Dreptul la O Durata Rezonabila a Procedurii In Materie Penala

CUPRINS

INTRODUCERE 4

Capitolul 1. Dreptul la o durată rezonabilă a procedurii în materie penală 6

1.1. Considerații preliminare 6

1.2. Definirea noțiunii de termen rezonabil …………………………………………………………… 10

1.3. Definirea noțiunii de „procedură penală pe fond” 12

1.4. Consacrarea dreptului la o durată rezonabilă a provcedurii în materie penală în sistemul de drept din România 13

Capitolul 2. Modalități de calculul și criterii de apreciere al termenului rezonabil al procedurii 16

2.1. Calculul duratei unei proceduri penale 16

2.1.1. Dies a quo 16

2.1.2 Dies ad quem 21

2.2. Criterii de apreciere a caracterului rezonabil al duratei unei proceduri penale 23

2.2.1. Natura cauzei 25

2.2.2. Comportamentul reclamantului 29

2.2.3. Comportamentul autorităților 31

2.2.4. Miza cauzei pentru situația recurentului ………………………………………………….. 37

2.2.5. Metoda urmată de CEDO 38

Capitolul 3. Repararea prejudiciului cauzat prin încalcarea drepului la un termen rezonabil 39

3.1. Remedii ……………………………………………………………………………………………………. 39

3.2. Corelația dintre art. 6 paragraf 1 și art. 13 din Convenție și autonomia dreptului la un remediu intern 40

3.3. Obligația statelor la repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la un termen rezonabil 44

3.4. Problema remediului efectiv în sistemul juridic din România 45

Concluzii 51

Bibliografie 52

INTRODUCERE

Țara noastră este un stat care își afirmă apartenența la marea familie a democrațiilor occidentale, construite pe fundamentul pe care îl oferă noțiunea de stat de drept. Acest model de dezvoltare socială și juridică a unui stat pleacă în permanență de la drepturi și libertăți considerate ca fiind inerente oricărei persoane umane. Un astfel de sistem devine lipsit de orice urmă de eficacitate atunci când toate aceste drepturi nu sunt însoțite de garanții corespunzătoare.

Dreptul la un proces echitabil reprezintă unul dintre drepturile fundamentele ale unei societăți democratice și ocupă un loc esențial în sistemul de valori al oricărui stat de drept. Însă, consacrarea protejării unor drepturi și libertăți fundamentale trebuie dublată în mod obligatoriu de instituirea unor garanții procedurale prin care să se asigure în mod adecvat eficiența acestei protecții, o astfel de garanție o reprezintă cea strecurată în cuprinsul art. 6 paragraf 1 al Convenției, care precizează că ,,Orice persoană are dreptul ca și cauya sa să fie judecată (…) într-o durată reyonabilă de timp”.

Prin urmare, am ales să abordez tema dreptul la judecarea cauzelor într-un interval de timp rezonabil, deoarece acest drept constituie o astfel de garanție de ordin procedural, în lipsa căreia celelalte drepturi și libertăți și-ar pierde semnificativ din valoare.

În același timp, alegerea dezbaterii acestei teme a fost determinată și de faptul că durata excesivă a procedurilor este frecvent invocată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, motivația principală constând în situația dificilă a statului român, dată de numărul mare de condamnări suferite pentru încălcarea acestui drept, dar și de existența unui gol legislativ în ceea ce privește adoptarea unei soluții în materia prevenirii și remedierii depășirii duratei rezonabile a procedurilor. Analiza acestui drept este interesantă și sub aspectul dificultăților statelor contractante în a respecta exigența impusă prin articolul 13 Convenției și a posibilelor linii directoare ce ar putea fi trasate pentru a remedia deficiența sistemului național în această privință.

În lucrarea de față, accentul cade pe necesitatea asigurării desfășurării cu celeritate a procedurilor în materie penală, datorită consecințelor grave pe care tergiversarea excesivă a instrumentării cauzei penale o are asupra persoanei acuzate, dar și a faptului că celeritatea este determinantă pentru eficiența și credibilitatea justiției, lipsa celerității și tagiversarea reprezentând un pericol iminent pentru statul de drept și conducând la scăderea considerabilă a încrederii publicului în justiție.

Capitolul 1. Dreptul la o durată rezonabilă

a procedurii în materie penală

1.1. Considerații preliminare

Printre garanțiile procedurale de ordin general înscrise în art. 6 paragr. 1 al Convenției se numără și cea a „termenului rezonabil” în care o persoană are dreptul să fie judecată; este formulat astfel principiul celerității procedurilor judiciare. Dreptul la o durată rezonabilă a procedurii nu este consacrat doar de către Convenție.

Celeritatea procedurilor cunoaște o reglementare expresă atât la nivelul altor instrumente internaționale, precum Pactul privind drepturile civile și politice, cât și la nivelul unor instrumente de protecție a drepturilor fundamentale la nivel intern. Spre exemplu, Constituția română prevede în cuprinsul art. 21 dreptul la o judecată realizată cu celeritate.

Curtea a fost însă cea care a realizat atât importanța aplicării reale și concrete a acestei garanții, cât și cea care a oferit prima criteriile de analizare a rezonabilității termenului în care se judecă un litigiu, împingând statele, prin jurisprudența sa, în special după hotărârea Kudla, la luarea unor măsuri pentru satisfacerea acestui interes.

Rațiunea de existență a dreptului la o durată rezonabilă a procedurii este evidentă. Aceasta este exprimată, lapidar, atât într-un adagiu britanic parafrazat justice delayed, justice denied, cât și într-un dicton francez cu un conținut asemănător – justice rétive, justice fautive. Curtea a reluat această idee, într-o formulă mai juridică, afirmând că, prin impunerea necesității unei durate rezonabile a procedurii, Convenția subliniază importanța ideii după care justiția trebuie să fie realizată, fără a avea parte de întârzieri care să îi compromită credibilitatea și eficacitatea, statul fiind responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru aceea a organelor judiciare.

Spre exemplu, în hot. Moreira de Azevedo c. Portugalia din 23 octombrie 1990, Curtea face trimitere la hot. H. c. Franța, din 24 octombrie 1989, și accentuează faptul că, deși e conștientă de dificultățile care pot determina întârzieri în soluționarea cauzelor de către instanțele naționale și care sunt datorate unei varietăți de factori, art. 6 paragraf 1 cere ca aceste cauze să fie soluționate într-un „termen rezonabil”, subliniind importanța realizării justiției fără întârzieri care ar putea să-i afecteze eficacitatea și credibilitatea.

În acest context, depășirea termenului rezonabil al procedurilor este unul dintre cele mai frecvente capete de cerere invocate de reclamanți în fața Curții Europene. Termenul rezonabil al procedurii prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană se aplică tuturor persoanelor implicate într-o procedură penală, indiferent dacă sunt sau nu în stare de arest, și are ca scop protejarea acestora contra lentorii excesive a procedurii, în vederea evitării prelungirii pe o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta celui acuzat.

Acesta sunt considerentele pentru care Curtea a decis, în repetate rânduri, că dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenție „obligă” statele contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât acest sistem să răspundă tuturor exigențelor textului sus-menționat, deci inclusiv aceleia de a soluționa orice litigiu „într-un termen rezonabil”, avându-se în vedere, printre altele, și dificultățile generate de diverși factori care pot întârzia procedurile judiciare naționale (obstacole care trebuie înlăturate pe cale legislativă).

Instanța a subliniat de asemenea și faptul că, în timp, urgența soluționării unei cauze sau tipuri de cauze crește, iar mijloacele folosite în mod obișnuit se pot dovedi, temporar, insuficiente. Prin urmare, și în astfel de cazuri, statul are obligația să adopte măsuri mai eficace decât cele obișnuite, pentru a se conforma exigențelor impuse de art. 6 din Convenție.

Având în vedere astfel de situații, Curtea a încercat să adopte soluții cât mai echilibrate. Aceasta a decis, spre exemplu exemplu, că supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal nu angajează răspunderea internațională a statului aflat într-o asemenea situație, dacă acesta adoptă cu promptitudine măsuri de natură să remedieze o asemenea situație, apărând justificată, în astfel de cazuri, chiar stabilirea unei „anumite ordine provizorii în soluționarea cauzelor”, întemeiate pe urgența și importanța lor. Curtea a făcut însă și precizarea că atunci când aglomerarea rolului instanțelor de judecată „au devenit curente” nu se mai justifică durata excesivă a procedurilor judiciare (CEDO, hot. Union Alimentaria Sanders S.A. c. Spania din 7 iulie 1989).

Pe de altă parte, procesul presupune un interval de timp în care să se realizeze instrumentarea sa adecvată. Lipsa unei asemenea perioade poate afecta negativ drepturile persoanelor. Astfel, celeritatea nu este întotdeauna o calitate, o justiție rapidă poate fi o justiție expeditivă, prin urmare o justiție proastă.

Prin urmare, judecătorul trebuie să caute și găsească un punct de echilibru între necesitatea unei judecăți realizată cu celeritate și necesitatea unei judecăți corecte și complete. La fel cum o procedură prea lungă anulează, practic vorbind, dreptul de acces la justiție, la fel o procedură prea expeditivă riscă să producă același efect, respectiv privarea persoanei de un acces real și concret la justiție. De aceea, în cazurile în care este necesar un interval de timp mai lung pentru aprofundarea cauzei în vederea unei bune soluționări, întârzierea pronunțării hotărârii apare ca justificată și ea primează asupra celerității, iar statele nu trebuie, din dorința de a se conforma necesității celerității procedurii, să cadă în extrema opusă și să-și organizeze sistemele judiciare, astfel încât să producă hotărâri pe bandă rulantă, din simpla dorință de a judeca repede, indiferent cum.

Chiar la o interpretare textuală a art. 6paragraf 1 din Convenție care garantează dreptul la o judecată într-o durată de timp rezonabilă, putem observa că acesta nu limitează sfera sa de aplicabilitate numai la situația în care durata procedurii se situează dincolo de normalitate, ci și în sensul consacrării unui drept de nu fi supus unei judecăți expeditive.

Mai mult, în acest sens se poate vedea și hotărârea CEDO Boddaert c. Belgia, din 12 octombrie 1992, și hotărârea Papathanasiou c. Grecia, din 5 februarie 2004, în care Curtea a arătat faptul că art. 6 paragraf 1 din Convenție garantează celeritatea procedurilor judiciare, dar consacră, de asemenea, principiul, mai general, al bunei administrări a justiției.

De asemenea, trebuie să luăm în considerare că rapiditatea justiției penale nu este un avantaj exclusiv pentru cel acuzat, ci și un avantaj uriaș pentru încrederea publicului în justiția penală și în capacitatea acesteia de a sancționa infracțiunile. Astfel, când publicul vede că orice persoană ce a comis o infracțiune ajunge să fie condamnată, beneficiile pentru încrederea în justiție și pentru funcția de prevenție generală a dreptului penal sunt uriașe.

Dreptul la o durată rezonabilă a procedurii în materie penală, garanție procedurală generală a dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenție, reprezintă un drept fundamental, iar nu o libertate, întrucât prezintă importanță nu doar pentru persoana în cauză, ci și pentru încrederea publicului în justiție, deci pentru societate în general și profită întregii societăți, astfel încât persoana căreia îi este recunoscut nu poate renunța la exercitarea lui. Datorită rolului pe care îl joacă în actuala structură a societății, în mod cert acest drept se poate număra printre drepturile inerente persoanei umane.

