Dreptul la Identitate. Conflicte Identitare
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”
BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ
ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,
Prof. Univ. Dr. : Mădălina TOMESCU
STUDENT,
Georgiana Elena POPA
BUCUREȘTI,
2016
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ
ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
DREPTUL LA IDENTITATE
CONFLICTELE IDENTITARE
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,
Prof. Univ. Dr. Mădălina TOMESCU
STUDENT,
Georgiana Elena POPA
BUCUREȘTI,
2016
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
1.1. Actualitatea temei lucrării
În a doua jumătate a secolului XX, într-o formulare rămasă celebră, André Malraux, scriitor, fost Ministru al Culturii în țara sa, Franța, a afirmat că ,,Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi!”. Făcând o analiză comparată între această afirmație prognostică și ceea ce a fost consemnat în anii începutului secolului XXI, rezultă că, în mod cert, André Malraux s-a gândit la relația dintre structura eminamente pașnică a oricăreia dintre cele trei religii, monoteistă, creștină, musulmană și budistă, cu toate variantele constitutive și diferențiate în cadrul fiecăreia dintre acestea, precum și la normalitatea relațiilor sociale în cadrul fiecărei țări și între toate țările tuturor continentelor.
Însă, André Malraux nu a putut anticipa numărul și gravitatea evenimentelor a căror declanșare și desfășurare s-au concretizat prin conflicte sociale, rasiale, etnice și religioase, în multe țări și între multe țări. În Franța a fost publicată o carte în care sunt descrise, în succesiunea lor istorică, cele mai semnificative conflicte religioase între catolici și prestatanți între țările creștine.
În afara informațiilor selectate din presă și istoria orală deținută de persoane în vârstă din familie și din alte familii, există consemnate conflicte de mare anvergură negativă care sunt incluse în următoarele lucrări de referință :
,,Chicago sub teroare” în al cărei conținut este descrisă formarea, afirmarea și menținerea în activitatea criminală organizată a marilor familii mafiote din SUA, începând cu instaurarea Marii Crize Economice în perioada 1929-1933, asociată cu instituirea fabricării, vânzării și consumării băuturilor alcoolice ce au constituit cauzele apariției drogurilor.
,,Sedillot R.” în conținutul căreia sunt descrise problemele legate de organizarea exploatării și a valorificării petrolului de către principalele țări exportatoare, reunite sub titulatura de țări exportatoare de petrol. Cel mai important eveniment conflictual îl constituie moartea, în condiții suspecte, a Președintelui Societății Petroliere Italiene ENI care contestase supremația exclusivă a țărilor OPEC, supranumite “Cele 7 surori”, pe piața mondială a petrolului.
Acestor descrieri ale celor trei cauze declanșatoare de conflicte sociale, economice și politice, respectiv alcoolul, drogurile și petrolul, li se adaugă cele religioase, etnice și rasiale, între care, fără o ordine temporală, pot fi localizate astfel : istoria atentatelor teroriste începe cu cel de la Tel-Aviv din anii '60 ai secolului XX, când un comando palestinian după aterizarea avionului venit dintr-o țară asiatică, imediat după ce a intrat în sala de așteptare a aeroportului, a deschis focul cu arme automate ucigând peste 50 de pasageri, iar în anul 1972, la Jocurile Olimpice de la Munchen- R.F.G., un comando palestinian a intrat în Satul Olimpic, a luat ostatici 12 sportivi israelieni pe care i-a ucis înainte de a fi neutralizați de trupele speciale de intervenție.
După același tipar și având ca motivație provocarea de pierderi umane în numele unei îndoctrinări antioccidentale, numeroase comandouri, de regulă sinucigașe, pot fi consemnate:
atentatele de la stațiile de metrou de la Londra și Madrid de comandouri ale grupării teroriste Al Qaeda, motivate politic și religios;
atentatele realizate de comandouri sinucigașe instruite de Al Qaeda au deturnat avioane de linie în SUA, cu care au intrat în Turnurile Gemene de la World Trade Center, în clădirea Pentagonului de la Washington;
atentatul asupra Papei Ioan Paul al II-lea de către un cetățean turc de religie musulmană;
conflictele dintre șiiți și suniți între țările africane Rwanda și Burundi soldate cu aproximativ 1 milion de victime;
războiul civil din Siria declanșat de Statul Islamic, care urmărește crearea Califatului Islamic cauzând numeroase victime din rândul populației civile și migrarea a aproximativ 4 milioane de cetățeni către țările din Europa;
atentatele de la Copenhaga și Paris, ca un “drept la replică” al unor comandouri ISIS provocat de profanarea imaginii Profetului Mahomed în reviste satirice care au acționat în virtutea “dreptului la liberă exprimare”, aplicat fără discernământ, consecințele fiind asasinarea redactorilor găsiți în sediile celor două reviste din Copenhaga și Paris.
Prezentarea acestor conflicte care au fost cauzate, în general, de diferențe culturale și de intoleranța extremistă a unor cetățeni educați, pregătiți și îndoctrinați pentru lupta împotriva dușmanilor din afara țării lor, prin atacuri sinucigașe sau ale comandourilor special instruite, motivația acestora fiind distrugerea celor ce nu acceptă principiile, normele și legile care le guvernează conștiința și existența.
Scopul acestei prezentări a conflictelor unidirecționale ale unor grupuri etnice și religioase, deși se manifestă aleatoriu în continuitatea lor, îl constituie intenția de a considera că toate acestea sunt utilizate ca argumente în favoarea unei relații directe între cele prezentate și actualitatea temei lucrării, având în vedere faptul că și în țara noastră au existat diferite evenimente conflictuale, determinate de diferențe interetnice și confesionale, stare de fapt care a impus crearea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Determinate de aceleași considerente care au impus crearea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, conflictele directe și indirecte erau “găzduite” de mijloacele de comunicare, ziare, reviste, cărți, posturi de radio și tv. Din punct de vedere istoric, începând cu anul 1990, cele mai importante evenimente politice, economice, sociale, educaționale, culturale sau științifice au constituit subiecte popularizate în opinia publică prin formatul specific al fiecărui mijloc de comunicare.
În condițiile în care pentru membrii CNA deviațiile față de utilizarea corectă a “dreptului la liberă exprimare”, multe și degradante sunt vehiculate în ziare, reviste și cărți. În acest sens, degradantă pentru autor și absolut înjositoare pentru cititor este o lucrare “nebăgată în seamă” de membrii CNA, în condițiile în care în conținutul acesteia sunt abordate și dezvoltate în formă versificată, insulte abominabile la persoană, jigniri privind fizionomia, postura, funcția și activitatea unui număr foarte mare de personalități din administrația prezidențială, Parlament, Guvern și alte instituții ale statului, toate acestea fiind consemnate în cele 203 pagini ale fiecăruia dintre 10.000 de exemplare ale tirajului tipărit.
În afara celor prezentate, printr-o retrospectivă istorică a principalelor conflicte de natură diferită, pot fi consemnate cele cu cel mai mare impact social-politic, rămase proiectate în memoria individuală și cea a suporturilor tipografice și audio-vizuale din țară și, din păcate, din întreaga lume :
conflictele interetnice de la Târgu Mureș și Sfântul Gheorghe, de la începutul anilor '90 ai secolului XX, cu agresiuni deosebit de violente soldate cu oameni răniți, mutilați și uciși;
seria mineriadelor, cu consecințe grave umane, materiale și de imagine a nivelului educațional al unui număr mare de cetățeni aderenți ai unor ideologii, strategii și politici proprii unor grupuri sau partide politice.
În concluzie, această prezentare selectivă a unor conflicte determinate de motivații politice, economice, sociale, etnice și religioase, proprii fiecăruia dintre partidele politice, instituțiilor culturale, științifice și educaționale, se încadrează argumentativ și motivațional în ceea ce reprezintă actulitatea temei lucrării cu privire la delimitările structurale și aplicative pentru conceptele “dreptul la identitate” și “conflictele identitare”.
