Dreptul la Jurisdictia Unui Tribunal Independent 2
Capitolul 1: Garanțiile generale ale dreptului la un proces echitabil aplicabile în materie penală
Înscriindu-se în filosofia „dreptului natural și al ginților” și stând la baza teoriei „contractului social” a lui Jean-Jacques Rousseau, conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima dată în secolul al XVIII-lea, însă a fost concretizat în timpul a două mari evenimente, și anume revoluția burgheză din Franța din anul 1789 și rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii din anul 1776.
Astfel, Declarația revoluției franceze privind drepturile omului și cetățeanului, din 26 august 1789, dă expresie filosofiei dreptului natural și consacră principiul egalității tuturor persoanelor în fața legii, ca principiu pe care se întemeiază celelalte drepturi și libertăți cum sunt dreptul la proprietate, la securitate, la rezistența față de opresiune, libertatea de gândire, de expresie și de manifestare. Declarația de independență a coloniilor engleze din America, adotată la 4 iulie 1776 la Philadelphia, proclamă principiul egalității între indivizi, dreptul la viață și libertate ca drepturi inalienabile și instituirea guvernelor cu consimțământul celor guvernați. Punerea în aplicare a drepturilor astfel proclamate, atât în S.U.A., cât și în Franța s-a realizat prin constituții scrise.
Contribuții însemnate la definirea și cristalizarea drepturilor omului au adus și actele constituționale engleze de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Astfel, „Habeas Corpus”, act adoptat de Parlament în 1679, garantează inviolabilitatea persoanei, iar „Bill of Rights” (Declarația drepturilor) din 1689 recunoaște dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, eliberarea sub cauțiune, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juri, precum și alte drepturi, însă primul document european în care au fost schițate primele elemente ale protecției juridice a persoanei umane este „Magna Carta Libertatum”, semnată în 1215 de regele Ioan Fără de Țară, document prin care se reglementează raporturile regelui cu nobilimea și biserica engleză și care consacra dreptul la judecată potrivit legii: „Nici un om liber nu va fi închis sau expulzat sau nimicit în vreun fel fără a fi judecat în mod legal de egalii săi, potrivit legilor țării”.
Protecția drepturilor omului prin instrumente juridice de transpunere a acestor drepturi în prevederi legale a devenit un imperativ al comunității internaționale după al doilea război mondial, în urma dezvăluirii atrocităților comise de naziști, iar mai tarziu și ca urmare a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regimuri totalitare. Aceasta necesitate s-a concretizat în reglementări cu caracter universal sau regional ce au urmat semnării Cartei O.N.U..
Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamată și adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 este primul document cu vocație universală în acest domeniu și stabilește o concepție unitară a comunității internaționale despre drepturile și libertățile omului, deschizând calea spre un sistem de protecție internațională a drepturilor omului. După 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în acest domenniu peste 60 de convenții și declarații prin care s-a avut în vedere și instituirea unor mecanisme specifice de protecție a acestor drepturi.
Susținerea apărătorilor drepturilor omului este, de mult timp, parte integrantă a politicii externe a Uniunii Europene în materie de drepturile omului. Scopul prezentelor orientări este de a face recomandări concrete pentru ameliorarea acțiunilor UE în acest domeniu. Orientările pot fi folosite în contactele cu țări terțe, la toate nivelurile, respectiv în forurile multilaterale competente în materie de drepturile omului, cu scopul de a susține și de a consolida eforturile depuse în prezent de Uniunea Europeană pentru promovarea și încurajarea respectării dreptului la apărarea drepturilor omului. Orientările prevăd, de asemenea, intervenții din partea Uniunii în favoarea apărătorilor drepturilor omului care sunt amenințați și propun mijloace concrete pentru a-i susține și a le acorda asistență.
Dreptul european al drepturilor omului tinde spre realizarea celei mai eficiente modalități de protecție a drepturilor omului. Acesta este motivul pentru care se impun a fi respectate o serie de garanții generale și speciale, care sunt expres prevăzute în cuprinsul Convenției sau al protocoalelor adiționale, la care se adaugă garanțiile implicite, care se impun progresiv.
Drepturile omului reprezintă nucleul activităților Consiliului Europei, ale cărui obiective realizate influențează viața a sute de milioane de oameni de pe întreg cuprinsul Europei. Principalele instrumente pregătite în acest scop de Consiliul Europei sunt Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană, Convenția Europeană pentru Prevenirea Torturii, a Pedepselor și Tratamentelor Inumane, precum și Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale.
Principalul document în baza căruia s-au instituit mecanismele și instituțiile necesare punerii în aplicare a acestor drepturi și libertăți este Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, semnată la 4 noiembrie 1950 la Roma, de către reprezentanții a treisprezece guverne, și care intră în vigoare la 3 septembrie 1953 odată cu depunerea celui de-al doilea document de ratificare. Completată sau modificată până în prezent de 11 protocoale adiționale, Convenția reunește toate statele membre ale Consiliului Europei, printre care și Romania.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de fapt Convenția de apărare a drepturilor omului și libertăților lui fundamentale a constituit primul instrument juridic european care a garantat protecția drepturilor omului, piatra de temelie a activității Consiliului Europei. Obligatorie pentru toate statele care aderă la Consiliul Europei, Convenția stabilește un sistem de control și protecție a drepturilor omului, sistem încredințat unui organism unic și permanent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, intrat în vigoare încă de la 3 septembrie 1953.
Instituția juridică a Curții Europene a Drepturilor Omului definește drepturile și libertățile umane într-un document care obliga statele membre ale Consiliului Europei să garanteze aceste drepturi și libertăți fiecărei persoane. Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează dreptul cetățeanului la viață, la libertate și siguranță, la un proces echitabil, la respectarea vieții particulare și de familie, a domiciliului, corespondenței, conștiinței și religiei, libertatea de a ține reuniuni pașnice și de asociere.
Locul drepturilor omului în construcția europeană și importanța mecanismului Convenției sunt factori foarte importanți. Convenția europeană nu doar enumeră un ansamblu de drepturi, ea le garantează imediat fiecărei persoane. Ea stabilește un sistem internațional de protecție colectivă a acestor drepturi, care poate să funcționeze atât la inițiativa statelor, cât și a persoanelor, individual, care până atunci a fost izolat și ignorat în raporturile dintre state, devine o persoană, un cetățean în comunitatea națiunilor europene. Această convenție obligă statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor cetățenilor lor. Condiția pentru ca aceasta să opereze este aceea ca statele să accepte jurisdicția reglementată de Convenție. Ea conferă „dreptul de a se plânge atunci când consideră că unul sau mai multe drepturi au fost încălcate” persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau grupurilor de particulari.
Elementul de garanție al drepturilor și libertăților proclamate de Convenție rezultă din primal articol al acesteia, care prevede că „înaltele Părți contractante recunosc oricărei persoane de sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul 1 al prezentei Convenții”.
Drepturile și libertățile înscrise în Convenție și în Protocoalele adiționale 1, 4, 6 și 7 pot fi grupate astfel:
1. drepturi și libertăți privind persoana fizică. Dintre acestea amintim dreptul la viață conform articolului 2, interdiciția torturii și tratamentelor inumane și degradante prevăzute în articolul 3, interdicția sclaviei, a muncii forțate din articolul 4, dreptul la libertate și siguranță prevăzut în articolul 5, liberatea de circulație prevăzută în Protocolul nr. 4, abolirea pedepsei cu moartea stipulată în Protocolul nr. 6;
2. dreptul la respect pentru viața privată și de familie, domiciliu și corespondență stipulate în articolul 8;
3. dreptul la un proces public echitabil, desfășurat într-un timp rezonabil, în fața unui tribunal independent și impartial, stabilit conform legii, drept prezentat în articolul 6, libertatea de recurs prevăzut în Protocolul nr. 7;
4. libertatea de gândire, conștiință și religie din articolul 9;
5. protecția activității sociale și politice care cuprinde libertatea de reuniune pașnică și de asociere întâlnită în articolul 11, drepturile la alegeri libere prin vot secret și la educație stipulate în Protocolul nr. 1;
6. dreptul la proprietate menționat în Protocolul nr. 1, nediscriminarea în exercitarea drepturilor și libertăților prevăzute în Constituție la articolul 14.
Garanțiile generale ale dreptului la un proces echitabil, prevăzute de textul Convenției sunt următoarele: dreptul de a se adresa unui tribunal independent stabilit prin lege, dreptul de a se adresa unui tribunal imparțial, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, efectuarea unei judecăți publice și echitabile. Protocolul adițional nr. 4 consacră o altă garanție generală, și anume, limitarea constrângerii corporale.
Secțiunea 1: Dreptul la un tribunal drept și imparțial stabilit prin lege
Potrivit jurisprudenței Curții, un „tribunal” se caracterizează prin rolul său jurisdicțional, și anume acela de a tranșa, pe baza unor norme juridice și în cadrul unei proceduri organizate, orice chestiune privind cauza ce i-a fost adusă spre rezolvare. Tribunalul trebuie, de asemenea, să îndeplineasca anumite condiții – independența, imparțialitate etc. – care figurează în textul articolului 6, pentru a putea fi numit astfel. Pe de altă parte, însă, prin „tribunal” în sensul articolului 6 nu se înțeleg doar jurisdicțiile în sens clasic, integrate într-o structură judiciară ordinară din statul în cauza. În consecință, dacă instanțele clasice care statueaz în primă instanță sunt, fără îndoială, „tribunal” în accepțiunea europeană a termenului, rămânând de analizat situația celorlalte organe care tranșeaza diverse litigii de natură civilă, penală, constituțională sau administrativă.
Pentru ca instanța de judecată să asigurare supremația legii și să își îndeplinească în mod corect responsabilitățile, este nevoie de un statut și garanții speciale cum sunt independența și imparțialitatea. Există o paletă largă de instrumente internaționale în această materie despre care putem spune că aparțin unui Corpus Iuris judiciar internațional. Ele reflectă preocuparea diverselor organisme interguvernamentale sau neguvernamentale, fie ele mondiale, fie regionale pentru întărirea rolului puterii judecătorești. Aceste instrumente juridice, obligatorii sau nu, fundamentează un set de standarde juridice internaționale ce pot duce la consolidarea poziției puterii judecătorești față de puterea executivă, legislativă sau față de alte grupuri sau persoane care acționează cu sau fără aprobarea statului.
Instanțele judecătorești în mod normal sunt considerate ca independente, fiind un
caz rar faptul ca un judecător național să fie solicitat să se pronunțe în această materie, cel puțin să fie sesizat referitor la deciziile unui organ nejudiciar. În rezultat, orice organ de acest tip fiind împuternicit să adopte decizii relative la determinarea drepturilor și obligațiilor cu caracter civil sau temeinicia unei acuzații penale trebuie să corespundă celor două condiții enunțate anterior, și anume independența și imparțialitatea.
Fundamentată pe teoria separației stituțională sau administrativă.
