Dreptul LA Reparatie Consacrat DE Dreptul LA Libertate Si Siguranta Persoanei

DREPTUL LA REPARAȚIE CONSACRAT DE DREPTUL LA LIBERTATE ȘI SIGURANȚA PERSOANEI

CUPRINS

INTRODUCERE

1. PREZUMȚIA DE LIBERTATE, EXIGENȚA LEGALITĂȚII, CONCEPTUL DE DETENȚIE

1.1. Mecanismul de protecție a drepturilor omului stabilit prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului

1.2. Dreptul la libertate și siguranța persoanei și consacrarea sa juridică

1.3. Cazurile permise de privare de libertate conform articolului 5 CEDO

1.4. Condițiile pe care trebuie să le respecte măsura privativă de libertate

2. STATUL ÎN CONTEXTUL ÎNDEPLINIRII OBLIGAȚIEI INTERNAȚIONALE CE DECURGE DIN ARTICOLUL 5 CEDO

2.1. Despăgubiri în lumina Convenției

2.3. Dreptul la un recurs cu privire la legalitatea detenției

2.4. Dreptul la reparație în contextul art.5 § 5

2.5. Satisfacția echitabilă prevăzută de mecanismul național de protecție a drepturilor omului

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale a fost elaborată de către Consiliul Europei, deschisă pentru semnare la 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Având drept punct de plecare Declarația Universală a Drepturilor omului din 1948, redactorii Convenției au căutat să promoveze obiectivele Consiliului, prin menținerea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Convenția a reprezentat documentul prin care s-au făcut primii pași în aplicarea colectivă a anumitor drepturi stabilite în cadrul Declarației Universale.

Libertatea individuală este una dintre valorile fundamentale protejate de Convenția europeană a drepturilor omului, impunând, din cauza importanței sale, un control riguros din partea Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la oricare măsură care ar putea aduce atingere acestei valori. Este vorba, în primul rând, despre atingerile provenite de la autoritățile publice. Obligațiile statului în virtutea acestui articol nu se opresc însă aici: el este obligat, în mod indirect, să intervină și atunci când atingerea adusă dreptului la libertate și siguranța provine de la o persoană fizică sau de la una juridică de drept privat.

Articolul 5§1 permite 6 cazuri de privare de libertate: detenția după condamnare; arestarea sau detenția decurgând dintr-o ordonanță judiciară sau dintr-o obligație legală, detenția provizorie, detenția unui minor, detenția anumitor bolnavi și persoane defavorizate, detenția străinilor. Toate acestea trebuie să intervină în condiții foarte precise. Controlul exercitat de Curte asupra respectării art. 5 poartă atât asupra legalității adoptării măsurii, cât și a executării ei.

Actualitatea temei de investigație. Dreptul la reparații prevăzut de art. 5.5 este un drept pretins de o persoană de la autoritățile naționale – este singurul drept la reparații la nivel național prevăzut de Convenție referitor la încălcarea dispozițiilor acesteia.

Dreptul la reparații, prevăzut de art. 5.5, este unul obținut în fața unei instanțe, deci este vorba de acordarea unor reparații cu caracter obligatoriu, de obicei de natură pecuniară. Statul poate solicita probe referitoare la daunele rezultând din încălcarea art. 5 înainte de dispunerea reparațiilor64. Termenul “daune” include atât pierderi materiale, cât și morale. Termenul “reparații” poate fi interpretat în sens larg, adică poate însemna mai mult decât reparații financiare, însă reparațiile nu includ eliberarea unei persoane deținute, acest lucru fiind în mod explicit prevăzut la art. 5.4 din Convenție. În ceea ce privește cuantumul reparațiilor, acesta este stabilit de stat conform propriei aprecieri, sub rezerva evaluării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Articolul 41 din Convenție conferă Curții Europene a Drepturilor omului competența de a “acorda satisfacție echitabilă” unei persoane în anumite circumstanțe, respectiv de a acorda reparații acesteia în cazul în care Convenția a fost încălcată. Trebuie remarcat că art. 5.5 și art. 41 din Convenție nu funcționează după principiul excluderii reciproce65 – dacă în urma încălcării art. 5.1 – 5.4 și, deci, a art. 5.5, la nivel național nu se acordă reparații, există posibilitatea obținerii reparațiilor în baza art. 41 pentru încălcarea art. 5.5.

Scopul si obiectivele cercetării. Subiectul propus cercetării va face referință la problematica despăgubirilor acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul constatării violărilor articolelor Convenției în deosebi a articolului 5. Cooperarea dintre diversele state membre este un element crucial dacă analizăm cea de-a treia provocare pusă în fața Curții – îmbunătățirea posibilităților de a oferi despăgubiri în baza Convenției în cazul constatării unei încălcări. Acest drept la despăgubiri există nu doar atunci când este încălcat articolul 5 din Convenție ci și atunci când sunt încălcate dispozițiile de drept intern care asigură o protecție mai extinsă decât cea oferită de articolul 5 paragrafele 1-4. Două condiții sunt necesare pentru a putea fi sesizată Curtea europeană în această materie. În primul rând este necesar ca o instanță internă să fi constatat încălcarea unuia din drepturile garantate de primele patru paragrafe ale articolului 5. Mai este necesară epuizarea căilor de recurs intern în ceea ce privește chestiunea despăgubirii. Însă, exercitarea acestui drept nu este condiționată de constatarea făcută de către o instanță internă. În măsura în care Curtea este sesizată, chiar și atunci când instanțele interne nu au constatat o încălcare a articolului 5 din Convenție, și constată ea pentru prima dată o astfel de încălcare, ea poate acorda o despăgubire echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție.

Importanta teoretica si valoarea aplicativa. Studiul poartă un caracter teoretic și practic. După elucidarea noțiunilor fundamentale incluse în articolul 5 CEDO, se propune o incursiune în jurisprudența Curții la tema cercetată. În afară de acesta se atrage atenția la mecanismul creat de Republica Moldova cu privire la îmbunătățirea mecanismului de acordare a satisfacției echitabile în cazul încălcărilor articolelor CEDO

Metodologia cercetării. În scopul realizării obiectivului de cercetare propus vom folosi în cadrul investigației mai multe metode de cercetare ca: metoda istorică, inductivă, deductivă, comparativă, logică etc.

Structura tezei. Lucrarea este compusă din introducere care reflectă scopul investigației, două capitole și încheiere. Capitolul 1 se referă la mecanismul de protecție oferit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în conținutul articolului 5 CEDO. Capitolul doi elucideaază practica Republicii Moldova cu privire la acest articol. În încheiere se evidențiază punctele principale din tema cercetată.

1. PREZUMȚIA DE LIBERTATE, EXIGENȚA LEGALITĂȚII, CONCEPTUL DE DETENȚIE

Mecanismul de protecție a drepturilor omului stabilit prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale” a fost elaborată de către Consiliul Europei, deschisă pentru semnare la 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Având drept punct de plecare Declarația Universală a Drepturilor omului din 1948, redactorii Convenției au căutat să promoveze obiectivele Consiliului, prin menținerea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Convenția a reprezentat documentul prin care s-au făcut primii pași în aplicarea colectivă a anumitor drepturi stabilite în cadrul Declarației Universale.

De la intrarea în vigoare a Convenției, au fost adoptate paisprezece „Protocoale”, care au modificat textul Convenției. Fiecare dintre aceste Protocoale a făcut obiectul unui proces propriu de semnare și de ratificare, intrând în vigoare la date diferite. Pentru adoptarea protocoalelor cu caracter de „declarații” ori de „rezerve” au fost aplicate anumite proceduri specifice. Trebuie remarcat faptul că nu toate statele părți la Convenție au ratificat toate protocoalele Convenției.

Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 și 13 au adăugat alte drepturi și libertăți la cele garantate de Convenție. Protocolul nr. 2 a atribuit Curții Europene a Drepturilor Omului competența de a emite avize consultative, o prerogativă rar exercitată și care în prezent este reglementată în chiar textul Convenției. Protocolul nr. 9 a permis persoanelor de drept privat să solicite ca acțiunea lor să fie transmisă Curții. Protocolul nr. 11 a transformat radical sistemul de supraveghere, creând o curte unică și permanentă la care persoanele de drept privat pot avea acces direct. Protocolul 14, adoptat în 2004, se află în prezent în curs de ratificare și va introduce un număr de reforme instituționale și procedurale al căror principal obiectiv este de a dezvolta capacitatea Curții de soluționare atât a cererilor vădit inadmisibile, cât și a celor admisibile și care pot fi soluționate în baza jurisprudenței consacrate (prevedere adăugată prin Protocolul nr. 14bis). Celelalte protocoale, care se refereau la organizarea instituțiilor Convenției și la procedura în fața acestora, nu mai prezintă nicio importanță practică astăzi.

De asemenea, Convenția a prevăzut un mecanism de executare a obligațiilor asumate de Părți. Așa cum am arătat mai sus, această responsabilitate a fost inițial încredințată către trei instituții, respectiv Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei. Odată cu ratificarea Protocolului 11, Comisia și-a încetat existența (funcția de analiză a admisibilității cererilor fiind încredințată însăși Curții), Curtea a cărei competență a devenit obligatorie, a devenit singura instituție cu funcție jurisdicțională, în timp ce funcția jurisdicțională a Comitetului de Miniștri a fost abrogată oficial, rolul acestuia fiind restrâns în mod esențial la sarcina (importantă de altfel) de executare a hotărârilor Curții.

Convenția prevede două tipuri de acțiuni, și anume acțiuni individuale și acțiuni „interstatale” – însă până în prezent au fost introduse numai câteva acțiuni „interstatale”. Dreptul la acțiune individuală reprezintă una dintre caracteristicile esențiale ale sistemului actual și o trăsătură remarcabilă și unică pentru un sistem internațional de aplicare a drepturilor omului. Acțiunea individuală a reprezentat inițial o opțiune pe care părțile semnatare ale Convenției aveau latitudinea de a o recunoaște sau nu în mod discreționar. La intrarea în vigoare a Convenției, în 1953, doar trei dintre cele zece state contractante inițiale recunoșteau acest drept, însă până în 1990, toate cele douăzeci și două de părți la Convenție recunoscuseră acest drept, care ulterior a fost acceptat de toate statele din Europa Centrală și de Est ce s-au alăturat Consiliului Europei și au ratificat Convenția ulterior acestei date. Prin intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11, în 1998, recunoașterea dreptului la acțiune individuală a devenit obligatorie. Trebuie subliniat că acest drept se aplică persoanelor fizice și juridice, grupurilor de persoane, precum și organizațiilor non-guvernamentale. Mai mult, nu este obligatoriu ca o persoană să fie cetățean al vreunuia dintre statele părți la Convenție pentru a introduce acțiunea – este suficient ca încălcarea pretinsă să fi fost săvâșită de către unul dintre acele state în „jurisdicția” sa, ceea ce de obicei semnifică pe teritoriul respectivului stat [12, p.22].

Cu toate că sistemul juridic privind drepturile omului instituit de Convenție s-a dovedit a fi un succes remarcabil în diverse modalități, sistemul s-a dovedit a fi și victima propriului său succes. În prezent, Curtea este sesizată cu mai multe cereri decât poate soluționa în mod echitabil și coerent, în ciuda capacității sale jurisdicționale care a crescut permanent. Cu toate că multe cereri fie sunt respinse administrativ, fie declarate inadmisibile, multe cauze sunt încă în curs de soluționare iar acest număr crescut de dosare a dat naștere criticilor la adresa unor hotărâri consu a introduce acțiunea – este suficient ca încălcarea pretinsă să fi fost săvâșită de către unul dintre acele state în „jurisdicția” sa, ceea ce de obicei semnifică pe teritoriul respectivului stat [12, p.22].

Cu toate că sistemul juridic privind drepturile omului instituit de Convenție s-a dovedit a fi un succes remarcabil în diverse modalități, sistemul s-a dovedit a fi și victima propriului său succes. În prezent, Curtea este sesizată cu mai multe cereri decât poate soluționa în mod echitabil și coerent, în ciuda capacității sale jurisdicționale care a crescut permanent. Cu toate că multe cereri fie sunt respinse administrativ, fie declarate inadmisibile, multe cauze sunt încă în curs de soluționare iar acest număr crescut de dosare a dat naștere criticilor la adresa unor hotărâri considerate a fi lipsite de coerență intelectuală. Mai mult, există și o anumită îngrijorare în ceea ce privește respectarea efectivă a hotărârilor Curții de către țările condamnate, mai ales în condițiile în care anumite state ridică semne de întrebare semnificative din acest punct de vedere.