1.2. Importanța teoretică a temei lucrării
Studiile universitare pentru atestarea viitoarei profesiuni sunt motivate vocațional și realizate instituțional în cadrul unui complex proces de predare-învățare ale cărui componente sunt:
pregătirea și personalitatea profesională a cadrelor didactice ale fiecărei catedre din organigrama fiecărei facultăți;
structura algoritmică optimizată a programei de studii specifică fiecărei discipline didactice;
condițiile de desfășurare și mijloacele didactice utilizate pentru organizarea desfășurării și evaluarea eficienței realizate în procesul de predare-învățare;
valoarea coeficientului de inteligență, a motivației vocaționale, a capacității de implicare participativă în însușirea, sistematizarea, prezentarea descriptivă și evaluativă a cunoștințelor acumulate la cursurile, seminarile, lucrările de control, colocviile și examenele incluse în desfășurarea procesului de predare-învățare specific fiecărei discipline didactice inclusă în programa de studii de-a lungul anilor de studii universitare;
nivelul de dezvoltare a capacității mnezice și ale operațiilor gândirii fudamental implicate în receptarea, înțelegerea, sistematizarea, stocarea selectivă concordanța operațională a informațiilor comunicate în procesul de predare, reproducerea selectiv tematică a acestora, ca o concretizare evaluativă a procesului de învățare, atestându-se astfel relația de tip feed-back și feed-before între cele două componente ale procesului didactic.
Se va verifica astfel o axiomă fundamentală conform căreia: “De la practică la teorie și de la aceasta înapoi la practică, se realizează adevăratul drum al cunoașterii”. Se evidențiază în acest fel faptul că tema lucrării urmărește să pună în evidență rezultatele unei cercetări pentru documentarea teoretică prin asocierea informațiilor didactice cu cele bibliografice și cu cele selectate adaptiv din dialogurile tematice realizate cu persoane din diferite domenii de activitate profesională, inclusiv cel juridic.
În fond, nivelul de însușire a fundamentelor teoretice specifice ale fiecărei discipline didactice din programa de studii a Facultății de Științe Juridice și Administrative, disciplina Administrație Publică, se obiectivează prin efectul reprezentat de elaborarea, susținerea și evaluarea lucrării de licență, ca rezultat al îndrumării didactice și științifice oferite de Dna. Prof.Univ.Dr. Mădălina Tomescu, putând, la finalizarea acreditată a studiilor universitare, să aproximăm prognostic viitorul statut profesional ce-l vom realiza în practica nemijlocită specifică activității profesionale.
1.3. Importanța practică a temei lucrării
Prin structura și conținutul său, sistemul de învățământ urmărește să realizeze:
formarea prin informarea specifică cunoașterii didactice a statutului psiho-socio-profesională al fiecărui membru al societății, care se realizează prin valorificarea aptitudinilor și disponibilităților proprii fiecărui individ în concordanță cu nivelul de cunoștințe dobândit, în cadrul unui anumit domeniu de activitate și prin implicarea fiecărui individ într-o activitate specifică în concordanță cu pregătirea și aspirațiile sale, benefică și utilă societății;
formarea prin informarea specifică cunoașterii didactice și științifice a viitorilor cercetători și oameni de știință, realizată prin valorificarea potențialului și nivelului cunoștințelor dobândite ale celor ce se selecționează și sunt selecționați în acest sens în sferele de vârf ale diferitelor domenii de activitate.
Tema lucrării are o importanță practică pusă în evidență prin faptul că stabilirea temei, elaborarea planului lucrării, realizarea cercetării documentare pentru selectarea, sistematizarea tematică, stocarea și utilizarea informațiilor concordante conținutului fiecărui capitol al lucrării, elaborarea preliminară a lucrării, corectarea, completarea și redactarea finală a lucrării sub coordonarea și controlul conducătoarei științifice a lucrării dna. Prof.Univ.Dr. Mădălina TOMESCU, elaborarea finală și susținerea acesteia în fața Comisiei de examinare și evaluare la finalizarea examenului de licență, au în fapt o multiplă verificare și evaluare.
1.4. Motivația alegerii temei lucrării
Respectând dictonul latin “ascultă și o altă opinie”, adăugăm o formulare, pe cea aparținând acad. Coteanu I., Seche L. și Seche M. în conformitate cu care motivația reprezintă totalitatea motivelor sau mobilurilor, conștiente sau nu, care determină pe cineva să efectueze o anumită acțiune sau să tindă spre anumite scopuri.
În conformitate cu structura semantică a conceptului “motivație”, justificarea alegerii temei lucrării are o argumentare generală, care constă în faptul că este o cerință obligatorie și determinată în structura examenului de verificare și evaluare care finalizează anii de studii universitare și o argumentare particulară, determinată de faptul că între mai multe variante posibile, alegerea temei fiind obligatorie, atunci aceasta a fost facută preferențial.
În opinia lui Popescu Neveanu P. motivația se constituie a fi un demers cu semnificație morală prin intermediul căruia o persoană se raportează la motivele proprii sau ale celorlalți.
Aspectul preferențial al alegerii temei lucrării îl reprezintă faptul că în științele juridice aplicate, indiferent de speța oricăreia dintre componentele acestora, subiectul oricărei acțiuni juridice, civile sau penale, îl constituie o dispută, un conflict, o confruntare între două sau mai multe țări.
Având în vedere complexitatea de abordare a fiecărui concept din titlul lucrării, am considerat că proiectarea, documentarea, sistematizarea informațiilor și elaborarea fiecărui capitol al lucrării, se constituie ca un cadru particular pentru elaborarea lucrării în ansamblul său și un altul, general, având în vedere potențialul realizării extrapolării adaptive a abilităților și obișnuințelor dobândite atât în parcurgerea programelor de studiu ale disciplinelor didactice, cât și în elaborarea lucrării de licență, aspecte ce vor putea valorifica în proiectarea, documentarea, organizarea desfășurării și finalizarea oricărei activități specifice inclusă în profilul activității profesionale viitoare.
CAPITOLUL II DELIMITĂRI SEMANTICE ALE PRINCIPALELOR CONCEPTE ALE TEMEI LUCRĂRII
2.1. Conceptul de identitate
În orice domeniu de activitate există o serie de concepte a căror semnificație, respectiv structura lor semantică, este pusă în evidență prin detalierea elementelor care le definesc conținutul, înțelesul și utilizarea în mod corespunzător în elaborarea unei expuneri, formulări sau concretizări ideatice.
În acest sens, pentru a stabili conținutul structural al oricărui concept, utilizarea unui dicționar corespunzător devine atât necesară în general, cât și obligatorie în legătură cu enunțarea definiției explicative, în sens particular, respectiv respectarea normelor de utilizare a conceptului, ținând seama că orice discurs, verbal sau scris, se supune “dreptului proprietății intelectuale”.
În anul 1964, într-unul din cele patru volume ale celui mai complex dicționar în limba română, conceptul de identitate este pus în evidență astfel :
calitatea unui obiect de a fi unul și același;
identitatea este de două feluri :
abstractă, atunci când se reține identitatea obiectului în el însuși, dar se face abstracție de diferență, de deosebire;
concretă, atunci când se reține și diferența, ca inclusă în identitate;
identitatea abstractă este redată de legea identității cu o logică formală;
identitatea concretă este redată de legea identității concrete din logica dialectică.
