Dreptul la Proprietate Privata

DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

I.Noțiune

Dreptul de proprietate în lumina NCC reprezintă dreptul unei persoane de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Dreptul de proprietate poate fi public sau privat în funcție de titularul care își exercită drepturile și obligațiile asupra lucrului stăpânit.

Dreptul de proprietate privată este reglementat de însăsi Constituția României în art.41 care prevede faptul că acesta este garantat în limitele stabilite de lege, indiferent de titular. Termenul de proprietate provine din limba latină ”proprietas, proprietatis” și înseamnă propriu, neîmpărțit. Proprietatea este cunoscută încă din cele mai vechi timpuri, ea luând naștere odată cu apariția statului si dreptului. Noțiunea de proprietate apare pentru prima dată în Legea celor XII Table.

În literatura de specialitate întâlnim mai multe definiții ale proprietății. K.Marx a definit noțiunea de proprietate ca fiind “însușirea naturii de către individ în cadrul și prin mijloacele unei forme sociale determinate”.

În Codul Civil din 1865 la art.480, proprietatea reprezenta dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Doctrinarii de Drept Roman au definit proprietatea ca fiind acel drept de a se folosi, de a culege fructele și de a dispune de lucrul său , atât cât permite rațiunea de drept.

Dreptul de proprietate privată reprezintă un drept real principal. Acesta ofera titularului său posesia, folosința și dreptul de dispoziție asupra unui lucru, care pot fi exercitate în mod exclusiv, absolut și perpetuum în limitele prevăzute de lege. Prin posesie se înțelege dreptul titularului de a stăpâni bunul, folosința presupune utilizarea lucrului, în timp ce dispoziția oferă titularului posibilitatea înstrăinarii lucrului, modificarea sau transformarea acestuia.

Titulari ai dreptului de proprietate privată pot fi atat persoanele fizice cât și cele juridice, dar și statul. Dintre toate drepturile pe care o persoană le poate dobândi asupra unui bun, dreptul de proprietate este cel care îi oferă exercitarea tuturor prerogativelor prevazute de lege.

Regimul proprietății suferă schimbări în Evul Mediu, acesta nemaifiind de această dată exclusiv și independent ci va deveni dependent și încarcat de sarcini. În România, Codul Civil intrat în vigoare în anul 1865, după modelul napoleonian de la 1804, tratează ca instituție centrală proprietatea.

Conform art.555 NCC “proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuum, în limitele stabilite de lege”. Odată cu trecerea timpului și dezvoltarea societății, dreptul de proprietate a evoluat având un conținut economic și social diferit de la o epocă la alta.

În doctrina de specialitate au fost formulate mai multe definiții ale dreptului de proprietate, însa noi o reținem pe aceea potrivit căreia, dreptul de proprietate poate fi definit ca acel drept subiectiv care dă expresie a proprierii unui lucru, permițând titularului său să exercite posesia, să folosească și să dispună de acel lucru în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale.

În conformitate cu dispozițiile legale ale art.136, alin,1 din Constituție ”proprietatea poate fi publică sau privată”. În lucrarea de față ne propunem să dezbatem instituția dreptului de proprietate privată, atât din punct de vedere al dreptului civil, cât și constituțional.

II.Reglementarea dreptului de proprietate în

Dreptul Civil

2.1. Noțiuni generale

În NCC, legiuitorul a reglementat dreptul de proprietate privată în dispoziția art.555 care prevăd faptul că acesta reprezintă “ dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuum, în limitele stabilite de lege”. Chiar dacă legiuitorul a ținut să dea o astfel de definiție completă, dreptul de proprietate privată, practic ne arată că acesta nu este un drept absolut.

Din definiția enunțată mai sus reies caracterele juridice de drept de proprietate privată, acestea fiind : posesia (jus posidenti), folosința (jus utendi și jus freundi) și dispoziția (jus abuatendi, abusus), pe care le vom dezbate mai târziu în acest capitol.

Spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiași bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie și interes propriu.

Chiar dacă proprietarului i se conferă aceste drepturi, el trebuie să le exercite în limitele impuse de lege.

Revenind la caracterele juridice pe care le-am enuntat mai sus, literatura de specialitate precizează faptul că: posesia reprezintă o stare de fapt, adică este legătura ce se creează între proprietar și lucrul său; folosința îi conferă proprietarului dreptul de a uza de bunul său, iar în cazul în care titularul dreptului nu îl folosește, dreptul acestuia de proprietate nu se va stinge; dispoziția îi oferă proprietarului dreptul de a putea vinde sau de a modifica, transforma bunul pe care îl stăpânește.

Proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său propriu; chiar dacă titularii altor drepturi subiective, reale sau de creanță, prin exercitarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor interese proprii, proprietarul este singurul subiect de drept care exercită, direct sau indirect (prin alte persoane), plenitudinea atributelor proprietății, în cele din urmă, în propriul său interes.

2.2. Caracterele dreptului de proprietate

a).Caracterul fundamental al dreptului de proprietate rezultă din faptul că el se regăsește în Constituția țării noastre, ca lege fundamentală, alături de alte categorii de drepturi.

b).Caracterul absolut al dreptului de proprietate face demarcația dintre acesta și celelalte drepturi reale. Dreptul de proprietate este opozabil tuturor (erga omnes) ca și drepturile reale, fiind singurul dintre acestea care conferă titularului său exercițiul tuturor atributelor. Acest caracter rezultă și din dispozițiile art. 562 alin. (3) C.civ. potrivit căruia: “Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă și prealabilă despagubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator”.

O parte a doctrinei a susținut că prin caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie să se ințeleagă că titularul are puterea de a-i trage foloasele, de a avea toată utilitatea pe care o poate conferi și de a săvârși toate actele juridice care răspund interesului său, dar în limitele legii, fără a avea nevoie de concursul altei pesoane.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate nu trebuie confundat cu exercitarea abuzivă a acestui drept. În exercitarea dreptului de proprietate, titularul său este obligat să respecte dreptul de proprietate al celorlalte persoane.

c).Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate rezultă din chiar conținutul art. 555 C.civ., care prevede că: “Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite prin lege”.

Prin caracterul exclusiv al dreptului de proprietate înțelegeam dreptul titularului de a exercita toate atributele pe care acesta le conferă: dreptul de a poseda, dreptul de a folosi, dreptul de a-i culege fructele și dreptul de a dispune de bun.

În cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate, unele atribute se exercită de către o altă persoană, în temeiul unui alt drept real principal, derivat din dreptul de proprietate (uzufructul, servitutea, superficia etc.).

d).Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate trebuie analizat din două puncte de vedere:

În primul rând, dreptul de proprietate durează atâta timp cât există bunul. Altfel spus, dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp, înstrăinarea nu stinge dreptul de proprietate, ci el se transferă de la înstrăinător la dobânditor. Prin urmare, dreptul de proprietate subzistă atâta timp cât nu dispare bunul.

În al doilea rând, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, nu poate fi obiectul unei prescripții extinctive. Acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibila. În cazul în care o persoană posedă bunul imobil al altuia într-un anumit termen stabilit de lege, aceasta dobândește proprietatea bunului imobil respectiv, vechiul proprietar pierzând dreptul său, iar posesorul devine proprietar prin uzucapiune. De reținut că acest caracter perpetuu al dreptului de proprietate există în limitele prevăzute de lege.

e).Caracterul inviolabil al dreptului de proprietate este prevăzut în art. 136, alin. 5 din Constituție. Potrivit acestui text : “Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.” Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate nu poate fi încălcat de nimeni.

f).Caracterul principal al dreptului de proprietate rezultă din faptul că acesta are o existență de sine stătătoare. Cu alte cuvinte, pentru a exista nu are nevoie de vreun alt drept.

g).Caracterul patrimonial al dreptului de proprietate reiese din faptul că acesta are un conținut evaluabil în bani.

h).Caracterul transmisibil – dreptul de proprietate este cesibil și transmisibil, el nu se pierde prin moartea titularului său; transmisibilitatea este o expresie a perpetuării sale.

i).Caracterul individual rezidă din absolutismul dreptului de proprietate adică acesta din urmă nu poate fi exercitat decât de o singură persoană, coproprietatea fiind excepția de la regulă. De altfel, Codul civil prevede expres: “Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune”.

j).Caracterul total al dreptului de proprietate presupune că toate atributele (posesia, folosința și dispoziția) aparțin exclusiv titularului și sunt exercitate de el sau de altul dar în numele său. Acest caracter total decurge din caracterul absolut al dreptului de proprietate.

k).Caracterul deplin al dreptului de proprietate îl deosebește total de celelalte drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, care nu sunt depline atâta timp cât nu conferă decât parțial exercițiul acestor atribute. De exemplu, uzufructuarul are în conținutul dreptului său, doar atributele posesiei și folosinței.

2.3. Titularii dreptului de proprietate privată în reglementarea Codului civil

În România, titularii dreptului de proprietate pot fi atât persoane fizice, cât și cele juridice, dar și statul. Cele afirmate le desprindem atât din dispozițiile art.553 C.civ, cât și din art.6 din Legea nr.18/1991.

2.3.1. Persoanele fizice ca subiecte ale dreptului de proprietate privată

Ca regulă, orice persoană fizică poate dobândi drept de proprietate în România, dacă acest lucru nu îi este interzis prin lege.

Cu toate acestea, o situație aparte o constituie problema dobândirii dreptului de proprietate în România de către cetățenii străini și de către apatrizi, problemă privitor la care reglementările legale au cunoscut o anumită evoluție.

Este adevărat că, potrivit art. 41 alin. (2) teza a II-a din Constituția originară, cetățenii străini și apatrizi nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România.

Aceeași interdicție era reluată, în legea specială care reglementa regimul juridic al circulației juridice a terenurilor, Legea nr. 54/1998, în art. 3 alin. (1); alin. (2) al aceluiași text de lege precizează că „persoanele fizice care au cetățenie română și domiciliul în străinătate pot dobândi, în România, prin acte juridice între vii și prin moștenire, terenuri de orice fel.”

Așadar, atât textul constituțional originar cât și cel al art. 3 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 instituiau o incapacitate specială în ceea ce îi privește pe străini și pe apatrizi, cărora li se interzicea dobândirea de terenuri în România, oricare ar fi fost categoria de folosință a acestora.

Incapacitatea astfel instituită avea în vedere orice mijloc juridic de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Din interpretarea per a contrario a textelor de lege amintire, reiese că aceștia puteau dobândi, fără vreo interdicție, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, în România, cum ar fi, dreptul de uz, de uzufruct, de abitație, de superficie ori de servitute.

Această interdicție nu putea să pună în discuție capacitatea succesorală a cetățenilor străini și apatrizi. Cu toate acestea, o reală probelmă apărea în cazul în care, în masa succesorală ce i se cuvenea unui cetățean străin sau apatrid erau incluse și terenuri. Așadar, problema apărea deoarece legea intrezicea, în mod expres, dobândirea de terenuri, în România, de către straini și apatrizi. Succesiunea fiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate, era fără putere de tăgadă că străinii și apatrizii nu putea deveni prorpietari de terenuri, ca urmare a deschiderii unei succesiuni, cu privire la care ar fi avut vocație succesoarală.

Din moment ce legea nu desemna vreo autoritate statală care să preia terenul și să plătească despăgubirea, prin aplicarea normelor generale în materie, statul urma să fie reprezentat, în toate aceste operațiuni juridice de către Ministerul de Finanțe.

Problema în discuție a primit cu totul o altă reglementare, mai întâi prin dispozițiile cuprinse în Constituția revizuită în anul 2003, apoi prin acte normative subsecvente.

În prezent, art. 44 alin. (2), teza a II-a din Constituția republicată preved că, „cetățenii străini și apatrizi pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în codițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute de legea organică, precum și prin moștenire legală”

Prevederile legale ale art.26 din O.U.G. nr.88/1997 cu modificările și completările ulterioare instituie o incapacitate și în privința cetățenilor români, în cadrul procesului de privatizare a societăților comerciale, la care statul ori o autoritate publică locală este acționar majoritar, nu au dreptul să participe reprezentanții instituțiilor publice implicate în adunările generale ale acționarilor, membrii consiliului de administrație și directorii executivi ai societăților comerciale sau ai regiilor autonome vânzătoare.

2.3.2. Persoanele juridice de drept privat

Societățile comerciale sunt cele mai importante persoane juridice cu scop lucrativ, privite ca subiecte ale dreptului de proprietate privată.

Ele pot fi cu capital de stat, cu capital privat, sau cu capital de stat și cu capital privat. Ca formă de organizare, societățile comerciale se pot organiza sub forma unor societăți pe acțiuni, în comandită simplă, în comandită pe acțiuni, în nume colectiv și cu răspundere limitată. Indiferent care ar fi forma de organizare, societățile comerciale pot fi titulare ale dreptului de proprietate, ele având un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor fizice care au constitu societatea.

De asemenea, mai pot fi titulare ale dreptului de proprietate și organizațiile cooperatiste, a căror reglementare este dată de Legea nr. 1/2005, privind organizarea și funcționarea cooperației.

Societățile cooperative sunt agenți economici cu capital privat, fiind constituite ca asociații autonome de persoane fizice și/sau juridice, în scopul promovării intereselor economice, sociale și culturale ale membrilor cooperatori.

Societatea cooperativă este titulara dreptului de proprietate privată asupra bunurilor din patrimoniul ei și orice înstrăinare sau transmitere a folosinței imobilizărilor corporale, care sunt proprietatea societății, se poate realiza numai cu plată, membrii cooperatori putând avea un drept de preempțiune la cumpărare.