În ceea ce privește volumul de cauze și aspectele de coerență, deși Protocolul nr. 14 va permite Curții să soluționeze mai rapid anumite cauze, totuși nu va putea reduce fluxul de cereri noi. De asemenea, trebuie remarcat faptul că a fost introdusă o nouă procedură, denumită „hotărâre pilot”, ca modalitate de soluționare a cauzelor identice ce derivă din aceeași problemă de bază. Totuși, este larg acceptat faptul că sunt necesare și alte schimbări ale sistemului. O posibilitate ar fi creșterea numărului de judecători, iar o altă posibilitate ar fi introducerea unui nou sistem, dublu, care să cuprindă, de exemplu, o curte de primă instanță care să soluționeze majoritatea cauzelor, și o instanță superioară, pentru soluționarea cauzelor de natură să aibă un impact asupra principiilor fundamentale. În ceea ce privește respectarea hotărârilor CEDO, aceasta este mai degrabă o problemă cu caracter politic – o soluție posibilă ar fi ca statele să își perfecționeze sistemele juridice/jurisdicționale naționale și să considere toate hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului ca având caracter obligatoriu general, permițând astfel Curții să acționeze ca o curte constituțională supremă a drepturilor omului.

Convenția și/sau jurisprudența CEDO stabilesc anumite principii de bază. Acestea se găsesc fie chiar în textul convenției, fie în deciziile CEDO privind interpretarea Convenției Câteva principii sunt prezentate pe scurt mai jos (precizăm însă că „lista” nu este una exhaustivă, existând și alte principii). La conceptul de „siguranță a circuitului juridic”, sau de „preeminență a dreptului”, se face referire în preambulul Convenției precum și în preambulul Statutului Consiliului Europei. Principiul siguranței circuitului juridic este implicit prevăzut în diverse articole ale Convenției, cum ar fi, de exemplu, art. 8-11, conform cărora orice intervenție asupra drepturilor trebuie să fie „conformă cu legea” sau „prevăzută de lege” [15, p. 147].

Aceasta înseamnă că temeiul juridic pentru orice ingerință în materia drepturilor protejate de Convenție trebuie să fie previzibilă și formulată cu suficientă precizie, astfel încât să permită unei persoane să își reglementeze conduita în consecință. Această condiție de legalitate presupune nu doar existența unei norme juridice sau a unui regim juridic specific, care să permită ingerința, ci se referă și la calitatea prevederii juridice interne specifice. Conceptul proporționalității este regăsit în întreaga Convenție.

Articolele 8-11 ale Convenției permit anumite limitări ale drepturilor materiale prevăzute de Convenție dar numai în măsura în care acestea sunt „necesare într-o societate democratică” pentru realizarea unor obiective legitime.

De asemenea, conceptul proporționalității este un element constitutiv, al altor drepturi protejate de Convenție, cum ar fi, de exemplu, cele referitoare la garantarea liniștitei folosințe a bunurilor. Articolul 1 din Protocolul 1 protejează proprietatea și liniștita folosință a bunurilor, însă această protecție poate fi restricționată întrucât aceleași prevederi permit autorităților publice să procedeze la expropriere dar numai dacă această măsură se datorează unei cauze de utilitate publică și numai dacă măsura exproprierii îndeplinește condiția proporționalității.

Principiul proporționalității implică două aspecte principale, pe de o parte faptul că măsura prin care se limitează anumite drepturi trebuie să fie determinată de un interes general al societății, iar pe de altă parte măsura trebuie să fie proporțională cu obiectivul urmărit. Aprecierea proporționalității se va face pentru fiecare caz specific în parte prin analiza unor mijloace alternative de protejare a interesului public în cauză, respectiv a unor măsuri care să nu implice vreo limitare a drepturilor omului ori limitarea necesară să fie cât mai redusă. „Marja de apreciere” este un concept care joacă un rol esențial în interpretarea Convenției și care prezintă importanță atunci când se analizează proporționalitatea limitării unui drept prevăzut în Convenție printr-o anumită măsură. În general, aceasta înseamnă că statului îi este permisă o anumită marjă de libertate atunci când ia măsuri legislative, administrative sau judiciare ce au ca obiect un drept prevăzut de Convenție.

Marja de apreciere se aplică în contextele diverselor articole ale Convenției, de exemplu, în ceea ce privește art. 5 (dreptul la libertate și siguranță al unei persoane), în cazul deciziei cu privire la sănătatea mentală a unei persoane sau lipsa acesteia.

Marja de apreciere se aplică diferențiat, iar gradul de libertate permis statului variază în funcție de context, de exemplu, unui stat îi este permisă o libertate considerabilă în ceea ce privește derogările de la Convenție, în cazul stării de urgență și al securității naționale, conform art. 15 din Convenție. Convenția trebuie înțeleasă ca fiind un „fenomen viu” în cadrul căruia căruia Curtea interpretează Convenția în contextul condițiilor actuale, preocupându-se mai puțin de aprecierea intenției specifice a autorilor Convenției din urmă cu peste șaizeci de ani. Cu alte cuvinte, interpretarea Convenției este mai degrabă dinamică decât istorică – intenția redactorilor Convenției poate fi luată în considerare dar numai în sens general. Astfel, sunt luate în considerare schimbările politicilor și ale reglementărilor naționale, rezultate din schimbarea unor atitudini sociale, cum ar fi de exemplu situația copiilor născuți în afara căsătoriei [10, p. 54].

Totuși, aceasta nu înseamnă că prin interpretarea Convenției se pot introduce noi drepturi ce nu au fost avute în vedere la momentul elaborării Convenției, de exemplu art. 12 care garantează dreptul la căsătorie nu va include dreptul la divorț, chiar dacă acest drept este recunoscut în multe state care sunt părți la Convenție. Convenția trebuie interpretată în manieră teleologică, impunându-se necesitatea unei abordări în cadrul căreia să se realizeze obiectul și scopul Convenției, respectiv protecția drepturilor individuale ale omului, menținerea și promovarea idealurilor și valorilor societății democratice.

În această manieră interpretează Curtea anumite drepturi care nu sunt expres prevăzute în textul Convenției, cum ar fi dreptul de acces la instanță ca parte a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6, prin referire la obiectul și scopul Convenției, astfel cum acestea se regăsesc în preambulul Convenției.

Dacă există consens în țările europene cu privire la anumite aspecte prevăzute în standardele juridice naționale, acest consens poate fi luat în considerare pentru interpretarea dispozițiilor Convenției, de exemplu cu privire la libertatea cuvântului și a presei într-o societate democratică.

În general, întemeierea deciziei Curții pe un atare consens european este acceptabilă prin aceea că se bazează pe standarde recunoscute în materia drepturilor omului, însă există, de asemenea, și posibilitatea ca o anumită practică să nu fie acceptabilă din perspectiva drepturilor omului chiar dacă este general urmată, și, în consecință, invocarea standardelor reclamă o analiză atentă.

În interpetarea Convenției, în situațiile în care nu a existat un consens european, Curtea, fie a aplicat numitorul comun inferior, fie a luat în considerare variațiile din practicile naționale. Convenția trebuie interpretată astfel încât drepturile pe care le prevede să fie practice și efective, iar nu teoretice și iluzorii.

Anumiți termeni din cadrul Convenției reprezintă „concepte autonome”, respectiv sunt termeni cărora li se conferă semnificație specifică în contextul Convenției. Cu alte cuvinte, anumiți termeni juridici utilizați în legislația națională a unui anumit stat parte pot avea o altă semnificație în cadrul Convenției [10, p.55].

Calificarea conform legislației interne poate reprezenta un factor important în momentul în care Curtea hotărăște asupra aplicabilității Convenției, însă acest aspect nu va avea caracter decisiv. De exemplu, termenii „drept civil” și „acuzație în materie penală” conform art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil reprezintă concepte autonome.

Există anumite aspecte în legătură cu care Convenția stabilește obligații negative în sarcina statelor, și anume obligații a se abține de la a limita în vreun fel exercitarea drepturilor omului. De exemplu, conform art. 3, statul trebuie să se abțină de la practicarea torturii.

De asemenea, există anumite aspecte în legătură cu care Convenția stabilește obligații pozitive în sarcina statului, respectiv obligații de a face având ca obiect protecția drepturilor omului și prevenirea încălcării Convenției. De exemplu, art. 2(1) impune obligația de a proteja dreptul tuturor la viață, prevedere care a fost interpretată de Curte ca generând o îndatorire pozitivă de a proteja viața [9, p.13].

Este inerent Convenției faptul că trebuie stabilit un echilibru între interesul general al unei societăți și interesele individului. Însăși Convenția prevede anumite situații și circumstanțe în care anumite drepturi pot fi restrânse.

De exemplu, art. 8, alin (2) stabilește circumstanțele în care respectarea vieții private poate fi restrânsă. Articolul 17 al Convenției prevede următoarele:

“Nici o dispoziție din prezenta convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un Stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește încălcarea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această convenție” [6].

Aceasta înseamnă că persoanele fizice ori juridice nu trebuie să se folosească de drepturile prevăzute de Convenție în favoarea lor, fie în scopul de a încălca oricare dintre drepturile sau libertățile prevăzute de Convenție, fie pentru a submina democrația sau instituțiile democratice. În Convenție nu există nicio prevedere privind precedentul judiciar,, respectiv nu există nicio prevedere conform căreia Curtea ar avea obligația de a respecta hotărârile sale anterioare prin care interpretează Convenția.

Totuși, în practică, Curtea recunoaște că, având în vedere siguranța circuitului juridic, previzibilitatea juridică și egalitatea în fața legii, hotărârile sale nu trebuie să se îndepărteze de precedentele stabilite în cauze anterioare fără un motiv rezonabil. Art. 34 din Convenție prevede:

“Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept”[6].

Articolul 34 stabilește obligația părților la Convenție de a nu împiedica exercițiul eficace al dreptului de a introduce acțiune în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Dacă un stat împiedică exercițiul efectiv al dreptului de sesizare a Curții, aceasta din urmă poate decide că este vorba de o încălcare a Art. 34.

Intervenția asupra dreptului de a introduce acțiune poate lua forme diferite, cum ar fi intimidarea persoanei în cauză sau a familiei acesteia ori a potențialilor martori din cauza respectivă. Persoanele implicate nu trebuie supuse niciunei forme de presiune din partea autorităților, în sensul modificării sau retragerii cererii adresate Curții Europene a Drepturilor Omului. O astfel de presiune include atât acțiunile directe de constrângere cât și acțiunile indirecte menite să descurajeze sau să convingă o persoană să se răzgândească de la a continua acțiunea întemeiată pe prevederile Convenției. În evaluarea gradului de imixtiune, Curtea va ține cont de vulnerabilitatea reclamantului și de susceptibilitatea acestuia de a fi influențat de autorități, inclusiv teama de represalii.

1.2. Dreptul la libertate și siguranța persoanei și consacrarea sa juridică

Articolul 5 al Convenției reprezintă o parte componentă esențială a sistemului de protecție a drepturilor individuale. Libertatea personală este o condiție fundamentală de care trebuie să profite fi ecare. Privarea ei este susceptibilă de a avea un impact direct și negativ asupra benefi cierii de multe alte drepturi, începând cu respectarea vieții private și de familie, continuând cu libertatea de reuniune, asociere și exprimare și până la libertatea de circulație. În plus, fi ecare privare de libertate plasează persoana afectată într-o poziție extrem de vulnerabilă și o expune riscului torturii și tratamentelor inumane sau degradante. Judecătorii trebuie deci întotdeauna să aibă în vedere că, pentru a nu lipsi garantarea libertății de esență, orice detenție trebuie să fi e excepțională, justificată în mod obiectiv și să nu depășească strictul necesar. Numeroase hotărâri ale Curții europene a Drepturilor Omului insistă asupra caracterului primordial al dreptului la libertate și la siguranță.

Interpretarea articolului 5 de către Curte este vitală pentru orice efort care ar face exigențele sale efective. Judecătorii de la Strasbourg au interpretat toate dispozițiile acestui articol (precum și ale altor articole) într-un mod dinamic și în funcție de obiectul vizat, ceea ce inevitabil i-a făcut să depășească sensul strict al textului. Astfel numeroși termeni au obținut o semnificație autonomă. Interpretarea bazată pe obiect pornește de la principiul conform căruia pentru a determina exigențele articolului 5 și ale altor dispoziții, s-ar cuveni să se țină cont de scopul Convenției. Această dispoziție de altfel corespunde normelor de interpretare a tratatelor și caracterului constituțional al Convenției. Prin urmare, nu ar fi deci oportun să considerăm restricțiile impuse de articolul 5 în calitate de dispoziții ce se supun unei interpretări strict literare.

