Dreptul la Propria Imagine In Noul Cod Civil

CAPITOLUL IV:

Dreptul la propria imagine în noul Cod civil

Drepturile personalitații în general:

Sub această denumire sunt calificate, în general, acele drepturi inerente calității de persoana umană care aparțin oricarui individ prin însuși faptul ca este om. Aceste drepturi pe care unii autori le numesc primordiale sau, după alți autori, drepturile fundamentale ale omului, sunt prerogative care pot fi calificate ca drepturi subiective și sunt înzestrate cu o acțiune injustiție.

Aceste prerogative aparțin oricărei persoane ca drepturi câștigate chiar de la naștere. Fără pretenția unei definiții definitive vom reține ca ele sunt acele prerogative în care titularului i se recunoaște facultatea de a se bucura și de a-i fi apărate atributele și interesele esențiale și inerente persoanei sale. Rațiunea ultimă a acestor drepturi se află, în opinia noastră, în demnitatea persoanei și libera dezvoltare a personalitații.

Personalitatea la care fac referire aceste drepturi nu se reduce la noțiunea tehnică de personalitate juridică, în sensul de a fi subiect de drept. Ea vrea sa spună mai mult și anume: persoana umană în totalitatea sa, în realitatea sa biologică, psihologică și socială.

Drepturile personalitații au natura de drepturi extrapatrimoniale deoarece ele nu au un conținut economic. In adevăr, viața, demnitatea, onoarea etc. nu pot fi evaluate în bani; ele nu sunt bunuri în sensul strict al termenului.

În doctrina noastră majoritatea autorilor clasifică drepturile extrapatrimoniale în trei categorii:

a) drepturi care privesc existența și integritatea (fizică și morală a persoanei, dreptul la viață, la sanătate, la integritate corporală, dreptul la onoare, cinste ori reputație, dreptul la demnitatea umană);

b) drepturi privind atributele de identificare ale persoanelor fizice și juridice (dreptul la nume, la denumire, la domiciliu etc.);

c) drepturi privind creația intelectuală, adică cele izvorâte din opera literară, artistică ori științifică și din invenție.

Drepturile personalitații nu sunt susceptibile de a schimba titularul; ele sunt netransmisibile, ceea ce înseamnă că la moartea persoanei se sting și nu se transmit moștenitorilor. De altă parte, pentru ca ele operează cu interese de ordin moral și deci nu sunt susceptibile de o evaluare pecuniară, ele nu sunt influențate de mecanismele economice.

Aceste drepturi sunt incesibile deoarece nu pot face obiectul, prin acte juridice cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, al unei cesiuni sau renunțari definitive. Ele sunt apoi insesizabile tocmai pentru că nu constituie bunuri economice; deci ele nu pot fi urmărite silit de creditorii persoanei respective. De aceea se spune că ele sunt în afara comerțului (pentru acest motiv P. Rubier le-a refuzat caracterul de drepturi subiective), în sfârșit ele sunt imprescriptibile (achizitiv și extinctiv) și opozabile erga omnes.

Totuși, aceste caractere trebuie privite uneori nuanțat; există interferențe între drepturile personalității (care sunt, așa cum am arătat, drepturi extrapatrimoniale) și drepturile patrimoniale. În adevăr, dreptul recunoaște valabilitatea unor convenții relative la drepturile personalității (exploatarea imaginii, a vocii, a numelui, chiar a vieții private etc.) așa încât se vorbește tot mai mult de apariția anumitor drepturi patrimoniale ale personalității sau de o patrimonializare a acestor drepturi.
Ne interesează – sub aspectul analizei – numai acele drepturi care au o rezonanță în dreptul civil, nu și în planul dreptului public; altfel spus, drepturile omului opozabile altor oameni (în raporturile dintre particulari), nu și statului.

Criteriul de departajare este acelă că aceste drepturi se supun regulei, respectiv sancțiunii generale care operează pentru toate atingerile aduse personalității. Aceasta departajare este facilitată de dispozițiunile care stabilește că: Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanței judecatorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate (s.n.).

În categoria orice alt drept personal nepatrimonial intră și dreptul la propria imagine, de asemenea alte drepturi de aceeași natură ca: dreptul la propria voce, dreptul la demnitate, dreptul la respectul vieții private etc. Tot în această categorie mai sunt cuprinse: dreptul la nume (altul decât strict ca element de individualizare), dreptul la integritate corporală. Această enumerare nu este definitivă deoarece dezbaterile doctrinare continuă, iar în viitor este de prevăzut ca vor apărea noi drepturi și libertăți care vor trebui ocrotite . Dar ne putem întreba dacă creșterea protecției personalității nu se datorează tocmai nerespectării lor: un drept nu apare cu adevarăt decât atunci când este amenințat .

In ce privește Noul Cod civil, acesta într-o formulare dezvoltată stabilește că persoana ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate ori amenințate, poate cere oricând instanței:

a) interzicerea faptei ilicite dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcarii și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) conatatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

Oarecum asemanător actualei reglementări, articolul precitat în alin. (2) stabilește că, totodată, persoana lezată poate cere instanței să-1 oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului încălcat; bunăoară, obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare sau orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

Pe lânga aceste drepturi există unele libertați consacrate de dreptul civil. Acestea nu sunt drepturi subiective veritabile; ele sunt într-un fel facultați sau virtualitați, deoarece nu au un obiect precis determinat, în mare parte ele nu sunt consacrate printr-o dispoziție expresă a legii. Dar întrucât aceste libertați civile au multe caractere comune cu drepturile personalității, ele nu pot fi separate. De aceea ele se unesc în categoria drepturilor personalității.