Asociațiile și fundațiile sunt – ca persoane juridice – titulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor. Activul patrimonial trebuie să fie în valoare de cel puțin un salariu minim pe economie la data constituirii societății și este alcătuit din aportul în natură și/sau în bani al asociaților.

Prin Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor a fost definit cadrul legal al exercitării dreptului fundamental la libertatea de gândire și de conștiință și religioasă în România. Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, cultele recunoscute și unitățile lor de cult pot avea și dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile și imobile, asupra cărora își pote exercita prerogativa înstrăinării, în conformitate cu statutele proprii.

Statul și unitățile administrative sunt, în principiu, titulare ale dreptului de proprietate publică în România. Cu toate acestea, legea le recunoaște și dreptul de a dobândi, în condițiile legii, dreptul de proprietate privată asupra bunurilor mobile și imobile care nu sunt date, prin efectul legii, în proprietatea lor publică.

2.4. Modalități de dobândire a dreptului de proprietate

Într-o sistematizare mai riguroasă și mai clară, art. 557 C.civ., cu marginala intitulată ”Dobândirea dreptului de proprietate”, dispune, în primul său alineat, că dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală ori testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune (dupǎ denumirea datǎ de Codul civil,este modul de dobândire a drepturilor reale care constǎ în luarea în posesie a unui bun care nu apartine nimǎnui,deci a unui bun fǎrǎ stǎpân,iar dispozițiile art.477 si art.646 C.civ. stabilesc cǎ bunurile vacante și fǎrǎ stǎpân,bunurile care au aparținut persoanelor care mor fǎrǎ moștenitori sau ale moștenirii care nu au fost acceptate se cuvin statului), tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când aceasta, prin ea însăși, este translativă de proprietate. De asemenea, textul arată că, în condițiile legii, dreptul de propretate se poate dobândi prin efectul unui act administrativ și că, prin lege, pot fi reglementate și alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

Fără a expune pe larg modurile de dobândire a dreptului de proprietate, în cele ce urmează voi prezenta, succint care sunt și în ce constau accesiunea și uzucapiunea, ca moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

2.4.1.Accesiune

Spre deosebire de reglementarea anterioară, Codul civil în vigoare cuprinde o reglementare completă și clară a accesiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate privată. Potrivit art. 567, prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ceea ce se alipește cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel.

Accesiunea poate fi imobiliară și mobiliară. La rândul ei, accesiunea imobiliară poate fi naturală și artificială.

Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri, dintre care cel puțin bunul principal este imobil. Bunurile care se unesc aparțin unor proprietari diferiți iar unirea se produce, în acest caz, pe cale naturală, deci fără intervenția omului.

Codul civil prevede următoarele cazuri de accesiune imobiliară naturală: aluviunile (art. 567), terenul lăsat de apele curgătoare (art. 570), terenul lăsat de apele stătătoare (art. 571), avulsiunea (art. 572), albiile râurilor, insulele și prundișurile (art. 573), insulele nou-fomate (art. 574), albiile părăsite de apele curgătoare (art. 575), accesiunea naturală asupra animalelor (art. 576).

Art. 569 C.civ. definește aluviunile ca fiind acele adăugiri de teren la malurile apelor curgătoare. Aceste adaugiri vor intra în proprietatea celui care este proprietar riveran, dar numai dacă ele se formează treptat, adică prin depuneri succesive ce constau în particole de pământ ori de pietriș aduse de ape. De menționat este faptul că textul de lege impune ca terenul la care se aplipesc aluviunile să fie situat pe malul unei ape curgătoare, deci acest teren este riveran unui asemenea curs de apă.

Potrivit art. 570 C.civ., proprietarul fondului riveran dobândește, de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras trepatat de la țărmul respectiv. Din moment ce proprietarul riveran dobândește, de asemenea, terenurile astfel formate, înseamnă că această situație reprezintă o variantă a aluviunii dar se referă la acele terenuri lăsate de apele curgătoare.

Potrivit art. 571 C.civ., proprietarul unui teren care este înconjurat de heleșteie, iazuri, canale și alte asemenea ape stătătoare nu devine proprietarul terenurilor apărute prin scăderea temporară a acestor ape sub înălțimea de scurgere, după cum proprietarul acestor ape nu dobândește niciun drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice ale apelor pe proprietatea sa.

Avulsiunea este reglementată de art. 572 C.civ. și constă în ruperea unei bucăți de teren, ca urmare a acțiunii apelor curgătoare și alipirea ei la un teren riveran ce aparține altui proprietar. În cazul avulsiunii, acțiunea în revendicarea terenului smuls, poate fi introdusă în termen de cel mult un an de la data ruperii bucății de teren, prin excepție de la regula de drept comun care prevede că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă extinctiv.

Potrivit art. 576 alin. (1) C.civ., animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă, dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declarației făcute la primărie de către proprietarul terenului pe care acestea au fost găsite .

Din această dispoziție rezultă că animalele domestice trebuie să intre pe terenul altei persoane din întamplare, fără ca aceasta să fi provocat în vreun fel pătrunderea animalului pe terenul său.

De asemenea, proprietarul terenului pe care a fost găsit animalul domestic rătăcit este ținut să facă o declarație despre această imprejurare la primăria localității pe raza căreia se află terenul.

Proprietarul animalelor rătăcite poate cere restituirea lor într-un termen de 30 de zile de la data declarației făcute de proprietarul „găsitor, fără a fi nevoie de introducerea unei acțiuni în justiție.” Acest termen de 30 de zile este un termen de decădere.

Accesiunea imobiliară artificială este reglementată în art. 577-598 C.civ.

Art. 577 C.civ. înscrie principiul general aplicabil în materia accesiunii imobilare artificiale, potrivit cu care construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil revin proprietarului acelui imobil, dacă prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel.

Prin imobil, în sensul acestei dispoziții se înțelege fie terenul pe care se ridică o construcție, se face o plantație ori se efectuează o altă lucrare, fie o construcție preexistentă efectuării unor lucrări.

Un asemenea imobil este considerat ca fiind un bun principal iar orice lucrare s-ar efectua asupra sa va reprezenta un bun accesoriu. Ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale, proprietarul bunului principal va deveni și proprietarul bunul accesoriu, unit cu bunul principal.

În practica judiciară anterioară, care își găsește, însă, aplicabilitate și în prezent, s-a decis că prin actul juridic încheiat de părți, ce are ca obiect constituirea unui drept de superficie este înlăturată aplicarea regulilor privitoare la accesiunea imobiliară artificială.

Curtea de Apel Ploiești a reținut că suprapunerea a două drepturi de proprietate, dreptul de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, se constituie prin acordul părților, cu respectarea cerințelor de fond și de formă referitoare la transferul terenurilor. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, acordul părților ce prevede un drept de nudă proprietate pentru proprietarul terenului și exercițiul de facto al prerogativelor dreptului de proprietate din partea superficiarului este interzis. În consecință, construcția va aparține prin alăturare, proprietarului terenului, pe când constructorul va avea o creanță, deoarece nu a putut dobândi alte drepturi prin acordul încheiat.

De asemenea, Curtea de Apel Constanța a decis, într-o speță, că odată ce proprietarul terenului și-a exercitat dreptul de accesiune, cerând atât reluarea stăpânirii terenului, cât și intrarea în posesie asupra lucrării, se naște dreptul de creanță pur și simplu al autorului lucrării cu privire la despăgubiri. Prin urmare, în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 494 C.civ. (corespondentul art. 581 acualul Cod civil), constructorul de bună-credință nu este titularul unui drept de proprietate asupra lucrării edificate pe terenul altuia, ci, în urma exercitării dreptului de accesiune de către proprietarul terenului, el devine titularul unui drept de creanță. Obligația proprietarului terenului corelativă dreptului de creanță al autorului lucrării își poate realiza dreptul său de creanță împotriva proprietarului sctual, iar nu împotriva proprietarului terenului de la data executării lucrării.

Așa cum menționam anterior, accesiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, poate fi imobiliară precum și mobiliară.

Prin accesiune mobiliară se înțelege unirea a două bunuri mobile ce aparțin unor proprietari diferiți ori confecționarea sau producerea unui bun de către o persoană care, în cadrul unei asemenea operațiuni, folosește materialele aparținând unei alte persoane.

Ca regulă, proprietarul bunului rezultat va fi proprietarului bunului component care are o valoare pecuniară mai mare. Spre a nu se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză, cel ce devine proprietar al bunului rezultat are obligația de a dezdăuna pe cel în detrimentul căruia a obținut proprietatea.

2.4.2. Uzucapiunea

În Codul civil în vigoare, uzucapiunea este reglementată în cadrul art. 930-934, pentru uzucapiunea imobiliară și în cadrul art. 939, pentru uzucapiunea mobiliară.

În linii mari, uzucapiunea imobiliară păstrează principiile stabilite în Decretul-lege nr. 115/1938, prin împărțirea instituției în uzucapiune extratabulară și tabulară.

Se observa, așadar, că prevederile art. 887 alin. (1) C.civ. elimină expres uzucapiunea dintre instituțiile prin care poate fi dobândit un drept asupra unui imobil fără înscrierea în cartea funciară: ”drepturile reale se dobândesc fără înscrierea în cartea funciară când provin din moștenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege”. Rezultă, in mod lipsit de echivoc ca această soluție este opusă celei din vechea reglementare din Legea nr. 7/1996, unde la art. 26 se prevedea că “dreptul de proprietate și celelelate drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune. Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înțelege să dispună de ele”.

Aceste modificări vor conferi uzucapiunii un caracter de excepție, ca modalitate de dobândire a drepturilor reale, condițiile impuse fiind mult mai stricte decât în sistemul de inscripțiuni și transcripțiuni sau în sistemul de carte funciară al Legii nr. 7/1996, unde efectul achizitiv se producea fără înscrierea in cartea funciară.

De asemenea, noua legislație prevede în mod expres posibilitatea bunurilor mobile prin uzucapiune, ipoteză disputată în doctrină sub incidența dispozițiilor Codului civil din 1864.

În fine, mai trebuie precizat faptul că analiza instituției uzucapiunii, reglementată de actualul C.civ. se va face prin raportare la procedura instituită de C.pr.civ. în vigoare. Pentru perioada anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ, se vor aplica dispozițiile procedurale de drept comun ale C.pr.civ.din 1865.

Uzucapiunea poate fi definită ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real, care se manifestă prin posesie,ca stare de fapt, exercitată pe parcursul unui intreval de timp cerut de lege și care produce efecte doar în situația manifestării active a voinței posesorului, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

În strânsă legatură cu uzucapiunea se află noțiunea de prescripție achizitivă, sau altfel spus nu se poate vorbi despre uzucapiune fara a defini prescripția achizitivă. De asemenea, mai trebuie atrasă atenția asupra prescripției extinctive, astfel incât cei doi termeni sa nu fie confundați. Astfel, în vreme ce prescripția nu afectează dreptul în sine, ci doar posibilitatea de a-l proteja juridic, prescripția achizitivă afectează afectează dreptul, stinându-l în persoana fostului titular și născându-l în persoana altuia sau, în cazul uzucapiunii tabulare, consolidându-l în persoana celui înscris în cartea funciară în baza unei cauze nelegitime.

Mai concret, în cazul prescripției extinctive, acțiunea titularului dreptului, prin care acesta încearcă redobândirea lui, protejarea lui juridică, va fi respinsă ca prescrisă, ea nemaibeneficiind de concursul autorităților statului, fără însă cadreptul să se fi stins în persoana reclamantului. Sugestivă este situația drepturilor de creanță, când se precizează că obligația corelativă a debitorului, de restituire, este retrogradată din statutul de obligație perfectă în obligație imperfectă. Dreptul suspus prescripției supraviețuiește în continuare, în persoana titularului său, însă terțul nu poate fi constrâns la restituire, ci are doar alegerea daca sărestituie de bunăvoie. Pentru drepturile reale, sub imperiul Codului civil de la 1864, exista interpretarea că în cazul prescripției extinctive s-ar stinge însuși dreptul în persoana fostului titular, în același moment în care se naște dreptul în persoana altuia.

În cazul prescripției achizitive, dreptul invocat stinge în persoana titularului său și se naște în persoana celui care îl exercită în fapt. În consecință, o acțiune pentru recunoașterea dreptului va fi respinsă din pricina faptului că dreptul nu mai există în persoana fostului titular, dreptul ieșind din patrimoniul său.

2.5. Obiectul dreptului de proprietate privată

Obiectul dreptului de proprietate de regulă, este format din orice bun mobil sau imobil, cu excepția celor care formează obiectul proprietății publice, care aparține statului în totalitate.

De la regula de mai sus există și excepții, iar în acest sens voi da ca exemple următoarele: armele și munițiile, explozibilele, etc. Trebuie menționat că aceste categorii de bunuri se află în circuitul civil dar sunt supuse unor regimuri juridice speciale, încălcarea lor putând fi sancționată administrativ sau civil de către autoritățile abilitate.

Datorită faptului că, dreptul de proprietate privată este un drept absolut, celorlalți subiecți de drept le revine obligația negativă de a nu aduce atingere, sub nici o formă, titularului în proprietatea căruia se afla bunul. Într-o concepție majoritară, din literatura de specialitate, caracterul absolut este explicat prin raportarea dreptului de proprietate la celelalte drepturi , arătându-se că numai dreptul de proprietate reunește cele trei atribute (posesia, folosința și dispoziția), celelalte drepturi reale comportând numai unul sau două atribute (se spune că proprietatea este absolută în comparație cu celelalte drepturi ale proprietarului, însă nu este absolută în ea însăși).