Scopul Convenției este de a atribui indivizilor drepturi reale, cu alte cuvinte drepturi cu un conținut material și nu doar simple garanții formale. În consecință, limitările dreptului la libertate ar trebui să fie considerate ca excepții și autorizate doar în prezența unor motive convingătoare; aplicarea lor nu ar trebui să se bazeze în special pe ipoteza că orice inițiativă a autorităților publice este adecvată în mod obligatoriu. Interpretarea dinamică atrage o dorință de a revedea sensul unei dispoziții particulare în funcție de evoluția situației. Nu ar trebui deci să subestimăm în această privință interpretarea textelor juridice de către Curte [9, p.14].

Pentru a corespunde pe deplin obligațiilor ce decurg din articolul 5 (și din întreaga Convenție), judecătorii naționali în consecință ar trebui să urmărească jurisprudența evolutivă a organelor de la Strasbourg. Următoarele capitole examinează principiile și normele fundamentale, enunțate în articolul 5 al Convenției, bazându-se pe interpretarea lor, precum și pe aplicarea lor în situații concrete de către Curte.

Constitutia Republicii Moldova statuează faptul că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. Libertatea individuală privește libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se comporta și de a se mișca liber, de a nu fi ținută în sclavie, de a nu fi reținută, arestată sau deținută decît în cazurile și după formele expres prevăzute de lege. 

Siguranța persoanei privește ansamblul garanțiilor care protejează persoana în situațiile în care autoritățile publice, în aplicarea legii, iau măsuri care privesc libertatea individuală.

1. Libertatea individuală și siguranța persoanei sînt inviolabile.

2. Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sînt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.

3. Reținerea nu poate depăși 72 de ore.

4. Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalității mandatului se poate depune recurs, în condițiile legii, în instanța judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi prelungit numai de către judecător sau de către instanța judecătorească, în condițiile legii, cel mult pînă la 12 luni. 

5. Celui reținut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștință motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea – în cel mai scurt termen; motivele reținerii și învinuirea se aduc la cunoștință numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu. 

6.  Eliberarea celui reținut sau arestat este obligatorie dacă motivele reținerii sau arestării au dispărut [1 ].

Articolul 25 din Constituție reglementează condițiile în care se pot realiza percheziții, rețineri, arestări. Toate aceste măsuri sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege.
Percheziția poate fi corporală sau la domiciliu, iar efectuarea poate fi dispusă numai de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată.

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, reglementează același fapt că:

“1. Toate fiintele umane se nasc libere si egale in drepturi si in demnitate. Ele sunt inzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de celelalte in spiritul fraternitatii…

3. Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea sa.

4. Nimeni nu va fi tinut in sclavie, nici in robie; sclavia si traficul de sclavi sunt interzise sub toate formele lor…

9. Nimeni nu poate fi arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar…”[5]

Prevederile art. 5 al CEDO sunt destinate protecției libertății fizice a oricărei persoane împotriva arestării sau detenției arbitrare sau abuzive. Noțiunea de ”libertate” desemnează în primul rând libertatea fizică a persoanei. Principiul respectării libertății persoanei este esențial într-o societate democratică, nimeni neputând fi privat de libertatea sa în mod arbitrar. De la principiul garantării libertății pot exista însă și excepții prevăzute de lege și executate în conformitate cu legea, în anumite cazuri, legate în special de protecția ordinii publice, privarea de libertate este permisă. Protecția libertății persoanei presupune și existența unor garanții ale persoanei supuse detenției: posibilitatea de a ataca măsurile luate împotriva libertății sale, dreptul la compensație în cazul detenției ilegale etc.

1.3. Cazurile permise de privare de libertate conform articolului 5 CEDO

Articolul 5§1 permite 6 cazuri de privare de libertate: detenția după condamnare, arestarea sau detenția decurgând dintr-o ordonanță judiciară sau dintr-o obligație legală, detenția provizorie, detenția unui minor, detenția anumitor bolnavi și persoane defavorizate, detenția străinilor. Toate acestea trebuie să intervină în condiții foarte precise. Controlul exercitat de Curte asupra respectării art. 5 poartă atât asupra legalității adoptării măsurii, cât și a executării ei.

A. Detenția după judecată și condamnare vizează ”persoana deținută în mod legal după condamnarea de către un tribunal competent”. Jurisprudența europeană a precizat sensurile noțiunilor de ”condamnare” și ”tribunal competent”, dar și necesitatea unei legături de cauzalitate între condamnare și detenție [11, p.55].

Condamnarea înseamnă nu doar o declarație de vinovăție privind săvârșirea unei infracțiuni, dar și aplicarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de libertate. Condamnarea trebuie să fie aplicată de un tribunal competent. Pentru a fi considerat competent, tribunalul trebuie să fie un organ de plină jurisdicție asupra cauzei respective și să acorde ”garanțiile judiciare adecvate”, precum și să fie independent față de executiv și față de părți.

B. Arestarea sau detenția decurgând dintr-o ordonanță cu caracter judiciar sau dintr-o obligație legală este prevăzută de art. 5 §1(b). Aceasta dispoziție vizează cazul persoanei care face obiectul unei arestări sau detenții legale pentru nerespectarea unei hotărâri judecătorești sau a unei obligații prevăzute de lege.

C. Detenția preventivă. Privarea de libertate este admisă în acest caz dacă scopul său este de a conduce persoana respectivă în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. Aceste condiții nu sunt cumulative: dacă una din ele este îndeplinită, privarea de libertate este permisă.

Interpretarea condițiilor prevăzute de text poate crea dificultăți, mai ales în ceea ce privește imprecizia unor noțiuni, în special ”caracterul verosimil sau plauzibil al motivelor” pentru prima condiție sau ”motivele temeinice sau rezonabile” pentru celelalte.

D. Detenția minorilor este posibilă cu condiția că ea să aibă ca scop fie supunerea lor unei educații supravegheate, fie aducerea în fata justiției. În acest din urma caz, sunt vizate alte situații decât cele ce implică o acuzație penală. Într-un astfel de caz, ar fi aplicabil art. 5/1/c.

E. Detenția unor bolnavi și persoane defavorizate este prevăzută de art. 5 §1(e) al CEDO. Aceasta privare de libertate privește în special persoanele susceptibile a propaga o boală contagioasă, alienații, alcoolicii, toxicomanii și vagabonzii.

F. Detenția străinilor este autorizată de art. 5 §1(f), în scopul expulzării sau extrădării sau pentru a împiedica o persoană să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul statului. Textul art. 5 §1(f) vizează situația în care procedura extrădării sau expulzării este deja în curs. Detenția trebuie să fie ”legala” din punctul de vedere al dreptului intern și să nu fie arbitrară.

Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă și proporțională cu situația care a determinat-o. De asemenea, privarea de libertate trebuie să fie dispusă și executată de o autoritate competentă. Ea nu trebuie sa aibă un caracter arbitrar [11, p.56].

Art. 5 §2-5 cuprinde o serie de garanții aplicabile persoanelor private de libertate. Scopul acestor garanții este acela de a permite apărarea împotriva oricărei atingeri arbitrare aduse libertății persoanei.

Aceste garanții sunt: dreptul de a fi informat, dreptul de a apărea în fața unui judecător, dreptul la recurs și dreptul la despăgubiri.

Dreptul de a fi informat. Orice persoană arestată sau deținută are dreptul să fie informată, în cel mai scurt termen posibil și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sau deținerii și a oricărei acuzații împotriva ei. Persoanei arestate trebuie să i se spună, ”într-un limbaj simplu, non-tehnic, pe care îl poate înțelege, motivele esențiale, juridice și factuale, ale arestării sale, pentru a putea, dacă crede de cuviință, să se adreseze unei instanțe pentru a contesta legalitatea arestării”.

Dreptul la informare cuprins în art. 5 §2 este o garanție foarte importantă, deoarece este esențial ca o persoana privată de libertate să cunoască motivele acestei măsuri cât mai repede și cât mai exact.

Paragraful 3 al art. 5 prevede că orice persoană arestată sau deținută trebuie dusă imediat în fața unui judecător sau alt magistrat competent prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în timpul procedurii. Remarcăm că este vorba de o garanție cu conținut complex, care privește, pe de-o parte, dreptul persoanei arestate de a fi dusă în fața unui judecător, și pe de altă parte dreptul acesteia de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată.

Dreptul de a fi adus în fața unui judecător sau a altui magistrat autorizat a exercita puterea judiciară. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat.

Problema care se pune de cele mai multe ori în privința acestei condiții este cea a duratei unei detenții provizorii. Cu toate că această măsură este justificată de motive rezonabile, trebuie evitat orice arbitrariu din partea autorităților: pe de-o parte, libertatea este principiul, în timp ce încarcerarea este excepția; pe de altă parte, persoana în cauză beneficiază de o altă garanție procesuală esențială, fiind prezumată nevinovată. De aceea, o detenție provizorie nu trebuie să fie prea lungă, și punerea în libertate se impune atunci când menținerea în detenție încetează de a mai fi rezonabilă.

Paragraful 4 al art. 5 precizează că orice persoană privată de libertate prin arestare sau deținere are dreptul de a se plânge în fața unui tribunal asupra legalității măsurii și să ceară eliberarea sa dacă detenția este ilegală. Scopul acestei prevederi este asigurarea protecției împotriva detenției arbitrare și facilitarea eliberării persoanei atunci când detenția este ilegală.

Una din cele mai importante garanții ale acestui drept este exercitarea lui în fața unui tribunal: această noțiune trebuie înțeleasă ca desemnând un organ jurisdicțional ce îndeplinește garanțiile de procedură corespunzătoare.

R. Moldova a fost declarată responsabilă de violarea acestui articol în mai multe cauze așa ca Castraveț, Gorea, David, Paladi, Țurcan și alții. În aceste cauze, Curtea a constatat și violarea, de către statul nostru a art. 5 §5 privind dreptul la despagubiri. Aceste hotărâri a Curții au determinat, de altfel, importante modificări la nivelul reglementarilor legale sub aspectul duratei și modului de luare a măsurii arestării preventive, ca și în privința dreptului la despăgubiri în cazul detenției ilegale.

Dreptul la despăgubiri pentru detenția ilegală. Potrivit art. 5 §5, orice persoană victimă a unei arestări sau detenții în condiții contrare dispozițiilor art. 5 are dreptul la despăgubiri.

Dreptul la despăgubiri presupune reunirea unor condiții:

– să existe o încălcare a condițiilor prevăzute de celelalte dispoziții ale art. 5;

– această încălcare să fi produs un prejudiciu.

În privința primei condiții, încălcarea poate apărea fie datorită lipsirii de libertate a unei persoane în alte cazuri decât cele prevăzute de art. 5 §1, fie datorită nerespectării garanțiilor prevăzute de art. 5 §2-4 [11, p.57].

1.4. Condițiile pe care trebuie să le respecte măsura privativă de libertate

Uneori, diferența dintre lipsirea de libertate și simplele restrângeri ale libertății individuale se poate dovedi destul de dificilă în practică, soluția depinzând în mare măsură de împrejurările fiecărui caz. Tocmai de aceea, demersul instanței de este unul de la caz la caz.

Astfel, s-a arătat că revocarea liberării condiționate reprezintă o lipsire de libertate în sensul primului paragraf al articolului 5 din Convenție și deci va trebui să respecte exigențele acestui articol. Aceasta în ciuda faptului că este o măsură care afectează o persoană deja condamnată de către o instanță. Pe de altă parte, măsurile disciplinare împotriva deținuților nu reprezintă lipsiri de libertate, aceștia neaflându-se în stare libertate.

Restricțiile specifice serviciului militar reprezintă o altă categorie de restricții adusă în discuția Curții europene. Aceasta a arătat că serviciul militar în sine nu reprezintă o privare de libertate și că deși articolul 5 nu face distincție între militari și civili – aplicându-se deopotrivă – limitele pe care articolul 5 le impune statelor nu sunt aceleași pentru cele două categorii. Deci, în materie de disciplină militară, nu putem vorbi despre privare de libertate decât dacă:

“restricțiile se îndepărtează net de condițiile normale de viată în sânul forțelor armate. Pentru a ști dacă este cazul trebuie luate în considerare mai multe elemente cum ar fi natura, durata, efectele și modalitățile de executare ale sancțiunii în discuție” [33].

Astfel, consemnarea în cazarmă după programul normal și interdicția de a ieși în oraș nu reprezintă privări de libertate, în timp ce încarcerarea, da.

Faptul că privarea de liberate s-a făcut în mod voluntar nu face inaplicabil articolul 5 din Convenție, astfel cum rezultă din hotărârea De Wilde, Ooms și Versyp.

Internarea unui minor într-o instituție psihiatrică, chiar cu acordul părinților, reprezintă o lipsire de libertate și va trebui să respecte prescripțiile articolului 5.