În anul 1978 Popescu-Neveanu P. abordând identitatea din punct de vedere psihologic o definește ca fiind dimensiunea centrală a concepției despre sine a individului, reprezentând poziția sa generalizată în societate, derivând din apartenența sa la grupuri și categorii sociale, din statutele și rolurile sale, din “armosările sale sociale”. A avea o identitate implică, în afară de faptul că știu cine sunt, și faptul că ceilalți mă cunosc ca aceeași persoană, identitatea reprezentând produsul și condiția conștiinței de sine care, la rândul ei, se dezvoltă în unitate cu conștiința de lume.
În anul 1992 Mitrofan N., Zdrenghea V. și Butoi T. asociază identitatea individului cu conceptul de personalitate pe care îl abordează utilizând detalierea conceptului de personalitate în psihologia judiciară, componentelor personalității, trăsăturilor personalității precum și tipurilor de personalitate.
În anul 1994 Loghin O., Toader T., abordând structura conceptului “identitate”, o asociază cu ceea ce din punct de vedere juridic se constituie a fi “falsul privind identitatea” care este pus în evidență prin noțiune și definiție, obiectul juridic special, obiectul material, subiectul, latura obiectivă, latura subiectivă, consumarea și sancțiunea.
În 1978 Marcu F. si Maneca C. definesc identitatea ca fiind însușirea a ceea ce este identic, asemănare, similitudine perfectă, datele prin care se identifică o persoană și o egalitate valabilă pentru orice valori ale mărimilor variabile care intervin în ea.
În 1995 Stancu E. consideră că identitatea reprezintă însușirea unei persoane, obiect sau fenomen, de a-și menține individualitatea în timp și spațiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte și le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenței lor, prin identic vedem un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect, inclusiv la obiecte de gândire.
În 1996 Coteanu I., Seche L. și Seche M. enunță următoarele componente ale identității:
faptul de a fi identic cu sine însuși;
principiul identității este fundamental în gândire;
formele logice să păstreze unul și același sens;
asemănare, similitudine perfectă;
ansamblul de date prin care se identifică o persoană.
Acestor concepte academice li se poate adăuga o cugetare care face parte din înțelepciunea populară, cel mai adesea cunoscute sub denumirea de proverbe, între cele culese de Muntean G. se află și proverbul “Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”, care prin simplitatea enunțării conține o generalizare a multor aspecte care stabilesc atât profilul identitar al unuia, cât și a celuilalt individ din această asociere comparată, relevantă pentru ceea ce este și reprezintă identitatea unei persoane.
În condițiile în care, din punct de vedere lingvistic, între om și individ există o sinonimie unanim acceptată, putem considera Declarația Universală a Drepturilor Omului ca o exhaustivă conceptualizare ceea ce reprezintă identitatea fizică și juridică, individuală și colectivă, în sens exemplificativ fiind următoarele articole din totalul celor 30 ale Declarației :
Articolul 1: “Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității”.
Articolul 3: “Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”.
Articolul 6: “Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică”. “Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin Constituție sau prin lege”.
Articolul 11: “Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale”.
Articolul 13: “Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat”. “Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa și de a reveni în țara sa”.
Articolul 18: “Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință, de religie, acest fapt include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în public cât și în privat, prin învățătură sau practici religioase”.
Articolul 19: “Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării, acest drept include libertatea de a avea opinii, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace”.
Articolul 22: “Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitate socială, ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale”.
Articolul 25: “Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau, în celelalte cazuri, de pierdere a mijloacelor de subzistență, în urma unor împrejurări independente de voința sa”. “Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite, copiii, fie că sunt născuți în cadrul căsătoriei sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială”.
Articolul 26: “Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit, cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul elementar trebuie să fie obligatoriu. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie accesibil tuturor, pe bază de merit. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru Menținerea Păcii.
Articolul 30: ,,Nici o dispoziție a prezentei declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a săvârși vreun îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta Declarație”.
Ca un corolar al tuturor acestor considerațiuni privind conceptul de identitate, poate fi considerat un aforism al lui Norbert Wiener care consideră că “Trebuie sa fim fericiți, că am existat într-un anumit moment al timpului, într-un univers căruia îi suntem total indiferenți!”
2.2. Conceptul dreptului la identitate
În Constituția României dreptul la identitate este circumscris următoarelor alocuțiuni explicative:
Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea libertății lor etnice, culturale, lingvistice și religioase;
Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.
Interpretarea acestor condiționări ale dreptului la identitate este realizată prin relația de adevăr și de fals între premise, judecăți și concluzii fundamentate pe logica formală aristoteliană:
Fig. 2.1.: Corelațiile între premise, judecăți și concluzii conform lui Aristotel
Precizările formulate de Constituția României cu privire la dreptul la identitate acordat minorităților naționale reprezintă confirmarea egalității în drepturi și obligații între toți cetățenii țării indiferent de naționalitate, etnie, religie, convingeri politice și apartenență culturală, rezultând concluzia prin care se pune în evidență faptul că “dreptul la identitate” este garantat tuturor cetățenilor țării, știind că aceștia sunt diferențiați prin:
ponderile stabilite statistic;
rezultatele la investigațiile demografice din care rezultă, în principal, numărul naționalităților și al cetățenilor care fac parte din fiecare dintre acestea și numărul cultelor religioase și al cetățenilor în cadrul fiecăruia dintre acestea.
Fără o relație explicită între numele și prenumele unui individ și “dreptul la identitate”, Beleiu Gh. stabilește această relație conform raționamentului din logica formală, respectiv faptul că identitatea este stabilită prin nume, iar numele stabilește, de drept și de fapt, identitatea fiecărui individ.
Conceptul de identitate:
etimologic, identitatea provine din latinescul “idem”, respectiv “identitas” care presupune asemănare și continuitate;
în limbajul comun, prin identitate se înțelege “similar cu același” sau “aparținând la, sau de”;
identitatea fiecărui individ reprezintă un fenomen specific care presupune conștiința de sine, respectiv recunoașterea sau apariția sinelui ca obiect;
cea mai importantă caracteristică a identității ca fenomen general este faptul că are două dimensiuni, asemănarea respectiv deosebirea;
conceptul de identitate stabilește simultan două posibilități de comparare între persoane sau lucruri, în ce fel sunt similare cu celelalte și cu ce se deosebesc de acestea;
identitatea se constituie ca o prezentare mentală a unui individ despre cine este el.
Acestor evidențieri semantice li se pot adăuga explicit și exemplificativ unele considerațiuni lexicale formulate de Tomescu M. despre conceptul dreptului la libertate cum ar fi :
individul ca ființă umană are drepturi și obligații;
individul devine cetățean când conștientizează că aceste drepturi implică și anumite obligații și responsabilități pe care trebuie să le respecte și să și le asume;
în orice acțiune socială individul iși manifestă identitatea personală definită ca ansamblul competențelor care fac să fie unic și să realizeze într-o manieră specifică obligațiile sale;
dacă drepturile naturale sunt aceleași pentru toți indivizii ca ființe umane, obligațiile sunt reprezentate de așteptările societății la fiecare individ;
identitatea are o structură de natură biologică rezultată din apartenența individului la speța umană, o structură de natură psihologică datorată zestrei ereditare care poartă amprenta familiei de origine și o structură social-culturală pusă în evidență prin elementele care conferă o specificitate poporului sau etniei din care face parte individul;
conceptul de identitate depinde de ideea de memorie și vers;
identitatea este susținută de reamintirea modului în care ne-am raportat în trecut la alte persoane, la societate sau valori;
dacă oamenii nu ar fi diferiți nu ar putea comunica, nu s-ar putea îmbogăți reciproc;
fiecare persoană și fiecare grup reprezintă o individualitate;
identitatea individuală sau de grup presupune o anumită constanță;
egalitatea în drepturi nu înseamnă egalizarea acestora prin tratarea diferențiată în funcție de individualitate.