De asemenea, acest drept este unul relativ, deoarece el poate fi limitat, restrâns ori restricționat de către stat în măsura în care sunt respectate anumite condiții prevăzute în mod expres în art. 53 din Constituția României și în art. 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, consider că acest drept ar putea fi limitat în ipoteza în care este vizat un scop legitim dintre cele enumerate în Constituție. După cum am văzut deja, o posibilă ingerință în ceea ce privește durata rezonabilă a procedurilor penale pe fond poate fi determinată de necesitatea unei bune desfășurări a instrucției penale, de vreme ce instrumentarea adecvată a unei cauze penale primează asupra finalizării sale rapide, dar eronate. Desigur că orice asemenea restricție trebuie prevăzută de o lege accesibilă, previzibilă, care să conțină suficiente garanții pentru a se împiedica aplicarea arbitrară, iar respectiva ingerință trebuie să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului vizat.

Astfel, scopul instituirii acestei garanții în materie penală este evident. Un proces penal deschis împotriva unei persoane presupune o anumită presiune asupra sa, prin starea de incertitudine pe care o creează în ceea ce privește situația personală. În plus, în cursul oricărui proces penal îndreptat împotriva unei persoane, aceasta suferă anumite atingeri ale imaginii publice, astfel încât finalizarea cât mai rapidă a procedurii nu poate decât să reducă astfel de consecințe și să profite persoanei acuzate.

1.2. Definirea noțiunii de termen rezonabil

Nicio legislație nu definește noțiunea de ,,termen rezonabil”. Pornind de la acest pretext, unii susțin că avem de-a face cu un termen juridic flou, apropae imposibil de definit în termeni exacți.

Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența creată, a încercat să acopere măcar o parte a acestei lacuni juridice. Aceasta, prin utilizarea aprecierii in concreto, ca metodă de analiză a duratei rezonabile, a reușit determinarea implicită a coordonatelor care înfățișează conținutul noțiunii de termen rezonabil.

Subsecvent, în doctrina juridică, noțiunea de ,,termen rezonabil” a primit numeroase semnificații și încercări de definire. Acestea pornesc în primul rând de la conotațiile celor două cuvinte care apar în această sintagmă.

Noțiunea de ,,termen sau durată” este relativ ușor de definit, prin aceasta înțelegându-se ,,intervalul de timp acordat pentru a face ceva”. O aparentă dificultate intervine însă, atunci când supunem analizei adjectivul ,,rezonabil”, ce este și ce nu este rezonabil. De pildă, în vocabularul juridic se face referire pe de-o parte, la ,,interpretarea rezonabilă” a unui text, iar pe de altă parte, se vorbește de urmările absurde ale unei decizii judecătorești nerezonabile din perspectivă temporală, aceasta prin raportare la deciziile date de magistrați în toate etapele judecății, pe parcursul acelui ,,silogism judiciar” evocat de doctrină.

În dreptul francez s-a purtat o adevărată dispută terminologică pe această temă. Unii doctrinari susțin că pentru a putea aprecia caracterul rezonabil sau nerezonabil al unei chestiuni de ordin judiciar, trebuie să se facă referire mai mult la criterii de ordin sociologic și mai puțin la criterii de ordin juridic. Astfel s-a afirmat că ,,este nerezonabil ceea ce opinia comună nu poate accepta, ceea ce ea resimte ca fiind în mod manifest inadaptat într-o anumită situație, sau mai bine zis contrar echității”.

Alții doctrinari recurg la noțiuni precum ,,soft law” afirmându-se că estimarea caracterului rezonabil implică o evaluare care depășește noțiunile clasice utilizate în drept. Cu toate acestea, din discursul marii majorități a doctrinarilor, reiese faptul că ,,rezonabil”este o noțiune juridică al cărei conținut trebuie să fie dat nu în funcție de considerente personale, extra-judiciare, ci în funcție de un raționament bazat pe drept.

Prin urmare, atât judecătorul european cât și cel național, trebuie să interpreteze noțiunea în lumina regulilor cuprinse în legi, tratate și jurisprudență.

Astfel, atunci când noțiunea de ,,rezonabil” se regăsește într-un tratat, ca izvor de drept, judecătorul se folosește atât cât este posibil, de dispozițiile în cauză pentru ai da un conținut. O altă sursă juridică care poate să fie invocată de către judecător este jurisprudența. Curtea Europeană, amintește în acest sens că noțiunea de rezonabil este un termen juridic utilizat adeseori în Convenție iar ,,caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază cu ajutorul criteriilor ce se degajă din jurisprudența Curții….”.

1.3. Definirea noțiunii de „procedură penală pe fond”

În considerarea dispozițiilor art. 6 din Convenție care stipulează că de dispozițiile sale beneficiază orice acuzat în materie penală, conchidem că în concepția autorilor Convenției, un proces penal pe fond se caracterizează prin două elemente: caracterul penal al obiectului său și existența unei acuzații îndreptate împotriva unei persoane.

În schimb, Curtea a preferat determinarea noțiunii de „materie penală” prin analiza a trei criterii: criteriul calificării interne, criteriul naturii faptei incriminate, dar și criteriul scopului și severității sancțiunii.

În primul rând, criteriul calificării interne presupune ca instanța europeană să treacă la cercetarea inițială a textului care definește comportamentul sancționat și la determinarea incluziunii acestuia în dreptul penal al statului în cauză. Acest prim criteriu se aplică cu prioritate, celelalte două criterii având un caracter subsidiar, fiind aplicabile doar atunci când criteriul calificării interne nu poate oferii o calificare penală litigiului.

În al doilea rând, criteriul naturii faptei incriminate reprezintă un element care diferențiază strict între dreptul penal și cel disciplinar. În acest sens, prima regulă utilă pentru a distinge penalul de disciplinar se consideră a fi răspunsul la întrebarea „cui se adresează norma în discuție: întregii populații sau doar unei anumite categorii?”.

Nu în ultimul rând, criteriul scopului și severității sancțiunii aplicate consideră incluse în noțiunea de „materie penală” toate acele fapte al căror scop și gravitate a sancțiunii sunt apropiate de dreptul penal clasic.

1.4. Consacrarea dreptului la o durată rezonabilă a provcedurii în materie penală în sistemul de drept din România

Dispoziții legale generale care garantează principiul derulării procedurilor judiciare într-un interval care să poate fi caracterizat ca fiind rezonabil întâlnim, în primul rând, în Constituția României. Astfel, conform art. 21 alin. (3), părțile au dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Reglementarea se regăsește și în art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. De asemenea, conform art. 64 alin. (4) lit. c), lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror dacă se constată că acesta a lăsat cauza în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile.

În același sens, conform art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, judecătorii și procurorii sunt obligați să rezolve lucrările în termenele stabilite și să soluționeze cauzele în termen rezonabil, iar art. 99 lit. e) din același act normativ prevede că nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor constituie abateri disciplinare.

În materie penală, există o serie de instrumente legale prin intermediul cărora se încearcă respectarea termenului rezonabil de soluționare a unei cauze penale, în atingerea scopului prevăzut chiar în art. 8 Cod de procedură penală, și anume „Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.”

Prin intermediul acestui articol, noul cod de procedură penală, spre deosebire de vechiul cod de procedură penală realizează o consacrare directă a principiului celerității, ca și componentă a ordinii de drept, a drepturilor și libertăților persoanei.

În noul Codul de procedură penală există o serie de prevederi legale nou introduse, încercări de a conferi mai multă substanță principiului celerității procesului penal. Astfel, fixarea unor termene în cadrul procesului penal are ca scop, pe de o parte, limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale (fără aceste termene, măsurile privative sau restrictive de drepturi ar deveni arbitrare) și, pe de altă parte, împiedicarea tergiversării desfășurării procesului penal, asigurând operativitatea acțiunilor cerute de justa soluționare a cauzei penale.

Totodată, prin stabilirea termenelor de exercitare a căilor de atac se răspunde atât nevoii de a se asigura un control judecătoresc asupra hotărârilor pronunțate, înainte de a se trece la punerea lor în executare, cât și necesității de a asigura operativitatea în procesul penal.

De asemenea, spre exemplu, respectarea principiului continuității completului nu trebuie să conducă la perioade de pasivitate în activitatea instanțelor, judecătorul de permanență, desemnat potrivit art. 98 alin. (4) – (6) din Regulamentul de organizare interioară a instanțelor judecătorești, trebuind să efectueze și să dispună orice măsură procesuală necesară judecării cu celeritate a cauzei. Tot în vederea soluționării cu celeritate a cauzelor a fost reglementată și instituția disjungerii art. 46 Cod de procedură penală, ce poate viza toate cazurile de reunire a cauzelor prevăzute de art. 43 Cod de procedură penală.

Nu în ultimul rând o altă consacrare indirectă a celerității procedurilor judiciare vine și din imposibilitatea atacării încheierilor separat de fond, în principiu.

Astfel, Curtea Constituțională a afirmat, prin Decizia nr. 122/2002 că „acest mod de reglementare a exercitării căilor de atac împotriva încheierilor se justifică prin necesitatea de a asigura celeritatea procesului penal, exigență recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru procesual, cât și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.

Capitolul 2. Modalități de calcul și criterii de apreciere

al termenului rezonabil al procedurii

2.1. Calculul duratei unei proceduri penale

În contextul prezentat în capitolul anterior, Curtea a fost chemată să chemată să confrunte conceptul de durată rezonabilă și condițiile în care acest drept este garantat.

Ca oricărei probleme sau situații concrete, care este dedusă judecății sale, Curtea a aplicat un algoritm de rezolvare în două etape. Prima etapă a constat în calculul termenului procedurii, iar a doua în aprecierea rezonabilității acestui termen.

Mai mult, Curtea Europeană a arătat că pentru a determina perioada care se impune a fi luată în considerare, trebuie inițial evidențiate momentul inițial (dies a quo) și momentul final (dies ad quem). Astfel, Curtea a statuat că pentru a oferi justițiabililor o realizare în timp util a drepturilor și intereselor lor intervalul de timp cuprins între momentul inițial și momentul final trebuie să fie cât mai scurt posibil. De asemenea, Curtea a arătat că pentru aprecierea duratei rezonabile a procedurii trebuie luată în considerare durata întregii proceduri.

Totuși, Curtea a arătat că este posibil în anumite cazuri și ca procedura în fața unei singureinstanțe să fie suficientă pentru a conduce la concluzia unei lipse de celeritate.

Mai mult, această garanție procedurală prezintă un caracter special față de celelalte dispoziții ale Convenției, în sensul în care reclamantului nu îi mai este impusă obligația epuizării căilor de recurs interne. Soluția vine firesc, dacă ne gândim că ar fi nefiresc ca reclamantul să fie nevoit să aștepte finalizarea unor proceduri care deja au durat prea mult.

2.1.1. Dies a quo

În materie penală, spre deosebire de domeniul civil, foarte rar este luat în calcul ca punct de plecare nu momentul sesizării instanței, ci, un moment anterior acestei date. Cu privire la momentul începerii perioadei care trebuie luată în considerare, jurisprudența fostei Comisii și a Curții au stabilit că acesta este acela din care bănuielile îndreptate împotriva reclamantului pot produce repercusiuni importante asupra acestuia. Astfel, de regulă, acesta constă într-un moment anterior începerii fazei de judecată a procesului.

Spre exemplu, în cauza Slezevicius c. Lituania din 13 noiembrie 2001, Curtea a reținut că procurorul a deschis o anchetă penală împotriva reclamantului, conturile bancare ale reclamantului fiind blocate imediat după această decizie, moment asimilat de Curte cu momentul de la care a început să curgă perioada ce trebuia luată în considerare pentru determinarea „termenului rezonabil”.

În realitate, momentul de la care se calculează durata procedurii penale trebuie legat de cel al noțiunii de acuzație penală, art. 6 fiind aplicabil în materie penală doar din momentul în care o persoană este obiect al unei acuzații penale.

