdere; astfel dezvaluirea inculpatului nu formeaza dovada, și probațiunea trebuie continuată, și în coroborare cu celelalte probe, este supusă aprecierii judecătorului.

Astfel de ocupatii au continuat chiar în decenii mai apropiate, aparent mai blânde totuși. Vorbim aici de comunism și fascism, care în numele unor ideologii, inventau în general false culpe cărora încercau ulterior să le obțină o recunoaștere, folosindu-se de numeroase tehnici. Deși se folosea mult tortura fizică, aceasta era în așa fel structurată încât să afecteze psihicul uman și să-i anuleze voința, pentru ca apoi să fie ușoară manipularea oamenilor. Nu se putea vorbi de un drept la tăcere, nici de declarații voluntare, cu atât mai puțin de un drept de a nu te autoincrimina.

Aceste drepturi erau totuși recunoscute teoretic prin lege, dar prima „aflarea adevărului”, „educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor” și mai ales interesul statului în detrimentul interesului persoanei. În art. 70 din Codul de procedură penală român din 1968 nu se vorbește de niciun avertisment sau drept la tăcere, din contră: agenții trebuie să-i pună în vedere să declare tot ce știe. Este adevărat, în art. 68 se prevede: „Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obține probe”. În acest caz ne punem intrebarea unde ar fi sancțiunea pentru nerespectarea acestei prevederi. Sunt nenumărate mărturii și dovezi privind torturile suferite de către deținuții acestor regimuri totalitariste. Odată cu iesirea de sub domnia comunista și fascista, s-a mers tot mai mult pe drepturile omului astfel ca aceste comportamente au fost interzise și sancționate, iar prin lege acestea au fost apărate prin diferite garanții cum este în cazul, dreptul la tăcere. Autorităților le este interzis să influențeze chiar și prin simple sugestii posibilitatea suspectului sau inculpatului de a alege dacă va declara sau nu si este obligatoriu să i se aducă la cunoștință și eventualele consecințe. Totuși, cred că încă există sentimentul de constrângere când te afli înaintea autorităților, datorită trecutului comunist când exista o temere generală. Asta ține bineînțeles de necesitatea educării populației în spiritul democratic, proces care necesită mai mult timp și un mai mare efort din partea statului în asigurarea respectării drepturilor prevăzute de lege.

Au fost necesare mai multe secole caracterizate prin jurăminte, torturi, declarația acuzatului ca conducatoare a probelor, pentru că în prezent dreptul la tăcere să fie proclamat la nivel de principiu, constituind piatra de temelie a unui proces echitabil. La început, a apărut teoria declarațiilor voluntare în sistemul britanic, urmând ca aceasta să fie preluată și de sistemul american, pentru ca în final acesta din urmă să adopte teoria dreptului la tăcere, care este mult mai strictă decât cea a declarațiilor voluntare.

1.4. Limitările aduse dreptului la tăcere

Secțiunea a II -a Istoricul apariției dreptului la tăcere

Procedurile ecleziastice. Nemo debet prodere seipsum

Reglementarea în Constituția SUA. Nicio persoană nu poate fi obligată să dea declarații prin care s-ar putea incrimina

Nașterea dreptului la tăcere ca drept procesual (sec. XIX)

Miranda v. Arizona

Gradul ridicat de dificultate pentru instanță în a aprecia caracterul voluntar al declarației și de a anticipa comportamentele prohibite ale oraganelor judiciare a fost una din cauzele pentru care sistemul american a preluat în sec. XX teoria dreptului la tăcere.

Atunci când este arestat un infractor, politistii trebuie să îi aducă la cunoștiință drepturile constituționale pe care le are. Această înștiințare poartă numele celebrului caz al Curții Supreme din anul 1996, Miranda v. Arizona, prin care s-au întemeiat aceste drepturi.

Doctrina Miranda are la bază și alte legi precum dreptul la un avocat enunțat în cauză Gideon v. Wainwright și principiul împotriva autoincriminării adoptat odată cu rezolvarea cauzei Malloy v. Hogan, unde a constituit fundamentul pentru avertismentul Miranda.

