Dreptul LA Libertate Si Siguranta Si Exceptiile Sale
UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUȘI”
DIN TÂRGU JIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific,
Prof. univ. dr. Moțățăianu Ștefan
Absolvent,
Lozovan Ana
TÂRGU JIU
2016
UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUȘI”
DIN TÂRGU JIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ
DREPT IF
LUCRARE DE LICENȚĂ
DREPTUL LA LIBERTATE SI SIGURANTA SI EXCEPTIILE SALE, POTRIVIT CONVENTIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Coordonator științific,
Prof. univ. dr. Moțățăianu Ștefan
Absolvent,
Lozovan Ana
TÂRGU JIU
2016
LISTĂ DE ABREVIERI
art. – articol;
alin. – alineat;
C. C. – Curtea Constituțională;
C. proc. civ. – Codul de procedură civilă;
dec. – decizia;
Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție;
lit. – litera;
nr. – numărul
M. Of. – Monitorul Oficial al României;
O. G. – Ordonanță de Guvern;
O.U.G. – Ordonanță de urgență a Guvernului;
R.R.D. – „Revista română de drept”;
S.C.A. – Secția de contencios administrativ;
sent. – sentința;
s. n. – sublinierea noastră;
CEDO – Convenția Europeană a Drepturilor Omului
op. cit. – opera citată
p. – pagina
parag. – paragraf
vol. – volumul
"Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță"
INTRODUCERE
Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au luptat pentru libertate sub toate formele în care aceasta se regasește, în special pentru libertatea individului. Este firesc să ne întrebăm care sunt limitele acestei libertăți? Oare ne dorim o libertate absolută? Este posibilă coexistența conceptului de libertate absolută cu cel de siguranță a individului? Dacă omul prin natura sa este o ființă ce aspira spre libertatea absolută, de ce acceptă legile statului în care trăiește sau poruncile din Biblie sau Coran? Dacă libertatea și siguranța sunt drepturi sacre protejate de fiecare stat, de ce a fost necesară reglementarea acestora în Convenția Europeana a Drepturilor Omului?
Îmi propun ca prin această lucrare să tratez dreptul la libertate și siguranță precum și excepțiile sale prin prisma Conveției Europene a Drepturilor Omului.
”Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate si în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință si trebuie să se comporte unele fată de altele în spiritul fraternității”.
Oamenii se nasc liberi și egali în drepturi, iar statul ca și garant al respectării acestor drepturi, impune prima limită a libertății individului și anume alterum non laedere. Libertatea unei persoane ca și membru al unei colectivitati se termină acolo unde începe libertatea unei alte persoane. Ești liber ca om să acționezi și să iți exerciți dreptul la libertate după propria voința, însă fara a vătama libertatea și drepturile altei persoane. Plecând de la acest principiu și din dorința de a asigura o egalitate a drepturilor membrilor unei colectivități, omul a fost nevoit să accepte o anumită îngrădire a libertațiilor sale în schimbul siguranței pe care o oferea colectivitatea. Așa apar primele cutume, reguli, legi, care aparent îngradesc libertatea individului privită in abstracto.
Întrucât libertatea este o valoare importantă pentru om, colectivitatea a decis să o folosească împotriva membrilor săi, cînd e cazul, ca pe un instrument de constrângere, prin îngrădire sau privare de libertate. Pedeapsa prin detenția persoanei are atât un scop preventiv cât și educativ. Pedeapsa prin privare de libertate are și o functie de exemplaritate – fermitatea cu care a fost pedepsit infractorul exercită o influență pozitivă asupra altor persoane care vor fi determinate astfel să nu săvârșească infracțiuni căci pedeapsa va fi inevitabilă.
Prin urmare, având în vedere importanța deosebită a libertății, a devenit imperios necesar ca această valoare să fie protejată, iar excepțiile sau îngradirile acesteia să fie determinate și strict prevazute de lege. O garanție a respectării dreptului la libertate o reprezintă dispozitiile Convenției Europene a Dreptului Omului, care reglementează clar și în mod limitativ excepțiile în care o persoană poate fi lipsită de libertate. (art.5 din Conventie).
Michel Debré, (om politic), considera că democrația trebuie întemeiată pe drepturile naturale ale omului de „a se exprima, de a-și afirma personalitatea, de a nu fi supus la niciun arbitrar din partea statului”. Acesta consideră că noile libertăți ale omului afirmate în ultimele decenii, printre care libertățile economice nu pot în niciun caz să umbrească libertățile inițiale care, după părerea lui, constituie un adevărat „punct de plecare al democrației”.
Justiția penală din cadrul Uniunii Europene se sprijină pe principiul libertății, al democra
ției și al statului de drept. Astfel se asigură respectarea drepturilor
fundamentale așa cum sunt ele garantate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Protocoalelor sale adiționale.
Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 3 faptul că „orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa”, iar în art. 9 că „ nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar.”
În acest sens, Convenția Europeană a Drepturilor Omului este tratatul cel mai perfecționat, cel mai eficace în domeniul drepturilor omului din întreaga lume.
CAP. I APARIȚIA CONCEPTELOR DE LIBERTATE ȘI SIGURANȚĂ
1.1. GÂNDIREA FILOSOFICĂ ȘI POLITICĂ A ANTICHITĂȚII.
1.1.1. Societățile fără stat
Premisele gândirii politice au început să existe încă din secolul al patrulea î.Hr., perioada primelor state antice, în zona Orientului Apropiat. Este de la sine înteles faptul ca nu putem vorbi despre o veritabilă gândire politică. In acea perioadă nu exista o preocupare pe planul filosofiei sau al politicii cu privire la conceptul de siguranță.
Societățile fără stat sunt acele societăți arhaice în care nu poate fi vorba despre o organizare statală, astfel este firească inexistența libertății individuale și a ideii de siguranță la nivel de concept. Cum s-ar putea vorbi despre siguranță într-un mediu în care primordială este credința în rolul esențial al sacrificiului ritualic, acela de a evita propagarea violenței printre membrii grupului uman? Este vorba aici despre o gândire mitică, și nicidecum despre una de natură politică.
1.1.2. Codul lui Hammurabi – tendința spre dreptate
Primele semne ale unei garanții a securității juridice a omului au apărut undeva în secolul al II-lea î.Hr. Acestea reprezintă o încercare de a garanta un drept neconștientizat încă, pentru că ideea de drept sau de libertate apare mult mai târziu. Astfel, celebrul rege babilonian Hammurabi cel Mare (1792–1750 î.Hr.) inventează primul cod de legi din lume, denumit, după numele său, Codul lui Hammurabi . Acest cod nu este în întregime o culegere de legi, dar, după cum reiese din textul său, cuprinde o serie de soluții diferențiate în funcție de clasa socială, ce se impun a fi aplicate unor situații juridice concrete. Asadar, chiar dacă nu vorbim de o veritabilă securitate juridică, nu poate fi negat faptul că există cel puțin o tendință spre o oarecare previzibilitate a constrângerii și o eliminare a tendinței naturale a omului de a-și face singur dreptate. Spre exemplu, codul prevedea că dacă un hoț era prins în timp ce fura, urma să fie omorât; dacă cineva lovea pe altcineva de rang mai înalt, urma să primească în public în public șaizeci de lovituri de bici; dacă un bărbat lovea o femeie însărcinată, iar aceasta pierdea sarcina, bărbatul plătea zece șekeli și așa mai departe.
1.1.3. Cele trei etape semnificative în istoria creării cetății grecești antice
În lumea greacă, apar câteva inovații, cum ar fi promovarea scrierii, înlăturarea mitului ceremoniilor ritualice și, mai ales, favorizarea unei forme de democrație, care, chiar dacă nu este una bazată pe egalitate, reprezintă cadrul necesar pentru orice stat de a garanta securitatea locuitorilor săi. Aceste fenomene vor face net diferența între antichitatea greacă și ceea ce a precedat acesteia. Se considera că exista trei etape semnificative în istoria creării cetății grecești antice: prima etapă este reprezentată de formalizarea noțiunilor de justiție și de ordine socială; a doua etapă privește nașterea cetății și a cetățeanului; a treia etapă se referă la societatea deschisă (către noutate).
În prima etapă, după cum reiese din opera lui Homer și a lui Hesiod, nu se poate vorbi de siguranță, de vreme ce nu există legi scrise; procesele își mențin caracterul ritualic, iar injustiția predomină.
În cadrul celei de-a doua etape a construirii cetății, sunt semnificative trei momente. Primul este acela în care arhontele Dracon ordonă codificarea legilor și instaurarea egalității în fața legii. Al doilea moment este reprezentat de perioada reformelor arhontelui Solon, câteva dintre acestea constituind premise ale libertății individuale, libertate ce înglobează, după cum vom vedea, siguranța persoanei. Astfel, Solon realizează prima codificare veritabilă a legilor, interzice împrumutul în cadrul căruia erau luate ca gaj persoanele, creează Adunarea Heliaștilor ca jurisdicție de apel împotriva hotărârilor date de magistrați și limitează puterea tatălui asupra copiilor săi. Cel de-al treilea moment, care marchează cu adevărat începutul democrației ateniene, este acela al reformei lui Clistene, caracterizată de apariția egalității de tip democratic. .
Cea de-a treia etapă în constituirea cetății grecești, numită de Karl Popper ,,marea generație a societății deschise”, este perioada în care se remarcă numeroase semne ale tipului de stat liberal. Referitor la caracterul democrației ateniene din acea perioadă – acela de a fi un regim al libertății individuale și al toleranței, Pericle spunea: „Noi ne guvernăm în spiritul libertății, libertate ce se regăsește în relațiile noastre de zi cu zi, din care lipsește neîncrederea. […] Suntem toleranți în relațiile particulare. […] Oricare dintre noi știe să găsească în el însuși suficiente resurse pentru a se adapta celor mai variate forme de activitate. […] Nu ne este rușine să mărturisim că suntem săraci, dar nu este nimic de făcut pentru a ieși din această situație”.
În concluzie, prin fenomene cum sunt creșterea rolului legii, instaurarea unei egalități apropiate de cea de tip democratic, Grecia antică a reușit să fie un promotor al evoluției, atât la nivel social, cât și politic. A favorizat instaurarea democrației, care va avea mai târziu, ca efect principal, garantarea securității.
1.2. PLATON – ÎNTRE TOTALITARISM ȘI STAT DE DREPT
1.2.1. Viziunea statului totalitarist
Filozofia politică a lui Platon se poate interpreta in doua categorii diferite: aceea care face din statul gândit de acesta unul totalitar și alta, mai puțin răspândită, care identifică în statul platonician trăsături ce îl aproprie de statul de drept de astăzi.
Astfel, se poate spune că Platon vorbește despre libertate în sensul că „aceasta va exista numai atunci când, prin intermediul educației, conducătorul înțelept, cu necesitate filosof, va instaura dreptatea în cetate. În acest fel, statul va asigura oamenilor cea mai mare libertate”. Destinul statului depinde, în mod esențial, de cel al individului. De aceea, „este importantă educația conducătorilor cetății; tipul de educație primita determină firea conducătorului, iar aceasta, la rândul ei, determină tipul de organizare socială”.
Deși Platon susține ideea domniei legii, problema apare atunci când aceasta capătă un rol exacerbat, depășind limitele reprezentate de libertatea individuală a cetățenilor, ajungandu-se la un rezultat opus celui care este presupus de un stat promotor al libertății și siguranței. În această etapă a statului platonician, legea capătă un rol pregnant, încât ea ajunge să își subordoneze absolut toate aspectele vieții private a indivizilor – locuitori ai cetății, precum și aspectele vieții publice a statului. Aici, este vorba de o idee de unitate pe care Platon își întemeiază și concepția cu privire la comunitatea bunurilor și chiar a femeilor și copiilor. Apoi, în Legile, filosoful evidențiază câteva trăsături ale unui tip de stat totalitar, precum: instaurarea unei protecții împotriva oricăror schimbări de natură internă sau externă, impunerea unei culturi oficiale în stat, instituirea unei religii de stat, astfel ca legea să fie cea care stabilește modul de organizare a ritualurilor religioase. Platon înțelege libertatea ca necesitate de a fi membru supus al statului, o necesitate conștientizată. Dacă individul uman nu conștientizează că singura sa șansă de a fi fericit este să se supună cetății, atunci el nu va fi niciodată liber. De aceea, pentru Platon, subordonarea individului de către stat este premisa libertății acestuia. Ideile mai sus mentionate duc la ideea că statul lui Platon este, de fapt, unul autoritar, care, departe de a avea ca scop libertatea individului, îl supune pe acesta, controlându-i existența până în cele mai mici detalii ale vieții. Asta în condițiile în care tot Platon afirma, la un moment dat, că una dintre cele patru virtuți principale ale cetății este cumpătarea, caracterul temperat al statului, că „Moderația este acea colaborare, acel acord natural între partea inferioară și partea superioară în vederea deciderii care dintre cele două trebuie să conducă în stat și în individ”.
1.2.2. Viziunea statului de drept
Din alt punct de vedere, filosofia politică a lui Platon poate fi interpretată în două direcții diferite. Dacă, într-o primă opinie, statul descris de filosof este unul totalitar, cea de-a doua dă prioritate viziunii în care se regăsesc trăsături ale tipului de stat de drept de astăzi. Astfel, statul lui Platon este, totuși, un stat care își impune reglementările prin educație si nu prin forță. Oamenii sunt educați în sensul de a înțelege necesitatea supunerii lor față de lege, ceea ce înseamnă că puterea statului este legitimată de ei. Acesta este o primă caracteristică a statului de drept. Apoi, din modul în care este organizat statul în filosofia lui Platon, este clar că el se bazează și pe alte caracteristici ale statului de drept, cum ar fi: criteriul competenței în ocuparea funcțiilor publice, limitarea puterii magistraților, ierarhia legilor, previzibilitatea constrângerii. Toate acestea duc la conturarea unui stat mai degrabă de drept decât totalitar sau, cel puțin, nu în sensul totalitarismului practicat mai târziu de unele state ale lumii. Evident, statul de drept este condiția primordială a oricărei libertăți, înțeleasă, de data aceasta, chiar în sensul ei de siguranță.
1.3. LIBERTATEA ÎN GÂNDIREA LUI ARISTOTEL
1.3.1. Libertatea subordonată înțelepciunii
La Aristotel, conceptul de libertate nu este cercetat în sens juridic, ci, mai degrabă, în sens filosofic. Aristotel vorbește despre libertate ca scop final al acțiunii umane în contingent, în realitate. Omul, înzestrat în ființa sa cu capacitatea și impulsul de a se desăvârși pe sine, trebuie să își orienteze toate eforturile către sine, către propria ființă, pentru a se descoperi într-un plan superior, pentru a ajunge la autocunoaștere, care nu este altceva decât fericirea supremă, atingerea Divinului, adică libertatea. Prin urmare, acțiunea umană are ca unic scop fericirea, binele suprem, libertatea, fiind astfel subordonată în totalitate sophiei, înțelepciunii, eliberării de orice determinări ale realității fizice. Acesta este sensul libertății la Aristotel, respectiv, desăvârșirea ființei umane prin contemplație, prin autocunoaștere.
1.3.2. Conceptul de libertate evoluează în gândirea aristotelică
Există câteva argumente care pot susține că, în anumite privințe, gândirea aristotelică evoluează în sensul conturării conceptului și ideii de libertate. În primul rând este semnificativ rolul pe care Aristotel îl atribuie statului în raport cu individul uman. Astfel, dacă familia îi permite omului să trăiască (zoé) și are ca scop viața și procrearea, cetatea îi permite omului se trăiască bine (eu zoé), adică să-și atingă binele propriu. Prin urmare, în concepția lui Aristotel, individul uman și binele său reprezintă scopul statului, spre deosebire de concepția platoniciană,care pune cetatea pe primul loc. Apoi, la Aristotel există conceptul de constituție (politéia), cea care are rolul de a stabili autoritatea suverană în cetate, precum și celelalte autorități, iar acesta reprezintă un alt caracter al unui stat garant al siguranței juridice. În al treilea rând, Aristotel vorbește despre rolul esențial pe care trebuie să îl aibă legea în stat. Ea este cea care deține suveranitatea în cetate, iar legalitatea și egalitatea sunt principiile pe baza cărora trebuie să fie organizat statul. Activitatea legislativă are ca scop realizarea justiției la nivelul societății, justiție care în concepția lui Aristotel este o formă a egalității. Justiția este cea mai importantă dintre toate virtuțile, pentru că este chiar condiția pe care omul trebuie să o îndeplinească pentru a putea avea alte virtuți. Deși filosoful promovează ideea de democrație bazată pe libertate și egalitate, el pune totodată în discuție libertatea individuală prin concepția cu privire la tipul de egalitate pe care fundamentează această democrație. Egalitatea susținută de Aristotel este una bazată pe inegalitatea claselor sociale, căci el consideră că în societate există oameni care se nasc pentru a conduce și oameni care se nasc pentru a fi conduși. Aceștia sunt sclavii prin natură, situație în care vorbim despre o sclavie justă; mai există sclavii prin convenție, cei care ajung în această ipostază ca urmare a căderii în prizonierat, situație în care vorbim despre o sclavie injustă.
CAP.II DREPTUL LA LIBERTATE SI SIGURANTA
2.1 REGLEMENTĂRI JURIDICE INTERNE
2.1.1. Constituția României
Constituția României, în art.23, stipulează „libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”. Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituție, privește libertatea fizică a persoanei, dreptul saă de a se comporta și mișca liber, de a nu fi reținut, arestat sau deținut decât în cazurile și după procedurile expres prevăzute de lege.
Așa cum am menționat si in introducerea lucrarii, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaște decât acele limite care sunt necesare altor membri ai societății pentru a se bucura de aceleași drepturi.
Aceste limite nu pot fi determinate decât de către lege. Legea nu are dreptul să interzică decât acțiunile periculoase pentru societate.
Reglementările naționale, la fel ca și cele internaționale stipulează faptul că protecția libertatii individuale presupune o anumită limitare a exercitării libertatii individuale, pentru a nu deveni abuziva, adica pentru a nu afecta libertatea altuia;
– limitarea drepturilor autoritatilor publice in asa fel incat sa nu incalce libertatea individuala, ci sa o protejeze;
– reglementarea unor garantii in cazul procedurilor de infaptuire a justitiei si administratiei, garantii contra eventualelor abuzuri ale autoritatilor;
– instituirea drept abateri, contraventii, infractiuni sanctionate potrivit legii, a faptelor care afecteaza libertatea individuala.
Garantarea libertatii individuale fata de autoritati presupune:
– reglementarea activitatii autoritatilor, in raport cu individul;
-instituirea unor drepturi pentru justitiabil, invinuit, inculpat, retinut, arestat, condamnat in raport cu autoritatile;
– instituirea de responsabilitati si raspunderi pentru autoritatile care incalca libertatea individuala si principiile procedurilor judiciare (instituirea ca abateri, contraventii, infractiuni a oricaror incalcari de catre autoritati a libertatii individului).
