Dreptul la Proprietate
CAPITOLUL I
I.1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL LA PROPRIETATE
I.1.1. Dreptul la proprietate, noțiuni introductive
Dreptul de proprietate, fiind cel mai important drept patrimonial, se bucură de o protecție juridică aparte, menită să îi asigure exercitarea nestingherită. Datorită complexității conținutului său juridic, dreptul de proprietate este singurul dintre drepturile patrimoniale care se poate dezmembra în alte drepturi a căror manifestare exterioară să reprezinte una dintre funcțiile sale dominante.
În sistemul nostru de drept, proprietatea beneficiază de o dublă garanție: o garanție de ordin constituțional și o garanție de drept comun, manifestată prin mijloace juridice de apărare.
Prin proprietate se înțelege totalitatea relațiilor dintre oameni privind însușirea bunurilor, relații reglementate de norme sociale specifice diferitelor epoci istorice. Proprietatea presupune deci exercitarea atributelor de proprietar asupra unor bunuri determinate sau determinabile în mod direct și nemijlocit. Conținutul dreptului de proprietate include mai multe elemente: însușirea ca posesie, folosirea obiectului proprietății, dispoziția asupra acestuia, dreptul de a culege fructele ca și dreptul de gospodărire, administrare și gestionare.
În prezent există două forme de proprietate: privată și publică.
Forma proprietății private este expres consacrată în Constituție. Dreptul de proprietate privată este garantat printr-o dispoziție constituțională prin care se prevede că „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Dreptul de proprietate privată este dreptul care aparține persoanelor fizice, juridice, statului sau unităților administrativ teritoriale asupra unor bunuri imobile sau imobile, exercitând asupra lor atributele dreptului de proprietate, în mod exclusiv și perpetuu, prin putere și în interes propriu, în condițiile determinate de lege. Proprietatea privată este alienabilă (se află în circuitul civil), prescriptibilă, sesizabilă, (bunurile care formează obiectul ei vor putea fi urmărite de creditori, pentru satisfacerea creanțelor lor). Dreptul de proprietate privată este un drept exclusiv și perpetuu și are caracter nelimitat, sub aspectul bunurilor care pot aparține acestui drept de proprietate.
Bunurile care nu sunt ale particularilor fac parte din proprietatea publică și nu pot fi înstrăinate decât după regulile și formele prescrise anume pentru ele. Proprietatea publică prezintă următoarele caracteristici: caracterul imprescriptibil, insesizabil și inalienabil. Bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară, prin acte juridice civile și nici pe cale forțată, prin expropriere.
I.1.2. Evoluția istorică a dreptului la proprietate
Apărută o dată cu însăși apariția omului pe pământ, proprietatea a stat și stă la baza dezvoltării societății omenești.
Nu poate exista viață socială fără producerea celor necesare traiului, iar orice producție are ca premisă esențială și indispensabilă însușirea de către producător a bunurilor necesare acestei producții.
Deci, ca relație economică, proprietatea a apărut odată cu societatea și, în atare situație, existența celor două entități este interdependentă, neputându-se concepe societate fără proprietate și nici proprietate fără societate.
În primul rând, proprietatea poate fi definită ca o instituție a economiei, ca o categorie economică, întrucât este o condiție indispensabilă a producției de bunuri.
Privită din acest punct de vedere, proprietatea apare ca „o relație istoricește determinată, care ia naștere în legătură cu însușirea și stăpânirea de către oameni a bunurilor materiale, în primul rând a mijloacelor de producție”. Prin prisma conceptului economic, proprietatea apare ca fiind condiția fundamentală, sine qua non de existență a oricărei societăți.
Așadar, înainte de a fi un drept, proprietatea este o realitate economică și socială. Asumarea calității de stăpân al unui lucru, dispunerea de acesta după bunul plac pentru satisfacerea nevoilor proprii, afirmarea acestor prerogative față de terți, cărora li s-a pretins să le recunoască și să le respecte, s-au născut înaintea dreptului.
Aproprierea unui bun de către o persoană, puterile pe care aceasta le exercită asupra bunului, raporturile ce se pot stabili între persoane cu privire la bunuri, în scopul satisfacerii nevoilor proprii, dar și cele specifice comunității din care face parte, nu sunt invenții ale legiuitorului. Acesta nu a făcut decât să sistematizeze, să organizeze raporturile de proprietate născute anterior, în acord cu ceea ce s-a considerat a fi interesul dominant al societății situate pe o anumită treaptă a evoluției sale.
Proprietatea, ca relație economică și socială, a constituit astfel premisa nașterii dreptului de proprietate. Ea a devenit un astfel de drept de îndată ce a intrat în atenția autorității statale și a făcut obiectul reglementărilor edictate de acesta. Anterior acestei reglementări, proprietatea era mai puternică, în sensul că exercitarea sa de către stăpânul bunului nu cunoștea alte limitări decât cele consimțite prin respectarea tradițiilor comunității căreia acesta îi aparținea. Astfel, în orânduirea comunei primitive, omul și-a însușit primele bunuri de câte ori a avut nevoie, așa cum le-a găsit în natură. Însușirea exercitată de unul a fost încet recunoscută de alții. Dacă unul a produs ceva ce reprezenta mai mult decât îi era necesar și a constatat că altcineva a produs alte bunuri care îl interesau, s-a ajuns la schimb, apoi la piață, apoi la organizarea socială care a însemnat o anumită specializare a activității umane prin diviziunea muncii.
Membrii comunităților umane în curs de formare s-au recunoscut între ei sau, la scara comunității, între ele, ca proprietari de bunuri. Sau, altfel spus, puterea exercitată de cineva asupra bunului său a trebuit recunoscută de ceilalți. Proprietatea s-a transformat în relație socială de însușire, iar când această relație socială a fost cuprinsă în norme juridice – de la cutumă până la norma edictată de entitatea care a ajuns s-o ordoneze, s-o reglementeze, anume statul – ea a devenit raport juridic, adică drept de proprietate.
Desigur, acest proces s-a petrecut lent și diferit de la o comunitate la alta. Esența lui, însă, rămâne aceeași: transformarea relației sociale de proprietate într-un raport juridic cu toate consecințele ce decurg de aici.
Reglementarea proprietății și transformarea sa în drept de proprietate a adus cu sine și o serie de limitări, statul arogându-și poziția de exponent al interesului general al societății și edictând reguli precise pentru exercitarea sa. În același timp, proprietatea a fost întărită prin garantarea dreptului de proprietate și posibilitatea apărării sale față de eventualele încălcări ale acestuia de către terți.
Proprietatea nu putea rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului, pentru că ea reprezintă premisa oricărei activități economice, adică premisa funcționării motorului oricărei societăți, iar finalitatea dreptului este tocmai aceea de a organiza și asigura funcționarea societății.
Deși existența a priori a proprietății ca entitate economică față de forma juridică, adică față de dreptul de proprietate, nu este contestată, totuși cele două nu pot fi despărțite, putându-se afirma că prin apariția dreptului de proprietate s-a dat o haină juridică relației economice de proprietate, în sensul că însușirea, aproprierea bunurilor materiale a devenit un drept de însușire, de apropriere, sancționat și întărit prin puterea de constrângere a statului.
Autorii Gh. Fekete și Ioan Zinveliu surprind relația dintre proprietate ca noțiune economică și proprietatea în sens juridic, care este sinonimă cu dreptul de proprietate. Astfel, în concepția autorilor, „proprietate este forma fundamentală a relațiilor de producție. Întrucât producția a trebuit să existe și va trebui să existe întotdeauna, indiferent de faptul că societatea este scindată în clase antagoniste sau formată din clase aliate și prietene, proprietatea trebuie considerată o categorie veșnică. Proprietatea trebuie să existe în orice orânduire socială. Dreptul de proprietate presupune existența statului și a dreptului pe care acesta îl creează, deoarece dreptul de proprietate nu este altceva decât o relație de proprietate reglementată prin norme de conduită stabilite și sancționate de puterea de stat”.
Din punct de vedere juridic, termenul de proprietate are mai multe înțelesuri și anume:
În sens larg, proprietatea desemnează atât dreptul de proprietate (mobiliară sau imobiliară), cât și alte drepturi reale;
Uneori, legislațiile moderne întrebuințează cuvântul proprietate în acest sens, căci se vorbește despre proprietatea mobiliară și imobiliară, de proprietatea unui uzufruct, de proprietatea unei creanțe sau de proprietatea numelui, de proprietatea inventatorului asupra invenției sale, de proprietatea artistului asupra operei sale, de proprietatea literară, industrială sau comercială., adică de proprietatea incorporală. În parte, aceste formule nu acoperă natura și caracterele dreptului de proprietate. Cu privire la această întrebuințare a noțiunii de proprietate, C Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu și Al Băicoianu afirmau „[…] noțiunea și numele de proprietate au fost extinse și la bunuri necorporale. Astfel, se vorbește de proprietatea unei creanțe , de proprietatea intelectuală și chiar de proprietatea numelui.
Cu alte cuvinte, se vorbește de proprietatea unui drept. Dacă luăm aici cuvântul „proprietate” în sensul său exact, ne lovim de o adevărată curiozitate gramaticală; într-adevăr, proprietatea, fiind ea însăși un drept asupra unui lucru, proprietatea unui drept ar însemna un drept asupra unui drept. În realitate, aici cuvântul „proprietate” este întors de la înțelesul său exact și înseamnă, pur și simplu, facultatea de a uza și a dispune de un drept în mod exclusiv, iar „proprietar” înseamnă titular al dreptului”.
Așadar, după cum spunea H. Capitant, extensiunea aceasta trebuie privită numai ca o simplă metaforă.
Termenul de proprietate are și un sens restrâns, propriu, de proprietate corporală, adică cea care privește bunurile corporale. În acest sens este întrebuințat și de legiuitor în Codul civil, art. 480;
În sens de obiect al dreptului de proprietate, termenul desemnează bunul asupra căruia poartă dreptul de proprietate. În acest sens este folosit de dispozițiile art. 528, 589, 614, 620, Cod civil și „reprezintă întrebuințarea sa vulgară”.
Într-o altă opinie, dreptul de proprietate este utilizat în două sensuri:
dreptul de proprietate în sens obiectiv, care reprezintă ansamblul normelor juridice privitoare la proprietate. Prin urmare, în sens obiectiv dreptul de proprietate este o instituție juridică.
dreptul de proprietate în sens subiectiv, care constituie o categorie a drepturilor patrimoniale, fiind un drept real.
În alcătuirea patrimoniului, dreptul de proprietate ocupă un loc primordial, întrucât de însăși existența acestuia depinde existența tuturor celorlalte drepturi patrimoniale. Altfel spus, „după cum economic producția este procesul fundamental și inițial, care determină conținutul și înfățișarea celorlalte procese economice (circulație, repartiție, consum), tot astfel, dreptul de proprietate […] este […] dreptul fundamental care comandă și determină conținutul și înfățișarea tuturor celorlalte drepturi reale și ale raporturilor de obligații”.
În concluzie, ca noțiune economică, prin proprietate se înțelege totalitatea relațiilor dintre oameni privind însușirea bunurilor, relații reglementate de norme sociale specifice diferitelor epoci istorice. Din punct de vedere economic, orice raport de însușire a unor bunuri constituie un raport de proprietate, dar numai acele relații de apropriere care sunt reglementate prin lege capătă caracterul de raport juridic de proprietate.
În literatura de specialitate, s-a considerat că dreegiuitor în Codul civil, art. 480;
În sens de obiect al dreptului de proprietate, termenul desemnează bunul asupra căruia poartă dreptul de proprietate. În acest sens este folosit de dispozițiile art. 528, 589, 614, 620, Cod civil și „reprezintă întrebuințarea sa vulgară”.
Într-o altă opinie, dreptul de proprietate este utilizat în două sensuri:
dreptul de proprietate în sens obiectiv, care reprezintă ansamblul normelor juridice privitoare la proprietate. Prin urmare, în sens obiectiv dreptul de proprietate este o instituție juridică.
dreptul de proprietate în sens subiectiv, care constituie o categorie a drepturilor patrimoniale, fiind un drept real.
În alcătuirea patrimoniului, dreptul de proprietate ocupă un loc primordial, întrucât de însăși existența acestuia depinde existența tuturor celorlalte drepturi patrimoniale. Altfel spus, „după cum economic producția este procesul fundamental și inițial, care determină conținutul și înfățișarea celorlalte procese economice (circulație, repartiție, consum), tot astfel, dreptul de proprietate […] este […] dreptul fundamental care comandă și determină conținutul și înfățișarea tuturor celorlalte drepturi reale și ale raporturilor de obligații”.
În concluzie, ca noțiune economică, prin proprietate se înțelege totalitatea relațiilor dintre oameni privind însușirea bunurilor, relații reglementate de norme sociale specifice diferitelor epoci istorice. Din punct de vedere economic, orice raport de însușire a unor bunuri constituie un raport de proprietate, dar numai acele relații de apropriere care sunt reglementate prin lege capătă caracterul de raport juridic de proprietate.
În literatura de specialitate, s-a considerat că dreptul de proprietate este „cel mai întins dintre toate drepturile reale și cel mai complet dintre toate drepturile subiective”, deoarece conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor pe care legea i le recunoaște.
Dreptul de proprietate este cel mai important și mai amplu drept real; el este „prototipul” drepturilor reale, prin drept real înțelegând puterea juridică exercitată direct asupra unui lucru și care permite de a reține în tot sau în parte din utilitățile sale economice. El este un drept de tip real, care absoarbe toate utilitățile lucrului sau bunului și nu are ca limită decât lucrul însuși.
Într-o altă opinie, dreptul de proprietate a fost caracterizat ca „un drept în virtutea căruia o persoană poate să facă dintr-un lucru tot ce dorește, o completă libertate de acțiune fiind recunoscută proprietarului asupra lucrului care face parte din dreptul său de proprietate, afară de excepțiile fixate prin lege sau convenție.
Legiuitorul român definește, în art. 480 Cod civil, dreptul de proprietate ca fiind „dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.” Completând aceste prevederi, art. 482 precizează că „proprietatea unui lucru, mobil sau imobil, dă drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește ca accesoriu, cu lucrul într-un mod natural sau artificial.
Această definiție cuprinsă în art. 480 Cod civil a fost criticată din mai multe puncte de vedere, dar „nu toate criticile ce i s-au adus sunt la fel de justificate”; mai mult chiar, majoritatea autorilor consideră aceste critici neîntemeiate.
Astfel, i s-a imputat legiuitorului că în loc să definească dreptul de proprietate prin natura lui, îl definește mai mult prin atributele ce alcătuiesc conținutul său juridic. O astfel de abordare a dreptului de proprietate, au considerat unii autori, nu surprinde esența lui, respectiv conținutul social-economic.
Majoritatea autorilor au considerat această critică neîntemeiată, deoarece nu este nici o greșeală în a defini dreptul de proprietate prin atributele ce-i alcătuiesc conținutul. Dimpotrivă, definiția oferită de Codul civil cuprinde elementele esențiale, evocând existența în mâinile titularului dreptului de proprietate, a tuturor prerogativelor imaginabile pe care o persoană le poate avea cu privire la un bun, prin referire la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, deși nu conține expres decât acel atribut care este esențial pentru existența sa – dreptul de dispoziție.
Așadar, definirea dreptului de proprietate nu este posibilă fără evidențierea atributelor ce îi alcătuiesc conținutul.
Unii autori apreciază că dreptul de proprietate este definit în art. 480 Cod civil numai prin unele din atributele sale – usus și abusus – un alt atribut – fructus – fiind ilustrat de textul art. 482 Cod civil. De asemenea definiția legiuitorului ignoră unul din caracterele esențiale ale dreptului de proprietate și anume perpetuitatea, punând un accent mai mare pe celelalte două, respectiv caracterul său absolut și exclusiv.
Într-o altă opinie, în definiția pe care Codul civil o dă dreptului de proprietate este cuprins numai unul din atributele sale și anume dreptul de dispoziție. Această opinie a fost criticată, deoarece prin expresia „de a se bucura de bun” sunt desemnate dreptul de folosință și de posesie. În legătură cu aceasta, în literatura de specialitate, s-a arătat că, sub aspectul exigențelor sale logice, definirea dreptului de proprietate se poate rezuma la un singur termen care să includă toate atributele lui: „dreptul de proprietate este dreptul de a dispune de lucrul care face obiectul său”, deoarece dreptul de dispoziție le implică și pe celelalte două drepturi, de folosință și de posesie.
Prin referire la caracterul absolut al dreptului de proprietate se atrage atenția nu numai asupra opozabilității erga omnes a acestuia, ci și asupra împrejurării că titularul poate exercita oricare dintre prerogativele conferite, fără a fi nevoit să ceară concursul nici unei alte persoane, toate puterile asupra lucrului aparținându-i. Doar titularul dreptului de proprietate este în plenitudinea tuturor atributelor ce-i alcătuiesc conținutul juridic, precum și în plenitudinea libertății de exercitare a acestui drept, însă numai în limitele stabilite de lege. Cu alte cuvinte, titularul dreptului de proprietate este singurul căruia îi aparțin în mod exclusiv și complet toate atributele ce alcătuiesc conținutul dreptului său de proprietate, atribute pe care proprietarul le exercită în putere proprie și în interes propriu.