Foarte general, libertățile constau în a face ceea ce vrei sau, cum s-a spus, de a nu face ceea ce nu vrei. Se consideră îndeobște libertăți civile: libertatea conștiinței (inclusiv libertatea confesională), libertatea de deplasare și de stabilire, libertatea de a exercita profesia pe care o alegi, libertatea de a te căsători sau a ramâne celibatar, libertatea de a trăi solitar sau de a trăi în comunitate sau în uniune Ebera; apoi, libertatea de a avea o familie numeroasă sau de a nu avea nici un copil, libertatea de a adopta un copil, de a-ți alege prietenii (operațiune dificilă), libertatea de modă vestimentară, de regim alimentar, în sfârșit, libertatea de a-ți pregăti funeraliile. Unii autori susțin ca dacă în trecut în cuprinsul drepturilor fundamentale stăteau drepturile fundamentale ale omului, de factură liberală, astăzi se deplasează spre centru drepturile sociale precum dreptul la muncă, la securitate socială și la educație. Se afirmă – cu temei – că în masura în care aceste libertați au o consacrare în dreptul intern sau în convențiile internaționale, ele fac parte din drepturile personalității.

Așadar ambele, atât drepturile personalității cât și libertațile sunt inerente personalității; totodata ele sunt recunoscute oricărei persoane, fără nicio deosebire. De asemenea sunt opozabile erga omnes și sunt drepturi extrapatrimoniale destinate desăvârșirii personalității . Fără teama de a greși vom reține că ele constituie o prelungire a personalității persoanei.

Este poate bine de amintit că drepturile personalității au fost opera doctrinei și jurisprudenței și ele nu au fost puse în evidență decât în timp. Codul civil la origine nu reglementa nimic din acest manunchi de drepturi. Se pare că evoluția și consacrarea lor a fost impulsionată de luarea în considerare a demnității persoanei umane, în special a dreptului la respectarea vieții private și a dreptului la imagine. Această situație explică – mai ales în lipsa unei reglementari exhaustive – de ce este dificil, încă, să se faca o sistematizare și caracterizare perfectă a materiei. într-adevăr, diversitatea opiniilor persistă și în doctrina straină. Un tablou, chiar și incomplet, privind clasificarea acestor drepturi ne poate forma o imagine mai clară asupra lor.

Astfel unii autori fac o demarcație netă între:

1.drepturile privind aspectul fizic al persoanei – dreptul persoanei asupra corpului său și dreptul persoanei la respectarea corpului său – și

2. drepturile privind aspectul moral al persoanei incluzând: dreptul la imagine și la respectarea vieții private; dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție; dreptul la inviolabilitatea domiciliului; dreptul la secretul corespondenței; dreptul la onoare; dreptul autorului asupra operei sale.

Alți autori caracterizează aceste drepturi ca fiind extrapatrimoniale și le împart în:

1. drepturi relative la integritatea fizica: corpul uman și viața umană;

2. drepturi relative la integritatea morală: demnitate, conștiință, onoare, prezumția de nevinovăție, afecțiune;

3. drepturi relative la viața privată, protecția vieții private, imaginea și vocea.
Sub denumirea generică de drepturi primordiale, unii autori subsumează: libertațile civile, garanțiile fundamentale privind spitalizarea persoanelor pe motivul tulburărilor mintale, inviolabilitatea domiciliului, respectarea vieții private, dreptul la propria imagine, dreptul la propria voce, dreptul la onoare, dreptul la respectarea credințelor, dreptul la confidențialitate.

Într-o altă clasificare se distinge între dreptul la integritate fizică (protecția corpului uman în viața și respectul corpului uman dupa deces) și dreptul la integritate morală și la libertațile civile (dreptul la onoare, reputație, la viața privată, la anonimat, la confidențialitate).

Alți autori deosebesc trei categorii de drepturi extrapatrimoniale:

1) drepturile personalității propriu-zise;

2) drepturi relative la elementele de stare civilă a persoanei;

3) libertațile fundamentale.

Într-o altă concepție se distinge între:

1. Dreptul la respectarea integrității fizice care presupune protecția corpului uman și protecția vieții umane (dreptul la viață și la sănătate);

2. Dreptul la integritate morală (dreptul la respectul vieții private);

3. Dreptul la imagine;

Alte drepturi ale personalității (dreptul la voce, dreptul la onoare, dreptul la prezumția de nevinovăție).

