Dreptul la Reparații Pecuniare al Fostului Soț

Dreptul la reparații pecuniare al fostului soț

Concomitent cu disoluția căsătoriei nu se poate afirma că încetează orice legătură, personală sau patrimonială, dintre foștii soți. Ca și consecințe directe ale divorțului, unul dintre foștii soți sau chiar ambii pot suferi traume emoționale și prejudicii morale diverse, pot întâmpina un declin semnificativ în ceea ce privește condițiile de viață, se pot confrunta cu anumite nevoi materiale care nu erau resimțite pe parcursul căsătoriei tocmai datorită sprijinului reciproc și al comunității faptice a resurselor. Având în vedere toate acestea, între foștii soți subzistă o obligație mai restrânsă de întrajutorare, întemeiată pe solidaritatea post-maritală.

Dreptul la despăgubiri

Noul Cod civil prevede la art. 388 o modalitate de reparare a prejudiciilor cauzate prin divorț, altele decât cele care cad sub incidența dreptului la prestație compensatorie. Astfel cum rezultă din formularea textului legal, cel care beneficiază de despăgubiri poate solicita și acordarea prestației compensatorii, cele două instituții urmărind finalități diferite.

Noțiunea de despăgubiri

Dreptul la despăgubiri vizează acoperirea variilor prejudicii materiale și morale, suferite de soțul exclusiv nevinovat, rezultate în mod direct din faptul juridic al desfacerii căsătoriei, fiind considerat de doctrină o aplicație particulară a răspunderii civile delictuale. Așadar, pentru a se aplica aceste prevederi este necesară evidențierea faptei ilicite, a prejudiciului rezultat, a raportului de cauzalitate dintre cele două și vinovăția autorului faptei ilicite. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este o formă de răspundere subiectivă, întemeiată pe vinovăția autorului său, element distinct de culpa soțului în desfacerea căsătoriei. Dovedirea acestor condiții trebuie să se realizeze strict în cadrul procesului de divorț, instanța de tutelă fiind competentă a se pronunța asupra despăgubirilor solicitate în temeiul art. 388 Cod civil prin hotărârea de divorț.

Condiții cumulative de acordarea a despăgubirilor

Dreptul de despăgubiri se poate valorifica doar în cadrul procesului de divorț, fapt prevăzut expres de Codul civil. Ulterior soluționării definitive a divorțului se poate recurge la dreptul comun în materie, respectiv la introducerea unei acțiuni distincte în justiție întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art 1349 Cod civil.

Se poate formula o cerere accesorie referitoare la despăgubiri dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

Soțul care solicită acordarea despăgubirilor trebuie să fie exclusiv nevinovat pentru divorț. Așadar, este necesară existența unui divorț pe cale judiciară în cadrul căruia instanța se pronunță asupra culpei soților. Pe cale de consecință, desfacerea căsătoriei trebuie să îi fie exclusiv imputabilă soțului ale cărui acțiuni din cursul divorțului au dus nemijlocit la producerea prejudiciilor pentru care se cere reparearea.

Desfacerea căsătoriei îi cauzează soțului inocent un prejudiciu. Acest prejudiciu poate să fie atât unul moral, cât și unul material și trebuie să se țină seama și de prejudiciile viitoare și previzibile care se vor putea produce pe fondul săvârșirii faptei ilicite de care se prevalează solicitantul. Cerințele din dreptul comun ca prejudiciul să fie cert, actual, direct, personal, să decurgă în mod direct din săvârșirea faptei ilicite se pot dovedi problematice deoarece este foarte probabil ca acestea să poată fi dovedite cu certitudine doar ulterior divorțului. Se observă o neconcordanță temporală întrucât textul solicită dovedirea unui prejudiciu cauzat prin desfacerea căsătoriei anterior pronunțării unei hotărâri de divorț, în timp ce acea căsătorie este încă în ființă.

Prejudiciul din speță reprezintă consecința directă a desfacerii căsătoriei prin divorț. Nu se încadrează la această categorie eventualele neplăceri sau pagube suferite în cursul căsătoriei, textul legal fiind restrictiv. Nimic nu împiedică, însă, promovarea unei acțiuni pe cale separată. Jurisprudențial, instanțele au conchis că decurg esențialmente din faptul juridic al divorțului și constituie prejudicii reglementate de acest articol următoarele: refuzul soțului exclusiv culpabil de degradarea relaților matrimoniale de a urma calea unui divorț prin acordul părților, distrugerea imaginii de familie unită, solitudinea afectivă și morală, afectarea imaginii publice a soțului nevinovat, producerea unor traume emoționale, comportamentul agresiv al soțului exclusiv vinovat pe parcursul divorțului, alungarea din locuința familiei, stigmatizarea socială a soției ca urmare a dobândirii statutului de femeie divorțată.