Chiar dezmembrările dreptului de proprietate, prin specificul lor, reprezintă mijloace juridice extrem de eficiente de exercitare a însuși dreptului de proprietate. Ele dau expresie juridică modului în care titularul dreptului de proprietate a înțeles să și-l exercite, punând în valoare valențele acestui drept și prerogativele sale.
Se poate concluziona faptul că, dincolo de criticile care i-au fost aduse, justificate sau mai puțin justificate, definiția dată de art. 480 din Codul civil cuprinde elementele esențiale, reprezentând „tiparul” pentru toate definițiile doctrinare care au încercat să-i aducă îmbunătățiri.
Aproape toate definițiile din literatura juridică de specialitate care încearcă să corecteze definiția legală surprind dreptul de proprietate prin punerea în evidență a atributelor pe care acesta le conferă titularului său, la care adaugă precizarea poziției celui căruia îi aparțin sau celui care le exercită căci, așa cum afirmă un cunoscut autor, „simpla enunțare a atributelor prin care se exteriorizează dreptul de proprietate nu este suficientă pentru definirea acestui drept, ci trebuie precizată poziția specifică a celui căruia el aparține, sau a celui care exercită aceste atribute.”
În Dicționarul de drept civil, dreptul de proprietate este definit ca fiind „acel drept subiectiv ce dă expresie juridică aproprierii unui lucru într-o anumită formă socială și care permite individului, entităților juridice colective sau statului ori organelor sale (centrale sau locale) să posede, să folosească și să dispună de lucrul respectiv, fie direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu, fie indirect și mijlocit, ca efect al punerii în valoare de către titularii lor a drepturilor reale principale constituite asupra lui, în cadrul și cu respectarea legislației existente”.
O altă definiție dată dreptului de proprietate este aceea conform căreia „dreptul de proprietate este un drept real subiectiv ce conferă titularului său dreptul de a poseda, a folosi și a dispune de un bun în mod exclusiv și perpetuu, în putere proprie, în cadrul și cu respectarea legislației în vigoare”. Potrivit unui alt autor, dreptul de proprietate este „acel drept real care conferă titularului dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii ori destinației sale, de a-l folosi și de a dispune de el, în mod exclusiv și perpetuu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale.”
În fine, proprietatea a fost definită ca fiind „dreptul subiectiv în temeiul căruia titularul poate, în formele și în limitele prevăzute de lege, să-și aproprie bunuri, să pretindă și să dispună de întreaga lor utilitate, în mod exclusiv și perpetuu”. În concluzie, se poate spune că în definirea dreptului de proprietate trebuie să se pornească de la următoarele elemente:
– sub aspect economic, dreptul de proprietate este un drept de apropriere a unor bunuri, corporale sau incorporale;
– exprimă o relație socială de apropriere;
– cuprinde în conținutul său atributele posesiei, folosinței și dispoziției;
– atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea și în interesul său propriu.
Condiție și sursă a individualității și a libertății, condiție a celui mai bun randament economic și totodată – atunci când fiecare poate accede la ea – gajul păcii sociale, proprietatea privată a cunoscut o largă consacrare juridică la nivel mondial, declanșată de revoluțiile burgheze și continuând cu elaborarea codurilor civile europene, apoi culminând cu actele internaționale ce cuprind norme de protecție a drepturilor omului, adoptate în special după cel de-al doilea război mondial, ale căror prevederi sunt inserate în constituțiile democratice ale majorității statelor lumii.
Printre primele documente de o importanță covârșitoare în reglementarea dreptului de proprietate ca drept fundamental al omului, se numără Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 26 august 1789, principalul document al revoluției franceze, care prevedea în art. 2, în spiritul filosofiei liberale a epocii, că scopul oricărei asociații politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la agresiune.
Cu privire la dreptul de proprietate, art. 17 dispune că acesta este un drept inviolabil și sacru de care nimeni nu poate fi privat, cu excepția cazului în care aceasta este cerută de o necesitate publică, legal constatată și sub condiția unei juste și prealabile despăgubiri. Constituția franceză din 1958 cuprinde în preambulul său adeziunea la principiile Declarației din 1789.
Constituțiile și codurile civile ale statelor europene occidentale, adoptate în secolul al XIX-lea sau pe parcursul secolului XX, au fost influențate de Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului a Revoluției franceze din 1789. Astfel, art. 544 din Codul civil francez, care a servit ca model mai multor coduri europene și ale unor state din America Latină adoptate ulterior, definește proprietatea ca fiind „dreptul de a se bucura și de a dispune de lucruri, în modul cel mai absolut, cu condiția de a nu face vreun uz interzis de legi sau de regulamente”.
În Constituția franceză din 4 octombrie 1958, în vigoare, nu există dispoziții specifice cu privire la dreptul de proprietate. Preambulul acesteia dispune că „poporul frencez proclamă solemn atașamentul său la Declarația drepturilor omului și principiilor suveranității naționale astfel cum ele sunt definite prin Decalarația de la 1789, confirmate și completate prin preambulul Constituției din 1946”.
În Italia art. 436 din Codul civil de la 1865 avea o formulare asemănătoare cu cea cuprinsă în art. 544 C. civ. francez. Codul civil italian din anul 1942 însă, deși recunoaște că dreptul de proprietate este un drept complet, exclusiv și individual asupra unui lucru (art. 832), art. 836 impune obligația proprietarilor, cel puțin teoretică, de a utiliza bunurile proprietatea lor potrivit funcțiilor economice și exigențelor producției naționale.
Codul civil german de la 1900 dispune, în art. 903 , că proprietarul, în măsura în care legea sau drepturile unor terțe persoane nu se opun, are facultatea să utilizeze bunul său așa cum dorește și de a împiedica orice ingerință din partera unei alte persoane. Nu se face nici o mențiune despre caracterul absolut al dreptului de proprietate. Mai mult, Constituția de la Weimar, adoptată de Germania în anul 1919, proclamă că „proprietate obligă”, iar actuala Constituție germană în vigoare impune proprietarului exercitarea dreptului său conform cu natura lucrului și cu respectarea intereselor generale ale societății.
La rândul său, Codul civil elvețian, elaborat sub dublă influență, franceză și germană, prevede în art. 641 că „proprietarul unui lucru are dreptul de a dispune în mod liber de el, în limitele determinate de lege. El poate să-l revendice de la oricine îl deține și să respingă orice uzurpare”.
Doctrina elvețiană definește dreptul de proprietate ca reprezentând stăpânirea totală și exclusivă a unui bun, în limitele ordinei juridice,care conferă titularului său dreptul de a uza de lucru, de a se bucura de acesta și de adispune de el material și juridic. Proprietatea absoarbe toate utilitățile bunului în ciuda numeroaselor sale restricții impuse de lege. Lege mult mai modernă, Codul civil elvețian reglementează proprietatea colectivă și coproprietate, în special cea pe etaje (art. 646 și urm.). De asemenea, el conține dispoziții de principiu privitoare la proprietatea funciară (art. 655 și urm.).
În materia proprietății, sistemul de drept englez este total diferit de cel continental. Astfel, mai întâi raporturile feudale de proprietate, extrem de complicate de diversele relații de vasalitate, au fost înlăturate abia în decursul secolului XX, perioadă în care s-au simplificat tranzacțiile imobiliare și s-a introdus publicitatea imobiliară. Totuși, în concepția dreptului funciar englez, Coroana regală continuă a deține, cel puțin teoretic, dominium eminens asupra totalității pământului englez. De unde consecința că întreaga suprafață de teren a Regatului britanic ar reveni Coroanei, atunci când nu ar mai exista nici o persoană care să dețină un titlu valabil asupra terenului.
În dreptul englez, termenul de „property” desemnează ansamblul drepturilor patrimoniale. Ceea ce se înțelege în mod obișnuit în dreptul continental prin dreptul de proprietate corespunde în dreptul englez termenului de „ownership” și are ca obiect bunurile mobile.
În privința proprietății imobiliare, se admite că deținătorii acesteia (estates) exercită „real property” asupra pământului, care reprezintă un drept de concesiune pe o durată de timp, spre deosebire de cel ce închiriază terenul, care exercită „personal property”. Concesiunea este concepută ca un drept ce se exercită pe durata vieții concesionarului și a descendenților acestuia, astfel că, practic, se ajunge la exercitarea unui drept perpetuu.
Modul în care proprietatea este reglementată de Codul nostru civil vădește influența Codului civil francez, promulgat în 1804, și respectiv a curentului individualist care a predominat în secolul al XVIII-lea, potrivit căruia proprietatea era afectată la un scop individual, corolar al libertății individuale. În acest concept, s-a considerat că singura modalitate de a proteja această afectațiune era de a da detentorului un drept subiectiv absolut în durata și efectele sale. Astfel, dreptul de proprietate apare ca manifestarea prin excelență a voinței omenești, a suveranității individului.
Aparent, s-ar putea spune că instituția centrală a Codului civil român de la 1864 este proprietatea. Această idee ar putea fi susținută de faptul că în Cartea a II-a a Codului civil se vorbește „Deaspre bunuri și despre osebitele modificări ale proprietății”, iar întreaga Carte a III-a este consacrată diferitelor moduri în care se dobândește proprietatea.
Privite lucrurile prin prisma „dinamicii dreptului civil”, adică a circulației bunurilor și valorilor, ideea poate fi susținută. În realitate, însă, Titlul II al Cărții a II-a intitulat „Despre proprietate” consacră doar trei articole însuși dreptului de proprietate. Astfel, srt. 480 încearcă să dea o definiție dreptului de proprietate spunând că acesta este „dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.”
Apoi, art. 481 prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, iar art. 482 reglementează principiul accesiunii în materia proprietății, potrivit căruia „proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial”.
După cel de-al II-lea război mondial, față de ororile pe care acesta le-a declanșat și întreținut în lume timp de 6 ani, comunitatea internațională, acționând prin diverse organizații în plan universal sau în plan regional, a adoptat norme de protecție a drepturilor omului, implicit a dreptului de proprietate.
Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în anul 1948, de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, prevede, în art. 17, că „orice persoană, privită ca subiect unic sau asociat în colectivități, are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa”. Textul, ca întrega Declarație de altfel, are valoare proclamatorie și nu există nici un instrument juridic de natură a-i controla aplicarea concretă.
Un tratat internațional de o importanță cu totul deosebită este Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptată de țările membre ale Consiliului Europei, la Roma, la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare în anul 1953, semnată de România la 7 octombrie 1993 și intrată în vigoare pentru țara noastră la 20 iunie 1994. Această Convenție prevede, în art. 1 alin 1 al Protocolului său adițional nr. 1, că orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a-i fi protejate bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale de drept internațional.
Alineatul 2 al aceluiași text prevede că aceste dispoziții nu sunt de natură să aducă atingere dreptului pe care îl au statele suverane de a adopta legile pe care le socotesc necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor proprietate privată în conformitate cu interesul general.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, al cărei rol esențial este de a veghea la modul în care statele semnatare iși respectă angajamentul juridic și politic de a asigura protecția, la scară națională, a drepturilor pe care ea le reglementează, a decis într-o jurisprudență constantă, că textul amintit conține trei norme distincte: prima, cuprinsă în prima frază a alineatului 1 al textului, are un caracter general și enunță principiul respectului proprietății; a doua, cuprinsă în a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, căreia îi impune anumite condiții; cât privește a treia normă, cuprinsă în alineatul al doilea al textului, ea recunoaște statelor contractante puterea, între altele, de a reglementa utilizarea bunurilor de către proprietar în conformitate cu interesul general. Aceste ultime două norme trebuie să fie interpretate în lumina principiului înscris în prima normă: asigurarea respectului acestui drept. Astfel, orice măsură care reprezintă o ingerință în exercițiul dreptului de proprietate trebuie să asigure un just echilibru „între exigențele interesului general al comunității și imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale individului.
De asemenea, competentă a veghea la corecta aplicare a normelor dreptului Uniunii Europene, Curtea de Justiție a acestei Uniuni (Curtea de la Luxemburg) a decis că „drepturile fundamentale ale omului, în special dreptul de proprietate, nu apar ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportarea la funcția lor în societate. Aceasta înseamnă că restricțiile ce răspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenție nemăsurată și intolerabilă care ar aduce atingere însăși substanței dreptului garantat.
Cât privește legislația în materie din țara noastră, dreptul de proprietate face obiectul unor reglementări cuprinse în legi speciale: Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar; Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia; Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor și alte acte normative.
CAPITOLUL II
II.1. DREPTUL LA PROPRIETATE
Ca noțiune economică, prin proprietate se înțelege totalitatea relațiilor dintre oameni privind însușirea bunurilor, relații reglementate de norme sociale specifice diferitelor epoci istorice.
Sub acest aspect, proprietatea presupune exercitarea atributelor de proprietar asupra unor bunuri determinate sau determinabile în mod direct și nemijlocit. Ca raport social-economic, proprietatea exprimă aproprierea unor bunuri corporale sau incorporale de către titularii ei ca și exercitarea de către aceștia a atributelor proprietății prin putere proprie și în interes propriu, dar cu respectarea dispozițiilor legale.
În literatura de specialitate, s-a considerat că dreptul de proprietate este „cel mai întins dintre toate drepturile reale și cel mai complet dintre toate drepturile subiective”, deoarece conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor pe care legea i le recunoaște.
Constituția de la 1866, elaborată ca și Codul civil sub influența doctrine individualiste și a principiilor înscrise în Carta Drepturilor Omului dată de Revoluția franceză din 1789, considera dreptul de proprietate ca fiind „sacru și inviolabil” (art. 19). Această concepție subliniază caracterul individualist al proprietății care era considerată oarecum de origine divină.
O dată cu dezvoltarea societății, conceptul de proprietate a evoluat și el în sensul că această instituție a fost considerată nu numai ca un instrument în satisfacerea propriilor interese ale proprietarului, dar și ca o instituție chemată să răspundă unor nevoi sociale. Această nouă concepție despre proprietate și-a găsit expresia în Constituția din 1923 (art. 17) printr-o formulare mai largă, în sensul că „proprietatea de orice natură ar fi este garantată”. Această prevedere este inspirată din art. 481 Cod civil care dispune că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție”.
Acest principiu de ordin constituțional a fost preluat apoi și în legi organice care au concretizat, în afara situațiilor enumerate în Constituție, cazurile de utilitate publică, constituind prin aceasta o garanție eficientă în apărarea dreptului de proprietate.
În ceea ce privește Constituția din 1938, regăsim aceeași concepție modernă despre proprietate ca și cea din 1923.
Constituțiile din 1948 și 1965, deși garantau, la rândul lor, chiar dacă nu în mod explicit dreptul de proprietate personală, în fapt au consemnat simple enunțuri care nu au avut corespondent în legislația organică. Așa se explică de ce în perioada 1948-1990 dreptul de proprietate individuală a fost substanțial îngrădit, iar în ceea ce privește proprietatea funciară s-a elaborat o legislație menită să conducă la preluarea de către stat a terenurilor și implicit scoaterea lor din circuitul civil, singura modalitate de transmitere a acestora către un alt proprietar privat fiind succesiunea legală.
Constituția din decembrie 1991 a avut în vedere la reglementarea proprietății evoluția acestei instituții în elementele sale intrinseci, de la caracterul individualist spre ideea de funcție socială. În acest spirit a fost consacrat principiul că dreptul de proprietate privată, cu regimul său juridic care îi corespunde, este însă în interdependență cu proprietatea publică. Astfel, art. 135 din Constituție statuează ocrotirea proprietății de către stat și determină formele dreptului de proprietate în România, respectiv proprietatea publică și proprietatea privată.
Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă. Chiar dacă legiuitorul constituant din 1991 nu a mai folosit expresia de garantare a proprietății private utilizată în Constituția din 1923, aceasta nu înseamnă că termenul de „ocrotire” nu echivalează cu o garantare efectivă a acestui drept indiferent de titular. Că este așa, o atestă chiar reglementările art. 41 din Constituție, în care se precizează expres că dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate, că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular și că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
În sistemul nostru juridic actual, dreptul de proprietate este fondat pe lege, utilitatea și funcțiile sale și este corelat economiei de piață. Se creează astfel premisele necesare ca dreptul de proprietate să devină o instituție suplă și ordonată care prin forța economică pe care o exprimă și prin funcționalitatea sa, să reprezinte un factor esențial de progres social.
II.1.1. Conținutul juridic al dreptului la proprietate
În plenitudinea sa, dreptul de proprietate înglobează diverse prerogative care prin reunirea lor constituie deplina proprietate. Aceste prerogative sunt puteri inerente proprietății, facultăți și libertăți atașate ei. Ele sunt atributele proprietății și formează conținutul juridic al dreptului de proprietate.