Totuși, rămâne să menționăm că atunci când obiect al verificărilor și anchetelor administrative au fost societățile aparținând unei persoane, astfel de acte nu pot fi socotite ca fiind o acuzație îndreptată împotriva persoanei fizice care le deține. Acesta este motivul pentru care în aceste situații, procedura nu este socotită ca fiind începută la acel moment, ci mai târziu, când i s-a comunicat acesteia acuzața îndreptată contra sa.

În concepția Curții, o acuzație în materie penală este un act provenind de la o autoritate de stat care, indiferent de formă, comunică unei persoane existența suspiciunii de a fi comis o infracțiune, fără să aibă vreo relevanță dacă această comunicare este explicită ori implicită.

Cum art. 6 este aplicabil unui inculpat de la acest moment, înseamnă, logic, că durata unei proceduri penale curge pentru acesta de la momentul în care există o acuzație penală împotriva sa.

În consecință, în jurisprudența și doctrina juridică adeseori s-a considerat că primul punct al procedurii penale, care conține o acuzație implicită împotriva unei persoane poate fi un moment situat mult anterior începerii fazei de judecată a procesului sau chiar al începerii urmăririi penale.

Dar, pot fi întâlnite și situații în care durata procesului penal începe anterior fazei de judecată, cum ar fi cazului persoanei supusă unei măsuri de reținere sau arestare preventivă. Într-un astfel de caz, actul de reținere sau de arestare conține formulată o acuzație imiplicită a persoanei în cauză, iar măsura preventivă constituie chiar un act care produce efecte importante asupra situației sale.

Spre exemplu, în cauza Tudorache c. România, hotărârea din 29 septembrie 2005, reclamantul a fost arestat preventiv printr-o ordonanță a procurorului la data de 6 aprilie 1998 pentru corupție pasivă și sustragere de bunuri, durata arestării preventive fiind prelungită până la punerea sa în libertate în data de 1 iunie 1998, în temeiul unei hotărâri a Curții Militare de Apel care o constatat, printre altele, că urmărirea penală a fost aproape finalizată. În perioada de timp cuprinsă între sfârșitul lunii aprilie 1998 și luna februarie 2002, împotriva reclamantului nu a mai fost întreprins niciun act de procedură și nici nu a fost audiat de organele de urmărire penală. Reclamantul s-a adresat atât Procurorului – șef al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, la data de 15 iulie 1999, cât și ministrului justiției, la data de 26 iulie 2002, solicitând administrarea probelor propuse de el, însă după ascultarea reclamantului în data de 21 februarie 2002 și prezentarea materialului de urmărire penală, ocazie cu care cererea de audiere a martorilor a fost reiterată de reclamant și repinsă pe motiv că probele nu erau nici pertinente, nici necesare, în data de 4 martie 2002 reclamantul a fost trimis în judecată. Reclamantul depune o plângere prin care contestă respingerea cererilor sale și faptul că nu a fost audiat niciun martor al apărării, iar astfel rechizitoriul este infirmat. În februarie 2003 se dispune scoaterea de sub urmărire penală pentru faptele de corupție, după audierea prealabilă a reclamantului și a doi martori propuși de acesta. Ordonanța nu i-a fost comunicată reclamantului, acesta cunoscând soluția dată abia 2 ani mai târziu când a fost citat la Parchet și a observat soluția din dosar. Ulterior, printr-o ordonanță din 31 martie 2005, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ pentru delapidare și abuz în serviciu. Reclamantul a contestat soluția, dar cererea lui a fost respinsă.

Curtea a reținut că perioada de luat în considerare în cauză a început la data de 6 aprilie 1998, dată la care reclamantul a fost informat de acuzațiile care îi erau aduse și a fost arestat preventiv, finalizându-se la data de 31 martie 2005, dată la care Parchetul a pus capăt urmăririi penale îndreptată împotriva reclamantului; drept urmare, durata procedurilor judiciare este excesivă și nu răspunde exigențelor impuse de principiul duratei rezonabile a procedurilor.

Consider că în cauza Tudorache c. România prezentată mai sus decizia Curții nu putea fi decât în sensul încălcării dreptului la durată rezonabilă a procedurii, având în vedere faptul că, doar în ceea ce privește faza de urmărire penală, perioada totală a fost de aproape 7 ani, chiar dacă, în concret, durata arestării preventive a reclamantului a fost de doar de 1 lună și 25 zile.

În fapt, din analiza cauzei rezultă că arestarea preventivă a unei persoane reprezintă, practic, modalitatea cea mai explicită de formulare a unei acuzații penale, întrucât de la această dată persoanei în cauză îi sunt aduse la cunoștință faptele penale ce i se impută și se produc consecințe importante asupra situației sale.

În jurisprudența C.E.D.O. s-a apreciat că o persoană este subiectul unei acuzații în cazul în care o procedură de investigare preliminară este deschisă împotriva sa și, chiar fără a fi arestată preventiv, aceasta află în mod oficial despre existența anchetei sau drepturile ori interesele sale încep să fie afectate de aceasta.

Garanțiile prevăzute de art. 6 sunt aplicabile, față de existența unei acuzații în materie penală, spre exemplu: în cazul rejudecării unei persoane condamnate definitiv in abstentia, al efectuării unei percheziții, al citării unei persoane în scopul audierii ca martor dacă aceasta poate aprecia din împrejurările cauzei că există probe care o incriminează, al audierii pentru prima dată de către organele de poliție, chiar înainte de începerea urmăririi penale, sau în cazul formulării unei cereri privind ridicarea imunității parlamentare a unui deputat.

Mai mult, momentul existenței unei „acuzații” poate fi și acela al arestării unei persoane, data informării oficiale asupra existenței unei acuzații, data înregistrării la instanță a rechizitoriului procurorului, momentul solicitării ridicării imunității parlamentare, sau momentul în care, în materie vamală, unei persoane i s-a solicitat să predea o serie de documente și i s-au blocat conturile. De asemenea, s-a considerat drept punct de plecare al termenului în materie penală data la care persoanei acuzate i s-a desemnat un avocat sau data emiterii unei decizii de confiscare a bunurilor ridicate.

2.1.2 Dies ad quem

În ceea ce privește punctul final al termenului care trebuie examinat, nu există diferențe între materia civilă și materia penală. În general, în ambele materii, perioada asupra căreia poartă controlul Curții se încheie, în principiu, la data la care ultima hotărâre judecătorească internă, devenită definitivă, a fost executată.

Astfel, cu privire la momentul final care trebuie luat în considerare, acesta este în materie penală, de regulă, cel al ultimei decizii cu privire la cauza dedusă judecății, indiferent dacă aparține unei instanțe de fond sau al uneia de casare existând și jurisprudență în sensul în care se ia în calcul momentul în care persoanei în cauză i se comunică hotărârea.

Prin urmare, data finalizării procedurii luate în considerație pentru calculul „termenului rezonabil”, este data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat, și include nu doar hotărârea prin care se determină vinovăția, ci și cea prin care se stabilește pedeapsa aplicabilă.

Problema respectării dreptului la o durată rezonabilă a procedurii se pune și atunci când procesul penal se finalizează în faza de urmărire penală, printr-o soluție de netrimitere în judecată, caz în care momentul final al termenului este cel al soluționării acțiunii penale de către organele de instrcție.

Curtea consideră că într-o astfel de situație ultimul punct al duratei procedurii este cel al ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, întrucât până la acea dată inculpatul este în așteptarea dosarului său.

În raport de această situație mai trebuie menționat un aspect. Dacă, după o decizie de scoatere de sub urmărire penală, statul reia urmărirea penală, Curtea consideră că există un unic proces penal, nu două distincte, întrucât ordonanța de scoatere de sub urmărire penală nu poate fi considerată că ar fi finalizat procesul penal, întrucât aceasta nu constituie o decizie definitivă asupra acuzației penale îndreptate contra persoanelor implicate. Cea mai bună dovadă în acest sens este că procedura a fost redeschisă și se poate ajunge la o condamnare a acuzaților.

Conchizând, durata procedurii este perioada de timp scursă de la data începerii primei anchete penale și data finalizării celei de-a doua, indiferent cum se finalizează aceasta. Întrucât astfel de situații sunt departe de a fi excepționale în practica parchetelor române, trebuie atrasă atenția asupra faptului că perioada scursă între cele două anchete penale este considerată o perioadă de inactivitate din partea organelor judiciare, motiv pentru care, de fiecare dată în astfel de cazuri, se va constata că dreptul la o durată rezonabilă a procedurii a fost violat.

Hotărârea din 4 august 2005 dată de C.E.D.O. în cauza Stoianova și Nedelcu c. România este reprezentativă în acest sens. Curtea a constatat că urmărirea penală îndreptată împotriva reclamanților cuprinde două etape distincte. Prima a început odată cu arestarea și plasarea în detenție a reclamanților și s-a terminat odată cu ordonanța de scoatere de sub urmărire penală, iar cea de-a doua a început odată cu dispunerea redeschiderii urmăririi penale și s-a finalizat odată cu încetarea urmăririi penale dispusă de Parchet. Curtea nu a acceptat argumentele Guvernului conform cărora prima etapă nu poate fi luată în considerare în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, aceasta întrucât ordonanța de scoatere de sub urmărire penală nu poate fi considerată ca punând capăt urmăririi penale împotriva reclamanților, din moment ce ea nu constituie o decizie internă definitivă.

În această privință trebuie constatat că Parchetul avea competența de a anula o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală și de a redeschide urmărirea penală, fără să fie ținut de vreun termen. În plus, redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă pe motiv că ancheta inițială nu fusese completă, aceste carențe ale autorităților nefiind imputabile reclamanților și netrebuind să-i pună într-o situație defavorabilă.

Astfel, pentru a analiza compatibilitatea duratei procedurii cu cerințele art. 6 1 din Convenție, Curtea a luat în considerare ambele etape ale urmăririi penale și a conchis că această perioadă a durat în total 9 ani și 4 luni. De asemenea, Curtea a reamintit că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca obiect tocmai evitarea „ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine cu privire la soarta sa”.

De-a lungul timpului, Curtea a examinat în mai multe cauze care au ridicat probleme similare, cochizând că, în ceea ce privește situația României, „printre autoritățile potențial responsabile se numără și puterea legislativă, întrucât, prin art. 270 Cod de procedură penală, permite Ministerului Public să anuleze sau să retracteze o dispoziție de neurmărire, oricând până la intervenția prescripției răspunderii penale, fără ca dispoziția de redeschidere a urmăririi penale să fie supusă controlului judiciar”.

În prezent, în urma intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală nu se mai păstrează aceeași posibilitate a procurorului de retractare sau de anulare a dispozițiilor de neurmărire, fără să fie impusă autorizația judecătorului în acest sens.

2.2. Criterii de apreciere a caracterului rezonabil al duratei unei proceduri penale

Printr-o formulă adeseori utilizată, Curtea a statuat că „durata rezonabilă a unei proceduri trebuie apreciată în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru cel interesat”.

Cu alte cuvinte, analiza Curții este în primul rând o analiză particulară, in concreto, în funcție de elementele caracteristice ale fiecărei cauze. Pe de altă parte însă, judecătorii de la Strasbourg recurg și la o seamă de criterii obiective tocmai din dorința de a reduce cât mai mult posibil subiectivismul din analiza făcută.

Deși aprecierea duratei rezonabile a termenului luat în considerare rămâne regula generală, trebuie menționat faptul că există o situație de excepție în care instanța europeană procedează la o apreciere independentă de circumstanțele cauzei și de criteriile obiective amintite. Mai precis, este vorba de situațiile în care speța analizată se înscrie în contextul unei practici statale de încălcare sistematică a termenului rezonabil care denotă o deficiență structurală a sistemului judiciar național. În aceste cazuri, controlul Curții este extrem de restrâns.