Garantarea libertatii individuale fata de orice persoana presupune:
– instituirea drept abateri disciplinare, contraventii si infractiuni cu sanctiunile corespunzatoare, a faptelor persoanei sau a persoanelor care incalca libertatea individuala;
– descoperirea, cercetarea si tragerea la raspundere a celor care incalca libertatea individuala;
– stabilirea si asigurarea indeplinirii obligatiilor autoritatilor publice privind asigurarea securitatii persoanei;
In art. 23 din Constitutie se prevede, totodata, ca perchezitionarea, retinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege.
Prin cazurile prevazute de lege se deduc numai situatiile bine precizate, in care autoritatile publice competente pot proceda la perchezitii, retineri sau arestari. Pentru a preveni abuzurile chiar din partea legiuitorului, constituantul i-a stabilit anumite limite.
Astfel, constituantul i-a permis legiuitorului ca prin lege sa reglementeze patrunderea sau ramanerea in domiciliul persoanei fara invoirea acesteia, numai in urmatoarele cazuri:
a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti;
b) pentru inlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane;
c) pentru apararea sigurantei nationale si a ordinii publice;
d) pentru prevenirea raspandirii unei epidemii.
De asemenea, in art.23 din Constitutie se stipuleaza ca celui retinut sau arestat i se aduc de indata la cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele retinerii sau ale arestarii, iar invinuirea, in cel mai scurt termen si numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu. Punerea in libertate a celui retinut sau arestat este obligatorie, daca motivele acestor masuri au disparut, iar persoana arestata preventiv are dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune.
2.1.2. Codul de Procedură Penală
Tot ca o expresie a garantarii libertatii individuale, in art.23 din Constitutie se prevede ca nici o pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata decat in conditiile si in temeiul legii, iar sanctiunea privativa de libertate nu poate fi decat de natura penala. Dispozitii privind libertatea persoanei sunt cuprinse si in Codul de procedura penala. Astfel, in art.9 C.proc.pen. este consacrat principiul garantarii libertatii persoanei, in urmatoarea formulare:
(1) În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate și siguranță.
(2) Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
(3) Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp și întro limbă pe care o înțelege asupra motivelor arestării sale și are dreptul de a formula contestație împotriva dispunerii măsurii.
(4) Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui reținut sau arestat.
(5) Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege.”
Dispozitiile din Codul de procedura penala limiteaza expres cazurile in care se poate dispune privarea de libertate sau restrangerea libertatii persoanei ca masura preventiva pe parcursul procesului penal, determina competenta organelor judiciare in luarea masurii preventive. Astfel, reținerea poate fi dispusă de organul de cercetare penală sau procuror si se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. Un aspect important in prezinta faptul ca în durata reținerii nu se include timpul necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar;
În ceea ce privește condițiile reținerii, art. 209 face trimitere la art. 202, care precizeaza ca pentru a se dispune masurile preventive trebuie să existe probe sau indicii temeinice, iar măsura reținerii să fie necesară în scopul bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului ori prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
De asemenea, pe perioada reținerii suspectului sau inculpatului a cărui identitate nu poate fi stabilită, organul de cercetare penală sau procurorul care a dispus măsura are dreptul de a proceda la fotografierea și luarea amprentelor acestuia.
Posibilitatea verificarii legalitatii luarii masurii preventive este prevazuta in art. 203 care reglementeaza plangerile si contestatiile privitoare la masurile preventive.
Contestația reprezintă o cale de atac introdusă de legiuitor pentru a desemna actul prin care inculpatul sau procurorul sesizează pe judecătorul de drepturi și libertăți împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra măsurilor preventive. Prin urmare, sunt supuse căii de atac a contestației toate încheierile pronunțate în materia măsurilor preventive. Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează împreună cu dosarul cauzei la instanța ierarhic superioară. La Înalta Curte de Casație și Justiție contestația se soluționează de un complet format din mai mulți judecători, fără a se preciza numărul acestora.
Actuala reglementare prevede termene diferite de soluționare a contestației. Astfel, contestația formulată de inculpat se soluționează în 5 zile de la înregistrare, putând astfel depăși data de expirare a duratei măsurii preventive dispuse anterior, iar cea formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive (în cursul urmăririi penale) , revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă (în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare) se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior (alin.4 și alin.5).
2.2 REGLEMENTĂRI JURIDICE INTERNAȚIONALE
2.2.1. Proclamația dată de regele persan Cyrus- prima mărturie scrisă referitoare la respectarea drepturilor omului
Libertatea persoanei s-a afirmat ca un drept fundamental al omului inca din cele mai vechi timpuri. La inceput, s-au stabilit obiceiuri, care in timp s-au transformat in cutume, iar odata cu aparitia statului au fost elaborate norme obligatorii, continute in coduri de legi care institutionalizau, intre altele, obligatiile si drepturile cetatenilor, ca si masurile si instrumentele de asigurare a respectarii acestora.
O prima marturie scrisa a preocuparii pentru respectarea drepturilor omului dateaza din antichitate si este reprezentata de textul in cuneiforme, gravat pe un fildes de elefant, al Proclamatiei data de regele persan Cyrus cu ocazia cuceririi Babylonului: „Eu, Cyrus, Regele Lumii, Mare Rege, Rege Atotputernic, Regele Babylonului, Regele Sumerului si Akkadului, Rege al celor patru zari Bine intentionat, am intrat in Babylon si in entuziasmul multimii m-am asezat pe tronul regal Trupele mele numeroase au cucerit fara dificultate Babylonul, dar eu nu am permis invingatorilor sa hartuiasca sau sa terorizeze populatia din Sumer si Akkad. M-am ocupat personal de nevoile babilonienilor, de sanctuarele lor si le-am promis bunastarea. Am eliberat cetatenii Babylonului de sub propriul lor jug. Le-am reparat salasurile si le-am ascultat plangerile.Cetatenilor din Ashur si Susa, Agade si Ashnuna si din toate orasele sfinte de dincolo de Tigru le-am redat sanctuarele care zaceau in ruine de multa vreme, zeilor le-am redat locul si pe toti oamenii din aceste tinuturi i-am adunat la locurile lor natale si le-am redat locuintele.”
Aceasta proclamatie ilustreaza preocuparea regelui victorios pentru protejarea dreptului la viata, la libertate, la proprietate, la demnitatea persoanei, la bunastare si trai decent, la constiinta, la libera alegere a domiciliului si la credinta al noilor supusi.
2.2.2 Noua Carta
Pe buna dreptate, in sistemul ONU se considera ca document primar in sirul de actiuni, declaratii si acte normative elaborate de-a lungul timpului pentru apararea drepturilor si libertatilor omului. Alte documente scrise cu privire la drepturile fundamentale ale omului apar abia in secolul XIII. In anul 1215, regele Ioan al Angliei, a semnat un document intitulat „Magna Carta”, care la articolul 39 prevedea:
„Nici un om liber nu va fi arestat, sau detinut, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat in afara legii, sau exilat, sau lezat de orice maniera si noi nu ne vom indrepta impotriva lui si nu vom trimite pe nimeni impotriva lui, fara o judecata loiala a pairilor sai, conform legilor tarii”.
Legislatia pe linia drepturilor omului a evoluat corespunzator dezvoltarii sociale. In secolul XVI, un document intitulat: „ Actes de l’Habeas corpus” prevedea o cale de recurs juridic impotriva detentiei sau prizonieratului arbitrar, persoanele detinute ilegal putand fi eliberate, imediat, daca faceau o cerere in acest sens.
In 1689, s-a facut o cotitura radicala pe linia drepturilor omului in Anglia, abolindu-se puterea arbitrara a regelui. Intreaga populatie avea dreptul de a fi judecata de un „jury”; de asemenea, se interzicea tratamentul inuman. Un pas mare pe linia respectarii drepturilor omului s-a facut prin adoptarea Declaratiei de Independenta a Americii, in preambulul careia se stipula „toti oamenii sunt creati egali, ei au fost dotati de Creator cu aceleasi drepturi inalienabile, printre aceste drepturi se situeaza: dreptul la viata, la libertate si la cautarea fericirii”.
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, revolutioneaza actiunile pe linia drepturilor fundamentale ale omului consfintind: egalitatea in fata legii, garantia impotriva tuturor arestarilor neconforme cu legea, prezumtia de nevinovatie, libertatea de opinie, libertatea religioasa, libertatea de expresie si dreptul de proprietate. Documentele amintite mai sus, cat si altele, au stat la baza elaborarii documentelor juridice internationale.
In 1945, se adopta Carta Natiunilor Unite, care are incorporate si prevederi privind drepturile omului, iar Natiunile Unite au creat in 1945, Comisia pentru Drepturile Omului, care printre alte misiuni a avut si elaborarea Cartei Internationale ale Drepturilor Omului.
2.2.3. Cele mai importante Documente in domeniul apararii drepturilor omului
Tot in aceasta perioada, au fost adoptate cele mai importante documente in domeniul apararii drepturilor omului si anume :
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Declaratia Universala a Drepturilor Omului a avut o insemnatate deosebita pentru elaborarea si dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan national si international inscriind, chiar in primul sau alineat, ideea ca „recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume”. Declaratia Universala, a formulat drepturile universale si indivizibile ale persoanei umane, un ideal conceput pentru intreaga omenire drept baza si cadru pentru toate progresele planuite pentru mai tarziu.
Astfel in art. 9 se prevede ca : „Nimeni nu poate fi arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar”. Arestarea, detinerea sau exilarea unui om nu sunt lucruri obisnuite; ele constituie exceptie de la regula. Acestea, fiind masuri extreme care-i anuleaza unui om dreptul de a fi egal cu ceilalti, trebuie sa se faca doar in temeiul legii, dupa cantarirea exacta a faptelor, altfel, se face un act de nedreptate care constituie si el un atentat la adresa democratiei.
Pactul internațional privind drepturile cetatenesti si politice
In art. 9 din Pactul International, cu privire la drepturile civile si politice este reglementata libertatea si siguranta persoanei astfel „Orice om are dreptul la libertate si la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau detinut in mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decat pentru motive legale, si in conformitate cu procedura prevazuta de lege. Orice individ arestat va fi informat, in momentul arestarii sale, despre motivele acestei arestari si va fi instiintat, in cel mai scurt timp, de orice invinuiri care i se aduc. Orice individ arestat sau detinut pentru comiterea unei infractiuni penale va fi adus, in termenul cel mai scurt, in fata unui judecator sau a unei autoritati imputernicite prin lege sa exercite functiuni judiciare si va trebui sa fie judecat intr-un interval rezonabil sau sa fie eliberat. Detentiunea persoanelor care urmeaza a fi trimise in judecata nu trebuie sa constituie regula, dar punerea in libertate poate fi subordonata unor garantii asigurand infatisarea lor la sedintele de judecata, pentru toate celelalte acte de procedura si, daca este cazul, pentru executarea hotararii. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detentiune are dreptul de a introduce plangere in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa hotarasca neintarziat asupra legalitatii detentiunii sale si sa ordone eliberarea sa, daca detentiunea este ilegala. Orice individ care a fost victima unei arestari sau detentiuni ilegale are dreptul la o despagubire.”
Conventia Europeana privind protectia drepturilor omului si apararea libertatilor fundamentale cu Protocolul aditional din 20 martie 1952.
Dreptul la libertate si la siguranta este reglementat si in art. 5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, astfel : „Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale…”.
In jurisprudenta CEDO exista foarte multe cauze bazate pe articolul mai sus citat, motiv pentru care in capitolul III si IV voi face o prezentare a articolului citat, prezentand solutiile cauzelor bazate pe reglementarea articolului dat.
2.3. LEGALITATEA DETENȚIEI ÎN TEMEIUL ART. 5 – JURISPRUDENTA
2.3.1. Scopul art. 5 din Conventie
Principalul scop al art. 5 din Convenție este de a proteja individul împotriva unei lipsiri arbitrare sau nejustificate de libertate (McKay împotriva Regatului Unit). Dreptul la libertate și la siguranță capătă o deosebită importanță într-o „societate democratică”, în sensul Convenției (Medvedyev și alții împotriva Franței), Ladent împotriva Poloniei.
Prin urmare, Curtea consideră că detenția nerecunoscută a unui individ constituie o negare totală a garanțiilor fundamentale consacrate de art. 5 din Convenție și o încălcare extrem de gravă a acestei dispoziții (El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). A nu fi înregistrate informații cum ar fi data și ora arestării, locul de detenție, numele deținutului și motivele detenției și identitatea persoanei care a procedat la aceasta pot fi văzute ca incompatibile, între altele, cu însuși scopul art. 5 din Convenție (Kurt împotriva Turciei), precum și cu cerința de legalitate a detenției în sensul Convenției (Angelova împotriva Bulgariei, pct. 154).
2.3.2. Conformitatea detenției cu legislația națională
Pentru a îndeplini cerința de legalitate, detenția trebuie să aibă loc „potrivit căilor legale”, și anume să respecte normele de fond și de procedură ale dreptului intern (Del Río Prada împotriva Spaniei) sau, după caz, ale dreptului internațional aplicabil.
De exemplu, Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 5 într-o cauză în care autoritățile nu au solicitat prelungirea unei ordonanțe de arestare în termenul prevăzut de lege (G.K. împotriva Poloniei, pct. 76). În schimb, a considerat că pretinsa încălcare a unei circulare privind metodele de anchetare folosite pentru anumite categorii de infracțiuni nu puneau sub semnul întrebării validitatea temeiului juridic intern pe care s-au bazat arestarea și detenția ulterioară a reclamantului (Talat Tepe împotriva Turciei).
2.3.3. Controlul de conformitate a detenției cu legislația națională
Deși le revine, în primul rând, autorităților naționale, în special instanțelor, sarcina de a interpreta și de a aplica dreptul intern, situația este diferită atunci când nerespectarea acestuia poate atrage după sine o încălcare a Convenției. Aceasta este în special situația cauzelor al căror obiect îl constituie art. 5 § 1 din Convenție și Curtea trebuie așadar să exercite un anumit control pentru a examina dacă dreptul intern a fost (Creangă împotriva României). Pentru a face acest lucru, Curtea trebuie să ia în considerare situația juridică așa cum se prezenta la momentul respectiv (W`och împotriva Poloniei).
2.3.4. Principii generale
Cerința de legalitate nu este îndeplinită prin simpla respectare a dreptului intern relevant; trebuie ca dreptul intern să se conformeze el însuși Convenției, inclusiv principiilor generale enunțate sau implicate de aceasta (Plesó împotriva Ungariei). Principiile generale implicate de Convenție la care face trimitere jurisprudența referitoare la art. 5 § 1 sunt principiul statului de drept și, conexe acestuia, principiul securității juridice, principiul proporționalității și principiul protecției împotriva arbitrarului, protecția împotriva arbitrarului reprezentând cu atât mai mult scopul art. 5 (Simons împotriva Belgiei).
Principiul securității juridice
Atunci când se pune în discuție privarea de libertate, este deosebit de important să se respecte principiul general al securității juridice. În consecință, este esențial să fie clar definite condițiile lipsirii de libertate în temeiul dreptului intern și ca legea însăși să fie previzibilă în aplicarea sa, spre a întruni criteriul de „legalitate” stabilit de Convenție, care impune ca orice lege să fie suficient de precisă pentru a permite individului – înconjurându-se la nevoie de consilieri pregătiți – să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele ce pot deriva dintr-un anume act (Del Rio Prada împotriva Spaniei). Curtea a statuat în special că practica care constă în a menține o persoană în detenție ca urmare a depunerii unui act de acuzare, practică care nu se bazează pe nicio dispoziție legislativă sau jurisprudență internă specifică, constituie o încălcare a art. 5 § 1 (Baranowski împotriva Poloniei) . De asemenea, a considerat că prelungirea automată a arestului preventiv, practic neavând niciun temei legislativ precis, este contrară art. 5 § 1 (Svipsta împotriva Letoniei). În schimb, a constatat că reținerea unei persoane pe baza unei hotărâri a unei instanțe de instrucție a apelului care a solicitat informații suplimentare fără să se fi pronunțat oficial asupra menținerii în detenție nu constituie o încălcare a art. 5 (Laumont împotriva Franței).
Dispozițiile cărora autoritățile le dau interpretări contradictorii care se exclud reciproc nu îndeplinesc cerința de „calitate a legii” impusă de Convenție (Jeèius împotriva Letoniei). Cu toate acestea, nu este de competența Curții, în lipsa unei jurisprudențe relevante, să ofere propria sa interpretare dreptului național, motiv pentru care Curtea este reticentă în a concluziona că instanțele interne nu au acționat potrivit căilor legale (Woch împotriva Poloniei).
Deși notele verbale constituie o sursă de drept internațional, detenția unui echipaj în temeiul unor astfel de note nu este legală în sensul art. 5 § 1 din Convenție, întrucât nu sunt suficient de precise și previzibile. Lipsa unei mențiuni exprese care să autorizeze arestarea și detenția membrilor unui echipaj încalcă criteriile securității juridice și predictibilității prevăzute de art. 5 § 1 din Convenție (Medvedyev împotriva și alții împotriva Franței).
2.3.5. Protecția împotriva arbitrarului
În plus, orice privare de libertate trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5: protejarea individului împotriva arbitrariului (Witold Litwa împotriva Poloniei).
Noțiunea de „arbitrar” de la art. 5 § 1 se extinde dincolo de lipsa de conformitate cu dreptul național, astfel încât o privare de libertate poate fi legală în temeiul dreptului intern, fiind în același timp arbitrară și, prin urmare, contrară Convenției (Creangă împotriva României). Noțiunea de arbitrar variază într-o anumită măsură, în funcție de tipul detenției în cauză. Curtea a indicat faptul că arbitrariul poate apărea atunci când există un element de reacredință sau de înșelăciune din partea autorităților; atunci când ordonanța de plasare în detenție și de executare a acesteia nu se potrivesc într-adevăr cu scopul restricțiilor autorizate de alineatul relevant al art. 5 § 1; atunci când nu există nicio legătură între motivul invocat pentru privarea de libertate autorizată și locul și regimul de detenție; și atunci când nu există nici o relație de proporționalitate între motivul detenției invocat și detenția în cauză (Wells și Lee împotriva Regatului Unit).
Celeritatea cu care instanțele interne înlocuiesc o ordonanță de arestare care fie a expirat, fie a fost judecată ca și defectuoasă constituie un alt factor relevant în a aprecia dacă detenția unei persoane trebuie sau nu să fie considerată arbitrară (Mooren împotriva Germaniei). Astfel, Curtea a considerat, în contextul lit. c), că o perioadă mai mică de o lună între expirarea ordonanței inițiale de arestare și pronunțarea unei noi ordonanțe motivate – după retrimiterea cauzei de instanța de apel către o instanță inferioară – nu face ca detenția la care a fost supus reclamantul să fie arbitrară (Minjat împotriva Elveției). Dimpotrivă, o perioadă mai mare de la retrimiterea cauzei de o instanță de apel către o instanță inferioară, în care reclamantul a rămas într-o stare de incertitudine cu privire la motivele detenției sale, coroborată cu absența unui termen în care instanța inferioară să reexamineze legalitatea detenției, a fost considerată ca făcând arbitrară detenția reclamantului (Khoudoïorov împotriva Rusiei).