Astfel, între individ, grup și societate se stabilește o relație de așteptări reciproce în care drepturile și obligațiile sunt pârghii prin care fiecare se manifestă, individul ca ființă umană cu drepturi, societatea prin instituțiile sale ca organism care veghează la respectarea lor, la protecția individului, la sancționarea celor ce se fac vinovați de nerespectarea drepturilor dar și a obligațiilor.
2.3. Alte considerații conceptuale cu privire la identitate și dreptul la identitate
Domiciliul. Formă exterioară de exprimare a identității
Alături de nume, starea civilă și codul numeric personal, domiciliul individualizează în spațiu o persoană fizică, o localizează precis, pentru că există un interes al persoanei fizice dar și al statului cu privire la individualizarea în spațiu, la nivelul unui imobil cu destinația de locuință. Alături de numele de familie și de prenume, care contribuie la individualizarea persoanei fizice în societate și în familie, domiciliul servește la identificarea în spațiu a acesteia, adică într-un loc precis determinat unde se presupune a fi permanent prezentă.
Și în dreptul românesc, locuința constituie criteriul esențial în determinarea domiciliului unei persoane fizice. Nu orice locuință este, însă, considerată a fi domiciliul unei persoane fizice. Într-adevăr, casa în care locuiește o persoană poate fi considerată domiciliul acesteia, după cum s-ar putea ca o asemenea locuință să servească numai ca reședință acelei persoane sau chiar să nu fie nici măcar reședință.
Definiția are incontestabilele ei avantaje. Totuși îi lipsește un element esențial, și anume acela al prezenței, în ochii legiuitorului, persoanei la locul fixat ca domiciliu. Astfel, combinând cele două definiții, în formularea profesorului Nicolae Titulescu descoperim o definiție pe cât de simplă pe atât de potrivită, și anume „domiciliul este locul unde persoana este presupusă a fi în prezentă în ochii legii”.
Literatura de specialitate definește domiciliul pe baza dispozițiilor legale. În acest sens, art. 87 NCC (Domiciliul), stipulează: „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că are locuința principală.
Constatăm un sens larg conferit de NCC noțiunii de domiciliu. Cuvântul „acolo” a înlocuit formula „la adresa” aflată în vechiul art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, definiția formulată în art. 87 NCC fiind preluată, de la 1 octombrie 2011, și de art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, republicată [„Domiciliul persoanei fizice (…) este acolo unde aceasta declară că are locuința principală”], potrivit modificărilor aduse de Legea nr. 71/2011; noua definiție a domiciliului formulată de art. 87 NCC apare mai bogată în semnificații, acolo putând indica un apartament, o garsonieră, o locuință (casă, imobil) ridicată cu respectarea normelor legale în vigoare sau nu, o construcție improvizată pe care persoana declară că o folosește statornic, un adăpost [art. 73 lit. b) din H.G. nr. 1375/2006 vizează ipoteza eliberării unei cărți de identitate provizorii (C.I.P.) pentru persoanele lipsite de adăpost; noua definiție poate genera dificultăți în materia evidenței persoanelor, în sensul că actele de identitate se eliberează, în principal, dacă se face dovada adresei de domiciliu sau reședință cu acte încheiate în condiții de validitate prevăzute de legislația română în vigoare, privind titlul locativ, o persoană putându-și stabili domiciliul exclusiv într-un imobil (lato sensu) situat în intravilanul (perimetrul construibil) localităților.
În art. 86 NCC se prevede că „(1) Cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege. (2) Dacă legea nu prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe”.
Cu privire la felurile domiciliului, distingem trei feluri de domicilii:
– domiciliul de drept comun (numit și „voluntar” sau „ordinar”);
– domiciliul legal;
– domiciliul convențional (numit și „ales”), care însă nu reprezintă un veritabil domiciliu.
Codul civil actual introduce o noțiune nouă: „Prezumția de domiciliu”. Astfel, atunci când domiciliul nu este cunoscut, reședința va fi socotită domiciliu [art. 90 alin. (1)].
În lipsă de reședință, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul unde ea se găsește [art. 90 alin. (2)].
Noile buletine fără domiciliu, între siguranța personală și haos – studiu de caz după Adrian-Relu Tănase
În cursul lunii aprilie 2016, în masss-mediaa apărut o știre, intens mediatizată, referitoare la un proiect legislativ menit să îmbunătățească și eficientizeze activitatea de evidență a persoanelor și să aducă o protecție sporită drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, prin eliminarea domiciliului din conținutul tipărit al noilor acte de identitate, mai mici, conform noului format care se va adopta.
Potrivit inițiatorilor proiectului, ”O problemă stringentă o reprezintă opțiunea emiterii cărții de identitate, conferind posibilitatea cetățeanului care solicită noul document de a alege o carte de identitate care să nu conțină CIP-ul de memorie, respectând convingerea religioasă a fiecărui român care nu dorește să posede un astfel de document care sa aibă incorporat un astfel de CIP. O altă chestiune este dată de includerea în cadrul documentului a datelor privind asigurările sociale, dar am adus în atenția oficialului Guvernului rugămintea de a studia eliminarea adresei de domiciliu din motive de siguranță personală. În ultimii ani, au existat foarte multe cazuri de cetățeni români victime ale rețelelor de trafic uman sau tinere amenințate, sechestrate, persoane ale căror documente de identitate au fost confiscate de către capii rețelelor de crimă organizată, ceea ce oferă infractorilor deținerea datelor cu privire la domiciliul părinților, a familiei, ușurând astfel acestora punerea în aplicare a planului de amenințare, șantaj și constrângere a acestora, terorizând și distrugând sute de mii de familii.
De asemenea, inclusiv cetățenii români din străinătate, tot în sensul protecției datelor personale în privința domiciliului, sunt reticenți în a fi expuse cât mai multe informații personale, iar ca argument în plus în beneficiul cetățenilor, eliminarea adresei din document servește tocmai pentru a evita preschimbarea acestuia ori de câte ori când un cetățean își modifică adresa de domiciliu, ceea ce înseamnă noi așteptări și bani cheltuiți inutil”.
Din proiect se desprind, prin raportare la actuala formă a OUG 97/2005 R1, câteva noutăți, respectiv:
1) eliminarea microcipurilor din noile acte de identitate pentru respectarea libertății de conștiință și a convingerilor religioase ale persoanelor;
2) includerea, în forma tipărită a noilor acte de identitate, a datelor privind asigurările sociale de sănătate;
3) eliminarea adresei de domiciliu din motive de siguranță personală.
Cu privire la primul aspect, de lege lata, prin modificările aduse OUG nr. 97/2005 R1 de prevederile OUG nr. 82/2012, cu modificările și completările Legii nr. 235/2013, la momentul emiterii noilor acte de identitate biometrice, moment care a fost întârziat foarte mult de la 1 ianuarie 2003 până în prezent, vor exista două tipuri de cărți biometrice, ambele având microcip, respectiv:
a) cartea biometrică cu toate datele incluse în microcip, inclusiv imaginea facială și imaginea impresiunilor papilare a două degete;
În noua carte biometrică vor mai exista și alte date în microcip, precum și datele din cardul național de sănătate.
b) cartea de identitate biometrică fără imaginea impresiunilor a două degete, care se va obține la cererea cetățeanului.
Din comunicatul de presă al inițiatorului proiectului de lege, rezultă că noile acte de identitate se vor schimba, în trei mari planuri: nu vor mai avea microcip, deci nici facilitățile prevăzute în prezent de lege referitoare la semnătura electronică, acces la sisteme informatice ale MAI, datele din cardul național de asigurări de sănătate, nu vor mai avea adresa de domiciliu și vor fi de format mai mic, asemănătoare unui card bancar.
Proiectul nu are mari șanse de a fi adoptat, în opinia mea, pentru că ar schimba, fundamental, filosofia emiterii noilor acte de identitate construită în 14 ani de la adoptarea primului act normativ de interes pe acest subiect, O.G. nr. 69/2002.