Pentru ca instanța de judecată să asigurare supremația legii și să își îndeplinească în mod corect responsabilitățile, este nevoie de un statut și garanții speciale cum sunt independența și imparțialitatea. Există o paletă largă de instrumente internaționale în această materie despre care putem spune că aparțin unui Corpus Iuris judiciar internațional. Ele reflectă preocuparea diverselor organisme interguvernamentale sau neguvernamentale, fie ele mondiale, fie regionale pentru întărirea rolului puterii judecătorești. Aceste instrumente juridice, obligatorii sau nu, fundamentează un set de standarde juridice internaționale ce pot duce la consolidarea poziției puterii judecătorești față de puterea executivă, legislativă sau față de alte grupuri sau persoane care acționează cu sau fără aprobarea statului.
Instanțele judecătorești în mod normal sunt considerate ca independente, fiind un
caz rar faptul ca un judecător național să fie solicitat să se pronunțe în această materie, cel puțin să fie sesizat referitor la deciziile unui organ nejudiciar. În rezultat, orice organ de acest tip fiind împuternicit să adopte decizii relative la determinarea drepturilor și obligațiilor cu caracter civil sau temeinicia unei acuzații penale trebuie să corespundă celor două condiții enunțate anterior, și anume independența și imparțialitatea.
Fundamentată pe teoria separației puterilor în stat, independența justiției semnifică faptul că atât justiția ca instituție, ca sistem, cât și judecătorii individuali care decid în cazuri specifice, trebuie să fie capabili să-și exercite responsabilitățile profesionale fără a fi influențați de puterea executivă, puterea legislativă sau de grupuri economice sau de interese. Este nevoie de o justiție independentă pentru a responsabiliza și împiedica abuzul celorlalte puteri și pentru a fi ocrotite în final drepturile omului și libertățile sale fundamentale. Ca regulă generală, independența justiției trebuie reglementată la nivel constituțional sau prin dispoziții legale.
Imparțialitatea constituie una din condițiile prevăzute de articolul 6 paragraful 1 al Convenției europene a drepturilor omului, cu privire la un tribunal sau instante. În sensul acestor prevederi, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege.
Indiferent de denumirea pe care o are acest tribunal în sistemul național de drept, el trebuie să fie independent, imparțial și stabilit prin lege, cerințe care constituie garanții ale justițiabilului în soluționarea cauzei sale și care se înscriu în sfera garanțiilor procesului echitabil.
În practica Curții Europene a Drepturilor Omului imparțialitatea este definită ca fiind absența oricărei prejudecăți sau a oricrei idei preconcepute la un proces. Așadar, de principiu, în sensul Convenției europene, un tribunal sau instanță este prezumat ca lipsit de orice prejudecată sau de parțialitate, acest principiu aplicându-se la orice fel de tribunal. Totodată, s-a impus statelor contractante obligația să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât să răspundă exigențelor impuse de articolul 6 paragraf 1, inclusiv prin asigurarea imparțialității instanțelor care îl compun.
Imparțialitatea, în sensul articolului 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului este abordată într-un dublu sens. Pe de o parte vorbim despre o imparțialitate subiectivă, demers subiectiv, care semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare și, pe de altă parte, despre o imparțialitate obiectivă, demers obiectiv, prin care se urmărește a se stabili dacă judecătorul oferă toate garanțiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă.
În opinia mea, criteriile de apreciere a imparțialității indicate sunt aplicate nu numai judecătorilor, dar și celorlalte persoane indicate de lege a fi în stare de incompatibilitate, precum procurorul, organele de cercetare penală, magistratul asistent, grefierul, expertul, interpretul. De altfel, în cazul imparțialității subiective, care pune în discuție „forul interior” al judecătorului, s-a apreciat că acesta se prezumă până la proba contrarie, indiferent dacă este vorba de un magistrat de profesie sau de persoane specializate în diferite domenii de activitate, care participă, alături de magistrați, la soluționarea unor litigii.
În aceste condiții, orice judecător sau un alt oficial despre care se poate crede că nu ar fi pe deplin imparțial cu privire la judecarea unei cauze ce o are pentru soluționare, este obligat să se abțină să o examineze. În caz contrar, ulterior, acesta poate fi recuzat în condițiile legii de către ceilalți participanți implicați în soluționarea cauzei respective.
Independența justiției și a judecătorilor nu este nici un scop în sine, nici suficientă pentru realizarea actului de justiție în mod echitabil. Mai este nevoie de imparțialitate. Cele două noțiuni nu se confundă însă.
Astfel, independența justiției este o stare de spirit, care trebuie întregită la nivelul judecătorilor printr-un statut adecvat, iar la nivel instituțional prin stabilirea raporturilor cu puterea executivă și legislativă.
Imparțialitatea judiciară privește de asemenea starea de spirit, atitudinea instanței față de chestiunile și părțile unui anumit caz, dar și maniera în care este condus un proces. Ea presupune ca judecătorii implicați să hotărască în mod obiectiv și pe baza propriilor evaluări a faptelor relevante și a dreptului aplicabil, fără a avea prejudecăți sau predilecții în privința cazului pe care îl instrumentează și fără să acționeze în moduri care susțin interesele uneia din părți”.
Imparțialitatea se află într-o strânsă legătură cu independența. Astfel, dacă o instanță poate fi independentă chiar dacă nu este imparțială, o instanță care nu este independentă nu poate fi în niciun caz imparțială; de asemenea, cerința independenței față de părți se confundă practic cu nevoia imparțialității.
Conform articolului 5 din Statutul Universal al judecătorilor, „judecătorul trebuie să fie și să apară imparțial în exercițiul activității sale judiciare. El trebuie să-și îndeplinească sarcinile sale cu moderație și demnitate în raport cu funcția sa și față de toate persoanele implicate”. Imparțialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăți sau interes al judecătorului în cauza pe care trebuie să o soluționeze.
Deontologia profesională îi obligă pe judecători să-și exercite funcția cu obiectivitate, având ca unic temei legea și principiile generale ale dreptului, fără a da curs presiunilor și influențelor exterioare. Mai mult, ei sunt ținuți să adopte un comportament din care să rezulte chiar și aparența de imparțialitate, în sensul că aceasta să fie vizibilă pentru justițiabili, tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale.
Imparțialitatea judecătorului presupune deci ca acesta să fie echidistant, astfel că el nu va favoriza prin cuvânt sau faptă pe niciuna dintre părți și, în plus, va urmări în permanență ca nicio parte să nu fie sau să nu se simtă dezavantajată. În materie civilă, neutralitatea sa presupune a da prioritate modului de rezolvare a litigiului așa cum doresc părțile, în cazul în care acestea au ajuns la o înțelegere. În schimb, în materie penală, neutralitatea judecătorului se rezumă doar la a împiedica orice dezechilibru procesual între părți, el fiind cel care va hotărî modul de finalizare a procedurii.
C.E.D.O. consideră că prezența într-o instanță judecătorească a magistraților judecători sau a persoanelor competente pe plan juridic constituie o puternică prezumție de independență.
Curtea Europeană consideră că noțiunea de imparțialitate conține nu doar un element subiectiv, ci și unul obiectiv. Acest lucru constă nu numai în faptul că instanța trebuie să fie imparțială din punct de vedere mental, prin aceea că „niciunul din membrii instanței nu ar trebui să aibă prejudecăți sau predilecții personale”, dar că aceasta trebuie, de asemenea, „să fie imparțială dintr-un punct de vedere obiectiv”, prin aceea că „trebuie să ofere garanții pentru a exclude orice îndoială justificată în această privință”.
Acest criteriu presupune a se analiza, de data aceasta, dacă independent de comportamentul personal al judecătorului, există fapte determinate și verificabile care pot justifica îndoielile cu privire la imparțialitatea sa. Se are în vedere deci competența sa funcțională. Scopul acestei analize este acela de a se stabili dacă judecătorul a oferit garanții suficiente pentru a exclude, în persoana lui, orice dubiu legitim în cauza respectivă. Din acest punct de vedere, noțiunile de independență și imparțialitate obiectivă par intim legate.
Astfel, în cauza Constitutional Rights Project, Comisia africană pentru drepturile omului și popoarelor a trebuit, inter alia, să ia în considerare compatibilitatea cu articolul 7 alin. (1) din Carta africană pentru drepturile omului și popoarelor cu Actul Tribunalului Special privind tulburarea ordinii publice, în condițiile căruia instanța în cauză ar trebui să fie formată dintr-un judecător și patru membri ai forțelor armate. În opinia Comisiei, instanța a fost, ca atare, „compusă din persoane care aparțineau, în majoritate, secțiunii executive a guvernării, aceeași secțiune care a aprobat Actul privind tulburarea ordinii publice”. Comisia a amintit apoi că articolul 7 alin. (1) lit. (d) din Cartă „solicită instanței să fie imparțială”, adăugând că, „indiferent de caracterul membrilor individuali ai unor astfel de instanțe, alcătuirea acestora creează aparența, dacă nu chiar lipsa efectivă de imparțialitate”. Prin urmare, a existat o încălcare a dispoziției menționate în acest caz.
Pentru a se stabili existența unor bănuieli legitime de lipsa de imparțialitate a unui judecător, se are în vedere în primul rând optica celui acuzat. Dar aceasta nu este decisivă, ci susținerile sale trebuie să poată fi justificate din punct de vedere obiectiv. Principiul al treilea al Cartei Judecătorilor în Europa indică în mod expres că judecătorul nu numai că trebuie să fie imparțial, ci trebuie să fie văzut de toți ca fiind imparțial. La rândul său, Curtea Europeană ridică la rang de principiu necesitatea existenței până și a aparenței de imparțialitate, necesară pentru a nu afecta încrederea publică, iar în procesele penale, mai mult ca orice, încrederea acuzatului, pe care într-o societate democratică trebuie să o inspire instanțele judecătorești.
Dându-se importanță adagiului englez „justice must not only be done, it must be seen to be done” rezultă că maniera, atitudinea, manifestările în care un judecător instrumentează o cauză trebuie să fie de natură a arăta părților că el nu intenționează favorizarea sau defavorizarea vreuneia. Astfel, în mod explicit se reține că „tribunalul trebuie să fie și să pară că este independent și imparțial”. În consecință, sistemul tribunalelor „fără chip”, judecătorii mascați în vederea păstrării anonimatului din rațiuni antiteroriste, nu garantează aceasta.
Dar imparțialitatea se analizează și în legătură cu implicarea judecătorului în diferite faze procesuale ale acelui dosar. Pentru a împiedica formarea prejudecăților, trebuie evitată exercitarea succesivă de funcții jurisdicționale diferite în aceeași cauză de către același judecător. Interpretând noțiunea de tribunal independent și imparțial și aceea de proces echitabil, Curtea de la Strasbourg s-a pronunțat în sensul unui separatism între funcția de urmărire de cea de judecată. Aplicarea acestei reguli a cunoscut însă o evoluție în jurisprudența Curții, pornindu-se de la o interpretare restrictivă, abstractă a imparțialității obiective și ajungându-se ulterior la una concretă.