2.3.6. Decizie judecătorească
O perioadă de detenție este în principiu „legală” dacă se bazează pe o decizie judecătorească. O detenție întemeiată pe o decizie judecătorească declarată ulterior nelegală de o instanță superioară poate rămâne validă în temeiul dreptului intern (Bozano împotriva Franței). Detenția poate rămâne conformă cu cerința de respectare a „căilor legale” atunci când, după ce au constatat nereguli în procedura de detenție, instanțele interne au considerat-o totuși legală (Erkalo împotriva Țărilor de Jos). Eventualele lacune privind motivarea mandatului de arestare nu afectează în mod obligatoriu perioada detenției nelegale, în sensul art. 5 § 1 (Jëèius împotriva Lituaniei). Curtea face distincție între actele instanțelor interne care țin de competența acestora și cele care constituie o depășire a acesteia. Curtea a considerat că nu sunt valide în mod evident ordonananțele de arestare pronunțate în dosare în care partea în cauză nu a fost în mod corespunzător informată despre organizarea unei ședințe de judecată (Khoudoïorov împotriva Rusiei), sau în care instanțele interne nu au efectuat o anchetă privind resursele impuse de legislația națională, sau în care instanțele inferioare nu au examinat suficient dacă măsuri altele decât detenția puteau fi luate în considerare. În schimb, Curtea a considerat legală o detenție pronunțată într-o cauză în care nu s-a stabilit că actele instanțelor interne au fost „nelegale în mod grosolan și evident” (Lloyd și alții împotriva Regatului Unit).
Lipsa motivării sau insuficienta motivare a unei decizii prin care se dispune plasarea în detenție este unul din elementele pe care Curtea se bazează pentru a aprecia legalitatea în temeiul art. 5 § 1. În consecință, faptul că o decizie prin care se dispune o detenție pe termen lung nu are nicio motivație poate fi incompatibilă cu principiul protecției împotriva arbitrarului, consacrat de art. 5 § 1 (Stašaitis împotriva Lituaniei). În mod similar, o decizie extrem de laconică care nu menționează nicio dispoziție legală prin care să se justifice detenția nu oferă o protecție suficientă împotriva arbitrarului (Khoudoïorov împotriva Rusiei). Cu toate acestea, Curtea a considerat că lipsa motivării pentru o decizie de plasare în arest preventiv nu pune la îndoială legalitatea acesteia în temeiul dreptului intern, în cazul în care instanțele interne au considerat că detenția nu era lipsită de orice temei (Minjat împotriva Elveției). În plus, atunci când instanțele interne anulează o decizie de plasare în detenție din lipsa motivării, dar consideră că detenția nu a fost lipsită de temei, refuzul de a dispune punerea în libertate a deținutului și trimiterea dosarului către instanțe inferioare pentru a se pronunța cu privire la legalitatea detenției nu constituie o încălcare a art. 5 § 1 .
Curtea cere ca deciziile de plasare în detenție să se întemeieze pe motive concrete și ca durata unei astfel de măsuri să fie determinată cu precizie (Meloni împotriva Elveției). În plus, autoritățile ar trebui să aibă în vedere aplicarea unor măsuri mai puțin invazive decât detenția (Ambruszkiewicz împotriva Poloniei).
Exemple de nereguli procedurale admisibile:
Curtea a statuat că neregulile procedurale descrise mai jos nu au avut efectul de a conferi un caracter nelegal detenției reclamantului:
– omisiunea de a comunica oficial acuzatului ordonanța de arestare. Această omisiune nu constituie o „neregulă gravă și evidentă” în sensul jurisprudenței Curții, în măsura în care autoritățile au crezut cu bună-credință că ordonanța a fost într-adevăr comunicată părții în cauză (Marturana împotriva Italiei), cauză în care Curtea a hotărât că faptul că autoritățile au întârziat 3 zile pentru a comunica o ordonanță de arestare, în condițiile în care termenul legal al notificării era de 24 de ore, a reprezentat o încălcare a art. 5 § 1;
– o simplă eroare materială într-un mandat de arestare sau într-o ordonanță de plasare în detenție, în măsura în care această eroare a fost ulterior rectificată de către o autoritate judecătorească (Nikolov împotriva Bulgariei).
– fapta de a înlocui temeiul juridic reținut pentru a justifica detenția reclamantului cu un alt temei juridic, având în vedere concluziile pe care judecătorii s-au întemeiat pentru a ajunge la concluziile date (Gaidjurgis împotriva Lituaniei). Cu toate acestea, lipsa unei justificări satisfăcătoare pentru înlocuirea temeiului juridic poate conduce Curtea să concluzioneze o încălcare a art. 5 § 1 (Calmanovici împotriva României).
Întârzierea executării unei decizii de punere în libertate
Este de neconceput ca, într-un stat de drept, un individ să rămână lipsit de libertate, în ciuda existenței unei hotărâri judecătorești prin care se dispune liberarea sa (Assanidzé împotriva Georgiei). Cu toate acestea, un anumit termen pentru executarea unei decizii de punere în libertate este admisibil și deseori inevitabil, mai ales că autoritățile naționale trebuie să facă eforturi pentru a-l reduce la minim (Giulia Manzoni împotriva Italiei). O întârziere de 11 ore în executarea unei decizii prin care se dispune liberarea „la fața locului” a unui reclamant a fost considerată incompatibilă cu art. 5 § 1 din Convenție.
CAP III. PRIVĂRILE DE LIBERTATE PERMISE DE ART. 5 § 1
3.1. Detenția pe baza condamnării
Art. 5 § 1 lit. a) „1. (…) Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent;”
3.1.1. Existența unei condamnări
Art. 5 § 1 lit. a) nu face distincție în funcție de caracterul juridic al infracțiunii pentru care o persoană a fost condamnată. El se aplică pentru orice „condamnare” privativă de libertate pronunțată de un tribunal, pe care dreptul intern al statului în cauză o califică drept penală sau disciplinară (Engel și alții împotriva Țărilor de Jos).
Prin „condamnare” se înțelege nu numai o stabilire a vinovăției, ci și impunerea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de libertate (Del Río Prada împotriva Spaniei). Această dispoziție nu interzice punerea în aplicare, de către un anumit stat contractant, a pedepsei cu închisoarea care a fost pronunțată împotriva unei persoane în afara teritoriului respectivului stat. Deși nu este obligația statelor contractante să verifice dacă procedura care a condus la această condamnare a îndeplinit toate cerințele art. 6 (Drozd și Janousek împotriva Franței și Spaniei), aceasta nu poate fi rezultatul unei denegări flagrante de dreptate (Ilașcu și alții împotriva Moldovei și Rusiei). Dacă o condamnare este rezultatul unei proceduri care este „vădit contrară dispozițiilor art. 6 sau principiilor consacrate de acesta”, privarea de libertate astfel rezultată nu se justifică din perspectiva art. 5 § 1 lit. a) (Willcox și Hurford împotriva Regatului Unit).
3.1.2. Instanță competentă
Termenul „instanță” desemnează organele care prezintă nu numai caracteristici comune fundamentale, dintre care cea mai importantă este independența de executiv și de alte părți, ci și garanțiile unei proceduri judiciare. Detaliile procedurii nu trebuie totuși neapărat să fie identice în fiecare din cazurile în care este necesară intervenția instanței. Pentru a determina dacă o procedură oferă garanții suficiente, trebuie să se țină seama de natura specială a circumstanțelor în care se desfășoara
În plus, organul în cauză nu trebuie să dețină doar simple atribuții consultative, ci și să aibă puterea de a se pronunța asupra legalității detenției și de a dispune eliberarea, în caz de detenție ilegală. O instanță nu are „competență” în cazul în care componența sa nu este „prevăzută de lege” (Yefimenko împotriva Rusiei).
Detenția trebuie să se producă „pe baza” unei condamnări. Termenul „pe baza*” nu implică o simplă ordine cronologică a succesiunii între „condamnare” și „detenție”: cea de-a doua trebuie să fie urmarea celei dintâi, să se producă în urma și prin urmare sau în virtutea acesteia. Pe scurt, trebuie să existe o legătură de cauzalitate suficientă între condamnare și privarea de libertate în cauză (Del Río Prada împotriva Spaniei). Această relație de cauzalitate se estompează totuși treptat odată cu trecerea timpului și ar putea dispărea, pe termen lung, în cazul unor decizii de neprelungire sau de reîncarcerare sau de extindere a arestului preventiv bazate pe motive care nu au legătură cu obiectivele legiuitorului și ale judecătorului sau pe o apreciere nerezonabilă cu privire la aceste obiective. Într-un astfel de caz, o detenție legală la origine s-ar transforma într-o privare de libertate arbitrară și, prin urmare, incompatibilă cu art. 5 (Del Río Prada împotriva Spaniei).
Expresia „pe baza unei condamnări” nu poate fi interpretată ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive, deoarece acest lucru ar exclude arestarea în cursul ședinței de judecată a persoanelor condamnate care au compărut fiind în libertate. Nu se poate pierde din vedere faptul că vinovăția unei persoane lipsite de libertate în timpul unei proceduri în apel sau în recurs a fost stabilită în cursul unui proces care s-a desfășurat conform cerințelor art. 6 (Wemhoff împotriva Germaniei) Art. 5 § 1 lit. a) se aplică în cazul internării unui alienat mental într-un spital de psihiatrie în urma condamnării (Radu împotriva Germaniei), dar nu și în urma achitării (Luberti împotriva Italiei).
3.1.3. Impactul procedurilor în apel
O perioadă de detenție este în principiu legală dacă are loc în executarea unei decizii judecătorești. Constatarea ulterioară a unei încălcări din partea unui judecător care a dispus detenția poate să nu se răsfrângă, în temeiul dreptului intern, asupra validității detenției suferite în acel interval de timp. Acesta este motivul pentru care organele de la Strasbourg refuză să admită cererile sosite de la persoane recunoscute vinovate de infracțiuni și care invocă argumentul că instanțele de apel au constatat că verdictul de vinovăție sau pedeapsa se bazau pe erori de fapt sau de drept (Benham împotriva Regatului Unit). În schimb, o detenție în urma unei condamnări nu este legală în cazul în care nu are nicio bază în dreptul intern sau este arbitrară (Tsirlis și Kouloumpas împotriva Greciei).
Detenția pentru nesupunerea la o hotărâre a instanței sau pentru nerespectarea unei obligații prevăzute de lege Art. 5 § 1 lit. b) „1. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, exceptând cazurile următoare și conform legii: (…)
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;”
3.2Detentia pe baza unei arestari sau detineri legale pentru nerespectarea unei hotarari pronuntate de instanta
3.2.1. Nesupunerea la o hotărâre pronunțată de o instanță
Termenii utilizați în prima teză a art. 5 § 1 lit. b) implică faptul că persoana arestată sau deținută trebuie să aibă posibilitatea de a se conforma unei hotărâri pronunțate de o instanță și nu a făcut acest lucru (Beiere împotriva Letoniei). Nu i se poate reproșa unei persoane că nu s-a conformat unei hotărâri judecătorești despre care nu a fost niciodată informată.
Refuzul unei persoane de a se supune anumitor măsuri sau de a urma o anumită procedură înainte ca o instanță competentă să-i solicite acest lucru nu are nicio valoare ca și prezumție în deciziile cu privire la respectarea unei astfel de hotărâri judecătorești (Petukhova împotriva Rusiei).
Autoritățile naționale trebuie să păstreze un just echilibru între importanța, într-o societate democratică, de a asigura respectarea hotărârilor pronunțate în temeiul legii de o instanță și importanța dreptului la libertate. În acest sens, trebuie să se aibă în vedere scopul hotărârii, posibilitatea materială de a fi respectată și durata detenției. Problema proporționalității joacă aici un rol deosebit de important (Gatt împotriva Maltei).
Organele Convenției au considerat că prima teză a art. 5 § 1 lit. b) se aplică în cazurile care se referă, printre altele, la neplata unei amenzi dispuse de o instanță (Velinov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei), refuzul de a se supune unui examen psihiatric (X împotriva Germaniei) , sau de a efectua un test de sânge dispus de o instanță (X. Împotriva Austriei), nerespectarea impunerii arestului la domiciliu (Freda împotriva Italiei) sau a unei decizii prin care se dispunea predarea unui copil către un părinte (Paradis împotriva Germaniei), refuzul de a respecta o somație (Steel și alții împotriva Regatului Unit), și de internare într-un spital de psihiatrie (Beiere împotriva Letoniei) în care s-a considerat că decizia de internare nu a fost „pronunțată, conform legii, de o instanță.
3.2.2. Executarea unei obligații prevăzute de lege
Teza a doua a art. 5 § 1 lit. b) nu autorizează detenția decât dacă măsura este luată „în vederea garantării executării” unei obligații prevăzute de lege. Trebuie așadar, pe de o parte, ca persoana vizată de această măsură să nu fi executat o obligație și, pe de altă parte, ca arestarea și plasarea sa în detenție să urmărească executarea acestei obligații, fără a avea un caracter punitiv. Temeiul legal al detenției prevăzut de art. 5 § 1 lit. b) dispare în momentul executării obligației în cauză (Vasileva împotriva Danemarcei). Obligația trebuie să fie specifică și concretă (Ciulla împotriva Italiei).
O interpretare exhaustivă ar conduce la rezultate incompatibile cu ideea statului de drept (Engel și alții împotriva Țărilor de Jos). Obligația de a nu comite infracțiuni nu poate fi considerată „specifică și concretă” dacă locul și data săvârșirii iminente și potențialele sale victime au fost precizate în mod suficient. Fiind o obligație de a nu face, spre deosebire de o obligație de a face, trebuie, înainte de a concluziona că o persoană a încălcat obligația în cauză, ca aceasta să fi știu actul precis de la care să se abțină de a-l comite și să se demonstreze că nu a avut intenția de a se abține de la acesta (Ostendorf împotriva Germaniei). În temeiul Convenției, o arestare nu este admisibilă decât dacă executarea „obligației prevăzută de lege” nu poate fi obținută prin măsuri mai puțin severe (Khodorkovskiy împotriva Rusiei). În plus, principiul proporționalității impune să se stabilească un echilibru între necesitatea în cadrul unei societăți democratice de a garanta executarea imediată a obligației în cauză și importanța dreptului la libertate (Saadi împotriva Regatului Unit).
În această ultimă privință, Curtea va ține seama de natura obligației care decurge din legislația aplicabilă, inclusiv de obiectul și de scopul subiacente ale acesteia, de persoana deținută și de circumstanțele specifice care au condus la deținerea sa, precum și de durata acesteia (Epple împotriva Germaniei).
Curtea a examinat, în temeiul celei de-a doua teze a art. 5 § 1 lit. b), situații cum ar fi obligația de a se supune la un control de securitate la intrarea pe teritoriul unei țări (McVeigh și alții împotriva Regatului Unit), obligația de a-și prezenta identitatea (Vasileva împotriva Danemarcei), obligația de a se prezenta la o secție de poliție pentru interogatoriu (Osypenko împotriva Ucrainei) și obligația de a nu tulbura ordinea publică prin comiterea unei infracțiuni (Ostendorf împotriva Germaniei).
3.3. Arest preventiv
Art. 5 § 1 lit. c) «1. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, exceptând cazurile următoare și conform legii: (…)
c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.”
3.3.1. Scopul arestării și al detenției
Teza „în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente” se referă la trei ipoteze alternative pentru arestare sau detenție vizate de art. 5 § 1 lit. c) (Irlanda împotriva Regatului Unit). O persoană nu poate fi deținută, în temeiul art. 5 § 1 lit. c), decât în cadrul unei proceduri penale, în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente atunci când este suspectată că a comis o infracțiune (Schwabe și M.G. împotriva Germaniei).
În plus, a doua situație a acestei dispoziții („motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune”) vizează doar arestarea preventivă și nu detenția în scopuri preventive, fără ca persoana în cauză să fie suspectată că ar fi comis deja o infracțiune (Ostendorf împotriva Germaniei). Existența unui astfel de scop trebuie să fie avută în vedere independent de realizarea sa. Lit. c) a art. 5 § 1 nu presupune că poliția să fi obținut probe suficiente pentru a aduceacuzații, fie în momentul arestării, fie în momentul reținerii (Erdagöz împotriva Turciei). Interogarea în timpul detenției, în temeiul art. 5 § 1 lit. c), are ca scop completarea anchetei penale, confirmând sau înlăturând suspiciunile concrete pe care se întemeiază arestarea (O’Hara împotriva Regatului Unit).
Expresia „autoritate judiciară competentă” are același înțeles ca „judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare” utilizat la art. 5 § 3 (Schiesser împotriva Elveției).
3.3.2. Înțelesul expresiei „motive verosimile de a se bănui”
Existența unor „motive verosimile de a bănui” că a fost comisă o infracțiune presupune fapte sau informațiile capabile să convingă un observator obiectiv că individul în cauză poate să fi comis infracțiunea (Erdagöz împotriva Turciei). În consecință, nereușita autorităților de a efectua o anchetă veritabilă asupra principalelor fapte dintr-o cauză pentru a verifica temeinicia unei plângeri constituie o încălcare a art. 5 § 1 lit. c) (Stepuleac împotriva Moldovei).
Curtea a considerat că mărturiile indirecte necoroborate, care provin de la informatori anonimi, nu pot fi considerate drept o bază suficientă pentru a permite să se concluzioneze asupra existenței unor „motive verosimile de a se bănui” că reclamantul a fost implicat în activități mafiote (Labita împotriva Italiei). În schimb, a considerat că declarațiile incriminatoare date cu mulți ani înainte și retractate ulterior de suspecți nu înlăturau în cauză existența unor motive verosimile de a se bănui că reclamantul a săvârșit o infracțiune și nu au avut nicio influență asupra legalității mandatului de arestare (Talat Tepe împotriva Turciei).
3.3.3. Termenul „infracțiune”
Termenul „infracțiune” are un înțeles autonom identic cu cel al aceluiași termen folosit la art. 6. Deși încadrarea juridică a infracțiunii în dreptul intern reprezintă unul dintre elementele care trebuie luate în considerare în materie, trebuie de asemenea să se aibă în vedere natura procedurii și gradul de severitate a pedepsei (Benham împotriva Regatului Unit).
Infracțiunea trebuie să fie concretă și să fie stabilită. Art. 5 § 1 lit. c) nu autorizează arestarea preventivă a indivizilor pe care statul îi consideră periculoși din cauza înclinației lor spre delincvență (Ciulla împotriva Italiei).