Noile acte de identitate biometrice au fost propuse cetățenilor români din intenția declarată de a preveni falsurile actelor de identitate și pentru a le conferi acestora exercitarea, în condiții sporite de securitate, a mai multor facilități, precum utilizarea semnăturii electronice sau utilizarea noilor CEI pe post de card național de asigurări de sănătate. Adoptarea proiectului elimină, practic, toate facilitățile adoptate deja, dar nepuse încă în practică, din motive insuficient clarificate, pretinzând apărarea libertății de conștiință a cetățenilor români, care nu vor mai trăi cu grija ori temerea microcipării tuturor cetățenilor patriei, odată cu emiterea noilor acte de identitate biometrice.
Includerea datelor privind asigurările sociale în noile acte de identitate propuse de inițiatorul proiectului este o condiție necesară, dar nu și suficientă care să facă dovada calității de asigurat și mai ales, în lipsa microcipului cu datele din cardul de asigurări de sănătate, medicii nu vor putea opera informatic serviciile medicale care se înscriu actualmente în noul card de asigurări sociale de sănătate. În aceste condiții, practic, e o iluzie ca cineva să creadă că trecerea, pe formatul noilor acte de identitate propuse, a unui număr care să ateste calitatea de asigurat, ar fi suficientă pentru ca cetățenii să beneficieze de toate drepturile care derivă din această calitate, mai ales după introducerea sistemului național informatic referitor la noile carduri naționale de sănătate în lipsa cărora nu se mai poate beneficia azi de servicii medicale în România, cu excepția cazurilor urgente.
Așa cum e formulat, proiectul nu ține cont de prevederile codului civil care ar trebui modificate și puse în acord cu acest proiect, dar ar mai trebui, pentru sistematizarea întregii legislații speciale, identificate articolele de lege din toate actele normative de interes care prevăd, printre documentele necesare obținerii unui anumit drept, copia actului de identitate, la care ar mai trebui inclusă și o adeverință oficială emisă de SPCLEP de la locul ultimului domiciliu cunoscut (în lipsa domiciliului înscris în actele de identitate, ușor, ușor, unii cetățeni vor uita și adresa exactă de domiciliu…) fără de care va fi cu neputință să se poată valorifica drepturile recunoscute de lege în diferitele planuri în care acestea se exercită.
Personal, apreciez că propunerea nu poate trece, în forma adoptată de inițiator, și nu ar fi primul caz în care proiecte care să vizeze sistemul de evidență a persoanelor și starea civilă ar fi respinse, în urma avizului negativ dat de MAI. Ea nu poate trece, pentru că e nefundamentată, lipsită de substanță, nerealistă, ar aduce mult mai multe efecte negative decât beneficii cetățenilor, ca să cităm din marele profesor Ion Deleanu, această propunere „mai mult încurcă decât descurcă”.
Principial, susținem modificarea cadrului legal actual, adoptat deja prin OUG nr. 82/2002 și Legea nr. 235/2013, referitor la emiterea noilor acte biometrice de identitate, dar în alte puncte sensibile, cum ar fi cele referitoare la identificarea de soluții tehnice cu privire la tipărirea în mai multe centre zonale a noilor acte de identitate, menținerea valabilității actuale (cu termen nelimitat) a cărților de identitate model nou, emise după împlinirea vârstei de 55 de ani, schimbarea algoritmului de calcul al valabilității noilor acte de identitate (care să expire la un termen calculat în funcție de data eliberării, nu ca în prezent, când toate C.I. expiră la data nașterii persoanelor) pretinderea tuturor documentelor necesare indiferent dacă au intervenit sau nu modificări cu privire la datele de stare civilă ale persoanelor, menținerea valabilității actualelor carduri naționale de sănătate și după emiterea noilor cărți de identitate și altele.
Apreciem că nu se pot formula propuneri de lege ferenda care să privească sistemul de evidență a persoanelor și starea civilă fără o bună cunoaștere, din interior, a domeniului, consultarea literaturii de specialitate în materie, precum și a celor mai buni specialiști, în scopul unei analize pertinente, elaborate, a modificărilor propuse și a efectelor pozitive dar și negative, pe termen mediu și lung, pe care respectivele modificări le pot genera.
2.4. Raporturi dintre autorități și etnii minoritare în cazuri de conflicte legate de dreptul la identitate
Harghita: când polițistul se adapteazã cerințelor comunitãții
Ion Moldovan este un etnic român nãscut în județul Mureș. Soarta, dar mai ales rigorile meseriei de polițist au fãcut ca de vreo douãzeci de ani sã lucreze în Secuime. Acum are gradul de agent șef și funcția de șef de post în comuna Corund (Korond) din județul Harghita. Corundul este o localitate cu un renume special în România și chiar prin vecini.
Vestitã în tot Ținutul Sãrii, denumit așa pentru cã în zonã sunt numeroase izvoare termale cu apã sãratã, așezarea a devenit celebrã pentru arta oamenilor de aici de a lucra lutul și lemnul. Vasele și obiectele artizanale din lut, dar și produsele din lemn sau iascã sunt comercializate de cei din Corund în multe locuri, dar îndeosebi în România și Ungaria. Comuna este una destul de mare, având circa 6500 de locuitori dintre care marea majoritate sunt maghiari. La ultimul recensãmânt s-au declarat români doar 10 persoane, iar romi – 290.
Ion Moldovan spune cã în realitate ar fi vorba de vreo 1650 de romi, dar cea mai mare parte au preferat sã se declare maghiari. Șeful de post crede cã, spre deosebire de majoritatea localitãților din sudul României și chiar a multora din Transilvania, Corundul se diferențiazã nu doar prin iscusință ci și prin hãrnicia oamenilor. „Aici e altã culturã, alt respect fațã de lege, inclusiv din partea romilor. Acestea sunt lucruri care s-au moștenit. Nu numai romii, ci și maghiarii și românii au alte probleme și preocupãri fațã de cele ale oamenilor din alte pãrți. Aici încã se observã influența Imperiului Austro-Ungar, îndeosebi în educația pe care o primesc oamenii: respect fațã de muncã și fațã de autoritate, fie cã aceasta e reprezentatã de primar, de polițist sau chiar de conductorul de tren”, considerã Ion Moldovan.
Opinia sa este cã în Corund majoritatea locuitorilor s-au adaptat, vrând-nevrând, cerințelor locului. „Comunitatea îi formeazã și îi influențeazã într-un fel sau altul. Aici toți sunt buni lucrãtori sau comercianți. Nu avem decât 12 familii care sunt mai sãrace și care nu câștigã tot atât de bine ca majoritatea, dar nu sunt deloc probleme legate de infracționalitate”, spune agentul șef Moldovan. Etnicii romi sunt împãrțiți în douã grupuri distincte. Cel mai bine reliefat este cel al gaborilor cu pãlãrie, care în totalitate – 290 de persoane – s-au declarat romi la ultimul recensãmânt.
Restul sunt așa-numiții romi de casã, „care nu mai știu vorbi țigãnește” și care și-au asumat identitatea etnicã de maghiar. Și apartenența lor religioasã este diferitã, gaborii sunt în totalitate adventiști sau baptiști, ceilalți catolici. Gaborii continuã sã fie tradiționaliști, au portul lor specific și țin încã la vechile obiceiuri, printre care și cel de a se cãsãtori doar între ei, adesea de la vârste foarte mici.
Pânã la urmã, singurul lucru care e comun celor douã grupuri este munca: gaborii sunt îndeosebi buni tinichigii, renumiți în zonã, romii de vatrã se ocupã mai ales cu comerțul. „În comunã avem înregistrate circa 150 de asociații familiale, dar mulți oameni de aici, indiferent cã sunt maghiari sau romi, și-au fãcut firme mixte.