În ceea ce privește criteriile obiective prin prisma cărora este analizat caracterul rezonabil atermenului, Curtea a luat în calcul, în mod tradițional, cu începere de la pronunțarea hotărâri în cauza Pretto c. Italia, trei factori principali: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și respectiv comportamentul autorităților naționale, în special al celor judiciare.

În contextul unei jurisprudențe evolutive, în anumite situații Curtea a luat în considerare și un al patrulea criteriu, „miza” pe care o prezintă respectiva cauză pentru reclamant.

Niciunul dintre aceste criterii nu este însă privit izolat de către Curte, ci ansamblul concluziilor care rezultă din examinarea criteriilor conduce la decizia instanței europene. De aceea, este dificil de exprimat o cifră de la care să se poată afirma că durata procesului a depășit termenul rezonabil. Spre exemplu, într-o cauză, Curtea a decis că un proces care a durat 3 ani și jumătate nu respectă cerința celerității (CEDO, hot. Zimmermann și Steiner c. Elveția, cit.supra), în timp ce într-o altă cauză s-a constatat respectarea exigențelor art. 6 cu privire la o procedură ce a durat o perioadă asemănătoare (CEDO, hot. Pretto și alții c. Italia, din 8 decembrie 1983).

Prin urmare, caracterul rezonabil al termenului astfel calculat se analizează in concreto, în raport de circumstanțele speciale ale fiecărei cauze.

Aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii, pe baza celor trei criterii clasice al complexității cauzei, comportamentului reclamantului și cel al autorităților naționale, nu se realizează însă mecanic, iar judecătorul european respectă necesitatea existenței unui „just echilibru” între exigența celerității procedurilor judiciare și principiul mult mai general al bunei administrări a justiției, care definește de asemenea art. 6.

2.2.1. Natura cauzei

Criteriul care prezintă cea mai mare importanță în examenul Curții este cel al naturii cauzei, înțelegându-se prin aceasta, pe de o parte, importanța pe care o prezintă cauza pentru reclamant și, pe de altă parte, gradul de complexitate inerentă cauzei.

Spre exemplu, cu privire la cel dintâi aspect se ia frecvent în calcul, ca un element în favoarea statului, faptul că, în cursul unei proceduri penale, inculpatul nu a fost arestat preventiv (CEDO, hot. Corigliano c. Italia). Natura litigiului atrage atenția asupra mizei sau importanței pe care aceasta o are pentru reclamant sau părți, în general. Cu cât această importanță este mai pregnantă, cu atât celeritatea se apreciază cu mai multă exigență, procedura trebuind chiar accelerată, iar jurisdicțiilor li se cere o diligență sporită și folosirea tuturor mijloacelor pentru accelerarea procedurii normale. Anumite categorii de litigii necesită o procedură mai rapidă, mai ales litigiile de drept penal în general, datorită importanței deosebite a valorilor ocrotite.

Potrivit jurisprudenței Curții, complexitatea cauzei poate fi generată în primul rând de complexitatea stării de fapt care trebuie elucidată. În mod obișnuit, această complexitatea poate rezulta din: numărul și natura particulară a infracțiunilor de care erau acuzați reclamanții; disimularea actelor delictuale săvârșite de acuzat și legăturile complicate dintre acestea; caracterul de interes național al faptelor avute în vedere; numărul inculpaților și al martorilor; necesitatea recurgerii la expertize de specialitate; atribuirea unor bunuri indivizibile în cazul pluralității de moștenitori etc.

Un exemplu în acest sens îl constituie afacerea H. c. Regatul Unit. În speță, atât reclamanta cât și soțul ei sufereau de boli mintale. Procedura internă, care viza retragerea drepturilor părintești ale celor doi asupra unui nou-născut a implicat ambii soți, familia care formulase o cerere de adopție, consiliul local și reprezentantul Ministerului Public (Official Solicitor). Raportat la multitudinea de părți și interese existente în cauză, Curtea a apreciat că aceste elemente trebuie luate în considerare, fără a fi neapărat decisive.

Tot în ceea ce privește complexitatea în fapt și în drept a cauzei, menționăm că acest criteriu este unul frecvent utilizat, care presupune analizarea tuturor datelor, de fapt și de drept, ale cauzei. Mai important, în legătură cu aprecierea acestui criteriu factorii raportat la care se poate analiza complexitatea cauzei sunt enumerați de Curte cu titlu exemplificativ și nu limitativ.

Spre exemplu, în principiu, nu pot prezenta o complexitate considerabilă cauzele având ca obiect o acțiune în repararea prejudiciului produs printr-un accident de circulație sau o infracțiune flagrantă comisă în public. În schimb, se poate aprecia că o cauză relativă la o infracțiune economico-financiară poate fi socotită ca având un caracter deosebit de complex.

În hotărârea pronunțată în cauza Papathanasiou c. Grecia Curtea reamintește faptul că natura și complexitatea unei cauze penale constând într-o infracțiune de escrocherie, care este, de asemenea, complicată prin implicarea mai multor suspecți, poate justifica o durată importantă a procedurii. În speță, reclamantul a fost suspectat că ar aparține unei rețele de persoane acuzate de contrabandă, fals, uz de fals, iar procedura litigioasă se derula în paralel cu alte 27 de proceduri, având ca obiect fapte similare, la sfârșitul cărora a fost achitat. Având în vedere toate aceste elemente, este incontestabil faptul că soluționarea cauzei a necesitat lungi perioade de investigații și deci o complexitate evidentă.

De asemenea, cauzele din domeniul dreptului penal al afacerilor relevă de obicei un grad de complexitate ridicat care poate justifica durata procedurii, întrucât relevarea mecanismelor economice și financiare ilicite folosite de reclamanți este o operațiune prin definiție dificilă. De exemplu, în cauza Strategies Communications și Dumoulin c. Belgia, societatea și administratorul ei delegat erau cercetați pentru neregularități în procedura de atribuire a unor contracte de achiziții publice.

Procedura a început în aprilie 1996 și era încă în curs, fiind nevoie de aproape 6 ani doar pentru faza de urmărire penală. Curtea a luat în calcul „o anumită complexita generată de natura faptelor ce trebuie elucidate”, manifestată în cele 45 de volume ale cauzei dar a conchis asupra existenței unei violări a art. 6 paragrafului 1.

Complexitatea problemelor juridice care trebuie soluționate este de asemenea pusă în discuție de Curte. O asemenea situație există în cazul apariției unei reglementări noi și imprecise poate privi respectarea principiului egalității armelor, chestiuni de competență sau de constituționalitate , probleme de urbanism sau interpretarea unui tratat internațional .

De pildă, în cauza Pretto c. Italia, Curtea a apreciat că soluționarea cauzei în procedura internă era relativ complexă, întrucât, în raport de o lege nouă, se punea problema de a ști dacă aceleași condiții se aplică atât în cazul exercitării unui drept de preempțiune, cât și în caz exercitării unui drept de răscumpărare. Pentru acest motiv, cea de-a treia secție a Curții de Casație italiene a amânat judecarea cauzei până la momentul în care plenul Curții de Casat s-a pronunțat asupra acestei probleme. Într-o asemenea situație, Curtea a apreciat că atât soluția instanței supreme, cât și termenul în sine nu au depășit o limită „rezonabilă”.

Însă, complexitatea procedurii nu poate justifica ca regulă depășirea duratei rezonabil a procedurii. Complexitatea unui dosar poate justifica cel mult o procedură mai lentă, care poate fi determinată de starea de fapt și/sau de reguli de drept numeroase, de controverse, de incertitudini în plan intern asupra aplicării lor. Complexitatea nu justifică însă a priori durata îndelungată a unei proceduri, aceasta putând fi cauzată și de factori imputabili statului. C.E.D.O. verifică dacă complexitatea este singura cauză a întârzierilor procedurale, întrucât ea nu trebuie să camufleze lungi perioade de stagnare, datorate lipsei de diligență a organului jurisdicțional.

Spre exemplu, în cauza Cuillemin c. Franța Curtea a remarcat complexitatea procedurii de expropriere în dreptul francez: primă fază a procedurii (regularitatea operațiunii de expropriere în sine) este de competența jurisdicțiilor administrative, iar problemele legate de transferul bunurilor, determinarea indemnizației și în general atingerile aduse proprietății private sunt de competența instanțelor de drept comun; cele două jurisdicții pot fi sesizate concomitent și ele pot în mod evident pronunța hotărâri contradictorii (în speță, instanța de drept comun a așteptat ca instanța administrativă să se pronunțe asupra unei cereri de determinare a despăgubirilor, pe care era în mod evident necompetentă să o soluționeze). Totuși, Curtea a decis că o perioadă de 14 ani este mai mult decât suficientă pentru a finaliza o asemenea procedură.

2.2.2. Comportamentul reclamantului

Pentru aprecierea duratei rezonabile a procedurii, comportamentul reclamantului reprezintă, de asemenea un criteriu de bază.

Rațiunea din spatele acestei idei este dată de faptul că acest comportament poate, uneori, să fie cauza încetinelii procedurale. Exemple edificatoare în acest sens, pot constitui: schimbările dese ale apărătorului, al întârzierii comunicării unor date necesare judecății, al abuzului de căi de atac, al neprezentării la audieri, întârzierea comunicării numelui martorilor etc.

Acest tip de întârzieri cauzate de comportamentul părților în aceste cazuri nu pot fi imputabile statului în măsura în care acesta a luat toate măsurile necesare pentru a le contracara.

Totodată, acest comportament al reclamantului constituie un fapt obiectiv, neimputabil statului.

Spre exemplu, în cauza Jablonski c. Polonia din 21 decembrie 2000, Curtea a constatat că greva foamei și automutilările acuzatului au întârziat finalizarea procedurii, fără ca acest aspect să poată fi reproșat statului. Curtea a statuat că statul răspunde pentru depășirea unei durate rezonabile a termenului, doar în măsura în care aceasta îi este imputabilă.

În consecință, orice persoană care invocă faptul că o procedură a depășit o durată rezonabilă trebuie să facă dovada că a depus diligențe în vederea derulării normale a acesteia. Inculpatul nu poate fi însă obligat să colaboreze activ la desfășurarea anchetei, părțile unui litigiu nu pot fi sancționate dacă exercită căile de atac legale ori ridică excepții sau formulează cereri.

De asemenea Curtea a apreciat că exercitarea de către o persoană, cu bună-credință, a tuturor mijloacelor procedurale prevăzute în dreptul intern în exercitarea dreptului la apărare, nu poate fi considerată că a condus la prelungirea duratei procedurilor. Astfel, simpla valorificare a tuturor garanțiilor prevăzute de procedura internă sau utilizarea căilor de atac nu va fi imputabilă părților, dar timpul scurs pentru soluționarea recursurilor nu va fi luat în considerare la calcularea termenului rezonabil.

Tot astfel, în baza criteriului comportamentului reclamantului, Curtea admite că acesta are dreptul să formuleze recursuri și apărări care pot conduce la prelungirea judecării cauzei, însă instanța europeană nu poate imputa prelungirea procedurii statului în astfel de circumstanțe. În consecință, nu există o violare a art. 6, cu atât mai mult cu cât nu există nicio perioadă de inactivitate nejustificată din partea instanțelor interne. De asemenea, prin raportare la același criteriu, nu se va socoti în perioada unei proceduri penale durata de timp în care nu s-a realizat niciun act de procedură din cauza faptului că reclamantul a fugit.

În același sens a decis Curtea în Cazul Ringeisen c. Austria, hotărârea din 16 iulie 1971, împărtășind avizul Comisiei potrivit căruia durata urmăririlor atât pentru escrocherie, cât și pentru infracțiunea de bancrută frauduloasă rezultă atât din complexitatea cauzei, cât și din nenumăratele cereri și recursuri ale dlui Ringeisen, care tindeau nu numai spre punerea sa în libertate, dar mai ales spre recuzarea celei mai mari părți a magistraților competenți, ca și la trimiterea cauzei la alte jurisdicții; așadar, nu a existat o violare a art. 6 paragraf 1.