Încă din dreptul roman, dreptul de proprietate quiritar (dominium ex jure Quiritum) da posibilitatea proprietarului să beneficieze de toate avantajele pe care i le putea aduce bunul, jus domini descompunându-se în: jus utendi (dreptul de folosință a lucrului); jus fruendi (dreptul de a culege roadele, derivatele lucrului); jus abutendi (dreptul de a dispune în orice chip de lucrul respectiv, de a-l consuma ori de a-l aliena).
Definiția dată dreptului de proprietate în art. 480 din Codul civil determină conținutul juridic al acestui drept prin enumerarea atributelor sale.
Profesorul Dimitrie Alexandresco observa faptul că, prin folosirea expresiei „a se bucura”, legiuitorul a înțeleas să includă în realitate atributele posesiei și folosinței, enunțându-l separat pe cel de dispoziție. Prin urmare, dreptul de proprietate conferă titularului său trei atribute: posesia (jus utendi), folosința sau dreptul de a culege fructele (jus fruendi) și dispoziția (jus abutendi).
Posesia (jus utendi) este atributul care presupune exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, direct și nemijlocit, prin putere proprie și în interes propriu.
Acest atribut poate fi exercitat fie personal, fie prin intermediul altei persoane (corpore in alieno), care bineînțeles exercită acest atribut tot în interesul proprietarului. Cu alte cuvinte, posesor fiind, el se comportă față de toate celelalte subiecte de drept ca un proprietar.
Jus utendi este pentru proprietar contactul direct cu obiectul apropriat, puterea de a se servi personal de lucrul său după destinația acestuia. Întrebuințarea unei case constă pentru proprietar în faptul de a o locui el însuși. Întrebuințarea sau uzul este ca o alternativă a folosinței. Pentru că este o facultate, dreptul de întrebuințare include pentru proprietar și dreptul de a nu se servi de lucrul său sau de a se servi după bunul lui plac. Așadar, jus utendi implică și latura negativă, anume facultatea de a nu uza de bun, de a nu se servi de el, însă în afara situațiilor în care însăși legea îl obligă pe proprietar să o facă.
În orice caz, uzul este prerogativa cea mai directă a dreptului de proprietate, manifestarea concretă a contactului direct al proprietarului cu lucrul ce formează obiectul dreptului său.
Privită astfel, posesia apare ca o expresie exterioară, materială a proprietății. Posesia este mijlocul indispensabil fiecărui proprietar pentru realizarea scopului său, adică pentru utilizarea economică a bunului. Lipsa acestui atribut face ca proprietatea să fie o simplă utopie.
Posesia poate fi privită ca etapa imediat anterioară proprietății, pentru că o posesie exercitată în condițiile legii poate duce indiscutabil la dobândirea proprietății prin uzucapiune.
Posesia este, deci, un atribut esențial al dreptului de proprietate, întrucât în lipsa lui dreptul de proprietate devine ineficient, iar proprietarul este lipsit de posibilitatea de a-și folosi bunul.
Posesia se află însă și în componența celorlalte drepturi reale, având o fizionomie proprie pentru fiecare drept real în parte.
Folosința (jus fruendi) conferă titularului său facultatea de a întrebuința bunul, de a-l utiliza și exploata, de a-i percepe în proprietate toate fructele și veniturile pe care le obține de la acesta. Este vorba de fructele naturale, industriale sau civile, dar și de producte.
Proprietarul hotătăște singur dacă fructifică sau nu stăpânirea lucrului ce formează obiectul dreptului său, cu excepția situației în care legea îl obligă să o facă. Folosința este, deci, dreptul proprietarului de a fructifica bunul său sau de a-l lăsa neproductiv. Folosința reprezintă, așadar, un drept de opțiune, opțiune ce conține și un drept de inacțiune. Ca și posesia, atributul de folosință poate fi exercitat în mod direct de către proprietar sau acesta îl poate ceda unei alte persoane. Terța persoană care a dobândit de la proprietar folosința este în drept să culeagă fructele produse de bun.
Codul civil statuează sensul tehnic al termanului de „folosință” care nu corespunde exact celui banal (a profita, a trage foloasele). Astfel, art. 482 din Codul civil prevede că „proprietatea unui bun mobil sau imobil conferă același drept și cu privire la tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu lucrul într-un mod natural sau artificial”.
Partea finală a art. 483 C. civ. dispune că fructele se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune. În realitate, culegerea fructelor reprezintă exercitarea folosinței bunului, ca atribut esențial al dreptului de proprietate. Este inutil a invoca instituția accesiunii de către însuși proprietarul bunului frugifer, atâta timp cât în conținutul juridic al dreptului de proprietate există atributul folosinței, în virtutea căruia fructele revin proprietarului.
Codul civil nu definește noțiunea de fructe, ci doar le clasifică în naturale, industriale, civile și sporul animalelor.
Literatura de specialitate a definit fructele ca „tot ceea ce produce un lucru, în mod periodic fără a-i fi afectată substanța. Ele sunt de trei feluri: naturale, industriale și civile.
Dacă fructele sunt tot ceea ce un bun produce periodic fără consumarea substanței sale, productele presupun consumarea substanței și nu au caracter de periodicitate (marmura dintr-o carieră, cărbunele dintr-o mină, lemnul dintr-o pădure). Distincția este importantă deoarece în cazul uzufructului fructele aparțin uzufructuarului, iar productele nudului proprietar. Pe de altă parte, în cazul posesiei, productele nu pot fi dobândite nici măcar de către posesorul de bună-credință. În timp ce fructul este un venit, productul este o fracțiune a lucrului.
Așadar, atunci când un bun este pus în valoare, folosința constă în dreptul de a percepe fructele de orice fel pe care acel bun le produce. Dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său poate presupune atât acte materiale, cât și acte juridice. Din acest punct de vedere, proprietarul poate efectua acte materiale de culegere a fructelor sau productelor realizate de bun sau poate să le culeagă ca urmare a încheierii de acte juridice: contractul de închiriere a bunului, contractul de împrumut.
Probleme specifice exercitării acestui atribut întâlnim în situația bunului aflat în proprietate comună, fie că este vorba de coproprietate obișnuită pe cote-părți, fie că este vorba despre devălmășie.
În cazul coproprietății obișnuite pe cote-părți, fiecare coproprietar poate culege fructele și are un drept asupra acestora proporțional cu cota de proprietate indiviză pe care o deține. În situația în care bunul este posedat și folosit exclusiv de către unul dintre coproprietari, care culege în totalitate fructele doar pentru el, nimic nu oprește ca ceilalți coproprietari să-și valorifice dreptul lor de a culege și avea fructele, pe calea unei acțiuni care să vizeze obținerea cotei corespunzătoare din fructele culese.
Dispoziția (jus abutendi) întregește conținutul dreptului de proprietate și constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta bunului său, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere juridic.
Dreptul proprietarului de a dispune material și juridic de bunul său reprezintă un atribut esențial al dreptului de proprietate. Dispoziția conferă proprietarului dreptul de a dispune liber de bunul său. În acest atribut proprietatea se manifestă ca o „mică suveranitate”. Fără acest atribut proprietatea nu poate exista ca drept real.
Dispoziția materială vizează posibilitatea titularului dreptului de proprietate de a dispune de substanța materială a bunului, în sensul de a-l consuma, transforma sau distruge, bineînțeles, în limita respectării normelor juridice în vigoare.
Dispoziția juridică presupune posibilitatea proprietarului de a înstrăina bunul respectiv prin acte juridice (indiferent de caracterul lor, gratuit sau oneros; inter vivos sau mortis causa), precum și facultatea de a-l greva cu sarcini ori cu alte drepturi reale derivate din dreptul de proprietate. Atributele dreptului de proprietate pot fi scoase din conținutul juridic al dreptului de proprietate, formându-se astfel, prin voința proprietarului alte drepturi reale derivate, așa-zisele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Dacă proprietarul poate transmite către un terț atributele stăpânirii și folosinței bunului său, fie temporar – cum ar fi în situația închirierii bunului sau a constituirii unui drept de uzufruct – fie perpetuu, cum ar fi în situația constituirii unei servituți, proprietarul nu poate transmite atributul dispoziției bunului. A transmite acest atribut semnifică însăși transmiterea dreptului de proprietate; titularul dreptului de proprietate și, implicit, al atributului dispoziției va fi noul dobânditor al bunului, așa cum se găsea în patrimoniul celui de la care îl dobândește.
Atributul dispoziției nu se desparte niciodată de persoana proprietarului, exprimând însăși esența dreptului de proprietate. Dacă pierde acest atribut, proprietarul pierde dreptul însuși.
Dacă atributul dispoziției este unul exclusiv al proprietarului, acesta trebuie privit cu toate „reversurile” sale. Astfel, pe de o parte, înstrăinarea, fie ea fizică sau juridică, a bunului ce face obiectul dreptului de proprietate, trebuie să fie expresia voinței liber exprimate a proprietarului. Cu alte cuvinte, proprietarul nu poate fi obligat sâ-și înstrăineze bunul. Cu toate acestea, au existat dispoziții legale care impuneau exercitarea de către proprietar a acestui atribut al dispoziției juridice, chiar dacă el nu dorea. Pot fi amintite cu titlu de exemplu prevederile Decretului nr. 223/1974, care reglementa în sarcina persoanelor ce doreau a se stabili în strâinătate, obligația de a vinde imobilele proprietatea lor privată statului, sub sancțiunea trecerii cu titlu gratuit a acestora la stat.
Un alt aspect al exercitării acestui atribut, este necesitatea ca proprietarul, deși îi este recunoscută o deplină libertate în acest sens, să-l exercite numai în limitele determinate de lege. Cu alte cuvinte, prin exercițiul dreptului său, proprietarului nu-i este îngăduit a prejudicia drepturile și interesele altor persoane. În caz contrar, el săvârșește un abuz de drept. El există chiar și în absența intenției de a vătăma, prin simpla exercitare a unui drept în alte scopuri decât cele în vederea cărora acest drept a fost recunoscut individului.
Practica judiciară a statuat că „atributele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alți proprietari în exercitarea drepturilor lor”. În acest sens, din raporturile de vecinătate derivă pentru fiecare proprietar obligația de a se limita la o folosință normală a bunului său spre a nu-i stânjeni cu nimic pe alții. De exemplu, dacă un proprietar de imobil construiește un cuptor fără a-l utiliza, ci numai cu intenția de a astupa lumina vecinului, instanța sesizată va putea să ordone demolarea cuptorului construit de proprietarul abuziv (este celebra speță Daerr pronunțată de Curtea Calmar în 1855).
Potrivit unei opinii, dispoziția, ca atribut al proprietății, implică și dreptul de a nu uza de lucru, de a nu-l folosi, având în vedere faptul că dreptul de proprietate nu se șterge prin neuz.
În concluzie, dintre cele trei atribute ce alcătuiesc conținutul juridic al dreptului de proprietate, dispoziția este atributul vital, fiind de esența proprietății, fără de care nu poate să existe drept de proprietate. Acest lucru a fost subliniat de M. Cantacuzino, care afirma cu privire la dispoziția juridică: „ Puterea de a dispune de dreptul de proprietate, de a-l înstrăina, de a-l transmite constituie un atribut esențial al proprietății. Inalienabilitatea, care e neapărat vremelnică și neapărat relativă, adică cu privire la raporturile dintre anumite persoane sau dintre anumite categorii de persoane, nu poate să existe decât în cazurile prescrise sau îngăduite de lege, ceea ce înseamnă că facultatea de a înstrăina este de ordine publică, libera circulație a bunurilor fiind în relație directă cu interesele economiei obștești”.
II.1.2 Caracterele dreptului la proprietate
La fel ca alte drepturi subiective, dreptul de proprietate prezintă mai multe caractere proprii, care îl deosebesc față de toate celelalte drepturi reale.
Din definiția pe care art. 480 C. Civ. o dă dreptului de proprietate, rezultă că acesta este un drept exclusiv și absolut. Caracterelor exclusiv și absolut, toată literatura juridică le adaugă și caracterul perpetuu al dreptului de proprietate.
În concepția unor autori, dreptul de proprietate are un caracter absolut și inviolabil; deplin și exclusiv; perpetuu și transmisibil.
Caracterul absolut
Curentul filosofic dominant în perioada elaborării și adoptării Codului civil francez era caracterizat de ideea că orice restrângere adusă prerogativelor pe care dreptul de proprietate le conferă titularului său este inadmisibilă. Pentru revoluționarii de la 1789, proprietatea este inerentă naturii umane, astfel încât o restrângere a acestui drept reprezintă un atentat la adresa persoanei. Nu acesta a fost însă sensul juridic al caracterului absolut asupra căruia s-au oprit redactorii Codului civil francez. Ei au înțeles că proprietatea nu poate fi definită decât prin raportare la limitele sale, limite generate fie de existența unor proprietatari învecinați, ceea ce impune reglementarea coexistenței, fie de interese social-economice aparținând întregii societăți.
Se poate vorbi despre absolutismul dreptului de proprietate, pornind de la fizionomia sa juridică, respectiv de la atributele sale și de la modul în care sunt exercitate. În primul rând, dreptul de proprietate este un drept absolut pentru că, făcând parte din categoria drepturilor reale, este singurul dintre acestea care conferă titularului său exercițiul tuturor atributelor.
Dreptul de proprietate este singurul drept real absolut în sensul că existența sa nu depinde de nici un alt drept care să-i servească drept temei al constituirii. Altfel spus, dreptul de proprietate se definește prin el însuși, iar nu prin raportare la alte drepturi. De aceea dreptul de proprietate este singurul care îi permite titularului să exercite toate prerogativele pe care le conferă, în putere proprie și în interes propriu. Toate celelalte drepturi reale, constituindu-se pe temeiul dreptului de proprietate, exercitarea atributelor acordate se va face conform unei puteri derivate, transmise de proprietar.
În altă ordine de idei, fiind un drept real, dreptul de proprietate este un drept absolut, în sensul că toate celelalte subiecte de drept sunt obligate să nu facă nimic de natură a-l încălca. Cu alte cuvinte, absolutismul dreptului de proprietate se manifestă în opozabilitatea sa erga omnes. Deci, după cum afirma profesorul Istrate Micescu, „titularul dreptului de proprietate poate face totul, în afară de ceea ce îi este interzis prin lege, pe când titularii celorlalte drepturi reale nu pot face nimic decât ceea ce dreptul lor le conferă”.
Prin caracterul său absolut, dreptul de proprietate se deosebește de toate celelalte drepturi subiective. El este conceput ca expresia cea mai cuprinzătoare a conținutului unui drept subiectiv. După cum s-a spus, „caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat în sensul că titularul său are asupra lucrului latitudinea de a-i trage toate foloasele, de a profita de toată utilitatea pe care el o conferă și de a săvârși toate actele juridice care răspund nevoilor proprietarului sau impuse de propriul său interes”.
În istoria dreptului românesc, au existat autori care au contestat caracterul absolut al dreptului de proprietate. Această poziție doctrinară este determinată de prevederile art. 480 C. civ. , respectiv teza finală, conform căreia, atributele dreptului de proprietate se exercită „[…] în limitele stabilite de lege”. Ori, nu se poate vorbi atunci de un absolutism al dreptului de proprietate, dacă există anumite limite de manifestare a acestuia.
Într-o altă opinie, s-a susținut că „absolutismul proprietății afirmat de art. 480 C. civ. este totuși relativ, deoarece este desmințit de chiar textul respectiv care adaugă: „în limitele prevăzute de lege”. Așadar, pretinsa proprietate absolută este mai degrabă un exces, o nostalgie de suveranitate, un vis de stăpân”.
Pornind de la limitele impuse dreptului de proprietate prin chiar textul art. 480 C. civ. profesorul G. N. Luțescu consideră că: „dreptul de proprietate este mărginit în exercițiul său prin chiar exercițiul drepturilor celorlalți proprietari” și că „dacă proprietății i se poate atribui un caracter absolut, înseamnă a nu lua în considerare decât lucrul ca subiect activ de drept, adică a nu reține din raportul de drept decât pe titularul dreptului de proprietate și lucrul asupra căruia se exercită dreptul său”. În această concepție, se consideră că s-ar putea vorbi mai degrabă de caracterul relativ al dreptului de proprietate, decât de un caracter absolut.
În argumentele aduse, autorii contestatari ai caracterului absolut al dreptului de proprietate arată că acest caracter al dreptului de proprietate a existat, însă evoluția omenirii (în general) și a proprietății (în special) i-a diluat puterea. Astfel, dacă în perioada de legiferare minimă în domeniu, proprietarul se manifesta ca un adevărat „despot” față de proprietatea sa, odată cu evoluția juridică a acestei noțiuni, odată cu apariția normelor juridice (indiferent de forma pe care o îmbrăcau: cutume, legi scrise), absolutismul pierde teren, puterile proprietarului fiind îngrădite între dispozițiile legilor.