3.4. Detenția unui minor
Art. 5 § 1 lit. d) „1. (…) Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: (…)
d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere, sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente;”
3.4.1. Aspecte generale
În temeiul standardelor europene noțiunea de minor se aplică persoanelor care au vârsta mai mică de 18 ani (Koniarska împotriva Regatului Unit).
Art. 5 § 1 lit. d) nu reprezintă singura dispoziție care autorizează detenția unui minor. El conține în realitate un caz specific, dar nu exclusiv, care permite detenția unui minor, și anume cazul în care aceasta s-ar produce:
a) în vederea educației sub supraveghere sau
b) pentru aducerea acestuia în fața autorității competente (Mubilanzila Mayeka și Kaniki Mitunga împotriva Belgiei).
3.4.2. Educație sub supraveghere
Prima teză a art. 5 § 1 lit. d) autorizează autoritățile să plaseze în detenție un minor pe baza unei decizii judecătorești sau a unei decizii administrative pentru a se asigura că participă la cursurile unei instituții de învățământ.
În contextul detenției minorilor, expresia „educație sub supraveghere” nu trebuie asimilată în mod sistematic cu noțiunea de predare în sala de clasă. Educația sub supraveghere trebuie să înglobeze numeroase aspecte ale exercitării, de către autoritatea competentă, a drepturilor părintești în beneficiul și pentru protecția minorului respectiv (Ichin și alții împotriva Ucrainei).
Lit. d) nu se opune utilizării unei măsuri temporare de încredințare a minorului ca etapă preliminară pentru înscrierea într-un regim de învățământ sub supraveghere, fără ca măsura să facă trimitere la caracterul acestui regim. De asemenea, este necesar, în această ipoteză, ca detenția să fie în mod rapid urmată de aplicarea efectivă a unui astfel de regim într-un mediu specializat – deschis sau închis – și cu suficiente resurse pentru a se potrivi scopului său (Bouamar împotriva Belgiei).
În cazul în care un stat a ales un sistem de educație sub supraveghere care implică privarea de libertate, are obligația să se doteze cu o infrastructură corespunzătoare, adaptată la cerințele acestui sistem în materie de securitate și educație, pentru a îndeplini cerințele art. 5 § 1 lit. d) (A. și alții împotriva Bulgariei).
Curtea consideră că un centru de detenție pentru minori nu poate fi considerat centru de „educație sub supraveghere” în cazul în care nu se propune nicio activitate didactică în acel loc (Ichin și alții împotriva Ucrainei).
3.4.3. Autoritate competentă
Teza a doua a art. 5 § 1 lit. d) se aplică în cazul detenției legale a unui minor în vederea aducerii sale în fața autorității competente. Din lucrările pregătitoare reiese că această dispoziție a urmărit să reglementeze detenția unui minor înainte de desfășurarea unei proceduri civile sau administrative, în timp ce art. 5 § 1 lit. c) trebuie să se aplice detenției dispuse în cadrul unei proceduri penale.
Cu toate acestea, Curtea a considerat că detenția unui minor acuzat de o infracțiune în timpul elaborării unui raport psihiatric pentru adoptarea unei decizii privind sănătatea mintală a părții în cauză intra sub incidența art. 5 § 1 lit. d), constituind detenția unui minor în vederea aducerii în fața autorității competente (X. împotriva Elveției).
3.5. Detenție din motive medicale sau sociale
Art. 5 § 1 lit. e) „1. (…) Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:(…)
e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; […]”
3.5.1. Aspecte generale
Art. 5 § 1 lit. e) din Convenție face trimitere la mai multe categorii de persoane, și anume persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, persoane alienate, alcoolici, toxicomani și vagabonzi. Există o legătură între aceste categorii de persoane, în măsura în care pot fi private de libertate pentru a urma un tratament medical sau din considerente dictate de politica socială, fie pentru motive atât medicale, cât și sociale (Enhorn împotriva Suediei).
Deși Convenția permite privarea de libertate a acestor persoane, toate neadaptate social, aceasta nu este simplul motiv pentru care trebuie să fie considerate periculoase pentru siguranța publică, ci și pentru că propriile lor interese pot necesita internarea lor.
3.5.2. Prevenirea transmiterii unei boli contagioase
Criteriile esențiale în lumina cărora trebuie evaluată „legalitatea” detenției unei persoane „susceptibile să transmită o boală infecțioasă” constau în a se cunoaște:
– dacă transmiterea bolii este periculoasă pentru sănătatea sau siguranța publică; și
– dacă detenția persoanei infectate constituie mijlocul de ultim resort pentru a preveni transmiterea bolii, alte măsuri, mai puțin severe, fiind deja luate în considerare și considerate insuficiente pentru a proteja interesul public. În cazul în care nu sunt îndeplinite aceste criterii, privarea de libertate își pierde justificarea (Enhorn împotriva Suediei).
3.5.3. Detenția unui alienat
Întrucât psihiatria este un domeniu aflat în evoluție atât din punct de vedere medical, cât și social, termenul „alienat” nu se pretează unei definiții precise. Cu toate acestea, nu se poate considera că lit. e) a art. 5 § 1 autorizează plasarea în detenție a unei persoane pentru simplul fapt că opiniile sale sau comportamentul său se abat de la normele predominante (Rakevich împotriva Rusiei).
Un individ nu poate să fie considerat „alienat” și să fie supus unei privări de libertate decât în cazul în care sunt îndeplinite cel puțin următoarele trei condiții (Chtoukatourov împotriva Rusiei):
– trebuie să fi fost stabilită, într-un mod care să poată fi probat, alienarea persoanei în cauză, printr-o expertiză medicală obiectivă, cu excepția cazurilor în care este necesară o internare de urgență;
– tulburarea mentală a persoanei în cauză trebuie să aibă un caracter care să legitimeze internarea. Trebuie demonstrat că privarea de libertate a fost necesară în circumstanțele cauzei;
– alienarea stabilită printr-o expertiză medicală obiectivă trebuie să continue să se producă pe toată durata internării.
Nicio privare de libertate a unei persoane considerate alienate nu poate fi judecată conform art. 5 § 1 lit. e) dacă aceasta s-a decis fără consultarea unui medic specialist (Ruiz Rivera împotriva Elveției).
În ceea ce privește a doua dintre condițiile enumerate mai sus, internarea unei persoane cu o tulburare mentală se poate impune nu doar atunci când aceasta are nevoie de terapie, de medicamente sau de alte tratamente clinice, pentru a se vindeca sau pentru a-și îmbunătăți starea de sănătate ci și atunci când este necesar să fie supravegheată pentru a o împiedica, de exemplu, să își facă rău sieși sau altora (Hutchison Reid împotriva Regatului Unit).
Autoritățile naționale dispun de o anumită marjă de apreciere în a se pronunța cu privire la întrebarea dacă o persoană ar trebui să fie internată ca alienată, întrucât este în primul rând responsabilitatea acestora să aprecieze probele prezentate în fața lor într- anumită cauză (H.L. împotriva Regatului Unit).
Data relevantă la care alienarea persoanei în cauză, trebuie stabilită într-un mod care să poată fi probat, conform lit. e) a art. 5 § 1, este cea a adoptării măsurii prin care respectiva persoană este privată de libertate din cauza alienării sale (O.H. împotriva Germaniei).
În situația în care autoritățile dispun de informații medicale care indică faptul că persoana în cauză s-a recuperat, trebuie să li se acorde o perioadă de timp pentru a examina dacă este oportun să se înceteze internarea sa. Cu toate acestea, menținerea măsurii privative de libertate din motive pur administrative nu este justificată (R.L. și M.-J.D. împotriva Franței). Detenția unei persoane considerate ca având o tulburare mentală trebuie să se producă într-un spital, într-o clinică sau o altă instituție adecvată, autorizată în acest sens (Ashingdane împotriva Regatului Unit).
Cu toate acestea, o persoană poate fi plasată temporar într-o unitate care nu este special destinată internării alienaților înainte de a fi transferată într-o instituție adecvată, cu condiția ca perioada de așteptare să nu fie prea mare (Morsink împotriva Țărilor de Jos).
3.5.4. Detenția unui alcoolic sau a unui toxicoman
Art. 5 § 1 e) din Convenție nu poate fi interpretat ca autorizând doar detenția unui „alcoolic”, în sensul limitat al unei persoane aflate într-o stare clinică de „alcoolism”, întrucâtnimic din textul acestei dispoziții nu interzice aplicarea acestei măsuri în cazul unei persoane care abuzează de alcool pentru a limita efectele negative ale consumului pentru el/ea însuși/însăși și pentru societate, sau pentru a preveni un comportament periculos în urma consumului de alcool. În consecință, persoanele a căror conduită și al căror comportament sub influența alcoolului reprezintă o amenințare la adresa ordinii publice sau pentru ele însele, chiar dacă nu le-a fost pus nici un diagnostic de „alcoolism”, pot fi plasate în detenție pentru protejarea publicului sau pentru propriul lor interes, cum ar fi sănătatea sau siguranța lor personală (Hilda Hafsteinsdóttir împotriva Islandei). Cu toate acestea, nu trebuie să se deducă din cele de mai sus că art. 5 § 1 lit. e) din Convenție autorizează plasarea în detenție a unei persoane doar pentru că aceasta consumă alcool (Witold Litwa împotriva Poloniei).
3.5.5. Detenția unui vagabond
Jurisprudența referitoare la „vagabonzi” este rară. Intră sub incidența acestei dispoziții persoanele care nu au nici domiciliu stabil, nici mijloace de subzistență și care nu profesează în mod regulat nicio meserie sau profesie. Aceste trei condiții, care sunt inspirate din Codul penal belgian, sunt cumulative: ele trebuie să fie îndeplinite în același timp în cazul aceluiași individ (De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei, pct. 68).
3.6. Detenția străinilor
Art. 5 § 1 lit. f) „1. (…) Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: (…)
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.”
3.6.1. Detenția unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe Teritoriu.
Art. 5 § 1 lit. f) permite statului să restrângă libertatea străinilor în cadrul controlului imigrației. Având în vedere faptul că prima teză a acestei dispoziții permite detenția unui solicitant de azil sau a unui alt imigrant înainte de acordarea de către stat a autorizației de a intra, o astfel de detenție trebuie să fie compatibilă cu scopul general al art. 5, care este acela de a proteja dreptul la libertate și de a se asigura că nimeni nu este privat de libertatea sa în mod arbitrar (Saadi împotriva Regatului. Problema stabilirii momentului în care încetează să se aplice prima teză a art. 5 § 1 lit. f), pe motiv că persoanei în cauză i s-a acordat o autorizație oficială de intrare sau de ședere, depinde în mare măsură de dreptul intern (Suso Musa împotriva Maltei). Principiul potrivit căruia detenția nu trebuie să fie arbitrară trebuie să se aplice unei detenții corespunzătoare primei teze a art. 5 § 1 lit. f) în același mod cu detenția corespunzătoare celei de-a doua teze. „Garanția împotriva arbitrarului” pe care o oferă prima teză a art. 5 § 1 lit. f) semnifică așadar faptul că o astfel de detenție ar trebui să se producă cu bună-credință; trebuie să fie strâns legată de scopul de a împiedica pătrunderea în mod ilegal pe teritoriu; în plus, locul și condițiile de detenție trebuie să fie adecvate, întrucât o astfel de măsură se aplică nu numai autorilor de infracțiuni penale, ci și străinilor care, de multe ori temându-se pentru viața lor, au fugit din propria țară; în fine, perioada detenției nu trebuie să depășească termenul necesar în mod rezonabil pentru îndeplinirea scopului urmărit. Curtea trebuie să aibă în vedere situația specială a acestor persoane atunci când este invitată să aprecieze modalitățile de executare a măsurii de detenție (Kanagaratnam împotriva Belgiei), referitor la detenția reclamantei și a celor trei copii ai acesteia într-o instituție de tip închis, destinată adulților.
3.6.2. Detenția unei persoane împotriva căreia este în curs procedura expulzării sau extrădării
Art. 5 § 1 lit. f) nu explică dacă o detenție de acest tip trebuie să fie considerată necesară în mod rezonabil, de exemplu pentru a împiedica partea în cauză să comită o infracțiune sau să fugă.
În acest sens, nu oferă aceeași protecție precum cea de la art. 5 § 1 lit. c). El impune doar ca „să se afle în curs o procedură de expulzare sau de extrădare”. Faptul că decizia de expulzare inițială este justificată în temeiul legislației interne sau al Convenției nu este luat în considerare, în temeiul art. 5 § 1 lit. f) (Èonka împotriva Belgiei).
Detenția poate fi justificată în temeiul celei de-a doua teze a art. 5 § 1 lit. f), în cazul în care autoritățile competente efectuează o anchetă, chiar dacă nu ar exista nicio cerere oficială și nicio hotărâre de extrădare, o astfel de anchetă fiind asimilată cu o „procedură” în sensul acestei dispoziții (X. împotriva Elveției).
O privare de libertate întemeiată pe teza a doua a art. 5 § 1 lit. f) nu poate fi justificată decât prin faptul că se află în curs o procedură de expulzare sau de extrădare. Dacă acest lucru nu se realizează cu diligența impusă, detenția încetează să mai fie justificată în temeiul acestei dispoziții (Amie și alții împotriva Bulgariei).
Pentru a nu fi considerată arbitrară, o detenție în temeiul art. 5 § 1 lit. f) trebuie să fie pusă în aplicare cu bună-credință; de asemenea, trebuie să fie strâns legată de motivul detenției invocat de Guvern; în plus, locul și condițiile de detenție trebuie să fie adecvate; în fine, durata acestei măsuri nu trebuie depășească termenul necesar în mod rezonabil pentru îndeplinirea scopului urmărit. Detenția în vederea expulzării nu trebuie să fie punitivă și trebuie să fie însoțită de garanții corespunzătoare (Azimov împotriva Rusiei).
Convenția nu conține nicio dispoziție privind condițiile în care se poate pronunța extrădarea și nici privind procedura care trebuie urmată înainte de pronunțarea extrădării. Chiar și o extrădare atipică sau ascunsă, cu condiția să fie rezultatul cooperării între statele în cauză și ca ordonanța de arestare să aibă temeiul juridic într-un mandat de arestare emis de autoritățile statului de origine al persoanei în cauză, nu poate, în sine, să fie contrară Convenției (Öcalan împotriva Turciei).
În ceea ce privește relațiile în materie de extrădare dintre un stat care este parte și un stat care nu este parte la Convenție, normele stabilite de un tratat de extrădare sau, în absența unui astfel de tratat, cooperarea dintre statele respective figurează de asemenea printre elementele relevante pentru a determina legalitatea arestării contestate ulterior în fața Curții. Predarea unui fugar ca rezultat al cooperării dintre state nu constituie, în sine, o încălcare a legalității arestării, așa că nu ridică o problemă din perspectiva art. 5 (Öcalan împotriva Turciei).
Punerea în aplicare a unei măsuri temporare în temeiul căreia Curtea indică unui stat parte la Convenție că ar fi de dorit ca o persoană să nu fie trimisă înapoi într-o anumită țară este, în sine, irelevantă în raport cu faptul că privarea de libertate a respectivei persoane trebuie să respecte cerințele art. 5 § 1 din Convenție. Detenția trebuie să fie întotdeauna legală și lipsită de arbitrar (Azimov împotriva Rusiei).
Faptul că aplicarea unei astfel de măsuri împiedică expulzarea persoanei în cauză nu face ca detenția sa să fie ilegală, cu condiția ca autoritățile să aibă permanent în vedere ca expulzarea și prelungirea detenției să nu fie nerezonabilă (YohEkale Mwanje împotriva Belgiei).
CAP IV GARANȚII PENTRU PERSOANELE PRIVATE DE LIBERTATE
4.1. Comunicarea motivelor arestării
Art. 5 § 2
„Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.”
4.1.1. Aplicabilitate
Termenii utilizați la art. 5 § 2 trebuie să primească o interpretare autonomă, conformă în special cu obiectul și scopul art. 5: de a proteja orice persoană împotriva privărilor arbitrare de libertate. Termenul „arestare” depășește cadrul măsurilor cu caracter penal, iar expresia „oricărei acuzații” („any charge”), nu formulează o condiție în privința aplicabilității, ci indică o eventualitate de luat în considerare. Art. 5 § 4 nu face nicio diferență între persoanele private de libertate prin arestare și cele care sunt private de libertate prin detenție. Nu există așadar niciun motiv pentru ca persoanele din urmă să nu beneficieze de art. 5 § 2 (Van der Leer împotriva Țărilor de Jos), și acest fapt se aplică și detenției în vederea extrădării sau tratamentelor medicale precum și persoanelor reîncarcerate după o perioadă de liberare condiționată.
4.1.2. Finalitate
Integrat în sistemul de protecție pe care îl oferă art. 5, paragraful 2 al acestei dispoziții enunță o garanție elementară: orice persoană arestată trebuie să cunoască motivul. Odată ce o persoană a fost informată cu privire la motivele arestării sau detenției sale, trebuie să fie în măsură, în cazul în care consideră că este util, să pună în discuție legalitatea arestării în fața unei instanțe, conform art. 5 § 4 (Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit). Orice persoană care are dreptul de a introduce recurs în vederea pronunțării unei decizii rapide cu privire la legalitatea detenției sale nu se poate prevala în mod eficient de acest drept dacă nu este informată, în cel mai scurt timp și într-un mod adecvat, cu privire la motivele pentru care a fost privată de libertate (Chamaïev și alții împotriva Georgiei și Rusie).
4.1.3. Persoanele cărora trebuie să le fie comunicate motivele
Din modul de redactare a art. 5 § 2 reiese cu claritate că statele au obligația să furnizeze părții în cauză sau reprezentantului său informații specifice (Saadi împotriva Regatului Unit). În cazul în care reclamantul nu este în măsură să primească informații relevante, acestea trebuie comunicate în linii mari persoanei care o reprezintă de exemplu avocatului sau tutorelui său (Z.H. împotriva Ungariei).
4.1.4. Motivele trebuie să fie comunicate „în termenul cel mai scurt”
Pentru a stabili dacă aceste informații au fost comunicate suficient de rapid, trebuie să se aibă în vedere particularitățile speței. Cu toate acestea, polițistul care face arestarea nu poate furniza integral motivele în momentul arestării (Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit). Constrângerile temporale impuse de această cerință de celeritate vor fi îndeplinite în cazul în care persoana arestată este informată cu privire la motivele arestării în termen de câteva ore (Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit).
4.1.5. Modalități de comunicare a motivelor
Motivele nu trebuie să fie expuse în textul oricărei decizii de autorizare a detenției și nu trebuie să fie exprimate în scris sau într-o anumită formă (Kane împotriva Ciprului). Cu toate acestea, în cazul în care problema legată de statutul unei persoane cu handicap mental nu este luată în considerare în acest proces, nu se poate considera că a primit informațiile necesare pentru a face uz în mod eficient și inteligent de dreptul, garantat de art. 5 § 4, de a contesta legalitatea detenției decât dacă un avocat sau o altă persoană autorizată au fost informați în locul său (Z.H. împotriva Ungariei).