În ceea ce privește statul și unitățile administrativ teritoriale, acestea pot dobândi dreptul de proprietate privată doar asupra bunurilor care prin natura sau destinația lor conferită de lege nu fac parte din domeniul public al acestora.

În acest sens art.6, din Legea nr.18/1991 privitoare la fondul funciar prevede că “domeniul privat al statului și, respectiv, al comunelor, orașelor, municipiilor și al județelor este alcătuit din terenuri, altele decât cele care, prin natura lor sau prin destinația legii, fac parte din domeniul public al lor, aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile și modurile prevăzute de lege”.

Obiectul dreptului de proprietate privată al statului este format din totalitatea bunurilor care nu formează obiectului de proprietate ale acestuia. În afară de modurile originare de dobândire a proprietății (vânzare-cumpărare, donații, etc.), statul mai poate dobândi dreptul de proprietate privată prin intermediul anumitor moduri specifice recunoscute doar acestuia, cum ar fi: bunurile fără stăpân sau abandonate intră în proprietatea sa, moștenirile vacante, etc.

Din punctul de vedere al regimului juridic al bunurilor proprietate privată aparținând statului ori unităților administrativ-teritoriale, în principiu nu există nicio deosebire față de cel de drept comun aplicabil dreptului de proprietate având ca titular persoane fizice sau persoane juridice de drept privat.

2.6. Limitele dreptului de proprietate

În privința limitelor exercitării dreptului de proprietate privată, dispozițiile alin.1 ale art.556 NCC prevăd faptul că, acesta poate fi exercitat “în limitele materiale ale obiectului său, limitele corporale ale bunului, cu îngrădirile stabilite de lege”.

Din coroborarea prevederilor alin.2 și 3 ale aceluiași art., reiese faptul că nu numai legea, ci și proprietarul prin voința acestuia pot impune limite în ceea ce privește exercitarea dreptului de proprietate privată, însă cu excepțiile prevăzute de lege.

Codul Civil reglementează trei tipuri de limite, acestea fiind: limitele legale, adică acelea impuse prin intermediul legii care sunt consecrate în art.602-625; limitele convenționale, care se formează în jurul voinței părților, acestea fiind reglementate în art.626-629 și limitele judiciare, adică acelea impuse prin hotărâre judecătorească, care se regăsesc în art.630.

Ca principiu, limitele juridice privesc atributele dreptului de proprietate și își au izvorul în voința juridică exprimată fie de legiuitor, fie de judecător, de regulă, cu prilejul soluționării unui litigiu între părțile în prezență, fie urmare a exprimării voinței proprietarului prin acte juridice care au ca scop constituirea unor limite ale exercițiului dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate privată, chiar dacă este un drept opozabil erga omnes, adică este opozabil tuturor subiecților de drept, acesta se exercită ținând cont atât de interesele individuale, cât și de cele generale, care iau naștere datorită raporturilor juridice.

Sub regimul fostului Cod Civil român de la 1864, în literatura juridică mai veche s-a arătat că, atunci când fostul art.480. C.Civ. dispunea că dreptul de proprietate se exercită în condițiile prevăzute de lege, prin aceste condiții aveau a fi avute în vedere “limitele normale ale dreptuluide proprietate”, care “cuprind toate îngrădirile, infinit de variate după timp și loc, care se impug fie în privința obiectului dreptului, fie în privința unor atribute ale dreptului, spre apărarea intereselor obștești sau spre apărarea intereselor private ale altora”.

Din cele relatate mai sus putem desprinde concluzia că, pentru a putea ști ce putem face cu lucrul asupra căruia deținem un drept de proprietate este necesar să cunoaștem ce ne este interzis să facem în privința lui. Interesele individuale sau colective care apar în raporturile juridicice civile trebuie analizate în funcție de evoluția și condițiile social economice care determină exercitarea dreptului.

Statul este dator, față de indivizii săi să asigure o fuziune a dreptului de proprietate publică cu cel de proprietate privată. Așadar, dreptul de proprietate nu poate fi protejat decât în limitele funcțiilor cărora el trebuie să răspundă; dacă are a fi protejat, apoi dreptul de proprietate implică limitări pe care le impug finalitățile sale morale, eficacitatea sa economică și exigențele interesului general.

În literatura de specialitate, limitările dreptului de proprietate privată au fost clasificate în:

a).Limitări ce privesc exercițiul dispoziției juridice asupra bunului;

b).Limitări ce decurg din raporturile de vecinătate;

c).Limitări temporare sau definitive ale folosinței bunurilor;

d).Limitări ce decurg din folosirea subsolului oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general;

e).Limitări care duc la pierderea dreptului de proprietate privată, datorită exproprierii pentru cauze de interes public.

În momentul în care ne referim la limitările materiale care privesc dreptul de proprietate privată, trebuie să subliniem faptul că, acestea se referă la starea fizică a bunului. Cu toate acestea, proprietarul poate aduce modificări sau poate transforma bunul aflat în proprietatea sa; acest drept îi este conferit de către unul dintre cele trei atribute care însoțesc dreptul de proprietate și anume, dispoziția.

O problemă de identificare a limitelor impuse dreptului de proprietate privată o întâlnim în cazul terenurilor. Astfel că, conform dispozițiilor art. 559 alin. 1 NCC “proprietatea terenului se intinde și asupra subsolului și a spațiului deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale”.

Referitor la limitările aduse dreptului de proprietate, fără a intra în prea multe detalii, voi arăta, în cele ce urmează câteva restricții impuse de Codul civil, raportat la dreptul de proprietare și la exercitarea acestuia în mod liber și nestingherit.

Atunci când se aduce în discuție problema limitării dreptului de proprietate privată asupra unui bun este evident că se are în vedere ”starea fizică„ adică însăși corporabilitatea bunului respectiv, fie el mobil ori imobil.

Raportat la bunurile mobile corporale, starea fizică a acestora este clară și nu lasă loc de interpretări. Cu toate acestea, potrivit naturii și destinației bunului, proprietarul îi poate schimba configurația fizică, modificându-i în acest mod limitele corporabilității, prin exercitarea prerogativei dispoziției materiale, ca atribut al dreptului de proprietate.

Referitor la bunurile imobile, trebuie făcută o distincție clară între situația construcțiilor și cea a terenurilor. În privința construcțiilor, configurația fizică a acestora determină înseși limitele materiale ale dreptului de proprietate asupra lor; o schimbare a acestor limite prin intervenția proprietarului prin exercitarea prerogativei dispoziției materiale asupra construcției nu va putea fi făcută decât cu respectarea legislației speciale în materie, cu precizarea că, într-o astfel de situație, schimbarea configurației materiale a bunului se va putea face numai cu respectarea unei limitări juridice a exercițiului dreptului de proprietate asupra bunului, anume prin voința legiuitorului, care impune respectarea unei anumite discipline în construcții, în interes general.

Mai complicată este situația terenurilor care, ca regulă, nu cuprind doar suprafața terenului ci și spațiul aerian de deasupra, precum și subsolul.

În ceea ce privește suprafața fizică a terenului, în cazul în care acesta este înscris în cartea funciară atunci există și o descriere a imobilului, așa cum prevede, în mod expres art. 876 alin. (1) C.civ. Această descriere are drept componentă esențială întinderea suprafeței terenului, stabilind, în acest fel, limitele materiale ale dreptului de proprietate. În cazul unor eventuale litigii dintre proprietarii vecini pentru determinarea exactă a întinderii materiale a suprafețelor de teren asupra cărora poartă dreptul lor de proprietate imobiliară va fi tranșată în justiție, pe calea unei acțiuni în grănițuire.

Menționam anterior că limitarea dreptului de proprietate asupra terenurilor cuprinde și spațiul aerian de deasupra acestuia. Așa fiind, art. 136 alin. (3) din Constituție stabilește că ”spațiul aerian al României face obiectul exclusiv al proprietății publice a statului„. Noțiunea de spațiu aerian nu este, însă, specifica dreptului intern, ea este cunoscută și în dreptul inernațional. Din punctul de vedere al dreptului intern român în materie, potrivit art.6 C.aerian civil, „spațiul aerian național reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic.”

Într-o speță controversată, Tribunalul București a decis că: „ Proprietarul terenului are dreptul de a fi despăgubit pentru lipsa de folosință a acestuia, în limitele stricte ale yonei de protecție sau de siguranță ale liniei aeriene. Chiar dacă exploatarea terenului său nu poate fi făcută datorită interesului superior general de exploatare a liniei aeriene, exploatarea bunului său de către pârâtă nu poate fi făcută cu titlu gratuit atât timp cât utilitatea publică nu a fost declarată conform Legii exproprierii nr. 33-1994 și, prin urmare, proprietarul nu a fost despăgubit la justa valoare a bunului. Nu se poate reține apărarea pârâtei că legea în discuție îi permite exploatarea zonelor de siguranță cu titlu gratuit deoarece ar semnifica, în fapt, o expropriere gratuită, interzisă de Constituție, a bunlui ce se găsește în proprietatea reclamantei”.

Raportat la subsolurile terenurilor, așa cum am arătat și anterior, bogățiile ce se găsesc în subsol, aparțin statului. Așadar, în conformitate cu prevederile art. 136 alin. (3) din Constituție, „bogățiile de interes public ale subsolurilor fac exclusiv obiect al dreptului de proprietate publică a statului.” Din interpretarea per a contrario a textului de lege amintit, reiese că acele bogății care nu sunt de interes public pot fi exploatate de către titularul dreptului de proprietate asupra terenului, în subsolul căruia acestea se găsesc.

Raportat la exproprierea pentru utilitate publică, în aceasta situație se poate găsi și subsolul unei teren, nu doar suprafața acestuia. În conformitate cu prevederile art. 44 din Constituție, în ipoteza efectuării unor lucrări de interes general, autoritatea publică este îndrituită să folosească subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația corespunzătoare de a-l despăgubi pe proprietarul acelui teren pentru eventualele daune aduse solului ori construcțiilor ce se găseau pe acel teren.

Este fără putere de tăgadă că obligația de a dovedi starea de necesitate și utilitatea publică revine autorității de stat care solicită expropierea. În cazul în care aceasta este justificată și proprietarul terenului (și, implicit, al subsolului), se opune exproprierii, consimțământul acestuia poate fi suplinit prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Așadar, cât privește folosirea subsolului unei proprietăți imobiliare de către autoritățile publice, pentru lucrări de interes general, ea creează obligața constituțională pentr acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.

O altă situație care ar putea ridica probleme în practica este aceea a terenurilor pe care se găsesc ape. Edificatoare sunt prevederile art. 136 alin. (3) din Constituție care prevăd că „ (…) apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național (…)” fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică. Cu alte cuvine, pentru a se putea reține că apele aflate pe terenenul unei persoane private pot fi trecute în proprietatea statului, este necesară îndeplinirea, cumulativă a două condiții: apele să aibă potențial energentic și să fie de ineteres național. În schimb, art. 559 alin. (3) din Codul civil prevede că: „apele de suprafață și albiile acestora aparțin proprietarului terenului pe care se formează sau curg.”

Fără a adăuga ceva la stare naturală a fondurilor, art. 604 C.civ. dipsune că proprietarul fondului inferior nu poate împiedica, în niciun fel, curgerea firească a apelor provenite de pe fondul superiore. În măsura în care o asemenea curgere cauzează vătămări sau prejudicii, proprietarul fondului inferior poate solicita instanței să dispună încuviințarea efectuării anumitor lucrări care să determine schimbarea cursului apelor, pe cheltuiala sa.

Cu titlu de noutate, art. 605 din Codul civil instituie reguli speciale privitoare la curgerea provocată a apelor. Textul dispune că proprietarul unui fond inferior nu poate împiedica curgerea unor ape provocată de proprietarul fondului superior ori de alte persoane, cum ar fi cele care „țâșnesc” pe el din urmă fond prin realizarea de lucrări subterane de către proprietarul acestuia, după cum el nu poate împiedica nici curgerea apelor provenite din secarea terenurilor mlăștinoase, a apelor folosite în scop casnic, agricol ori industrial, însă numai dacă o asemenea curgere precedă vărsarea într-un curs de apă sau într-un șanț.

În orice caz, art. 608 alin. (2) C.civ., dispune că proprietarul fondului pe care izvorăște apa nu îi poate schimba cursul dacă prin această schimbare ar aduce atingere drepturilor titularilor fondurilor inferioare.

În ipoteza în care o terță persoană ar efectua lucrări ce ar conduce la secarea unui izvor, proprietarul fondului pe care se află izvorul are dreptul să ceară repararea prejudiciului cauzat prin secarea acestuia iar dacă situația de fapt o permite, acesta poate cere resetabilirea situației anterioare, în situația în care apa izvorului este necesară pentru exploatarea fondului său.

Limitări ale dreptului de proprietate sunt și cele referitoare la raporturile de vecinătate. Așa fiind, art. 611 C.civ. prevede că „proprietarul este obligat să își facă streașina casei sale astfel încât apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin.”

Mult mai clar decât în reglementarea anterioară este prevăzută și dinstanța minimă în ceea ce privește construcțiile. Art. 612 C.civ., prevde că proprietarul unui fond poate realiza orice construcții, lucrări sau plantații numai cu respectarea unei distanțe minime de 60 de cm față de linia de hotar care desparte proprietatea sa de proprietatea sau proprietățile învecinate, dacă prin lege sau prin regulamentul de urbanism nu se prevede altfel”. Legea permite și derogări de la această regulă, norma având un caracter dispozitiv. Cu alte cuvinte, cu acordul proprietarului vecin, distanța minimă poate fi redusă. Cu toate acestea, textul de lege amintit anterior impune, în sarcina părților, ca orice derogare de la regula impusă să fie consemnată printr-un înscris încheiat în formă autentică.