Criterii de stabilirea a cuantumului și forma de acordare a despăgubirilor

Având în vedere faptul că reglementarea specială nu conține dispoziții referitoare la stabilirea cuantumului și a modalității concrete de acordare a despăgubirilor, se vor aplica prevederile generale aplicabile în cazul răspunderii civile delictuale. Pentru determinarea cuantumului despăgubirilor nu se va ține cont de starea materială a debitorului, ci se va avea în vedere repararea integrală a prejudiciului. Nici modalitățile de acordare nu sunt prevăzute în Codul civil. În unanimitate doctrina consideră că se pot acorda prin echivalent, sub forma unei rente sau a unei sume globale, în timp ce posibilitatea executării în natură rămâne controversată, dar demnă de luat în calcul.

Deoarece cererea întemeiată pe prevederile art. 388 Cod civil se soluționează prin hotărârea de divorț, privind superficial textul legal am putea ajunge la concluzia că nu mai poate fi modificat cuantumul dezdăunărilor. Dacă au fost solicitate și acordate în cadrul procesual al divorțului, despăgubirile pot fi ajustate dacă se constată prejudicii ivite ulterior sau care nu au fost luate în seamă la stabilirea cuantumului daunelor. În acest caz, nu poate fi vorba de o cerere cu totul nouă, ci de o „ajustarea a unor drepturi câștigate”. După cum am arătat, în măsura în care desfacerea căsătoriei cauzează prejudicii care nu au fost invocate pe parcursul divorțului și nu s-a solicit aplicarea art. 388, o acțiune separată ulterioară râmănerii definitive a hotărârii de divorț bazată pe prevederile acestei instituții devine inadmisibilă. În această situație soțul nevinovat poate urma calea unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Dreptul la despăgubiri este o instituție nouă în dreptul român, reglementarea unei răspunderi civile delictuale cu caracter special în materia disoluției mariajului fiind inspirată din dreptul francez. Condițiile în care se poate recurge la această instituție sunt restrictive – calitatea de soț exclusiv inocent, divorț judiciar în care se statuează asupra culpei, prejudiciu izvorât în mod direct din desfacerea căsătoriei, cadrul procesual al unui divorț în curs – ceea ce duce la restrângerea aplicabilității practice a normei juridice legale. Contextul restrictiv poate îndemna spre optarea pentru răspunderea delictuală de drept comun, care este mai lejeră în ceea ce privește termenul în care se pot solicita despăgubirile, dar și pentru faptul că vizează acoperirea unei categorii mai extinse de prejudicii, inclusiv cele suferite pe durata căsătorie sau ulterioare unei hotărâri definitive de divorț. În situațiile cele mai fericite, foștii soți se pot înțelege asupra modalității de acoperire a prejudiciilor cauzate de-a lungul căsătoriei, în cursul divorțului sau ulterior disoluției mariajului. În mod amiabil, ei pot recurge la conciliere, mediere sau la încheierea unei tranzacții în acest scop.

Dreptul la întreținere

Unul dintre efectele patrimoniale ale divorțului îl constituie încetarea obligației legale de întreținere dintre soți. Prin excepție, dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de lege, poate lua naștere o nouă obligație de întreținere între foștii soți. Cele două obligații nu se confundă, chiar dacă ambele au la origini starea de căsătoriei. Obligația legală de întreținere între soți se întemeiază pe datoria reciprocă de sprijin material, reglementată în cadrul regimului primar imperativ. Rațiunea obligației de întreținere dintre foștii soți are la bază fundamente morale, persoanele între care a existat o legătură atât de importantă precum mariajul își datorează asistență materială pe considerente de umanitate.

Noțiunea de „întreținere”

Obligația de întreținere între foștii soți este o instituție întalnită și în Codul familiei, de unde a fost preluat cu unele modificări care nu îi afectează conținutul.

Dreptul la prestație compensatorie

Ținând cont de numeroasele efecte pe care desfacerea căsătoriei le implică pe plan patrimonial, este probabil ca acestea să influențeze în mod negativ condițiile materiale de viață ale unuia dintre soți. Divorțul duce la încetarea acordării sprijinului material reciproc, astfel că fiecare dintre foștii soți rămâne pe cont propriu, iar condițiile de trai pot suferi o alterare majoră.