Astfel, inițial s-a stabilit că un judecător nu poate soluționa cauza în fond dacă a exercitat funcția de judecător în faza de urmărire penală sau de judecător de instrucție. Aceasta pentru că s-a considerat că ne aflăm în prezența unei aparențe a lipsei de imparțialitate prin simpla implicare a judecătorului de fond în stadiile procesuale anterioare. O cauză deja cunoscută de judecător îl poate face pe acesta la judecata în fond să se raporteze la opinia deja exprimată într-o circumstanță anterioară. S-a constatat însă că aplicarea strictă a acestei reguli ar putea duce la blocări ale activității jurisdicționale datorită lipsei personalului suficient, motiv pentru care a fost criticată. Această teorie este cunoscută sub denumirea de „tirania aparenței”.
Ulterior, Curtea cere ca suspiciunile asupra imparțialității să poate fi justificate obiectiv prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei. De acum înainte anumite tipuri de cumul sunt acceptate sub rezerva analizării în concret a investigațiilor efectuate de judecător în faza prealabilă judecății. În măsura în care aceste investigații sunt sumare și nu creează impresia că judecătorul și-a format o prejudecată asupra fondului cauzei, este posibil ca cel care a dispus arestarea preventivă sau a fost judecător de instrucție să dea soluția pe fond. Așadar, simplul fapt că un judecător a luat cunoștință de un dosar înainte de proces nu justifică, în sine, o bănuială asupra imparțialității sale.
Trebuie să subliniem exigențele referitoare la instanța de judecată care trebuie să aibă caracteristicile necesare ce se impun unei instanțe, imparțiale, independente și stabilite de lege, la care justițiabilul trebuie să aibă, în mod real, acces și la procesul însuși. De exemplu, nefiind absolut necesară existența mai multor grade de jurisdicție, fiind semnificativ, în acest sens, faptul că „fiecare din părțile în proces să-și poată susține cauza, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod substanțial, pe tot parcursul procesului, în raport cu partea adversă”. Tot în acest domeniu, trebuie să subliniem faptul că aceeași prezumție de nevinovăție „nu este un principiu în întregime distinct, ci o aplicare deosebită a exigenței echității”. În aceeași ordine de idei, dezbaterea contradictorie în cadrul unui proces public, specificând că „publicitatea procedurilor îi apară pe justițiabili împotriva unei justiții secrete care scapă controlului publicului” este un fapt care constituie unul dintre mijloacele ce contribuie la păstrarea încrederii în tribunale.
Aparența de independență semnifică încrederea pe care tribunalele trebuie să o inspire cetățenilor într-o societate democratică, începând cu procesul penal, față de cel trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, elementul esențial constă în a se cunoaște dacă aprehensiunea celui interesat poate trece ca obiectiv justificată. Spre exemplu, includerea printre membrii tribunalului a unei persoane subordonată uneia dintre părți ridică suspiciuni legitime asupra independenței judecătorilor. La fel, compunerea unei jurisdicții disciplinare din membrii grupului interesat face legitimă suspiciunea asupra independenței tribunalului.
Principiul tribunalului independent se aplică identic indiferent dacă este vorba despre magistrați care exercită o funcție fără a avea o pregătire juridică specială sau dacă este vorba despre magistrați de profesie. Obligarea judecătorilor de a se conforma unei jurisprudențe stabilite în secții unite de instanța supremă a unei țări nu contravine caracterului independent al unui tribunal, deoarece reunirea în secții sau camere a unei înalte jurisdicții are drept scop să confere o autoritate deosebită unor decizii de principiu în domenii importante ale activității judiciare, fără a se aduce atingere drepturilor și îndatoririlor instanțelor de a examina, în totală independență, cauzele concrete ce le sunt deduse judecății. Independența tribunalului trebuie asigurată nu numai față de părți, ci și față de puterea legislativă.
Principiul este aplicabil oricărui tip de tribunal, inclusiv celor care au în compunere jurii populare, deoarece statelor le revine obligația de a-și asigura sistemele judiciare de așa manieră încât acestea să corespundă articolului 6 paragraful 1 din Convenție.
Curtea apreciază imparțialitatea atât subiectiv, cât și obiectiv. Imparțialitatea subiectivă constă în convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare și este prezentă până la proba contrară. Imparțialitatea obiectivă înseamnă că judecătorul oferă toate garanțiile suficiente, de natură să excludă în persoana lui orice bănuială legitimă. Aceasta constă în a se determina, independent de conduita personală a membrilor săi, unele împrejurări sau fapte care pot pune în discuție imparțialitatea lor.
Secțiunea 2: Competența tribunalului în materie penală și accesul la jurisdicția unui asemenea tribunal
România este stat de drept, organizat potrivit principiului separației și echilibrului celor trei puteri, legislativă, executivă și judecătorească.
Prin competență se înțelege capacitatea unei instanțe de a soluționa anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri. Nu toate litigiile civile sunt de competența instanțelor. Există litigii care se soluționează de către alte autorități.
Competența este de două feluri, și anume competență materială și competență teritorială.
În materie penală, având drept criteriu gravitatea infracțiunii pentru ordinea juridică națională, legiuitorul a stabilit competența în favoarea tribunalelor, în primă instanță, pentru unele infracțiuni mai grave contra persoanei, contra patrimoniului, infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public, infracțiuni care aduc atingere unor relații sociale, infracțiunile săvârâșite cu intenție care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, infracțiunea de spălare de banilor, precum și infracțiunile privind traficul și consumul ilicit de droguri, infracțiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta privește sistemul bancar, infracțiunile la regimul drepturilor de proprietate intelectuală și industrială.
În țara noastră funcționează în prezent 41 de tribunale, 4 tribunale specializate (Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, Tribunalul Comercial Cluj, Tribunalul Comercial Mureș, Tribunalul Comercial Argeș) și Tribunalul Militar Teritorial București.
Accesul liber la justitie este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin articolul 6 paragraful 1 din Convenție, cât și prin articolul 21 din Constituția României, prin articolul 10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și prin articolul14 punctul 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
În Constituție, accesul liber la justiție este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.
Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiție este în concordanță cu abordarea europeană a aceluiași concept, căci, în accepțiunea Convenției, exercitarea dreptului de acces la justiție presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în fața căreia să se poata realiza, efectiv, acest drept.
Dispozițile din dreptul intern referitoare la modurile de sesizare a instanțelor judecătorești sunt pe deplin aplicabile, dar aceasta nu înseamna dreptul de acces la toate structurile judecatoresti- judecătorii, tribunale, curți de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție- și nici la toate căile de atac prevazute de lege- apel, recurs, contestație în anulare, revizuire, deoarece, așa cum a hotarât Plenul Curții Constituționale prin decizia nr.1/8 februarie 1994, prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situații deosebite.
După cum se poate observa, cel puțin la nivel teoretic, există prevederi legale care să garanteze respectarea dreptului la un proces echitabil, acestea vizând atât sfera penală, cât și cea civilă și putând fi sintetizate în sintagme juridice precum: liberul acces la justiție, tratamentul egal în fața instanțelor de judecată și a altor organe ale statului, imparțialitatea judecătorilor, respectarea dreptului de a propune anumite mijloace de probă pe parcursul desfășurării procesului, posibilitatea de a contesta o sentință în anumite situații prin exercitarea căilor de atac etc.
Este acceptat în unanimitate faptul că în activitatea de deliberare care precede luarea unei decizii, instanțele de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale fiind un act internațional care guvernează normele de drept intern. Atunci când o instanță de judecată încalcă sau ignoră vreuna din aceste prevederi, justițiabilul are posibilitatea sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la nerespectarea acestora.
În dreptul constituțional modern, posibilitatea pentru cetățean de a face apel la tribunal pentru a-și realiza drepturile și interesele sale legitime înseamnă instituirea de drepturi-garanții. Printre drepturile cu caracter general figurează accesul la justiție, dreptul la apărare și dreptul la securitate juridică. În cadrul drepturilor la apărare, practica jurisdicțională franceză, fondată pe principiile și pactele internaționale în materie, a făcut să apară, alături de protecția constituțională asigurată din oficiu de un avocat, necesitatea unei proceduri juste și echitabile care să garanteze un echilibru în drepturile părților.
Primul pact internațional care consacră, în mod complet și expres drepturile omului este, în zilele noastre, Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în data de 10 decembrie 1948. Dispozițiile articolului 10 din acest document conturează regula cunoscută sub noțiunea de proces echitabil, stabilind că „orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, la audierea echitabilă și publică a cauzei sale, de către un tribunal independent și imparțial, care va decide, fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra legitimității oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei”. La nivel european, necesitatea procesului echitabil este mentionată în dispozițiile articolului 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care prevăd, într-un mod sensibil diferit, același drept, și anume: „Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă, publică și într-un termen rezonabil de către un tribunal independent și imparțial stabilit de lege, care va decide fie asupra contestațiilor, asupra drepturilor sale cu caracter civil, fie asupra legitimității oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei”. Apoi, actul prevede că judecata trebuie „să fie facută publică, dar accesul la sala de ședință poate fi interzis presei și publicului în timpul întregului sau a unei părți a procesului, în interesul moralității, a ordinii publice sau a securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților în proces o cere sau, în măsura strict considerată de tribunal, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției”. Același act prevede, apoi, prezumția de nevinovație și, în materie penală, dreptul inculpatului de a fi informat în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care el o întelege și într-un mod detaliat, asupra naturii și motivelor referitoare la punerea sa sub acuzație, de a avea la dispoziția sa timpul necesar pentru a-și formula apărarea și de a beneficia de asistența unui avocat, de a propune martori și de a fi asistat gratuit de un traducător, dacă el nu înțelege sau nu vorbește limba utilizată în sedință. Este evident că aceste ultime exigențe fac referință, în mod exclusiv, la procesele penale.
Exercițiul dreptului la un tribunal prevăzut de articolul 6 paragraful 1 din Convenție privește atât chestiunile de fapt, cât și pe cele de drept, pe care le ridică problemele supuse discuției fără vreo distincție între ele.
Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut. Convenția nu a definit acest drept, iar limitările lui sunt admise în mod implicit, statele având în domeniu o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, Curtea va stabili dacă limitările aplicate de state nu restrâng accesul individului la un tribunal, în așa măsură încât dreptul în discuție să fie atins în însăși substanța lui. În consecință, limitările aduse dreptului la un tribunal trebuie să urmărească un scop legitm și să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit, fără ca prin aceasta Curtea să se poată substitui autorităților naționale în privința aprecierilor referitoare la o bună politică penală.
Limitările dreptului de acces la un tribunal cuprinse în marja de apreciere lăsată statelor cuprind și condițiile în care poate fi atacată o hotărâre a instanțelor de fond. Articolul 6 paragraful 1 se aplică și recursului în casație. În acest sens, Curtea a reținut că trebuie luate în considerare ansamblul procesului desfășurat în ordinea juridică a statului în cauză și rolul Curții de Casație în cadrul sistemului jurisdicțional intern, care nu constituie decât o fază particulară inclusă în procedura de urmărire și judecată care se încheie cu o hotărâre executorie.