În societatea modernă de astăzi, această teorie rămâne fără obiect, lucru motivat de un singur articol de lege, respectiv art. 16 alin 2: „Nimeni nu este mai presus de lege”. Cu alte cuvinte, într-un stat de drept, nimeni nu poate depăși prin manifestările sale juridice cadrul creat de lege. De altfel, teoria abuzului de drept este o aplicație practică și, în același timp, un corolar al acestui precept constituțional. Astfel, nu mai este nevoie a se sublinia faptul că proprietarul nu-și poate exercita dreptul decât în anumite limite, atâta timp cât orice drept nu poate fi exercitat decât în limitele legale.
Deci, dacă ne raportăm la absolutismul dreptului de proprietate, atunci vorbim de un absolutism legal. Așa cum sublinia un binecunoscut autor, „caracterul absolut al dreptului de proprietate nu are nimic nociv în el însuși, atâta vreme cât nu lezează prin exercițiul său pe titularul altui drept, dând naștere la un conflict de drepturi”.
Așadar, se poate vorbi despre absolut, ca și caracter al dreptului de proprietate, fără a confunda această noțiune cu cea de exercitare abuzivă a acestui drept, întrucât proprietarul își exercită dreptul său și prin luarea în considerare a drepturilor celorlalți.
În consecință, prin caracter absolut al dreptului de proprietate trebuie să se înțeleagă faptul că titularul acestuia are deplina putere (plena potestas), în a trage toate foloasele, de a avea toată utilitatea pe care poate să i-o confere și de a săvârși toate actele juridice și materiale ce i le dictează interesul său.
Strâns legată de caracterul absolut al dreptului de proprietate, care îl face opozabil erga omnes, este inviolabilitatea acestui drept, proclamată de art. 135 alin. (4) din Constituție, care statuează: „Proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii organice”.
Proprietatea are vocația de a fi recunoscută ca o libertate. Inviolabilitatea proprietății este o garanție a existenței democrației și statului de drept, și aceasta pentru că proprietatea particulară și legea sunt coordonatele majore ale oricărui sistem democratic.
Caracterul inviolabil presupune că proprietatea nu poate fi cedată prin forță (art. 481 C. civ.). Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate nu poate fi încălcat de nimeni, această interdicție impunându-se cu aceeași forță și statului, în ciuda celor două excepții: exproprierea pentru cauză de utilitate publică și exploatarea subsolului oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general.
Caracterul exclusiv
Încă de la Iustinian, se afirma că dreptul de proprietate conferă titularului său plena potestas, adică toate cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția. Aceasta reprezintă, ceea ce unii autori numesc, caracterul deplin al dreptului de proprietate, distinct de caracterul exclusiv.
Pentru majoritatea autorilor, faptul că dreptul de proprietate conferă titularului său plena in re potestas, adică toate prerogativele sale juridice, respectiv posesia, folosința și dispoziția, subliniază caracterul său exclusiv, menționat de art. 480 C. civ., care presupune că titularul dreptului de proprietate exercită singur, fără concursul altor persoane, atributele ce alcătuiesc conținutul juridic al dreptului său.
Deci, atributele conferite de dreptul de proprietate sunt independente de imixtiunea oricărei alte persoane, singura care le exercită fiind însuși proprietarul.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate exclude ideea ca, în afara proprietarului, concomitent, o altă persoană să aibă asupra aceluiași bun un drept de proprietate. Acesta nu exclude, însă, concurența drepturilor de proprietate asupra aceluiași bun ce aparțin unor titulari diferiți, sub forma dreptului de proprietate comună.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate semnifică, pe de o parte, faptul că asupra aceluiași bun nu pot coexista două drepturi de proprietate care să se suprapună, iar pe de altă parte, faptul că titularul dreptului de proprietate exercită singur, în deplinătatea lor, toate atributele ce alcătuiesc conținutul juridic al acestui drept, independent de orice alte persoane. Proprietarul este singurul care poate dispune de substanța obiectului dreptului său, putând-o consuma sau desființând-o fizic, cu excepția cazurilor când distrugerea bunului este interzisă prin lege.
Există însă puternice limitări ale exclusivității dreptului de proprietate. Astfel, în situația servituților pozitive legale sau judiciare, proprietarul este nevoit a abandona parțial din atributele posesiei și folosinței și, astfel, a le exercita împreună cu altă persoană. Astfel, art. 616 C. civ. recunoaște proprietarului al cărui fond nu are nici o ieșire la calea publică dreptul de a trece pe proprietatea vecinului. Același aspect este întâlnit și în situația restrângerilor aduse la folosirea unor bunuri, cum sunt, de exemplu, imobilele grevate de contracte de închiriere al căror termen este prorogat prin dispoziții legale.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este profund atenuat în cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate, când acesta fiind golit de o parte din conținutul său juridic, unele dintre atributele sale sunt exercitate de alte persoane decât proprietarul. Este însă o situație temporară, dreptul de proprietate tinzând să se reconstituie prin recuperarea elementelor dezmembrăminte, el fiind singurul drept care nu încetează.
Exclusivitatea este limitată și în cazul coproprietății, deoarece atributele dreptului de proprietate aparțin și se exercită cu privire la același lucru corporal de către mai multe persoane. Tot astfel se întâmplă în situația în care un bun frugifer se află în stăpânirea unui posesor de bună-credință, care, potrivit art. 485 C. civ., dobândește în proprietate fructele bunului. Fructele se cuvin proprietarului numai din momentul în care posesorul devine de rea-credință.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate decurge implicit din atributele pe care acesta le conferă proprietarului. Odată apropriat, un bun este propriu, nu comun; el aparține individual, exclusiv unuia singur. Excluderea oricărei alte persoane este reversul recunoașterii plenitudinii dreptului de proprietate.
Privită prin prisma exclusivității, proprietatea apare pentru titularul său ca un monopol. Ea semnifică faptul că terții nu au, în principiu, nici o parte din utilitatea lucrului care aparține altuia. Ei nu pot nici să-l întrebuințeze, nici să-l folosească, nici să dispună de el. Exclusivitatea operează nu numai față de terți, ci și față de stat.
Caracterul perpetuu
Dreptul de proprietate este caracterizat ca fiind un drept perpetuu pentru că nu are o durată limitată în timp. Aceasta înseamnă că, oricât de lung ar fi șirul transmisiunilor cu titlu oneros sau gratuit, prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, dreptul de proprietate se păstrează dacă și bunul ce formează obiectul lui își păstrează existența.
Așa cum afirma, cu puterea unui principiu, un autor francez, „dreptul de proprietate se perpetuează transmițându-se”. Cu alte cuvinte, „viața” dreptului de proprietate se prelungește prin transmiterea lui dintr-un patrimoniu în altul, de la o persoană la alta.
Depășind limitele biologice ale vieții umane, care este limitată în timp, prin transmiterea sa de la o persoană la alta, dreptul de proprietate se permanentizează. Deci, transmisiunea apare în această situație ca un corolar logic și practic al perpetuității dreptului de proprietate.
Așadar, dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp, ci durează atâta timp cât există bunul asupra căruia el se exercită, indiferent de patrimoniul în care se află bunul într-un anumit moment al existenței sale. Dreptul de proprietate ia sfârșit odată cu încetarea existenței obiectului său, fiindcă, de îndată ce bunul nu mai are o ființă fizică, dreptul este lipsit de obiect și el nu mai poate supraviețui.
Caracterul de perpetuitate al dreptului de proprietate nu înseamnă că un bun trebuie să aparțină aceluiași proprietar. Dimpotrivă, dreptul de proprietate poate trece din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia fără nici o modificare. În momentul în care proprietarul înstrăinează un bun, dreptul de proprietate se stinge în patrimoniul celui ce-l înstrăinează și renaște în patrimoniul dobânditorului, așa încât înstrăinarea transmite dreptul de proprietate fără să îl stingă sau, altfel spus, „dreptul de proprietate se perpetuează transmițându-se”.
În același timp, dreptul de proprietate nu este un drept viager, ci se transmite prin succesiune. Prprietatea nu se stinge la moartea titularului său, ci ea trece moștenitorilor pe care decujus i-a desemnat prin testament sau, în lipsa testamentului, celor pe care legea îi cheamă să-i succeadă. Astfel, transmiterea dreptului de proprietate este inevitabilă și obligatorie pentru cauză de moarte.
Transmisibilitatea este o trăsătură proprie numai dreptului de proprietate privată. Dreptul de proprietate publică, indiferent că poartă asupra unor bunuri imobile sau mobile, este inalienabil și prin urmare este netransmisibil.
Sunt însă și situații când unele bunuri proprietate privată pot fi scoase temporar din circuitul civil prin acordul de voință intervenit între proprietarul bunului și o altă persoană. Astfel, într-un contract părțile au posibilitatea de a stipula așa-numitele clauze de inalienabilitate, prin care proprietarului unui anumit bun îi este interzisă înstrăinarea și, uneori, chiar grevarea bunului în favoarea altei persoane.
Clauzele de inalienabilitae se găsec destul de rar în actele de înstrăinare cu titlu oneros. Ele pot fi întâlnite mai frecvent în contractele de ipotecă și în contractele de gaj fără deposedare în care se stipulează interdicția de înstrăinare și de grevare a bunului ipotecat sau gajat. În schimb, asemenea clauze pot fi regăsite în practică, în actele cu titlu graruit, adică în contractele de donație și testamente; donatorul sau, după caz, testatorul dispune de bunul său stipulând că persoana gratificată nu poate să-l înstrăineze.
Codul civil nu reglementează posibilitatea stipulării în actele juridice a clauzelor de inalienabilitate. De aceea, multă vreme jurisprudența a considerat că astfel de clauze sunt lovite de nulitate, deoarece prin ele se atenteză la principiul liberei circulații a bunurilor. Ulterior, s-a admis că aceste clauze pot fi valabile cu respectarea a două condiții: să fie justificate de un interes serios și legitim și inalienabilitatea să fie temporară.
Perpetuitatea dreptului de proprietate vizează, pe lângă durata nelimitată în timp a acestui drept, și faptul că dreptul de proprietate există independent de exercitarea lui. Ca aspect al dreptului său de dispoziție, proprietarul poate înceta temporar să exercite acte de stăpânire asupra bunului său. Oricât ar dura această încetare, dreptul de proprietate nu se stinge, el nefăcând obiectul prescripției extinctive. Altfel spus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, nu se poate pierde prin nefolosință.
O dovadă foarte clară a acestui principiu o oferă dreptul francez. Astfel, în Franța, cei care au fost exilați sau expuși la persecuții religioase și au fost obligați să se expatrieze, la reîntoarcerea descendenților lor – chiar după mai multe generații – acestora li s-a recunoscut dreptul de a revendica proprietățile.
Din moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, aceasta înseamnă că acțiunea în revendicare acordată proprietarului pentru a redobândi exercițiul dreptului său, este imprescriptibilă extintiv. Totuși, ea poate fi paralizată dacă o altă persoană invocă față de proprietar uzucapiunea.
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate cunoaște unele restricții ce izvorăsc fie din lege, fie din voința omului. Limitările rezultate din voința omului vizează părăsirea voluntară a lucrului, dar numai atunci când este vorba de un bun mobil, situație în care acesta devine un res nullius, iar dreptul de proprietate se stinge. Limitările de ordin legal au în vedere interesul public, cum ar fi: exproprierile, rechizițiile, confiscările.
Așadar, dreptul de proprietate este un drept perpetuu, nu se stinge prin neexercitare și are o durată nelimitată în timp, existând atâta timp cât subzistă bunul asupra căruia poartă. Este evident, că nu se poate vorbi despre perpetuitate în cazul bunurilor consumptibile, care prin folosință obișnuită își consumă substanța. A susține caracterul perpetuu al dreptului de proprietate asupra unor astfel de bunuri, ar fi un nonsens.
II.1.3. Formele dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate poate fi abordat din mai multe puncte de vedere. Astfel, structura dreptului de proprietate poate fi stabilită și evidențiată pornind de la următoarele criterii:
după subiectele dreptului de proprietate, se pot distinge:
dreptul de proprietate al persoanelor fizice;
dreptul de proprietate al persoanelor juridice.
după modurile de dobândire:
dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice și dreptul de proprietate dobândit prin fapte juridice;
dreptul de proprietate dobândit în raporturile dintre vii și dreptul de proprietate dobândit pentru cauză de moarte;
dreptul de proprietate originară, dobândit prin mijloace originare, și dreptul de proprietate derivată, dobândit prin acte juridice translative de proprietate.
după cum dreptul de proprietate este sau nu afectat de modalități, el poate fi:
drept de proprietate pur și simplu, care are ca titular exclusiv o singură persoană asupra unuia și aceluiași bun și este dobândit de către proprietarul actual în mod sigur și ireversibil;
drept de proprietate afectat de modalități, care poate fi drept de proprietate comună, drept de proprietate rezolubilă sau revocabilă și drept de proprietate anulabilă.
după regimul său juridic, dreptul de proprietate se prezintă sub două forme:
dreptul de proprietate publică;
dreptul de proprietate privată.
Aceste două forme ale dreptului de proprietate sunt consacrate expres în art. 135 alin. 1 din Constituție, unde se prevede: „Proprietatea este publică sau privată”.
II.1.4. Modurile generale de dobândire a drepturilor reale
În dreptul roman cea mai cunoscută clasificare a modurilor de dobândire a proprietății, expusă pentru prima oară de Gaius și consacrată de Institutele lui Iustinian, este clasificarea în moduri de dobândire a proprietății după dreptul natural sau al ginților (ocupațiunea, tradițiunea, accesiunea, specificația) și moduri de dobândire după dreptul civil (in iure cesio, mancipațiunea, uzucapiunea, advindicatio și legea). Tot romană este și clasificarea în moduri de dobândire (per singulas res) și moduri de dobândire universale (per universitatem) care se păstrează și astăzi.
În prezent, modurile de dobândire a proprietății pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) După întinderea dobândirii, modurile de dobândire a dreptului de proprietate sunt:
– moduri de dobândire universale sau cu titlu universal, când dobânditorul primește întreaga universalitate sau o parte (fracțiune) din universalitatea patrimoniului unei persoane. Așa sunt: succesiunea legală, legatul universal ori cu titlu universal;
– moduri de dobândire cu titlu particular, când dobânditorul primește unul sau mai multe bunuri individual-determinate. Așa sunt: contractele translative de proprietate, legatele cu titlu particular, tradițiunea, hotărârea judecătorească, accesiunea, uzucapiunea.
După momentul în care operează transmisiunea, modurile de dobândire a proprietății se clasifică în:
– moduri de dobândire între vii (inter vivos), care își produc efectele în timpul vieții autorului, așa cum este contractul translativ de proprietate;
– moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa) care își produc efectele la încetarea din viață a autorului ( succesiunea legală, legatele).
b) După caracterul transmisiunii, adică în funcție de scopul urmărit de autor, modurile de dobândire a proprietății se clasifică în:
– moduri de dobândire cu titlu oneros, când autorul transmite dreptul de proprietate cu condiția primirii unui echivalent din partea dobânditorului, așa cum se întâmplă în cazul contractelor cu titlu oneros;
– moduri de dobândire cu titlu gratuit, când autorul transmite dreptul de proprietate fără să aștepte primirea unui echivalent, așa cum sunt donația, succesiunea legală sau testamentară.
c) După situația juridică a bunului în momentul dobândirii, există:
– moduri originare de dobândire, reprezentând acele mijloace juridice de dobândire a dreptului de proprietate care nu implică o transmitere juridică a sa de la o persoană la alta, dreptul născându-se direct în patrimoniul titularului. Fac parte din această categorie: uzucapiunea, ocupațiunea și accesiunea;
– moduri de dobândire derivate, reprezentând mijloacele juridice de dobândire a dreptului de proprietate care implică transmiterea dreptului de la o persoană la alta. Fac parte din această categorie: convenția, succesiunea legală sau testamentul.
II.1.5. Apărarea dreptului de proprietate
Apărarea dreptului de proprietate este una dintre propblemele importante ce preocupă știința juridică din țara noastră, precum și practica instanțelor judecătorești. Fiind unul dintre drepturile fundamentale ce aparține persoanelor fizice și juridice, dreptul de proprietate este apărat printr-o multitudine de mijloace juridice.
Apărarea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale principale se realizează, direct sau indirect printr-o diversitate de mijloace juridice, reglementate de normele mai multor ramuri de drept: dreptul civil și dreptul procesual civil, dreptul penal și dreptul procesual penal, dreptul administrativ, dreptul comercial, dreptul muncii.
De regulă, apărarea drepturilor reale prin alte mijloace juridice decât acelea de drept civil și de drept procesual civil se realizează de manieră indirectă. Prin instituțiile și normele juridice respective se urmărește, în principal realizarea altor scopuri și numai implicit ele au ca efect apărarea dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale.
Mijloacele de drept civil prin care se apără dreptul de proprietate sau alt drept real principal constau în totalitatea acțiunilor în justiție prin care titularul dreptului solicită instanțelor de judecată să pronunțe hotărâri în scopul înlăturării oricărei atingeri sau încălcări a dreptului său.