Poliția și comunitãțile multiculturale din România în Ungaria își duc mãrfurile pânã la Lacul Balaton și chiar mai departe”, spune Ion Moldovan. „Romii vând în Ungaria și aduc banii aici, unde își fac niște case… nu cu turnuri, turnulețe sau alte chestii din astea, ci moderne, încadrate în arhitectura localã. Pe de altã parte, toți țin foarte mult sã-și dea copiii la școalã în Ungaria ca sã învețe cât mai multe limbi strãine”. Cum toatã lumea în Corund știe sã vorbeascã maghiara, nici agentul șef Moldovan nu face excepție. „Nu aveam cum sã nu învãț, atâta vreme cât doar așa pot sã comunic cât mai direct cu oamenii locului”.
I se pare totodatã normal ca și copilul sãu sã fi fãcut școala în comunã, tot în maghiarã, și dacã ar fi fost un liceu mai bun în Corund nu l-ar fi trimis la oraș, unde acum învațã în românã. Pe de altã parte, Ion Moldovan este mândru cã în localitatea sa nu existã probleme majore legate de infracționalitate. Asta pentru cã, spun autoritãțile locale, primãria s-a preocupat de integrarea romilor, prin crearea de locuri de muncã, iar dacã ar avea bani ar face chiar mai mult. „Ceea ce se mai întâmplã pornește doar de la bãuturã. Din fericire, în acest sens – cel puțin în cazul romilor – religia începe sã joace un rol pozitiv. Gaborii țin foarte mult la credința lor și de aceea sunt oameni foarte cumpãtați”, spune Moldovan. Tot el adaugã: „Și romii de vatrã sunt în general credincioși. Mulți se duc la preotul catolic și se jurã cã un an întreg nu vor pune strop de bãuturã în gurã sau cã vor bea cel mult o bere pe zi. Și se țin de jurãmânt”.
În condițiile în care romii din Corund nu sunt organizați în vreun fel, colaborarea lor cu poliția se face exclusiv la nivel personal. Existã la primãrie un consilier pe problemele romilor, dar marea majoritate preferã sã vinã direct la autoritãțile locale sã-și spunã pãsurile sau sã cearã ajutor, „fãrã implicarea unor așa-numiți avocați”.
În județul Harghita existã doar circa 4000-5000 de romi (dintr-un total al populației de 400 de mii), cei mai mulți în Corund. Cei de aici, cum am arãtat mai sus, constituie o excepție întru totul pozitivã. Asta nu înseamnã cã în Harghita ar fi mari probleme legate de romi, dar lucruri neplãcute se mai întâmplã. „La noi în județ se mai întâmplã mici furturi, altercații, chestii din acestea. Așa s-a întâmplat recent și la Mugeni, în iulie 2002, când locuitorii maghiari de acolo au încercat sã alunge un grup restrâns de romi care nu respectau deloc legea”, spune comisarul-șef Grigore Sabãu, din cadrul compartimentului de Ordine Publicã al Inspectoratului Județean de Poliție. „Numai cã am aplanat urgent situația de crizã: jandarmeria a luat imediat mãsuri pentru a evita eventuale incidente iar ulterior toate lucrurile au intrat în normal, prin medierea prefecturii, a factorilor locali, dar și a asociațiilor romilor din Harghita și a organizației Romani Criss de la București. Am reușit în final ca printr-o mediere între populația majoritarã și romi, pãrțile sã accepte ca acești 4-5 romi certați cu legea, împreunã cu familiile lor, sã locuiascã undeva în apropiere de Mugeni. La scurt timp, Prefectura și organizația de caritate Sf. Nicolae din Gheorgheni au acordat sprijin romilor, în sensul cã le-a construit case și le-a dat alimente și haine. Eu zic cã printr-o colaborare excelentã s-a reușit ca un potențial conflict sã nu degenereze”, încheie comisarul-șef.
Cei mai mulți dintre reprezentanții poliției considerã cã principalul pericol pentru declanșarea unor eventuale conflicte între grupurile etnice din Harghita este reprezentat de nivelul scãzut de trai, de lipsa locurilor de muncã și a locuințelor.
În cazul unor romi ar fi totuși vorba și de unii factori specifici. „Marele pãcat este cã nu prea înțeleg cã trebuie sã munceascã sau sã umble la școalã și sã învețe. Se mulțumesc cu patru sau cel mult opt clase. Aici nu e vorba atât de rea credințã, ci de faptul cã asta a fost realitatea pânã acum”, spune comisarul Ștefan Șandor, din cadrul Compartimentului de prevenire a infracționalitãții din cadrul I.P.J. Harghita. „În ultimii ani, foarte mulți romi au fost dați afarã în urma restructurãrilor și a închiderii fabricilor din județ, dar acest lucru nu s-a întâmplat pentru cã ar fi romi, ci pentru cã adesea nu aveau suficiente studii”.
Starea infracționalã la nivelul județului, cu etnici romi implicați, este una în general la un nivel rezonabil, mult mai bunã decât cea înregistratã la începutul anilor ‘90. Conform datelor oficiale, în primele nouã luni ale anului 2002 s-au efectuat 868 de razii în urma cãrora au fost identificați 426 de romi care nu și-au putut justifica prezența; 115 romi au fost gãsiți practicând comerț neautorizat; numãrul infracțiunilor este într-o ușoarã creștere fațã de perioada similarã din 2001, predominând tâlhãriile și înșelãciunile.
Evaluãrile poliției identificã patru cauze pentru accentuarea fenomenului infracțional în rândul etniei romilor: mijloacele precare de trai ale numeroși romi; lipsa de ocupație profesionalã; marginalizarea și atitudinea de respingere manifestate de cãtre populația majoritarã și în final consumul exagerat de bãuturã. „Acest lucru reprezintã un fel de trãsãturã a locului. Ține și de tradiție dar și de faptul cã aici se înregistreazã cele mai scãzute temperaturi din țarã”, spune comisarul Șandor, care crede cã astfel se explicã de ce mai mulți ani la rând Harghita a deținut primul loc pe țarã la numãrul de crime, raportat la suta de mii de locuitori.
Dar sã revenim la chestiunile legate de colaborarea poliție-romi. Anual este semnat un protocol de colaborare cu o organizație condusã de Ioni Geza, acesta presupunând întâlniri și discuții cu membrii diferitelor comunitãți, informãri legate de prezentarea legislației sau de prelucrarea unor cazuri concrete de infracțiuni. Au fost identificați totodatã mai mulți lideri informali din rândul romilor care au fost pregãtiți special pentru rolul de mediatori. Existența mediatorilor nu este vãzutã întotdeauna ca soluția optimã nici mãcar de cãtre polițiști. „E nevoie de așa ceva doar atunci când nu existã o colaborare între factorii locali și etnicii romi. Formula mi se pare destul de limitatã atâta timp cât noi trebuie sã atragem spre colaborare întreaga comunitate, deoarece numai în acest fel ne putem da seama care sunt adevãratele probleme ale oamenilor. Toți membrii comunitãții trebuie sã învețe ce înseamnã sã fii cetãțean, cu toate drepturile și obligațiile aferente”, spune comisarul-șef Grigore Sabãu.
Tocmai în încercarea de a se apropia mai mult de comunitate, Poliția din Harghita a demarat din primii ani ai deceniului nouã un amplu program de angajãri directe, prin concurs. Obiectivele programului erau legate atât de încercarea de suplinire a numeroșilor polițiști (majoritatea veniți din Moldova) care au preferat sã se întoarcã la casele lor imediat dupã 1990, cât mai ales sã se gãseascã persoane din rândurile comunitãților locale dispuși sã lucreze în poliție.