Aceste dispoziții constituie expresia conceptului de proces echitabil, similar celui din țările anglo-saxone, cunoscut sub denumirea de fair trial. El comandă stabilirea, pe tot parcursul procesului, a unui ansamblu de reguli de procedură destinate instaurării unui echilibru între părțile în proces și aplicarea unei organizări capabile să garanteze independența și imparțialitatea judecătorilor. Independența presupune dispoziții apte să asigure libertatea de decizie, condiție de numire, de retribuție, de desfășurare a carierei etc.. Imparțialitatea face apel la calitățile personale ale judecătorului, la rigoarea sa intelectuală și morală. Având sarcina să aplice legea, el trebuie adesea să o interpreteze nu în funcție de valorile sale personale, ci cu o scrupuloasă neutralitate care îl îndepărteaza de orice militantism și îl conduce să se sprijine numai pe elementele determinante ale dosarului.
În conformitate cu articolul 10 din Declarația Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și impartial care va hotărâ fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa.
În aceeași ordine de idei, găsim reglementarea similară care stipulează că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie sã fie pronunțatã în mod public, dar accesul în sala de ședințã poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
Dreptul de acces la justiție impune obligații în sarcina legiuitorului și executivului. Statul este ținut să acorde oricărei persoane toate facilitățile rezonabile de drept și de fapt, pentru a accede la instanță, într-un cuvânt, efectivitatea dreptului de acces.
Capitolul 2: Garanțiile speciale ale dreptului la un proces echitabil aplicabile în materie penală
M. Voicu face o observație în legătură cu structura articolulu 6 din Convenție arătand că acest text conține două categorii de dispoziții: unele care proclamă și garantează dreptul la un proces echitabil in materie civilă și penală (alin. 1), iar altele care enumeră diferite garanții de care trebuie să beneficieze acuzatul (alin. 2 și 3), totul formand un ansamblu care constituie conținutul dreptului la un proces echitabil. Intre garanții figurează și regula (principiul) ca procesul să se desfășoare intr-un „termen rezonabil” care intră, și el, intre elementele noțiunii de „proces echitabil”.
În articolul 6 alineatul 2 și 3 din Legea 30 din 1994, legiuitorul român alinează prevederile interne în materie cu cele europene, stipulând că orice persoanã acuzatã de o infracțiune este prezumatã nevinovatã pânã ce vinovãția sa va fi legal stabilitã. De asemenea, orice acuzat are, în special, dreptul sã fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbã pe care o poate înțelege și în mod amãnunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa.
După cum putem observa, următoarele două garanții, de data aceasta speciale, prevăzute de normele juridice se referă la prezumtia de nevinovatie și dreptul persoanei acuzate in materie penala de a fi informata asupra oricarei acuzatii aduse impotriva sa.
Manifestarea unei preocupări permanente de a nu se aduce , nejustificat, atingere drepturilor și libertăților fundamentale consființite în Constituție, presupune garanții puternice care să împiedice orice abuz și să înlăture consecințele unor încălcări ale legii făcute de autoritățile judiciare în privința prezumției de nevinovăție, a dreptului la apărare, a libertății individuale, a demnității umane, a vieții intime.
Pentru a se asigura un echilibru între cei care susțin învinuirea și cei chemați să răspundă din punct de vedere penal, trebuie instituite anumite garanții procesuale, care constituie cerințe ale unui proces echitabil, adică nu pot lipsi dispoziții care consacră prezumția de nevinovăție, garantarea libertății persoanei, dreptul la apărare, dreptul la viața intimă prin inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței, adică principii fundamentale ale procesului penal.
Secțiunea 1: Dreptul la prezumția de nevinovăție, potrivit articolului 6, paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Prezumția de nevinovăție constituie unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal modern, o garanție a statului de drept și o valoare fundamentală a spațiului juridic european. Principiul prezumției de nevinovăție semnifică protecția unei persoane învinuite de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de vinovăție ce nu a fost stabilit încă în mod legal. Orice persoană, indiferent de gravitatea faptei de care este acuzată, de circumstanțele în care se presupune că a săvârșit fapta sau de modalitățile în care a fost asociat cu aceasta este protejată de prezumția de nevinovăție până ce o instanță judecătorească nu stabilește în mod definitiv că aceasta a săvârșit infracțiunea.
Stipulată în articolul 6 paragraful 2 din C.E.D.O și în articolul 52 din Codul de Procedură Penală român, prezumția de nevinovăție produce, în principal, două categorii de consecințe. În primul rând, în fața organelor judiciare, conform textului, acestea trebuie să facă dovada imparțialității în întreaga lor activitate și să salvgardeze drepturile procesuale ale acuzatului. De pildă, judecătorul trebuie să manifeste prudență în rezumarea actului de acuzare și să evidențieze, în mod obiectiv, atât argumentele acuzării, cât și cele ale apărării la începutul ședinței. În al doilea rând, în privința acuzatului, prezumția de nevinovăție implică pentru acesta dreptul de a propune probe în apărarea sa și acela de a nu depune mărturie contra lui însuși. Acestea figurează în articolul 14 paragraful 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în care se arată că „orice acuzat are dreptul să nu fie forțat să depună mărturie contra lui însuși sau să-și recunoască vinovăția”. Curtea Europeană a decis că, în pofida faptului că în articolul 6 paragraful 2 din Convenție nu se menționează expres dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria sa învinuire (nemo tenetur se ipsum accusare), acestea sunt reguli internaționale general recunocute, care sunt de esența noțiunii de „proces echitabil” consacrat de articolului 6.
În Codul de procedură penală român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în articolul 52 se statuează că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”.
Prezumția de nevinovăție a mai fost recunoscută de cel de-al VI-lea Congres internațional de drept penal ținut la Roma în 1953, care a adoptat rezoluțiile relative la abuzurile politice, la instrucție, la detenția preventivă, bazându-se pe presupunerea de inocente. Conștient de necesitatea de a stabili, prin regulile procedurii penale și aplicarea sa, un echilibru necesar între drepturile societății, care cere cercetarea infracțiunii și judecarea autorilor în interesul public, și drepturile, mai ales libertatea și demnitatea prevenitului considerat inocent atâta timp cât el n-a fost reținut vinovat, după căile regulate ale justiției. Problema detenției preventive este importantă și delicată, orice inculpat fiind considerat nevinovat până la condamnarea definitivă.
Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei – dreptul la apărare, respectarea demnității umane – s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă anumitor cerințe, dintre care amintim că vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției. Sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului. De la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată. La adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte „erga omnes”, hotărârea de condamnare trebuind să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.
S-a mai făcut sublinierea la fel de generală că instanțele de judecată nu trebuie să pornească de la ideea preconcepută că cel trimis in judecată chiar a comis actul incriminat, sarcina probei revenind acuzării, iar situația îndoielnică profitând celui acuzat (in dubio pro reo). În plus „acuzarea” este cea care trebuie să-i indice persoanei acuzate faptele ce i se impută acesteia, pentru că, astfel, aceasta să fie în măsură să-și pregătească apărarea. Acuzarea are obligația să ofere suficiente probe care să fundamenteze o eventuală declarație de culpabilitate. Alte clarificări importante care au fost aduse în legătură cu „domeniul de aplicare” al principiului prezumției de nevinovăție este că el „nu privește numai procesul penal în sens strict”, ci are o aplicare mai largă într-un dublu sens. Pe de o parte, această garanție se aplică „materiei penale”, ceea ce înseamnă că ea este aplicabilă ori de câte ori fapta imputată unei persoane „are o conotație penală”, de aceea, ea se aplică, de exemplu, unei proceduri privitoare la frauda fiscală sau în materia sancțiunilor administrative, iar, pe de altă parte, într-o jurisprudență constantă, s-a decis că dispozițiile articolului 10 din Declarație impun ca orice reprezentant al statului, în primul rînd magistratul investit cu efectuarea anchetei, dar și alți reprezentanți ai puterilor publice, să se abțină de a „declara public” faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvarșirea infracțiunii ce i se impută, „înainte ca vinovăția acesteia să fi fost stabilită printr-o hotărare judecătorească definitivă”. Așadar, expresia „vinovăție legal stabilită” folosită de legiuitorul comunitar înseamnă „vinovăție stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă”, așa încât, pînă la rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare, acuzatul, învinuit sau inculpat, beneficiază de prezumția de nevinovăție și de toate garanțiile pe care le implică acest statut.
Toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.
Prezumția de nevinovăție, ca garanție împotriva abuzurilor și erorilor ce pot surveni în administrarea justiției, se impune și mai mult dacă ne referim la situațiile absolut ireparabile, ce le pot atrage condamnarea la o pedeapsă capitală și executată a unei persoane nevinovate pentru că „oricât de odioasă ar fi condamnarea pe viață pentru un om nevinovat, nimic nu poate depăși în eroare luarea unei vieți din greșeală, nu după un acces de furie, nu sub influența vaporilor de alcool, nu în urma unei provocări, din ură, sau din răzbunare, ci luată la rece, deliberat de către societatea însăși. Din cauza acestei posibilități, dubiul trebuie să-l favorizeze pe acuzat”.
De asemenea, prezumția de nevinovăție trebuie să fie respectată atât înaintea procesului, cât și după o achitare.
Prezumția de nevinovăție generează unul dintre drepturile fundamentale ale unui proces penal echitabil, dreptul la tăcere. C.E.D.O. îi recunoaște valoarea internațională, fiind prevăzut expres în articolul 14 din Pactul privind Drepturile Civile și Politice. Acest drept constă în posibilitatea oricărui acuzat de a nu depune mărturie împotriva lui însuși sau de a-și recunoaște vinovăția. Deși dreptul la tăcere nu e prevăzut de C.E.D.O., Curtea Europeană de la Strasbourg consideră că acesta poate fi desprins din cuprinsul articolului 10 privind dreptul la libertatea expresiei, privind aspectul negativ al acestui drept, acela de a nu se exprima contrar voinței sale. Acest drept, dedus din articolul menționat anterior trebuie supus restricțiilor prevăzute de articolul 10, paragraful 2 în care se prevede în mod explicit că ingerința în exercițiul dreptului la libertatea expresiei este autorizată numai dacă ea este considerată necesară. De exemplu, Curtea nu a considerat ca făcând parte din sfera dreptului la tăcere refuzul reclamanților de a furniza probe în privința cărora există o obligație legală a de a fi prelevate, inclusiv prin recurgerea la constrângere, cum ar fi prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, prelevarea de țesuturi în vederea realizării unor analize pentru stabilirea ADN-ului etc..
Evident că pot exista, și chiar există, situații de erori judiciare sau chiar abuzuri judiciare, dar pentru rezolvarea unor astfel de situații există alte căi de protecție și reparare decât calea prezumției de nevinovăție. De altfel, prezumția de nevinovăție nici nu are un caracter absolut, ci poate fi răsturnată atunci când autoritățile statale competente fac dovada că persoanele în cauză au comis fapte penale și sunt răspunzătoare în fața societății și față de cei vătămați. Tocmai aceasta ea constituie misiunea acestor organe, iar pentru a se asigura că asemenea activități vor avea un caracter corect și echitabil au fost instituite proceduri judiciare riguroase, cu toate garanțiile necesare, asemenea proceduri putând fi împiedicate prin invocarea unei prezumții care poate fi răsturnată prin acestea.
Secțiunea 2: Dreptul persoanei acuzate în materie penală de a fi informată asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa prevăzut de articolul 6, paragraful 3, litera a din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
În Declarație se prevede în mod expres dreptul acuzatului „să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege, și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa” și „să dispună de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării sale”.