În literatura juridică, aceste mijloace juridice au fost grupate în două mari categorii: indirecte sau nespecifice și directe sau specifice.
Mijloacele juridice indirecte sau nespecifice sunt acele acțiuni în justiție care se întemeiază direct și nemijlocit pe drepturi de creanță, în scopul realizării lor. Însă, drepturile de creanță se nasc și se realizează în strânsă legătură cu dreptul de proprietate care constituie „coloana vertebrală” a patrimoniului oricărei persoane. De aceea, de cele mai multe ori, prin promovarea acestor acțiuni, se înlătură, indirect, atingerile aduse însuși dreptului de proprietate al reclamantului. Ele sunt mijloace indirecte sau nespecifice, deoarece nu se întemeiază direct pe dreptul de proprietate sau alt drept real. Se includ în această categorie: acțiunile în executarea contractelor civile sau comerciale, acțiunea în răspundere contractuală, acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, acțiunea în restituirea plății nedatorate.
Mijloacele juridice directe sau specifice de apărare a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale constau în totalitatea acțiunilor, așa-zisele acțiuni reale, care se întemeiază direct și nemijlocit pe un drept real sau pe faptul posesiei unui imobil. Aceste acțiuni sunt de două feluri: acțiuni petitorii și acțiuni posesorii.
Acțiunile petitorii sunt acele acțiuni prin care se solicită instanței de judecată să stabilească în mod direct că reclamantul este titulatul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra unui bun. Redobândirea posesiei bunului asupra căruia poartă acel drept real este doar un efect accesoriu al admiterii acțiunii petitorii. Sunt acțiuni petitorii: acțiunea în revendicare, acțiunea în prestație tabulară, acțiunea în grănițuire, acțiunea negatorie și acțiunea confesorie. Privind însuși fondul dreptului, acțiunile petitorii aparțin exclusiv titularului dreptului real încălcat sau contestat.
Acțiunile posesorii sunt acele acțiuni prin care se urmărește apărarea posesiei ca simplă stare de fapt, împotriva oricărei tulburări, fie pentru a o menține, fie pentru a o redobândi când a fost pierdută. Așadar, acțiunile posesorii se deosebesc de cele petitorii, deoarece prin ele se apără doar posesia ca stare de fapt, fără a se pune în discuție existența unui drept real asupra imobilului respectiv. Ele sunt întotdeuna acțiuni imobiliare.
Acțiunile posesorii prezintă avantajul că reclamantul nu trebuie să dovedească dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar faptul posesiei. Totuși, întrucât de cele mai multe ori posesorul este și proprietarul bunului, prin redobândirea posesiei ca efect al admiterii acțiunii posesorii, se apără însuși dreptul de proprietate. Pe de altă parte, proprietarul care a pierdut o acțiune posesorie are posibilitatea de a promova ulterior o acțiune petitorie. Exercitarea unei acțiunii petitorii, în care se analizează însuși fondul dreptului, împiedică însă introducerea unei acțiuni posesorii.
II.1.5.1. Acțiunea în revendicare
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „revendicare” exprimă o acțiune al cărei obiect este reclamarea unui drept sau a unui bun cuvenit revendicantului și deținut de o altă persoană (sau contestat) din diferite motive.
Înțelesul juridic al cuvântului de „revendicare”, deși se apropie în mare măsură de conceptul general etimologic, este deosebit de acesta, întrucât instituția juridică a revendicării este destinată apărării numai a anumitor drepturi subiective, respectiv a celor cu caracter real.
Codul civil evocă acțiunea în revendicare, fără să o definească, în cuprinsul art. 1909 alin. 2, dispunând că acela care a pierdut sau i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de 3 ani din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat.
În practica judiciară, s-a admis că revendicarea este acțiunea reală prin care proprietarul care nu mai are posesia bunului, cere, în temeiul dreptului său de proprietate, restituirea acestuia de la persoana ce îl deține fără drept. Această definiție apare, într-o formulare sintetică, într-o decizie a instanței noastre supreme, în care se arată că revendicarea este „acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar.
Unii autori au considerat că această definiție nu este riguros exactă, întrucât omite faptul că acțiunea în revendicare poate fi exercitată și împotriva detentorului precar, creditorul având opțiune între utilizarea acestei acțiuni sau a unei acțiuni derivate din contract.
În doctrină, acțiunea în revendicare a fost definită ca acea acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.
Așadar, se poate spune că revendicarea este o acțiune reală întemeiată pe dreptul de proprietate, prin care se cere predarea posesiei unui bun de către cel ce se pretinde proprietarul acestuia.
Din definiția dată noțiunii de revendicare se desprind o serie de trăsături ce caracterizează această acțiune. Astfel, acțiunea în revendicare prezintă următoarele caractere juridice: reală, petitorie și imprescriptibilă.
A. Acțiunea în revendicare este o acțiune reală
Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, deoarece poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate. Acest caracter se explică prin aceea că ea însoțește, apără și se întemeiază direct și nemijlocit pe dreptul de proprietate, drept care este opozabil tuturor.
Acțiunea în revendicare se deosebește, astfel, de acțiunile personale care se întemeiază pe drepturi de creanță și deci sunt admisibile doar împotriva debitorului, care este o persoană determinată întotdeauna în momentul nașterii raportului obligațional.
Caracterul real al acțiunii în revendicare subzistă atâta timp cât există și posibilitatea ca bunul revendicat să fie readus în patrimoniul revendicantului. Dacă însă bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț ce a dobândit în mod irevocabil proprietatea lui, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de despăgubiri și astfel acțiunea însăși devine personală.
B. Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie
Acțiunea în revendicare are un caracter petitoriu, întrucât în cadrul ei este pusă în discuție însăși existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului. Reclamantul va trebui astfel să facă dovada dreptului său de proprietate, drept care constituie temeiul juridic al acestei acțiuni.
Prin acest caracter, acțiunea în revendicare se deosebește de acțiunile posesorii al căror scop constă în păstrarea sau obținerea restituirii posesiei bunului ca simplă stare de fapt, fără a pune în discuție existența dreptului de proprietate sau a altui drept real al reclamantului. Scopul acțiunii în revendicare constă în stabilirea dreptului de proprietate, dobândirea posesiei fiind numai o consecință a recunoașterii dreptului de proprietate, adică un efect al acestei acțiuni petitorii.
C. Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă
Acțiunea în revendicare este, în principiu imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Perpetuitatea dreptului de proprietate este cea care atrage și imprescriptibilitatea acțiunii care îl apără. Astfel, oricât timp nu ar fi exercitată, această acțiune nu se stinge, decât odată cu stingerea însuși a dreptului de proprietate pe care îl însoțește și îl apără. Stingerea dreptului de proprietate are loc numai în ipoteza în care o altă persoană l-a dobândit prin uzucapiune sau, după caz, prin posesie de bună-credință. În aceste situații, acțiunea în revendicare este paralizată, este ineficientă.
Referitor la caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, inițial, practica judiciară a decis că, atunci când revendicantul este o persoană fizică sau o persoană juridică de drept privat, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă dacă obiectul ei este un imobil și prescriptibilă prin 30 de ani dacă are ca obiect un bun mobil corporal atunci când nu operează dispozițiile art. 1909 C. civ.
În literatura de specialitate această soluție a fost criticată motivat de faptul că, pe de o parte, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, oricare ar fi natura bunului revendicat și, pe de altă parte, pentru că majoritatea bunurilor ce se află în patrimoniul unei persoane fizice sunt mobile între care pot fi și obiecte de mare preț, ar fi inechitabil ca hoțul să poată dobândi după expirarea a 30 de ani un drept de proprietate irefragabil, rezultat dintr-o faptă infracțională.
Ulterior, instanța supremă a decis că, indiferent dacă se revendică un bun imobil sau un bun mobil, dreptul la acțiune este imprescriptibil, pentru că proprietatea nu se stinge prin neuz.
Caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare ține de natura și nu de esența acțiunii în revendicare. În unele situații excepționale revendicarea este prescriptibilă. Astfel, potrivit art. 520 C. proc. civ., în cazul vânzării la licitație publică a unui imobil supus urmăririi silite, acel bun nu poate fi revendicat decât în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 498 C. civ., în materia avulsiunii, revendicarea porțiunii de pământ smulsă prin forța apelor din terenul unui proprietar și alipită la terenul ce aparține altuia, poate fi revendicată numai în termen de un an, iar potrivit art 1909 alin 2 C. civ., acțiunea în revendicarea bunurilor pierdute sau furate, aflate în posesia unui dobânditor de bună-credință, se prescrie în termen de 3 ani.
Potrivit unei opinii, acțiunea în revendicarea unui bun mobil este prescriptibilă extinctiv după trecerea a 3 ani sau a 30 de ani, după cum posesorul pârât este de bună sau de rea-credință. Există, deci, opinii contradictorii privind prescriptibilitatea revendicării mobiliare.
II.1.5.2. Acțiunea în grănițuire
Potrivit art. 584 C. civ., „orice proprietar poate obliga pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite de a sa; cheltuielile grănițiuirii se vor face pe jumătate”.
Grănițuirea ca atare nu trebuie confundată cu acțiunea în grănițuire.
Grănițuirea reprezintă o operațiune de delimitare prin semne exterioare a două proprietăți vecine, ce aparțin unor titulari diferiți. Dacă între aceștia nu există conflict ea este o simplă operațiune materială realizată prin acordul părților.
În caz de conflict însă, prin acțiunea în grănițuire se urmărește determinarea, prin hotărâre judecătorească a limitelor dintre proprietăți și stabilirea traseului real pe care trebuie să-l urmeze titularul .
În literatura juridică și în practica judecătorească, s-a arătat că grănițuirea, în raport cu titularii dreptului real asupra celor două fonduri, este, pe de o parte, o obligație reală de a face (propter rem), iar, pe de altă parte, privită exclusiv din punct de vedere al celui care o solicită, este un atribut al dreptului real.
Chiar dacă art. 584 C. civ. este situat în materia servituților, fiind subsumat servituților naturale, nu este vorba de o servitute, deoarece în această situație nu există o sarcină impusă unui fond în folosul altui fond, nefiind astfel în prezența unui fond dominant și a unui fond aservit.
Acțiunea în grănițuire este acea acțiune prin care reclamantul pretinde ca, în contradictoriu cu pârâtul, instanța să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două fonduri învecinate.
II.1.5.3. Alte acțiuni reale
1. ENUMERARE
Pe lângă acțiunea în revendicare, indubitabil cea mai importantă acțiune în justiție prin care este apărat dreptul de proprietate, dreptul civil român admite existența altor acțiuni reale de care poate dispune fie titularul dreptului de proprietate, cum este acțiunea negatorie, fie titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, cum este acțiunea confesorie.
2. ACȚIUNEA NEGATORIE
Acțiunea negatorie reprezintă a cea acțiune reală prin care titularul dreptului de proprietate asupra unui bun cere instanței de judecată să stabilească prin hotărârea sa că pârâtul din acțiune nu este titularul unui drept real, dezmembrământ al proprietății – uzufruct, uz, abitație, servitute, superficie – asupra bunului său și să-l oblige la încetarea exercițiului nelegitm al unuia dintre aceste drepturi.
Așadar, în cazul acțiunii negatorii, conflictul apare între titularul dreptului de proprietate asupra unui bun și cel care pretinde că este îndreptățit să exercite prerogativele ce țin de un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra aceluiași bun.
Pare paradoxal, dar pârâtul nu neagă dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului respectiv, ci doar susține că el este titularul altui drept real asupra bunului. La rândul său, proprietarul nu are interes să intenteze o acțiune în revendicare cu toate dificultățile pe care aceasta le presupune, căci acest drept nu-i este negat de către adversarul său. Dimpotrivă, proprietarul neagă dreptul pretins de pârât, pe calea acțiunii negatorii.
Dat fiind obiectul ei, acțiunea este imprescriptibilă extinctiv, dar prescriptibilă achizitiv, căci pârâtul poate invoca dobândirea dreptului său, dezmembrământ al proprietății, prin uzucapiune, dacă aceasta este compatibilă cu dreptul în discuție.
3. ACȚIUNEA CONFESORIE
Acțiunea confesorie are ca obiect recunoașterea de către pârât a existenței unui drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate, asupra unui bun proprietatea altei persoane și obligarea pârâtului la respectarea acestui drept. Acțiunea confesorie este asemănătoare acțiunii în revendicare prin aceea că ea tinde la recunoașterea unui drept subiectiv, dar nu de proprietate, ci a unuia din dezmembrămintele sale. De aceea, ea poate fi intentată și împotriva proprietarului bunului.
Acțiunea confesorie, spre deosebire de acțiunea în revendicare, este prescriptibilă în termenul general de prescripție pentru drepturile reale, de 30 de ani, căci, potrivit art. 557 C. civ., dreptul de uzufruct se stinge prin neexercitarea lui timp de 30 de ani, ceea ce înseamnă că în același termen se stinge și acțiunea prin care el este apărat. Același lucru se poate spune și despre dreptul de uz și de abitație cărora li se aplică dispozițiile din materia uzufructului (art. 565 C. civ.), cât și despre dreptul de servitute care, în temeiul art. 639 C. civ., se stinge prin neexercitarea lui timp de 30 de ani.
CAPITOLUL III
DREPT COMPARAT
Considerând dreptul comparat nu ca o disciplină științifică de sine stătătoare, ci ca o metodă de cercetare, este legitim să ne întrebăm în ce patrimoniu vor intra rezultatele comparației, ce disciplină științifică va fi îmbogățită.
Amploarea pe care au luat-o cercetările de drept comparat îndeosebi în cea de-a doua jumătate a secolului, stimulată de marele număr de reuniuni internaționale dedicate unor studii de drept comparat aplicat, au îmbogățit substanțial patrimoniul de cunoștințe în acest domeniu. Se poate afirma că cele mai profilate au fost dreptul comercial, dreptul civil, inclusiv cel de familie și dreptul financiar-bancar, cu alte cuvinte ramurile de drept cele mai afectate de dezvoltarea schimburilor economice și circulației persoanelor.
Nu trebuie însă să neglijăm nici rezultatele obținute în alte materii, cum ar fi dreptul administrativ (în anumite domenii), dreptul penal și cel procesual penal, în general dreptul public.
Au apărut în felul acesta adevărate dubluri ale ramurilor de drept național. Dreptului civil național i se alătură un drept civil comparat. Tot astfel în cazul dreptului comercial, financiar-bancar etc.
O altă disciplină cu un pronunțat caracter de tehnicitate, mai mare poate decât al dreptului comercial, este dreptul procesual civil.
Caracterul pronunțat tehnic al procedurii civile – scrie în acest sens Mariana Gheciu – pare a recomanda această disciplină ca fiind ramura în care cercetarea comparativă ar fi cea mai lesne de realizat.
În fiecare dintre ramurile științei juridice se poate aplica metoda comparativă, iar aplicarea metodei comparative nu afectează natura disciplinei.
S-a mai susținut că este necesar să se accepte cele trei curente esențiale și să se pună capăt controverselor legate de acest subiect.
1. Primul curent afirmă că discuțiile controversate legate de natura științei dreptului comparat are numai un interes academic și nu merită să se mai scrie despre acest subiect. Conform unor autori, cum ar fi: Mc Dougal, Schmitthoff ș.a., problema dilemei privind natura dreptului comparat nu prezintă importanța necesară pentru a mai prelungi eforturile de a lămuri acest aspect. Astfel, Mc Dougal precizează că dreptul comparat este numai o metodă de cercetare și nimic mai mult, iar Schmitthoff precizează că știința dreptului comparat este o ramură a dreptului, dar nu se pot delimita net noțiuni cum ar fi „metodă" și „știință".
La rândul său Gutteridge afirmă că interesul problemei privind natura dreptului comparat este pur teoretică și în toate privințele importanța clarificării ei este îndoielnică.
David are aceeași convingere privind problematica stabilirii caracterului dreptului comparat ca știință sau metodă, susținând că pe cei ce dispută această dilemă îi despart chestiuni de terminologie.
2. Un al doilea curent înglobează teoriile potrivit cărora dreptul comparat nu este decât o metodă de cercetare. O asemenea concluzie a fost acceptată, în ultima perioadă de timp, de către tot mai mulți specialiști în studiul dreptului comparat.
3, Un al treilea punct de vedere consideră că dreptul comparat este numai o disciplină autonomă. Această concepție a constituit punctul de vedere al majorității teoreticienilor disciplinei dreptului comparat, la începutul secolului al XX-lea, dar, progresiv, concepția a pierdut mulți dintre adepții săi.
Jacques Lambert consideră controversa privind caracterul dreptului comparat ca lipsită de însemnătate și depășită în timpurile noastre.
În concluzie, așa cum apreciază cea mai mare parte a comparatiștilor, considerăm că dreptul comparat întrunește cerințele unei metode, reprezintă un ansamblu de procedee prin care se realizează compararea normelor juridice din sisteme diferite.