Acum, deși aproape jumãtate din cei care lucreazã în secțiile de poliție din Harghita au fost angajați în urma acestui program, nu s-a reușit deloc totuși atragerea vreunui etnic rom și doar a câtorva de origine maghiarã. Cu toate acestea, poliția afirmã cã nu existã post de poliție unde cel puțin 1-2 persoane sã nu cunoascã limba locuitorilor din zonã, în acest caz cea maghiarã. Comisarul Ștefan Șandor încearcã sã ofere o explicație: „Cu câți am stat de vorbã au spus cã ezitã sã facã acest pas deoarece încã vãd poliția ca pe un organ represiv. Etnicii maghiari sunt acum reținuți și așteaptã sã vadã dacã se mai schimbã lucrurile. Pe de altã parte, în rândul etnicilor romi este mai greu sã gãsești persoane care sã corespundã cerințelor, datoritã gradului mai scãzut de școlarizare”.
Nu în cele din urmã, realitatea este cã meseria de polițist nu este una foarte atrãgãtoare pentru o viitoare carierã, și asta pentru cã rãmâne prost plãtitã, iar familiei polițistului nu i se asigurã automat locuințã sau locuri de muncã pentru membrii acesteia. Așa cã, dupã cum spunea șeful de post din Corund, aici și acum mai sunt douã posturi libere pentru polițiști, „dar care dintre localnici ar fi dispus sã se angajeze ținând cont de cât poate câștiga fãcând comerț”.
CAPITOLUL III CONDIȚII DELIMITATIVE ALE CONCEPTULUI DE IDENTITATE
3.1. Diferențe între identitate și identificare
Selectarea unui număr semnificativ de opinii explicit concentrate asupra conceptului de identitate, prezentat în Capitolul II și enunțate de autori recomandați de nivelul pregătirii didactice și științifice în domeniul juridic și nu numai, a permis evidențierea structurii semantice a conceptului de identitate care se referă la caracteristicile unui individ ce reprezintă o unitate existențială în complexitatea caracterului logic celor peste 7 miliarde de cetățeni ai lumii înregistrați prin investigații statistice ale Organizației Națiunilor Unite.
Pentru a putea stabili diferențele între ceea ce reprezintă identitatea și ceea ce reprezintă identificarea, în mod necesar vom prezenta opiniile cu privire la această temă a unor autori reprezentativi în domeniul lor de activitate, după cum urmează:
În anul 2001, Beleiu Gh. definește conceptul de identificare a persoanei fizice astfel:
prin “identificarea persoanei fizice” înțelegem individualizarea omului în raporturile juridice civile;
individualizarea omului nu se realizează numai în raporturile de drept civil, ci și în toate celelalte raporturi juridice în care el apare ca titular de drepturi și obligații;
identificarea persoanei fizice este o instituție complexă, fiind o necesitate generală pentru că individualizarea omului se realizează în raporturile juridice la care participă, adică în toate ramurile de drept, și permanentă întrucât omul, de la naștere și până la moarte participă încontinuu la cele mai diferite raporturi civile și nu numai;
necesitatea identificării persoanei fizice este de ordin general, obștesc, în sensul că societatea însăși are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat în multiple raporturi juridice la care participă;
identificarea este și de ordin personal sau individual pentru că fiecare om, în calitatea sa de participant la diversitatea raporturilor de drept, este direct interesat să se poată individualiza în aceste raporturi;
mijloacele de identificare a persoanei fizice, numite și atribute de identificare, sunt numele, domiciliul și starea civilă;
sub aspectul naturii lor juridice, atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi personale nepatrimoniale.
În anul 2006 Cerghit I. introduce între metodele de învățământ, în categoria metodelor interactive bazate pe dialog, metoda Phillips-66, care asociază grupe de lucru, teme de discuții, cu un conducător pentru fiecare grupă, pentru ca prin analizele făcute să se găsească posibilitățile de rezolvare a cazului. Această modalitate didactică de gasire a unor rezolvări optime ale unor probleme, prin transfer analogic, poate deveni adaptată operațional pentru rezolvarea unor probleme juridice specifice identificării în dreptul civil, dar și pentru rezolvarea unor probleme de identificare în dreptul penal. De asemenea, în aceeași categorie se include și “metoda asaltului de idei”, în terminologia originală “brain-storming”, dar și una dintre metodele de explorare intuitivă a realității, respectiv “metoda studiului de caz” care se utilizează atât ca sursă de cunoaștere în scopul realizării unor sarcini de descoperire, cât și ca modalitate practică de realizare a unor sarcini de aplicare, confirmare, întărire sau de încurajare.
În anul 1996 Coteanu I., Seche L. și Seche M. delimitează structura identificării prin acțiunea de a constata, de a stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru, respectiv de a constata că mai multe acțiuni, obiecte sau ființe diferite sunt identice.
În anul 1992 Mitrofan N., Zdrenghea V. și Butoi T. consideră că, sintetizând considerațiile asupra particularităților procesului de conversiune, îl putem defini ca fiind operațiunea de transformare a informațiilor, cu respectarea normelor procesual penale, în mijloace de probă necesară realizării uneia sau mai multor funcții ale conversiunii, identificate de autori, stabilirea existenței sau inexistenței infracțiunii sau a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.
În anul 1978 Popescu-Neveanu P. consideră identificarea a fi o operațiune logică de recunoaștere a unui conținut general într-un fapt particular sau de stabilire a unor coincidențe de structură. În teoria modernă a percepției, identificarea definește a treia fază a procesului, echivalentă cu recunoașterea și comportând mecanismele acesteia, iar în teoria persoanei, identificarea este o acțiune psihică, interpersonală, de transpunere afectivă a unui subiect în situația celuilalt, confundarea de aspirații și trăiri.
În anul 1995 Stancu E., abordând problematica identificării în concordanță cu specificitatea domeniului infracțional-criminalist, detaliază utilizarea gândirii deductive pentru a realiza identificarea locului unde a fost comisă infracțiunea, stabilirea momentului comiterii infracțiunii, determinarea modului în care a fost săvârșită, identificarea victimei, identificarea făptuitorului, identificarea instrumentelor sau mijloacelor care au servit la comiterea infracțiunii precum și stabilirea mobilului sau scopului infracțiunii.
În anul 2006 Ștefan M., apreciind, din punct de vedere didactic, conținutul identificării, consideră aceasta ca fiind o operație logică de recunoaștere, adică de stabilire a identității unui obiect, a unei persoane sau a unui fenomen, care este bazată pe indicii obiective sau pe evocarea unei reprezentări mentale, termenul fiind folosit în sens general.
Sistematizarea analitică și analiza comparată a componentelor definitorii ale identității și ale identificării, relevă o serie de diferențe între acestea prin faptul că identitatea reprezintă o evidențiere lexicală a ceea ce reprezintă fiecare individ în raport cu sine și în raport cu ceilalți iar identificarea reprezintă un ansamblu de acțiuni orientate către un scop pentru a cărui îndeplinire se folosesc metode și mijloace prin care se decelează notele generale și specifice care pun în evidență structura particulară a subiectului identificabil în sens proiectiv și identificat, în sens rezolutiv.
Așadar, putem confirma faptul că identitatea reprezintă un ansamblu de elemente particulare care stabilesc caracteristica fundamentală a fiecărui individ în raport cu ceilalți, în condițiile în care atât acesta cât și cei la care se raportează, sunt unici, ceea ce confirmă explicit raportul dintre unicitate și diversitate.
3.2. Atributele identității și identificării
În psihologie, identificarea reprezintă un mecanism inconștient prin care un individ iși modelează comportamentul pentru a semăna cu alte persoane, iar în sociologie identificarea este un proces de numire, de plasare a noastră, în categorii sociale, putând fi identificate și obiecte, fenomene, procese sau oameni făcând nominalizările cuvenite.