Art. 613 din Codul civil reglementează distanța minimă dintre arbori și fondul vecin. Așa fiind, raporturile bună-vecinătate presupun, printre altele, respectarea unei distanțe minime față de fondul vecin. Textul de lege amintit prevede că, în lipsa unor dispoziții contrare cuprinse în lege, în regulamentul de urbanism sau stabilite de obiceiul locului, arborii trebuie sădiți la o distanță de cel puțin 2 metri față de linia de hotar, cu excepția arborilor care ajung la o înălțime mai mică de 2 metri, a plantațiilor și a gardurilor vii; în cazul acestora din urmă urmează a-și găsi aplicabilitate dispozițiile art. 612 din Codul civil , care permit plantarea la o distanță de 60 de centimentri față de fondul vecin.

În caz de nerespectare a distanței de 2 metri prevăzută pentru arborii mari, proprietarul vecin care constată aceasta este îndreptățit să ceară scoaterea lor ori, după caz, să pretindă tăierea acestora, până la înălțimea prevăzută de lege. De asemenea, acesta este îndreptățit să facă el însuși aceste operațiuni, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care se află arborii.

Trebuie menționat că aceste norme au caracter supletiv. Așa cum am menționat și anterior, prin certificatul de urbansim al fiecărei localități se pot stabili alte distanțe la care să fie plantați arborii, arbuștii ori gardurile vii. De asemenea, această distanță, sub minimul prevăzut de lege, poate fi stabilită de către cei doi proprietari, prin acordul lor, consemnat printr-un înscris autentic.

O altă limitare adusă dreptului de proprietate este vederea asupra proprietății vecinului. Art. 615 din Codul civil statuează principiile privitoare la distanța minimă pentru feresterele de vedere spre fondurile învecinate. Astfel, potrivit primului alineat al acestui text, este obligatorie, păstrarea unei distanțe de cel puțin 2 metri între fondul, îngrădit ori neîngrădit, ce aparține proprietarului vecin și fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări care sunt orientate către acel fond.

Dacă lucrările sunt dispuse neparalel cu linia de hotar spre fondul vecin, ele trebuie să fie executate la o distanță de până la un metru față de această linie.

Cum spune art. 615 alin. (2) C.civ., astfel de lucrări sunt „interzise la o distanță mai mică de un metru”. Cât privește modul de stabilire a distanțelor prevăzute de text, ele se calculează de la punctul cel mai apropiat față de linia de hotar existent pe fața zidului în care s-a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconului, până la linia de hotar.

În cazul lucrărilor neparalele, distanța se măsoară tot perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar și până la această linie.

Cu toate acestea, art. 616 C.civ., stabilește că: „Dispozițiile art. 615 nu exclud dreptul proprietarului de a-și deschide, fără limită de distanță, fereastre de lumină, dacă sunt astfel construite încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.”

Servitutea de vedere este distinctă de servituțile de lumină (ius luminum). Dintre acestea din urmă, o primă categorie se referă la servitutea de lumină propriu-zisă care, fără a procura o vedere asupra fondului vecin, servește, prin destinație, numai pentru aerisire și iluminatul natural al imobilului. Este vorba despre așa numitele deschideri de aer și lumină care, pot fi practicate la orice înălțime și distanță față de fondul vecin deoarece ele constituie un atribut al dreptului de proprietate și nu sunt de natură a-l prejudicia pe propretarul vecin.

Cea mai importantă limitare legală prevăzută de Codul civil în vigoare este cea reglementată în art. 617, și anume, dreptul de trecere, fiind și cea care are cele mai multe aplicări practice.

Potrivit art. 617 alin. (1) C.civ., „Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i se permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu”. În termeni asemănători, prin folosirea sintagmei „loc înfundat” și nu a celei de „teren lipsit de acces la calea publica”, ele fiind, în mod evident, echivalente, art. 616 din vechiul Cod civil reglementa, printre alte servituți legale si așa numita servitute de trecere. Practic, întreaga doctrină consacrată drepturilor reale a arătat întotdeauna că, la fel ca și în situația celorlalte așa-zise servituți naturale și legale reglementate de vechiul Cod civil, și servitutea de trecere nu era altceva decât o limită adusă exercitării dreptului de proprietate, o obligație firească impusă proprietarilor unor fonduri învecinate, aflate în ipoteza prevăzută de lege.

Curtea de Apel Pitești a reținut că: „Prin sentință, judecătoria a admis acțiunea reclamanților și, în contradictoriu cu mai mulți pârăți a creat o servitute de trecere în favoarea primilor, conform raportului de expertiză și schiței anexate la dosar. Sentința a fost apelată de către unul dintre pârâți care a susținut că varianta din expertiză, ce a fost avută în vedere, îl prejudiciază grav, iar reclamanții au acces la calea publică, nefiind necesară constituirea unei servituți de trecere. Tribunalul a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul că a adoptat o altă variantă de trecere propusă de expert, variantă mai economicoasă, și a reținut din probe că terenul reclamanților constituie, totuși, loc înfundat în sensul prevăzut de art. 616 C.civ. de la 1864. Învestită cu recursul reclamantei și a doi dintre pârâți, Curtea de Apel Pitești a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceluiși tribunal, expertul nu a determinat exact proprietățile ce constituie fonduri aservite servituții de trecere, neputându-se determina care dintre pârâți suportă acea servitute, soluția părând astfel netemeinică. Cum în recurs nu era legamente posibil a se administra probele necesare lămuririi situației de fapt, s-a impus soluția trimiterii cauzei pentru rejudecare.”

Într-o altă speță, Curtea de Apel București a statuat că, dobândirea dreptului de proprietate asupra unui teren, în condițiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dteremină stingerea servituții de trecere existente pe acel teren în favoarea cumpărătorilor, în temeiul art. 638 C.civ. de la 1864, deoarece proprietarul fondului dominant devine și proprietarul fondului aservit.

Codul civil în vigoare înlocuiește în mod judicios servitutea legală de trecere cu dreptul de trecere ce poate fi exercitat de proprietarul locului fără acces la calea publică de a obține un asemenea acces prin utilizarea unei căi de trecere ce se situează, preexitând ori fiind constituită în acest scop, pe terenul proprietarului vecin care dispune de acest acces.

Dincolo de starea obiectivă în care se află cele două fonduri, în sensul că unul dintre ele are acces la calea publică , dar nu și fondul învecinat, art. 617 C.civ. introduce o nuanță sesizabilă privitoare la modul concret în care se naște dreptul de trecere pentru proprietarul locului „înfundat”. Situația obiectivă în care se găsește acesta din urmă face ca el să dobândească ex lege, prin manifestarea sa unilaterală de voință, dreptul de a i se permite trecerea pe fondul vecinului său. Este rațiunea pentru care acest drept a fost calificat ca fiind un drept potestativ.

2.7. Acțiunea în revendicare – mijloc de apărarea dreptului de proprietate privată

În doctrina juridică veche dar și în cea recentǎ s-a încercat definirea acțiunii în revendicare, pornindu-se de la caracteristicile acesteia.

Acțiunea în revendicare a fost definitǎ,în literatura juridică veche,ca fiind “acțiunea realǎ, prin care orice proprietar deposedat de lucrul sǎu îl cere înapoi de la cel care îl deține, fie ca “acțiunea prin care o persoanǎ cere în justiție sǎ i se recunoascǎ un drept de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedata”.

În literatura juridică actualǎ, acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind “acțiunea realǎ prin care reclamantul cere instanței de judecatǎ sǎ i se recunoascǎ dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și , pe cale de consecințǎ, sǎ îl oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului”, ori ca “acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței sǎ i se stabileascǎ dreptul de proprietate asupra bunului și sǎ dobândeascǎ posesia lui de la cel care îl stǎpânește fǎrǎ a fi proprietar sau ca fiind “acțiunea realǎ prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sau cere restituirea acestui bun,de la posesorul neproprietar”.

În conformitate cu prevederile art. 563 alin. (1) C.civ., „Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revenidca de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept.” Altfel spus, acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Acțiunea în revendicare este,în principiu imprescriptibilǎ sub aspect extinctiv.Acest caracter al acțiunii în revendicare este expresia caracterului perpetuu al dreptului de proprietate.Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz,astfel cǎ,oricât timp nu a fost exercitata acțiunea în revendicare,aceasta nu se prescrie niciodata.

condiția sine qua non pentru promovarea cu succes a acțiunii în revendicare este ca reclamantul sǎ-și probeze dreptul de proprietate.În absența acestei dovezi,pârâtul(“posesorul neproprietar”) nu poate fi obligat sǎ își probeze propriul titlu,deoarece legea ocrotește posesia,independent de dovada dreptului ce se pretinde a-l exterioriza.

În practica judiciarǎ s-a decis cǎ pǎrǎtul nu este obligat sǎ-și dovedeascǎ titlul de proprietate,ci numai cel care formuleazǎ actiunea în revendicare,astfel cǎ,dacǎ acesta din urma nu face dovada cǎ este proprietar,acțiunea sa trebuie sǎ fie respinsa.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constat cǎ,pentru a fi admisibilǎ acțiunea în revendicare,reclamantul trebuie sǎ fie proprietar al bunului revendicat.Se considerǎ cǎ este îndeplinitǎ aceastǎ condiție chiar și în cazul proprietarului sub condiție rezolutorie,pentru cǎ dreptul de proprietate existǎ în patrimoniul sǎu,dar nu și în cazul celui care deține bunul sub condiție suspensiva,pentru cǎ nu are în patrimoniu acest drept real,dreptul dobândindu-l numai dacǎ va fi îndeplinitǎ sau nu condiția.

S-a stabilit cǎ poate formula acțiunea în revendicare și moștenitorul proprietarului bunului,atunci când revendicǎ un bun al succesiunii.

Pornind de la definiția acțiunii în revendicare,ea poate fi exercitatǎ împotriva posesorului,a celui care deține bunul revendicat.Dacǎ pânǎ la introducerea acțiunii în revendicare sau pe parcursul desfǎșurǎrii procesului a intervenit decesul deținatorului,vor fi introduși moștenitorii acestuia,dacǎ nu s-a procedat la partajarea averii defunctului.

aceleași,indiferent dacǎ bunul revendicat este mobil sau imobil.

Efectele admiterii acțiunii în revendicare vizeazǎ urmatoarele aspecte:

-restituirea lucrului;

-restituirea productelor și a fructelor produse de lucrul revendicat în intervalul de timp în care proprietarul a fost lipsit de stǎpânirea acestuia;

-suportarea cheltuilelior fǎcute de cǎtre posesorul neproprietar cu privire la bunul revenidcat.

În prealabil,menționam cǎ,potrivit art.563 alin. (4) C.civ., “hotǎrârea judecǎtoreascǎ prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilǎ și poate fi executatǎ și împotriva terțului dobânditor,în condițiile Codului de procedurǎ civilǎ”.

III. Reglementarea dreptului de proprietate în

dreptul Constituțional

Dreptul de proprietate este un drept fundamental de veche tradiție în catalogul drepturilor și libertăților fundamentale, garantat fiecărui cetățean. În conținutul acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a folosi și de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa și de a putea transmite dreptul său altuia. Constituția poate stabili unele limitări cât privește sfera proprietății, limitri clar și expres definite și determinate numai de interesul constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligația statului de a garanta și apăra proprietatea obținută pe căi licite.

Constituția României garantează în art. 44 dreptul de proprietate privată, precum și creanțele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar, exprimând realitatea în sensul căreia nu există drepturi absolute, Constituția dă legii posibilitatea de a stabili conținutul și limitele drepturilor reglementate prin art. 44.

Garantând dreptul de proprietate, Constituția conține reglementări privitoare la naționalizare, expropriere și la folosirea subsolului unei proprietăți imobiliare de ătre autoritățile publice.

În Constituția României, în Titlul II intitulat ”Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”, în capitolul II denumit „Drepturile și libertățile fundamentale”, la art. 44 este reglementat dreptul de proprietate privată.

Conform dispozițiilor legale ale alin. (1) al art. 44 din Constituția României, „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”

Același text constituțional prevede și faptul c㸠dreptul de proprietate privată este „ocrotit și garantat în mod egal de către lege.” Legiuitorul a dorit să reglementeze prin dispozițiile aceluiași articol și modul de dobândire a dreptului de proprietate privată pe teritoriul României de către cetățenii străini și apatrizi. Astfel, conform alin. (2) al art. 44 din Constituție „Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și moștenire legală.”

Reținem, așadar, că în concepția constituantului român dreptul de proprietate apare ca un drept fundamental al cetățenilor țării, înscris printre celelalte drepturi și libertăți publice fundamentale recunoscute și apărate de orice contituție democratică modernă. Constituția reglementează formele fundamentale ale dreptului de proprietate în România – proprietatea publică și proprietatea privată – și liniile generale ale regimului lor juridic.

În mod firesc, dreptul de proprietate presupune și dreptul de moștenire, drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condițiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin art. 46 din Constituție, care stabilește că „Dreptul la moștenire este garantat.”

3.1.Garantarea dreptului de proprietate și a creanțelor asupra statului

În perioada dinaintea anilor 1990, legislația cu privire la circulația juridică a bunurilor imobile era una restrictivă. În acest sens, legiuitorul din acea vreme permitea dobândirea și înstrăinarea terenurilor pe teritoriul României doar în situații excepționale.