Tratând persoana fizică Fr. Zenati-Castaing și Th. Revet disting între drepturile legate de corpul uman și utilizarea corpului uman, aceasta din urmă fiind compusă din imagine, voce și viață privată. Acești autori afirmă ca originalitatea este condiția stabilirii unui drept subiectiv asupra componentelor persoanei umane; corpul uman este substratul oricărei originalități, iar atributele corporale, cum sunt imaginea și vocea, împrumută de la acesta originalitatea lor. Viața fiind unică, are caracterul de originalitate și de aceea este un element central al personalității. Nu există un drept asupra onoarei, nici asupra sentimentelor deoarece asemenea prerogative nu au nimic original. Sentimentele, de exemplu, sunt non-drepturi și constituie numai interese legitime a căror lezare deschide victimei acțiuni civile speciale sau generale și acțiuni penale (dreptul la replică, acțiunea în defaimare, în raspundere delictuală).

In sfârșit, o altă clasificare reunește sub denumirea de atributele persoanei fizice:

1. drepturile personalitații: dreptul la propria imagine, dreptul la onoare, dreptul la demnitate;

2. libertațile individuale: libertatea fizică (libertatea de a te mișca, libertatea de a face sau nu ceva), inviolabilitatea domiciliului, libertatea conștiinței, libertățile profesionale (libertatea comerțului și industriei, libertatea muncii);

3. respectul vieții private: soluțiile jurisprudențiale (modul de viață și sfera de intimitate), formula generala prevazută de lege (ca regulă și ca sancțiune);

4. prezumția de nevinovăție;

5. egalitatea civilă (principiul egalității civile, inegalitățile legitime, discriminaăile).

Din acest expozeu se constată, printre altele, că în sens larg dreptul la integritate morală protejează viața privată și totodată dă naștere unui manunchi de prerogative, în primul rând dreptul la onoare și la demnitate, la care se adaugă dreptul la imagine și dreptul la secret. De altfel, acestea sunt și cele mai elaborate în doctrină și jurisprudență. De altă parte, drepturile personalității au un obiect care corespunde unor noțiuni generice de evocare, rebele la o definiție precisă: libertate, onoare, respect, viață privată etc. Aceste noțiuni vagi îl obligă pe judecator la determinarea lor progresivă și evolutivă, operațiune, desigur, dificilă.

O întrebare, cel puțin, mai poate fi formulată: drepturile personalității, sau o parte din ele, pot fi aplicate și persoanelor juridice? înclinăm a crede că din moment ce aceste drepturi sunt intim atașate persoanei fizice, este dificil a accepta o asemenea extindere chiar daca unele atribute ale persoanei juridice (bunăoară, confidențialitatea afacerilor, sediul social etc.) pot să ne evoce o oarecare analogie; nici textele legale nu susțin o asemenea interpretare. Fără îndoială, persoana juridică (morală) se bucură de unele drepturi în raport cu specificul și capacitatea specială de folosință a fiecarei entități colective. Dar, apărarea acestora nu se va putea face cu mijloacele specifice drepturilor nepatrimoniale.

Cu toate că majoritatea doctrinei susține acest punct de vedere, uneori practica judiciară din Franța și din Spania au decis în sens contrar. Astfel, în Spania, prima cameră a Tribunalului Suprem a admis existența onoarei și a intimității persoanelor juridice încă din 1939.

Protecția onoarei persoanelor juridice a fost menținută prin sentința Tribunalului Constituțional nr. 139 din 26 sept. 1995, care statua că, în anumite împrejurări poate exista o recunoaștere expresă sau tacită a drepturilor fundamentale și persoanelor juridice; hotărârea mai spune că deși dreptul la onoare și la intimitate se găsește într-o strânsă legatură cu persoana fizică, acestea nu trebuie sa fie excluse din domeniul protecției persoanei juridice, deoarece în cadrul persoanei juridice de drept privat se poate stabili un spațiu de intimitate; persoana juridică poate și ea sa fie vătămată în onoarea sa atunci când este defăimată sau când, din pricina altuia, decade din considerarea de care s-a bucurat.

S-a ridicat și problema atingerilor aduse onoarei unor grupuri nedeterminate de persoane, chestiune care în Spania a fost rezolvată pozitiv. Astfel, s-a statuat că atingerile aduse onoarei anumitor grupuri permite ca oricare dintre membrii acestora să poată iniția o acțiune pentru protecția acesteia.

Dreptul la imagine:

Noțiune. Fundament

Oricine are dreptul ca imaginea sa să nu fie nici reprodusă, nici publicată fără autorizarea sa. Ca și numele, imaginea persoanei își găsește protecția cu titlu de element identificator al persoanei. Imaginea este o reprezentare a trasaturilor fizice ale persoanei; ea este atât o formă cât și o substanță, este o dimensiune externă a ființei umane. Ea constituie o manifestare privilegiată a personalității. Dreptul protejeaza persoana împotriva atingerilor aduse imaginii sale prin așa numitul drept la imagine.