O persoană arestată nu poate pretinde că nu a înțeles motivele arestării dacă a fost arestată imediat după comiterea unui act de natură penală și în mod intenționat sau dacă, în mandatele de arestare și în cererile de extrădare anterioare, a fost informată în detaliu cu privire la faptele penale care îi sunt reproșate (Öcalan împotriva Turciei).
Trebuie ca oricărei persoane arestate să i se comunice, într-un limbaj simplu accesibil acesteia, motivele juridice și factuale ale privării sale de libertate astfel încât să poată aduce în discuție legalitatea acestora în instanță, conform art. 5 § 4 (Murray împotriva Regatului Unit). Cu toate acestea, art. 5 § 2 nu impune ca astfel de informații să consiste într-o listă completă a acuzațiilor reținute împotriva persoanei arestate (Nowak împotriva Ucrainei).
Atunci când mandatul de arestare, în cazul în care există, este scris într-o limbă pe care persoana arestată nu o înțelege, art. 5 § 2 este respectat dacă reclamantul este ulterior interogat, precum și informat asupra motivelor arestării sale într-o limbă pe care o înțelege (Delcourt împotriva Belgiei).
Cu toate acestea, atunci când, în acest scop, se recurge la traducători, autoritățile au obligația să se asigure că respectivele cerințe legate de traducere sunt formulate cu grijă și precizie (Chamaïev și alții împotriva Georgiei și Rusiei).
4.2 Dreptul (unei persoane) de a fi adusă de îndată înaintea unui magistrat
Art. 5 § 3 „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare […]”.
4.2.1. Finalitatea dispoziției
Art. 5 § 3 oferă persoanelor arestate sau deținute pe motiv că există suspiciuni că au comis o infracțiune garanții împotriva oricărei privări arbitrare sau nejustificate de libertate (Stephens împotriva Maltei).
Controlul judiciar al ingerințelor executivului împotriva dreptului individual la libertate constituie un element esențial al garanției oferite de art. 5 § 3 (Pantea împotriva României). Acesta se corelează cu principiul statului de drept, unul dintre „principiile de bază” ale unei „societăți democratice”, la care „se referă în mod expres preambulul Convenției” și „din care se inspiră întreaga Convenție” (Brogan și alții împotriva Regatului Unit).
Un astfel de control trebuie să asigure o protecție eficientă împotriva riscului de rele tratamente, care este cel mai ridicat în timpul acestei faze inițiale de detenție, și împotriva abuzului agenților de poliție sau al altei autorități în folosirea competențelor care le sunt conferite și pe care trebuie să le exercite în scopuri extrem de limitate și în strictă conformitate cu procedurile prevăzute (Ladent împotriva Poloniei).
4.2.2. Control judiciar rapid și automat
Prima teză a art. 5 § 3 are ca scop să asigure un control judiciar rapid și automat al detenției dispuse de către poliție sau administrație, în condițiile art. 5 § 1 lit. c) (Aquilina împotriva Maltei).
Controlul jurisdicțional în cursul primei înfățișări a persoanei arestate trebuie, înainte de toate, să fie rapid deoarece trebuie să permită detectarea oricăror rele tratamente și să reducă la minim orice atingere nejustificată adusă libertății individuale. Stricta limită de timp impusă de această dispoziție nu permite o suficientă flexibilitate a interpretării, în caz contrar ar deteriora, în detrimentul individului, o garanție procedurală oferită de acest articol și s-ar ajunge la consecințe contrare esenței înseși a dreptului protejat de acesta (McKay împotriva Regatului Unit).
Art. 5 § 3 nu prevede nici o posibilă excepție de la obligația de a aduce de îndată înaintea unui judecător sau a unui alt magistrat o persoană după arestarea sau reținerea sa, nici măcar pe motiv că judecătorul ar fi intervenit anterior (Bergmann împotriva Estoniei).
Orice termen superior celui de 4 zile este în mod inerent prea mare (McKay împotriva Regatului Unit). Un termen mai scurt ar putea de asemenea să contravină cerinței de celeritate dacă nu a existat nicio dificultate specială sau o circumstanță excepțională care să împiedice autoritățile să aducă mai repede persoana arestată înaintea unui judecător (Gutsanovi împotriva Bulgariei). Faptul că persoana arestată a avut acces la o instanță nu este suficient pentru a îndeplini cerința primei teze a art. 5 § 3 (Pantea împotriva României).
Controlul trebuie să fie automat și nu trebuie să depindă de o cerere formulată de persoana deținută (Varga împotriva României). O astfel de cerință ar modifica natura garanției oferite de art. 5 § 3, care este diferită de cea prevăzută de art. 5 § 4, potrivit căruia persoana deținută are dreptul de a cere unui tribunal să examineze legalitatea detenției sale. Ar putea chiar să o priveze de sens, scopul art. 5 § 3 fiind acela de a proteja individul împotriva detenției arbitrare solicitând ca actul privativ de libertate să poată fi supus unui control jurisdicțional independent (Aquilina împotriva Maltei).
Caracterul automat al controlului este necesar pentru atingerea sensului acestui alineat, dat fiind faptul că o persoană supusă la rele tratamente ar putea fi în imposibilitatea de a sesiza o instanță cu o cerere de control al legalității detenției sale; situația ar putea fi valabilă și pentru alte categorii vulnerabile de persoane arestate, cum ar fi cele cu dizabilități mentale sau cele care nu vorbesc limba magistratului (McKay împotriva Regatului Unit).
4.2.3. Stabilirea magistratului competent
„Magistratul” la care face referire art. 5 § 3 trebuie să ofere garanții adecvate atribuțiilor „judiciare” pe care legea i le atribuie (Hood împotriva Regatului Unit).
Garanțiile formale și vizibile enunțate în „lege”, spre deosebire de practicile comune, sunt deosebit de importante pentru a stabili autoritatea judiciară abilitată să se pronunțe cu privire la libertatea unui individ. Dacă „magistratul” nu este același cu „judecătorul”, acesta trebuie totuși să dețină anumite calități, și anume să îndeplinească condițiile care să reprezinte și garanții pentru persoana arestată (Schiesser împotriva Elveției).
Prima dintre aceste condiții o reprezintă independența față de executiv și față de părți. Ea nu exclude o subordonare față de alți judecători sau magistrați, cu condiția să se bucure de o independență similară.
Un magistrat competent să se pronunțe asupra detenției poate îndeplini și alte funcții, dar imparțialitatea riscă să inspire justițiabililor rezerve legitime în cazul în care poate acționa în procedura ulterioară ca parte a urmăririi penale (Brincat împotriva Italiei).
În această privință, aparențele obiective existente la data deciziei privind detenția sunt luate în considerare: în cazul în care se dovedește, în momentul respectiv că „magistratul împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare” poate interveni într-o etapă ulterioară a procesului penal ca reprezentant al autorității de urmărire penală, pot apărea îndoieli privind imparțialitatea și independența sa.
Cerința legată de formă
Cerința legată de formă impune „magistratului” obligația de a audia personal individul adus în fața sa înainte de a lua decizia care se impune (Schiesser împotriva Elveției).
Prezența unui avocat la audiere nu este obligatorie (Schiesser împotriva Elveției, pct. 36). Cu toate acestea, excluderea unui avocat de la audiere poate afecta negativ capacitatea candidatului de a-și prezenta argumentele (Lebedev împotriva Rusiei).
Cerința legată de fond
a) Controlul detenției pe fond
Cerința legată de fond impune „magistratului” să examineze circumstanțele care militează pentru sau împotriva detenției și să se pronunțe potrivit criteriilor legale asupra existenței unor motive care să o justifice (Pantea împotriva României). Cu alte cuvinte, art. 5 § 3 impune magistratului să examineze chestiunea detenției pe fond.
Chestiunile pe care judecătorul trebuie să le soluționeze depășesc aspectul legalității. În ceea ce privește a se stabili dacă privarea de libertate a unei persoane este justificată, controlul impus de art. 5 § 3 trebuie să fie suficient de exhaustiv pentru a cuprinde diversele circumstanțe care militează pentru sau împotriva detenției (Aquilina împotriva Maltei).
În funcție de circumstanțele speciale ale speței, domeniul de aplicare al controlului jurisdicțional poate fi mai limitat decât din perspectiva art. 5 § 4 (Stephens împotriva Maltei).
b) Puterea de a dispune punerea în libertate
În cazul în care nimic nu permite să se justifice detenția, „magistratul” trebuie să aibă puterea de a dispune eliberarea deținutului (McKay împotriva Regatului Unit).
Ar fi de dorit, pentru a reduce întârzierile la minim, ca magistratul care efectuează primul control automat al legalității privării de libertate și al existenței unui motiv de detenție să aibă și puterea de a examina punerea în libertate provizorie. Aceasta nu este însă o cerință impusă de Convenție și nu există în principiu niciun motiv ca aceste probleme să nu poată fi examinate de doi magistrați, în termenul indicat. În orice caz, nu se poate avansa o interpretare care ar presupune ca examinarea unei puneri în libertate provizorii să se facă întrun termen mai scurt decât primul control automat, pentru care Curtea a stabilit un termen de maxim 4 zile.
4.3. Dreptul [unei persoane] de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii
Art. 5 § 3
„Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol […] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
4.3.1. Perioada care trebuie luată în considerare
Pentru a stabili durata arestării preventive din perspectiva art. 5 § 3, perioada care trebuie luată în considerare începe în ziua în care inculpatul este încarcerat și se încheie în ziua în care este stabilită acuzația, aceasta fiind în primă instanță (Solmaz împotriva Turciei).
Având în vedere legătura fundamentală dintre paragraful 3 și paragraful 1 lit. c) al art. 5 din Convenție, o persoană condamnată în primă instanță nu poate fi considerată deținută în vederea „aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune” în sensul acestei dispoziții: aceasta se află în situația prevăzută la art. 5 § 1 lit. a), care autorizează privarea de libertate „pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent” (Belevitskiy împotriva Rusiei).
4.3.2. Principii generale
Teza a doua a art. 5 § 3 nu oferă nicio opțiune autorităților judiciare între aducerea înaintea unui judecător într-un termen rezonabil și punerea în libertate provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată și dispoziția analizată are drept obiect principal impunerea punerii în libertate provizorie de îndată ce menținerea în detenție încetează să fie fie rezonabilă.
Continuarea detenției nu se justifică așadar într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință reală de interes public care prevalează, în pofida prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale, impusă de art. 5 din Convenție.
Este în primul rând responsabilitatea autorităților judiciare naționale să se asigure că într-o cauză dată arestul preventiv al unui acuzat nu depășește un termen rezonabil. În acest sens, este necesar, ținând cont de principiul prezumției de nevinovăție, să fie examinate toate circumstanțele de natură să producă sau să elimine existența condiției interesului public care să justifice o derogare de la dispoziția prevăzută la art. 5 și să fie incluse în deciziile referitoare la cererile de extindere. În principal în funcție de motivele care au stat la baza deciziilor menționate, precum și de faptele necontestate indicate de partea în cauză în motivele sale, Curtea trebuie să stabilească daca a avut loc o încălcare a art. 5 § 3.
Existența în continuare a unor motive verosimile de a se bănui că persoana arestată a săvârșit o infracțiune reprezintă o condiție sine qua non pentru legalitatea menținerii în detenție, însă după o anumită perioadă de timp nu mai este suficientă. Curtea trebuie apoi să stabilească dacă celelalte motive invocate de autoritățile judiciare mai justifică privarea de libertate. În cazul în care se dovedesc a fi „relevante” și „suficiente”, Curtea va examina de asemenea dacă autoritățile naționale competente au dat dovadă de „diligență specială” în continuarea procedurilor.
Pe scurt, instanțele naționale trebuie să exercite un control asupra menținerii în arest preventiv a unei persoane, pentru a garanta liberarea sa atunci când condițiile nu mai justifică privarea de libertate. Cel puțin în perioada inițială, existența unor motive verosimile poate justifica detenția, dar vine un moment în care acestea nu mai sunt suficiente. Având în vedere că nu se poate aprecia în mod abstract caracterul rezonabil al perioadei de detenție, ci acesta trebuie verificat în fiecare caz în funcție de particularitățile cauzei, nu există o perioadă fixă aplicabilă fiecărei cauze (Idalov împotriva Rusiei).
Motivele în favoarea și în defavoarea extinderii nu trebuie să fie „generale și abstracte”, ci să se întemeieze pe fapte specifice, precum și pe circumstanțele personale ale reclamantului care să-i justifice detenția (Aleksanyan împotriva Rusiei).
În această privință nu trebuie răsturnată sarcina probei pentru a-i impune persoanei private de libertate obligația de a demonstra existența unor motive pentru punerea în libertate a acesteia.
4.3.3. Motive pentru menținerea în detenție
Jurisprudența care decurge din Convenție a identificat patru motive principale acceptabile de a refuza liberarea condiționată:
1. riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces
2. riscul ca, în cazul în care este liberat, acuzatul să întreprindă o acțiune care să prejudicieze administrarea justiției,
3. riscul de a comite noi infracțiuni
4. riscul de a tulbura ordinea publică
Riscul sustragerii
Riscul sustragerii nu poate fi apreciat doar pe baza gravității pedepsei pronunțate. El trebuie apreciat în funcție de o serie de alți factori relevanți care să permită fie confirmarea existenței unui astfel de risc, fie să-l facă să pară atât de mic încât să nu poată justifica arestarea preventivă (Panchenko împotriva Rusiei).
Riscul sustragerii trebuie apreciat în lumina elementelor care țin de personalitatea persoanei, decența, domiciliul, profesia, resursele sale, legăturile sale familiale și alte tipuri de legături cu țara în care este urmărit (Becciev împotriva Moldovei).
Deși gravitatea pedepsei aplicate poate fi luată în considerare pentru a se decide dacă acuzatul riscă să se sustragă justiției, nu poate servi pentru a justifica perioade lungi de arest preventiv (Idalov împotriva Rusiei).
b) Obstrucționarea justiției
Riscul ca acuzatul să împiedice buna funcționare a justiției nu poate fi invocat în abstract: el trebuie susținut de probe concrete (Becciev împotriva Moldovei).
Riscul unor presiuni exercitate asupra martorilor este acceptabil în etapele inițiale ale procedurii (Jarzynski împotriva Poloniei).
c) Recidivă
Gravitatea unei inculpări poate face ca autoritățile judiciare să plaseze și să mențină un suspect în arest preventiv pentru a preveni tentativele de noi infracțiuni. Încă odată este necesar ca circumstanțele speței, în special antecedentele și personalitatea persoanei în cauză să facă plauzibil riscul și măsura adecvată.
Condamnările anterioare pot întemeia o temere rezonabilă că persoana acuzată ar comite o nouă infracțiune (Matznetter împotriva Austriei).
d) Păstrarea ordinii publice
Este acceptat că, prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puțin o anumită perioadă de timp. În situații excepționale, acest factor poate fi, prin urmare, luat în considerare în temeiul Convenției, cel puțin în măsura în care dreptul intern recunoaște noțiunea de tulburare a ordinii publice cauzată de o infracțiune.
Acest motiv nu poate fi însă considerat relevant și suficient decât dacă se bazează pe fapte care să demonstreze că eliberarea unui deținut ar tulbura în mod real ordinea publică. În plus, detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv amenințată; continuarea detenției nu poate fi folosită pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate (Letellier împotriva Franței).
4.3.4. Măsuri alternative
Atunci când decid dacă o persoană trebuie să fie liberată sau plasată în detenție, autoritățile trebuie să examineze dacă nu există alte măsuri care să asigure prezentarea sa la proces (Idalov împotriva Rusiei). Art. 5 § 3 nu consacră doar „dreptul [unei persoane] de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”, ci prevede și că punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere (Shabani împotriva Elveției).
4.3.5. Liberarea pe cauțiune
Garanția menționată la art. 5 § 3 din Convenție nu este de a asigura repararea prejudiciului, ci mai ales ca acuzatul să se prezinte la audiere. Prin urmare, cuantumul sumei trebuie să fie apreciat în principal „în raport cu persoana în cauză, resursele sale, legăturile sale cu persoanele care trebuie să plătească cauțiunea, cu alte cuvinte încrederea că există posibilitatea pierderii cauțiunii sau că executarea cauțiunii în caz de neprezentare la proces va acționa ca un factor de descurajare suficient pentru a împiedica orice tentativă de sustragere” [Mangouras împotriva Spaniei).
Cauțiunea nu poate fi impusă decât atât timp cât există motive care să justifice detenția (Mușuc împotriva Moldovei). În situația în care riscul sustragerii poate fi evitat prin plata unei cauțiuni sau a unui alt tip de garanție, persoana acuzată trebuie pusă în libertate, știindu-se că dacă poate fi anticipată o sentință mai ușoară, riscul de sustragere se reduce și trebuie să fie luat în considerare. Autoritățile trebuie să dea dovadă de suficient de multă atenție pentru a stabili o cauțiune corespunzătoare, pentru a decide dacă menținerea persoanei acuzate în detenție mai rămâne sau nu indispensabilă (Piotr Osuch împotriva Poloniei).
În plus, cuantumul cauțiunii trebuie să fie justificat în mod corespunzător în decizia prin care se stabilește și ia în considerare resursele persoanei în cauză, precum și capacitatea sa de a-l achita (Toshev împotriva Bulgariei).
Justificarea oricărei perioade de detenție
Art. 5 § 3 nu poate fi interpretat ca autorizând necondiționat arestarea preventivă cu condiția să nu depășească o anumită perioadă minimă. Autoritățile trebuie să demonstreze în mod convingător că fiecare perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, este justificată (Tase împotriva României).
4.3.6. Arestarea preventivă a minorilor
Un minor nu poate fi arestat preventiv decât în ultimă instanță: arestarea trebuie să fie cât mai scurtă posibil ca durată și, atunci când este strict necesar, minorii trebuie să fie separați de adulți (Nart împotriva Turciei).
4.4. DREPTUL LA REPARAȚII ÎN CAZUL UNEI DETENȚII NELEGALE
Art. 5 § 4 „4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală.”
4.4.1. Finalitatea dispoziției
Art. 5 § 4 reprezintă habeas corpus al Convenției. El oferă oricărui deținut dreptul de a solicita controlul detenției sale de către un judecător (Mooren împotriva Germaniei).
În temeiul art. 5 § 4, orice persoană aflată în arest sau detenție are dreptul de a solicita judecătorului să examineze respectarea cerințelor de procedură și de fond necesare pentru „legalitatea”, în sensul art. 5 § 1 din Convenție, privării sale de libertate (Idalov împotriva Rusiei). Noțiunea de „legalitate” în sensul art. 5 § 4 are același înțeles ca la art. 5 § 1, astfel încât orice persoană aflată în arest sau în detenție are dreptul de a solicita controlul legalității detenției sale nu numai în lumina cerințelor dreptului intern, ci și în lumina Convenției, a principiilor generale consacrate în aceasta și a finalității restricțiilor permise de art. 5 § 1 (Suso Musa împotriva Maltei).