Aducerea la cunoștința acuzatului a faptelor materiale ce i se reproșează și a calificării juridice ce îi este dată, trebuie să fie detaliată. De asemenea, s-a decis că o informare precisă și completă cu privire la faptele care sunt reproșate acuzatului și a calificării lor juridice reprezintă o condiție esențială a unui proces echitabil, în sensul că dreptul de a fi informat cu privire la natura și cauzele acuzației trebuie privit în lumina dreptului de a-și pregăti apărarea. Aceasta este și rațiunea pentru care s-a statuat că statele contractante „au obligația de a adopta măsuri pozitive care să garanteze respectarea efectivă a acestor drepturilor, adică să se realizeze punerea lor în valoare în folosul celor cărora le sunt recunoscute. Desigur însă, nu s-a impus și o formă specifică a modului în care acuzatul trebuie să fie informat. Astfel, se consideră că o informare „făcută chiar verbal” acuzatului sau apărătorului său, câteva zile după deschiderea instrucției preliminare, este suficientă pentru acoperirea cerințelor.
Această dispoziție garantează că informația necesară să fie comunicată acuzatului îi va fi transmisă la momentul acuzării sau la începutul procedurii. În ceea ce privește corelația între această dispoziție și articolul 5 paragraful 2, exigențele celui din urmă sunt în același timp mai puțin detaliate și mai puțin riguroase.
Informarea acuzatului trebuie să se facă în cel mai scurt timp, după textul Convenției, însă fosta Comisie a utilizat termenul „imediat” pentru a impune statelor o obligație pozitivă definită mai concret. De asemenea, informarea inculpatul trebuie făcută într-o limbă pe care o înțelege, însă s-a decis că articolul 6 este respectat și atunci când documentele sunt comunicate într-o limbă pe care o înțelege avocatul inculpatului. Obligația de informare are ca obiect atât natura – adică faptele „materiale” care i se reproșează – cât și cauza acuzării – noțiune prin care se înțelege încadrarea juridică a faptei. Punctul de la care statul are obligația informării imediate a inculpatul este acela de la care există o acuzație oficială împotriva persoanei în cauză. Acest moment pare să fie determinat după alte criterii decât cu privire la momentul de la care se socotește termenul rezonabil al procedurii penale. Spre exemplu, Curtea a decis că, deși urmărirea penală in personam începuse cu mult timp înainte fără ca inculpatul să fie anunțat și s-au desfășurat mai multe acte de urmărire, obligația statului există doar de la momentul trimiterii sale în judecată.
Informația cu privire la acuzație trebuie să fie comunicată acuzatului într-o limbă pe care o înțelege. De asemenea, este esențial ca infracțiunea de care este acuzată o persoană să fie identică cu cea indicată în actul de acuzație.
A fost necesară intervenția instanței europene pentru lămurirea conținutului noțiunii de „informare”, Curtea făcând precizarea că aceasta nu semnifică altceva decât aducerea la cunoștința acuzatului a faptelor materiale ce i se reproșează și a calificării juridice ce li se dau, această informare trebuind să fie detaliată. De asemenea, Curtea a decis că respectarea dispozițiilor articolului 6 paragraf 3 litera a din Convenție trebuie apreciată în lumina dreptului general la un proces echitabil, garantat de articolul 6 paragraf 1 al Convenției, făcându-se sublinierea că, în materie penală, o informare precisă și completă cu privire la faptele care sunt reproșate acuzatului și a calificării lor juridice reprezintă o condiție esențială a unui proces echitabil și că există o legătură evidentă între dispozițiile articolului 6 paragraful 3 lit.a și cele ale articolului 6 paragraful 3 lit.b din Convenție, in sensul că dreptul de a fi informat cu privire la natura și cauzele acuzației trebuie privit în lumina dreptului de a-și pregăti apărarea. Aceasta este și rațiunea pentru care instanța europeană a statuat că statele contractante „au obligația de a adopta măsuri pozitive care să garanteze respectarea efectivă a drepturilor înscrise în articolul 6 din Convenție, adică să se realizeze punerea lor în valoare în folosul celor cărora le sunt recunoscute, principiu care este aplicabil și în privința articolului 6 paragraful 3 lit. a din Convenție. Desigur însă – așa cum am arătat mai sus – nu s-a impus și o formă specifică a modului în care acuzatul trebuie să fie informat. În această privință Curtea are o jurisprudență bine conturată care este deosebit de folositoare pentru orientarea instanțelor judecătorești naționale. Astfel, fosta Comisie a Drepturilor Omului a considerat că o informare „făcută chiar verbal” acuzatului sau apărătorului său, câteva zile după deschiderea instrucției preliminare, este suficientă pentru acoperirea cerințelor cerute de Convenție.
În legătură cu dreptul la informare, Curtea recunoaște că textul articolului 6 din Convenție, nu impune o formă specifică a modului în care acuzatul trebuie să fie informat cu privire la natura și cauzele acuzației care i se aduc. A fost însă necesară intervenția instanței europene pentru lămurirea conținutului noțiunii de „informare”, Curtea făcând precizarea că aceasta nu semnifică altceva decât aducerea la cunoștința acuzatului a faptelor materiale ce i se reproșează și a calificării juridice ce i se dă.
În același timp însă s-a atras atenția asupra unor situații sau moduri de informare care datorită impreciziei cu privire la detalii esențiale, lacunelor, întârzierilor sau numeroaselor modificări sau contraziceri împietează în mai mică sau mai mare măsură asupra celuilalt drept fundamental al acuzatului de a-și pregăti apărarea în bune condiții. Astfel, într-o speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost nevoită să întervină statuând că modificarea acuzației, indiferent că este vorba despre natura faptelor imputate sau calificarea juridică a acestora, trebuie adusă la cunoștința acuzatului în aceleași condiții de promptitudine cu cele prevăzute de articolul 6 paragraful 3 lit. a din Convenție, pentru ca acesta să fie în măsură să dispună de facilitățile necesare organizării apărării în noile condiții apărute. În cauza respectivă, Curtea a constatat că informațiile conținute în actul de acuzare s-au caracterizat prin imprecizie cu privire la detalii esențiale, precum locul și data comiterii infracțiunii imputate, acestea fiind de nenumărate ori contrazise și schimbate în cursul procesului, scurgându-se astfel o lungă perioadă de timp între momentul inculpării și data trimiterii în judecată (mai mult de 3 ani și jumătate), contrastând cu rapiditatea derulării fazei de judecată (mai puțin de 1 lună). Deci, echitatea ar fi impus să se ofere reclamantului (inculpat în cauza penală soluționată de instanțele naționale) mai multe posibilități și facilități pentru a-și organiza apărarea în mod concret și efectiv, ceea ce nu s-a făcut.
Capitolul 3: Timpul și facilitățile necesare apărării- articolul 6, paragraful 3, litera b din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Dreptul la apărare este un drept fundamental cetățenesc deoarece, deși este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală și siguranța persoanei, el prezintă un egal interes pentru întreaga activitate judiciară, atât pentru procesele penale, cât și pentru cele civile, comerciale, de muncă sau de contencios administrativ. Cele două alineate ale articolului 24 din Constituție surprind conținutul dreptului la apărare sub cele două accepțiuni ale sale. Dreptul la apărare, într-o accepțiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor și regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăția sa. Dreptul la apărare ca totalitate de drepturi și reguli procedurale oferă părților posibilitatea de a-și valorifica pretențiile sau de a dovedi netemeinicia pretențiilor adversarului. În această accepție largă se include și apelarea la serviciile unui avocat.
Convenția și jurisprudența europeană califică dreptul la apărare drept un atribut al celui împotriva căruia a început un proces penal. Cu toate acestea există opinii care solicită o reconsiderare a acestuia în contextul afirmării universalismului apărării. Astfel, poate fi activată o nouă dimensiune care vizează apărarea victimelor, atât în latură penală, cât și în latură civilă. Această nouă perspectivă este avută însă în vedere în Constituția Europei din 2004. România a devansat această propunere de aproape jumătate de secol întrucât din 1965 recunoaște tuturor părților procesului penal dreptul la apărare.
Întrucât articolul 6 paragraf 3 are o formulare generală s-a impus intervenția Curții Europene a Drepturilor Omului care prin jurisprudența sa variată a venit cu concretizări, precizări și interpretări care formează un cadru jurisprudențial orientativ în legătură cu ambele drepturi sus-menționate: dreptul la informare și dreptul la timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării.
Dat fiind caracterul relativ al dreptului reglementat de articolul 6 alineatul 3 litera b, este acceptată, nu fără serioase rezerve, și limitarea acestuia, însă în mod condiționat, în hotărârea S. contra Elveției din 28 noiembrie 1981, apreciindu-se că, în primul rând, restricționarea trebuie să fie temporară, iar în al doilea rând, aceasta trebuie să fie justificată de necesitatea apărării unui interes public important sau să constituie un caz de necesitate absolută.
Timpul necesar pregătirii apărării se apreciază in concreto, în raport de obiectul cauzei. În aprecierea timpului necesar, judecătorul va avea în vedere complexitatea cauzei, intervenirea unor inconveniente materiale în administrarea probelor, dar și programul apărătorului, mai ales a celui din oficiu.
S-a atras atenția asupra unor situații sau moduri de informare care datorită impreciziei cu privire la detalii esențiale, lacunelor, intarzierilor sau numeroaselor modificări sau contraziceri împietează dreptul acuzatului de a-și pregăti apărarea în bune condiții.
În acest sens, se impune legislațiilor și jurisprudenței naționale să prevadă, respectiv să respecte, un termen minim între notificarea actului de învinuire și judecarea cauzei penale. Prin această dispoziție este vizată, în special, cauza penală care are ca obiect infracțiunea flagrantă, în cazul căreia este recomandabil ca statuarea asupra fondului să nu se facă imediat.
Timpul necesar pregătirii apărării se apreciază in concreto, ținând cont de complexitatea procedurii și a faptelor imputate celui acuzat, însă statul nu este în culpă atunci când acuzatul nu a solicitat amânarea cauzei pentru a avea timp să-și pregătească apărărea. Cu privire la termenele de recurs, jurisprudența fostei Comisii pare destul de neclară. Într-o cauză s-a estimat că un termen de 15 zile pentru recurs este conform cu Convenția, fiind suficient de lung pentru a permite pregătirea recursului, pentru ca ulterior să se considere că un termen de 14 zile poate ridica probleme sub aspectul textului analizat, cu atât mai mult cu cât termenul nu poate fi prelungit sau suspendat. În analizarea timpului lăsat pentru apărare, se ține cont nu numai de complexitatea cauzei, ci și de timpul pe care îl are la dispoziție avocatul apărării, mai ales dacă acesta este numit din oficiu, fiind greu de impus acestuia să își consacre tot timpul disponibil pentru tratarea problemei unui singur client, cu atât mai mult cu cât nu este plătit pentru munca depusă. Pe de alta parte însă, reclamantul nu se poate plânge de faptul că i-a lipsit timpul necesar pregătirii apărării cât timp acesta a fost în culpă, întrucât nu s-a informat la grefa instanței cu privire la data audienței.