Mai greu de delimitat este privarea de libertate de simple restricții ale libertății de mișcare, diferența fiind mai degrabă una ce ține de intensitatea măsurii decât de esența ei. Astfel, o interdicție de circulație pe timp de noapte reprezintă o restricție, în timp ce închiderea unor locuitori în case particulare va fi o privare de libertate. Cauza cea mai reprezentativă în acest sens este Guzzardi împotriva Italiei [34], în care unui presupus membru al mafiei italiene i-a fost stabilit domiciliul forțat pe o insulă izolată. Curtea a ajuns la concluzia că a avut loc o privare de libertate datorită efectului cumulat al mai multor elemente: spațiul de care dispunea reclamantul era destul de mic, contactele sociale erau limitate, se afla sub supraveghere strictă și constantă, iar măsura s-a întins pe o durată de 16 luni.

Articolul 5 instituie două condiții pentru ca o asemenea măsură să fie conformă cu Convenția. Pe de o parte, ea trebuie să fie luată în conformitate cu dreptul intern al statului în cauză și, pe de altă parte, ea trebuie să poată fi inclusă în cel puțin una din ipotezele prevăzute de articolul 5 paragraf 1.

Conformitatea cu legea internă

Analiza respectării legii interne nu se limitează la verificarea existenței unei legi care să prevadă respectiva măsură. În virtutea acestei dispoziții, Curtea este autorizată să verifice ea însăși atât respectarea de către autorități a condițiilor de formă și de fond instituite de legea internă, cât și compatibilitatea legii interne cu Convenția. Iar acest lucru se întâmplă chiar atunci când dreptul intern al statului în cauză oferă garanții mai întinse decât Convenția europeană în această materie.

Mai mult, pentru ca o măsură să poată fi considerată ca prevăzută de lege în sensul Convenției, nu este suficient să existe o lege în temeiul căreia măsura în cauză a fost dispusă, ci legea în sine trebuie să aibă anumite calități pentru a fi considerată lege. Astfel, ea trebuie să fie accesibilă, adică persoana în cauză să fi avut acces la normele juridice aplicabile, să fi avut posibilitatea să le cunoască în prealabil. Publicarea legilor fără îndoială că asigură această garanție. În același timp, aplicarea legii trebuie să fie previzibilă, adică persoana vizată trebuie să poată deduce din conținutul legii care este comportamentul interzis și care sunt consecințele care decurg din actele sale din partea autorităților. Așa cum a arătat Curtea în hotărârea Winterwerp,

“la baza sintagmei «în conformitate cu legea» se găsește noțiunea de procedură echitabilă și adecvată, ideea că orice măsură privativă de libertate trebuie să emane de la autoritatea competentă, să fie executată de către o astfel de autoritate și să nu aibă un caracter arbitrar”[44].

Astfel, pentru a da un exemplu, reținerea în fapt a unei persoane constituie – potrivit Curții – o negare completă a garanțiilor de importanță fundamentală conținute de articolul 5 și constituie una dintre încălcările cele mai grave ale acestuia. Absența unei înregistrări scrise a unor informații precum data, ora și locul deținerii, numele persoanei afectate de această măsură, motivele luării măsurii și numele persoanei care a pus măsura în executare, este interpretată ca incompatibilă cu însuși scopul articolului 5.

Cea de a doua condiție pentru ca o măsură privativă de libertate să fie conformă cu Convenția este ca ea să poată fi inclusă în cel puțin una din ipotezele prevăzute de primul paragraf al articolului 5. Enumerarea din acest paragraf este limitativă ceea ce înseamnă că statul nu poate reține pe cineva pentru un alt motiv în afara celor permise de Convenție, iar interpretarea acestor motive trebuie făcută într-un mod restrictiv, căci ele sunt excepții de la o garanție fundamentală. Mai mult, în virtutea acestei dispoziții, Curtea are posibilitatea de a verifica dincolo de aparențe dacă, în realitate, măsura vizează unul din scopurile legitime astfel arătate.

Articolul 5 paragraf )

dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent [6];

Acest articol nu autorizează o nouă cercetare de către Curtea Europeană a corectitudinii condamnării – de acest lucru ocupându-se articolul 6 din Convenție –, ci permite numai verificarea respectării unor condiții de formă: persoana în cauză să fi fost privată de libertate ca urmare a unei condamnări pronunțate de către o instanță competentă. Pe de altă parte, el cere o legătură de cauzalitate între condamnare și privarea de libertate.

De asemenea, noțiunea de instanță competentă este o noțiune autonomă, specifică Convenției. Pentru ca un organ cu atribuții jurisdicționale să poată fi considerat “instanță” în sensul acestui articol el trebuie să îndeplinească anumite condiții. El trebuie să se bucure de independență și imparțialitate față de părți și față de executiv, să judece după o procedură echitabilă, și, în general, să îndeplinească exigențele arătate în articolul 6 din Convenție.

Articolul 5 paragraf 1 b)

dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege [6];

Câmpul de aplicare al acestei dispoziții este determinat de două noțiuni: “nerespectarea unei decizii a instanței” și, respectiv, “executarea unei obligații prevăzute de lege”. Dacă înțelesul celei dintâi este destul de clar – ea fiind folosită în special pentru aducerea cu mandat a martorilor care refuză să se prezinte în fața instanței, sau pentru supunerea unei persoane unui examen psihiatric – este mai puțin clar la ce cazuri se referă cea de a doua. Jurisprudența referitoare la această clauză este și ea puțin edificatoare, totuși, câteva principii de interpretare au fost arătate de către organele de la Strasbourg. Astfel, pentru a putea fi invocat un asemenea motiv este necesară existența în legea internă a posibilității privării de libertate pentru acest motiv, obligația trebuie să fie precisă, persoana să fi avut posibilitatea de a o respecta și să nu o fi făcut.

Articolul 5 paragraf 1 c)

dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia [6];

Această dispoziție privește reținerea și arestarea preventivă. Ea trebuie citită împreună cu articolul 5 paragraf 3 care se referă exclusiv la ipoteza prevăzută în articolul 5 paragraf 1 c). Tocmai de aceea noțiunea de autoritate judiciară competentă este sinonimă cu cea de “judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuții judiciare” din articolul 5 paragraf 3 c).

Prin această normă se interzice orice lipsire de libertate în mod preventiv în afara unei proceduri penale. Rezultă că o persoană bănuită că intenționează să comită o infracțiune nu poate fi lipsită de libertate dacă măsura nu a fost luată de o persoană ce îndeplinește funcțiuni judiciare (adică doar pe bază de decizii administrative).

Totodată, aducerea celui lipsit de libertate înaintea persoanei care exercită funcțiuni judiciare trebuie să aibă loc repede și în mod efectiv. În cauza Jėčius împotriva Lituaniei [36], Curtea a apreciat că simpla transmitere a dosarului către instanța care urma să se pronunțe asupra măsurii nu poate constitui, în sine, temeiul pentru prelungirea acestei măsuri (adică să țină loc de prelungire).

Scopul arestării sau reținerii îl reprezintă aducerea persoanei în cauză în fața autorității judiciare competente, iar aceasta în toate cele trei cazuri enunțate în acest alineat. Dar o arestare sau o reținere realizată conform articolului 5 paragraf 1 litera c) nu trebuie să fie urmată întotdeauna de actul de inculpare sau de trimitere în judecată. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată nu înseamnă neapărat că privarea de libertate nu a urmărit scopul cerut de articolul 5 paragraf 1 c). Existența unui asemenea scop trebuie cercetată independent de realizarea lui. Dispoziția cuprinsă în articolul 5 nu presupune că poliția a adunat suficiente probe pentru a susține o acuzație nici în momentul arestării, nici pe timpul detenției preventive.

Pentru ca o măsură de reținere sau arestare să fie permisă – prin prisma Convenției – trebuie să existe ”motive plauzibile”. Noțiunea de ”motive plauzibile” este o noțiune autonomă dezvoltată de Curte în mai multe hotărâri, în special cea citată mai sus. Ea depinde de circumstanțele particulare ale fiecărui caz. Faptele pe care se bazează trebuie să fie nu doar sincere și autentice ci ele trebuie să poată convinge un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracțiune. Nu este suficient, de exemplu, ca respectiva persoană să fi fost interogată pe timpul detenției preventive în legătură cu acte precise de terorism; de asemenea, nu este suficient ca persoana respectivă să fi fost condamnată anterior pentru infracțiuni de natura celora pentru care este reținută. În hotărârea pronunțată în cauza O’Hara împotriva Regatului Unit [41], Curtea a arătat că o serie de infracțiuni cu un grad ridicat de pericol social, precum cele legate de terrorism, suscită probleme deosebite. Astfel, forțele de poliție se pot afla în situații în care – în interesul siguranței publice – trebuie să aresteze suspecți pe baza unor informații credibile, dar care nu pot fi divulgate celui bănuit sau probate în instanță fără a pune în pericol sursele informațiilor. Admițând asemenea imperative, Curtea a arătat însă că ele nu pot justifica o interpretare atât de generoasă a caracterului convigător al motivelor care să ducă la anihilarea acestui concept, ci – chiar în astfel de cause – autoritățile sunt obligate să ofere un set minim de fapte și informații care să convingă instanțele privind bănuielile.

În hotărârile pronunțate tot împotriva Marii Britanii în cauzele Brogan și Murray [11, p.57], Curtea a arătat că articolul 5 paragraful 1 (c) nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații încă din momentul arestării. Rolul acestei măsuri trebuie să fie acela de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor. Faptele care suscită bănuieli nu prezintă același nivel de certitudine cu cele care permit inculparea și, cut atât mai puțin, cu cele care permit condamnarea.

Aceste criterii se aplică nu doar când există bănuieli că o persoană a comis o infracțiune ci și atunci când există bănuieli că va comite o infracțiune sau că va fugi după comiterea unei infracțiuni.

Articolul 5 paragraf 1 d)

dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere, sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente [6];

O astfel de măsură poate fi decisă fie de o instanță, fie de un organ administrativ, însă, dacă un organ administrativ o dispune, atunci este necesară intervenția ulterioară a unei instanțe în conformitate cu dispozițiile articolului 5 paragraf 4 din Convenție. În plus, trebuie să existe o legătură de proporționalitate între motivele pentru care măsura privativă de libertate a fost luată și condițiile în care măsura este executată de cel în cauză. Cu toate acestea, în cauza Bouamar împotriva Franței [30], Curtea a arătat că în cazul consemnării unui minor într-un penitenciar nu se încalcă în mod necesar această dispoziție a Convenției, chiar dacă nu se urmărește nici măcar educarea supravegheată a minorului respective. În asemenea situații însă este necesar ca măsura de internare sî fie urmată rapid de aplicarea unui asemenea program în regim închis ori deschis.

Articolul 5 paragraf 1 e)

dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond [6];

Ca și în cazul paragrafului anterior, o astfel de măsură poate fi decisă fie de o instanță, fie de un organ administrativ, însă, dacă un organ administrativ o dispune, atunci este necesară intervenția ulterioară a unei instanțe în conformitate cu dispozițiile articolului 5 paragraf 4 din Convenție.

Curtea s-a ferit să definească noțiunile care determină câmpul de aplicare al acestei dispoziții. Cu toate acestea, criteriile pentru determinarea lor nu lipsesc. Astfel, în ceea ce privește bolile contagioase, de exemplu, se pare că se va lua în considerare accepțiunea pe care Organizația Mondiala a Sănătății a dat-o termenului.

Nici în cazul persoanelor alienate mintal Curtea nu a dat, pe bună dreptate, o definiție. Într-adevăr, sensul acestei noțiuni este în continuă evoluție odată cu progresele făcute de cercetarea științifică, cu diversificarea tratamentelor medicale și cu toleranța sporită a societății față de aceste boli.

În orice caz este vorba despre un motiv justificând detenția unei persoane datorită stării sale mentale fără nici o legătură cu chestiunea vinovăției sale intr-un proces penal. Așadar, fie că persoana alienată mintal a fost internată ca urmare a unei proceduri penale sau civile, ea va beneficia de garanțiile oferite de această dispoziție.

Curtea cere reunirea a cel puțin trei condiții minime pentru ca detenția unei persoane alienate mintal să fie conformă cu Convenția.

“Trebuie să fi fost dovedită în mod convingător alienarea mintală a persoanei interesate, cu alte cuvinte să fi fost demonstrat în fața autorității competente, prin intermediul unei expertize medicale obiective, existența unei boli mintale reale; aceasta trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice internarea; în sfârșit, internarea nu se poate prelungi în mod valabil fără persistența bolii mintale în cauză” [9, p. 141].