După Revoluția din decembrie 1989 au început să apară primele legi care încercau să aducă pe un făgaș normal instituția dreptului de proprietate. În acest sens au apărut Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale și Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar.

Legiuitorul modern a încercat să repare fisurile legislative existente înainte de 1990 prin adoptarea unor legi care să fie în pas cu evoluția societății.

Reglementarea dreptului de proprietate a cunoscut, în România, după 1990 o evoluție accelerată în ceea ce privește consacrarea lui ca drept fundamental dar mai ales ca drept subiectiv civil, precum și a modalităților de restituire, reconstituire și constituire a proprietății private, ca de altfel a mijloacelor de ocrotire a acesteia ținând seama de faptul că dreptul de proprietate este singurul drept real complet ce conferă titularului său deplinătatea exercitării atributelor cu privire la un bun (unor bunuri).

În perioada anilor 1945-1989 în România au fost luate abuziv din posesia proprietarilor și trecute în proprietatea statului mai multe bunuri, încălcându-se în acest fel dreptul de proprietate privată al cetățenilor.

Prin Legea nr. 18/1991privind fondul funciar s-a încercat o îndreptare a exproprierilor abuzive ce au avut loc în perioada comunistă. Acest act normativ a avut ca scop restituirea bunurilor preluate în mod abuziv de către stat foștilor propretari sau moștenitorilor lor.

Datorită instabilității pieței economice și sociale din acea perioadă, repunerea în posesie nu s-a putut realiza în totalitate și nici prin aceleași modalități. După implementarea Legii nr. 18/1991, la data 08.12.1991 se adoptă Constituția României.

Din coroborarea art. 41 și art. 135 din Constituția României din 1991 rezultă faptul că legiuitorul reglementa două forme de proprietate și anume, proprietatea privată și proprietatea publică, consacrând ocrotirea proprietății private, în mod egal, indiferent de titular.

Prevederea legală cu privire la „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu o dreaptă și prealabilă despagubire” se păstrează și astăzi în Constituția României modificată în anul 2003 în art. 44 alin. 3.

S-au prevăzut și unele limitări privind exercitarea absolută a dreptului de proprietate privată. Este vorba despre respectarea saracinilor privind protecția mediului și asigurarea unei bune vecinătăți precum și a altor sarcini existente potrivit legii.

La începutul reglementării drepului de proprietate privată, Constituția prevedea o interdicție în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate privată de către cetățenii străini și apatrizi, în art. 41.

În acest context, s-a reglementat și prezumția dobândirii licite a averii, avere ce nu poate fi confiscată decât atunci când această prezumție este răsturnată, urmând ca bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni să fie confiscate în condițiile legii.

Odată cu apariția Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia se preciza faptul că, în timp ce titulari ai dreptului de proprietate privată pot fi persoane fizice sau juridice, statul, unitățile administrativ-teritoriale, cât și cetățenii străini și apatrizi, titulari ai dreptului de proprietate publică pot fi numai statul și unitățile administrativ-teritoriale.

O altă modificare legislativă în privința dreptului de proprietate privată apare odată cu Legea nr. 112/1995. Această lege reglementa situația juridică a imobilelor care aveau destinația de locuințe, care au fost trecute în mod abuziv în proprietatea statului în perioada 1945-1989. Apartamentele care erau libere sau în care foștii proprietari locuiau acum cu chirie le-au fost înapoiate ori au putut fi cumpărate.

Curtea Constituțională, soluționând sesizarea făcută de un numar de deputați și senatori, a statuat că scopul legii este acela de a stabili măsuri reparatorii în folosul foștilor prorpietari și nu de a-i împroprietări pe chiriași. S-a reținut, însă, că vânzarea către chiriași a locuințelor care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege este o formă prin care statul, în calitate de proprietar, stabilește regimul juridic al bunurilor ce îi aparțin, creându-se astfel un echilibru între proprietar și chiriașii ce au cumpărat deja locuințe din fondul locativ de stat.

Mai există o serie de reglementări importante cu privire la dreptul de proprietate, cum ar fi: Legea nr. 169/1997 privind modificarea și completarea Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere.

Curtea Constituțională a statuat că, scopul Legii nr. 169/1997 cu privire la „actele de proprietate eliberate”, constă în respectarea drepturilor persoanelor care au beneficiat în mod legal de dispozițiile Legii nr. 18/1991 și a constat că textul este constituțional în măsura în care prin „act eliberat” se înțelege actul de constatare a existenței dreptului de proprietate, emis în condițiile legii.

O altă reglementare care a dat expresie cerințelor constituționale de ocrotire și apărare a dreptului de proprietate este Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Implementarea acestei legi a avut ca principal scop repararea pagubelor produse de către stat în perioada comunistă, prin dobândirea în mod abuziv a dreptului de proprietate asupra anumitor terenuri ori imobile. Legea încearcă să stabilească un cadru legal cât mai apropiat de realitate, în ceea ce privește restituirea în natură a bunurilor sau repararea prejudiciilor prin echivalent, în cazul în care, restituirea acestora nu mai este posibil.

Conform art. 44 alin. (4) din Constituția Rormâniei revizuită în 2003 „este interzisă naționalizarea sau orice măsură de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor”.

3.2. Dobândirea dreptului de proprietate de către străini și apatrizi în România

Constitutia României, în art. 44 al. (2) prevede dreptul străinilor și apatrizilor de a dobândi în proprietate terenuri în România în anumite conditii, respectiv:

– în conditiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internationale la care România este parte;

– pe bază de reciprocitate;

– în conditiile prevăzute prin legea organică;

– prin moștenire legală.

Prin urmare, în lipsa conditiilor mentionate, posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este un atribut exclusiv al calitătii de cetătean român, chiar dacă persoana respectivă are și o altă cetățenie.

Atâta timp cât legiuitorul nu distinge, putem trage concluzia că textul de lege privește atât terenurile situate în intravilan, cât și pe cele din extravilan.

Reluându-se teza constitutională, în Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietătii și justitiei, precum și unele măsuri adiacente, se prevede că cetătenii străini și apatrizii, precum și persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în conditiile prevăzute de legea specială.

Pentru a se da sens normei constitutionale și normei generale prevăzută de Legea nr. 247/2005, a fost adoptată Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetătenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, respectiv la data de 1 ianuarie 2007.

Reglementarea confuză a legii, pe de o parte, și neclarificarea unor aspecte importante pentru aplicarea ei corectă, pe de altă parte, au generat controverse între sustinătorii dreptului străinilor de a dobândi terenuri în proprietate în România și cei care neagă această posibilitate.

Legea nr. 312/2005, în capitolul II, reglementează dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetătenii statelor membre și persoanele juridice având nationalitatea acestor state, precum și de către apatrizii cu domiciliul într-un stat membru sau în România, iar în capitolul III, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetătenii străini, apatrizii și persoanele juridice apartinând statelor terte.

Interpretand capitolului II din lege, se ajunge în mod firesc la concluzia că norma consacrată de art. 3, potrivit căreia „cetăteanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și persoana juridică constituită în conformitate cu legislatia unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleași conditii cu cele prevăzute de lege pentru cetătenii români și pentru persoanele juridice române”, este regula, iar normele cuprinse în art.4 și 5, sunt exceptii de la regulă.

Exceptia de la regula prevăzută de art.4 din Legea nr.312/2005 prevede că „cetăteanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România, cu domiciliul într-un stat membru, precum și persoanele juridice nerezidente, constituite în conformitate cu legislatia unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reședinte secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.”

Per a contrario, categoriile de persoane mentionate în această normă, care au calitatea de rezidenti, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reședintele secundare, respectiv sedii secundare, de la data aderării României la Uniunea Europeană.

Potrivit dispozitiilor art. 2 litera c din Legea nr.312/2005, prin rezident persoană fizică se întelege „străinul care are un drept de rezidentă pe teritoriul României”, iar prin rezident persoană juridică se întelege „persoana juridică străină care are cel putin un sediu secundar pe teritoriul României, în conditiile legii”.

Se poate aprecia așadar, că voința legiuitorului român a fost aceea ca, în aplicarea Legii nr.312/2005 sa se aibă în vedere calificarea dată dreptului de rezidență în România. prin O.U.G.nr. 102/2005, modificată prin O.G. nr.30/2005.

Din perspectiva sferei de reglementare a Legii nr. 312/2005 se mai pune, printre altele, problema modului în care trebuie rezolvată situația juridică a terenurilor în situația în care un cetățean al unui stat membru sau un apatrid cu domiciliul într-un stat membru, nerezidenți în România, vor cumpara o construcție care să devină reședință.

Este unanim recunoscut dreptul străinilor de a dobândi un drept de proprietate asupra construcțiilor prin acte juridice între vii sau prin moșternire legala ori testamentară, însă, în acest caz, nu li se poate stabili decât un drept de superficie asupra imobilului, constituit din dreptul de proprietate asupra construcției și dreptul de folosință asupra terenului aferent.

După dobândirea dreptului de rezidență în România persoana respectivă poate cumpăra terenul aferent construcției sau un alt teren pentru a-și construi o locuință reședință secundară.

Cea mai restrictiva tara din acest punct de vedere a fost Polonia, unde perioada de tranzitie pentru ridicarea restrictiilor cu privire la achizitiile de terenuri agricole si forestiere de catre cetatenii statelor membre poate fi de 12 ani. Ungaria, Cehia, Estonia, Slovacia au impus restrictii doar pe o perioada de trei ani. Spre comparatie situatia Bulgariei este asemanatoare cu cea din Romania.

Curtea Constituțională a statuat, prin decizia nr. 408/2004 că dispozițiile constituționale prevăd că dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi se face numai în anumite condiții, și, în acest sens, a decalarat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 54/1998, privind circulația juridică a terenurilor, în măsura în care acestea contravin dispozițiilor art. 44 alin. (2) teza a doua din Constituție.

Astfel, cetățenii statelor membre și apatrizii cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și persoanele juridice având naționalitatea acestor state pot dobândi, în principiu, terenuri, în aceleași condiții ca și cetățenii români sau persoanele juridice române. Însă, pentru cetățenii unui stat membru și apatrizii nerezidenți în România sau persoanele juridice nerezidente, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pentr reședințe secundare, respectiv sedii secundare, se poate face la împlinirea a cinci ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, iar cetățenii și apatrizii care domiciliază într-un stat membru sau în România ori persoanele juridice având naționalitatea acelor state pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor și terenurilor forestiere la împlinirea a șapte ani de la aderearea la Uniunea Europeană.

Cu toate acestea, aceste dispoziții nu se aplică fermierilor care își stabilesc reședința în România. Pentru toți ceilalți cetățeni străini, apatrizi și persoane juridice nerezidente, dreptul de proprietate se dobândește în condițiile reglementate prin tratate internaționale, pe bază de reciprocitate.

Curtea a fost sesizată cu controlul de constituționalitate și a statuat că existența dreptului dobândit cu rea-credință sau prin abuzul autorităților publice nu este ompatibilă cu garantarea drepturilor și libertăților cetățenilor, potrivit art. 57 din Constituție, care prevde că cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile consttuționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Dorind să elucideze problema dobândirii dreptului de proprietate în România de către cetățenii străini și apatrizi, legiuitorul român a adoptat Legea nr. 312/2005 care stabilește condițiile în care pot fi dobândite terenuri de catre străini și apatrizi pe teritoriul țării noastre.

Prin Hotărârea Comisiei Județene Bacău nr. 10567/17.10.2006 s-a decis invalidarea propunerii Comisie locale de fond funciar Parincea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafața de 100 ha teren cu vegetație forestieră solicitată prin cererea nr. 93/19.09.2005 a numitului V. A. A. F., după defuncta F. E. E., deoarece nu sunt îndeplinite condițiile art. 9 si art. 48 din Legea nr. 18/1991, art. 6 si art. 30 din Legea nr. 1/2000, precum și art. 31 și art. 61 al 2 din H.G. nr. 890/2005, persoana solicitantă fiind cetățean străin.

Din înscrisurile depuse în cauză, instanța a reținut că reclamantul V.M.Y.A.F., cetătean francez, este moștenitoriul numitului A.E.A.F., acesta fiind unul dintre moștenitorii numitei E. F.

Instanța a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 48 din Legea nr. 18/1991 raportat la dispozițiile art. 9 din aceeași lege, sunt îndreptățiți la reconstituire și cetățenii români cu domiciliul în străinătate precum și foștii cetățeni români care și-au redobândit cetățenia română, iar art. 30 din Legea nr. 1/2000 prevede că, în aplicarea Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000, ceățtenii români au aceleași drepturi, indiferent dacă la data înregistrării cererii aveau domiciliul în țară sau străinatate.

Prin urmare, toate aceste reglementări condiționează dreptul la reconstituire de existența cetățeniei române la momentul formulării cererii de reconstituire, indiferent că cetățeanul român are sau nu domiciliul în țară, respectându-se astfel principiul constituțional al egalității cetățenilor români.

La data la care s-a formulat, de către reclamant, cererea de reconstituire, circulația juridică a terenurilor era reglementată de Titlul X din Legea nr. 247/2005, în conformitate cu care cetățenii străini pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condițiile prevăzute de legea specială.

Problema dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini prin moștenire legală a făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate, soluționată de Curtea Constituțională prin decizia nr.408/7.10.2004, care, deși face referire la dispozțtiile Legii nr. 54/1998, abrogată în prezent, este actuală din prisma interpretării condițiilor în care cetățenii străini pot dobândi terenuri în România.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că după revizuirea Constituției, art. 44, nu s-a înlaturat în totalitate, interdicția de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini, ci au fost numai precizate cazurile și condițiile în care aceștia pot dobândi un asemenea drept, restrângând sfera de aplicare a acestei incapacități speciale.