Cu privire la facilitățile necesare pentru pregătirea apărării, chiar dacă Convenția nu o prevede expres, acestea includ în primul rând dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul său, fapt dedus de către Curte din interpretarea analitică a articolului 6 paragraful 3, lit. b și lit. c. Dreptul de a comunica liber cu avocatul prezintă o importanță deosebită și ridică probleme speciale în situația persoanelor deținute. Pe de altă parte, însă, practica organelor de la Strasbourg este destul de permisivă cu privire la respectarea acestui drept, creându-se o mulțime de limitări acceptabile în ochii Curții și a fostei Comisii. Astfel, s-a decis că dreptul acuzatului de a comunica cu apărătorul nu presupune obligația statului de a muta acuzatul deținut în cel mai apropiat penitenciar de sediul avocatului sau lipsa completă a cenzurii corespondenței adresate avocatului ori supravegherea convorbirilor între deținut și avocat. Ulterior, însă, Curtea pare să fi ajuns la o altă concluzie, precizând că dreptul acuzatului de a comunica între patru ochi cu avocatul său reprezintă o garanție fundamentală a respectării dreptului la un proces echitabil. Dacă un avocat nu poate vorbi cu clientul său în lipsa oricarei supravegheri sau nu poate primi informații confidențiale de la acesta, asistența sa juridică pierde mult din utilitate, în condițiile în care Convenția vine să garanteze drepturi concrete și efective, iar nu drepturi teoretice și iluzorii.
În literatura juridică s-a făcut și observația, corectă, că în practica jurisdicțională a
organelor Convenției, au fost invocate foarte rar dispozițiile articolului 6 paragraful 3 lit. b, cel mai adesea ele fiind invocate în corelație cu cele ale articolului 6 paragraful 3 lit. c, care garantează „dreptul la apărare”, așa încât conținutul dreptului instituit prin articolul 6 paragraful 3 lit. b se regăsește în cel instituit prin articolul 6 paragraful 3 lit. c, în realitate fiind vorba despre „dreptul la apărare”.
Secțiunea 1: Dreptul persoanei acuzate de a se apăra singură sau prin intermediul unui avocat în lumina articolului 6, paragraful 3, litera c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
În literatura juridică este subliniat faptul că dreptul de apărare are două sensuri: unul material care cuprinde întregul complex de drepturi și garanții procesuale care asigură părților posibilitatea de a-și apăra drepturile, iar altul formal, mai prercis, dreptul părților de a-și angaja un apărător.
La lit. c a articolului 6 paragraful 3 se instituie dreptul oricărui acuzat de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător ales, iar, dacă nu dispune de mijloacele necesare renumerării unui apărător, să îi fie numit un avocat din oficiu. Strâns legat de echitabilitatea procedurii și de dreptul la apărare în sens larg, dreptul la asistența juridică este unul dintre aspectele fundamentale ale unui proces echitabil.
În legislația românească, în articolul 24 din Constituția României se prevede faptul că dreptul la apărare este garantat. De asemenmea, în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Realizarea dreptului de apărare este susceptibilă și de o altă abordare mai largă, într-o viziune sistemică, în cadrul căreia realizarea efectivă a dreptului de apărare este asigurată prin integrarea acestuia în ansamblul structural și funcțional al instanțelor judecătorești, adică în acel ansamblu de principii și reguli procesuale și procedurale care implică, ca un element fundamental, și asistența judiciară a părților litigante astfel încât acestea să poată beneficia de un proces echitabil, indispensabil și pentru înfăptuirea justiției în regimurile politice democratice.
Articolul analizat acordă acuzatului dreptul de a se apăra personal sau de a beneficia de asistența unui apărător la alegerea sa și, dacă nu dispune de mijloace pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, dacă interesele justiției o cer. C.E.D.O. a considerat că dreptul acuzatului de a se apăra personal nu este absolut. În cazul Croissant v. Germania, ea a considerat că obligația acuzatului de a accepta asistența unui consilier la toate etapele procesului în fața instanței naționale nu era incompatibilă cu articolul 6 paragraful 3, litera c. În cazul în care acuzatul are dreptul la o asistență juridică gratuită, aceasta trebuie să fie concretă și eficientă, și nu teoretică și iluzorie.
Dreptul acuzatului de a beneficia de o asistență juridică gratuită depinde de două circumstanțe. În primul rând, de faptul că acuzatul nu are mijloace pentru a-și permite un avocat. Organele de la Strasbourg au primit puține cereri referitoare la această condiție, dar se pare că nivelul necesar al dovezilor pentru a justifica ajutorul nu este prea înalt. În al doilea rând, faptul că interesele justiției impun acordarea asistenței juridice. Este necesar de a lua în considerare mai multe elemente.
Dispozițiile cu caracter general ale articolului 6 paragraf 3 lit. c din Convenție au necesitat desigur clarificări de ordin principal, dar și detalieri de ordin practic, întregul ansamblu fiind bine conturat în jurisprudența instanței europene.
Primele clarificări, precizări sau detalieri se referă, cum era și firesc, la cele trei modalități de realizare a dreptului la apărare ale acuzatului.
Dreptul acuzatului de a se apăra singur nu trebuie confundat cu „prezența personală” a acestuia în instanță. Așa cum a subliniat instanța europeană, chiar dacă nu este menționat expres în articolul 6 din Convenție, dreptul acestuia de a lua parte personal la dezbaterile procesului său decurge din scopul și din obiectul ansamblului acestui text și anume dreptul la un proces echitabil. Argumentându-se mai detaliat acest punct de vedere se arată că nici nu au cum să fie înțelese și exercitate drepturile prevăzute de articolul 6 paragraful 3 lit. a, d și e, prin care se recunoaște, implicit, dreptul acuzatului de a se apăra singur, fără prezența sa în instanță.
Dreptul acuzatului de a fi asistat de un apărător, la alegerea sa constituie o altă modalitate de realizare a dreptului la apărare prevăzut de articolul 6 paragraf 3 lit. c din Convenție. În această privință nu este de subliniat decât un aspect și anume modul abuziv sau cel puțin neglijent în care învinuiții sau inculpații înțeleg, în unele cazuri, să-și exercite acest drept. Într-adevăr, în practică se întâlnesc, și nu de puține ori, situații când cei acuzați nu se prezintă pur și simplu la dezbateri sau când se folosesc de acest drept numai pentru a tergiversa desfășurarea activității procesuale, uneori chiar cu concursul avocaților aleși de aceștia, cerându-se termene pentru lipsă de apărare și angajarea unui avocat, schimbarea succesivă a avocaților, cu amânări repetate pentru studierea dosarelor, cereri formulate de avocații noi aleși, termene de amânare cu invocarea unor boli a avocaților aleși și multe alte tertipuri de acest fel bine cunoscute de juriștii practicieni și rareori sancționate de instanța de judecată.
Din textul Convenției se poate desprinde faptul că aceasta conține trei drepturi ale acuzatului, de a se apăra singur, de a-și alge un apărător sau de a primi unul din oficiu. Opțiunea între cele trei alternative îi aparține acuzatului, însă, în opinia inițiala a Curții, dreptul său la opțiune poate suporta anumite limitări. Astfel, Curtea a afirmat că nu există o violare a articolului 6 atunci când statul a restrâns dreptul acuzaților la un avocat numai pentru analiza chestiunilor de drept, întrucât aceștia aveau capacitatea de a se apăra singuri cu privire la chestiuni de fapt. Din fericire, urmare a unor critici puternice din partea doctrinei, Curtea a revenit și a precizat că dreptul la asistența juridică nu poate fi limitat doar la anumite aspecte, fiind un drept absolut. În consecință, instanța europeană a cenzurat legislația unor state care condiționau posibilitatea avocatului de a expune argumentele clientului său de prezența inculpatului la proces. Curtea a precizat faptul că statele trebuie să asigure prezența la audieri a părților implicate, așa cum am arătat mai sus, însă a precizat că atunci când acest obiectiv este irealizabil, chiar și din culpa persoanei în cauză, sancționarea sa cu pierderea dreptului la apărare este complet nejustificată.
În fine, atunci când acuzatul nu are mijloacele materiale de a angaja un apărător, statul are obligația să numească un avocat din oficiu, dacă interesele justiției o impun. Chiar dacă Convenția nu prevede expres, din interpretarea logică a textului se poate trage concluzia că acest serviciu este gratuit, acuzatul nefiind ținut să plătească avocatul din oficiu. Textul substituie obligația statului la două condiții: acuzatul să nu aibă mijloace materiale pentru angajarea unui avocat și existența unui apărător să fie impusă de interesele realizării justiție. Dacă ambele condiții sunt reunite, statul trebuie să numească un apărător din oficiu, fără însă a avea obligația de a consulta acuzatul înainte de numire. Cu privire la necesitatea existenței unui apărător, organele jurisdicționale europene lasă la dispoziția statelor o marjă de apreciere foarte largă, admițând cenzura supranațională doar în cazul refuzului nejustificat de desemnare a unui avocat din oficiu.
În principiu, criteriile după care se determină necesitatea unui apărător sunt complexitatea cauzei, gravitatea acuzației, aptitudinea acuzatului de a se apăra singur. Spre exemplu, într-o cauză s-a luat în considerare faptul că fapta care îi era imputată reclamantului era lipsită de importanță sub aspectul sancțiunii de care era pasibil acesta, astfel încât acuzatului nu era obligatoriu să i se numească un avocat din oficiu. Însă într-o altă decizie soluționata de Curte, s-a decis că reclamantului, acuzat de mărturie mincinoasă, trebuia să i se asigure apărator din oficiu și în apel, în condițiile în care problema litigioasă, abordată de procuror în peste 30 de minute – diferență între precongnitions și alte declarații – era prea dificilă pentru o persoană lipsită de orice pregătire juridică. În mod identic, Curtea a considerat că interesele justiției impun numirea unui avocat din oficiu pentru o infracțiune care constă în neplata cu rea-credință a impozitelor, posibil sancționata cu închisoare.
În baza principiului garantării unor drepturi efective și nu iluzorii sau formale, Curtea a impus statelor, în circumstanțe de o gravitate excepțională, fără să uite că raporturile dintre avocat și clientul său sunt raporturi de drept privat, să ia măsurile necesare protejării intereselor justiției, răspunzând astfel pentru erorile sau neglijența gravă a avocatului din oficiu.
Secțiunea 2: Dreptul persoanei acuzate la citarea și audierea martorului, articolul 6, paragraful 3, litera d din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Articolul 6 paragraful 3 lit. d consacră dreptul oricărui acuzat de a interoga martorii acuzării, de a obține convocarea și interogarea martorilor apărării în aceleași condiții ca și cei ai acuzării. Acest text nu este altceva decât o expresie punctuală a conceptului mai larg de egalitate a armelor, urmând ca în analiza conținutului său instanța europeană să îl interpreteze ca atare. De aceea, s-a afirmat că dreptul înscris în textul sus menționat nu este un drept absolut, el neputând să confere inculpatului dreptul de a convoca orice martor, judecătorul național având o marjă larga de apreciere a oportunității și utilității probei, cu condiția ca martorii acuzării să fie convocați cu respectarea acelorași condiții.