Modalitățile de realizare a unui control judiciar care să îndeplinească cerințele art. 5 § 4 pot varia de la un domeniu la altul și depind de tipul privării de libertate în cauză.
În cazul în care o persoană este deținută în sensul art. 5 § 1 lit. c), „tribunalul” trebuie să aibă competența de a examina dacă există sau nu există probe suficiente pentru a da naștere unei bănuieli verosimile că a săvârșit o infracțiune, întrucât existența unei astfel de bănuieli este esențială pentru „legalitatea” detenției sale în temeiul Convenției (Nikolova împotriva Bulgariei).
Art. 5 § 4 permite oricărui deținut să solicite unui „tribunal” competent să statueze „într-un termen scurt” asupra întrebării dacă privarea de libertate a devenit sau nu „nelegală” în lumina unor noi probe apărute în urma pronunțării deciziei inițiale prin care se dispunea această măsură (Abdulkhanov împotriva Rusiei).
Criteriile de „legalitate” pentru o „detenție” în sensul art. 5 § 1 lit. e) implică faptul ca examinarea regularității garantate de art. 5 § 4 în ceea ce privește menținerea internării unui pacient alienat trebuie să se bazeze pe starea actuală de sănătate a pacientului, inclusiv pe faptul că acesta este sau nu periculos, astfel cum reiese din examenele medicale actualizate, și nu pe evenimente trecute, aflate la originea deciziei inițiale de internare (Ruiz Rivera împotriva Elveției).
Prin „tribunal” la care un deținut trebuie să aibă acces art. 5 § 4 nu face trimitere în mod necesar la o instanță de tip clasic, integrată în structurile judiciare ordinare ale țării. Acest tribunal trebuie totuși să fie un organ de „natură judiciară” care să ofere anumite garanții procedurale. Trebuie așadar să fie independent nu doar de executiv, ci și de părțile aflate în litigiu (Stephens împotriva Maltei).
Pentru a îndeplini cerințele Convenției, controlul instanței naționale trebuie să
respecte normele de fond, precum și pe cele de formă ale legislației naționale.
Art. 5 § 4 din Convenție nu impune judecătorului sesizat cu o cerere împotriva unei detenții obligația de a examina fiecare din argumentele prezentate de deținut. Cu toate acestea, judecătorul nu poate considera nerelevante sau să nu ia în considerare fapte concrete, invocate de deținut care pot pune la îndoială existența condițiilor esențiale pentru „legalitatea” privării de libertate, în sensul Convenției (Ilijkov împotriva Bulgariei).
4.4.2. Garanții procedurale
Cerința echității procedurale care decurge din art. 5 § 4 nu impune aplicarea unor criterii uniforme și imuabile independente de context, de fapte și de circumstanțele cauzei. Deși o procedură care intră sub incidența art. 5 § 4 nu trebuie să fie însoțită întotdeauna de garanții identice cu cele prevăzute la art. 6 pentru litigiile civile sau penale, aceasta trebuie să aibă un caracter judiciar și să ofere individului în cauză garanții adaptate tipului de privare de libertate de care se plânge.
Pentru orice persoană a cărei detenție intră în sfera de aplicare a art. 5 § 1 lit. c) se impune audierea (Nikolova împotriva Bulgariei). Posibilitatea ca un deținut să fie audiat în persoană sau prin intermediul unor forme de reprezentare figurează în anumite cazuri printre garanțiile fundamentale de procedură aplicate în materie de privare de libertate. Cu toate acestea, art. 5 § 4 nu impune ca un deținut să fie audiat de fiecare dată când formulează o cale de atac împotriva prelungirii detenției, ci trebuie să aibă posibilitatea de a exercita la intervale rezonabile dreptul de a fi audiat (Çatal împotriva Turciei).
În cazul arestării preventive, suspectului privat de libertate trebuie să i se acorde o șansă reală de a contesta elementele aflate la originea acuzațiilor aduse împotriva sa, întrucât persistența unor motive verosimile de a fi săvârșit o infracțiune reprezintă o condiție sine qua non a legalității menținerii sale în detenție. Această cerință poate impune tribunalul competent să audieze martorii ale căror declarații par, la prima vedere, să influențeze decisiv legalitatea menținerii în detenție (Țurcan împotriva Moldovei). Egalitatea armelor nu este garantată în cazul în care reclamantului, sau avocatului său, i se refuză accesul la probele aflate la dosar care sunt esențiale pentru a contesta în mod eficient legalitatea detenției. Uneori este de asemenea esențial ca persoana în cauză să aibă nu doar posibilitatea de a fi audiată în persoană, ci și să beneficieze de asistența efectivă a avocatului (Cernák împotriva Slovaciei).
Posibilitatea introducerii unei acțiuni în justiție trebuie să fie oferită încă de la momentul plasării în detenție a persoanei în cauză și, dacă este necesar, mai târziu, la intervale de timp rezonabile.
Pentru a verifica dacă cerința legată de un termen scurt care figurează la art. 5 § 4 a fost respectată, pot fi luate în considerare elemente comparabile cu cele care joacă un rol în examinarea cerinței desfășurării unui proces într-un termen rezonabil din perspectiva art. 5 § 3 și a art. 6 § 1, de exemplu diligența dovedită de autorități, întârzierile cauzate de deținut, precum și orice alt element care a cauzat o întârziere și care nu implică responsabilitatea statului (Kolompar împotriva Belgiei).
Dacă, pentru cauzele care intră sub incidența art. 6 § 1, se poate considera că o perioadă de un an pentru fiecare grad de jurisdicție poate fi folosit ca normă aproximativă, art. 5 § 4, care face trimitere la probleme legate de libertate, impune o diligență specială. Odată ce este pusă în discuție libertatea unui individ, Curtea aplică criterii stricte pentru a stabili dacă, astfel cum are obligația, statul s-a pronunțat în termen scurt cu privire la legalitatea detenției. In cauza Kadem împotriva Maltei, Curtea a considerat excesiv un termen de 17 zile stabilit pentru a se statua asupra legalității detenției reclamantului, iar in Mamedova împotriva Rusiei, în care termenele de examinare a căilor de atac – între altele, de 26 de zile – au fost considerate contrare cerinței de „celeritate”.
Deși această abordare implică aspecte complexe – ca de exemplu starea de sănătate a deținutului –, acestea pot fi luate în considerare pentru a stabili ce constituie un termen „rezonabil” în temeiul art. 5 § 4. Cu toate acestea, chiar și în cazuri complexe, există elemente care impun ca autoritățile să statueze cu o celeritate specială, inclusiv prezumția de nevinovăție atunci când este vorba despre arestarea preventivă (Frasik împotriva Poloniei).
În cazul în care timpul necesar pentru a statua este a priori incompatibil cu cerința de celeritate, Curtea va solicita statului să explice aceste întârzieri sau să le justifice cu motive excepționale. De asemenea, nici volumul de muncă excesiv, nici perioada vacanței nu pot justifica o perioadă de inactivitate din partea autorităților judiciare (Bezicheri împotriva Italiei).
4.5. Dreptul la reparații în cazul unei detenții nelegale
Art. 5 § 5
„Orice persoană, victimă unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații.”
4.5.1. Aplicabilitate
Dreptul la reparații enunțat la paragraful 5 presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe să fi fost stabilită de către o autoritate națională sau de către.
Aplicabilitatea art. 5 § 5 nu depinde de o constatare a unei încălcări de către o autoritate internă, și nici de elemente care să probeze că, în lipsa încălcării, persoana în cauză ar fi eliberată (Waite împotriva Regatului Unit). Chiar dacă arestarea sau detenția ar fi conformă cu respectarea dreptului intern, ar putea fi contrară art. 5, și în acest caz art. 5 § 5 ar putea fi în continuare aplicabil (Harkmann împotriva Estoniei).
4.5.2. Existența unui drept la reparații
Art. 5 § 5 creează un drept direct și opozabil la reparații în fața instanțelor naționale.
Art. 5 § 5 este respectat atunci când este posibil să se solicite reparații pentru o privare de libertate care a avut loc în condiții contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 ale art. 5 (Lobanov împotriva Rusiei).
Un drept opozabil la reparații trebuie să existe atât anterior, cât și ulterior pronunțării hotărârii Curții. Exercitarea efectivă a dreptului la reparații trebuie să fie asigurată cu un grad suficient de certitudine, iar reparația trebuie să fie posibilă atât în teorie cât și în practică (Chitayev și Chitayev împotriva Rusiei).
4.5.3. Natura reparației
Dreptul la reparație este în principal de natură pecuniară. El nu conferă niciun drept de a obține eliberarea deținutului, această problemă fiind reglementată de art. 5 § 4.
Art. 5 § 5 nu interzice statelor contractante să subordoneze acordarea unei reparații cu stabilirea, de către persoana în cauză, a prejudiciului cauzat de încălcare. Nu poate exista „reparație” dacă nu există niciun prejudiciu material sau moral care să facă obiectul reparației (Wassink împotriva Țărilor de Jos). Cu toate acestea, un formalism excesiv în ceea ce privește probele care trebuie prezentate pentru a demonstra prejudiciul moral cauzat de o detenție ilegală încalcă dreptul la reparație (Danev împotriva Bulgariei).
Art. 5 § 5 nu conferă reclamantului dreptul la o anumită sumă cu titlu de reparație, cu toate acestea, o reparație neglijabilă sau disproporționată în raport cu gravitatea încălcării nu este în conformitate cu cerințele art. 5 § 5, întrucât ar face ca dreptul garantat de aceste dispoziții să devină unul teoretic și iluzoriu (Cumber împotriva Regatului Unit). Suma reparației nu poate fi considerabil inferioră celei acordate de Curte în cauze similare (Cristina Boicenco împotriva Moldovei).
CONCLUZII
ÎN CONCLUZIE, mă voi limita să fac doar trei observații. Articolul 5 din Convenție stabilește în sine o protecție puternică a libertății și a siguranței. În al doilea rând, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – și sper că v-am convins de aceasta – a sporit, prin interpretarea dată acestor dispoziții, și mai mult, intensitatea și întinderea acestei protecții. În sfârșit, iată un domeniu în care Curtea le lasă statelor părți o marjă de apreciere îngustă: exigența sa reprezintă, prin urmare, un puternic factor de armonizare a dreptului național și a practicilor din aceste state.
Ca si in cazul altor valori fundamentale – binele, adevarul, dreptatea, este destul de greu de formulat o definitie completa a drepturilor omului. In sens juridic, un drept este o revendicare pe care suntem indreptatiti sa o cerem. Un drept al omului este o revendicare atribuita prin simpla conditie de a fi fiinta umana. La baza drepturilor omului stau valorile fundamentale: demnitatea umana, egalitatea, existenta interpersonala si interstatala, libertatea, respectul pentru celalalt, nediscriminarea, toleranta, dreptatea, responsabilitatea.
Aproape toate regiunile lumii au elaborat propriile instrumente pentru protectia drepturilor omului: Conventia Americana a Drepturilor Omului (1969), Carta Africana a Drepturilor Omului si Popoarelor (1986), Conventia Europeana a Drepturilor Omului (1950) si, recent, Declaratia Asiatica a Drepturilor Omului si Carta Araba a Drepturilor Omului. Evolutia drepturilor omului este descrisa in literatura de specialitate prin trei 'generatii'. Prima generatie de drepturi a cuprins drepturile civile si politice, de ex., dreptul la viata, dreptul la asociere, dreptul la judecata dreapta, libertatea de expresie, dreptul de participare la viata politica a societatii .
Valoarea centrala a primei generatii de drepturi a fost libertatea. A doua generatie de drepturi a inclus drepturile sociale, economice si culturale – de ex., dreptul la o viata decenta, dreptul a munca, dreptul la sanatate si la educatie, dreptul de a se asocia intr-un sindicat. Valoarea fundamentala care a stat la baza celei de-a doua generatii a fost egalitatea. A treia generatie de drepturi (solidaritatea) promoveaza o categorie noua de drepturi, aflate inca in curs de recunoastere: drepturile 'colective' ale societatii sau ale persoanelor. Acestea au aparut ca urmare a dezastrelor ecologice, a razboaielor si saraciei, fenomene care au atras atentia omenirii asupra dreptului la dezvoltare, la pace sau la un mediu sanatos, la asistenta umanitara.
Protectia drepturilor omului sau solicitarea respectarii acestora se realizeaza prin uilizarea mecanismelor legale sau prin diferite activitati ale societatii civile.
La nivel international, exista tratate, acorduri, declaratii sau conventii, coercitive sau nu, care recomanda norme de conduita pentru state si semnifica angajamentul statelor respective de a proteja drepturile indivizilor. In Europa, exista Curtea Europeana a Drepturilor Omului, care se ocupa cu protectia drepturilor omului si vegheaza ca statele sa-si indeplineasca obligatiile conforme legislatiei drepturilor omului.
Organizatiile nonguvernamentale sau alte grupuri de initiativa civica au un rol important in asigurarea respectarii drepturilor omului, iar ONG-urile ofera asistenta directa persoanelor ale caror drepturi au fost incalcatele si dezvolta programe educationale pentru respectarea drepturilor omului.
In prezent, Romania ocupa locul II din punct de vedere al numarului petitiilor aflate pe rolul CEDO [15] fapt ce a reprezentat un semnal de alarma pentru autoritatile romane, prin faptul ca este practic statul cu cele mai multe petitii CEDO pe cap de locuitor din Europa.
Aceasta situatie demonstreaza interesul scazut al statului roman pentru promovarea drepturilor omului, existenta unor dispozitii nationale contrare prevederilor Conventiei, lipsa de claritate si coerenta a actelor normative in vigoare, precum si slaba pregatire a magistratilor[16] cu privire la respectarea acestor drepturi prin aplicarea normelor internationale[17], in principal a Conventiei Europene si a jurisprudentei CEDO.
Conform statisticilor CEDO, pe rolul instantei sunt inregistrate cereri impotriva Romaniei, care demonstreaza, fie incalcarea unor drepturi garantate de Conventie, fie incompatibilitate legislativa sau aplicare necorespunzatoare a legii.
Toate statele europene au probleme din punct de vedere al respectarii anumitor drepturi ale omului, insa o specificitate a Romaniei este aceea ca se reclama incalcarea majoritatii articolelor prevazute in Conventie.
Probleme de fond identificate de CEDO provin atat din legislatia nesatisfacatoare, cat si din modul de solutionare a dosarelor de catre organele judiciare romanesti.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, monografii, cursuri:
Aristotel – Politica, Ed. Nationala, Bucuresti, 1924;
Berger V. – ,,Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului” – IRDO, Bucuresti 1998;
Bârsan C. – Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Bucuresti, Editura All Beck, 2005;
Bogdan D., M. Selegean – „Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”, Ed. All Beck, București, 2005;
Coraș L. – „Arestarea preventivă”, Ed. C.H.Beck, București, 2006;
Dabu V. – Curs de drept constitutional si administrativ, S.N.S.P.A;
Demeter I. – “Declaratia drepturilor omului, schita istorica”, Ed. Politica, Bucuresti, 1968;
Ecobescu N., Filip A., Micu N. (IRSI) si Hageopol M., Nitelea M., Ecobescu S. (CID- CE) – ,,Manualul Consiliului Europei” – Centrul de Informare si Documentare al Consiliului Europei la Bucuresti, Bucuresti 1999;
Gomien D. – „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului”, Ed.All, București,1991;
Grotius H. – “Despre dreptul razboiului si al pacii”, Ed, Stiintifica, Bucuresti, 1968;
Gurvich G. „Determinismul social si libertatea umana”, Paris 1963 si „Tratat de sociologie”, Paris 1967 ;
Ionescu C. – Constitutia Romaniei, Legea de revizuire comentata si adnotata cu dezbateri parlamentare, Editura All Beck, Bucuresti, 2003;
Locke J. – “Eseu asupra guvernului civil”, 1969;
Olteanu I. – „Protecția juridică a drepturilor omului”, Ed. OmniaUni S.A.S.T., Brașov, 2003;
Neagu I. – Tratat de procedura penala – Editura PRO, bucuresti, 1997;
Neagu N. – Jurisprudenta CJUE si influenta acesteia asupra dreptului penal national, Edit. C.H. Beck, 2014;
Popescu C. L. – Drepturile de procedura in jurisprudenta C.E.D.O. (2001-2002), Edit. C.H. Beck, 2003;
Rousseau J. J. – Contractul Social, Traducator H. H. Stahl, Edit. Antet, 2013;
Selejan-Gutan B. – Protectia europeana a drepturilor omului, Editura All Beck, Bucuresti, 2004;
Selejan-Gutan B. – Sistemul jurisdictional european de protectie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universitatii "Lucian Blaga", 2003;
Zlatescu V. D. – Irina Moroianu Zlatescu ,,Drepturile omului in actiune” – IRDO, Bucuresti 1994;
Vasiescu Mihaela, Răzvan Horațiu Radu, Ileana-Gabriela Popa, Irina Alexandra Neagu, Geanina Munteanu, Mădălina Ioana Morariu, Ionut Militaru, Roxana Maria Calin, Dragoș-Alin Călin, Irina Cambrea, Cornel Gabriel Caian, Dana Cristina Bunea, Victor Horia Dimitrie Constantinescu- Dictionar de Drepturile Omului, Edit. C.H. Beck, 2013
Volonciu, N., Tratat de procedura penala, ed. Paideia, 1997, vol.II;
*** Noua Revista de Drepturile Omului, Nr. 1/2015, Edit. C.H. Beck, 2015
Studii și articole:
BERGER V. – Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Bucuresti: IRDO, 1999;
Debré M. – „L’Avenir de la Democratie”, Debats de France –Culture/Athens, Editions Menges, Paris, 1978;
Dragoș-Alin Călin, Georgiana Tudor- Jurisprudenta CJCE. Volumul I, si Volumul II, C.H. Beck, 2006;
Luncan V, DuculescuV. – ,,Drepturile omului – studiu introductiv, culegere de documente internationale si acte normative de drept intern” – Partea I si II, LUMINA LEX, 1993;
POPESCU. C. L. – Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. 1999-2002. Bucuresti: Editura All-Beck, 2003;
Surse electronice:
http://jurisprudentacedo.com/;
http://www.echr.coe.int.23
Acte normative
Carta Organizatiei Natiunilor Unite, la 26 iunie 1945
Declaratia Universala a Drepturilor Omului, 10 decembrie 1948,
Conventia Europeana privind protectia drepturilor omului si apararea libertatilor fundamentale, 4 noeiembrie 1950
Pactul International privind drepturile cetatenesti si politice, 19 decembrie 1966
Codul de procedura penala al Romaniei adoptat in 1968, republicat in Monitorul Oficial nr.78/30 aprilie 1997, cu modificarile si completarile ulterioare.