În hotărârea pronunțată în cauza Varbanov împotriva Bulgariei, Curtea a arătat că un element indispensabil pentru asigurarea legalității este absența oricărui arbitrariu, iar în cazul persoanelor aflate în aceste ipoteze, și cu precădere a bolnavilor psihic, eliminarea arbitrariului presupune consultarea unui expert medical. Modul în care această consultare se face poate depinde de împrejurările cauzei: în cazurile violente, ea se poate face imediat după luarea măsurii privative de libertate, dar în alte cazuri este necesară consultarea prealabilă. Dacă persoana în cauză refuză examinarea, controlul trebuie să se facă măcar prin analizarea dosarului medical. În toate cazurile, controlul trebuie să aibă în vedere starea mentală a persoanei din momentul luării măsurii, și nu antecedentele sale, mai ales dacă s-a scurs o perioada de timp semnificativă de la momentul consemnării lor [43].

O ultimă chestiune în acest context o reprezintă necesitatea existenței unei legături de cauzalitate între motivul privării de libertate și locul în care se desfășoară aceasta și că “în principiu, detenția unui bolnav ar trebui să aibă loc într-un spital sau clinică echipată în mod adecvat” (hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit).

Articolul 5 paragraf )

dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare [6].

Nici această dispoziție, ca de altfel nici o altă dispoziție din Convenție, nu interzice extrădarea sau expulzarea. Totuși, cazurile pentru care detenția unei persoane este permisă în virtutea acestei norme au un caracter excepțional și necesită o interpretare strictă. Astfel, pentru ca detenția să fie conformă cu Convenția, este necesară existența unei proceduri de extrădare sau expulzare care să se afle în curs de desfășurare. Mai mult, așa cum reiese din cauza Bozano împotriva Italiei, există o legătură directă între legalitatea detenției și legalitatea măsurii de expulzare sau extrădare. Deci, în măsura în care chiar decizia de expulzare sau extrădare este afectată de un viciu, acest viciu se va extinde și asupra detenției în vederea expulzării sau extrădării [9, p.142].

Dacă e adevărat că durata rezonabilă cerută de paragraful 3 al articolului 5 se referă exclusiv la detenția preventivă, litera f) a primului alineat cere, implicit dar incontestabil, ca procedura de expulzare sau extrădare să se desfășoare cu celeritate; în caz contrar detenția încetează să mai fie conformă acestei dispoziții. În cauza Conka împotriva Belgiei, Curtea a arătat însă ca această dispoziție nu cere ca măsura arestării să fie justificată de interesul de a-l împiedica pe cel în cauză să încalce legea ori să fugă, ci se limitează la „scopul expulzării”, cu condiția ca mijloacele utilizate de forțele de ordine să fie conforme cu litera și spiritul Convenției.

2. STATUL ÎN CONTEXTUL ÎNDEPLINIRII OBLIGAȚIEI INTERNAȚIONALE CE DECURGE DIN ARTICOLUL 5 CEDO

2.1. Despăgubiri în lumina Convenției

Cooperarea dintre diversele state membre este un element crucial dacă analizăm cea de-a treia provocare pusă în fața Curții – îmbunătățirea posibilităților de a oferi despăgubiri în baza Convenției în cazul constatării unei încălcări. Există două chestiuni separate care merită atenție. Despăgubirile includ două elemente diferite – este vorba despre recursul obiectiv adică efectul general de a oferi protecție juridică controlând modul în care statele respectă drepturile omului prin intermediul solicitărilor individuale și despre recursul subiectiv’ sau adminsitrarea justiției într-un caz individual.

În primul rând, ceea ce se numește recursul subiectiv sau cu alte cuvinte cu ce se alege persoana care înaintează o plângere la Curtea Europeană. În baza art.46 CEDO Înaltele Părți Contractante s-au angajat să respecte hotărârile definitive ale Curții în orice dosar în care sunt parte. Comitetul de Miniștri va urmări executarea hotărârilor Curții. În general, conformarea cu hotărârile Curții pare să fie la un nivel satisfăcător. Au existat câteva cazuri de minimă conformare ca și unele cazuri de lungi amânări ale executării corespunzătoare a hotărârii (de exemplu caul olandez Winterwerp), dar în general statele membre își respectă obligațiile. Singurul precedent periculos de neconformare este cazul Loizidou [38], dar acesta este un caz special. Turcia, adică statul condamnat nu se consideră responsabilă pentru încălcările drepturilor omului comise în nordul Ciprului. Problema este că o victorie la Strasbourg nu îi dă prea multe solicitantului individual. În afara victoriei morale, rezultatul practic al câștigării unui caz este adesea numai de natură financiară (adică compensarea justă a pierderilor materiale și nemateriale ca și a costurilor și cheltuielilor induse de procedurile naționale și de cele de , conform prevederilor articolului 41 CEDO).

Prima critică ar fi legată de modul în care Curtea se pronunță în problemele legate de art.41: pronunțările date de Curte se bazează pe conceptul de compensare justă, dar acest raționament este minimal sau inexistent, așa încât constanța cu care se determină suma considerată drept compensare justă este scăzută, iar reclamantului nu i se acordă adesea nici o compensație, deși se constată că există o încălcare a Convenției (adesea Curtea consideră că simpla constatare a încălcării Convenției oferă victimei, în condiții specifice, acea ‘compensare justă’) O a doua critică se referă la faptul că adesea Curtea nu poate oferi o compensare totală unui solicitant prin simpla acordare a unei reparații financiare. Să ne gândim, de exemplu, la o plângere referitoare la o acuzație de părtinire juridică, care reprezintă a încălcare a Articolului 6 CEDO. Solicitantul nu dorește doar să obțină o sumă de bani, ci dorește de cele mai multe ori să anuleze o hotărâre judecătorească injustă. După ce Curtea a constatat că s-a încălcat Articolul 6 CEDO, solicitantul poate spera o redeschidere a dosarului său la nivel național. Totuși, Convenția în sine nu obligă statele membre să instituie proceduri de revizuire ca urmare a unei hotărâri a Curții. Posibila revizuire a sentinței judecătorești inițiale dată de o instanță națională va fi hotărâtă de (prevăzută în) legislația națională.

Unele dintre Înaltele Părți Contractante, de exemplu Elveția, Austria, Franța, au introdus posibilitatea de revizuire în sistemele lor naționale de drept. Dar există și multe state care nu au introdus această prevedere. Olanda a introdus recent posibilitatea unor proceduri de revizuire (în cazul procedurilor penale) după o hotărâre de condamnare dată de Curtea Europeană. După părerea mea, statele membre ar trebui să adopte rapid această posibilitate de a avea proceduri de revizuire (cel puțin în dosarele penale) pentru a putea asigura efectiv ceea ce se numește recursul subiectiv’ pentru solicitanții persoane fizice. În unele cazuri Comitetul de Miniștri poate juca un rol important în această privință, ‘încurajând’ statele să ia măsuri specifice în acest sens. În speța Sadak a.o., de exemplu, Curtea a constatat că Turcia a încălcat Articolul 6 CEDO. Pe data de 3 mai 2002, Comitetul de Miniștri a cerut cu putere autorităților turce să remedieze situația solicitanților și “să ia măsurile necesare pentru a redeschide dosarul […] sau orice alte măsuri ad hoc care ar putea șterge, pentru solicitanți, consecințele încălcărilor constatate”. Comitetul de Miniștri a încurajat de asemenea statele membre să prevadă, într-o manieră mai generală, posibilitatea redeschiderii dosarelor la nivel național ca urmare a hotărârilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului [11, p. 62].

În Recomandarea Nr. R (2000) 2, Comitetul de Miniștri a încurajat toate Părțile Contractante “să-și examineze sistemele naționale de drept pentru a se asigura că există posibilități adecvate de reexaminare a dosarelor, inclusiv proceduri de redeschidere a procedurilor” în cazul în care partea vătămată suferă consecințe negative grave [8].

În final, căteva remarci pe marginea a ceea ce numim recursul objectiv sau căile generale de atac din ordinea internă de drept a fiecărui stat membru pentru a evita viitoarele încălcări similare ale Convenței. Și aici, practica existentă conform Convenției are unele deficiențe. Orice hotărâre a Curții are o natură declarativă – Curtea pur și simplu stabilește că s-a produs o încălcare a Convenției. Apoi, statele au libertatea de a alege mijloacele de a-și îndeplini obligațiile conform Convenției. Curtea nu este împuternicită să hotărască măsuri anume, cum ar fi modificarea unor legi specifice, ceea ce este regretabil, deoarece nu este întotdeauna clar pentru autorităților naționale ce trebuie să facă pentru ca legile lor să fie conform standardelor de În acest sens, trebuie menționată o interesantă rezoluție a Adunării Parlamentare îndemnând Curtea ‘să-și asume obligația că va indica în hotărârile sale care sunt modalitățile în care se așteaptă ca autoritățile naționale respective să execute hotărârea astfel încât să se conformeze deciziilor și să ia măsurile generale și individuale necesare’. O soluție similară a fost sugerată în Raportul din 2003 al Comitetului de Inițiativă pentru Drepturile Omului, raport ce conținea propuneri de garantare pe termen lung a eficienței Curții.

2.2. Dreptul la un recurs cu privire la legalitatea detenției

Următorul drept care este recunoscut unei persoane lipsite de libertate este cel de a intenta o acțiune în vederea eliberării sale în cursul procedurii. Modul în care este redactat textul pare să rezerve exercițiul acestui drept numai persoanelor private de libertate în cadrul unei „proceduri”, prin urmare acest drept nu este aplicabil persoanelor vizate în alineatele d) și c) din § 1. Cu toate acestea, Curtea Europeană i-a dat o interpretare mai degrabă extensivă și a extins-o de exemplu, la orice persoană privată de libertate, la alienați. În fine, este vorba de un drept complementar autonom în raport cu alte dispoziții ale articolului 5, și anume, el poate face obiectul unei încălcări independent de alte dispoziții ale articolului. Acest drept aparține direct celui interesat și nu poate fi trecut printr-un filtru. Astfel refuzul unui procuror de a deferi tribunalului cererea de punere în libertate a unui alienat din singurul motiv că aceasta îi pare nefondată încalcă libertatea garantată în articolul 5 § 4 [11, p. 64].

Tribunalul instituit în § 4 corespunde în mod similar celui stabilit la alineatul a) din § 1. El trebuie să fie o autoritate judiciară independentă atât față de executiv, cât și față de părți. El trebuie să ofere garanții fundamentale de procedură proprii unui organ judiciar, iar procedura urmată trebuie să corespundă principiilor generale ale Convenției, chiar dacă garanțiile nu sunt obligatoriu acele prevăzute în articolul 6.

Organismul vizat de dispoziția dată trebuie să dispună de o adevărată putere de decizie în ce privește controlul detenției și să aibă posibilitatea de a pune o persoană în libertate dacă detenția îi pare ilegală. Dacă această putere lipsește, organismul sau autoritatea nu va fi un „tribunal” în sensul Convenției, și acest lucru va duce la încălcarea articolului 5 § 4. Recursul din articolul 5 § 4 este mai strict decât cel din articolul 13 – el trebuie să fie introdus în fața unui tribunal, ceea ce nu este obligatoriu cazul „instanței naționale” prevăzute la articolul 13. În plus, recursul din articolul 5 § 4, spre deosebire de cel din articolul 13, nu are drept obiect numai încălcarea Convenției, ci toate regulile aplicabile în drept intern în materie de privare de libertate.

În materie de detenție, este posibil ca un stat să admită în detenție pe teritoriul său o persoană condamnată de către autoritatea unui alt stat. Persoana deținută în acest mod, deși este încarcerată în virtutea unei decizii străine, beneficiază de aceleași garanții ca și cele deținute în virtutea unei decizii naționale. Astfel, Curtea a stabilit că lipsa unui recurs în fața unui tribunal francez, pentru ca acesta să statueze asupra legalității unei detenții efectuate în Franța ca urmare a executării unei decizii emise de o jurisdicție andorrană, într-o perioadă când Andora nu era încă parte la Convenție, nu este contrară articolului 5 § 4, deoarece instanța din Andora este „un tribunal care statuează la finalul unei proceduri judiciare” [9, p. 164]. Ea admisese deja o astfel de soluție tot cu privire la Andora.

Trebuie lămurit, în primul rând, care este domeniul de aplicare al acestei dispoziții. Acest text, spre deosebire de articolul 5 paragraful 3, este un text mai general care se aplică tuturor persoanelor lipsite de libertate, indiferent de motiv și indiferent de autoritatea care este la originea măsurii.