Caracterul echitabil al procedurii cu privire la elementele de proba rezidă în fiabilitatea și credibilitatea declarațiilor făcute de martori. Astfel, într-una din deciziile semnificative ale Curtii, natura declarațiilor martorilor acuzării, ce erau rude ale inculpatului, nu permiteau să li se acorde creditul necesar, cu atât mai mult cu cât erau principalele probe de vinovăție. De asemenea, Curtea a denunțat fiabilitatea mărturiei victimei presupusei infracțiuni, care nu poate fi socotită neutră sau a unor mărturii făcute în cadrul altor proceduri, în acest din urma caz neputând fi asigurată în mod judicios contradictorialitatea.
Într-o decizie de principiu în materie, instanța europeană a precizat că colaborarea publicului în lupta contra criminalității organizate și a gruparilor teroriste relevă, fără îndoială, o importanță specială. De aceea, Convenția nu poate să interzică utilizarea în cadrul urmăririi penale a informatorilor oculți, dar utilizarea informațiilor obținute de la aceste persoane pentru a motiva o condamnare ridică o problemă diferită, întrucât, într-o societate democratică, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un rol atât de important, încât nu poate fi sacrificat în baza acestor considerente ale luptei contra infracționalitatii. Concluzia rămâne valabilă și în situația în care martorul se prezintă în instanță, însă are identitatea secretă, chipul acoperit, iar vocea îi este distorsionată prin mijloace electronice. În concluzie, pentru ca utilizarea unor martori anonimi să fie licită, statul trebuie să își organizeze sistemul judiciar astfel încât dacă nu acuzatul, măcar avocatul acestuia și judecătorul să poată pune la îndoială mărturia acestora, care trebuie, în consecința, coroborată cu alte probe pentru a conduce la o condamnare. Potrivit exprimării Curții „o condamnare nu se poate fonda nici exclusiv și nici măcar în proporție determinantă pe o declarație anonimă”.
Principiul general aplicabil în această materie este că acuzatul trebuie să fie autorizat să citeze și să interogheze orice martor, pe care el îl consideră util cauzei și să interogheze orice martor convocat sau citat de procuror.
Această dispoziție nu oferă acuzatului un drept absolut de a convoca martori sau să impună instanțelor naționale să audieze un martor special. Uneori dreptul intern precizează condițiile de acceptare a martorilor și faptul că autoritățile competente pot refuza unei părți citarea unui martor, dacă depozițiile lui în instanță nu sunt pertinente. Petiționarului deci îi revine sarcina de a stabili dacă refuzul de a audia un anumit martor a adus prejudicii cauzei sale. Totuși, în virtutea principiului egalității armelor, procedura de citare și de audiere a martorilor trebuie să fie aceeași pentru acuzație și pentru apărare. Toate elementele probante trebuie să fie în principiu produse în fața acuzatului în timpul ședinței publice, în vederea organizării unei dezbaterii contradictorii. Dar pot apărea probleme în cazul în care acuzația introduce declarații scrise de o persoană ce refuză să se înfățișeze în calitate de martor, fiindu-i frică de represalii din partea acuzatului sau a complicilor lui.
Doar circumstanțele excepționale pot justifica autorizarea acuzării de a se baza pe probe, ce provin de la un martor pe care acuzatul nu are posibilitate să-l interogheze. Determinarea de judecător a unei acuzații penale în baza dosarului instrumentat de procuror, dar în absența ultimului, care deci nu poate răspunde eventualelor contestații ale acuzatului, riscă să atragă o încălcare a acestei dispoziții. Bineințeles că judecătorul nu este capabil să apere tezele procurorului absent, fără să atragă bănuieli asupra propriei sale imparțialități.
Așadar, potrivit articolului 6 paragraful 3 lit. d din Convenția europeană a drepturilor omului, orice acuzat are dreptul „să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării”, iar în conformitate cu articolul 6 paragraful 3 lit. e „să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere”. Acest drept constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiați martori care să-l disculpe, în aceleași condiții în care sunt audiați și interogați martorii acuzării.
Deci, este vorba de două drepturi garantate de articolul 6 din Convenție. Unul în legătură cu citarea și audierea martorilor, celălalt în privința recurgerii la serviciile unui interpret, drepturi și garanții care se includ, și ele, în „ansamblul dreptului la un proces echitabil”.
În ceea ce privește prevederile articolului 6 paragraf 1 și paragraf 3 lit. d din Convenție, Curtea amintește jurisprudența sa constantă în materie și anume că elementele de probă trebuie, în principiu, să fie produse în fața acuzatului în audiență publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Dar acest principiu nu funcționează fără excepții, însă astfel de excepții nu pot fi acceptate decât sub rezerva respectării drepturilor apărării.
Și în acest domeniu li se lasă statelor o marjă de apreciere foarte largă cu privire la pertinența și utilitatea probei, organele de la Strasbourg arogându-și competența de a analiza doar acele situații în care refuzul de a cita un martor al apărării a fost abuziv sau arbitrar, situații care se probează prin obligația de motivare a deciziei de respingere a probei testimoniale. De asemenea, Curtea impune obligația pozitivă a statelor contractante de a asigura audierea publică a unor martori, audiați în faza de urmărire penală, dacă decizia de condamnare se bazează pe informațiile oferite de aceștia. Totuși, dacă martorii esențiali ai acuzării sunt audiați printr-o comisie rogatorie, iar inculpatul a putut să le adreseze astfel întrebări, Curtea a considerat că statul și-a îndeplinit obligațiile impuse prin Convenție ținând cont și de distanța mare între locul desfășurării procesului penal – Spania – și cel al domiciliului martorilor – Suedia.
De asemenea, trebuie menționat faptul că pe de altă parte însă, în ciuda textului Convenției care se referă doar la martori, acest drept a fost interpretat extensiv, precizându-se că articolul 6 paragraful 3 lit. d se aplică și cu privire la audierea și citarea experților și a părții civile. Astfel, noțiunea de „martor” capătă și un înțeles autonom de calificarea existentă în dreptul intern al statelor. Spre exemplu, s-a decis că un polițist care a acționat sub acoperire în cadrul unei rețele de traficanți de droguri și care, din motive evidente, nu a depus mărturie în fața instanței este „martor”, în sensul Convenției, întrucât a furnizat instanței informații în baza cărora aceasta a soluționat litigiul penal.
Secțiunea 3: Dreptul persoanei acuzate de a fi asistată în mod gratuit de un interpret- aricolul 6, paragraful 3, litera e din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Articolul 6 paragraful 3 lit. e recunoaște oricărui acuzat dreptul a fi asistat gratuit de către un interpret dacă nu cunoaște sau nu vorbește limba în care se desfășoară audiența.
Această regulă a fost impusă, în opinia Curții expusă în hotărârea de principiu în materie, de necesitatea a împiedica orice inegalitate între un acuzat care nu cunoaște limba utilizată și un acuzat care o cunoaște, analizându-se astfel între aplicare particulară a articolului 14 raportat la articolul 6 paragraful 1.
Pentru armonizarea legislației naționale cu cerințele normelor de drept internaționale, articolul 8 din Codul de procedură penală prevede că părtilor care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum și dreptul de a pune concluzii în instanță, prin interpret. De asemenea, potrivit articolului 128 din Constituție, procedura judecății se desfășoară în limba română.
Condiția de bază pentru aplicarea acestui text este că cel acuzat să nu cunoască limba procesului sau, chiar dacă o cunoaște pasiv, să nu o vorbească. Aprecierea acestui fapt ramâne în competența instanței naționale, care beneficiază de o anumită marjă de apreciere controlată de organele de jurisdicție instituite de către Convenție. Doctrina s-a exprimat ferm, în lipsa unei jurisprudențe explicite în acest sens, subliniind faptul că ignorarea limbii procedurii trebuie să aparțină celui acuzat, refuzul acordării dreptului la un interpret neputând fi justificat prin aceea ca avocatul acestuia cunoaște și vorbește limba în cauza.
Asistența oferită de către interpret trebuie să fie gratuită, Curtea precizând că textul Convenției nu trebuie interpretat în sensul în care acesta ar impune doar o avansare a cheltuielilor de către stat, ci gratuitatea trebuie să fie totală și independentă de finalitatea procedurii judiciare angajate contra acuzatului. În plus, Curtea a interpretat extensiv noțiunea de „audiență” utilizată în textul Convenției pentru a desemna momentul procesual în care se impune obligativitatea interpretului, afirmând că, pentru a fi realizat scopul articolului 6 trebuie ca celui acuzat să îi fie tradusă nu doar faza orală a procedurii, ci și actele procedurii angajate împotriva sa. Ulterior s-a precizat faptul că nu este necesară traducerea tuturor actelor procedurale întocmite, ci doar a celor necesare pentru ca inculpatul să înțeleagă exact acuzarea care i se aduce și cele necesare pregătirii apărării sale.
Pe de altă parte, însă, s-a precizat că asistența gratuită a interpretului acoperă doar raporturile între acuzat și judecător, iar nu si cele între cel acuzat si aparatorul sau, solutie care ni se pare criticabila, în condițiile în care astfel se poate aduce atingere dreptului efectiv la apărare, lezat în mod evident prin lipsa unor raporturi firești între apărător și clientul său. Totuși, precum în nenumarate alte ocazii, Curtea a ținut să precizeze că dreptul la un interpret trebuie să fie concret și efectiv, astfel încât statul în cauză are nu numai obligația pozitivă de a desemna și a plăti un interpret, ci și obligația de a verifica calitatea traducerii asigurate.
Doctrina s-a exprimat ferm, în lipsa unei jurisprudențe explicite în acest sens, subliniind faptul că ignorarea limbii procedurii trebuie să aparțină celui acuzat, refuzul acordării dreptului la un interpret neputând fi justificat prin aceea că avocatul acestuia cunoaște și vorbește limba în cauză.
Obligația autorităților competente un se limitează doar la o simplă desemnare a unui interpret. Ele sunt obligate, odată ce sunt sesizate într-un caz concret, să exercite ulterior un anumit control al calității interpretării asigurate. Dreptul la un interpret este înțeles ca fiind extins și asupra surzilor care înțeleg limba semnelor.
Aceasta este rațiunea pentru care articolul 6 paragraful 3 lit. e din Convenție prevede că acuzatul care nu înțelege sau nu vorbește limba în care se desfășoară procedura de judecată are dreptul la asistarea gratuită de către un interpret care să-i traducă toate actele procedurii angajate împotriva lui, pentru a putea beneficia de un proces echitabil.
S-a făcut și precizarea că acest gen de asistență privește și situațiile de „incapacitate fizică” (de exemplu surdo-mutismul care este de natură să ducă la imposibilitatea de a se înțelege cu acuzatul).