Prin cauza Miranda v. Arizona și a datelor statistice se observă greșelile și incorectitudinea poliției, confuzia psihologică a suspecților supuși manevrele de intimidare și demonstrațiile amicale, au drept urmare aducerea lor în situația de a fi gata să mărturisească și să semneze orice. Curtea relevă faptul că în cazul interogatoriilor celor reținuți, în practica modernă se folosesc metode de manipulare psihologică, decât constrângerea fizică.Deasemenea a fost data o definiție privitoare la termenul de „in-custody interrogation”, care se poate traduce prin „interogatoriu in stare de reținere/detenție”. Acest termen se referă la cazurile în care o persoană a fost privată de libertate de și a fost supusă unui interogatoriu de catre organele judiciare. Conceptul de „detenție” nu este neaparat reținerea într-un local de poliție, astfel daca cel interesat în afara secției de poliție, este interogat de o manieră presantă, este considerat „deținut” din punct de vedere juridic.

Prin decizia din cazul Miranda, Curtea a ajuns la concluzia că este necesară o garanție pentru dreptul la tăcere iar constrângerea determinată de starea de detenție, persoana se va simți obligată să dea o declarație, chiar dacă în mod normal nu ar face asta. Organele judiciare sunt obligate ca inainte sa înceapa interogatoriul sa avertizeze drepturile persoanei.

Astfel că are dreptul să nu vorbească, orice ar spune poate fi folosit împotriva sa la proces, are dreptul să vorbească cu un avocat și totodată poate fi prezent un avocat în timpul interogatoriului. Faptul că pană la acel moment a oferit detalii, nu înseamnă că este privat de exercitarea dreptului la tăcere în continuare. Dacă în ambele cazuri declarațiile prin care cel acuzat fie se disculpă fie se incriminează și avertismentul nu a fost dat acestea vor fi inadmisibile. În acest caz procurorul, acuzarea, nu va utiliza niciodată declarații prin care acesta își neagă vinovăția, în cazul încălcării dreptului la tăcere, ele vor fi excluse din proces.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, lucrări de specialitate

Diana, Ionescu, Dreptul la tăcere în procedurile penale în contextul evoluțiilor contemporane, Teză de doctorat, 2011

Gheorghiță, Mateuț, Tratat de procedură penală: partea generală, ed. Ch. Beck, Bucuresti, 2007

Grigore, Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. Hamangiu, 2007

Ioan Doltu, Probele și mijloacele de probă cu privire specială la declarațiile învinuitului sau ale inculpatului ca mijloace de probă și apărare în procesul penal român, Ed. Dobrogea, 1997

Igor, Dolea, Drept procesual penal, Ed.Cartea juridică, Chișinău, 2009

Jean Pradel, Droit penal compare, Ed. Dalloz, Paris, 1995

Marvin, Zalman; Larry, Siegel, Criminal procedure: Constitution and Society, Ed. West Publishing Co, 1991

Radu Chiriță, Convenția Europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, Ed. Ch. Beck, București 2008

Serge Guinchard, Procedure penale, 2002, Ed. Litec, Paris, 2002

Sorina Siserman, Drept procesual penal: partea generală, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2007

Traian Pop, Drept procesual penal. Vol I:partea introductivă, Ed. Tipografia națională, Cluj, 1946

Traian Pop, Drept procesual penal. Vol 2 – partea generală, Ed. Tipografia Națională, Cluj, 1947

Articole, studii de specialitate

Albert Alschuler, A peculiar privilege in historical perspective: The right to remain silent, în Michigan Law Review

Diana Ionescu, Procedura avertismentului. Consecințe în materia validității declarațiilor acuzatului în procesul penal, CDP 2/2006

George Thomas, Marshall Bilder, Aristotle’s Paradox and the self-incrimination puzzle, The Journal of Criminal Law & Criminology, vol.82, 1991

Gheorghiță Mateuț, Codul de procedură penală, partea generală, într-o perspectivă europeană, Revista de drept penal, 1/2004

Gh. Mateut, O noutate pentru procedura penală română: invalidarea probelor obținute în mod ilegal, Dreptul, nr. 7/2004

Hamish Stuart, The Confessions Rule and the Charter, McGill Journal, vol. 54, 2009,

John Langbein, Understanding the short history of plea bargaining, Law & Society review, 1979

Mircea Duțu, Semnificații procedural-penale ale dreptului la tăcere, Dreptul nr. 12/2004

Legislație

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articolele 3 și 6

Jurisprudență

Hotărârea Miranda v. Arizona, 1966