Dreptul comparat are un obiect și un scop propriu, constituie o metodă cu caracter preponderent de cercetare a diferitelor sisteme de drept și a instituțiilor care le deservește, dar nu are propriul său cadru juridic pe care să-1 reglementeze.
Regulile comparației folosite de dreptul comparativ sunt:
1. Se vor compara numai regulile ce se impun a fi comparate și nu întregul sistem de drept al unui stat față de sistemul de drept al altui stat.
2. Cercetarea unei instituții dintr-un sistem de drept se va face luându-se în considerare toate izvoarele de drept dintr-un anumit sistem juridic. Altfel nu se va putea obține o înțelegere corespunzătoare a instituției studiate.
Dreptul este definit ca ansamblul regulilor de conduită, instituite sau sancționate de stat, reguli ce exprimă voința poporului ridicată la rang de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie și, în ultimă instanță, prin forța coercitivă a statului.
Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal etc.
Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituțional, care prin normele sale consacră și ocrotește cele mai importante valori economice, sociale și politice.
În procesul apariției și dezvoltării dreptului, ca unul din principalele mijloace de realizare a intereselor și voinței guvernanților, ramura dreptului constituțional se cristalizează mult mai târziu, și anume o dată cu apariția primelor constituții scrise din lume, o dată cu apariția constituției în sensul modern al termenului. Este știut că înaintea sfârșitului secolului al XVIII-lea nu existau constituții, iar guvernanții se supuneau foarte rar unor reguli de drept. Dreptul constituțional este deci o prezență mult mai târzie în sistemul de drept, neavând vechimea dreptului civil, penal etc.
De aceea, și conceptul clasic de drept constituțional se formează mult mai târziu, el fiind de origine italiană, dar format sub impulsul ideilor franceze.
Prima catedră expres denumită „drept constituțional” s-a creat la Ferrara, Italia, în 1797, fiind încredințată lui Giuseppe Campagnoni di Luzo. În Franța, prima catedră de drept constituțional s-a creat în 1834, la Paris, iar cel care preda dreptul constituțional era Pellegrino Rossi, tot un italian. Noțiunea de drept constituțional se răspândește cu timpul și în alte țări. În unele state precum Austria, Germania și Rusia, această disciplină (și implicit ramura de drept) este răspândită și cunoscută sub denumirea de drept de stat.
Din examinarea diferitelor definiții ale dreptului constituțional, se poate trage concluzia că normele pe care acesta le cuprinde reglementează organizarea politică a statului, structura, funcționarea și raporturile dintre puterile publice, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățeanului. Definițiile date au elemente comune, dar și unele nuanțe specifice. În acest sens trebuie să observăm că unele definiții includ drepturile și libertățile omului și cetățeanului, altele nu.
În explicarea noțiunii dreptului constituțional trebuie să plecăm de la necesitatea de a identifica – pe baza unui criteriu științific –, în totalitatea normelor dreptului, acele norme care formează ramura dreptului constituțional.
Vom observa astfel că dacă toate normele dreptului reglementează relații sociale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării statale a puterii, normele dreptului constituțional reglementează relațiile fundamentale ce apar în acest proces.
Ținând seama de aceste valențe ale dreptului constituțional, putem spune că dreptul constituțional este ramura principală a a sistemului de drept, alcătuită din totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile sociale fundamentale ce iau naștere în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii în stat.
Sunt identificate și exprimate aici atât genul proxim, cât și diferența specifică, precum și obiectul de reglementare.
Dreptul constituțional român este o noțiune utilizată pentru a desemna un ansamblu de norme juridice care se deosebesc de cele care aparțin altor ramuri ale dreptului, cum sunt dreptul civil, dreptul administrativ etc., prin obiectul lor specific. Noțiunea de drept administrativ desemnează însă și o anumită disciplină științifică.
Sistemul dreptului constituțional românesc cuprinde următoarele categorii de norme care stabilesc: esența, tipul și forma statului; titularul puterilor, bazele puterilor și bazele organizării puterilor în stat; drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale; formarea, organizarea, funcționarea, competența și actele organelor statului; însemnele României; intrarea în vigoare și modificarea Constituției.
Pe parcursul timpului, instituția drepturilor omului a cunoscut un laborios – dar si îndelungat – proces de cristalizare, înfățișându-se în zilele noastre ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică internă, cât si de cea internațională. Reflectând un anumit standard, deja câștigat, de protecție internațională a drepturilor si libertăților ce aparțin oricăror ființe umane, ea definește si însumează un ansamblu de drepturi, libertăți si obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra si promova aceste drepturi, precum si ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea acestor drepturi si libertăți, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate. Cuprinzând principii, mecanisme, proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar si de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar si o instituție de drept internațional ce prefigurează trăsăturile unui principiu juridic ce se aplică direct în relațiile dintre statele suverane.
Referindu-ne la catalogul drepturilor omului, vom vedea cu ușurință că o examinare comparativă a prevederilor înscrise în diverse constituții relevă acceptarea generală a unui număr de drepturi consacrate de documentele internaționale, care se regăsesc în formulări mai mult sau mai puțin apropiate în toate constituțiile examinate în cuprinsul prezentei lucrări. Remarcăm astfel egalitatea cetățenilor fără nici un fel de discriminare, dreptul la viață, prezumția de nevinovăție, libertatea cuvântului, a întrunirilor, libertățile electorale s.a.
În legătură cu drepturile omului si reglementările lor în diverse constituții mai trebuie semnalat că mijloacele practice prin care se asigură respectul acestor drepturi sunt extrem de diverse și uneori se deosebesc de la un stat la altul. Aproape toate constituțiile lumii garantează dreptul persoanelor care au fost prejudiciate în drepturile lor să se adreseze justiției.
O examinare comparativă a problemelor ce privesc drepturile constituționale și modul în care ele se regăsesc în diferite constituții mai atestă faptul că unele constituții – mai ales cele mai recente – sunt favorabile unor probleme noi. Așa cum se cunoaște, în ultimul deceniu s-au ridicat foarte multe aspecte noi în legătură cu protecția persoanelor aparținând minorităților naționale, a etnicilor aparținând țării respective dar trăind în străinătate, drepturile minorităților sexuale, transplantul de organe, ș.a.
În România, prin modificările aduse Codului de procedură civilă, deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului constituie temeiul introducerii unor recursuri în anulare de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, tocmai în scopul asigurării confirmării acelor hotărâri judecătorești pe care Curtea Europeană le-a considerat neconforme cu prevederile Convenției Europene.
Se vădește, de altfel, tot mai mult – în special în țările europene – procesul de apropiere tot mai puternică între Dreptul constituțional si Dreptul internațional public, firesc în condițiile unei societăți în care omul și drepturile sale au devenit un element central al preocupărilor nu numai ale factorilor politici, dar și însăși rațiunea pe care se întemeiază orice sistem legislativ democratic.
Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituțional, care prin normele sale consacră și ocrotește cele mai importante valori economice, sociale și politice.
Din examinarea diferitelor definiții ale dreptului constituțional, se poate trage concluzia că normele pe care acesta le cuprinde reglementează organizarea politică a statului, structura, funcționarea și raporturile dintre puterile publice, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățeanului. Definițiile date au elemente comune, dar și unele nuanțe specifice. În acest sens trebuie să observăm că unele definiții includ drepturile și libertățile omului și cetățeanului, altele nu. Apoi, asemenea nuanțări rezultă din înțelesul diferit ce se dă unor noțiuni, aceasta având ca efect restrângerea sau, dimpotrivă, extinderea sferei dreptului constituțional. Reținem în acest sens că unii consideră că dreptul constituțional reglementează relațiile sociale ce apar în procesul organizării și exercitări puterii, alții că organizarea puterii se cuprinde în exercitarea puterii, în timp ce alți autori susțin că relațiile sociale reglementate de dreptul constituțional sunt cele care apar în înfăptuirea puterii. Dacă unele definiții se mărginesc la prezentarea elementelor definitorii generale, altele cuprind și enumerări de instituții ale dreptului constituțional. De asemenea, unele definiții exprimă ideea că anumite norme ale dreptului constituțional nu ar fi veritabile norme juridice deoarece nu ar cuprinde sancțiuni pentru încălcare lor.
Dreptul constituțional român este o noțiune utilizată pentru a desemna un ansamblu de norme juridice care se deosebesc de cele care aparțin altor ramuri ale dreptului, cum sunt dreptul civil, dreptul administrativ etc., prin obiectul lor specific. Noțiunea de drept administrativ desemnează însă și o anumită disciplină științifică.
Știința dreptului constituțional sistematizează cunoștințele despre puterile în stat, cercetate în complexitatea cauzelor, condițiilor, modalităților de manifestare, finalității și legăturilor sale cu alte fenomene. Dreptul constituțional ca știință nu este altceva, în fond, decât un ansamblu de cunoștințe despre normele juridice care reglementează relațiile sociale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterilor în stat.
La baza științei dreptului constituțional se află teoria științifică, verificată în practică, a separației puterilor în stat: puterea legislativă, puterea judecătorească și puterea executivă, egale ca importanță.
Sistemul dreptului constituțional românesc cuprinde următoarele categorii de norme care stabilesc: esența, tipul și forma statului; titularul puterilor, bazele puterilor și bazele organizării puterilor în stat; drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale; formarea, organizarea, funcționarea, competența și actele organelor statului; însemnele României; intrarea în vigoare și modificarea Constituției.
Un alt izvor de drept constituțional este tratatul internațional. Pentru ca un tratat de drept internațional să fie izvor al dreptului constituțional, el trebuie să fie ratificat conform dispozițiilor constituționale și să cuprindă reglementări ale relațiilor specifice dreptului constituțional. De asemenea, tratatul să fie licit, căci numai tratatele licite sunt izvoare de drept. Ca exemple sunt convențiile încheiate cu alte state privind reglementarea cetățeniei, precum și tratatele în domeniul drepturilor și libertăților cetățenești (pactele și convențiile privitoare la drepturile omului).
Trebuie să adăugăm că noțiunea dreptului constituțional nu trebuie confundată cu noțiunea de constituție. Constituția este o parte a dreptului constituțional, e drept cea mai importantă, dar drept constituțional există chiar și acolo unde nu există constituție, sfera sa normativă fiind, firesc, mult mai largă decât cea a constituției.
Sistemul dreptului român, deși unitar, cunoaște o grupare a normelor sale pe ramuri de drept. Totodată, deoarece orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale componente, și sistemul de drept cunoaște o asemenea ierarhizare a ramurilor pe care le cuprinde.
Să precizăm că în cadrul sistemului dreptului constituțional normele sunt grupate pe instituții juridice, gruparea fiind dată chiar de Constituția României, iar ordinea în care normele sunt așezate răspunde importanței valorilor ocrotite prin dreptul constituțional, precum și exigențelor de tehnică legislativă.
Sistemul dreptului constituțional românesc cuprinde următoarele categorii de norme care stabilesc: esența, tipul și forma statului; titularul puterilor, bazele puterilor și bazele organizării puterilor în stat; drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale; formarea, organizarea, funcționarea, competența și actele organelor statului; însemnele României; intrarea în vigoare și modificarea Constituției.
Plecând de la ideea că dreptul constituțional ca ramură a dreptului îndeplinește trăsăturile privind esența, mijloacele de realizare și finalitatea, comune întregului sistem de drept – ceea ce, de altfel, asigură integrarea sa în acest sistem – se impune să stabilim ce loc ocupă el în sistemul dreptului românesc. Pentru realizarea acestui lucru este necesar a fi cercetate cel puțin două aspecte, și anume: importanța relațiilor sociale reglementate prin dreptul constituțional, precum și valoarea formelor juridice prin care voința guvernanților, de apărare a acestor relații sociale, devine drept (izvoare de drept).
Cât privește cel dintâi aspect, normele de drept constituțional reglementează cele mai importante raporturi sociale, adică acele relații fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii. Este incontestabil că relațiile sociale privind instaurarea și menținerea puterii prezintă cea mai mare importanță pentru popor, căci cucerirea puterii este scopul oricărei revoluții.
Ceea ce face ca între diferitele norme juridice aplicabile pe teritoriul țării noastre – și aici trecem la cel de-al doilea aspect cercetat – să existe o ierarhie în raport cu forța juridică este faptul că, potrivit Constituției noastre, anumite norme juridice trebuie să fie conforme cu alte norme juridice. Este firesc, deci, să se considere că acele norme juridice care trebuie să fie conforme cu altele au o forță juridică inferioară acestora din urmă.
Cercetarea acestor două aspecte duce la concluzia că dreptul constituțional este ramura principală în sistemul de drept. Această trăsătură a dreptului constituțional duce la două consecințe în ce privește întregul drept.
O primă consecință este urmarea faptului că dreptul consti-tuțional conține norme elaborate în cadrul activității de realizare a puterii de stat care este o activitate de conducere, dar de conducere la nivel superior a tuturor activităților de conducere. Constituția, ca izvorul principal al dreptului constituțional, este în același timp și izvor principal pentru întregul drept, cuprinzând reglementări de cea mai mare generalitate, care privesc activitatea de instaurare, menținere și exercitare statală a puterii, în toată complexitatea ei.
Constituția conține, printre altele, reglementări privind proprietatea, organele executive și organele judecătorești. Relațiile sociale din aceste domenii sunt apoi detaliat reglementate prin normele dreptului civil, dreptului comercial, organizării judecă-torești. La o analiză profundă a corelației dintre constituție și ramurile dreptului, vom constata că orice ramură de drept își găsește fundamentul juridic în normele din constituție. De aici reiese regula conformității normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu reglementările de mare generalitate cuprinse în Constituție.
Această regulă are drept consecință, edificatoare pentru stabilirea locului dreptului constituțional, faptul că o modificare intervenită în dreptul constituțional impune modificări corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri de drept care conțin reglementări ale acelorași relații sociale.
Dacă modificările ce se impun în celelalte ramuri de drept ca urmare a modificărilor normelor constituționale corespondente se fac direct în virtutea textului constituțional sau prin intermediul altor norme juridice, aceasta depinde de faptul dacă normele constituționale sunt de aplicație mijlocită sau nemijocită. În orice caz însă, modificarea normelor din ramurile de drept este obligatorie atunci când principiile constituționale ce constituie fundamentul lor juridic se modifică.
Pe o treaptă inferioară, care, în ierarhia normelor juridice, urmează imediat după Constituție, se găsesc legile ordinare, normele acestora din urmă având o forță juridică inferioară Constituției, și apoi alte acte cu caracter normativ, cum ar fi hotărârile Guvernului, ale consiliilor județene, instrucțiuni ale miniștrilor etc.
În orice caz, repetăm, modificarea normelor din ramurile de drept este obligatorie atunci când principiile constituționale ce constituie fundamentul lor juridic se modifică.
O altă problemă în stabilirea obiectului dreptului constituțional este ridicată de întrebarea dacă toate normele din Constituție sunt norme de drept constituțional sau nu.
S-a exprimat opinia potrivit căreia Constituția ar cuprinde, în afara normelor de drept constituțional, și norme de drept civil, drept administrativ etc. În această opinie, folosindu-se criteriul obiectului pentru delimitarea ramurilor de drept, se consideră că normele din Constituție privitoare la proprietate sunt norme de drept civil, că acelea privitoare la administrația de stat sunt norme de drept admi-nistrativ etc., deoarece relațiile reglementate sunt relații specifice ramurilor de drept indicate.
Majoritatea juriștilor – îndeosebi specialiști în dreptul constituțional – consideră, și pe bună dreptate, că toate normele cuprinse în Constituție sunt norme de drept constituțional.
Această concluzie, pe care o împărtășim și noi, este însă rodul unor argumentări diferite. Putem distinge câteva moduri diferite prin care se fundamentează științific teza că toate normele din Constituție sunt norme de drept constituțional, menționând că explicațiile pe această temă existente în literatura de specialitate sunt mult mai numeroase.
Astfel, s-a considerat că normele din Constituție care privesc sistemul economic, relațiile de proprietate, sistemul social, nu reglementează relații sociale, ci ele consfințesc esența statului, bazele acestuia (economică și socială), că relațiile de proprietate, de repartiție etc. sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului, Constituția nefăcând altceva decât să definească baza economică, scoțând în evidență ceea ce este principal, din acest punct de vedere, pentru însăși existența puterii de stat.
Normele constituționale în discuție stabilesc veritabile obli-gații juridice pentru subiectele de drept. Pentru explicarea acestei probleme trebuie corect înțeles procesul de constituționalizare a dreptului, ca proces început mai demult și care motivează și natura juridică a normelor constituționale.