O altă precizare importantă adusă de instanța europeană în legătură cu dreptul la asistența gratuită a unui interpret se referă la faptul că acest drept privește „nu numai declarațiile orale din ședința de judecată, ci și înscrisurile aflate la dosarul cauzei, inclusiv cele din faza anchetei preparatorii, precum și hotărarile judecătorești pronunțate în cauză”. Însă, pentru a nu se ajunge la exagerări în această privință, Curtea și-a anunțat totuși poziția arătând că textul articolului 6 paragraf 3 lit. e din Convenție nu trebuie să fie interpretat în sensul că ar impune traducerea scrisă a tuturor documentelor sau pieselor oficiale aflate la dosar. Asistența prevăzută de acest text al Convenției trebuie doar să permită acuzatului să știe ce i se reproșează pentru a putea să-și formuleze apărarea, în special prin prezentarea în fața instanței a versiunii sale despre faptele ce-i sunt imputate, iar acest drept trebuie să fie concret și efectiv. Deci, obligația autorităților competente nu se limitează doar la desemnarea unui interpret, ci trebuie și să se asigure un control ulterior al valorii interpretării asigurate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, cu fermitate, în această privință, că textil articolului 6 paragraf 3 lit. e din Convenție are un înțeles clar și precis, el neimplicând nici o condiție, exonerare temporară sau o suspendare a obligației de plată a cheltuielilor de interpretare, ci o exonerare pură și simplă a acestei obligații. De aceea, ar fi nu numai împotriva sensului comun al termenului „în mod gratuit”, ci și împotriva a însăși scopului și obiectului articolului 6 din Convenție, în general, și, în special, a prevederilor articolului 6 paragraful 3 lit. e, dacă dispoziția acestui text s-ar reduce doar la a se considera că garanția impusă de Convenție ar privi doar o „exonerare provizorie” de la plata cheltuielilor cu interpretul, jurisdicțiile interne putând totuși să-l facă pe acuzat să le suporte, ceea ce ar însemna o atingere adusă dreptului la un proces echitabil.
Se face o confuzie regretabilă între asigurarea unui proces echitabil și răspunderea celor vinovați de comiterea unor infracțiuni, indiferent că aceștia vorbesc sau nu limba în care se desfășoară procedurile judiciare. Garanția asigurării unui proces echitabil impune și obligația autorităților de a asigura gratuit asistența unor interpreți, atunci când este cazul, pentru că, până la condamnarea definitivă, acuzații beneficiază de prezumția legală de nevinovăție. Dar odată condamnați definitiv pentru infracțiunile comise, nu mai subzistă nici un motiv pentru ca acești indivizi să mai beneficieze de vreo garanție de acest gen ci, dimpotrivă, trebuie să suporte toate cheltuielile de judecată, inclusiv cele cu interpreții, pentru că altfel, am face o diferențiere între diferitele categorii de cheltuieli judiciare, cu nimic justificată.
Referitor la dreptul la asistență gratuită printr-un interpret atunci când cel acuzat nu înțelege limba folosită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat că această dispoziție se aplică „tuturor actelor de procedură pornite împotriva lui și pe care trebuie să le înțeleagă pentru a beneficia de un proces echitabil. Printre elementele ce impun o interpretare sau o traducere gratuită sunt incluse actul procedural de acuzare, motivele de reținere, arestare și acțiunile din cadrul ședinței de judecată etc.
Premisa elementară a dreptului la apărare constă în capacitatea acuzatului de a înțelege și comunica în limba în care se desfășoară procedura de judecată. În măsura în care acuzatul nu vorbește ori nu înțelege această limbă, el are dreptul la asistarea gratuită din partea unui interpret care să îi traducă toate actele procedurii angajate împotriva sa. Asistența gratuită acordată de inerpret privește atât declarațiile orale făcute în ședința de judecată, cât și incriminările aflate la dosarul cauzei, adică cele privind instrucția preparatorie și acuzarea, fără a putea fi interpretat ca incluzând traducerea tuturor pieselor de la dosar.
Capitolul 4: Concluzii
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în aceasta materie protecția drepturilor garantate de Convenție trebuie să fie efectivă și nu iluzorie. Una dintre normele fundamentale care conferă acestui principiu caracter practic, real, este cea înscrisa în articolul 6 din Convenție, dreptul la un proces echitabil.
Frederic Sudre, citând mai multe hotărâri ale Curții Europene, încearcă să definească esența dreptului consacrat de articolul 6 din Convenție astfel: „Dreptul la un proces echitabil consacra principiul fundamental al preeminenței dreptului într-o societate democratică. Recunoscând dreptului la un proces echitabil un loc „eminent” într-o societate democratică, judecătorul european îl consacră ca unul dintre principiile care constituie structura de bază a ordinii publice europene a drepturilor omului”.
Dreptul european al drepturilor omului tinde spre realizarea celei mai eficiente modalități de protecție a drepturilor omului. Acesta este motivul pentru care se impun a fi respectate o serie de garanții generale și speciale care sunt expres prevăzute în cuprinsul Convenției sau al protocoalelor adiționale, la care se adaugă garanțiile implicite, care se impun progresiv.
Este de notorietate faptul că în ultimii ani, justițiabilii români, determinați uneori și de superficialitatea instanțelor de judecată din țară, își găsesc din ce în ce mai des dreptatea în fața instanțelor internaționale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este, cu siguranță, instanța europeana cel mai frecvent sesizată de către justițiabili, după ce aceștia au epuizat toate căile de atac interne împotriva unei sentințe. Curtea este sesizată cu privire la încălcarea de către instituțiile statului român a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a protocoalelor la aceasta.
Reținând conținutul articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legiuitorul român consacră, la rândul său, anumite principii constituționale, reguli care constituie baza înfăptuirii procesului de justiție într-un stat de drept. Dintre acestea, amintim accesul liber la justiție, libertatea individuală, dreptul la apărare, etc.
Privite prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului și nu numai, prevederile constituționale referitoare la principiile enunțate mai sus devin adevărate corolare juridice, ele fiind considerate de către unii doctrinari „drepturi-garanții” sau „inviolabilități”, după caz. Ținând cont de aceste aspecte, se poate concluziona că legea fundamentală a României, Constituția devine poate cel mai important instrument juridic pentru aplicarea și respectarea prevederilor articolului 6 din Convenție.
Dacă, în ceea ce privește protecția în materie penală, problemele specificate la articolul 6 constituie informații expuse pe larg și în mod clar (de exemplu, obligația de a se asigura notificarea oficială, în cazul comiterii unei infracțiuni penale vinovatului de către autoritatea competentă), conținutul general al garanției conține o multitudine de aspecte care constituie obiectul, adesea principal, al controlului exercitat de Curtea de la Strasbourg.
În acest sens, trebuie să subliniem exigențele referitoare la instanța de judecată care trebuie să aibă caracteristicile necesare care se impun unei instanțe, imparțiale, independente și stabilite de lege, la care justițiabilul trebuie să aibă, în mod real, acces și la procesul însuși, de exemplu, nefiind absolut necesară existența mai multor grade de jurisdicție, fiind semnificativ, în acest sens, faptul că „fiecare din părțile în proces să-și poată susține cauza, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod substanțial, pe tot parcursul procesului, în raport cu partea adversă”. Tot în acest domeniu, trebuie să subliniem faptul că aceeași prezumție de nevinovăție „nu este un principiu în întregime distinct, ci o aplicare deosebită a exigenței echității”. De asemenea, dezbaterea contradictorie în cadrul unui proces public, specificând că „publicitatea procedurilor îi apară pe justițiabili împotriva unei justiții secrete care scapă controlului publicului”, fapt care constituie unul dintre mijloacele ce contribuie la păstrarea încrederii în tribunale.
Fără îndoială, conceptul de termen rezonabil beneficiază de o importanță deosebită fiind considerat de Curte, în raport cu caracterul cauzei, conform principiului judecată amânată, judecată anulată, luând în considerație complexitatea procesului, comportamentul părților și al autorităților publice etc.
Consider că în societățile moderne justiția este o funcție fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esențiale ale puterii suverane.
Această funcție implică existența unor structuri statale (servicii publice) apte să realizeze activitatea jurisdicțională. Un atare serviciu public trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcționale și autonome. Există principii ce se află într-o legătură indisolubilă cu organizarea sistemului judiciar dar care vizează mai degrabă funcționarea acestuia și însăși democratismul și umanismul sistemului procesual, fie el cel civil sau penal.
Ținând cont de aceste aspecte, concluzionez că instanțele de judecată și celelalte instituții ale statului sunt obligate „să facă uz” de mijloacele legale în scopul înfăpturirii procesului de justiție, dar cu respectarea articolului 6 din Convenție. În caz contrar se vor crea în continuare situații juridice care să ducă la sancționarea statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
La acest moment, dreptul la un proces echitabil apare ca dreptul fundamental cel mai frecvent invocat atât în fața instanțelor de judecată române, cât și în plângerile adresate Curții Europene a Drepturilor Omului.
Bibliografie
Mole N., Harby C.- Dreptul la un proces echitabil. Manuale privind drepturile omului nr. 3. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenției europene pentru Drepturile Omului, Republica Moldova, 2003
Bârsan C.- Convenția Europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol.I, editura C.H.Beck, București, 2005
Renucci J.F.- Tratat de drept european al drepturilor omului, editura Hamangiu, 2009
Berger V. – Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ediția a 5-a, editura IRDO
Gentimir A. – Dreptul de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării, Revista Analele Științifice ale Universității „Al.I.Cuza” Iași, Tomul LI, Științe Juridice, 2005
Pătulea V.- Proces echitabil. Jurisprudența comentată a Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român Pentru Drepturile Omului, București, 2007
Institutul de Reforme Penale – Justiția penală și drepturile omului. Cercetare sociologică, Chișinău, 2010
Callaewaert J.- Témoignages anonymes et droits de la défense, RTDH 1990
Callewaert J.- Procés équitable et égalité entre les accusés, RTDH 1991
Cahen N.- Le droit à l'assistance d'un défenseur, RTDH 1991
Chiavario M.- Limites en matière de preuve dans la nouvelle procédure pénale italienne, RSC 1992
Lassalle J-Y.- Les délais de la Convention européenne des droits de l'homme et le droit pénal français, RTDH 1993
Bouloc B.- Présomption d'innocence et droit pénal des affaires, RSC 1995
Sharpe S.- The European Convention: A Suspects' Charter?, CLR 1997
Ashworth A.- Article 6 and the Fairness of Trials, CLR 1999
Șuhan G. – Prezumția de nevinovăție – principiu de bază al procesului penal care garantează libertatea persoanei
Bogdan, D.; Selegean, M. – Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, editura Praxis
Făt Ș. – Prezumția de nevinovăție și dreptul la tăcere
Petraru R. A.- Protecția drepturilor fundamentale ale omului în jurisprudența C.E.D.O.
Trocan L. M.- Garantarea dreptului la apărare în lumina dispozițiilor tratatelor internaționale specializate în materia drepturilor omului și jurisprudenței C.E.D.O.
Marin-Vlădulescu F.; Livescu E. M. – Încălcările aduse dreptului de acces la justiție și dreptului de proprietate prin legea 278/2009 de modificare a legii taxelor judiciare de timbru
Duncă I. I.- Dreptul la un proces echitabil- Teză de doctorat
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Constituția României
Cod procedură penală
Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această Convenție
www.lexum.umontreal.ca
www.umn.edu
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul la Jurisdictia Unui Tribunal Independent 2 (ID: 127535)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.