Din rațiuni morale și de echitate, legiuitorul român reglementează la art. 390-395 Cod civil instituția prestației compensatorii, având ca finalitate asigurarea unor condiții de viață similare cu cele din timpul căsătoriei soțului nevinovat pentru pronunțarea divorțului, restabilind totodată un oarecare echilibru între patrimoniile foștilor soți. Reglementarea legală este inspirată din Codul civil francez și din cel al Provinciei Québec.

Noțiunea de „prestație compensatorie”

Prestația compensatoriei reprezintă o reparație pecuniară acordată doar soțului care nu poartă nicio vină în desfacerea căsătoriei, care urmărește evitarea unui dezechilibru bulversant între condițiile de trai din timpul căsătoriei și condițiile de trai ulterioare divorțului. Dezechilibrul la care face referire reglementarea legală este unul cu caracter esențialmente pecuniar.

Formularea alin. (1) al art. 390 este parțial criticabilă deoarece textul legal stipulează faptul că doar soțul reclamant poate beneficia de dreptul la prestație compensatorie. Se poate observa, însă, că în ipoteza în care pârâtul formulează o cerere reconvențională la cererea introductivă de instanță, se poate pronunța divorțul din culpa exclusivă a celui care avea poziția procesuală de reclamant în cererea inițială. Așadar, poziția procesuală a soțului inocent nu prezintă importanță.

Condiții cumulative de acordare a prestației compensatorii

Codul civil prevede expres faptul că prestația compensatorie trebuie solicitată doar odată cu desfacerea căsătoriei, astfel o acțiune în justiție ulterioară pronunțării divorțului apare ca inadmisibilă și este exclusă formularea unei cerere cu acest obiect pe parcursul căsătoriei. Din punct de vedere procedural, valorificarea dreptului la prestație compensatorie se poate realiza printr-o cerere accesorie, printr-o cerere reconvențională sau printr-o cerere pe cale separată anterioară pronunțării unei soluții în cauză, în toate cazurile în contextul existenței unui proces de divorț.

În afară de valorificarea ei pe fondul unui divorț pendent, prestația compensatorie reclamă îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de drept material:

Soțul care solicită acordarea prestației compensatorii să nu aibă nicio vină în desfacerea căsătoriei și, implicit, soțul obligat la plată să dețină culpa exclusivă în disoluția mariajului. se poate observa faptul că dreptul la prestație compensatorie nu este incident în cazul unui divorț consensual – indiferent dacă este vorba de unul administrativ, notarial sau judiciar – nici în cazul în care divorțul a fost pronunțat din culpă comună sau soții au optat pentru pronunțarea unui divorț fără a se stabili culpa părților.

În urma divorțului, soțul solicitant suferă un dezechilibru patrimonial referitor la condițiile sale de trai în sensul diminuării standardului de viață avut pe durata căsniciei. Acest dezechilibru trebuie să își aibă cauza în desfacerea inopinată a căsătoriei. În temeiul echității, se dorește atenuarea discrepanței dintre traiul avut pe parcursul căsătoriei și cel care succede divorțului, nu se urmărește egalizarea patrimonială a celor doi foști soți.

Dreptul la prestație compensatorie se poate acorda doar dacă căsătoria ce se dorește a fi desfăcută a durat cel puțin 20 de ani. Această condiție accentuează caracterul excepțional și reparatoriu al prestației compensatorii, prezumând că în urma unei căsătorii de peste două decenii soțul nevinovat și-a adus aportul la confortul conjugal și divorțul apare neașteptat. În lipsa unei prevederi legale, se poate susține că durata de cel puțin 20 de ani trebuie să fie împlinită la data rămânerii definitive a hotărârii de divorț.

Criterii de stabilire a cuantumului prestației compensatorii

Criteriile oferite de Codul civil în stabilirea prestației compensatorii sunt orientative. Judecătorul trebuie evalueze comparativ resursele soțului solicitant și mijloacele materiale de care dispune celălat soț la momentul divorțului, evidențiind în mod special în ce măsură s-au depreciat condițiile de trai ale soțului care nu se află în culpă pentru desfacerea căsătoriei. În ceea ce privește efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, acestea se pot dovedi dificil de evidențiat, mai ales în situația în care soții nu au prevăzut clauze de lichidare a regimului matrimonial sau nu au solicitat instanței lichidarea regimului matrimonial pe calea unui petit accesoriu cererii de divorț. De asemenea, trebuie luate în considerare orice circumstanțe viitoare și predictibile care ar putea sa influențeze patrimoniile celor doi soți, precum vârsta, starea de sănătate, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate remunerată, contribuția la creșterea copiilor.