Constitutia Romaniei, adoptata in 1991, republicata in M.Of.nr.767/31 octombrie 2003.
ANEXE
LISTA CAUZELOR CITATE
A. și alții împotriva Bulgariei, nr. 51776/08, 29 noiembrie 2011
A și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 3455/05, CEDO 2009
Abdulkhanov împotriva Rusiei, nr. 14743/11, 2 octombrie 2012
Adamov împotriva Elveției, nr. 3052/06, 21 iunie 2011
Airey împotriva Irlandei, nr. 6289/73, Decizia Comisiei din 7 iulie 1977, Decizii și rapoarte
(DR) 8
Aleksandr Makarov împotriva Rusiei, nr. 15217/07, 12 martie 2009
Aleksanyan împotriva Rusiei, nr. 46468/06, 22 decembrie 2008
Altınok împotriva Turciei, nr. 31610/08, 29 noiembrie 2011
Ambruszkiewicz împotriva Poloniei, nr. 38797/03, 4 mai 2006
Amie și alții împotriva Bulgariei, nr. 58149/08, 12 februarie 2013
Amuur împotriva Franței, 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III
Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38361/97, CEDO 2002-IV
Aquilina împotriva Maltei (MC), nr. 25642/94, CEDO 1999-III
Ashingdane împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, seria A nr. 93
Assanidzé împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, CEDO 2004-II
Assenov și alții împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII
Attard împotriva Maltei (dec.), nr. 46750/99, 28 septembrie 2000
Austin și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39692/09, 40713/09 și 41008/09, 15 martie, 2012
Azimov împotriva Rusiei, nr. 67474/11, 18 aprilie 2013
—B—
B. împotriva Austriei, 28 martie 1990, seria A nr. 175
Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, CEDO 2000-III
Becciev împotriva Moldovei, nr. 9190/03, 4 octombrie 2005
Beiere împotriva Letoniei, nr. 30954/05, 29 noiembrie 2011
Bejaoui împotriva Greciei, nr. 23916/94, Decizia Comisiei din 6 aprilie 1995
Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39270/98, 8 aprilie 2004
Belevitskiy împotriva Rusiei, nr. 72967/01, 1 martie 2007
Benham împotriva Regatului Unit, 10 iunie 1996, Culegere 1996-III
Benjamin și Wilson împotriva Regatului Unit, nr. 28212/95, 26 septembrie 2002
Bergmann împotriva Estoniei, nr. 38241/04, 29 mai 2008
Bezicheri împotriva Italiei, 25 octombrie 1989, seria A nr. 164
Blackstock împotriva Regatului Unit, nr. 59512/00, 21 iunie 2005
Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41088/05, 11 iulie 2006
Bojilov împotriva Bulgariei, nr. 45114/98, 22 decembrie 2004
Bollan împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 42117/98, CEDO 2000-V
Bordovskiy împotriva Rusiei, nr. 49491/99, 8 februarie 2005
Bouamar împotriva Belgiei, 29 februarie 1988, seria A nr. 129
Bozano împotriva Franței, nr. 9990/82, Decizia Comisiei din 15 mai 1984, DR 39
Bozano împotriva Franței, 18 decembrie 1986, seria A nr. 111
Brand împotriva Țărilor de Jos, nr. 49902/99, 11 mai 2004
Brega și alții împotriva Moldovei, nr. 61485/08, 24 ianuarie 2012
Brincat împotriva Italiei, 26 noiembrie 1992, seria A nr. 249-A
Brogan și alții împotriva Regatului Unit, 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B
Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, 10 martie 2009
—C—
Çaðdaș șahin împotriva Turciei, nr. 28137/02, 11 aprilie 2006
Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, 1 iulie 2008
Castravet împotriva Moldovei, nr. 23393/05, 13 martie 2007
Çatal împotriva Turciei, nr. 26808/08, 17 aprilie 2012
Cernák împotriva Slovaciei, nr. 36997/08, 17 decembrie 2013
Chahal împotriva Regatului Unit, 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V
Chamaïev și alții împotriva Georgiei și Rusiei, nr. 36378/02, CEDO 2005-III
Chitaïev și Chitaïev împotriva Rusiei, nr. 59334/00, 18 ianuarie 2007
Chraidi împotriva Germaniei, nr. 65655/01, CEDO 2006-XII
Chtoukatourov împotriva Rusiei, nr. 44009/05, CEDO 2008
Ciulla împotriva Italiei, 22 februarie 1989, seria A nr. 148
Clooth împotriva Belgiei, 12 decembrie 1991, seria A nr. 225
Èonka împotriva Belgiei, nr. 51564/99, CEDO 2002-I
Creangă împotriva României (MC), nr. 29226/03, 23 februarie 2012
Cristina Boicenco împotriva Moldovei, nr. 25688/09, 27 septembrie 2011
Cumber împotriva Regatului Unit, nr. 28779/95, Decizia Comisiei din 27 noiembrie 1996
—D—
D. D. împotriva Lituaniei, nr. 13469/06, 14 februarie 2012
D. G. împotriva Irlandei, nr. 39474/98, CEDO 2002-III
Dacosta Silva împotriva Spaniei, nr. 69966/01, CEDO 2006-XIII
Damian-Burueana și Damian împotriva României, nr. 6773/02, 26 mai 2009
Danev împotriva Bulgariei, nr. 9411/05, 2 septembrie 2010
De Jong, Baljet și Van den Brink împotriva Țărilor de Jos, 22 mai 1984, seria A nr. 77
Delcourt împotriva Belgiei, nr. 2689/65, Decizia Comisiei din 7 februarie, 1967 citată în
raportul Comisiei din 1 octombrie 1968
Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42750/09, CEDO 2013
Dereci împotriva Turciei, nr. 77845/01, 24 mai 2005
De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, seria A nr. 12
Dikme împotriva Turciei, nr. 20869/92, CEDO 2000-VIII
Douiyeb împotriva Țărilor de Jos (MC), nr. 31464/96, 4 august 1999
Drozd și Janousek împotriva Franței și Spaniei, 26 iunie 1992, seria A nr. 240
Dubovik împotriva Ucrainei, nr. 33210/07 și 41866/08, 15 octombrie 2009
—E—
E. împotriva Norvegiei, 29 august 1990, seria A nr. 181-A
El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, CEDO, 2012
Elçi și alții împotriva Turciei, 23145/93 și 25091/94, 13 noiembrie 2003
Engel și alții împotriva Țărilor de Jos, 8 iunie 1976, seria A nr. 22
Enhorn împotriva Suediei, nr. 56529/00, CEDO 2005-I
Epple împotriva Germaniei, nr. 77909/01, 24 mai 2005
Erdagöz împotriva Turciei, nr. 21890/93, 22 octombrie 1997, Culegere 1997-VI
Erkalo împotriva Țărilor de Jos, 2 septembrie 1998, Culegere 1998-VI
—F—
Farhad Aliyev împotriva Azerbaidjanului, nr. 37138/06, 9 noiembrie 2010
Fodale împotriva Italiei, nr. 70148/01, CEDO 2006-VII
Foka împotriva Turciei, nr. 28940/95, 24 iunie 2008
Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, 30 august 1990, seria A nr. 182
Frasik împotriva Poloniei, nr. 22933/02, CEDO 2010
Freda împotriva Italiei, nr. 8916/80, Decizia Comisiei din 7 octombrie 1980, DR 21
—G—
Gahramanov împotriva Azerbaidjanului (dec.), nr. 26291/06, 15 octombrie 2013
Ganea împotriva Moldovei, nr. 2474/06, 17 mai 2011
G.K. împotriva Poloniei, nr. 38816/97, 20 ianuarie 2004
Gaidjurgis împotriva Lituaniei (dec.), nr. 49098/99, 16 iunie 2001
Galstyan împotriva Armeniei, nr. 26986/03, 15 noiembrie 2007
Garycki împotriva Poloniei, nr. 14348/02, 6 februarie 2007
Gasiòð împotriva Letoniei, nr. 69458/01, 19 aprilie 2011
Gatt împotriva Maltei, nr. 28221/08, CEDO 2010
Gebremedhin [Gaberamadhien] împotriva Franței, nr. 25389/05, CEDO 2007-II
Georgieva împotriva Bulgariei, nr. 16085/02, 3 iulie 2008
Gillan și Quinton împotriva Regatului Unit, nr. 4158/05, CEDO 2010
Giorgi Nikolaishvili împotriva Georgiei, nr. 37048/04, 13 ianuarie 2009
Giulia Manzoni împotriva Italiei, 1 iulie 1997, Culegere 1997-IV
Glien împotriva Germaniei, nr. 7345/12, 28 noiembrie 2013
Górski împotriva Poloniei, nr. 28904/02, 4 octombrie 2005
Güveç împotriva Turciei, nr. 70337/01, CEDO 2009 (extrase)
Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34529/10, CEDO 2013
Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39
—H—
H.L. împotriva Regatului Unit, nr. 45508/99, CEDO 2004-X
H.M. împotriva Elveției, nr. 39187/98, CEDO 2002-II
H.W. împotriva Germaniei, nr. 17167/11, 19 septembrie 2013
Harkmann împotriva Estoniei, nr. 2192/03, 11 iulie 2006
Hilda Hafsteinsdóttir împotriva Islandei, nr. 40905/98, 8 iunie 2004
Hood împotriva Regatului Unit (MC), nr. 27267/95, CEDO 1999-I
Houtman și Meeus împotriva Belgiei, nr. 22945/96, 17 martie 2009
Hristova împotriva Bulgariei, nr. 60859/98, 7 decembrie 2006
Huber împotriva Elveției, 23 octombrie 1990, seria A nr. 188
Hutchison Reid împotriva Regatului Unit, nr. 50272/99, CEDO 2003-IV
—I—
I.A. împotriva Franței, 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VII
I.I. împotriva Bulgariei, nr. 44082/98, 9 iunie 2005
Ichin și alții împotriva Ucrainei, nr. 28189/04 și 28192/04, 21 decembrie 2010
Idalov împotriva Rusiei (MC), nr. 5826/03, 22 mai 2012
Ilașcu și alții împotriva Moldovei și Rusiei (MC), nr. 48787/99, CEDO 2004-VII
Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, nr. 15172/06, 22 mai 2014
Ilijkov împotriva Bulgariei, nr. 33977/96, 26 iulie 2001
Iliya Stefanov împotriva Bulgariei, nr. 65755/98, 22 mai 2008
Ýpek și alții împotriva Turciei, 17019/02 și 30070/02, 3 februarie 2009
Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25
Iskandarov împotriva Rusiei, nr. 17185/05, 23 septembrie 2010
—J—
Jablonski împotriva Poloniei, nr. 33492/96, 21 decembrie 2000
James, Wells și Lee împotriva Regatului Unit, nr. 25119/09, 57715/09 și 57877/09, 18 septembrie 2012
Jarzynski împotriva Poloniei, nr. 15479/02, 4 octombrie 2005
Jeèius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, CEDO 2000-IX
Juncal împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 32357/09, 17 septembrie 2013
—K—
Kerr împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 40451/98, 7 decembrie 1999
Kaboulov împotriva Ucrainei, nr. 41015/04, 19 noiembrie 2009
Kadem împotriva Maltei, nr. 55263/00, 9 ianuarie 2003
Kafkaris împotriva Ciprului (nr. 2) (dec.), nr. 9644/09, 21 iunie 2011
Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, CEDO 2002-VI
Kallweit împotriva Germaniei, nr. 17792/07, 13 ianuarie 2011
Kampanis împotriva Greciei, nr. 17977/91, 13 iulie 1995
Kanagaratnam împotriva Belgiei, nr. 15297/09, 13 decembrie 2011
Kandzhov împotriva Bulgariei, nr. 68294/01, 6 noiembrie 2008
Kane împotriva Ciprului (dec.), nr. 33655/06, 13 septembrie 2011
Kharin împotriva Rusiei, nr. 37345/03, 3 februarie 2011
Khodorkovskiy împotriva Rusiei, nr. 5829/04, 31 mai 2011
Khoudoïorov împotriva Rusiei, nr. 6847/02, CEDO 2005-X
Koendjbiharie împotriva țărilor de Jos, 25 octombrie 1990, seria A nr. 185
Kolompar împotriva Belgiei, 24 septembrie 1992, seria A nr. 235-C
Koniarska împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 33670/96, 12 octombrie 2000
Korneykova împotriva Ucrainei, nr. 39884/05, 19 ianuarie 2012
Kortesis împotriva Greciei, nr. 60593/10, 12 iunie 2012
Krejèíø împotriva Republicii Cehe, nr. 39298/04 și 8723/05, 26 martie 2009
Krupko și alții împotriva Rusiei, nr. 26587/07, 26 iunie 2014
Kuèera împotriva Slovaciei, nr. 48666/99, 17 iulie 2007
Kudla împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, CEDO 2000-XI
Kurt împotriva Turciei, 25 mai 1998, Culegere 1998-VI
—L—
Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, CEDO 2000-IV
Ladent împotriva Poloniei, nr. 11036/03, 18martie 2008
Laumont împotriva Franței, nr. 43626/98, CEDO 2001-X
Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, 28 noiembrie 2002
Lawless împotriva Irlandei (nr. 3), 1 iulie 1961, seria A nr. 3
L. B. împotriva Belgiei, nr. 22831/08, 2 octombrie 2012
Lebedev împotriva Rusiei, nr. 4493/04, 25 octombrie 2007
Lelièvre împotriva Belgiei, nr. 11287/03, 8 noiembrie 2007
Letellier împotriva Franței, 26 iunie 1991, seria A nr. 207
Lloyd și alții împotriva Regatului Unit, nr. 29798/96 și altele, 1 martie 2005
Lobanov împotriva Rusiei, nr. 16159/03, 16 octombrie 2008
Luberti împotriva Italiei, 23 februarie 1984, seria A nr. 75
—M—
M. împotriva Germaniei, nr. 19359/04, CEDO 2009
M.A. împotriva Ciprului, nr. 41872/10, CEDO 2013
Mahdid și Haddar împotriva Austriei (dec.), nr. 74762/01, CEDO 2005-XIII
Mamedova împotriva Rusiei, nr. 7064/02, 1 iunie 2006
Mancini împotriva Italiei, nr. 44955/98, CEDO 2001-IX
Mangouras împotriva Spaniei (MC), nr. 12050/04, CEDO 2010
Marturana împotriva Italiei, nr. 63154/00, 4 martie 2008
Matznetter împotriva Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10
McKay împotriva Regatului Unit (MC), nr. 543/03, CEDO 2006-X
McVeigh și alții împotriva Regatului Unit, nr. 8022/77, 8025/77, 8027/77, raportul Comisiei din 18 martie 1981
Medova împotriva Rusiei, nr. 25385/04, 15 ianuarie 2009
Medvedyev și alții împotriva Franței (MC), nr. 3394/03, CEDO 2010
Meloni împotriva Elveției, nr. 61697/00, 10 aprilie 2008
M.H. împotriva Regatului Unit, nr. 11577/06, 22 octombrie 2013
Michalák împotriva Slovaciei, nr. 30157/03, 8 februarie 2011
Minjat împotriva Elveției, nr. 38223/97, 28 octombrie 2003
Mogoș și alții împotriva României (dec.), nr. 20420/02, 6 mai 2004
Molotchko împotriva Ucrainei, nr. 12275/10, 26 aprilie 2012
Monnell și Morris împotriva Regatului Unit, 2 martie 1987, seria A nr. 115
Mooren împotriva Germaniei (MC), nr. 11364/03, 9 iulie 2009
Morsink împotriva Țărilor de Jos, nr. 48865/99, 11 mai 2004
Mubilanzila Mayeka și Kaniki Mitunga împotriva Belgiei, nr.13178/03, CEDO 2006-XI
Murray împotriva Regatului Unit (MC), 28 octombrie 1994, seria nr. 300-A
Musia³ împotriva Poloniei (MC), nr. 24557/94, CEDO 1999-II
Mușuc împotriva Moldovei, nr. 42440/06, 6 noiembrie 2007
—N—
N.C. împotriva Italiei (MC), nr. 24952/94, CEDO 2002-X
Nada împotriva Elveției (MC), nr. 10593/08, CEDO 2012
Nart împotriva Turciei, nr. 20817/04, 6 mai 2008
Navarra împotriva Franței, 23 noiembrie 1993, seria A nr. 273-B
Nechiporuk și Yonkalo împotriva Ucrainei, nr. 42310/04, 21 aprilie 2011
Neumeister împotriva Austriei, 27 iunie 1968, seria A nr. 8
Niedba³a împotriva Poloniei, nr. 27915/95, 4 iulie 2000
Nielsen împotriva Danemarcei, 28 noiembrie 1988, seria A nr. 144
Nikolov împotriva Bulgariei, nr. 38884/97, 30 ianuarie 2003
Nikolova împotriva Bulgariei (MC), nr. 31195/96, CEDO 1999-II
Nikolova împotriva Bulgariei (nr. 2), nr. 40896/98, 30 septembrie 2004
Novotka împotriva Slovaciei (dec.), nr. 47244/99, 4 noiembrie 2003
Nowak împotriva Ucrainei, nr. 60846/10, 31 martie 2011
Nowicka împotriva Poloniei, nr. 30218/96, 3 decembrie 2002
—O—
Öcalan împotriva Turciei (dec.), nr. 46221/99, 14 decembrie 2000
Öcalan împotriva Turciei (MC), nr. 46221/99, CEDO 2005-IV
O.H. împotriva Germaniei, nr. 4646/08, 24 noiembrie 2011
O’Hara împotriva Regatului Unit, nr. 37555/97, CEDO 2001-X
Osypenko împotriva Ucrainei, nr. 4634/04, 9 noiembrie 2010
Oral și Atabay împotriva Turciei, nr. 39686/02, 23 iunie 2009
Ostendorf împotriva Germaniei, nr. 15598/08, 7 martie 2013
Ovsjannikov împotriva Estoniei, nr. 1346/12, 20 februarie 2014
—P—
P. și S. împotriva Poloniei, nr. 57375/08, 30 octombrie 2012
Panchenko împotriva Rusiei, nr. 45100/98, 8 februarie 2005
Pankiewicz împotriva Poloniei, nr. 34151/04, 12 februarie 2008
Pantea împotriva României, nr. 33343/96, CEDO 2003-VI
Paradis împotriva Germaniei (dec.), nr. 4065/04, 4 septembrie 2007
Petkov și Profirov împotriva Bulgariei, nr. 50027/09 și 50781/09, 24 iunie 2014
Petukhova împotriva Rusiei, nr. 28796/07, 2 mai 2013
Piotr Baranowski împotriva Poloniei, nr. 39742/05, 2 octombrie 2007
Piotr Osuch împotriva Poloniei, nr. 30028/06, 3 noiembrie 2009
Piruzyan împotriva Armeniei, nr. 33376/07, 26 iunie 2012
Plesó împotriva Ungariei, nr. 41242/08, 2 octombrie 2012
Prencipe împotriva Monaco, nr. 43376/06, 16 iulie 2009
—Q—
Quinn împotriva Franței, 22 martie 1995, seria A nr. 311
—R—
R.L și M.-J.D. împotriva Franței, nr. 44568/98, 19 mai 2004
R.M.D. împotriva Elveției, 26 septembrie 1997, Culegere 1997-VI
Radu împotriva Germaniei, nr. 20084/07, 16 mai 2013
Rahimi împotriva Greciei, nr. 8687/08, 5 aprilie 2011
Rakevich împotriva Rusiei, nr. 58973/00, 28 octombrie 2003
Rantsev împotriva Ciprului și Rusiei, nr. 25965/04, CEDO 2010
Raudevs împotriva Letoniei, nr. 24086/03, 17 decembrie 2013
Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, CEDO 2000-XII
Reinprecht împotriva Austriei, nr. 67175/01, CEDO 2005-XII
Riad și Idiab împotriva Belgiei, nr. 29787/03 și 29810/03, 24 ianuarie 2008
Riera Blume și alții împotriva Spaniei, nr. 37680/97, CEDO 1999-VII
Ruiz Rivera împotriva Elveției, nr. 8300/06, 18 februarie 2014
—S—