Prin urmare, pentru ca întârzierile în derularea procedurilor să-și piardă caracterul rezonabil trebuie ca atitudinea reclamantului să fie abuzivă și dilatorie. Astfel, în măsura în care reclamantul abuzează de drepturile sale procesuale în scopul tergiversării soluționării cauzei sale, urmărind amânarea pronunțării unei soluții potrivnice, în special atunci când este judecat în stare de libertate, acesta nu se mai poate prevala de garanția celerității, întrucât întârzierile provocate prin exercitarea abuzivă și cu scop dilatator a drepturilor sale îi este imputabilă.

2.2.3. Comportamentul autorităților

Relativ la comportamentul autorităților, Curtea verifică numai lentoarea imputabilă statului cu precizarea că, în opinia instanței europene, imputabilitatea nu se confundă cu culpa statului în cauză.

Este indiferent dacă întârzierea în desfășurarea procesului s-a datorat legislativului, executivului sau aparatului judiciar, pentru că, privitor la obligațiile sale internaționale, statul este privit ca un tot unitar.

Spre exemplu, dacă este angajată resposabilitatea statului deoarece Parlamentul a întârziat în procesul de ridicare a imunității parlamentare unui membru al său sau atunci când legea nu îi oferea judecătorului aproape niciun mijloc de a obliga un expert să își depună raportul la termenul stabilit. Mai mult, dacă una dintre părțile litigiului este statul sau un organ al puterii executive, întârzierile imputabile acesteia sunt trecute în sarcina statului, care va răspunde în fața Curții pentru ele.

Astfel, noțiunea de „autorități competente” este înțeleasă lato sensu: desigur, autoritățile judiciare sunt în primul rând vizate, dar în egală măsură și diferitele servicii publice.

Criteriul este aplicat cu severitate atunci când Curtea apreciază că statul nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligația de celeritate prevăzută de art. 6. Curtea a statuat că statele au, în acest sens, o obligație de rezultat, acestea trebuind ca, în mod imperativ, să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât să fie îndeplinite cerințele art. 6.

În acest sens, pot constitui exemple ce duc la încălcarea cerinței duratei rezonabile a procedurii durata neobișnuită a instrucției penale, durata mare a transferului cauzei între instanțe, absența prelungită a interogării inculpaților, întârzierea instanței de a audia martorii, ședințe de judecată prea distanțate în timp, necomunicarea datei procesului etc..

În acest context rolul judecătorului în bunul mers al unui proces este capital, iar inerția sau indolența sa compromit ireparabil ideea de justiție. Diligența manifestată de judecător poate împiedica o eventuală condamnare a statului pentru nerespectarea celerității. De asemenea, un termen mai lung este justificat dacă era necesar documentării cauzei de către judecător și aprofundării datelor sale, aspecte care se răsfrâng favorabil asupra deciziei finale.

Verificarea Curții se face pentru fiecare etapă a procesului, cu scopul de a depista nivelul la care au intervenit întârzieri în mecanismul procesual.

În acest sens, cel mai adesea, nerespectarea celerității prin conduita judecătorului este cauzată de organizarea unei proceduri cu un număr ridicat de termene și/sau cu stabilirea unor intervale lungi între ele, de neluarea măsurilor de instrumentare a dosarului sau de trimitere a acestuia, de întreruperea fără un motiv serios a pronunțării hotărârii, de amânarea repetată a ședințelor, de starea de pasivitate, de lipsa măsurilor necesare pentru nedepunerea în timp util a raportului de expertiză etc.

Instanța europeană a constatat o culpă a autorităților și în desfășurarea procedurilor în cazul prelungirii procesului ca urmare a întârzierii în transferul documentelor sau a dosarului de la o instanță la alta, al nelegalei citări a martorilor, al inactivității organelor de urmărire penală, al reluării audierilor din cauza schimbării judecătorului, al inactivității instanței care după punerea în libertate a reclamantului a acordat cinci termene pe parcursul a doi ani, al declinărilor succesive de competență între instanțe, a prelungirii judecății pe o perioadă de peste 6 ani ca urmare a casărilor succesive cu trimitere spre rejudecare pentru erori comise de instanțele inferioare.

Tot cu privire la România, în cauza Pantea, Curtea de la Strasbourg a constatat că afacerea penală s-a caracterizat printr-un grad de complexitate ridicat și că nu au existat perioade semnificative de inactivitate din partea autorităților pe parcursul procedurii. De asemenea, actele de procedură s-au derulat la intervale rezonabile și regulate, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată. Mai mult, chiar dacă comportamentul reclamantului, acesta a contribuit, într-o anumită măsură, la prelungirea procedurii, mai ales prin cererea sa de strămutare a cauzei la o altă instanță judecătorească, la care nu s-a prezentat la mai multe termene fixate, prelungirea procedurii în mod nerezonabil se datorează deficiențelor autorităților.

Sub acest aspect, s-a constatat că după un prim ciclu procesual complet, instanța de recurs a anulat toate actele de procedură efectuate de parchet, după ce a pus în evidență viciile de procedură înregistrate în etapa de urmărire penală și a restituit dosarul pentru refacerea urmăririi penale. De asemenea, după un al doilea ciclu procesual complet, instanța de recurs a desființat în totalitate hotărârile instanțelor inferioare, cu motivarea că acestea au omis să stabilească elemente de fapt importante pentru soluționarea cauzei, trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe.

În aceste circumstanțe, Curtea a decis că autoritățile române pot fi făcute răspunzătoare pentru întârzierea generală înregistrată în modul de tratare a acestei cauze (durata totală a procedurii apropiindu-se de 9 ani), statul român fiind condamnat pentru încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenție.

În principiu, în doctrină s-a constatat că instanța de control de la Strasbourg privește cu mai multă îngăduință situațiile determinate de diverse situații excepționale, însă se manifestă deosebit de severă atunci când viciile care afectează celeritatea sunt structurale. Într-un act fără precedent la acel moment, dată fiind avalanșa de plângeri cu privire la durata procedurilor, Curtea și-a permis chiar să recomande implicit statelor să adopte un sistem prin care cauzele să fie judecate, nu neapărat în ordinea cronologică a introducerii actului de sesizare, ci mai degrabă ținând cont de importanța și de urgența care o prezintă obiectul acesteia.

Strictețea Curții, atunci când se raportează la vicii structurale, este determinată, în esență, de două elemente: numărul, din ce în ce mai semnificativ, al plângerilor adresate la Strasbourg, care vizează acest aspect, respectiv importanța particulară pe care o prezintă celeritatea procedurii, nu doar față de litigiile în cauză, dar și pentru întărirea încrederii publicului în justiție, pentru o imagine pozitivă a activității de jurisdicție – în special în materie penală, unde se urmărește intervalul între actele de urmărire – sau, din contră, dacă acestea s-au concentrat excesiv asupra unui singur aspect – interogatorii consecutive cu același obiect etc.

Deși Curtea analizează rezonabilitatea procedurilor prin raportare la toate criteriile, în doctrină s-a arătat că cel mai important criteriu în aprecierea termenului rezonabil al procedurii îl reprezintă comportamentul autorităților.

Astfel, spre exemplu, nu prezintă o importanță determinantă dacă un caz este complex sau nu, sau dacă reclamantul a avut un comportament dilatoriu, întrucât dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenție sunt încălcate în toate cazurile în care au existat perioade de inactivitate a autorităților, iar durata globală a procedurii este nerezonabilă.

În acest sens, Curtea a dispus condamnarea unor state pentru violarea dreptului la o durată rezonabilă a procedurii, chiar și atunci când, vizavi de complexitatea cauzei, durata nu era exhorbitantă, însă au existat perioade mari de inactivitate. . Astfel au stat lucrurile în afacerea Sousa Marinho și Marinho Meireles Pinto, în care statul portughez a fost sancționat pentru amânarea timp de un an a judecării cauzei, pe motive care au ținut de incorecta citare a martorilor sau în afacerea Wylegly, în care statul polonez a fost condamnat pentru că o procedură a stat pe loc timp de 2 ani și 7 luni, între introducerea unui recurs și primul termen de judecată al recursului. Tot astfel, Curtea a dispus condamnarea statului și atunci când o parte din durata de 10 ani a unei proceduri este explicabilă prin mulțimea de expertize solicitate de către reclamant, în măsura în care s-au constatat, din nou, perioade semnificative de inactivitate din partea instanțelor. Mai trebuie menționat faptul că, deși Curtea s-a declarat conștientă de dificultățile pe care le cunosc instanțele naționale în analizarea unor litigii și care derivă din existența a diverși factori de natură structurală, obligația impusă statelor de a respecta rezonabilitatea duratei procedurilor este o obligație de rezultat, statele neputând invoca suprasolicitarea instanțelor sau incapacitatea judecătorilor pentru a motiva întârzierile ce îi sunt imputabile.

La fel au stat lucrurile și în cauza Petrov contra Bulgariei, unde Curtea, deși a constatat că era vorba de o cauză complexă ce viza mai multe infracțiuni comise în diferite locuri, a acordat o deosebită atenție comportamentului autorităților. Instanța europeană a opinat că și în situația în care se poate reține că autoritățile au depus eforturi în vederea identificării și citării coinculpatului, absența acestuia nu poate justifica o perioadă de inactivitate de aproape nouă ani, în special în condițiile în care autoritățile puteau dispune disjungerea cauzei și desfășurarea procedurilor cu privire la reclamantul prezent.

Nu în ultimul rând, în cauza Németh Curtea a considerat că acest caz nu a fost deosebit de complex, nici în privința stabilirii faptelor, nici a legii aplicabile. Cu privire la comportamentul reclamantului, Curtea observă că el a refuzat să depună mărturie la 16 decembrie 1993 și la 12 aprilie 1996. Deși este adevărat că orice întârziere care ar fi putut fi cauzată de acest comportament nu poate fi imputată statului, Curtea a ezitat să atribuie vreo importanță decisivă pentru refuzurile solicitantului să dea mărturie, având în vedere lungimea totală a procedurii. De asemenea, trebuie să se ia în considerare faptul că solicitantul nu poate fi învinuit pentru exercitarea dreptului său la tăcere. În aceste condiții, nicio anumită perioadă de inactivitate poate fi imputată solicitantului. Cu privire la conduita autorităților judiciare, Curtea observă că în acest caz împotriva reclamantului nu s-au făcut progrese între 7 februarie 1994 și 12 aprilie 1996 și între 29 aprilie 1997 și 27 aprilie 1999. Aceste perioade de inactivitate, în total de patru ani și două luni, nu au fost explicate și sunt imputabile statului. Considerațiile precedente sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că în acest caz nu s-a respectat dreptul la o judecată într-un timp rezonabil, iar în consecință a existat o încălcare a articolului 6 paragraf 1 al Convenției. Astfel, deși anumite întârzieri în desfășurarea procedurii s-au datorat reclamantului, care a refuzat să fie audiat, aspect ce nu i se poate imputa statului, totuși, raportat la lipsa de complexitate a cauzei, constând într-o infracțiune de fraudă fiscală, corelat cu faptul că reclamantului nu i se poate imputa exercitarea dreptului său la tăcere, dar luând în considerare și perioadele de inactivitate judiciară, în mod corect a statuat Curtea că, raportat la circumstanțele concrete ale speței, o durată a procedurilor de 7 ani, 4 luni și 9 zile este departe de a fi rezonabilă.

Conchizând, acest criteriu, al comportamentului autorităților, este criteriul determinant în aprecierea rezonabilității termenului, întrucât Curtea poate să admită o anumită prelungire a judecării cauzei datorită complexității acesteia, însă refuză să accepte perioade semnificative de inactivitate din partea autorităților judiciare.