Patru noțiuni trebuie explicate pentru înțelegerea acestei dispoziții și anume: ce se înțelege prin: recurs, tribunal, termen scurt și care este amploarea controlului realizat de către tribunal.

recurs

Noțiunea de recurs trebuie înțeleasă în sens larg, drept cale de atac ce poate fi exercitată împotriva unei măsuri privative de libertate, luate printr-o procedură administrativă ori judiciară. Atunci când decizia privativă de libertate emană de la un organ administrativ, este obligatoriu ca persoanele afectate de această măsură să aibă la dispoziție o cale de atac împotriva măsurii, înaintea unui organ judiciar independent, sau să poată iniția periodic o procedură judiciară care să evalueze subzistența cauzelor care au dus la lipsirea sa inițială de libertate (hotărârile Rutten împotriva Olandei și Musiał împotriva Poloniei) [11, p.66]. În cazul însă în care decizia este luată de un tribunal în urma unei proceduri judiciare, controlul cerut de articolul 5 paragraful 4 se găsește încorporat în aceasta. Trebuie totuși, distins, chiar și în cazul procedurilor judiciare, între decizia de lipsire de libertate inițială și deciziile ulterioare de menținere în detenție sau de repunere în detenție după eliberare. Acestea din urmă vor fi supuse controlului cerut de articolul 5 paragraful 4 pentru a se verifica dacă au apărut noi probleme de legalitate ce ar putea schimba decizia inițială.

Se poate spune deci, că recursul prevăzut de articolul 5 paragraful 4 este un drept relativ, întrucât depinde de calitatea organului care stă la originea măsurii privative de libertate, ca și de durata și desfășurarea lipsirii de libertate.

tribunal

În această privință, Curtea – în cauzele De Wilde, Ooms și Versyp, Winterwerp împotriva Olandei, X împotriva Regatului Unit, Van Droegenbroeck contra Belgiei și Weeks contra Regatului Unit – a precizat că:

prin “tribunal” nu se înțelege neapărat o jurisdicție de tip clasic, integrată în structurile judiciare obișnuite ale țării, ci este desemnat orice organ care însă trebuie să fie independent și imparțial (D. N. împotriva Elveției) și să îndeplinească nu atribuții consultative, ci să aibă competența de a dispune eliberarea în caz de detenție ilegală. De exemplu, o cale de atac asupra căreia decide un procuror nu întrunește această exigență (Vodenicarov împotriva Slovaciei) [16, p. 75];

procedura aplicată trebuie să ofere garanțiile fundamentale cerute în materie de lipsire de libertate, chiar dacă aceste garanții nu trebuie să fie întotdeauna identice cu cele oferite de articolul 6 paragraf 1 în cazul litigiilor penale (Kawka împotriva Poloniei, Wloch împotriva Poloniei). În mod deosebit, este necesar ca această procedură să aibă un caracter contradictoriu, fiecare dintre părți trebuind să poată cunoaște observațiile celeilalte și să le poată comenta (Schöps împotriva Germaniei). De asemenea, procedura trebuie să respecte principiul „egalității armelor” între procuror și cel acuzat (hotărârile pronunțate în cauzele Sanchez-Reisse împotriva Elveției, Kampanis împotriva Greciei, Nikolova împotriva Bulgariei). Principiul egalității armelor este însă încălcat atunci când, de pildă, avocatului apărării nu i se permite să ia cunoștință de actele și probele aflate în dosarul de urmărire penală și care sunt esențiale pentru contestarea legalității lipsirii de libertate a clientului pe care îl reprezintă (Lamy împotriva Belgiei) [16, p.77];

deținutul trebuie să compară personal și trebuie să se bucure de asistența efectivă a unui avocat (Schiesser împotriva Elveției, Bouamar împotriva Franței).

întinderea controlului exercitat de tribunal

Este vorba despre un control de legalitate. Controlul se va întinde doar asupra legalității măsurii, întrucât articolul 5 paragraf 4 nu garantează dreptul la un examen judiciar de o asemenea întindere încât să permită "instanței" să statueze asupra tuturor aspectelor cauzei, incluzând aici și considerații de oportunitate – substituindu-se astfel organului care a luat măsura.

Pe de altă parte însă, controlul trebuie să fie suficient de amplu pentru a se întinde asupra fiecărei condiții indispensabile, conform Convenției, pentru declararea ca legală a unei măsuri privative de libertate. Articolul 5 paragraf 4 al Convenției dă dreptul persoanelor lipsite de libertate să ceară și să obțină reexaminarea periodică a condițiilor procedurale și de fond care sunt esențiale pentru conformitatea cu Convenția a măsurilor luate la adresa lor. Aceasta înseamnă că instanța competentă trebuie să examineze nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la luarea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. Articolul 5 paragraf 4 nu garantează nici un drept la o cale de atac împotriva deciziei de luare a măsurii sau de prelungire a acesteia, însă garantează cel puțin un grad de jurisdicție reprezentat de o instanță independentă.

În concluzie, controlul trebuie să se limiteze numai la aspectele de legalitate, dar va trebui să discute toate aceste aspecte. Ce înseamnă toate aspectele de legalitate? Înseamnă că examenul va trebui făcut nu doar prin prisma dreptului intern ci și cu referire la Convenția europeană, și să vizeze nu doar aspecte de procedură, ci și aspecte de fond.

termen scurt

Garantând persoanelor lipsite de libertate dreptul de a solicita verificarea legalității măsurii luate împotriva lor, articolul 5 paragraf 4 proclamă totodată dreptul acestora de a beneficia, în cadrul acestei verificări, de o procedură rapidă. Această noțiune se apreciază în funcție de circumstanțele fiecărui caz și în funcție de motivul care stă la baza lipsirii de libertate. De exemplu, o perioadă de aproximativ opt săptămâni, scursă din momentul înregistrării cererii este, la prima vedere, greu de conciliat cu noțiunea de celeritate. Un alt exemplu îl constituie faptul că, în materia detenției preventive, se deduce din jurisprudența Curții că o instanță ar trebui să examineze periodic persistența motivelor lipsirii de libertate la intervale care nu ar trebui sa depășească 3 luni. Intervalul va fi mai mare în cazul persoanelor alienate mintal, depinzând și de evaluările medicale.

2.3. Dreptul la reparație în contextul art.5 § 5

Articolul 5 § 5 obligă că orice persoană care a devenit victima unei rețineri sau unui arest în condiții ce contravin celorlalte dispoziții ale articolului beneficiază de un drept la despăgubiri. Nerespectarea acestui drept va fi incontestabil analizată ca angajând responsabilitatea statului în fața Curții. La fel ca și articolul 5 § 4, această dispoziție este o manifestare specifică a obligației generale, enunțate în articolul 13 și care acordă dreptul la un recurs efectiv oricărei persoane a cărei drepturi și libertăți recunoscute în Convenție au fost încălcate.

Formularea articolului 5 § 5 nu lasă statului nici o libertate de apreciere în ceea ce privește organul împuternicit să acorde eventual despăgubirea – se are în vedere o instanță judecătorească care adoptă hotărâri obligatorii. Autoritățile naționale beneficiază în schimb de o latitudine impunătoare cu privire la forma exactă a procedurii de solicitare a despăgubirilor.

O despăgubire acordată printr-un organ nejudiciar (de exemplu un ombudsman) sau o plată ex grația efectuată de guvern nu sunt suficiente în scopurile articolului 5 § 5.

În practică, reparația în general poartă forma unei compensații financiare. Judecătorii de iau în considerare diversitatea sistemelor de stabilire a quantumului despăgubirii, dar nu tolerează divergențele cu privire la lista exactă a pierderilor și daunelor suportate. Înainte de a acorda o reparație, autoritățile naționale pot solicita o dovadă a prejudiciilor, care au rezultat din încălcarea articolului 5. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că, chiar dacă calitatea de „victimă” se păstrează și în absența vreunui prejudiciu „ nu va avea loc nici o despăgubire în lipsa unei daune morale sau materiale care trebuie să fie despăgubită” [9, p. 347].

Remediul prevăzut în articolul 5 § 5 este obligatoriu, dacă victima vizată a fost reținută sau arestată în contradicție cu vreo dispoziție a paragrafelor 1-4 ale acestui articol. Este un fenomen rar întâlnit faptul ca o solicitare în baza articolului 5 § 5 să nu fie anticipată de o hotărâre, la nivelul instanțelor naționale sau al organelor de , care să constate o încălcare a articolului 5. Deseori, judecătorii de nu acceptă examinarea unei plângeri în baza articolului 5 § 5 decât atunci, când ei deja constată o încălcare a altui paragraf al acestui articol. În acest caz ei nu obligă victima să epuizeze căile de recurs interne pentru a determina dacă ea este în drept să obțină o despăgubire în fața autorităților naționale. Totodată, dacă un caz poate demonstra cu un grad suficient de certitudine, că o despăgubire de tipul celei prevăzute de articolul 5 § 5 este disponibilă pentru victimă, judecătorii de refuză să stabilească o încălcare a acestei dispoziții. În cazul Rehbock v.Slovenia [42], în care dreptul național acordă un drept la despăgubire persoanelor reținute sau arestate în rezultatul unei erori sau acțiuni ilicite, Curtea a constatat o încălcare a articolului 5 § 5 în măsura în care dreptul petiționarului la despăgubiri din cauza încălcării articolului 5 § 4 nu a fost asigurat la un nivel suficient de certitudine.

În țările în care convenția a fost incorporată în dreptul intern, instanțele judecătorești trebuie să fie abilitate să acorde această reparație în cazul în care ei constată o încălcare a articolului 5 și să fie pregătiți să exercite această împuternicire. Orice carență intervenită din partea lor nu va face decât să agraveze încălcarea deja comisă.

Deci, constatăm că orice detenție contrară articolului 5 § 1- § 4 deschide un drept la reparație. Nimic nu arată că aceasta trebuie să fie de ordin bănesc, dar o simplă repunere în libertate nu poate fi considerată drept „o reparație”. Această noțiune este departe de „ reparația echitabilă” din articolul 41 al Convenției și se pare că reparația trebuie înțeleasă în sensul dreptului roman. Individul trebuie să dispună la acest punct de un recurs eficace, ceea ce înseamnă că această dispoziție comportă o obligație a statelor de a institui un astfel de recurs. Cutea însă constată că prejudiciul cauzat poate da loc doar unei singure reparații și Cutea ia în vedere indemnizația acordată de către autoritățile naționale pentru o plângere în sensul articolului 5 § 5 pentru a accentua încă o dată asupra caracterului subsidiar al mecanismului Convenției.

Unele acțiuni desfășurate în procedura penală națională de către organele competente ale Republicii Moldova au dus la formarea unui complex de violări sistematice ale cerințelor înaintate către Convenție. Specificul unor cauze împotriva Moldovei soluționate de către Înalta Curte a Drepturilor Omului este că în una și aceiași cauză sunt stabilite câteva violări sistematice.

Violările sistematice denunțate de către reclamanți, stabilite în cadrul sistemului penal național sunt determinate de aceiași „componență de infracțiune”, cum ar fi „motivele pentru detenția provizorie ale reclamanților nu au fost relevante și suficiente”, „refuzul nemotivat de a audia un martor”, „durata de examinare a cererii” etc.

2.4. Satisfacția echitabilă prevăzută de mecanismul național de protecție a drepturilor omului

Observând o tendință de instituire a unor practici judiciare divergente în cadrul instanțelor de judecată din Republica Moldova, în special în ce privește aplicarea legislației naționale și a standardelor internaționale ce ține de acordarea despăgubirilor, inclusiv cu titlu de compensații morale în Republica Moldova a fost adoptată Legea nr. 87 din21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești [4].

Adoptarea Legii nr. avut drept scop crearea în Republica Moldova a unui remediu intern eficient de apărare a dreptului la judecarea în termen rezonabil și a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești. Este unul din principalele mecanisme interne prin care se tinde la respectarea termenului optim și previzibil de soluționare al procesului.

Procedura în baza Legii nr. fost introdusă ca o consecință a jurisprudenței constante a instanței de la Strasbourg, care a statuat asupra necesității introducerii unui asemenea mecanism intern.

Sarcina nemijlocita de aplicare a prevederilor dispozițiilor legii enunțate prin stabilirea mărimii reparației prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor sus-menționate le revine instanțelor de judecată în fiecare caz individual, conform regulilor de competență jurisdicțională stabilite la capitolul IV din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova.

Cauza se examinează de un alt complet de judecată decît care a examinat (examinează) cauza principală în care se pretinde încălcarea. Or, categoriile de litigii menționate se examinează în instanță de judecată în conformitate cu normele legislației procesual-civile, ținîndu-se cont de particularitățile prevăzute de Legea nr. 87.