S.B.C. împotriva Regatului Unit, nr. 39360/98, 19 iunie 2001
S.P. împotriva Belgiei (dec.), nr. 12572/98, 14 iunie 2011
S.R. împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 13837/07, 18 septembrie 2012
Saadi împotriva Regatului Unit, nr. 13229/03, 11 iulie 2006
Saadi împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13229/03, CEDO 2008
Sadegül Özdemir împotriva Turciei (dec.), nr. 61441/00, 2 august 2005
Sakýk și alții împotriva Turciei, 26 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII
Salayev împotriva Azerbaidjanului, nr. 40900/05, 9 noiembrie 2010
Sanchez-Reisse împotriva Elveției, 21 octombrie 1986, seria A nr. 107
Sarigiannis împotriva Italiei, nr. 14569/05, 5 aprilie 2011
Schiesser împotriva Elveției, 4 decembrie 1979, seria A nr. 34
Schwabe și M.G. împotriva Germaniei, nr. 8080/08, 1 decembrie 2011
Scott împotriva Spaniei, 18 decembrie 1996, Culegere, 1996-VI
Selçuk împotriva Turciei, nr. 21768/02, 10 ianuarie 2006
Shabani împotriva Elveției, nr. 29044/06, 5 noiembrie 2009
Shamsa împotriva Poloniei, nr. 45355/99 și 45357/99, 27 noiembrie 2003
Shcherbina împotriva Rusiei, nr. 41970/11, 26 iunie 2014
Shimovolos împotriva Rusiei, nr. 30194/09, 21 iunie 2011
Shulgin împotriva Ucrainei, nr. 29912/05, 8 decembrie 2011
Skrobol împotriva Poloniei, nr. 44165/98, 13 septembrie 2005
Simons împotriva Belgiei (dec.), nr. 71407/10, 28 august 2012
Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46133/99 și 48183/99, CEDO 2003-IX
Soldatenko împotriva Ucrainei, nr. 2440/07, 23 octombrie 2008
Solmaz împotriva Turciei, nr. 27561/02, 16 ianuarie 2007
Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, 17 ianuarie 2012
Stašaitis împotriva Lituaniei, nr. 47679/99, 21 martie 2002
Steel și alții împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VII
Stephens împotriva Maltei (nr. 1), nr. 11956/07, 21 aprilie 2009
Stephens împotriva Maltei (nr. 2), nr. 33740/06, 21 aprilie 2009
Stepuleac împotriva Moldovei, nr. 8207/06, 6 noiembrie 2007
Stoichkov împotriva Bulgariei, nr. 9808/02, 24 martie 2005
Storck împotriva Germaniei, nr. 61603/00, CEDO 2005–V
Sulaoja împotriva Letoniei, nr. 55939/00, 15 februarie 2005
Suso Musa împotriva Maltei, nr. 42337/12, 23 iulie 2013
Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, CEDO 2006-III
—T—
Talat Tepe împotriva Turciei, nr. 31247/96, 21 decembrie 2004
Tase împotriva României, nr. 29761/02, 10 iunie 2008
Tiron împotriva României, nr. 17689/03, 7 aprilie 2009
Toniolo împotriva San Marino și Italiei, nr. 44853/10, 26 iunie 2012
Toshev împotriva Bulgariei, nr. 56308/00, 10 august 2006
Toth împotriva Austriei, 12 decembrie 1991, seria A nr. 224
Tsirlis și Kouloumpas împotriva Greciei, 29 mai 1997, Culegere 1997-III
Țurcan împotriva Moldovei, nr. 39835/05, 23 octombrie 2007
—V—
Vachev împotriva Bulgariei, nr. 42987/98, CEDO 2004-VIII
Van der Leer împotriva țărilor de Jos, 21 februarie 1990, seria A nr. 170–A
Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, 24 iunie 1982, seria A nr. 50
Varbanov împotriva Bulgariei, nr. 31365/96, CEDO 2000-X
Varga împotriva României, nr. 73957/01, 1 aprilie 2007
Vasileva împotriva Danemarcei, nr. 52792/99, 25 septembrie 2003
Vassis și alții împotriva Franței, nr. 62736/09, 27 iunie 2013
Velinov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 16880/08, 19 septembrie 2013
Viorel Burzo împotriva României, nr. 75109/01 și 12639/02, 30 iunie 2009
Voskuil împotriva Țărilor de Jos, nr. 64752/01, 22 noiembrie 2007
Vrenèev împotriva Serbiei, nr. 2361/05, 23 septembrie 2008
—W—
Waite împotriva Regatului Unit, nr. 53236/99, 10 decembrie 2002
Wassink împotriva Țărilor de Jos, 27 septembrie 1990, seria A nr. 185–A
Weeks împotriva Regatului Unit, 2 martie 1987, seria A nr. 114
Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, seria A nr. 7
Willcox și Hurford împotriva Regatului Unit (dec.) nr. 43759/10 și 43771/12, 8 ianuarie 2013
Winterwerp împotriva țărilor de Jos, 24 octombrie 1979, seria A nr. 33
Witold Litwa împotriva Poloniei, nr. 26629/95, CEDO 2000-III
W³och împotriva Poloniei, nr. 27785/95, CEDO 2000-XI
W³och împotriva Poloniei (nr. 2), 33475/08, 10 mai 2011
—X—
X. împotriva Austriei, nr. 8278/78, Decizia Comisiei din 13 decembrie 1979, DR 18
X. împotriva Belgiei, nr. 4741/71, Decizia Comisiei din 2 aprilie 1973
X. împotriva Germaniei, nr. 1322/62, Decizia Comisiei din 14 decembrie 1963
X. împotriva Germaniei, nr. 6659/74, Decizia Comisiei din 10 decembrie 1975
X. împotriva Germaniei, nr. 8098/77, Decizia Comisiei din 13 decembrie 1978, DR 16
X. împotriva Finlandei, nr. 34806/04, CEDO 2012
X. împotriva Elveției, nr. 8500/79, Decizia Comisiei din 14 decembrie 1979, DR 18
X. împotriva Elveției, nr. 9012/80, Decizia Comisiei din 9 decembrie 1980, DR 25
X. împotriva Regatului Unit, nr. 6998/75, Raportul Comisiei din 16 iulie 1980
X. împotriva Regatului Unit, 5 noiembrie 1981, seria A nr. 46
—Y—Z—
Yankov împotriva Bulgariei, nr. 39084/97, CEDO 2003–XII
Yefimenko împotriva Rusiei, nr. 152/04, 12 februarie 2013
Yoh-Ekale Mwanje împotriva Belgiei, nr. 10486/10, 20 decembrie 2011
Z.H. împotriva Ungariei, nr. 28973/11, 8 noiembrie 2012
REZUMATE JURISPRUDENTA
SPETA NR. 1
Bykov împotriva Rusiei – nr. 4378/02 Hotărârea din 10.03.2009
Art. 5 § 3: Durata arestării preventive
Arestare preventivă care a durat un an, 8 luni și 15 zile: încălcare
În fapt – Reclamantul era un important om de afaceri și deputat în Parlamentul regional. În 2000, el i-ar fi ordonat lui V., o persoană din anturajului său, să-l asasineze pe S., fostul său partener. V. nu a pus planul în execuție, l-a denunțat pe reclamant Serviciului Federal de Securitate (FSB) și a predat arma pe care ar fi primit-o de la reclamant. La scurt timp după aceasta, FSB și poliția au desfășurat o operațiune secretă în vederea colectării de probe pentru a verifica daca reclamantul a dorit într-adevăr să-l asasineze pe S. Poliția s-a deplasat la locul faptei și a descoperit două cadavre la domiciliul lui S. Poliția a anunțat oficial în mass-media ca una dintre victime a fost identificată ca fiind S. La instrucțiunile poliției, V. l-a vizitat pe reclamant la domiciliul acestuia, s-a angajat într-o conversație cu acesta și a declarat ca a comis asasinatul. Pentru a dovedi că și-a îndeplinit misiunea, i-a dat reclamantului mai multe obiecte împrumutate de la S. Acesta. avea ascuns asupra sa un dispozitiv de emisie radio, iar un polițist aflat afară primea și înregistra ceea ce era transmis. Poliția a obținut astfel o înregistrare de 16 minute a dialogului dintre V. și reclamant. A doua zi, domiciliul reclamantului a fost percheziționat. Obiectele care îi fuseseră date de V. au fost confiscate.
Reclamantul a fost reținut și plasat în arest preventiv. Au fost desemnați doi experți în lingvistică pentru a studia înregistrarea conversației dintre reclamant și V. Ei au considerat că V. dovedește subordonare față de reclamant, că nu există niciun indiciu că acesta din urmă nu ar crede mărturisirea crimei de către V. și că reclamantul l-a interogat insistent pe V. Cu privire la detaliile tehnice ale executării misiunii acestuia. În 2002, reclamantul a fost acuzat de complot la săvârșirea unei crime și asociere frauduloasă în vederea dobândirii, deținerii și folosirii armelor de foc și condamnat la șase ani și jumătate de închisoare. A fost eliberat condiționat cu un termen de probațiune de cinci ani. Această condamnare a fost confirmată în apel.
În drept – Art. 5 § 3: reclamantul a fost ținut în detenție 1 an, 8 luni și 15 zile înaintea și în timpul procesului. În cursul acestei perioade, instanțele au examinat cel puțin zece cereri de punere în libertate formulate de acesta, respingându-le de fiecare dată cu motivația gravității acuzațiilor și a riscului ca persoana în cauză să dispară, să obstrucționeze cursul justiției și să facă presiuni asupra martorilor. Cu toate acestea, deciziile judecătorești s-au limitat la a enumera aceste motive, fără a le însoți cu motive relevante și suficiente. Odată cu trecerea timpului, instanțele nu și-au modificat motivările pentru a reflecta evoluția situației și pentru a verifica daca aceste motive au rămas valide într-un stadiu avansat al procedurii. În plus, începând cu data de 7 septembrie 2001, deciziile de prelungire a detenției reclamantului nu au mai indicat nicio durată de timp, ceea ce implica să rămână încarcerat până la sfârșitul procesului.
În ceea ce privește argumentul Guvernului potrivit căruia circumstanțele cauzei și personalitatea reclamantului justificau în mod evident arestul preventiv, aceste elemente nu exonerau, în sine, instanțele de la obligația de a enunța motivele care au condus la această concluzie, în special în privința deciziilor luate în stadiile relativ avansate ale procedurii.
Atunci când au putut exista circumstanțe de natură a justifica detenția unei persoane, dar nu sunt menționate în deciziile instanțelor interne, nu este de competența Curții să le stabilească și să se substituie autorităților naționale care au decis privarea de libertate a reclamantului.
Prin urmare, autoritățile nu au prezentat motive relevante și suficiente pentru a justifica menținerea în arest preventiv a reclamantului pentru o perioadă de un an, 8 luni și 15 zile.
Concluzie: încălcare (unanimitate)
SPETA NR. 2:
Ilașcu și alții împotriva Moldovei și Rusiei (MC) – (cererea nr. 48787/99)
Hotărârea din 08.07.2004
Art. 5 § 1 lit. a) Instanța competentă:
Detenție pe baza unei condamnări pronunțate de către o instanță al cărei regim nu este recunoscut în dreptul internațional: încălcare
În fapt – Ca urmare a dizolvării Uniunii Sovietice, Parlamentul moldovenesc a adoptat o
declarație de independență în 1991. Separatiștii din regiunea Transnistria, în Moldova, proclamaseră deja „Republica Moldovenească Transnistria” („RMT”), care nu a fost recunoscută de comunitatea internațională. Au avut loc confruntări violente, în cursul cărora separatiștii și-au procurat arme de la trupele Uniunii Sovietice (care a devenit apoi Federația Rusă). Aceste trupe, rămase pe teritoriul moldovenesc, îi susțineau în parte pe separatiști. Acordul de încetare a focului, încheiat în iulie 1992 între Moldova și Federația Rusă, prevedea retragerea armatelor celor două părți din conflict și crearea unei zone de securitate.
Un alt acord ce prevedea retragerea trupelor ruse, a fost semnat în 1994, dar nu a fost niciodată ratificat de Federația Rusă. În 1997, președintele Moldovei și cel al RMT au semnat un memorandum care punea bazele normalizării relațiilor dintre state. De la acea dată, au mai avut loc și alte negocieri.
Cei patru reclamanți au fost arestați în iunie 1992 și acuzați de activități antisovietice, de luptă prin mijloace ilegale împotriva statului Transnistria și de alte infracțiuni, dintre care omorul.
În decembrie 1993, Curtea Supremă a RMT i-a găsit vinovați și l-a condamnat pe primul
reclamant la pedeapsa cu moartea și pe ceilalți la pedepse de lungă durată cu închisoarea. Curtea Supremă a Moldovei a hotărât să revizuiască această hotărâre din oficiu și a anulat-o, dispunând eliberarea reclamanților, dar autoritățile din RMT nu au dat curs acestei hotărâri. Primul reclamant a fost eliberat în mai 2001, în vreme ce ceilalți sunt încă încarcerați.
În drept – Art. 5 § 1 lit. a): Curtea nu are competența de a se pronunța asupra chestiunii de a stabili dacă procesul reclamanților a încălcat art. 6 din Convenție dar, atâta timp cât detenția reclamanților s-a prelungit după datele de ratificare ale celor două state pârâte, ea este competentă pentru a examina dacă fiecare dintre reclamanți a fost reținut în mod legal după condamnarea de către o instanță competentă. Cu privire la caracterul arbitrar al procedurii, nici unul dintre reclamanți nu a fost condamnat de o „instanță”, iar pedepsele cu închisoarea pronunțate nu pot fi considerate o „detenție legală” dispusă conform „procedurilor legale”.
Această conduită este imputabilă Federației Ruse pentru toți reclamanții, în vreme ce răspunderea Moldovei nu este angajată decât în privința celui de-al doilea, al treilea și al patrulea reclamant.
Concluzie: încălcarea de către Federația Rusă (16 voturi la 1); încălcarea de către Moldova în cazul a trei reclamanți, neîncălcarea de către Moldova în cazul primului reclamant (11 voturi la 6).
SPETA NR.3
Kudla împotriva Poloniei (MC) – 30210/96. Hotărârea din 26.10.2000
Art. 5 § 3: Durata arestării preventive
Durata arestării preventive încălcare
În fapt – Reclamantul a fost arestat preventiv în august 1991. După ce numeroasele sale cereri
de punere în libertate au fost respinse, ordonanța de arestare a fost în cele din urmă anulată în iunie 1992, în temeiul unui raport psihiatric, conform căruia reclamantul prezenta tendințe suicidare persistente. Reclamantul a omis ulterior să se înfățișeze la o ședință cu privire la cauza sa, în februarie 1993 și cum nu a depus în termenul prevăzut, certificatul medical cerut de instanță, a fost emis pe numele său un mandat de căutare pentru a fi localizat. Persoana în cauză a fost reținută pentru o infracțiune rutieră în octombrie 1993 și apoi arestată preventiv.
În cursul anului următor au fost respinse numeroase cereri de liberare, iar în ianuarie 1995, reclamantul a avut o tentativă de suicid. O cerere de punere în libertate depusă ulterior a fost totuși respinsă de tribunalul regional, pe baza unui raport întocmit de agenții penitenciarului, conform cărora, tentativa de suicid a fost doar un gest pentru a atrage atenția. Alte cereri de punere în libertate au fost respinse, înainte ca reclamantul să fie condamnat în iunie 1995. În februarie 1996, condamnarea a fost anulată, iar reclamantul a trebuit să fie rejudecat. În mai 1996, anularea ordonanței de arestare a prevăzut condiția de achitare a unei cauțiuni de 10 000 de zloți. Cererile formulate de reclamant pentru a obține reducerea acestei sume și în cadrul cărora a invocat riscul de suicid, au fost respinse. Persoana în cauză a fost pusă în libertate, în cele din urmă, în octombrie 1996, după achitarea cauțiunii cerute. A fost condamnat încă o dată în decembrie 1998, pedeapsa fiind redusă în apel în octombrie 1999, iar un recurs este în acest moment, pe rolul Curții Supreme.
În drept – Art. 5 § 3: Perioada de detenție care trebuie examinată se compune din două părți, prima începând de la data la care Polonia a recunoscut dreptul la recurs individual (1 mai 1993) până la condamnarea inițială a reclamantului în iunie 1995, cea de-a doua începând de la anularea respectivei condamnări în februarie 1996, până la punerea în libertate a persoanei în cauză în octombrie 1996 (perioada între condamnare și anularea acesteia fiind exclusă în sensul art. 5 § 1 lit. a) din Convenție). Perioada care trebuie luată în considerare, reprezintă deci, în total, 2 ani, 4 luni și 3 zile. Nu pare a fi contestat faptul că motivul principal pentru care a fost dispusă arestarea, constă în nerespectarea de către reclamant a termenului care i-a fost impus pentru prezentarea unui certificat medical, ceea ce provocase teama că va încerca să se sustragă justiției. Acest motiv putea fi inițial suficient pentru a conferi un caracter legitim detenției, dar, de-a lungul timpului, a devenit în mod inevitabil, mai puțin pertinent, ținând seama de faptul că înainte de reîncarcerare, reclamantul petrecuse deja aproape un an în închisoare. Numai niște motive cu adevărat imperioase ar putea justifica durata arestării; or astfel de motive nu au putut fi identificate în speță. Prin urmare, motivele invocate de autorități nu erau suficiente.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul LA Libertate Si Siguranta Si Exceptiile Sale (ID: 114412)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.