2.2.4. Miza cauzei pentru situația recurentului

Un alt criteriu utilizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când evaluează caracterul rezonabil al datei procedurii, de dată mai recentă, este cel al mizei cauzei pentru reclamant (indiferent dacă este vorba de o componentă morală sau de una pecuniară).

Potrivit formulei utilizate de Curte, există anumite ipoteze care necesită o diligență specială (particulară) din partea autorităților naționale. Câteva din materiile în care este cerută o asemenea diligentă sunt: litigiile care privesc starea și capacitatea persoanelor, litigiile care implică victimele evenimentelor rutiere sau a infracțiunilor, litigiile referitoare la viața profesională a persoanei sau la chestiunile de natură socială, cauzele care implică persoanele acuzate deținute.

În primul rând, cu privire la litigiile care privesc starea și capacitatea persoanelor, așa cum indică instanța europeană, în afacerile care privesc starea persoanelor, miza litigiului pentru reclamant este de asemenea un criteriu pertinent, iar „o diligență particulară se impune în considerarea eventualelor consecințepe care o lentoare excesivă le-ar putea avea, în special asupra exercitării dreptului la respectul vieții familiale”.

Spre exemplu, divorțul reclamantului, incluzând și cererea de atribuire a custodiei copiilor minori a durat o perioadă de 8 ani și 2 luni. În acest context, potrivit analizei Curții, autoritățile italiene nu au dat dovadă de „diligența specială” impusă de art. 6 paragraf 1, procesul fiind lăsat depildă în nelucrare în perioada 15 decembrie 1994 – 10 iulie 1997, întrucât se schimbase instanța teritorial competentă, iar la noua instanță nu fusese încă numit un judecător.

În al doilea rând, cu privire la litigiile care implică victimele evenimentelor rutiere sau a infracțiunilor, Curtea a subliniat într-o serie de cauze portugheze că victimele accidentelor rutiere trebuie să beneficieze de o diligență particulară din partea autorităților naționale în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor care le sunt datorate. De asemenea, același grad de atenție trebuie acordat în cazul victimelor infracțiunilor, pentru angajarea răspunderii penale sau a celei patrimonial în special atunci când în cauză persoanele acuzate sunt polițiști sau agenți ai forței publice.

În al treilea rând cu privire la litigiile referitoare la viața profesională a persoanei sau la chestiunile de natură socială, menționăm că procedurile susceptibile să influențeze situația profesională a reclamantului au fost integral incluse de către Curtea Europeană în categoria procedurilor a căror importanță pentru părți reclamă soluționarea cu celeritate.

Nu în ultimul rând, cu privire la cauzele care implică persoanele acuzate deținute, menționăm că aceste măsuri trebuie luată în considerare și atunci când reclamantul este deținut.

2.2.5 Metoda urmată de CEDO

În general, analiza Curții se efectuează printr-o dublă abordare: fie detaliată, în baza criteriilor analizate mai sus, fie de o manieră globală.

Spre exemplu, în hotărârea De Staerke c. Belgia, din 28 aprilie 2005 Curtea a considerat că o procedură penală care a durat mai mult de 15 ani cere o evaluare globală. Premisa este deci aceea că întârzierea în cauză este prea lungă pentru a putea fi justificată, născându-se astfel o „prezumție simplă a duratei nerezonabile”.

In sens contrar, în anumite cazuri, Curtea se găsește în prezența unei durate globale care este acceptabilă, astfel spre exemplu, în hotărârea Hadjikostova c. Bulgaria, din 4 decembrie 2003, Curtea constatând că se află în prezența unei durate globale care depășește cu puțin 5 ani pentru trei grade de jurisdicție, ceea ce poate părea în principiu acceptabil, a constatat întârzieri considerabile imputabile autorităților.

Capitolul 3. Repararea prejudiciului cauzat

prin încalcarea drepului la un termen rezonabil

3.1. Remedii

Dreptul la un proces echitabil reprezintă unul dintre fundamentele unei societăți democratice. Durata excesivă a procedurilor judiciare este una dintre principalele cauze ale încălcării acestui drept, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului punând în evidență în mod repetat acest element.

Având în vedere tocmai importanța majoră pe care o are conduita autorităților implicate în desfășurarea procedurilor judiciare și efectele produse de către perioadele de inactivitate a acestora asupra drepturilor persoanelor, se impune concluzia necesității reglementării de către autoritățile naționale a unor remedii pentru depășirea duratei rezonabile a procedurilor.

Cu privire la remediile pe care statele trebuie să le pună la dispoziția persoanelor pentru valorificarea dreptului la un proces echitabil „într-un termen rezonabil”, în conformitate cu articolele 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezintă relevanță deosebită calificarea operată de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) care, pe baza jurisprudenței Curții Europene, identifică și recomandă implementarea a două categorii de remedii: remedii acceleratorii, care pot avea ca efect scurtarea procedurii, atunci când aceasta este în curs, precum și remedii compensatorii, care se caracterizează prin faptul că urmăresc despăgubirea persoanei prejudiciate prin durata excesivă a procedurii.

3.2. Corelația dintre art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție și autonomia dreptului la un remediu intern

Crerea unei societăți democratice, guvernate de principiul preeminenței dreptului poate deveni o realitate atât prin prevenirea încălcării drepturilor omului și prin asigurarea sancționării acestor încălcări, cât și prin crearea unui complex de garanții și instrumente care să asigure că funcțiile reparatorie și sancționatorie ale justiției sunt exercitate într-un cadru de legalitate și operativitate, înlăturându-se astfel posibilitatea producerii de noi vătămări în însuși demersul de a înfăptui actul de justiție.

În vederea atingerii acestui scop, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează două drepturi procedurale, care se concretizează în garanții cu privire la punerea în valoare în fața instanțelor judiciare a drepturilor ce sunt recunoscute persoanelor.

În acest context, precum menționam în partea introductivă a lucrării, dispozițiile prevăzute de art. 6 și art. 13 din Convenție, prevăd că o protecție eficace a drepturilor omului nu poate fi realizată prin simpla consacrare a unor drepturi substanțiale, ci este necesar ca aceste drepturi să fie însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, care să asigure mecanismele corespunzătoare de punere în valoare.

Buna administrare a justiției impune un răspuns adecvat al statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce privește termenul în care se soluționează un litigiu. Astfel, obligația statului, decurgând din art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, este de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluționeze o cauză într-un termen echitabil. În plus, față de această obligație, articolul 6 din Convenție este coroborat cu articolul 13, în baza căruia statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un „remediu” care să permită persoanei să valorifice drepturile și libertățile consacrate de Convenție.

Caracterul „efectiv” al acestui remediu trebuie apreciat în funcție de capacitatea acestuia de a furniza celui interesat o satisfacție adecvată în raport cu violarea suferită.

Așa cum rezultă și din textul său, art. 13 garantează oricărei persoane care se poate pretinde victimă a unei alte dispoziții a Convenției posibilitatea de a sesiza o autoritate de stat cu o acțiune (prin acțiune în acest context se înțelege o acțiune în instanță, o plângere penală, o cerere administrativă, o contestație etc.), în sens larg, prin care să solicite constatarea acestei violări, încetarea sa și repararea prejudiciului produs. Dreptul la un remediu intern este o consecință a principiului subsidiarității, care impune un control al Curții doar după încercarea nereușită de rezolvare a litigiului la nivel intern. Aceasta presupune ca dreptul intern să cunoască o posibilitate de rezolvare a litigiului. În baza art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului termenul de „remediu” are sensul de măsuri sau căi procedurale la care se poate recurge atunci când durata rezonabilă a procedurii a fost depășită.

Dreptul la un remediu intern este un drept lipsit de independență și care nu poate fi invocat decât în raport cu un alt drept recunoscut prin celelalte prevederi convenționale. Totuși, această lipsă de independență nu a împiedicat niciodată Curtea să atribuie dreptului la un remediu intern un caracter autonom, ceea ce presupune că, pentru a se constata o violare a art. 13, nu este obligatoriu ca textul la care se raportează să fi fost, la rândul său, încălcat.

Însă, precum a statuat Curtea în cauza Boyle și Rice art. 13 devine incident doar atunci când persoana se poate pretinde, de o manieră rezonabilă, victimă a încălcării drepturilor sale, indiferent dacă acestea au fost sau nu încălcate.

Ca regulă generală, Curtea a estimat că nu este necesar ca după constatarea unei violări a art. 6 paragraf 1 să se treacă și la reexamineze cauzei din perspectiva art. 13. În mod firesc, art. 6 paragraf 1 are, caracterul de lex specialis, atât cu privire la natura sau puterile instanței naționale competente, cât și cu privire la perspectiva efectivității remediului, garanțiile procedurale specifice art. 13 rămân dincoace de nivelul exigenței art. 6, care constituie, în sistemul Convenției, „eticheta calității” unei justiții echitabile și eficiente.

Astfel, deși într-o primă etapă, Curtea a reflectat o abordare diferită cu privire la corelația dintre dreptul la un recurs efectiv și dreptul de a beneficia de soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ulterior instanța europeană a ajuns la concluzia că și în ceea ce privește rezonabilitatea duratei de desfășurare a procedurilor judiciare, este necesar ca justițiabilii să poată obține la nivel național înlăturarea încălcării acestui drept, înainte de a pune în mișcare mecanismul internațional de protecție în fața Curții Europene.

Caracterul original al hotărârii Kudla c. Polonia din 26 octombrie 2006 a fost dat de abordarea raporturile dintre art. 6 și art. 13 din Convenție dintr-o perspectivă nouă. În locul faimoasei sale teorii a absorbției art. 13 de către art. 6, Curtea a introdus o teorie pe care am putea-o califica drept una de consolidare mutuală a celor două dispoziții.

În afară de violarea termenului rezonabil al art. 6, ea trebuie în egală măsură să examineze, în plus, dacă există o violare a dreptului la un remediu efectiv în sensul art. 13. Începând din acest moment, Curtea, în mod foarte logic, a „legat” art. 13 de art. 35 paragraf 1 privind epuizarea căilor de recurs interne. Mai exact, regula din art. 35 se bazează pe ipoteza, încorporată în art. 13, că ordinea internă oferă un remediu efectiv în privința violării reclamate. În sensul că prin hotărârea Kudla c. Polonia Curtea a lărgit în mod judicios câmpul de aplicare al articolului 13 din Convenție.

Trebuie precizat faptul că, în ceea ce privește epuizarea în prealabil a căilor de recurs interne, acelui presupus remediu îi lipsește caracterul efectiv în măsura în care nu este util, adică există în respectivul sistem juridic o practică în sens contrar constantă. Potrivit jurisprudenței Curții, un remediu intern este util, dacă statul în cauză asigură justițiabililor, printr-o prevedere legală expresă ori printr-o jurisprudență ce a dobândit un grad suficient de certitudine juridică, admiterea respectivului remediu ori cel puțin asigură existența unor „șanse rezonabile” de a fi admis. Astfel, remediul solicitat prin art. 13 trebuie să fie efectiv în fapt și în drept, în practică precum în teorie.

Recunoscând în mod expres că a operat o schimbare a jurisprudenței, Curtea a afirmat, în cauza Kudla c. Polonia, că ,,problema de a ști dacă, într-o cauză dată, reclamantul a putut beneficia de soluționarea într-un termen rezonabil a procedurii privind…o acuzație în materie penală este, din punct de vedere juridic, diferită de cea de a ști dacă el dispunea, în dreptul intern, de un remediu efectiv pentru a se plânge în această privință”.