În vederea examinării juste a pretențiilor ce decurg din Legea nr. 87, pe lîngă respectarea strictă a cadrului procedural impus de dispozițiile CPC și a legii menționate, este necesară și cunoașterea, în special de către instanțele judecătorești, a jurisprudenței constante CEDO prin care s-au definitivat deja principii după care se examinează astfel de pretenții. Există și anumite particularități de soluționare a unor asemenea litigii, care de asemenea urmează a fi luate în considerație.

Așadar, examinarea corectă a acestor pretenții, legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești în cadrul pricinilor respective, în ansamblu depinde în mare parte de pregătirea acestora. Or, după cum s-a mai menționat, aceste pretenții se caracterizează prin conținut specific, în funcție de obiectul probațiunii, subiecții procesuali, termenul de examinare, sarcina probațiunii (sarcina probațiunii de lipsă încălcării dreptului, sarcina de a dovedi suportarea prejudiciului material, etc.), inclusiv și soluțiile deduse din jurisprudența CEDO.

Urmează a se menționa că toate cauzele urmează să parcurgă trei etape de apreciere:

identificarea în substanță a obiectului pretențiilor;

identificarea perioadei de referință

aprecierea necesității și dacă e cazul a cuantumului satisfacțiilor echitabile.

Legea nr. 87 distinge următoarele tipuri de pretenții:

repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei

repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești [4].

Înainte de a oferi o caracteristică a acestor pretenții urmează a se defini noțiunea de rezonabil sau nerezonabil, care este importanță și generică ambelor tipuri de pretenții.

O definiție clară nu poate fi dată, dar anumite criterii de apreciere au fost instituite și anume în acest sens de a consulta hotărârile Curții în cauzele Josan, § 18 [37], Mazepa, § 42, [39] Holomiov, § 137 [35] cu referințe și anume:

Complexitatea cauzei, se apreciază de asemenea după caz și individual. Drept exemple pot constitui – complexitatea obiectului acțiunii civile sau substanța acuzațiilor penale, necesitatea unui volum probatoriu, expertize, numărul de martori sau părți în proces, ori elemente de extraneitate, existența altor proceduri paralele, etc.

Comportamentul părților care include aprecierea comportamentului reclamantului și aautorităților. Se va aprecia bona/mala fides a tuturor părților implicate în proces, inclusiv existența unor întârzieri inexplicabile, amînări neîntemeiate, consecutivitatea ședințelor, planificarea unei ordini a ședințelor cu pauze îndelungate; etc.

Miza (interesul) pentru reclamant relevă importanța sau scopul pentru persoana care pretinde violarea dreptului său la un termen nerezonabil.

Particularitățile examinării pretențiilor privind repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei se deosebesc în cadrul procedurilor civile și penale.

Se va distinge între procedurile civile și penale. Procedurile contravenționale cad sub incidența caracterului penal al procedurilor și acestora li se aplică aceleași principii precum la examinarea duratei procedurilor penale. Procedurile în contencios administrativ se vor aprecia ca fiind unele civile, dacă în final urmăresc un interes patrimonial al reclamantului. Procedurile disciplinare se vor aprecia de asemenea sub aspectul civil dacă în principal afectează un interes patrimonial al reclamantului.

În cazul procedurilor civile

Dacă sunt proceduri civile, atunci data începerii curgerii termenului se apreciază la ziua adresării cererii de chemare în judecată. Procedurile anterioare (în cazul procedurilor disciplinare și a celor în contencios administrativ), în fața altor organe sau autorități a administrației publice, decît acele judiciare, nu se iau în considerație la aprecierea termenului nerezonabil.

Data expirării termenului în cazul procedurilor civile se finalizează cu adoptarea unei hotărîri judecătorești asupra fondului pretențiilor și care a devenit definitivă. Lipsa unei soluții judiciare asupra fondului pretențiilor nu împiedică reclamantul să pretindă încălcarea dreptului la examinarea într-un termen rezonabil. Cu alte cuvinte și procedurile pendinte se iau în considerație.

A se lua în considerație că procedurile extraordinare (recursuri în interesul legii, revizuiri, etc.) de obicei nu se includ în calculul duratei procedurilor, decît dacă prin ele s-a examinat fondul cauzei și hotărîrea definitivă a fost casată. De regulă, nu se includ și procedurile în fața Curții Constituționale și alte proceduri paralele, care au determinat suspendarea procedurii de bază (spre exemplu proceduri penale). Totuși, în cea din urmă situație dacă procedurile de bază puteau fi soluționate de facto și de jure fără a aștepta soluția în proceduri paralele, atunci Articolul 6 § 1 este aplicabil.

În cazul procedurilor penale

În cazul procedurilor penale cel mai complicat moment este identificarea a două aspecte:

Dacă procedurile fac parte din sfera penalului în sensul Articolului 6 din Convenție,

dacă da, atunci cînd persoanei care pretinde violarea dreptului său la durata procedurilor i s-a înaintat o acuzație în materie penală.

A se lua în considerație că în materia pretinselor violări a duratei procedurilor penale, victimele, persoanele care au înaintat o sesizare, martorii, alte persoane participante în proces în afară de acuzat (bănuit, învinuit, inculpat) nu pot pretinde încălcarea dreptului la durata nerezonabilă a procedurilor penale. Cu alte cuvinte Articolul 6 § 1 sub aspectul său penal poate fi invocat numai de persoana căreia i s-a înaintat o acuzație. O excepție constituie situația cînd victima unei infracțiuni pretinde durata nerezonabilă a procedurilor penale în legătură cu imposibilitatea soluționării aspectului civil, și anume examinarea excesiv de lungă a acțiunii sale civile în cadrul procedurilor penale. În această situație poate fi apreciată și durata procedurilor penale dar începînd cu momentul înaintării acțiunii civile și doar luîndu-se în considerație criteriile aplicabile procedurilor civile [24, p. 88].

Nu se ia în considerație și nu poate fi imputată acesteia ca fiind o tergiversare a procedurilor, decît dacă utilizarea drepturilor respective nu a evoluat într-un abuz de drept sau calea de atac a fost evident lipsită de succes.

Mărimea despăgubirii, în esență, trebuie să depindă de comportamentul executorului și creditorului.

Odată identificată perioadă și apreciată rezonabilitatea prin prisma celor trei criterii, devine mai ușoară aprecierea cuantumului prejudiciilor materiale (în special în situația existenței penalităților deoarece perioada va fi deja identificată), morale și a costurilor și cheltuielilor.

Soluțiile emise privitor la pretențiile formulate în temeiul Legii nr. 87:

Respingerea acțiunii ca: vădit nefondată (nu există o aparență de încălcare a Convenției) ( De ex. în materia neexecutării cereri declarate vădit nefondate pentru o perioadă de neexecutare în mediu între 9 și 11 luni – decizii de inadmisibilitate: Lupașcu Petru, 10 luni; Coșleț, 10 luni; Comandari, 11 luni; Nedelcov, 11 luni; Turchin, 11 luni; Glavcev, 6 luni; Gurău, 8 luni; Ciobanu Mircea, 8 luni; Osoian, 9 luni; etc.

În urma constatării faptului că a fost încălcat dreptul la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești, instanța de judecată decide asupra acordării unei satisfacții echitabile de la bugetul de stat în contul reparării prejudiciului material, moral, precum și a costurilor și a cheltuielilor de judecată.

De asemenea, la constatarea încălcării dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești, instanța de judecată poate decide că simpla constatare a încălcării dreptului, prezintă prin sine o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moralși în acest sens a se ține cont de caracterul individual al fiecărei cauze.

Prejudiciu material

La aprecierea prejudiciilor materiale se va lua în calcul perioada reală de neexecutare (între dies a quo și dies ad quern) și calculul sumelor cu titlu de prejudiciul material se va distinge în două capete – prejudiciu material real (de obicei valoarea obiectului neexecutării) și penalități (dobînda de întîrziere) calculate prin prisma prevederilor Codului civil (Articolul 619). Sarcina probării prejudiciului material și a penalităților, de obicei, cade pe seama reclamantului (creditorul executării).

Pretenții cu titlu de prejudiciul material nu ar trebui să apară atunci cînd se dispută durata procedurilor judiciare, fie în aspectul civil fie în aspectul penal. Prejudicii cu titlu material ar putea să apară exclusiv atunci cînd există o legătură de cauzalitate între pretinsa violare a dreptului la durata rezonabilă a procedurilor și pierderi materiale datorită imposibilității de a se folosi de drepturi pecuniare sau de a se bucura de fructele acestora. În cazul încălcării duratei rezonabile a executării, atunci cînd există o hotărîre judecătorească definitivă considerată un bun în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dacă hotărîrea poate fi evaluată din punct de vedere patrimonial, prejudiciul cu titlu material poate fi evoluat și el. În cazul duratei nerezonabile a procedurilor acest aspect evident nu poate fi evaluat din momentul în care o hotărîre judecătorească definitivă nu există și scopul acestor proceduri este de a obține o asemenea hotărîre într-un timp util.

În spețe penale, prejudiciul material pretins nu va avea nici o legătură de cauzalitate cu încălcarea termenului rezonabil, și persoanele pot pretinde doar compensații cu titlu moral și pentru costuri și cheltuieli. Aprecierea acestora se face la fel după principiile de mai jos.

Prejudiciu moral

Aprecierea prejudiciului moral se face în raport cu criteriile de mai sus (miza pentru reclamant, comportamentul părților, bună,/reaua credință; durata neexecutării, etc.). Se ia obligatoriu în considerație principiul general al echității și suma nu trebuie să fie vădit disproporționată cu sumele acordate de Curtea Europeană în spețele similare. Sarcina probării prejudiciului moral nu poate fi pusă pe seama reclamantului și se apreciază individual pentru fiecare caz, luîndu-se în considerație argumentele ambelor părți în proces și exluzîndu-se pretenții excesive și vădit exagerate.

Analizînd jurisprudența CEDO în cazurile de neexecutare, putem constata ca mărimea acesteia este de aproximativ de 600 euro pentru 12 luni de întîrziere și cîte 300 euro pentru fiecare perioadă următoare de 6 luni de întîrziere.

Trebuie de menționat că chiar dacă perioadele mai scurte de un an, în mod normal, nu conduc la constatarea unei violări, la calcularea daunei morale se ia în considerație întreaga perioadă, inclusiv și acel prim an de neexecutare.

În materia duratei nerezonabile a procedurilor judiciare, sumele acordate cu titlu de prejudiciu moral variază între 1000 EURO și 2500 EURO, pentru 5 sau 10 ani. Cea mai mică sumă s-a acordat în Deservire SRL, 600 EURO, pentru 6 ani și cea mai mare în Cravcenco, 3000 EURO, pentru 10 ani de examinare a unui litigiu de muncă.

Costuri și cheltuieli

La aprecierea costurilor și cheltuielilor judiciare urmează a se conduce de două principii de bază: (i) costuri și cheltuieli urmează a fi în modul corespunzător probate, de obicei prin documente de plată sau prin prezentarea descifrării pe ore a lucrului avocatului și tarife aplicabile, dacă e cazul, și (ii) cheltuielile trebuie să fie rezonabile ca cuantum (în special în materia de tarife percepute pentru onorariile avocaților) și necesare pentru proceduri în speță (nu se compensează, de ex., lucrul avocatului care nu are tangență directă la proces).

Astfel, în cazurile moldovenești CEDO a acordat în mediu, cu titlu de costuri și cheltuieli, între 300 și 1500 euro.

Urmează de menționat faptul, că este destul de importantă unificarea practicii judiciare a instanțelor naționale și la acordarea despăgubirilor morale în alte cazuri, decît cele menționate mai sus.

În acest sens, ținem să menționăm, că, reieșind din jurisprudența CEDO, instanțele judecătorești din țara noastră, ar putea să acorde satisfacție morală la constatarea violării drepturilor și libertăților fundamentale și anume :

-violarea art.2 CEDO -6000 – 30000 euro, echivalentul în lei moldovenești,

-violarea art.3 CEDO – 3000-5000 euro, echivalentul în lei moldovenești,

-violarea art.5 CEDO- 600-30000 euro, echivalentul în lei moldovenești,

-violarea art.6 CEDO -1000-7000 euro, echivalentul în lei moldovenești,

-violarea art.1 Protocol 1 CEDO – 1000 -6000 euro, echivalentul în lei moldovenești,

– violarea art.art.7, 8, 9 10, și 11 CEDO – 1000-10000 euro, echivalentul în lei moldovenești,

– repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, Legea nr.1545 din 25 februarie 1998 – 0 – 10000 euro, echivalentul în lei moldovenești.