Această denumire este improprie. In adevăr, dacă se poate vorbi despre dreptul la imagine atunci când ne referim la protecția aspectului moral al acestuia, nu se mai poate reține această sintagmă când se vrea a se face comerț cu imaginea persoanei; mai corect ar fi să se spună drept asupra imaginii. Pe de altă parte, cum s-a subliniat, este inexact să se vorbească despre un drept la ceva fiind vorba despre un drept subiectiv. In această viziune nu există un drept la onoare pentru că nimeni nu poate să ceară cuiva să-i dea onoarea; onoarea există în sine și ea nu trebuie sa fie decât protejată . Observăm însă că formula drept la imagine care este de fapt o prescurtare a dreptului asupra imaginii a intrat în uz și, deci, poate fi tolerată. Noul cod civil folosește sintagma drept la propria imagine asemeni Constituției care în art. 30 alin. (6) stabilește: Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Dreptul la propria imagine, care la origine a fost opera jurisprudenței, este un drept al personalității, un drept primordial, pentru fiecare, de a sustrage altuia reprezentarea persoanei sale. Aceasta facultate a persoanei, de a cenzura folosința imaginii sale se fundamentează pe autonomia individuală; ea protejează persoana în libertatea și intimitatea sa și uneori chiar în securitatea sa.

În teorie, fundamentul dreptului la imagine este diferit și dificil de conturat. Unii autori consideră dreptul la imagine ca un drept de proprietate. Astfel, prerogativa pe care fiecare o deține asupra imaginii sale constituie un drept subiectiv, iar exclusivitatea pe care persoana o are asupra persoanei sale face din acest drept un drept de proprietate. Dreptul asupra imaginii conferă fiecăruia puterea de a exclude pe oricine de la accesul utilității, dată de forma exterioară a ființei sale. Asemeni dreptului de proprietate, limitele exercitării acestei puteri sunt chiar limitele inerente oricărui drept de proprietate și, evident, oricine are puterea de a dispune material sau juridic de imaginea sa. Așadar, natura juridica a prerogativei care poartă asupra imaginii este un drept de proprietate, numai că a luat denumirea de drept la imagini.

Pe de altă parte, în aceeași opinie, imaginea constituie un bun; dar la fel ca orice alt aspect al persoanei umane, imaginea nu face parte din patrimoniu; ea este un bun extrapatrimonial pentru ca nu poate fi inclusa în gajul general al creditorilor.

Este, așadar, inutil să se dedubleze dreptul la imagine în doua drepturi, unul patrimonial și altul extrapatrimonial, așa cum susțin unii autori . Chiar dacă nu poate face obiectul dreptului de gaj general al creditorilor, el poate face obiectul unei convenții cu titlu oneros atunci când legea nu interzice acest lucru; or, legea nu o interzice, dupa cum se știe, decât pentru corpul uman și nu pentru imaginea sa. Vom recunoaște că demonstrația pe care o fac acești reputați juriști este seducătoare, însă nu o vom împărtăși. Vom spune însă, că fără a exista o totală asimilare, dreptul la imagine (la fel ca și numele) prezintă o anumită analogie cu cea a proprietății private. Este însă dificil dacă nu chiar absurd să se spună că fiecare este proprietarul aparenței sale.

Într-o altă opinie, dreptul la imagine ar avea drept fundament dreptul de autor, această analiză fiind specifică doctrinei germane și jurisprudenței anglo-americane care vorbește despre copyright-ul natural al individului asupra propriilor trasaturi.

În sfârșit, dreptul la imagine este considerat un drept al personalității, teză pe care o împartășim și noi. Într-adevăr, dreptul la imagine este unul dintre drepturile personalității, un drept primordial alături de dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la onoare și reputație, dreptul la respectarea vieții private , așa cum statuează art. 58 din Noul Cod civil. Menționăm însă că în cadrul drepturilor personalității dreptul la imagine este un drept particular pentru că nu se aliniază perfect caracterelor generale ale acestor drepturi; astfel, viața demonstrează că imaginea poate fi vândută iar extrapatrimonialitatea este doar relativă din moment ce este recunoscut că acest drept are și un aspect patrimonial. Se susține că asistăm astăzi la o mutație a dreptului la imagine, dintr-un drept absolut într-un drept relativ și ca el va fi înlocuit în câțiva ani cu dreptul la demnitate; în sfârșit, ca imaginea de informație va fi multa vreme domeniul unui drept ambiguu și aproximativ.

Este necesar să subliniem că imaginile-reproducere (la fel ca și imaginea-sursa) nu sunt juridic disociabile de personalitate. Ele nu pot constitui bunuri distincte de ea și, deci, nu pot fi înstrăinate fara acordul subiectului. Este altfel în cazul în care imaginea-reproducere constituie o operă de artă. Dar în astfel de cazuri sursa reproducerii nu se reduce numai la imaginea umană; ei i se adaugă subiectivitatea și viziunea estetică a artistului.

Dreptul la propria imagine stabilește:

Orice persoană are dreptul la propria imagine;

In exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, dupa caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 ramân aplicabile (așa cum vom arăta, art. 75 din noul Cod civil reglementează limitele drepturilor personalității). Este de presupus că o dată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil dreptul la imagine va da loc unei jurisprudențe abundente; actualmente această jurisprudență este încă săracă.

Autonomia dreptului la imagine.

Dreptul la imagine nu este reductibil la un alt drept al personalității cu toate că mulți autori l-au considerat absorbit de dreptul la viața privată; el ar fi doar o specie a genului care este dreptul la respectarea vieții private. O atingere a dreptului la imagine trebuie să fie considerată independent de o atingere a vieții private. Bunăoară, a publica, fără autorizarea celui în cauză, fotografia unei persoane publice în scopuri comerciale sau publicitare, constituie o atingere a dreptului la imagine a acestei persoane și nu o atingere a vieții private.