S-a decis, de catre Curtea Constituțională, că textul constituțional teza finală, nu poate fi interpretat decât în sensul că este de imediată aplicare dispoziția privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în România de către cetățenii străini, cu condiția ca succesiunea în legatură cu care se exercită calitatea de moștenitor legal să se fi deschis după data intrării în vigoare a revizuirii Constituției.

Prin urmare, a stabilit Curtea Constituțională, cu caracter general obligatoriu, interdicția dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor în România de către cetățenii străini subzistă pentru cei ce nu îndeplinesc condiția amintită anterior, aceea ca succesiunea în legatură cu care se exercită calitatea de moștenitor să se fi deschis după data de 29.10.2003.

Facând aplicarea acestei decizii obligatorii în cauza de față, instanța a reținut că reclamantul V.M.Y.A.F., care solicită reconstituirea dreptului de proprietate după E. F., în calitate de moștenitor al fiului acesteia, A. E. A. F., este cetățean străin, astfel cum a rezultat din înscrisurile de la dosar. Prin urmare, se încadrează în ipoteza prevazută de art. 44 din Constituție.

A arătat recurentul că la data deschiderii succesiunii în 2001, nu i-a fost transmis dreptul de proprietate, ci doar dreptul de a obține proprietate, drept ce a fost exercitat în anul 2005, an în care conform Constituției în forma revizuită, recurentul avea dreptul constituțional de a deține proprietatea.

Instanța a respins recurusul declarat, motivând că, în cauză, recurentul nu este titularului dreptului de proprietate, acesta urmând a se naște prin efectul și în condițiile impuse de lege.

Pentru aceste considerente, constatând ca recurentul nu întrunește una dintre condițiile esențiale prevăzute de legea specială pentru a solicita reconstituirea dreptului de proprietate și anume aceea de a fi cetățean român, instanța respins recursul declarat.

IV. Limitele dreptului de proprietate

4.1. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor și construcțiilor pentru cauză de utilitate publică și după plata unei prealabile șî juste despăgubiri. Cele două condiții definitorii ale exproprierii sunt expres menționate în textul constituțional, cauza de utilitate publică trebuind să fie însăși definită prin lege, iar despăgubirile trebuind să fie stabilite de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție.

Această dublă condiționare a exproprierii asigură caracterul său previzibil și echitabil, conferindu-i trăsături indispensabile securității juridice ce trebuie respectată într-o societate guvernată de principiile justiției și dreptății. Tocmai de aceea, deși reprezintă o extrem de serioasă atingere adusă nu doar exercitării dreptului de proprietate, ci o limitare a chiar conținutului său normativ, exproprierea rămâne singura modalitate, acceptată în țările democratice, de transfer al proprietății prin transformarea dreptului de proprietate privată în proprietate publică.

Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituție, „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.” Preluând aceste dispoziții constituționale, art. 562 alin. (3) C.civ., dispune că exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică, ce este stabilită potrivit legii și numai cu o justă și prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietarul expropriat și expropriator. În caz de divergență asupra cuantumului despăgubirilor, acestea vor fi stabilite prin hotărâre judecătorească.

De asemenea, este de reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului din 1950 prevede că „Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”, esențial printre acestea fiind cel potrivit cu care privarea unei persoane de proprietatea sa poate fi făcută numai cu o justă și prealabilă despăgubire.

În materia exproprierii, dreptul comun îl constituie Legea nr. 33/1994, fără a fi omise și legile ulterioare, menite să clarifice sau să instituie reguli noi cu privire la expropriere (Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local).

În preambulul Legii nr. 33/1994 se prevede că, în vederea realizării unor lucrări ce servesc unor utilități publice și avându-se în vedere caracterul de excepție prevăzut de Constituția României și de Codul civil cedării, prin expropriere, a dreptului de proprietate privată, drept a cărui protecție se realizează prin garantarea și ocrotirea sa de către lege în mod egal și indiferent de titualr, a fost concepută o reglementare unitară în materie, de natură să asigure atât cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere și de stabilire a despăgubirilor, cât și apărarea dreptului de proprietate privată.

De aceea, legiuitorul a prevăzut și prin legea organică în materie că exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.

Din punct de vedere juridic, exproprierea poate fi defintă ca actul puterii de stat competente, prin care se realizează trecerea în proprietatea publică a unor bunuri imobile proprietate privată, necesare executării unor lucrări de interes public, în schimbull unei despăgubiri.

4.1.1.Bunuri supuse exproprierii

Pornind de la prevederile art. 2 din Legea nr. 33/1994, sunt susceptibile de expropriere bunurile proprietate privată aparținând persoanelor fizice sau juridice de drept privat, fie cu scop lucrativ, fie fără scop lucrativ, precum și bunurile aflate în domeniul privat al comunelor, orașelor, municipiilor, județelor.

În privința bunurilor proprietate publică, este de la sine înțeles că datorită caracterelor lor juridice – inalienabile, imprescriptibile, insesizabile – nu pot face obiectul măsurii de expropriere.

În privința bunurilor aflate în domeniul privat al statului, măsura exproprierii nu poate fi luată. Explicația constă în faptul că statul, fiind proprietar al acestor bunuri, poate dispune oricând de ele, afectându-le unei utilități publice, moment în care bunul trece din proprietatea privată în domeniul public, nemaifiind necesară luarea vreunei măsuri de genul exproprierii. Cu alte cuvinte, statul nu se „autoexpropriază.”

Aceeași situație se găsește și în cazul bunurilor aflate în domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, când utilitatea publică se declară pentru un interes local.

După cum lesne se observă, legea exproprierii dispune că fac obiectul acestei măsuri doar bunurile imobile, însă fără a face distincția între imobilele prin natura lor, cele prin destinație sau cele prin obiectul la care se referă.

Pentru a discerne între cele trei categorii de bunuri imobile care pot fi suspuse exproprierii, trebuie subliniat faptul că bunurile sunt expropriate nu pentru a fi folosite ca atare, ci pentru a permite realizarea unor lucrări

În atare condiții, numai acele bunuri imobile care pot servi scopului mai sus menționat pot fi expropriate, sau, altfel spus, trecute în proprietatea statului prin expropriere. Și imobilele prin natura lor pot constitui obiectul exproprierii.

În ceea ce privește imobilele prin destinație, acestea sunt acele bunuri sau obiecte ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond, precum și toate efectele mobiliare ce proprietarul a așezat către fond în perpetuu, așa cum prevedea Codul civil de la 1864 în art. 468 alin. (1) și (3).

Deci caracterul imobiliar al acestorveritabile mobile este dat de afectațiunea pe care proprietarul le-o dă, care raportată la efectiva lor utilitate fac ca bunul imobil să apara de nefolosit.

Față de aceste bunuri, măsura exproprierii nu se impune, întrucât ele pot fi lesne îndreptate, pot fi deplasate, și astfel nu împiedică exproprierea. Însă tot atât de adevărat este fapul că privat fiind de ele, titularul lor poate înregistra un prejudiciu, care, deși nu se înscrie în nota exproprierii, trebuie acoperit. Acest aspect este rezolvat de art. 26 din Legea nr. 33/1994 conform căruia cel expropriat trebuie să primească atât valoarea reală a bunului imobil expropriat, cât și prejudiciul cauzat.

În ceea ce privește imobilele prin obiectul la care se referă, acestea sunt, conform Codului civil, uzufructul bunurilor imobile, servituțile și acțiunile care tind la revendicarea unui bun imobil.

Raportând aceste imobile la instituția exproprierii se impune reliefarea aplicării în cauză a art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, conform căruia, „uzul, uzufructul, abitația și superficia (…) se sting prin efectul exproprierii, titularii acestora având dreptul la despăgubiri.”

4.1.2.Transferul amiabil al bunului care ar urma să fie expropriat

Legea instituie o procedură de urmat în cazul exproprierii, cu toate acestea, cei intersați, adică organul îndrepățit să dispună exproprierea și proprietarul care urmează a-i suferi efectele, pot evita parcurgea acestei proceduri, pe calea unui transfer amiabil al dreptului de proprietate privată către stat.

Într-o asemenea situație se poate vorbi despre o convenție încheiată între părți cu toate consecințele ce decurg dintr-o astfel de calificare a operțiunii juridice realizate de acestea.

Convenția poate interveni în orice fază a procedurii de expropriere, până la soluționarea cererii de expropriere de către instanța de judecată.

Este posibil ca părțile să convină numai asupra modalităților de transfer al bunului către stat dar nu și asupra naturii sau cuantumului despăgubirilor pe care urmează a le primi proprietarul. În atare situație, instanța de judecată competentă va lua act de înțelegerea părților și va stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii.

4.1.3. Procedura exproprierii

Legea organică în materie instituie o procedură a exproprierii care se derulează în trei etape reglementate distinct de lege:

-declararea de utilitate publică a exproprierii;

-măsuri pregătitoare exproprierii;

-exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor.

Prima etapă din procedura exproprierii este declararea ei de utilitate publică. Important de menționat este faptul că primele două etape au natura administrativă, în timp ce cea de-a treia are o natura judiciară.

Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local (art. 5 din Legea nr. 33/1994).

Declarația de utilitate publică se face numai după o cercetare prealabilă efectuată de către comisii numite de Guvern pentru lucrări de inters național și de către delegația permanentă a consiliului județean sau de primarul general al municipiului București, pentru lucrări de interes local.

Rezultatul cercetării prealabile va fi consemnat într-un proces-verbal ce se va înainte Guvernului sau, după caz, consiliului județean, respectiv Consiliului General al Municipiului București.

Pe baza rezultatului cercetării, Guvernul sau, după caz consiliul județean sau Consiliul General al municipiului București va adopta actul de declarație a utilității publice care se aduce la cunoștința publică prin afișarea la sediul Consiliului local în a cărei rază teritorială se află situat imobilul și prin publicarea în Monitorul Oficial al României sau în presa locală, după caz.

Odată adusă la cunoștința publicului, declarația întrunește toate elementele unui act-condiție care declanșează procedura exproprierii.

În perioada următoare, expropriatorul întocmește planul imobilelor expropriate, cu indicarea numelui proprietarilor și a ofertelor de despăgubiri, care se depun la consiliul local al localității în care sunt situate imobilele respective, în vederea consultării de către cei interesați.

Propunerile de expropriere împreună cu procesul-verbal care încheie cercetarea prealabilă declarării utilității publice, se notifică titularilor drepturilor reale asupra imobilelor în termen de 15 zile de la publicare. Aceștia pot face întampinare împotriva actelor respective în termen de 45 de zile de la primirea notificării.

Comisia, în urma deliberării, poate accepta punctul de vedere al expropriatorului sau îl poate respinge. Aceasta dă o hotărâre motivată care se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare.

Hotărârea comisiei este supusă căii de atac a contestației, care poate fi promovată de partea interesată în termen de 15 zile de la comunicare.

Contestația se introduce la curtea de apel în a cărei rază teritorială este situat imobilul iar procedura de judecată este stabilita prin Legea nr. 554/2004 (Legea contenciosului-administrativ).

Cea de a treia etapă și ultima este cea a exproprierii propriu-zise. Potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994, soluționarea cererilor de expropriere este dată în competența tribunalelor, respctiv a Tribunalului municipiului București.

Întinderea competenței materiale a tribunalului este limitată, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, instanța verifică doar dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru expropriere și stabilește despăgubirile.

Așadar, ca principiu, instanța nu poate intra în probeleme de fond privitoare la expropriere, cum ar fi necesitatea acesteia. Cu titlu de excepție, amintim cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei parți de teren sau din construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea totală. Într-o asemenea ipoteză instanța va analiza, în raport de situația de fapt, dacă este posibilă exproprierea parțială sau se impune efectuarea unei exproprieri totale.

Despăgubirile se stabilesc de către o comisie de experți – un expert numit de instanță, unul desmenat de expropriator și unul din partea persoanelor supuse exproprierii – și se compune atât din valoarea reală a imobilului cât și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

Instanța de judecată va compara rezultatul expertizei cu oferta părților și va hotărî în așa fel încât despăgubirea să se situeze între o limită minimă dată de suma oferită de expropriator și o limită maximă dată de suma solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.

4.1.4. Efectele exproprierii

Principalul efect al exproprierii este acela al trecerii imobilului expropriat din proprietatea publică în cea privată, prin hotărâre judecătorească, liber de orice sarcini.

Potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, drepturile reale principale – uz, uzufruct, abitație și superficie – precum și orice alte drepturi reale se sting prin efectul exproprieri. Și în acest caz titularul acestor drepturi reale este îndreptățit la despăgubiri.

În ceea ce privește ipoteca și privilegiile constituite asupra imobilului expropriat se strămută de drept prin subrogație reală cu titlu particular, asupra despăgubirilor stabilite potrivit legii.

Cât privește servituțile prin fapta omului, acestea se sting în măsura în care sunt incompatibile cu situația naturală și juridică a obiectivului urmărit prin expropriere.

În cazul în care, imobilul expropriat forma obiectul unei locațiuni, aceasta încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de expropriere.

În ipoteza în care se expropriază clădiri cu destinația de locuință, evacuarea persoanelor care le ocupă în mod legal, în calitate de proprietari și a chiriașilor al căror contract de închiriere a fost legal întocmit, înainte de înscrierea lucrărilor în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, nu se va putea face decât după ce expropriatorul asigură spațiul de locuit, potrivit legii, la cererea acestor persoane.