Odată cu hotărârea în cauza Kudla, Curtea a apreciat că „a sosit timpul să-și reconsidere jurisprudența, având în vedere introducerea în fața ei a unui număr din ce în ce mai mare de cereri, în care se regăsește reclamată, exclusiv sau în principal, lipsa obligației de a soluționa cauzele într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 paragraf 1”.

Astfel, Curtea a arătat că fiind confruntată cu un număr în continuă creștere de cereri referitoare la depășirea termenului rezonabil, înțelege să reamintească faptul că lentoarea excesivă a justiției constituie un pericol important pentru statul de drept și vrea să ofere un remediu unei situații grave: societatea democratică ce constituie în același timp scopul și criteriul ultim al Convenției, nu se poate acomoda cu împotmolirea justiției în timp, aceasta fiind lecția adresată statelor.

Consecințele cauzei Kudla sunt mai mult decât evidente. În condițiile în care violarea art. 13 există din simplul fapt că dreptul intern nu cunoaște vreun remediu efectiv contra depășirii duratei rezonabile a procedurii, fără să intereseze dacă, pe fond, acel drept a fost violat, statele europene s-au trezit brusc în fața riscului de a fi condamnate pe bandă rulantă de către Curte cu privire la acest aspect. Tocmai de aceea, multe dintre statele europene s-au conformat destul de rapid opticii Curții și au pus în aplicare, prin decizii la nivel legislativ, sisteme de sancționare la nivel intern a încălcării dreptului la o durată rezonabilă a procedurilor. Această politică a survenit și ca urmare a adoptării rezoluțiilor Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei DH (95) 82 și DH (97) 336.

Decizia Mifsoud c. Franța a confirmat și dezvoltat această jurisprudență, în cadrul unui remediu compensator, în ceea ce privește cauzele aflate pe rol: remediul este efectiv „atunci când permite fie ca decizia jurisdicției sesizate să intervină mai devreme, fie atunci când oferă justițiabilului o reparație adecvată pentru întârzierile deja acuzate”.

3.3. Obligația statelor la repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la un termen rezonabil

În opinia noastră, orice societate care pretinde că garantează libertatea și siguranța persoanei, trebuie să depună mai întâi toate diligențele pentru a garanta acest drept.

Totuși, cel mai adesea, statele amână depunerea diligențelor necesare și invocă în apărarea lor aglomerarea instanțelor. Aceasta nu reprezintă o scuză, întrucât statul este obligat să își amenajeze de așa manieră serviciul jurisdicțional pe care îl datorează cetățenilor, pentru a evita aglomerarea instanțelor sale. Aglomerarea poate ilustra deci executarea defectuoasă a obligației de rezultat de care statul este ținut.

În această materie își găsesc aplicabilitatea principiile stabilite în jurisprudența Curții Europene, întrucât statul este debitorul obligației de desfășurare cu celeritate a procedurilor de către autoritățile judiciare și este ținut de o obligație de rezultat de a-și adapta serviciile la exigențele celerității și de a lua măsuri necesare în acest sens, sub sancțiunea unei noi condamnări de către instanța europeană.

Totuși, „în spiritul exigențelor Convenției, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în privința modalității de oferire a remediului pretins de art. 13 și de conformare la obligația ce le incumbă prin această dispoziție a Convenției”, Curtea a ținut să precizeze că această marjă de apreciere „nu implică prin ea însăși un apel contra deciziei date în privința acuzației în materie penală”.

Pe de altă parte, „ansamblul remediilor oferite de dreptul intern poate respecta exigențele art. 13, chiar dacă niciuna dintre ele, luată separat, nu răspunde acestei exigențe”.

Totuși, principiul subsidiarității nu semnifică nicidecum faptul că jurisdicția europeană ar renunța la a controla în ce măsură utilizarea „recursurilor” interne în materia discutată sunt compatibile cu dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenție.

De aceea, într-o asemenea situație, Curtea are a verifica dacă: a) autoritățile naționale au recunoscut, cel puțin în substanță, că s-a produs o încălcare a unui drept garantat de Convenție, în situația examinată fiind vorba despre dreptul la un proces echitabil, sub aspectul duratei rezonabile a procedurii; b) dacă „redresarea” realizată în sistemul național de drept poate fi considerată ca „apropriată și suficientă”.

Dacă în primul caz, însăși posibilitatea intentării unui recurs indemnitar pentru durata excesivă a procedurilor interne constituie recunoașterea încălcării dreptului la un proces echitabil. Sub cel de-al doilea aspect, Curtea a arătat că „recursul” indemnitar trebuie să fie efectiv, adecvat și accesibil, permițând a fi sancționată durata excesivă a unei proceduri judiciare.

3.4. Situația remediului efectiv în sistemul juridic din România

Statele părți la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și-au asumat obligația de a asigura tuturor persoanelor aflate în jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Secțiunea 1 a Convenției, inclusiv, desigur, a articolelor 6 și 13. De fapt, statele au obligația generală de a soluționa problemele care duc la constatarea de către Curte a unei încălcări a Convenției. Acesta ar trebui să fie scopul primar al statelor pârâte în procedurile în fața Curtea. Dacă apar în continuare violări ale Convenției, statul pârât trebuie să asigure mecanisme în sistemul său juridic pentru repararea efectivă a încălcării drepturilor Convenției.

În fapt întârzierile excesive ale administrării justiției constituie o amenințare importantă la adresa respectării statului de drept. Celeritatea procedurilor este o cerință imperativă pentru asigurarea siguranței juridice într-un sistem judiciar dat.

Este necesar ca fiecare caz să fie procesat într-un cadru de timp optim, care trebuie identificat și care trebuie să fie predictibil pentru instanțe și pentru părțile la proceduri. Totodată, în evaluarea rezonabilității lungimii procedurilor, trebuie avute în vedere circumstanțele cazului și criteriile stabilite în jurisprudența Curții, mai ales complexitatea cazului, conduita reclamantului și a autorităților competente, precum și importanța mizei disputei pentru reclamant (părți).

Pornind de la exemplele oferite de Curte, remediul intern în materia termenului rezonabil tinde fie la accelerarea procedurii, atât timp cât ea este în curs de soluționare, fie la repararea prejudiciului provocat de durata sa anormală. Curtea apreciază că o combinare a unui remediu preventiv cu un remediu compensatoriu este utilă, posibilitatea obținerii unei compensații fiind absolut necesară în condițiile în care „procedura este deja în mod evident excesiv de lungă” sau atunci când procedura s-a încheiat.

În cazul procedurilor aflate pe rol și care, prin durata lor, tind să afecteze dreptul la un proces echitabil al persoanei sub acest aspect, ar trebui reglementat un remediu de tip accelerator, la care orice persoană implicată în respectiva cauză să poată apela, solicitând accelerarea unei proceduri care, raportat la natura și complexitatea ei, dar și la atitudinea persoanei în cauză, durează deja de prea mult timp, riscând să pună în pericol dreptul la soluționarea litigiului într-un interval de timp rezonabil.

Chiar în cazul în care cererea ar fi adresată, spre exemplu, organului de urmărire penală competent sau instanței care judecă litigiul, pentru a se evita aparența unei incompatibilități ori imparțialități „remediul accelerator ar trebui să fie de competența unei instanțe judiciare, respectiv instanța care ar fi competentă să judece în primă instanță cauza pentru etapele de urmărire penală, respectiv instanța ierarhic superioară pentru procedurile aflate pe rolul unei instanțe judiciare”.

Instanța superioară, verificând rezonabilitatea duratei procedurii prin prisma criteriilor oferite de Curte, este cea care are sarcina de a indica măsuri pentru accelerarea și urgentarea procedurii, precum și un termen de finalizare a acestora, iar legea ar trebui să prevadă o sancțiune expresă aplicabilă în cazul nerespectării acestui termen.

În cea de-a doua ipoteză, cea a reparării prejudiciului cauzat, vorbim despre responsabilitatea statului de a nu fi putut garanta dreptul ca fiecare persoană să fie judecată într-un interval de timp rezonabil. Acțiunea în responsabilitate presupune că un prejudiciu a fost cauzat; fiind vorba despre depășirea termenului rezonabil, prejudiciul pare a fi realizat din momentul în care durata procedurii excede limita rezonabilului: de aici decurge faptul că prejudiciul poate fi considerat ca stabilit chiar în timp ce procedurile judiciare se derulează. După același raționament, Curtea a putut accepta să fie sesizată cu cereri care pretindeau o violare a dreptului la o judecată într-un termen rezonabil înainte de finalizarea procedurii interne.

În ceea ce privește îngrijorarea de a avea un remediu compensatoriu care să răspundă exigenței unui termen rezonabil, trebuie evidențiat că regulile de procedură aplicabile nu trebuie să fie exact aceleași care se aplică acțiunilor obișnuite în despăgubiri. Rămâne ca fiecare stat să determine, în funcție de regulile aplicabile în sistemul său judiciar, care procedură ar respecta mai bine caracterul „efectiv” ce trebuie să caracterizeze remediul, atâta timp cât această procedură respectă principiile echității garantate prin art. 6.

Este adevărat că și acțiunea în despăgubiri bazată pe dreptul comun poate reprezenta un remediu efectiv, însă aceasta trebuie să fie expresia unei jurisprudențe constante și nu a unor hotărâri singulare.

Despăgubirea pecuniară trebuie să prezinte potențialul de a acoperi atât prejudiciile materiale, cât și prejudiciile morale, Curtea admițând ca punct de plecare prezumția puternică, deși refragabilă, potrivit căreia durata excesivă a unei proceduri produce un prejudiciu moral.

În acest sens, stabilind că vătămările decurgând din depășirea „termenului rezonabil”, prejudiciul material într-o asemenea situație este mai greu de dovedit. Cu toate acestea, existența unor eventuale prejudicii materiale determinate de durata nerezonabilă a soluționării cauzelor nu trebuie negată ab initio. Deosebirea fundamentală trebuie văzută însă în aceea că, în timp ce prejudiciile morale sunt prezumate ori de câte ori se constată existența unei vătămări a dreptului la un proces echitabil, în cazul prejudiciului material reclamantul va trebui să facă dovada existenței lui, a întinderii sale și mai ales a faptului că încălcarea dreptului său a fost izvorul prejudiciului.

Dacă în privința daunelor materiale cuantumul acestora va fi cu rigurozitate determinat ca urmare a probelor administrate în dovedirea lor, prejudiciul moral suferit de către persoana vătămată nu permite întotdeauna un calcul valoric exact, urmând ca instanțele, după modelul Curții, să facă o apreciere globală, în echitate, beneficiind sub acest aspect de o mai largă putere de apreciere în stabilirea întinderii lor.

Chiar dacă, „începând cu anul 2008 sunt aplicabile la nivel național recomandările Inspecției Judiciare privind durata optimă de soluționare a cauzelor pentru cele trei grade de jurisdicție și pentru faza de urmărire penală, iar aceste recomandări sunt monitorizate la nivel de judecător, instanță, precum și la nivelul Inspecției”, este necesară adoptarea cu maximă prioritate a unei reglementări exprese în domeniu, nefiind suficient faptul că „parțial, există și mijloace de intervenție în caz de depășire a acestor recomandări referitoare la timpul optim de soluționare, și anume sancționarea disciplinară a magistratului în cauză și, acolo unde este posibil, la procedurile pe rol, reducerea duratei excesive a acestora”, mai ales dacă avem în vedere faptul că primul mijloc la care se face referire nu este unul eficient și nu este de natură să remedieze problema lipsei de celeritate existentă în dreptul intern, putând avea efecte doar asupra situației personale a magistratului în cauză.

Tocmai din acest motiv, nici soluția unei acțiuni în despăgubiri contra statului, însoțită de o alta în regres împotriva magistratului culpabil de tergiversarea procedurii, exprimată în doctrină, nu este una adecvată, deoarece, pe de o parte, nu este de natură a produce efecte directe și imediate asupra duratei excesive a procedurii, iar pe de altă parte ar fi aplicabilă doar în ipoteza în care procedura a fost deja finalizată, nepermițând accelerarea procedurilor aflate în curs de instrumentare.