Dacă acceptăm teza potrivit căreia dreptul la viață privată a absorbit dreptul la imagine, tot așa se va putea spune și despre dreptul la demnitate, la onoare și reputație, ceea ce, desigur, nu este cazul.

Apoi, surprinderea imaginii unei persoane valorează tot atât fie că ea se face în locuri publice sau în locuri private; dreptul la imagine nu atârna, în principiu, de teritoriul privat; el depășește cadrul vieții private Există atingere a dreptului la imagine încă de la captarea imaginii, înainte chiar de reproducerea și difuzarea ei.

Desigur, când imaginea reprezintă persoana într-un loc privat, aceasta poate constitui, de la caz la caz, o circumstanță agravantă care sa justifice chiar savârșirea unei infracțiuni.

Pe de altă parte, cele două drepturi se completeaza când reproducerea sau publicarea înfațișează persoana în viața sa privată; în practică aceasta ipoteză este extrem de frecventă.

In ce privește conduita autorului faptei prin care se aduce atingere dreptului la imagine, nu are importanță dacă s-a acționat cu bună sau rea credință, dreptul la imagine fiind lezat în ambele cazuri; astfel, în cazul jurnalistului care vrea să informeze opinia publiăa, buna lui credință nu poate ține loc de consimțamânt din partea persoanei lezate; atingerea dreptului la imagine este independentă de modul compasional sau binevoitor prin care se operează.

După modelul art. 36 din Codul civil al Provinciei Quebec care reglementează șase cazuri de atingeri aduse vieții private, stabilește exemplificativ nouă asemenea ipostaze. Cele trei cazuri adăugate de legiuitorul român sunt potrivit textului citat cele de sub litera d), f) și g). Sunt considerate atingeri aduse vieții private, din punctul de vedere analizat: lit c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat fără acordul acesteia; lit. g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată în tratament în unitațile de asistență medicală precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legatură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;

lit h) utilizarea cu rea-credință a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană".

Menționăm că ipoteza prevazută de lit. g privind starea de săntate a fost reglementată în aceeași termeni și în art. 18 alin. (1) din Decizia nr. 248 din 1 iulie 2004 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului. Ea este binevenită deoarece adesea nu este respectată (uneori chiar cu bune intenții); în acest caz curiozitatea și indiscreția sunt mari. De altă parte, observăm că este considerată o atingere a vieții private difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal ceea ce înseamnă, în opinia noastră, un început al reglementării imaginii asupra bunurilor.

Din lectura textelor invocate, vocea este inclusă în dreptul la imagine. Ea nu este menționată distinct printre drepturile personalității enumerate de art. 58 din noul Cod civil dar ea, sub raportul regimului juridic aplicabil este – asimilată cu dreptul la propria imagine; de fapt, ceea ce are valoare pentru imagine trebuie sa valoreze și pentru voce; ea este produsul unui organ al corpului uman, având deci o origine corporală. Vocea este și ea un atribut al personalității; prin cuvânt și voce se crează o imagine sonoră a personalității. „Desigur, această imagine trebuie protejată, pe de o parte, împotriva oricărui ascultător neautorizat" chiar și în lipsa unei înregistrari sau difuzari; pe de alta parte, împotriva oricărei folosiri a vocii în scop de înregistrare sau de difuzare fără acordul persoanei emitente.

Conservarea neautorizată a vocii (care este solubilă în aer) înseamnă o atingere adusă persoanei care se regăsește în voce. Imitarea vocii în condiții de a creea confuzie între persoane sau într-o alta modalitate, poate aduce atingere onoarei și demnității unei persoane; fac excepție imitațiile fanteziste de bun gust (ale unor grupuri artistice) chiar cu accente critice la adresa unor personalități.

Uneori vocea poate fi împrumutată gratuit; a fost cazul Madonnei și al altor staruri într-un film de desene animate pentru copii. Este de observat că există o mare apropiere între ascultarea clandestină a vocii și atingerea adusă intimității vieții private; ea se leagă și de dreptul la anonimat. Lato sensu considerăm că nu este greșit să se vorbească despre dreptul la propria voce; unele manuale sau cursuri disting dreptul la propria voce de dreptul la imagine; la urma urmei, dacă respectul datorat vieții private și cel datorat imaginii constituie drepturi distincte, nu există nici un impediment să se adauge și dreptul la respectul datorat vocii. In orice caz, se stabilește expres că persoana poate să interzică ori să impiedice reproducerea în orice mod a vocii sale sau, dupa caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.

Consimțamântul

Reproducerea unei persoane printr-o fotografie, film, desen, rețeaua internet etc. necesită acordul acelei persoane; consimțământul acordat unei persoane nu înseamnă în mod obligatoriu că este acordat și altora. În toate cazurile, consimțământul se prezumă a fi dat pentru captarea și difuzarea unei imagini corecte a persoanei și nu pentru o reprezentare deformată.

Cel care reproduce imaginea trebuie să aducă dovada acordului subiectului, nu este suficient să fi dobândit drepturile fotografului; mai mult, acordul dat pentru realizarea imaginii nu înseamnă și acordul dat pentru difuzarea acesteia. Acest consimțământ poate fi expres sau tacit, dar el nu se prezumă.