Aceste criterii exemplificative nu ușurează sarcina instanței de a stabili prestația compensatorie, având în vedere faptul că trebuie ținut cont de împrejurări de fapt actuale, dar și de elemente previzibile ce pot apărea pe parcursul executării prestației compensatorii. Rămâne la latitudinea instanței aprecierea gradului de depreciere al nivelului de trai, cuantumul și modalitatea concretă de executare a prestației compensatorii.

Forma prestației compensatorii

Prestația compensatorie se poate acorda în bani, în natură sau într-o formă mixtă, o parte în bani și o parte în natură.

Referitor la acordarea prestație în bani, aceasta se poate executa sub forma unei plăți globale sau sub forma unei rente procentuale sau determinate. Ambele modalități de executare prezintă avantaje și dezavantaje. În cazul plății globale există avantajul certitudinii, dar pe de altă parte suma nu mai poate fi recalculată în funcție de resursele actuale ale părților. În cazul rentei există riscul întârzierii în executare din partea debitorului, dar această sumă este supusă indexării trimestriale și poate suferi modificări în ceea ce privește cuantumul; în plus, creditorul poate solicita obligarea debitorului la constituirea unei garanții pentru a asigura executarea obligației.

Prestația în natură se poate constitui sub forma uzufructului și poate viza bunuri mobile sau imobile aflate în patrimoniul debitorului. În mod similar rentei, uzufructul poate fi stabilit pe durata vieții creditorului sau pentru o perioadă mai scurtă.

Încetarea prestației compensatorii

Art. 395 Cod civil enumeră trei cazuri în care dreptul la prestație compensatorie se stinge.

Decesul oricăruia dintre foștii soți duce la încetarea prestației compensatorii. Datorită caracterului personal al dreptului la prestație compensatorie, apare logică și coerentă soluția netransmisibilității active. În ceea ce privește netransmisibilitatea pasivă, în doctrină s-au formulat rezerve față de concepția legiuitorului, arătându-se faptul că prin decesul debitorului soțul beneficiar pierde un drept înainte de împlinirea termenului stabilit de instanță în cazul acordării prestației sub forma unei rente sau a unui uzufruct pe durată determinată, ceea ce contravine însăși rațiunii prestației compensatorii – aceea de echitate.

Un alt caz de încetare îl constituie recăsătorirea creditorului. Deoarece starea de căsătorie implică sprijin material reciproc, comunitate de interese și contribuție la cheltuielile căsătoriei, precum și existența obligației legale de întreținere între soți, soluția legală este justificată, beneficiarul nemaiputând solicita menținerea unui anumit standard de viață de la fostul soț. În opinia Curții de Casație franceze, dacă ar interveni recăsătorirea părților, prestația compensatorie ar fi afectată de caducitate.

Ultimul caz enumerat de Codul civil îl constituie situația în care beneficiarul obține resurse care îi asigură un trai asemănător celui din timpul căsătoriei. Soluția este una firească, nu mai subzistă acel dezechilibru semnificativ care condiționează acordarea prestației compensatorii.

În afară de aceste situații reglementate expres, se mai pot include în categoria cazurilor de încetare a prestației compensatorii și împlinirea duratei determinate pentru care instanța stabilit renta sau a constituit un uzufruct .

Aspecte de drept comparat

Prevederile din Codul civil referitoare la prestația compensatoriei sunt inspirate din Codul civil francez și din Codul civil al Provinciei Québec, cu toate acestea, nu s-a realizat o transpunere identică în dreptul român. Rațiunea avută în vedere prin reglementarea acestei instituții are la bază considerente de ordin moral, fiind echitabilă limitarea inconvenientelor cauzate prin divorț.

Comparând reglementarea din dreptul francez cu cea din dreptul român, se pot observa diferențe considerabile. În primul rând, acordarea prestației compensatorii nu este condiționată de nevinovăția soțului solicitant, se poate obține chiar și în cazul în care soțul care invocă aplicarea acestei instituții este exclusiv în culpă pentru disoluția mariajului. Mai mult, Codul civil francez nu restricționează dreptul la prestație compensatorie de durata căsătoriei. Altă deosebire consistentă între reglementări vizează modalitatea de acordare a prestației compensatorii: în Franța regula o constituie prestația unei sume globale, în vreme ce Codul civil român nu realizează o ierarhizare a modurilor de executarea. În caz de neexecutare sau de întârziere cu rea-credință a prestațiilor periodice apare discutabilă aplicarea art. 378 Cod penal român referitor la obligația legală de întreținere deoarece s-ar recurge la analogie, în schimb legislația franceză incriminează în mod distinct nerespectarea obligațiilor acordate cu titlu de prestație compensatorie.