Modalitatea de rezolvare a cererilor privitoare la asigurarea spațiului de locuit pentru persoanele îndreptățite trebuie cuprinsă în hotărârea judecătorească de expropriere, iar evaluarea despagubirilor trebuie să cuprindă și prejudiciul cauzat proprietarului sau chiriașilor, prin obligara lor la mutarea din clădirea expropriată.

De altfel, ca măsură de protecție, este de reținut că, potrivit Legii nr. 33/1994, la judecarea cererii de expropriere sunt citați nu numai proprietarii sau posesorii imobilului supus exproprierii, ci orice titular al unor drepturi reale asupra aceluiași imobil, precum și orice altă persoană cunoscută care ar putea justifica un interes legitim asupra acestuia (art. 22).

Referitor la momentul la care se transferă dreptul de proprietate de la expropriat la expropriator, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 statuează că, acest transfer are loc la data la care expropriatorul și-a executat obligația de plată.

Ca regulă, cuantumul despagubirilor este stabilit de părți, în cazul în care acestea nu se înțeleg, despăgubirile vor fi stabilite de către instanța de judecată. De asemenea, instanța va stabili și termenul în care trebuie plătite aceste despăgubiri.

Legea precizează că eliberarea titlului executoriu și punerea în posesie a expropriatorului vor putea fi făcute numai în baza unui act procedural distinct, și anume în baza încheierii date de instanța de judecată, prin care se constată îndeplinirea obligațiilor privind plata despăgubirilor dar nu mai târziu de 30 de zile de la data plății efective a acesteia.

În caz de extremă urgență (spre exemplu, în caz de calamități naturale), instanța de judecată poate dispune, prin hotărâre judecătorească, punerea de îndată în posesie a expropriatorului, cu obligația ca acesta să consemneze, în termen de 30 de zile, pe numele expropriatului, sumele stabilite ca despăgubire.

4.1.5.Natura juridică a dreptului de retrocedare reglementat de art. 35-36 din Legea nr.33/1994

În ceea ce privește natura juridică a acestei retrocedări, în literatură s-au exprimat mai multe opinii, astfel s-a abordat teza dobândirii de către expropriator a unui drept de proprietate sub condiția rezolutorie a realizării lucrărilor de utilitate, teză abandonată de chiar autorii ei.

În final, s-a concluzionat că retrocedarea reglementată de art. 35-36 din Legea nr. 33/1994 îmbracă forma unei cesiuni oneroase a dreptului de proprietate asupra bunului expropriat, cesiune ce se face de către subiecți de drept, anume stabiliți de lege, respectiv de către cei expropriați sau de către succesorii lor.

Într-o altă opinie s-a afirmat că dreptul de retrocedare este un drept relativ, opozabil erga certa personam, un drept patrimonial, drept principal, pur și simplu și prescriptibil extinctiv (dreptul materia la acțiune se prescrie potrivit dreptului comun, în 3 ani).

O altă opinie, pe care o consider pertinentă, este aceea că instituția reglementată de art. 35-36 din Legea nr. 33/1994, și anume accea a dreptului de retrocedare, apare ca o sancțiune civilă, în detrimentul expropriatorului și în beneficiul expropriatului, sancțiune prin care legiuitorul sancționează pasivitatea expropriatorului, lipsa sa de interes față de bunul expropriat. Or, tocmai pentru a elimina orice abuz din partea expropriatorului, orice arbitrariu, în sensul că deși declară un anumit bun ca fiind de utilitate publică, nu materializează acest lucru, legiuitorul a reglementat posibilitatea reintrării bunului expropriat în patrimoniul expropriatului.

În cazul în care lucrările nu au fost realizate iar expropriatorul dorește să înstrăineze bunul, expropriatul – fostul proprietar – are un drept prioritar la dobândire, la un preț care nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată.

Într-o atare situație ne aflăm în prezența unui veritabil drept de preempțiune al fostului proprietar la cumpărare.

Conform dispozițiilor Legii nr. 33/1994, expropriatorul va face o ofertă, în scris, către fostul proprietar. Oferta primită poate fi, după caz, acceptată sau refuzată de către fostul proprietar care are un termen de 60 de zile în care să aducă la cunoștința expropriatorului deciza sa.

V.Limitarea dreptului de proprietate privata în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Odată cu încheierea celui de-al doilea Război Mondial, la nivelul întregii lumi, s-a încercat impelementarea unor norme de protecție a drepturilor omului, dreptul de proprietate făcând parte din drepturile garantate.

Acesta a fost reglementat pentru prima oară în Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată în 1948 de către Adunarea Generală a ONU, în art. 17 care prevde faptul că „Orice persoană, privită ca subiect unic sau asociat în colectivități, are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de proprietatea sa.”

De o importanță deosebită este considerată și Convenția Europeană a drepturilor omului adoptată la Roma la data de 04 noiembrie 1950 de către statele membre ale Consiliului Europei, intrată în vigoare în 1953.

România a aderat la această Convenție la data de 07 octombrie 1993, normele sale apicându-se în țara noastră începând cu data de 20 iunie 1994.

De altfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene de la Luxemburg a decis că „Drepturile fundamentale ale omului, în special dreptul de proprietate, nu apar ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportare la funcția lor în societate. Aceasta înseamnă că restricțiile ce răspund unor obiecte de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenție nemăsurată și intolerabilă care ar aduce atingere înseși substanței dreptului garantat.”

În art. 1 paragraful 1, teza a II-a a Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este reglementată privarea sau lipsirea de proprietate pentru utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile dreptului internațional public. Prin conceptul de „privare” sau „lipsire” de proprietate înțelegem faptul că, o persoană titulară a unui drept de proprietate este privată de folosința și exercitarea acestui drept.

Modalitățile prin care un titular al dreptului de proprietate privată poate fi privat de exercitarea lui sunt: exproprierea, naționalizarea și confiscarea bunului. La aceste modalități, unii autori, adaugă și obligația impusă de o lege a proprietății de a permite cumpărarea nudei proprietăți de către titularul dreptului de emfiteoză, obligația de a suporta stingerea dreptului de uzufruct asupra unor terenuri ale statului, înainte de termen, rezultată din modificarea legislației naționale în materie.

Cea mai frecventă modalitate de lipsire de libertate este exproprierea. Această instituție, în lumina drepului european al dreptului omului este reglementată în art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

1.deposedarea să fie prevăzută de lege, adică de normele juridice interne ale fiecărui stat;

2.deposedarea să fie justificată de un interes de utilitate publică;

3.deposedarea să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.

În jurisprudență însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a ținut să mai adauge două condiții, și anume: deposedarea să fie făcută cu plata unei compensații corespunzătoare și să existe un raport de proporționalitate între privarea de proprietate și scopul urmărit prin intermediul exproprierii.

Condițiile amintite mai sus reprezintă, de fapt, o explicare a condițiilor privitoare la expropriere în conformitate cu principiile generale ale dreptului internațional. Dreptul internațional prevede faptul că, exproprierea implică o obligație de despăgubire din partea statului., a titularului dreptului de proprietate privată. Această despăgubire trebuie să respecte principiul proporționalității și să creeze un echilibru între interesele individuale ale unui subiect de drept și interesele colective.

A doua modalitate de lipsire de proprietate o reprezintă naționalizarea. Această modalitate este o formă a exproprierii, diferența dintre cele două modalități constând în faptul că, naționalizarea nu presupune o desbăgubire din partea statului a dreptului de proprietate privată.

Cu toate acestea, naționalizarea trebuie să respecte condițiile pe care le-am analizat când am vorbit despre expropriere. Problema naționalizării și, în special, a consecințelor acestor naționalizări efectuate în perioada comunistă în România, precum și anularea hotărârilor de retrocedare dobâdite de foștii proprietari prin promovarea de recursuri în anulare de către Procurorul General al României, au constituit situații în care România a primit condamnări de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Conceptul de naționalizare nu contravine cu dreptul de proprietate garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta a statuat că este justificată o lege de naționalizare a industriei navale și aeronautice.

Un alt impediment pe care îl prevde art. 1 paragraful 2 din Convenție, cu privire la exercitarea dreptului de proprietate îl constituie exercitarea folosinței bunului în conformitate cu interesul general. Acest impediment limitează exercitarea dreptului de proprietate privată conform intereselor generale ale societății, de aici rezultând faptul că nu ne aflăm în situația unei privări de proprietate, ci doar în cazul unei restrângeri a folosinței.

Prin manifestarea unui control din partea legiuitorului asupra dreptului de proprietate privată, acesta încearcă să limiteze conduita titularului dreptului sau încearcă să i-o canalizeze într-o anumită direcție (spre exemplu, prin reglementarea exercitării unor profesii).

În toate cazurile, marja de apreciere a statului este mult mai largă decât în cazul privării de proprietate, ea rezultând din însuși textul legal „dreptul statelor de a adopta măsurile legale necesare”, însă, nu este absolută, ci supusă controlului de proporționalitate al Curții.

În cauza Hutten – Czapska c. Poloniei din 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că sistemul polonez de control al chiriilor apare ca unul disproporționat chiar dacă unele probleme locative constituie o realitate strigentă, deoarece restrânge și mai mult și nejustificat dreptul proprietarilor. Așadar, statele nu sunt constrânse să implementeze măsuri prin care pot controla exercitarea dreptului de proprietate privată. Cu toate acestea, modalitatea de constrângere a dreptului de proprietate privată trebuie să respcte principiul proporționalității și al echilibrului.

În situația în care, aceste principii nu sunt respectate, titularii lezații ai dreptului de proprietate privată pot sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în vederea soluționării problemelor. Curtea a decis că respectă acest echilibru măsuri precum: interdicția de a utiliza, de către persoana proprietară a acesteia, ca reședință o construcție care se găsește într-o yonă protejată; obligația impusă unor proprietari forestieri de a planta anumite esențe de copaci care să favorizeze protecția mediului și producția de lemn; interdicția de a amplasa un atelier de reparații mecanice într-o zonă rezidențială; limitarea, prin intermediul unui plan urbanistic, de a se realiza alte tipuri de construcții decât cele prevăzute în acest plan; dispozițiile legale care interzic partajul succesoral al unei exploatări agricole pentru a-i menține valabilitatea din punct de vedere economic; clasarea unui teren agricol ca șiț natural protejat în mod permanent și exploatarea lui numai sub rezerva obținerii unor autorizații . dreptul de a reintra în stăpânirea bunului la expirarea contractului de subînchiriere încheiat de către titularul dreptului real de emfiteoză.

O altă modalitate de lipsire de proprietate privată, care se aplică numai în situații excepțioale, ca pedeapsă complementară și care este reglementată și în România în Codul penal la art. 112 si 112 indice 1 este confiscarea. Conform art. 112 alin.(1) Cod penal, „bunurile pot fi suspuse confiscării speciale dacă s-a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, indiferent dacă aceasta este sau nu imputabilă persoanei.”

În jurisprundența Curții, măsura confiscării este admisă ca legitimă dacă statul respectă justul echilibru între propriile sale interese și interesele proprietarului și ia în considerare gradul culpei ori tipul de prundență cerut de împrejurările date, de plid㸠măsura a apărut la legitimă în situația confiscării unor publicații socotite ca imorale ori confiscarea vehiculului cu care reclamantul a săvârșit infracțiuni, în scopul de a-l împiedica să mai săvârșească astfel de fapte în viitor.

CEDO a fost sesizată să soluționeze dacă, în cazul implementării anumitor legi, în vederea obținerii de venituri care urmează a fi folosite în interesul societății, încalcă sau nu prevederile legale ale art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a statuat, în acest sens, că nu vor fi considerate vătămări ale dispozițiilor, reglementarea legală a procedurii falimentului, condamnarea de către instanță a uneia dintre părțile contractului de a plăti celeilalte despăgubiri, etc.

În concluzie, obiectul de activitate al CEDO constă în definirea conținutului și a limitelor dreptului de proprietate. Jurisprundența CEDO constă în interpretarea dispozițiilor prevăzute de către Convenție și în găsirea unui echilibru al aplicării lor în practică. CEDO are obligația de a veghea asupra respectării prevederilor legale ale Convenției de către statele semnatare.

5.1. Aspecte de drept comparat

Totalitatea Constituțiilor și a actelor normative care au fost adoptate în perioada secolelor XIX-XX în Europa Occindentală, au avut la bază prevederile Declarației Drepturilor Omului și a Cetățeanului, a Revoluției franceze din 1789. Această Declarație prevde în cuprinsul art. 17 că „Dreptul de proprietate este sacru și inviolabil”.

Codul civil francez a constituit un etalon pentru adoptarea mai multor coduri, printre care și Codul civil român de la 1864. Astfel, codul nostru civil de la acea vreme a preluat prevederile art. 544 din Codul civil francez definind proprietatea ca fiind acel drept de a se bucura și de a dispune de lucruri, în mod absolut, cu condiția de a nu face un uz interzis de legi sau de regulamente. Chiar dacă Codul civil reglementează dreptul de proprietate, Constituția franceză adoptată la 4 octombrie 1958, care este în vigoare și în momentul de față nu cuprinde reglementări cu privire la dreptul de proprietate.

Cu toate că, este un drept absolut și garantat, aceste poate suporta limitări în ceea ce privește exercitarea sa.

Aceste limitări pot fi luate prin decizii ale autorităților publice, în conformitate cu interesele generale ale societății, numai în condițiile și cu respectarea legii statului respectiv.

În Codul civil din Italia de la 1865 s-a păstrat formularea din art. 544 Cod civil francez.