Acordul este tacit pentru persoanele publice care apar într-un loc public dacă publicarea imaginii respective este utilă pentru ilustrarea unei actualități.

În afara acestor ipoteze, dreptul la imagine permite oricărei persoane să se opună difuzării, fără acordul său expres, a imaginii sale care este un atribut al personalității; nu se poate reține ca omul public a renunțat în mod voluntar sa aibă o sferă de intimitate la fel de extinsă ca ceilalți. Așadar, orice persoană, indiferent de notorietatea sa are asupra imaginii sale și utilizării ei un drept exclusiv.

Ni se pare firesc să considerăm că asumarea unei funcții publice nu înseamnă automat că persoana în cauză a acceptat ah initio orice divulgare a comportamentului ei din viața privată. Este însă adevarat că unii autori (de limba franceză) spun că atunci când este vorba de starurile lumii politice, artistice sau sportive, publicarea portretului acestora nu presupune un acord prealabil; pentru ca ele se adresează publicului, consimțământul la publicare se prezumă, opinie pe care o privim cu rezerve. La fel, s-a spus că acordul dat de anumiți profesioniști (manechin, comentator de televiziune) ar însemna un consimțamânt tacit și pentru publicarea lor și că introducerea unei asemenea suplețe este binevenită.

Desigur, nu poate fi vorba de un consimțământ tacit atunci când vedetele sau manechinele fac din propria imagine o profesie, înțelegând să-și vândă imaginea; în cazul acestora, opunerea lor la publicarea neautorizată și gratuită apare normală (bunăoară, broșura publicitară distribuită de supermarketuri care reproduce fotografia unui artist cântând la chitară fără știrea sa sau utilizarea de către compania Ryamair a fotografiilor d-lui Sarkozy și a d-nei Caria Bruni Tedeschi în scopuri publicitare.

Pe de altă parte, consimțământul persoanei în cauză nu are valoare decât pentru o situație anume precizată și, deci, judecătorul va trebui să interpreteze strict întinderea autorizației; difuzarea unui clișeu în afara contextului în care a fost dat acordul poate constitui o atingere a dreptului la imagine.

S-a subliniat că imaginea nu va fi utilizată din nou, în absența consimțamântului actual al subiectului chiar în cadrul aceleiași publicații.

De asemenea, consimțământul dat pentru elaborarea unui catalog pe suport de hârtie nu poate fi considerat tacit dacă acesta a fost basculat și pe site-ul internet al unei societați.

Dreptul la propria imagine fiind un monopol care exclude în orice loc captarea și utilizarea reprezentării unei persoane nu este necesar pentru acordarea de daune interese ca fotografia să aibă un caracter ofensator sau jignitor. Dar, cum s-a subliniat, dreptul exclusiv de utilizare a propriei imagini este mai radical, așa încât este recunoscut chiar în cazul în care din eroare imaginea este publicată ca fiind cea a unei alte persoane. Bunăoară, pentru cel care descoperă într-o fotografie de clasă publicată într-un cotidian de mare tiraj, figura sa ca fiind cea a unei persoane condamnate pentru crimă, există, evident, o atingere adusă onoarei și reputației sale.

Se înțelege, desigur, că în orice ipoteză persoana în cauză trebuie să poată fi recunoscută și că imaginea publicată să corespundă cu ea.

Într-o alt situație, opunerea subiectului față de reproducerea imaginii sale nu este opozabilă celor care reproduc o altă imagine în care persoana respectivă este inclusă, fără însă a fi obiectul reproducerii; de exemplu, atunci când reproducerea înfățișează o mulțime anonimă din care face parte și subiectul (bunăoară, în cursul unei manifestari publice). În acest caz, nu imaginea sa este obiectul reproducerii. însă publicarea unui asemenea clișeu poate deveni ilicită dacă s-a procedat la cadrarea unei persoane determinate în prim plan.

Dar noul Cod civil aduce noutăți în materie: dispune ca atunci când însuși cel la care se referă o informație sau un material pune la dispoziția unei persoane fizice ori juridice despre care are cunoștință că își desfașoară activitatea în domeniul informarii publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este prezumat nefiind necesar un acord scris.

Așadar, textul invocat reglementează prezumția de consimțământ care operează până la proba contrară în situațiile menționate în text; prezumția urmează a se aplica nu numai privitor la viața privată ci și la dreptul la imagine și la propria voce. In doctrina noastră, într-o opinie demnă de reținut, sunt formulate doua excepții de la principiul consimțamântului expres:

a) acordul se prezumă la captarea imaginii, în timp ce persoana participă la anumite evenimente cu caracter public;

b) autorizația este prezumată la captarea și/sau difuzarea imaginii, în timp ce persoana își exercita profesia sau o activitate publică; firește, prezumțiile nu vor opera dacă persoana în cauză refuză fixarea sau difuzarea imaginii.

Bineînțeles, consimțământul dat de o persoană pentru folosirea imaginii sale trebuie să fie neviciat; actele juridice asupra imaginii sunt supuse cerințelor de capacitate. În cazul captării imaginii minorului, ca și a celui pus sub interdicție judecatorească este nevoie de autorizarea reprezentantului legal. Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice.