Același punct de vedere este susținut însă și apelând la o altă argumentație. Astfel, folosind criteriul obiectului de reglementare, pentru separarea dreptului în ramuri, este incontestabil că unele norme din Constituție nu fac parte din alte ramuri de drept. Ar fi dificil de afirmat că aceste norme sunt norme de drept constituțional, atâta timp cât reglementează relații sociale specifice dreptului civil, administrativ etc. Potrivit acestui punct de vedere, problema raporturilor de drept constituțional se pune în termeni oarecum diferiți în comparație cu alte ramuri ale dreptului, datorită faptului că dreptul constituțional are un rol conducător față de celelalte ramuri de drept, stabilind principiile generale care le stau la bază. Ar fi deci imposibil să se facă o demarcație propriu-zisă între dreptul constituțional și alte ramuri de drept pornind de la specificul relațiilor sociale reglementate de el. În această situație, ceea ce trebuie să se urmărească nu este atât stabilirea unui asemenea criteriu, cât precizarea locului dreptului constituțional în ansamblul sistemului juridic. Pe această linie de gândire și ținând seama de faptul că dreptul constituțional cuprinde principii privitoare nu numai la organizarea și funcționarea administrației de stat, justiției și procuraturii, se sugerează o definiție potrivit căreia obiectul dreptului constituțional îl formează relațiile sociale care, exprimând suveranitatea poporului, determină trăsăturile fundamentale ale sistemului social-economic și ale organizării politice a societății.
Vom observa astfel că în literatura juridică este respinsă teoria bivalenței noțiunii de drept constituțional, teorie susținută cu mai mulți ani în urmă și conform căreia, lato sensu, dreptul constituțional ar cuprinde și alte ramuri de drept, cum sunt dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul civil etc., iar stricto sensu, ar cuprinde numai normele care ar avea un obiect de reglementare mai limitat, un obiect propriu-zis.
În dreptul constituțional pot fi identificate mai multe trăsături specifice ale sancțiunilor. În primul rând, pentru mai multe dispoziții este prevăzută o singură sancțiune. Apoi, sancțiunile în dreptul constituțional sunt sancțiuni specifice, precum revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstituțional a unui act normativ etc. Credem că pot fi regăsite sancțiuni chiar în normele constituționale, pentru încălcarea oricărei dispoziții, cu condiția de a fi identificată exact obligația sau îndrituirea, cu alte cuvinte conduita subiectelor de drept. În fine, credem că aprecierea structurii logico-formale a unor norme din Constituție trebuie făcută prin raportarea lor la întregul sistem de drept.
Aceasta duce la concluzia că pentru reglementările de principiu, de largă generalitate, cuprinse în Constituție, unele sancțiuni se regăsesc în alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ.
Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor. Acestea rezultă din Capitolul I al titlului II al Constituției (art. 15-21), fie din coroborarea dispozițiilor din acest capitol cu dispoziții din alte titluri sau capitole, fie din alte articole, precum art. 49.
Universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale
Este îndeobște admis și recunoscut că drepturile și libertățile sunt universale și indivizibile. De aceea, și Constituția arată: „Cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea” (art. 15 alin. 1). Universalitatea drepturilor și libertăților se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât și la titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprimă vocația omului, a cetățeanului pe planul realităților juridice interne ale fiecărei țări, pentru toate drepturile și libertățile. Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toți cetățenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi și libertăți. Desigur, aceasta este o posibilitate juridică, generală și abstractă, recunoscută de către Constituție fiecărui cetățean. Valorificarea concretă și exercițiul efectiv al drepturilor și libertăților sunt, de asemenea, garantate de Constituție, dar aceasta nu poate fi interpretată decât în sensul că depinde de fiecare cetățean, de capacitățile și eforturile sale, în condiții conferite de către ordinea constituțională, aproprierea rezultatelor exercitării acestor drepturi.
Constituția oferă atât șansele, cât și mijloacele și garanțiile necesare pentru ca cetățeanul să le poată valorifica. Constituția răspunde, practic, exigențelor formulate în preambulurile celor două Pacte internaționale privitoare la drepturile omului. În aceste pacte, plecându-se de la constatarea că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, justiției și păcii în lume, se recunoaște că aceste drepturi decurg din demnitatea persoanei umane și se impune statelor obligația de a promova respectul universal și efectiv al drepturilor și libertăților omului.
Universalitatea drepturilor implică și universalitatea îndatoririlor. Este, de altfel, în firescul vieții ca cetățeanul să aibă atât drepturi, cât și obligații față de semenii săi și față de societate. Această regulă este explicit formulată și în cele două Pacte internaționale privitoare la drepturile omului, care arată că „individul are îndatoriri față de alții și față de colectivitatea căreia îi aparține și este ținut de a depune eforturi în promovarea și respectarea drepturilor recunoscute în pacte”.
Acest principiu exprimă pe fond legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăți și îndatoriri, intercondiționarea lor. Într-o viziune largă și, desigur, corectă, îndatoririle devin garanții ale drepturilor, deoarece pentru a avea trebuie mai întâi să creezi, să produci, să depui, deci să faci eforturi.
Universalitatea, astfel cum este concepută prin art. 15 din Constituție, privește drepturile, libertățile și îndatoririle, fără deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituției sau prin alte legi.
2. Neretroactivitatea legii
Constituția consacră, în alin. 2 al art. 15, un principiu de drept de incontestabilă tradiție, actualitate și justiție, și anume neretroactivitatea legii. Este, fără îndoială, recunoscut că o lege, odată adoptată, produce și trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permițând sau interzicând și, bineînțeles, sancționând atitudinile deviante. Or, este absurd să se pretindă unui om, în general unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită pe care a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare. Principiul neretroactivității legii este expres formulat în Codul Civil art. 1, în sensul că „legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”, și în Codul Penal, în art. 11, în sensul că „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni”.
Față de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor, s-au impus în practica juridică, și desigur în legislație, două mari excepții, și anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde și cea privind legile interpretative. Alineatul 2 al art. 15 prevede numai excepția legii penale mai favorabile. Cealaltă ipoteză rămâne valabilă, ea fiind însă la dispoziția autorității statale, căreia îi revine atribuția interpretării general-obligatorii a legilor.
Această ipoteză însă nu este în fond o excepție de la neretroactivitatea legii, întrucât interpretarea general-obligatorie, ca orice interpretare de altfel, lămurește înțelesul normei interpretate, dacă nici nu adaugă și nici nu modifică acest înțeles, ci îl clarifică, în funcție de diversitatea situațiilor pe care norma interpretată le reglementează. Deci, prin interpretare se explicitează conținutul pe care norma interpretată l-a avut ab initio. Orice act de aplicare a unei norme de drept presupune interpretarea ei prealabilă, spre a se stabili dacă este sau nu aplicabilă situației juridice avute în vedere. Interpretarea general-obligatorie asigură obligativitatea unei asemenea interpretări pentru a curma astfel conflictele de interpretare, produse sau posibile.
De regulă, o asemenea interpretare este de competența organului care a emis norma, dar acesta – mai ales, dacă este organul legiuitor – poate adăuga la normă, tocmai în scop de clarificare, anumite reguli subsidiare, noi; în această ipoteză, este necesar însă de distins între ceea ce constituie interpretare – stricto sensu – și ceea ce reprezintă reguli noi, care, dacă au fost consacrate cu scopul de a asigura o mai riguroasă aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru viitor, altfel încălcându-se principiul neretroactivității.
Observând sistemul de drept, în evoluția și actualitatea sa, vom consemna că alin. 2 al art. 15 din Constituție marchează o transformare a unui principiu legal într-unul constituțional. Această transformare are importante semnificații juridice. Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituțional, este obligatorie pentru toate ramurile de drept, fără excepție, nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit.
Apoi, în afara excepției stabilite prin Constituție, nicio altă excepție nu poate aduce limitări acestui principiu constituțional, orice alte prevederi legale contrare trebuind a fi considerate neconstituționale și putând fi atacate pe căile controlului de constituționalitate. Principiul neretroactivității legii se prezintă ca o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, îndeosebi a libertății și siguranței persoanei. Valoarea și actualitatea principiului sunt incontestabile și de notorietate, orice atenuare a sa semnificând o suprimare sau o limitare a drepturilor și libertăților umane.
3. Egalitatea în drepturi a cetățenilor
Egalitatea în drepturi a cetățenilor este principiul constituțional potrivit căruia cetățenii români, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenență politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituție și legi, pot participa în egală măsură la viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii și fără discriminări, sunt tratați în mod egal atât de către autoritățile publice, cât și de ceilalți cetățeni. Acest principiu este consacrat prin art. 16 (1 și 2), precum și prin art. 4 (2) din Constituție.
4. Protecția cetățenilor români în străinătate și obligațiile lor
Acest principiu este prevăzut în art. 17 din Constituție. El exprimă faptul că cetățenia română este legătura politică și juridică dintre cetățean și stat, care, prin efectele sale, determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul, cât și în afara frontierelor. În temeiul acesteia, cetățenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecția autorităților române, iar acestea au obligația constituțională de a le acorda protecția necesară. De altfel, între state există deja acorduri și convenții care permit și reglează această colaborare juridică.
5. Cetățenii străini și apatrizii se bucură în România de protecție juridică.
Constituția României cuprinde și unele reglementări privind străinii și apatrizii pe teritoriul României. Astfel, în art. 18 se arată:
1. Cetățenii și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de constituție și de alte legi.
2. Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte.
6. Cetățenii români nu pot fi extrădați sau expulzați din România.
Constituția, prin art. 19, stabilește că:
1) cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România;
2) cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai pe baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate;
3) prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate;
4) expulzarea sau extrădarea se hotărăște de către justiție. Extrădarea și expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelență libertatea individuală și dreptul la liberă circulație. Este motivul pentru care cele mai generale reguli în acest domeniu sunt cuprinse în chiar corpul Constituției, urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate prin lege.
5) pot fi extrădați sau expulzați numai cetățenii străini și apatrizi.
9. Caracterul de excepție al restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți
Declarația Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte internaționale privitoare la drepturile omului, alte documente juridice internaționale admit existența unor limitări, restrângeri, în legătură cu exercițiul drepturilor și libertăților umane. Legitimitatea unor astfel de reguli constă chiar în conceptul de libertate. De altfel, chiar Declarația drepturilor omului și cetățeanului (Franța, 1789), arăta prin art. 4 că „Libertatea constă în a face tot ce nu dăunează altuia. De asemenea, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât cele care asigură celorlalți membri ai societății să se bucure de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege”. Această limitare, din punctul de vedere al dreptului, are chiar origini mai vechi. Astfel, în dreptul roman se spunea alterum non laedere, ceea ce înseamnă că oricine, trăind onest și dând fiecăruia ce i se cuvine, își putea exercita drepturile până la limita la care ar fi dăunat altuia.
Dreptul la proprietate este un drept fundamental, de veche tradiție în catalogul drepturilor și libertăților cetățenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetățean. În conținutul acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi și de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa și de a putea transmite dreptul său altuia. Constituția poate stabili unele limitări în ce privește sfera proprietății, limitări clar și expres definite și determinate numai de interesul constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligația statului de a garanta și apăra proprietatea obținută pe căi licite. Constituția României, în art. 44, garantează dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar. Exprimând realitatea în sensul că nu există drepturi absolute, Constituția dă legii posibilitatea de a stabili conținutul și limitele drepturilor reglementate prin art. 41. Astfel, „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe baza de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta și prealabila despăgubire. Sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silita în proprietate publica a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității. Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) și (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție. Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și, la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii”.
Garantând dreptul de proprietate, Constituția conține reglementări privitoare la exproprierea și la folosirea subsolului unei proprietăți imobiliare de către autoritățile publice. Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor și construcțiilor. Constituția stabilește două condiții cumulative pentru ca o expropriere să fie efectuată, și anume: existența unei cauze de utilitate publică, ea însăși definită prin lege, și plata unei prealabile și drepte despăgubiri. În ce privește folosirea subsolului unei proprietăți imobiliare de către autoritățile publice, pentru lucrări de interes general, ea creează obligația constituțională pentru acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.
În ce privește despăgubirile, atât pentru expropriere, cât și pentru daunele produse în situațiile art. 41 (4), ele se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție.
Garanții aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 41 (7,8), care interzice confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituția conține și o regulă de procedură de mare eficiență, în sensul căreia caracterul licit al dobândirii se prezumă. Rezultă că sarcina probei caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirmă un asemenea lucru. Desigur, în situația unor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții, acestea pot fi confiscate în condițiile legii.
În fine, trebuie să observăm că prevederile constituționale dau dreptului de proprietate un conținut complex, de drept și obligație. Așa trebuie explicate prevederile art. 41(6), în sensul cărora dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Compararea poate prezenta legiuitorului dovezi că o anumită problemă juridică este mai bine reglementată în ordinile juridice străine exercitând astfel o funcție de informare, de orientare și de control: informează asupra soluțiilor adoptate de legislația străină, îl orientează pe legiuitorul național arătându-i soluții noi sau care prezintă calitățile căutate de el, dar realizează și o funcție de control, îngăduind legiuitorului să verifice calitățile și defectele normei juridice naționale comparând-o cu norma, interpretarea sau explicarea respectivă din ordinea juridică străină. Aceste funcții sunt complementare într-un dublu sens. Mai întâi, fiindcă adesea ele sunt atât de întrepătrunse în aceeași operație, încât este greu să le distingem. Apoi, fiindcă ele se află la limita funcțiilor teoretice și practice ale comparării. Prin ele se realizează trecerea comparării din domeniul teoretic în domeniul practic.
Funcția aceasta poate fi exercitată, de asemenea, pe planul jurisprudențial.
a) Funcția de orientare și de control a comparării în domeniul politicii legislative
Examenul comparativ al ordinilor juridice străine le permite legiuitorilor naționali să profite de alte concepții, reglementări și experiențe pentru a îmbunătăți și reforma propriul lor drept. Avantajul soluțiilor străine desprinse prin comparare constă nu numai în varietatea și noutatea lor, ci și, de asemenea, în faptul că ele au fost verificate prin aplicarea lor practică în cadrul ordinilor juridice avute în vedere.
în prezent, orice reformă legislativă este precedată de cercetări comparative. Astfel, dacă legiuitorul socotește neîndestulătoare soluția sau efectele unei norme juridice naționale, compararea îi permite să verifice cum și cu ajutorul căror soluții ordinile de drept străine au rezolvat aceeași problemă juridică. Legiuitorului, compararea îi oferă astfel posibilități de orientare și de control foarte utile. Reformele legislative moderne recurg din ce în ce mai mult la comparare.
b) Funcția de orientare și de control a comparării în domeniul politicii jurisprudențiale
Această funcție a apărut mult mai târziu. „Aceasta se explică, pe de o parte, prin concepția, din ce în ce mai mult acceptată, potrivit căreia jurisprudența constituie un izvor sui generis, dar foarte important, al dreptului național, ce face dificil de acceptat ideea că judecătorul național poate să recurgă la comparare sau să ia în considerare alte soluții decât acelea ale propriei ordini juridice; pe de altă parte, prin iluzia lipsei lacunelor și prin interpretarea exegetică proprie oricărei mari codificări". Comparatiștii germani au implementat prima dată această funcție, fiind preluată ulterior de francezi și italieni.
Compararea îi poate servi judecătorului atunci când el procedează la interpretarea unei norme juridice sau când norma juridică națională prezintă lacune. Aplicarea metodei comparative de către judecători, ca instrument de control, este în cea mai mare parte a timpului pragmatică și schematică. Majoritatea hotărârilor arată că de obicei judecătorii se mulțumesc cu simple argumente comparative sau de drept străin, fără a proceda în vederea acestui lucru la o comparare sistematică. Pe de altă parte, alegerea ordinilor juridice din care se iau argumentele comparative este dictată de rațiuni apropriate, mai ales atunci când este vorba de funcția de control exercitată în domeniul legislativ, în materie judiciară, alegerea aceasta este comandată de originea normei primite.
CAPITOLUL IV
JURISPRUDENȚA SPEȚE CEDO
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost precedată de Declarația Universală a Drepturilor Omului și de Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului.
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a Convenției, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a adoptării unui număr de treisprezece protocoale adiționale. Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 și 13 au adăugat drepturi și libertăți celor consacrate de convenție. Protocolul 2 a conferit Curții puterea de a emite avize consultative. Protocolul 9 a deschis petiționarilor individuali posibilitatea de a-și prezenta cauza în fața Curții, sub rezerva ratificării instrumentului respective de către statul acuzat și a acceptării de către un Comitet de filtrare. Protocolul 11 a restructurat mecanismul de control. Dispozițiile acestui Protocol au asigurat creșterea noului sistem, în special prin aceea că a permis accesul direct în fața Curții al persoanelor fizice și juridice aflate sub jurisdicția statelor contractante. Celelalte Protocoale se refereau la organizarea instituțiilor înființate de Convenție și la procedura de urmat în fața acestora. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare Protocolul nr. 14bis cu privire la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul nr. 14bis urmărește eficientizarea activității Curtii Europene a Drepturilor Omului, în contextul cresterii numărului de cauze pe rolul acesteia. Acest Protocol, care include două proceduri specifice1 privind numărul de judecători care examineaza cererile și decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, va fi aplicat ca o măsură temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14.
Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcționeze la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a protocolului 11. După această dată, numărul cazurilor Curții a crescut foarte mult și se pune, din nou, problema unei reforme.
CEDO a fost ratificată prin legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994. Textul Convenției, modificat prin Protocolul 11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.
Jurisprudența este ansamblul hotărârilor definitive pronunțate de către un organ jurisdicțional (european sau național), iar justițiabilitatea reprezintă capacitatea normelor de garantare a drepturilor persoanei de a fi suficient de concrete pentru a putea da efectivitate enunțului normativ în cazul unor împrejurări specifice prin care a trecut persoana care se consideră victimă a violării drepturilor omului. Hotărârile CEDO constituie un model de interpretare și aplicare a legii prin claritatea și coerența raționamentelor, prin consecvența și predictibilitatea interpretării normelor ce consacră drepturile și libertățile fundamentale pe care le are fiecare cetățean. Pevederile Convenției și ale protocoalelor sale adiționale nu pot fi interpretate și aplicate corect decât prin raportare la jurisprudența Curții. Din această cauză, Corneliu Bîrsan afirmă că normele cuprinse în Convenție și în protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența organelor sale, un bloc de convenționalitate.
Convenția vizează asigurarea de către state a respectării Drepturilor Omului, Statului de drept și principiilor Democrației pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv jurisdicția obligatorie a Curții și caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în prezent o condiție de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Convenția este parte integrantă a sistemului juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este asigurată și de Uniunea europeană, cu toate că problema aderării Uniunii la sistemul de protecție stabilit de către Consiliul Europei rămâne a fi deschisă. Din punct de vedere practic, succesul Convenției se explică în mare parte prin mecanismul său de control dezvoltat, care a făcut posibilă o garantare concretă și eficientă a drepturilor și libertăților pe care le enunță.
Executarea hotărârilor Curții este un aspect al mecanismului instaurat de Convenție încă destul de puțin cunoscut publicului, dar care este de o importanță capitală.
Articolul 1 al Convenției consacră obligația de a respecta drepturile omului de către părților contractante. În general, Convenția se aplică, deci, cetățenilor statelor contractante, dar nu este necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum “cetățenie”, “reședința” sau “domiciliul”; este suficient ca statul să poată exercita o anumită putere asupra celui interesat. Aceasta explică faptul că deși 45 de State sunt membre ale Convenției Europene, până astăzi cetățeni din peste 150 de țări au depus cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau la Curtea europeană a Drepturilor Omului.
Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție3 trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă4 de la obligațiile prevăzute de Convenție, în masura strictă în care situația o cere și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional5. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei și asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare și de la care dispozițiile convenției devin din nou aplicabile.
Competența materială. Drepturile și libertățile definite de Convenție și de protocoalele sale determină competența materială.
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
Curtea a stabilit în nenumărate rânduri26 că art. 1 Protocolul 1 conține trei norme distincte: “prima, care se expune în prima teză a primului alineat și care are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, figurând în a doua teză a aceluiași alineat, se referă la privațiunea de proprietate și o supune anumitor condiții; a treia recunoaște statelor prerogative, între altele, de a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general.”
Articolul 1 se referă la protecția proprietății. Astfel, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Statelor au dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.
Definirea noțiunii de bun. Adoptând acceptarea comună a acestui cuvânt (obiecte mobile și imobile), Curtea a considerat de asemenea că termenul „bunuri” se extinde la „drepturile dobândite” pe care o persoană le poate stabili, în special la activele ce decurg din dreptul privat cum ar fi dreptul de a încheia contracte de chirie, sau reclamații financiare fondate pe neexecutarea obligațiilor contractuale sau pe necesitatea de a plăti prejudicii. Termenul „bunuri” cuprinde și drepturile obținute în cadrul unui regim de pensionare sau securitate socială, o creanță a Statului, etc. Dreptul în cauză trebuie să aibă un caracter precis definit, deoarece drepturile viitoare sau în curs de realizare nu intră sub protecția acestui articol. La fel, textul articolului nu garantează dreptul de a dobândi proprietatea pe calea succesiunii ab intestat sau a liberalităților.
Restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor state totalitare. Naționalizarea este o formă a exproprierii însă are ca specific pe lângă trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor și a construcțiilor, lipsa acordării unei despăgubiri echivalente, existența unor temeiuri, de multe ori arbitrare sau chiar cu un pronunțat caracter politic, pentru adoptarea ei precum și faptul că vizează mai degrabă decât imobile, intreprinderi sau ramuri ale industriei. Analiza jurisprudenței în materie conduce la reținerea următoarelor principii:
Convenția nu garantează dreptul unei persoane fizice de a dobândi un bun,
protecția se aplică numai cu privire la bunurile actuale (adică în privința bunurilor aflate în patrimonial celui care pretinde că i-a fost încălcat “dreptul de proprietate” asupra lor),
se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea statului dacă cel care formulează pretenția este titularul lor actual, calitate ce i-a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sau dacă acesta are cel puțin o “speranță legitimă” de redobândire a bunului în discuție (în materialitatea lui sau prin echivalent rezonabil)
Curtea nu poate examina o cerere decât în măsura în care se raportează la evenimentele care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză.
Aceste principii conduc la următoarea teorie: Convenția europeană nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de către autoritățile statului înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii sale rezonabile.
Cele mai dese condamnări pe care le suportă România la CEDO sunt legate tocmai de încălcarea acestui protocol. De aceea, în cauza Viașu c. României, Curtea obligă statul roman să adopte un regim de calculare și de plată a indemnizațiilor de despăgubire care să ușureze și să urgenteze punerea în aplicare a deciziilor Curții.
Limitările dreptului la proprietate. În cauza Sporrong și Lonnroth c. Suediei (1982) Curtea a stabilit care sunt limitele ingerinței statului în ceea ce privește dreptul de proprietate. Astfel, ingerința statului poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătorești sau al anumitor prevederi legale. O măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, așadar și în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană. Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale. În orice caz, după cum s-a pronunțat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar fi principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești. Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instituție internațională care, în anumite circumstanțe, poate fi sesizată cu plângeri de către persoane ce pretind că drepturile lor, prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au fost violate. Această convenție este un tratat internațional prin care numeroase state europene au căzut de acord să protejeze anumite drepturi fundamentale ale cetățenilor. Aceste drepturi sunt prevăzute în Convenția însăși, precum și în protocoalele nr. 1, 4, 6, 7 și 13, la care o parte dintre state au subscris. Curtea poate cerceta numai plângeri referitoare la violarea unuia sau mai multor drepturi enumerate în Convenție și protocoale. Ea nu este o instanță de apel împotriva instanțelor naționale și nu poate anula sau modifica deciziile lor.
Dreptul de a apela la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – C.E.D.O., este garantat prin art. 20 din Constituția României, potrivit căruia dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, în cazul existenței unor neconcordanțe între acestea și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Curtea poate examina numai cererile îndreptate împotriva unuia dintre statele care au ratificat Convenția și Protocoalele sale, și dacă se referă la evenimente posterioare unei date determinate.
Curtea nu se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor persoane particulare sau a unor instituții private.
Fiecare stat contractant sau orice persoană particulară care se consideră victima violării Convenției poate adresa direct Curții de la Strasbourg o cerere, invocând violarea de către un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate de Convenție.
CAPITOLUL V
CONCLUZII
Dreptul de proprietate este mai mult decât o simplă noțiune juridică. El reprezintă una din problemele fundamentale ale existenței individuale și ale societății umane.
În sistemul nostru juridic actual, dreptul de proprietate ocupă o poziție privilegiată, ținând seama de faptul că este vorba de principalul drept real al omului, iar principiul apărării proprietății este unul din cele mai importante ale dreptului civil, exprimând orientarea generală a legislației. Mai mult, se vorbește astăzi de o dimensiune constituțională și europeană a dreptului de proprietate, de vreme ce este un drept fundamental al cetățenilor țării (Constituția îl reglementează în Titlul II intitulat „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”) și este reglementat în acte internaționale, mai ales în art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, considerându-se, cu valoare de principiu, că orice măsură care reprezintă o ingerință în exercițiul acestui drept trebuie să asigure un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale individului.
Se poate spune că, în sistemul nostru de drept, proprietatea beneficiază de o dublă garanție: o garanție de ordin constituțional și o garanție de drept comun manifestată prin mijloace juridice de apărare, în cadrul cărora un loc important îl ocupă acțiunea în revendicare.
Ca regulă generală, încălcarea unui drept subiectiv civil dă posibilitatea titularului să-l cheme în judecată civilă pe cel răspunzător de știrbirea dreptului său, așa încât se poate afirma că mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective civile îl reprezintă, obișnuit, procesul civil, acțiunea civilă.
Întrucât principiul proprietății este un principiu fundamental al dreptului civil, ocrotirea dreptului de proprietate constituie o permanentă preocupare pentru legiuitor. Însă, pentru a se bucura de protecție juridică, dreptul de proprietate trebuie exercitat:
– potrivit scopului lui economic și social;
– cu respectarea legii și moralei (art. 54 din Constituție; art. 970 C. civ.);
– în limitele sale materiale și juridice.
Numai dacă dreptul de proprietate, și în general orice drept subiectiv civil, este exercitat cu respectarea acestor principii, își poate dovedi exactitatea adagiul qui suo iure utitur nemini laedit. În caz contrar titularul dreptului săvârșește un abuz de drept ce poate fi reprimat prin refuzul ocrotirii dreptului de proprietate, ori pe calea unei acțiuni în răspundere civilă, formulată de cel care a suferit un prejudiciu în urma exercitării anormale a dreptului de proprietate.
Există însă și situații în care, deși titularul dreptului de proprietate își exercită dreptul cu bună-credință, respectând principiile impuse unei exercitări normale a dreptului de proprietate, legea permite totuși unei persoane de bună-credință să „încalce” dreptul proprietarului.
Astfel, în materia accesiunii imobiliare artificiale, prin art. 494 alin. 3 partea finală C. civ. se aduce atingere dreptului de proprietate supra terenului. Protejând buna-credință a constructorului, legiuitorul nu-i permite proprietarului terenului să ceară desființarea sau ridicarea construcției, lucrării sau plantației executate pe terenul său. Deși terenul rămâne proprietarului, dreptul său de proprietate asupra acestuia, contrar voinței sale și în afara oricărei cauze de utilitate publică, a fost violat în suportul lui material și rămâne astfel prin păstrarea unor lucrări pe care nu le-a dorit și nu le dorește.
În această situație, trebuie conciliate două principii fundamentale ale dreptului: pe de o parte, principiul apărării proprietății, pe care nimeni nu mai poate astăzi să-l pună sub semnul întrebării, iar pe de altă parte, principiul ocrotirii bunei-credințe, care, fără a fi reglementat anume, rezultă fără dubiu dintr-o generalizare a diverselor reglementări particulare în care buna-credință este expres prevăzută și protejată. Există în această situație un conflict între cele două principii care trebuie tranșat în favoarea unuia (tertium non datur).
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 485 C. civ., posesorul câștigă proprietatea fructelor când posedă cu bună-credință. În acest caz, este încălcat numai un atribut al dreptului de proprietate, dar este cert că proprietarul suferă o pagubă, care se explică prin neglijența sa de a fi făcut ca bunul să fi ajuns la posesor. De fapt, culegerea fructelor este un beneficiu acordat bunei-credințe, un efect al posesiei de bună-credință, nu neapărat o sancțiune pentru proprietar, însă este sigur că îl afectează pe acesta. Tot astfel, în cazul accesiunii imobiliare artificiale, tratamentul juridic al constructorului de bună-credință, care implică pentru proprietarul terenului obligația de a păstra construcțiile, fiindu-i astfel încălcat dreptul său, este un efect al posesiei de bună-credință (constructorul este fără îndoială un posesor), al aparenței de proprietate în care constructorul a crezut atât de mult încât a efectuat pe teren lucrări nu pentru a încălca un drept de proprietate al altuia, ci exercitându-și propriul său drept.
Proprietarul poate fi pus în situația de a-i fi nu doar încălcat dreptul, ci pur și simplu „desființat” de posesia de bună-credință. Așa se întâmplă în cazul posesiei de bună-credință asupra bunurilor mobile, când posesorul devine proprietar, dacă sunt întrunite condițiile art. 1909 C. civ. De asemenea, în ipoteza uzucapiunii dreptul de proprietate este practic „demolat”, căci uzurpatorul păstrează pentru totdeauna imobilul, opunându-i proprietarului un drept mai puternic decât acesta are. Esențial pentru uzucapiune este factorul timp; proprietatea este „roasă” de timp în folosul posesorului.
În concluzie, în toate aceste situații, soluția care înclină spre subiectul de drept de bună-credință are în vedere o altă regulă fundamentală a dreptului: nevoia de stabilitate și securitate a raporturilor juridice.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MANUALE
1. Adam Ioan, Proprietatea publică și privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, București, 2000.
2. Bârsan C., Gaiță Maria, Pivniceru Mona Maria, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Institutul European, Iași, 1997.
3. Bârsan C., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, București, 2001.
4. Bârsan Corneliu, Gaiță Maria, Pivniceru Mona Maria, „Drepturile reale”, Institutul European, Iași, 1997.
5. Berg I., Dicționar, Editura Științifică, București, 1970.
6. Capitant H., citat de Ioan Adam în Proprietatea publică și privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, București, 2000.
7. Carbonnier Jean citat de Ovidiu Ungureanu în Drepturile reale. Curs practic.
8. Chelaru Eugen, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, București, 2000.
9. Costin M. N., Costin Mircea C., Dicționar de drept civil, Ed Lumina Lex, 2000, vol. II.
10. Cantacuzino M., Elementele dreptului civil, Ed. All Educațional, Timișoara, 1998
11.Duculescu Victor, Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale, ediție nouă, revăzută și adăugită, Editura "Lumina Lex", Bucuresti, 1998.
12. Fekete GH., Zinveliu Ioan, Drept civil. Drepturile reale, EDP, București, 1969.
13. Filipescu I. P., Al Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Ed Actami, București, 2000.
14. Filipescu I. P., Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, București, Ed. Actami, 1998.
15. Gheciu M., Utilitatea cercetărilor de drept comparat pentru perfecționarea activității normative și a practicii de aplicare a dreptului nostru procesual civil, în „Studii și cercetări juridice", nr. 1/1972.
16. Gherasim D., Teoria generală a posesiei, Ed. Academiei, București, 1986, citat de Ioan Adam în Proprietatea publică și privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, București, 2000.
17. Hamangiu C. , Bălănescu I. Rosetti, Băicoianu Al, Tratat de drept civil român, Ed. All, București, vol. II, 1997.
18. Ionașcu T., Brădeanu S., Drepturi reale principale în RSR, Ed Academiei, București, 1978.
19. Lupulescu Dumitru, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
20.Luțescu George N., „Teoria generală a drepturilor reale”, Imprimeria Văcărești, București, 1947.
21. Mircea T., Drept civil. Drepturile reale, Ed. Argument, București, 2000.
22. Muraru I., Tănăsescu S., Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 2002.
23. Plastara George, Curs de drept civil român, vol II, București, Ed. Cartea Românească.
24. Pop L., Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București, 1996.
25. Stătescu C., Bârsan C., Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Univ. București, 1980.
26. Ungureanu Ovidiu, Drepturile reale. Curs practic, Ed Rosetti, București, 2001.
27. Vlahide P. C., Repetiția principiilor dreptului civil, vol. I, Ed. Europa Nova, București, 1994, p. 85, citat de Ioan Adam în Proprietatea publică și privată asupra imobilelor în România, Ed. All Beck, București, 2000.
28. Dicționar de Economie Politică, Ed. Politică, București, 1974.
JURISPRUDENȚĂ
1. Tribunalul Supr., col. civ., dec. nr. 1063/1955, în C.D. pe anul 1955, vol I.
2. Tribunalul Supr., col. civ., dec. nr. 1205/1986 în Repertoriul pe 1952-1969, p. 751, dec. nr. 406/1965 în C.D. pe anul 1965.
3. Tribunalul Supr., secț. civ., dec. nr. 144/26 ianuarie1982, în C.D. 1982.
4. Art. fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000; anterior termenul prevăzut era de 5 ani.
5. Curtea Supremă de Justiție, secț. civ., dec. nr. 1767/1992, în Dreptul nr. 10-11/1992.
6. Curtea de Justiție a Comunității Europene, 1991, cauza Von Deetzen c. Hauptzollampt Oldenburg, C 44/1989, Bulletin CJCE nr. 18-1
LEGISLAȚIE
Constituția României
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Codul Civil
Declarația Universală a Drepturilor Omului
ARTICOLE REVISTE
1. „A.B.C.-ul economiei de piață moderne”, Casa de editură și presă „Viața Românească”, București, 1991.
.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul la Proprietate (ID: 127547)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.