ÎNCHEIERE

Cooperarea dintre diversele state membre este un element crucial dacă analizăm cea de-a treia provocare pusă în fața Curții – îmbunătățirea posibilităților de a oferi despăgubiri în baza Convenției în cazul constatării unei încălcări. Există două chestiuni separate care merită atenție. Despăgubirile includ două elemente diferite – este vorba despre recursul obiectiv adică efectul general de a oferi protecție juridică controlând modul în care statele respectă drepturile omului prin intermediul solicitărilor individuale și despre recursul subiectiv’ sau adminsitrarea justiției într-un caz individual.

În primul rând, ceea ce se numește recursul subiectiv sau cu alte cuvinte cu ce se alege persoana care înaintează o plângere la Curtea Europeană. În baza art.46 CEDO Înaltele Părți Contractante s-au angajat să respecte hotărârile definitive ale Curții în orice dosar în care sunt parte. Comitetul de Miniștri va urmări executarea hotărârilor Curții. În general, conformarea cu hotărârile Curții pare să fie la un nivel satisfăcător. Au existat câteva cazuri de minimă conformare ca și unele cazuri de lungi amânări ale executării corespunzătoare a hotărârii), dar în general statele membre își respectă obligațiile. Singurul precedent periculos de neconformare este cazul Loizidou, dar acesta este un caz special. Turcia, adică statul condamnat nu se consideră responsabilă pentru încălcările drepturilor omului comise în nordul Ciprului. Problema este că o victorie la Strasbourg nu îi dă prea multe solicitantului individual. În afara victoriei morale, rezultatul practic al câștigării unui caz este adesea numai de natură financiară (adică compensarea justă a pierderilor materiale și nemateriale ca și a costurilor și cheltuielilor induse de procedurile naționale și de cele de , conform prevederilor articolului 41 CEDO).

În al doilea rând, căteva remarci pe marginea a ceea ce numim recursul obiectiv sau căile generale de atac din ordinea internă de drept a fiecărui stat membru pentru a evita viitoarele încălcări similare ale Convenței. Și aici, practica existentă conform Convenției are unele deficiențe. Orice hotărâre a Curții are o natură declarativă – Curtea pur și simplu stabilește că s-a produs o încălcare a Convenției. Apoi, statele au libertatea de a alege mijloacele de a-și îndeplini obligațiile conform Convenției. Curtea nu este împuternicită să hotărască măsuri anume, cum ar fi modificarea unor legi specifice, ceea ce este regretabil, deoarece nu este întotdeauna clar pentru autorităților naționale ce trebuie să facă pentru ca legile lor să fie conform standardelor de În acest sens, trebuie menționată o interesantă rezoluție a Adunării Parlamentare îndemnând Curtea ‘să-și asume obligația că va indica în hotărârile sale care sunt modalitățile în care se așteaptă ca autoritățile naționale respective să execute hotărârea astfel încât să se conformeze deciziilor și să ia măsurile generale și individuale necesare’.

În Recomandarea Nr. R (2000) 2, Comitetul de Miniștri a încurajat toate Părțile Contractante “să-și examineze sistemele naționale de drept pentru a se asigura că există posibilități adecvate de reexaminare a dosarelor, inclusiv proceduri de redeschidere a procedurilor” în cazul în care partea vătămată suferă consecințe negative grave.

Articolul 5 § 5 obligă că orice persoană care a devenit victima unei rețineri sau unui arest în condiții ce contravin celorlalte dispoziții ale articolului beneficiază de un drept la despăgubiri. Nerespectarea acestui drept va fi incontestabil analizată ca angajând responsabilitatea statului în fața Curții. La fel ca și articolul 5 § 4, această dispoziție este o manifestare specifică a obligației generale, enunțate în articolul 13 și care acordă dreptul la un recurs efectiv oricărei persoane a cărei drepturi și libertăți recunoscute în Convenție au fost încălcate.

Formularea articolului 5 § 5 nu lasă statului nici o libertate de apreciere în ceea ce privește organul împuternicit să acorde eventual despăgubirea – se are în vedere o instanță judecătorească care adoptă hotărâri obligatorii. Autoritățile naționale beneficiază în schimb de o latitudine impunătoare cu privire la forma exactă a procedurii de solicitare a despăgubirilor.

O despăgubire acordată printr-un organ nejudiciar (de exemplu un ombudsman) sau o plată ex grația efectuată de guvern nu sunt suficiente în scopurile articolului 5 § 5.

În practică, reparația în general poartă forma unei compensații financiare. Judecătorii de iau în considerare diversitatea sistemelor de stabilire a quantumului despăgubirii, dar nu tolerează divergențele cu privire la lista exactă a pierderilor și daunelor suportate. Înainte de a acorda o reparație, autoritățile naționale pot solicita o dovadă a prejudiciilor, care au rezultat din încălcarea articolului 5. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că, chiar dacă calitatea de „victimă” se păstrează și în absența vreunui prejudiciu „ nu va avea loc nici o despăgubire în lipsa unei daune morale sau materiale care trebuie să fie despăgubită”.

Remediul prevăzut în articolul 5 § 5 este obligatoriu, dacă victima vizată a fost reținută sau arestată în contradicție cu vreo dispoziție a paragrafelor 1-4 ale acestui articol. Este un fenomen rar întâlnit faptul ca o solicitare în baza articolului 5 § 5 să nu fie anticipată de o hotărâre, la nivelul instanțelor naționale sau al organelor de , care să constate o încălcare a articolului 5

Deci, constatăm că orice detenție contrară articolului 5 § 1- § 4 deschide un drept la reparație. Nimic nu arată că aceasta trebuie să fie de ordin bănesc, dar o simplă repunere în libertate nu poate fi considerată drept „o reparație”. Această noțiune este departe de „ reparația echitabilă” din articolul 41 al Convenției și se pare că reparația trebuie înțeleasă în sensul dreptului roman. Individul trebuie să dispună la acest punct de un recurs eficace, ceea ce înseamnă că această dispoziție comportă o obligație a statelor de a institui un astfel de recurs. Cutea însă constată că prejudiciul cauzat poate da loc doar unei singure reparații și Cutea ia în vedere indemnizația acordată de către autoritățile naționale pentru o plângere în sensul articolului 5 § 5 pentru a accentua încă o dată asupra caracterului subsidiar al mecanismului Convenției.

Unele acțiuni desfășurate în procedura penală națională de către organele competente ale Republicii Moldova au dus la formarea unui complex de violări sistematice ale cerințelor înaintate către Convenție. Specificul unor cauze împotriva Moldovei soluționate de către Înalta Curte a Drepturilor Omului este că în una și aceiași cauză sunt stabilite câteva violări sistematice.

Violările sistematice denunțate de către reclamanți, stabilite în cadrul sistemului penal național sunt determinate de aceiași „componență de infracțiune”, cum ar fi „motivele pentru detenția provizorie ale reclamanților nu au fost relevante și suficiente”, „refuzul nemotivat de a audia un martor”, „durata de examinare a cererii” etc.

Observând o tendință de instituire a unor practici judiciare divergente în cadrul instanțelor de judecată din Republica Moldova, în special în ce privește aplicarea legislației naționale și a standardelor internaționale ce ține de acordarea despăgubirilor, inclusiv cu titlu de compensații morale în Republica Moldova a fost adoptată Legea nr. 87 din21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești

Adoptarea Legii nr. avut drept scop crearea în Republica Moldova a unui remediu intern eficient de apărare a dreptului la judecarea în termen rezonabil și a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești. Este unul din principalele mecanisme interne prin care se tinde la respectarea termenului optim și previzibil de soluționare al procesului.

Procedura în baza Legii nr. fost introdusă ca o consecință a jurisprudenței constante a instanței de la Strasbourg, care a statuat asupra necesității introducerii unui asemenea mecanism intern.

Sarcina nemijlocita de aplicare a prevederilor dispozițiilor legii enunțate prin stabilirea mărimii reparației prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor sus-menționate le revine instanțelor de judecată în fiecare caz individual, conform regulilor de competență jurisdicțională stabilite la capitolul IV din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova.

BIBLIOGRAPHIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.1 din 12.08.1994. http://www.lexjustice.md/

Codul de procedură penală, Nr.122 din 14. 03. 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.104-110 din 07. 06. 2003. http://www.justice.md/md/cod/

Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, Nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/

Legea nr. 87 din 21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești. În: Monitorul Oficial Nr. 107-109 din 01.07.2011. http://www.lex.justice.md/

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/

Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, din 4.11.1950. http://www.coe.int.

Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei 1226 (2000), „Executarea hotărârilor Curții europene a Drepturilor Omului”. http://www.coe.int/cm/

Recomandarea nr. R (2000) 2 a Comitetului Miniștrilor către Statele membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor cazuri la nivel intern în rezultatul hotărârilor Curții europene a Drepturilor Omului1 (adoptată de Comitetul Miniștrilor la 19 ianuarie 2000, în cadrul celei de-a 694-a reuniuni a Delegaților Miniștrilor). http://www.coe.int/cm/

Monografii, articole de specialitate

Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.

Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.

Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.

Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.

Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.

Duculescu V. Protecția juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.

Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.

Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.

Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.

Gerard C. J. des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.

Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.

Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.

Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.

Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.

Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.

Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.

Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.

Sudre F. Dreptul internațional și european al Drepturilor Omului. Iași: Polirom, 2006. 568 p.

Velu J., Ergec R. européenne des droits de l’homme Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.

Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.

Surse din jurisprudența CEDO

CEDO, Brogan și a. c. R. Unit, din 29.11. 1988.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Bouamar c. Franței, din 29.02. 1988.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Cipru c. Turciei, din 10.07.1976.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, De Wilde, OOms, Versyp c. Belgiei, din 18.06.1971. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Engel și alții c. Olandei, din .06.1976.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Guzzardi c. Italiei, din 6.11. 1980.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Holomiov c.Moldovei, din 7.11.2006.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Jėčius împotriva Lituaniei, din 10.10.2000.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Josan c.Moldovei, din 21.03.2006.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Loisidou c. Turciei, din 13.04.2008.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Mazepa c.Moldovei, din 10.05.2007.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Murray c.Regatului Unit, din 8.06.1995.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, O Hara c. R. Unit, din 16.10. 2001.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Rehbock c. Sloveniei, din 28.11. 2000.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Varbanov c. Bulgariei, din 5.10.2000.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Winterwerp c. Olandei, din 24.10. 1979. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Site Internet

Council of [online]. http://www.Coe.int/ (citat la 3.03.2013).

Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 3.03.2013).

BIBLIOGRAPHIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.1 din 12.08.1994. http://www.lexjustice.md/

Codul de procedură penală, Nr.122 din 14. 03. 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.104-110 din 07. 06. 2003. http://www.justice.md/md/cod/

Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, Nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/

Legea nr. 87 din 21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești. În: Monitorul Oficial Nr. 107-109 din 01.07.2011. http://www.lex.justice.md/

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/

Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, din 4.11.1950. http://www.coe.int.

Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei 1226 (2000), „Executarea hotărârilor Curții europene a Drepturilor Omului”. http://www.coe.int/cm/

Recomandarea nr. R (2000) 2 a Comitetului Miniștrilor către Statele membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor cazuri la nivel intern în rezultatul hotărârilor Curții europene a Drepturilor Omului1 (adoptată de Comitetul Miniștrilor la 19 ianuarie 2000, în cadrul celei de-a 694-a reuniuni a Delegaților Miniștrilor). http://www.coe.int/cm/

Monografii, articole de specialitate

Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.

Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.

Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.

Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.

Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.

Duculescu V. Protecția juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.

Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.

Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.

Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.

Gerard C. J. des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.

Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.

Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.

Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.

Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.

Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.

Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.

Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.

Sudre F. Dreptul internațional și european al Drepturilor Omului. Iași: Polirom, 2006. 568 p.

Velu J., Ergec R. européenne des droits de l’homme Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.

Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.

Surse din jurisprudența CEDO

CEDO, Brogan și a. c. R. Unit, din 29.11. 1988.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Bouamar c. Franței, din 29.02. 1988.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Cipru c. Turciei, din 10.07.1976.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, De Wilde, OOms, Versyp c. Belgiei, din 18.06.1971. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Engel și alții c. Olandei, din .06.1976.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Guzzardi c. Italiei, din 6.11. 1980.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Holomiov c.Moldovei, din 7.11.2006.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Jėčius împotriva Lituaniei, din 10.10.2000.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Josan c.Moldovei, din 21.03.2006.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Loisidou c. Turciei, din 13.04.2008.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Mazepa c.Moldovei, din 10.05.2007.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Murray c.Regatului Unit, din 8.06.1995.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, O Hara c. R. Unit, din 16.10. 2001.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Rehbock c. Sloveniei, din 28.11. 2000.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Varbanov c. Bulgariei, din 5.10.2000.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Winterwerp c. Olandei, din 24.10. 1979. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Site Internet

Council of [online]. http://www.Coe.int/ (citat la 3.03.2013).

Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 3.03.2013).