Apreciem că în cazul acestor persoane este nevoie de o protecție în plus în materie de viața privată și de drept la imagine.

Consimțământul o dată dat este revocabil, asemeni actelor juridice privind corpul uman, desigur, cu aplicarea indemnizațiilor; revocarea poate să survină pâna la momentul publicării imaginii.

Limitele dreptului la propria imagine

Exercitarea dreptului la propria imagine nu poate fi absolută. Ordinea și interesul public aduc restricții în ce privește „dreptul de veto" al persoanei de a interzice captarea imaginii sale și reproducerea acesteia. Astfel, este licită înregistrarea și transmiterea imaginilor captate pe drumurile publice (pentru depășirea vitezei legale ori regularizarea traficului) sau folosirea mijloacelor de video-supraveghere de către autoritățile publice pentru a asigura protecția instituțiilor publice ori pentru prevenirea sau constatarea atingerilor la securitatea persoanelor și a bunurilor în locuri expuse riscurilor de agresiune și de furt, evident, când legea permite folosirea acestor mijloace. în toate cazurile, operațiunile de video-supraveghere a locurilor publice trebuie să fie realizate în așa fel încât să nu se poată vizualiza imagini din interiorul locuințelor și nici cele ale intrarilor lor; totodată publicul trebuie să fie informat în permanență de existența sistemului de video-supraveghere și de autorizația sau persoana responsabilă de instalarea acestuia.

Menționăm că potrivit noului Cod penal constituie infracțiune plasarea, fără drept, a mijloacelor tehnice de înregistrare audio sau video.

Este, de altă parte, licit ca în cadrul unei anchete judiciare să se procedeze la reproducerea imaginii unei persoane, fără a-i cere acordul, cu scopul de a conserva caracteristicile sale morfologice sau în situația în care astfel se dovedește săvârșirea unei infracțiuni.

Articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează imaginea persoanei. În una din deciziile sale privitoare la Prințesa de Hanovra, judecătorii europeni au apreciat că publicarea de către presa a unor fotografii care o prezentau pe prințesă singură sau cu alte persoane în viața cotidiană ține de viața privată a acesteia.

Precizând limitele acestui drept, Curtea a statuat faptul că viața privată trebuie protejată chiar și în locurile publice, dar că totuși există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar într-un context public, poate ține de viața privată.

S-a mai reținut că în speță nu este vorba de difuzare de idei, ci de imagini ce conțin informații personale, chiar intime; că imaginile care apar în presă constituie adesea o hărțuire continuă și chiar o persecuție a persoanei respective. În definitiv, orice persoană, chiar cunoscută marelui public, trebuie să poată beneficia de o speranță legitimă de protecție și respect ale vieții sale private.

În toate situațiile, statele au obligația pozitivă de protecție a vieții private și a dreptului la imagine în temeiul Convenției; această obligație pozitivă este cu atât mai puternică cu cât procesul tehnic de înregistrare și de reproducere a datelor personale ale unui individ impun o vigilență sporită în ceea ce privește protejarea vieții private .

Intr-o altă speță soluționată de instanța europeană în care reclamantul a susținut că divulgarea de către consiliul municipal a unor secvențe filmate printr-un sistem de televiziune cu circuit închis a unor imagini care reprezentau urmările tentativei sale de sinucidere, constituie o încălcare a dreptului său la viața privată; reclamantul a recunoscut însă că imaginile respective, filmate fără știrea sa, i-au salvat viața, deoarece au permis intervenția rapidă a poliției; el s-a plâns însă numai de difuzarea lor pe canalele publice de televiziune, ceea ce a condus la identificarea sa de catre numerose persoane care îl cunoșteau; s-a stabilit o violare a art. 8 din Convenție.
Libertatea de exprimare constituie o altă limită a dreptului la imagine iar câmpul de aplicare a libertății de informare are tendința de a se lărgi; informația privește, cum s-a subliniat, toate sectoarele vieții sociale, politice, culturale, științifice, artistice, comerciale etc.

Ocrotirea drepturilor personalitații vine adesea în coliziune cu libertatea presei și cu dreptul la informare a opiniei publice.

Limita pe care o găsește dreptul la imagine în dreptul fundamental la informare este o limita particulara deoarece în plan tehnic nu există o superioritate a unuia din aceste drepturi asupra celuilalt. De aceea jurisprudența le pune în balanță pentru fiecare caz în parte pentru a verifica dacă, ținând seama de circumstanțe, dreptul la imagine urmează sau nu să fie respins; desigur, se va pune în lucru și un principiu de proporționalitate. De altă parte, imaginea ilustrată trebuie să fie exactă și legitimă, iar alegerea imaginii să fie pertinentă în raport cu informația. în orice caz, în necesitatea de a informa publicul trebuie să existe adesea o toleranță în profitul celor care exercită dreptul de informare; aceștia ar avea, cum s-a spus, un drept de licența forțată în exercitarea dreptului la informare. Apreciem că în toate cazurile principiul demnitații trebuie riguros respectat.