În art. 903 Cod civil german din 1900 se prevede că „proprietarul, în măsura în care legea sau dreptul unor terțe persoane nu se opun, are facultatea să utilizeze bunul său așa cum dorește și de a împiedica orice ingerință din partea unei alte persoane.”

Față de celelalte constituții, Constituția Germaniei, nu reglemntează dreptul de proprietate ca fiind un drept absolut. Actuala Constituție a Germaniei instituie că, proprietarul își poate exercita dreptul de proprietate privată asupra bunului, în conformitate cu natura acestuia și cu respectarea intereselor generale ale societății.

În Elveția, dreptul de proprietate este reglementat în art. 641 C.civ., care statuează că: „proprietarul unui lucru are dreptul de a dispune în mod liber de el, în limitele determinate de lege. El poate să-l revendice de la oricine îl deține și să respingă orice uzurpare.”

VI. Jurisprudență cu privire la Germania, când li se despăgubeau proprietățile

6.1. C E D O, Secția III – Hotărârea Jahn și alții vs. Germania, 22 ianuarie 2004, 46.720/99 și 72.203/01 și 72.552/01

Reunificarea Germaniei și necesitatea unor politici imobiliare comune sunt circumstanțe excepționale care pot justifica anumite ingerințe în exercitarea dreptului de proprietate asupra unor bunuri a căror situație este legată de ocupația sovietică a estului Germaniei.

Reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor expropriate după al doilea Război Mondial de către statul comunist, în cadrul programului de colectivizare a zonei ocupate de sovietici. În 1990, reclamanților li s-a recunoscut un drept de proprietate asupra terenurilor agricole în discuție. Potrivit unei legi din 1992, proprietarii care nu au exercitat până la 15 martie activități agricole, forestiere sau alimentare în cursul ultimilor 10 ani pierd proprietatea terenurilor în favoarea statului. Reclamanții care nu îndeplineau aceste criterii, au fost obligați, pe cale judiciară, să retrocedeze terenurile fără indemnizație.

Art. 1 (”Protecția proprietății”) din Protocolul nr. 1., reclamanții au obțiunt legal proprietatea bunurilor în 1990. După reunificarea Germaniei, legea prin care li s-a recunoscut dreptul de proprietate face parte din dreptul intern german. Deciziile de obligare a reclamanților de a restitui bunurile statului german sunt, în consecinților de a restitui bunurile statului german sunt, în consecință, privări de proprietate asupra unor bunuri. Curtea a admis că reunificarea Germaniei și necesitatea unor politici imobiliare comune sunt circumstanțe excepționale care pot justifica anumite ingerințe în exercitarea dreptului de proprietate asupra unor bunuri a căror situație este legată de ocupația sovietică a estului Germaniei, însă nu se poate admite o astfel de privare de proprietate fără plata vreunei indemnizații, pentru a se pastra un just echilibru între interesele generale ale societății și cele private. De aceea, exsită o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

6.2. C E D O, Secția II, Decizi Bergauer și 89 de alte persoane vs Republica Cehă, 13 decembrie 2005, 17120/04

Art. 1 din Potocolul nr. 1 nu impune nicio obligație de retrocedare a bunurilor, ci protejează doar drepturi de proprietate deja obținute.

Reclamanții sunt 90 de persoane de origine germană care locuiesc în zona sudetă. La finele celui de-al doilea Război Mondial, teritoriul a fost anexat de către Germania, iar reclamanților li s-a ordonat să își abandoneze proprietățile și să se instaleze în Cehoslovacia. Cetățenia germană le-a fost acordată colectiv, fără să ceară aceasta, iar proprietățile le-au fost luate. Fără a avea cetățenia Cehă, după 1990, reclamanții nu au putut obține despăgubiri sau retrocedarea bunurilor lor.

În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, exproprierea bunurilor reclamanților a avut loc înainte de ratificarea Convenției de către Republica Cehă, Curtea a aminit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu impune nicio obligație de retrocedare a bunurilor, ci protejează doar drepturi de proprietate deja obținute. Or, după ratificarea Convenției, reclamanții nu au fost proprietari ai acelor bunuri și nici titulari ai unui drept de creanță contra statului pentru despăgubiri. De aceea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu este aplicabil iar Curtea nu are competență materială să examineze plângerea.

VII. Concluzii

În lucrarea de față am încercat să analizez dreptul de proprietate privată, atât din punct de vedere al dreptului constituțional, cât și din punct de vedere al dreptului civil. De asemenea, am încercat să expun importanța pe care o are acesta în momentul de față, în societatea în care trăim și ce modificări a suferit de-a lungul evoluției societății.

În concluzie, evoluția instituției dreptului de proprietate ne confirmă faptul că, acesta reprezintă un drept absolut al omului, care îl ajută să poată trăi într-un mod liber, neconstrâns. Prin impunere anumitor limite în ceea ce privește exercitarea acestuia, putem afirma faptul că, dezvoltarea societății nu s-ar mai putea produce în mod natural.

De-a lungul istoriei s-a încercat o autarhie a proprietății, ceea ce înseamnă că, s-a încercat introducerea unui concept de renunțare cu totul la proprietate. Acest concept a fost instituit de către filosoful Antishenes, un discipol al lui Socrate. În concepția lui Aristotel, acesta afirma că “o societate lipsită de rele este dată de proprietate, desprinderea muncii, cumpătarea și filozofie”.

Proprietatea a fost și va ramâne o constantă a societății umane, pentru că ea este cea care asigură stabilitatea, dar și progresul, dreptul de proprietate fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului, consacrat ca atare de documentele de drept internaționale dar și naționale.Indiferent daca vorbim despre proprietatea privată sau cea publică, concepte cunoscute din dreptul roman ele au evoluat în timp, evoluție care se manifestă și în prezent.Dar, ca orice latură a activității umane, nici proprietatea, cu multiplele sale sensuri, nu poate exista în afara dreptului.

Dupa anul 1989, în România, tocmai pentru că anterior proprietatea a fost supusă unui proces de desființare și când dreptul de proprietate a cunoscut limitări drastice, s-a încercat să se rezolve problema proprietății mai ales restituirea fostelor proprietăți pe care statul comunist le preluase abuziv din proprietatea și posesia persoanelor.Această problema nu a existat numai în România, ci și în celelalte state foste comuniste care au cunoscut același proces de restrângere a dreptului de proprietate privată și de acordare a unui regim preferențial dreptului de proprietate de stat.Dacă în celelalte state foste comuniste problema restituirii proprietăților preluate de stat a fost rezolvată mai rapid sau pe parcursul unor ani, în România s-a încercat rezolvarea problemei prin emiterea mai multor acte normative cu caracter reparator, dar eficiența lor nu a fost cea așteptată, din moment ce la peste 20 de ani de la instaurarea noului regim politic nu este pe deplin soluționată această problema.

O amplă analiză a dispozițiilor legislative adoptate în România privind restituirea bunurilor naționalizate sau acordarea de despăgubiri pentru acestea, a practicii judiciare, inclusiv a Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și o prezentare a legislațiilor adoptate în alte state foste comuniste s-a făcut de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții c. României, prin care s-a hotărât că statul roman trebuie sa ia măsuri care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art.6 parag.1 din Convenție și de art.1 din Protocolul nr.1, măsuri care trebuie puse în aplicare în primele 18 luni de la data la care hotărârea devine definitivă.

S-a încercat o inventariere a problemelor legate de acțiunile ce au fost formulate de-a lungul anilor, pentru a se obține retrocedarea bunurilor preluate abuziv din proprietatea persoanelor fizice, juridice, a cultelor religioase sau a comunităților minorităților naționale.

Analiza a vizat atât categoria bunurilor imobile, cât și a celor mobile care au fost preluate abuziv și acțiunile pentru restituirea acestora indiferent în proprietatea cui s-au aflat la momentul preluarii de către stat.

Dat fiind cele expuse în lucrarea de față, putem conchide faptul că, cunoașterea evoluției dreptului de proprietate ajută la înțelegerea dreptului în momentul de față, într-o societate democratică. Cu cât aprofundăm și încercăm să cunoaștem mai bine istoria acestei instituții, cu atât vom putea înțelege mai bine modul de abordare și de reglementare, pe care legiuitorul l-a ales cu priviire la dreptul de proprietate privată.

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

I.Adam,Drepturile reale, ed. a II-a, Ed. All Beck, București, 2005

C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013

C.Bîrsan, Drept Civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod Civil, ed.Hamangiu, București, 2013

C. Bîrsan, Covenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Drepturi și libertăți, Vol. I, Ed. All Beck, București, 2005

G.Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012

G. Boroi, L. Stanciulescu ș.a., Curs selectiv pentru licență, ediția a 4-a revăzută și adăugită, Ed Hamangiu, București 2009

M.B.Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed.All, București 1998

E.Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, București, 2000

A.Cojocaru, Reflectarea exigențelor constituționale în legislația României referitoare la dreptul de proprietate, București, 2007

L. Giurgiu, Considerații în legătură cu Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 2/1995

V.Hanga, Drept Privat Roman, ed.Didactică și Pedagogică, București 1971

J.Manoliu, Gh. Durag, Drept Civil. Drepturi reale principale, Ed. Fundației “Chemarea”, Iași,1994

I. Muraru, E.S.Tănăsescu, Drept Constituțional și Instituții politice, ed. 14 vol I, Ed. C.H.Beck, București,2003

O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Rosetti, București, 2005

II. Legislaṭie relevantă

Cauza Brumărescu c. României din 1999.

Herrick c. Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 18 iulie 1986.

Denev c. Suediei din 18 ianuarie 1989

Chater c. Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 7 mai 1987

Jacobsson c. Suediei din 8 martie 1988

Inze c. Austriei din 5 decembrie 1984

Zammit c. Maltei din 12 ianuarie 1991

Cauza X c. Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 5 martie 1983

Cauza Raimondo c. Italiei din 22 februarie 1994.

M. Of. Nr.778 din 22 noiembrie 2010

Legea 255-2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local

Curtea Constituțională, dec.nr.115/21.05.1997, publicată în M.Of. nr. 141 din 7 iulie 1997

C.S.J., s.civ., dec. nr. 3811/1998, în Dreptul nr. 7/1999

C.A.Pitești, s. civ., dec. nr. 1042/R/1998

C.A.București, s. a IV-a civ., dec. nr. 1484/2003

Trib.Suprem,secția civila,decizia nr.397/1971,in Repertoriu de practicǎ judiciarǎ în materie civilǎ pe anii 1969-1975

M.Of. nr. 172 din 28 februarie 2005.

Trib. Suprem, s.civ., dec. nr. 720/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990.

C.A.Ploiești, dec. nr. 694/1996.

C.A.Constanța, s.civ., min. și fam., mun. și asig. soc., dec. nr. 312/C/2007.

C.A. Timișoara, s.civ., dec. nr. 955/2008

Trib. București, s a V-a civ., dec. nr. 1114/R/2006

Legea nr. 33/1994

Codul civil de la 1864

Codul civil în vigoare

Codul de procedură civilă

III. Resurse web

http://protlc.net/dobandirea-dreptului-de-proprietate-asupra-terenurilor-de-catre-persoanele-fizice-si-juridice-straine/

http://legeaz.net/dictionar-juridic/dreptul-de-proprietate

CUPRINS

I.Noțiune ………………………………………………………………………………………………………….. 1

II.Reglementarea dreptului de proprietate în Dreptul civil ………………………………………. 3

2.1.Noțiuni generale ……………………………………………………………………………. 3

2.2.Caracterele dreptului de proprietate …………………………………………………. 4

2.3.Titularii dreptului de proprietate privată în reglementarea

Codului civil ………………………………………………………………………………………. 6

2.3.1.Persoanele fizice ca subiecte ale dreptului

de proprietate privată ………………………………………………………………….. 6

2.3.2.Persoanele juridice de drept privat ………………………………………. 7

2.4.Modalități de dobândire a dreptului de proprietate …………………………….. 8

2.4.1.Accesiunea ……………………………………………………………………….. 9

2.4.2.Uzucapiunea ……………………………………………………………………. 12

2.5.Obiectul dreptului de proprietate privată ………………………………………….. 13

2.6.Limitele dreptului de proprietate …………………………………………………….. 14

2.7.Acțiunea în revendicare – mijloc de apărare a

dreptului de proprietate privată ……………………………………………………………. 22

III.Reglementarea dreptului de proprietate în dreptul Constituțional ……………………….. 24

3.1.Garantarea dreptului de proprietate și

a creanțelor asupra statului ………………………………………………………………….. 25

3.2.Dobândirea dreptului de proprietate de către străini și apatrizi

în România ………………………………………………………………………………………… 27

IV.Limitele dreptului de proprietate …………………………………………………………………….. 33

4.1.Exproprierea pentru cauză de utilitate publică ……………………………………. 33

4.1.1.Bunurile supuse exproprierii …………………………………………….. 34

4.1.2.Transferul amiabil al bunului care ar urma să fie

expropriat ……………………………………………………………………………….. 36

4.1.3.Procedura exproprierii ……………………………………………………… 36

4.1.4.Efectele exproprierii ………………………………………………………… 38

4.1.5.Natura juridică a dreptului de retrocedare reglementat de

art. 35-36 din Legea nr. 33/1994 ……………………………………………….. 40

V.Limitarea dreptului de proprietate privată în jurisprudența CEDO …………………………. 41

5.1.Aspecte de drept comparat …………………………………………………… 44

VI.Jurisprudență cu privire la Germania, cand li se despăgubeau proprietățile …………….. 46

VII.Concluzii ………………………………………………………………………………………………………. 48

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………. 50