În ceea ce privește caracteristicile pe care un viitor remediu prevăzut pentru sancționarea/prevenirea duratei excesive a procedurilor judiciare ar trebui să le întrunească, acesta trebuie să fie eficient, suficient și accesibil.

Posibilitatea formulării unei plângeri cu privire la durata procedurii nu trebuie să fie teoretică, ci trebuie să existe practică suficientă care să dovedească faptul că plângerea poate avea ca efect accelerarea procedurii sau o altă reparațiune adecvată. De asemenea, existența posibilității de a apela la un organ superior nu este suficientă, în condițiile în care soluționarea unei asemenea cereri rămâne la discreția organului superior, fără ca partea interesată să aibă posibilitatea de a obliga statul să-și exercite funcția de supraveghere. Durata procedurii-remediu trebuie să fie scurtă, iar autoritățile competente trebuie să acorde o atenție specială acesteia. Punerea în executare a dispozițiilor organelor abilitate trebuie să se facă într-un termen foarte scurt: plata despăgubirilor stabilite trebuie să se facă în maxim 6 luni, în acest scop fiind necesare inclusiv măsuri de ordin bugetar adecvate. Problema costurilor legate de „procedura-remediu” trebuie rezolvată în sensul evitării taxelor de timbru și a cheltuielilor judiciare excesive (de pildă, prin restituirea taxei de timbru în cazul admiterii cererii – modelul adoptat de Polonia). Suficiența remediului poate depinde de cuantumul compensațiilor acordate, motiv pentru care autoritățile naționale trebuie să aibă în vedere cuantumul daunelor materiale și morale acordate în mod obișnuit de instanța de la Strasbourg. Remediul trebuie să fie la dispoziția celor interesați atât pentru procedurile care au fost finalizate, cât și pentru procedurile în curs de soluționare.

În concluzie, punerea la dispoziția justițiabililor a remediilor care le permit acestora sancționarea nerespectării termenului rezonabil constituie unica soluție din punctul de vedere al luptei contra lentorii aparatului judiciar

Nu în ultimul rând, dacă ne dorim ca drepturile omului să nu existe doar la nivel teoretic, „bătălia termenului rezonabil nu poate fi câștigată decât prin demararea unei restructurări de fond a sistemului jurisdicțional. O asemenea reformă trebuie implementată dacă dorim o justiție adaptată timpului său și timpului nostru”.

Concluzii

Odată cu ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, România a devenit parte a unui sistem care își dorește asigurarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În mod firesc, garantarea și verificarea respectării acestora cade, în primul rând, în sarcina statului și a autorităților naționale care le revine obligația de acțiune pentru protecția efectivă a drepturilor persoanelor.

Cerința unui termen rezonabil în soluționarea cauzelor în cadrul unui proces are repercursiuni atât asupra legiuitorului, cât și asupra participanților la urmărirea și judecarea cauzelor. Astfel, soluționarea cauzelor penale cu celeritate reprezintă o exigență ce se impune a fi asigurată de către autoritățile fiecărui stat ce pretinde a fi un stat de drept, în care preeminența dreptului reprezintă cel dintâi principiu fundamental.

Mai mult, nesocotirea dreptului garantat prin articolul 6 paragraful 1 al Convenției, garanție procedurală a dreptului la un proces echitabil, produce importante consecințe atât asupra persoanei acuzate penal, fiind o sursă de incertitudine, generând situații de tratament inegal și cauzând o serie de prejudicii materiale, dar mai ales morale, cât și asupra întregii societăți, lipsa celerității conducând la discreditarea justiției penale.

Acesta sunt considerentele pentru care majoritatea statelor europene au inserat în sistemul lor judiciar reglementări menite să asigure desfășurarea cu celeritate a soluționării proceselor penale, prevenirea unor noi încălcări, respectiv să acorde persoanelor posibilitatea de a obține accelerarea procedurilor în curs sau daune pentru durata nerezonabilă a procedurilor finalizate. Unele state au avut succes din start, altele după mai multe încercări în acest sens, altele încă se confruntă cu aceste probleme.

Date fiind problemele privin lentoarea sistemului judiciar național și a numeroaselor condamanări ale României la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, implicit în baza prevederilor articolului 6, am ales ca temă a prezentei lucrări de licență dreptul la o durată rezonabilă a procedurii în materie penală în cazul procedurilor penale pe fond. Lucrarea abordează noțiuni relevante pentru ceea ce înseamnă celeritatea procedurilor în ansamblul prevederilor Convenției, dar și a jurisprudenței Curții, prezentând în paralel și modul în care celeritatea este reglementată în sistemul național de drept.

Bibliografie

1. Manuale, Tratate, Cărți de specialitate

Călin Dragoș Alin, Hotărârile CEDO în cauzele penale împotriva României din perioada 1949-2009, Vol. IV, Cauze penale, Ed. Universitară, București, 2010

Vincent Berger , Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ediția a șasea, Institutul Român pentru Drepturile Omului, 2008

Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București, 2010

Dragoș Bogdan, Mihai Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ed. All Beck, București, 2005

Anamaria Bucureanu, Dreptul la un proces echitabil: impactul dreptului european asupra procedurilor jurisdicționale interne, Ed. Sitech, Craiova, 2007

Radu Chiriță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2002, Ed. C.H.Beck, București, 2007

Radu Chiriță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2003, Ed. C.H.Beck, București, 2007

Radu Chiriță, Curtea Europeană Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 1950-2001, Ed. C.H.Beck, București, 2008

Radu Chiriță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii și explicații, ediția a 2-a, Ed. C.H.Beck, București, 2008

Radu Chiriță, Dreptul la un proces echitabil, Ed. Universul Juridic, București, 2008

Mircea Damaschin, Dreptul la un proces echitabil în materie penală, Ed. Universul Juridic, București, 2009

F. Edel, La durée des procédures civiles et pénales dans la jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l'Homme, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 2007

Vasile Pătulea, Proces echitabil. Jurisprudența comentată a Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2007

Corneliu-Liviu Popescu, Drepturile de procedură în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (2001-2002), Ed. All Beck, București, 2003

Jean-François Renucci, Droit européen des droits de l'homme, ediția a 3-a, L.G.D.J., 2002

Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Ed. C.H.Beck, București, 2008

2. Articole juridice

J. Andriantsimbazovina, Délai raisonnable du procès, recours effectif ou déni de justice, RFDA, 2003

Elena Blidaru, Dreptul la un recurs efectiv și termenul rezonabil în dreptul român, http://www.hotararicedo.ro

Radu Chiriță, „Celeritatea procedurii-misiune imposibilă?”, în Pandectele Române, nr. 6/2005

Pierre-François Docquir, „Délai raisonnable: l'éxigence d'un recours effectif en droit interne”, C.D.P.K., nr. 3/2001. P. 273, http://www.philodroit.be

Ion Gâlea, „Cuantumul despăgubirilor în cazul unui remediu compensatoriu pentru depășirea duratei rezonabile a procedurilor judiciare în România”, Revista Transilvană de Științe Administrative, nr. 2 (29)/2011

Frédéric Sudre, „Droit de la Convention Européene des Droits de l'Homme”, în La Semaine Juridique, Édition Générale, nr. 4/24 februarie 2001

Françoise Tulkens, Le droit d'être jugé dans un délai raisonnable: les maux et les remedes, comunicare susținută la Conferința ”Remedii privind durata excesivă a procedurilor: o nouă apropiere a obligațiilor statelor-membre de Consiliul Europei”, București, 3 aprilie 2006

3. Jurisprudență CEDO

Ardelean c. România, din 30 octombrie 2012

Atanasov și Ovcharov c. Bulgaria, din 17 ianuarie 2008

Barry c. Irlanda din 15 decembrie 2005

Bock c. Germania, din 29 martie 1993.

Bottazzi c. Italia, din 28 iulie 1999

Brăgădireanu c. România, din 6 decembrie 2007

Buchholz c. Germania, din 6 mai 1981

Bunkate c. Olanda, din 26 mai 1993

Capuano c. Italia, din 25 iunie 1987

Colozza c. Italia, din 12 februarie 1985

Constantin Florea c. România, din 19 iunie 2012

Corigliano c. Italia, din 10 decembrie 1982

Deweer c. Belgia, din 27 februarie 1980

Deumeland c. Germaniei, din 29 mai 1986

Dirdizov c. Rusia, din 27 noiembrie 2012

Djangozov c. Bulgaria, din 8 octombrie 2004

Eckle c. Germania din 15 iulie 1982

Engel și alții c. Olanda, din 8 iunie 1976

Escoubet c. Belgia

Ferreira Alves c. Portugalia, din 4 decembrie 2003

Foti și alții c. Italia, din 10 decembrie 1982

Frau c. Italia, din 19 februarie 1991

Glowacki c. Polonia, din 30 octombrie 2012

Hendrinks c. Olanda, din 5 martie 2002

I.A. c. Franța, din 23 septembrie 1998

Ilhan c. Turcia, din 27 iunie 2000

Întiba c. Turcia, din 24 mai 2005

Jablonski c. Polonia din 21 decembrie 2000

Kangasluoma c. Finlanda, din 20 ianuarie 2004

Krastanov vs. Bulgaria, din 30 septembrie 2004

Kormacheva c. Rusia, din 29 ianuarie 2004

Kudla c. Polonia din 26 octombrie 2000

Lechner și Hess c. Austria, din 23 aprilie 1987

Lehtinen c. Finlanda, din 8 iunie 2006

Löffler c. Austria, din 4 iunie 2004

Marques Gomes Galo c. Portugalia, din 23 noiembrie 1999

Martens Moreira c. Portugalia, din 26 octombrie 1988

Martial Lemoine c. Franța, din 29 aprilie 2003

Martins și Garcia Alves c. Portugalia (nr. 37528/97) din 16 noiembrie 2000

Michelioudakis c. Grecia, din 3 aprilie 2012

Mifsud c. Franța, din 11 septembrie 2002

Mouesca c. Franța, din 3 iunie 2003

Nalbantova c. Bulgaria, din 27 septembrie 2007

Németh c. Ungaria, din 13 ianuarie 2004

Pimentel Lourenço c. Portugalia, din 23 octombrie 2012

Petre c. România din 27 iunie 2006

Petrov c. Bulgaria, din 22 august 2008

Petroulia c. Grecia, din 6 noiembrie 2008

P.G.F c. Italia, din 5 iulie 2001

Raffineries greques Stran & Stratis Andreadis din 9 decembrie 1994

Reiner și alții c. România, din 27 septembrie 2007

Schumacher c. Luxembourg din 25 noiembrie 2003

Serves c. Franța, din 20 octombrie 1997

Signe c. Franța, din 14 octombrie 2003

Sousa Marinho și Marinho Meireles Pinto c. Portugalia, din 3 aprilie 2003

Strategie et Comunications et Demoulin c. Belgia, din 15 iulie 2002

Tănase c. Moldova, din 27 aprilie 2010

Timar c. Ungaria, din 25 februarie 2003

Tusa c. Italia, din 27 februarie 1992

Tarkan Yavaș c. Turcia, din 18 septembrie 2012

Tudorache c. România din 29 septembrie 2005

Vaney c. Franța, din 30 noiembrie 2004

Vlachos c. Grecia, din 18 septembrie 2008

Vocaturo c. Italia, din 24 mai 1991

Wemhoff c. Germania din 27 iunie 1968

Wylegly c. Polonia, din 3 iunie 2003

Zappia c. Italia, din 26 septembrie 1996

Zimmermann și Steiner c. Elveția, din 13 iulie 1983