Noul Cod civil reglementează limitele drepturilor personalității astfel:

alin. (1) „Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în aceasta secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

alin. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credința și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încalcăre a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Analiza acestor texte necesită o discuție viitoare separată.

5. Contractul de imagine

Un inventar al puterii de folosință a imaginii ne relevă trei utilitați. Mai întâi, fiecare poate să-și contemple (eventual, admire) imaginea fără nici o restricție apoi, un al doilea tip de utilitate inerentă imaginii este reproducerea pentru că orice persoană este liberă să-și fixeze imaginea prin autoportret, autosculptură, autofotografie etc. și să interzică altora să facă acest lucru. În sfârșit, imaginea persoanei poate fi exploatată prin reproducere, aici punându-se problema cui aparține produsul reproducerii și în ce fel poate fi ea exploatată.

Totuși, imaginea fiind o emanație a corpului uman ea nu poate fi înstrainată. În schimb, ea poate fi folosită și concedată chiar și cu titlu oneros spre deosebire de corpul uman. Așa fiind, imaginea-sursă poate face obiectul contractelor prin care subiectul concedează altuia imaginea sa spre a se folosi de ea, întinderea în timp a unui contract de imagine este determinată prin convenție, dreptul de folosință putând fi punctual (de pildă, ședința de fotografiere a unui artist, sportiv, manechin etc.) sau durabil atunci când o persoană cedează alteia dreptul de a folosi imaginea sa pentru un tip de produse, un tip de activitate etc. în orice caz, nu se poate consimți la o concesiune pe viața deoarece un asemenea contract contravine angajamentelor perpetue care sunt prohibite.

Dar alta este situația în cazul contractului de comandă când imaginea-reproducere constituie un bun distinct de personalitatea modelului pentru că este o operă de artă. În acest caz exploatarea imaginii-reproducere aparține autorului operei dacă el a obținut în prealabil acordul modelului de a exploata imaginea sa; așadar, subiectul reprezentat nu dispune de toate drepturile unui proprietar; el nu poate face cu opera ceea ce vrea, bunăoară, nu o poate exploata daca artistul nu 1-a autorizat în acest sens. Cesionarea drepturilor patrimoniale privind totalitatea operelor viitoare ale autorului este lovită de nulitate absolută.

De regulă, aceste convenții trebuie dovedite prin înscris, iar în caz de imposibilitate ele pot fi probate prin orice mijloace de probă. Actele prin care o persoană dispune de imaginea sa trebuie privite ca acte de dispoziție ceea ce presupune respectarea formelor în regimul incapacitaților.

6. Stingerea dreptului asupra imaginii

Pentru ca imaginea persoanei nu este decât forma corpului uman, ea urmează soarta acestuia și dispare o dată cu decesul persoanei; va ramâne însă imaginea corpului neînsuflețit care este protejat în această calitate. Deosebit de faptul că regimul cadavrului este reglementat de lege și, deci, acesta privește în mod obligatoriu și imaginea lui, va trebui să admitem că apropiații defunctului pot cere sancționarea reproducerii imaginii mortului, pe baza propriului lor drept la viața privată.

Dreptul la respectarea vieții private nu este transmisibil moștenitorilor, ei este rezervat doar celor vii și se stinge la decesul persoanei; netransmisibilitatea personalității presupune și netransmisibilitatea dreptului la imagine.

Dar atunci când atingerile aduse vieții private a autorului sunt de natură să aducă atingere propriilor sentimente ale moștenitorilor și să creeze un prejudiciu care le este personal, aceștia vor avea o acțiune în justiție.

Același raționament ar trebui să fie aplicat și dreptului la imagine deși acesta având și o componentă patrimonială s-ar putea deduce din aceasta transmisibilitate moștenitorilor.

Opiniile sunt totuși nuanțate. Astfel, pornind de la o hotarâre judecatorească (Erignac precit.) care a statuat că publicarea cadavrului unei persoane poate fi ilicită atunci când atentează la demnitatea persoanei umane se susține – și suntem de acord – ca deși dreptul subiectiv pentru a proteja viața privată dispare în momentul morții titularului, ulterior orice persoană care are un interes (moștenitorii) pot cere interzicerea publicării fotografiei unui mort dacă există o atingere a principiului demnității persoanei; acest principiu transcede persoana pentru a proteja, prin intermediul ei, umanitatea și, pe cale de consecință, se aplică și morților. Morții nu mai sunt ființe vii, dar aparțin întotdeauna umanității.

Cu toate acestea, în cazul publicării în Paris Match a fotografiei corpului neînsuflețit al președintelui F. Mitterand, jurisprudența a admis transmiterea acțiunii în protecția imaginii moștenitorilor defunctului respingând ideea că dreptul la respectarea vieții private dispare în momentul decesului persoanei.

De asemenea, atunci când un saptamânal francez a publicat fotografia lui Jean Gabin pe patul de moarte, o hotarâre a afirmat că dreptul la respectarea vieții private se întinde dincolo de moarte, asupra corpului neînsuflețit.

Așadar, considerăm că dreptul la imagine se stinge prin deces, iar moștenitorii nu pot pretinde obținerea unei indemnizații din faptul utilizarii imaginii autorului lor viu; nu poate există o viață privată post mortem.