Faptul că fiecare individ are o identitate, înseamnă că face un act de discriminare pentru a se distinge de ceilalți, ținând seama de faptul că identitatea este o sumă de calități unice, putând realiza identificarea cu grupuri cu care individul percepe că are atribute și valori comune. Formarea identității care îl atașează pe un individ de grupuri particulare necesită identificarea celuilalt, a non-grupului.
Identificările pot fi individuale, când individul se identifică, sau colectivă, când grupul se identifică. Identificările individuale pot fi interpersonale, cu diferite persoane, cum ar fi mama sau un prieten, cu grupuri sau organizații sociale, politice, civice, religioase, artistice, sportive sau de rol prin însușirea și practicarea cerințelor formale și informale de comportament specific unei persoane care ocupă o anumită poziție în spațiul social.
În încadrarea socială, inițială și ulterioară, indivizii sunt identificați de ei înșiși și de ceilalți, astfel încât se vor distinge de ceilalți. La sfârșitul socializării inițiale individul se definește, sau este definit, fie în cadrul grupului său cultural, prin comunitatea originală, prin trăsături fizice sau lingvistice, fie prin grupul său cultural prin statutul său social.
Pornind de la aceste forme de identificare pentru celălalt, indivizii construiesc și dezvoltă identități pentru sine care pot fi sau nu în armonie cu cele precedente.
Identificarea de sine a unui individ îl face predictibil, având ca efect faptul că ceilalți îi pot anticipa comportamentul, ceilalți știind la ce să se aștepte de la acesta. Ca urmare, ceilalți se vor comporta în consecință devenind predictibili la rândul lor pentru individ, iar acesta își va putea imagina poziția celorlalți față de el, identificarea celorlalți permițându-i individului să-și imagineze că știe la ce să se aștepte de la aceștia, identificarea celorlalți putându-se face prin atribuire în situația în care nu avem informații certe și suficiente despre cel ce se află în această situație. Elementele de identitate care se constituie ca atribute de identificare sunt memoria, conștiința și percepția.
Memoria
Investigațiile în psihologia memoriei au început încă de la sfârșitul secolului XIX, constând din memorarea unor silabe fără semnificație, pe care subiectul le citea rapid și le repeta rapid, până când cel în cauză reușea să le reproducă fără greșeală. Experimentatorul a pus în evidență existența unei relații lineare între volumul informațiilor înregistrate și timpul engramării acestora, el găsind procedee de optimizare a memoriei prin distribuirea temporară a repetărilor.
De asemenea, totalitatea informațiilor ce ajung din mediul ambiant în scoarța cerebrală și sunt stocate specific pentru fiecare dintre analizatori, evidențiază următoarele valori procentuale ale informațiilor obținute:
Fig. 3.1.: Căi de obținere și stocare a informației
În conformitate cu aceste ponderi specific discriminative, generalizările lingvistice se concretizează prin asocierea conceptului “memorie” cu un aspect specific din relația nemijlocită a fiecărui individ cu mediul înconjurător, respectiv memoria vizuală, memoria auditivă, memoria motorică,memoria olfactivă și memoria gustativă.
Aceste discriminări procentuale între contribuția fiecărui analizator la totalul informațiilor în zonele cerebrale specifice fiecăruia dintre aceștia, evidențiază, indirect, relația determinativă dintre potențialul natural al memoriei și unele profesiuni, cu sens favorizant sau limitativ, printre care cele din domeniul juridic, actoricesc, muzical, cel al științelor exacte sau din domeniul zborurilor terestre și cosmice.
Conștiința
Conștiința este considerată ca “modalitate procesuală superioară a sistemului psihic uman, elaborată prin activitate socială și culturală, mijlocită prin limbă, bazată pe un model comunicațional intern și intern-extern, constând din reflectare, autoorganizare prin efecte emergente și autoreglaj la nivelul necesităților subiective cu necesitatea obiectivă, esențială”.
Caracteristicile conștiinței sunt: verticalitatea (trecerea succesivă de la un nivel la altul), facultativitatea (înțeleasă ca disponibilitatea de câmp, necesitatea perpetuă de schimbare a perspectivei), legitatea (exprimarea riguroasă coerentă și antientropică a sistemului cognitiv în ordinea implicațiilor necesare, bazate pe o anumită structură operațională) și particularitățile psihice funcționale și de conținut (funcția de reflectare cognitivă, anticipativă sau predictivă, proiectivă și finalistă sau de articulare spre scop).
Fiecare individ are două feluri de conștiință, una personală reprezentată de stările și fenomenele care îl privesc exclusiv pe acesta și una colectivă care cuprinde caracteristicile comune ale societății în care individul trăiește.
Percepția
Percepția este considerată ca un “proces psihic complex-senzorial și cu un conținut obiectual realizând reflectarea directă și unitară a ansamblului însușirilor și structurii obiectelor și fenomenelor, în forma imaginilor primare sau a percepțiilor. Se distinge de senzații prin sintetism și complexitate a imaginilor, rezultate dintr-o recepție și semnalizare plurimodală. Ca proces primar, se distinge de reprezentări și de gândire, considerate ca procese secundare prin faptul prezenței stimulilor în câmpul senzorial”.
Percepția reprezintă o reflectare subiectivă și o imaginare conformă cu aceasta în conștiința individului, a faptelor, obiectelor și fenomenelor din realitatea obiectivă care acționează direct asupra organelor de simț, reprezintă un nivel superior de prelucrare și integrare a informațiilor despre lumea externă și despre propriul nostru “eu”.
Specificitatea percepției constă în realizarea unei imagini unitare, sintetice, în care obiectele și fenomenele care acționează direct asupra analizatorilor sunt reflectate ca totalități integrale în individualitatea lor specifică. De asemenea, integrează informațiile senzoriale și se raportează la obiecte și fenomene, în ansamblul lor, are un conținut bogat deoarece reflectă însușirile principale dar și pe cele de detaliu, fiind o reflectare activă, relaționată cu contextul de referință.
3.3.Identitatea personală și identitatea celorlalți
Într-o comunicare la o conferință internațională cu tema conflictelor interetnice între dreptul la identitate și dreptul la pace, Tomescu M. enunță criterii și considerații specificând următoarele aspecte argumentative:
Statul acționează ca o forță exterioară într-o relație necesară cu societatea civilă, care vizează procese și dezvoltări interioare, iar societatea civilă, ca un seismograf sensibil, este chemată să dezvăluie din interior ce se cuvine a fi corectat în raporturile juridice statale și să stimuleze elementele pozitive. Dintr-o asemenea perspectivă, pornind și de la faptul că omul nu poate trăi în afara societății, dreptul persoanei la identitate și respectarea tuturor drepturilor și obligațiilor colaterale devine o chestiune extrem de importantă;
Fiecare individ ca ființă socială are drepturi și obligații, el devenind cetățean când conștientizează că aceste drepturi implică și anumite responsabilități și obligații pe care trebuie să le respecte și să și le asume;
În acțiunea socială fiecare individ își manifestă identitatea personală, definită ca ansamblul competențelor care îl fac să fie unic și să realizeze într-o manieră specifică obligațiile sale;
Dacă drepturile naturale sunt aceleași pentru toți indivizii ca ființe umane, obligațiile reprezintă așteptările societății de la fiecare individ. Felul în care sunt respectate și îndeplinite, care depinde și de alte caracteristici strict personale, îi conferă individului un anumit statut care îl diferențiază de ceilalți;
Între individ, grup și societate se stabilește o relație de așteptări reciproce în care fiecare se manifestă individual, individul ca ființă umană cu drepturi, societatea prin instituțiile sale, ca organism care veghează la respectarea lor, la protecția individului, la sancționarea celor ce se fac vinovați de nerespectarea drepturilor dar și a obligațiilor.
3.3.1 Stereotipul
Cercetările legate de formarea și interacțiunea grupurilor constituite evidențiază faptul că funcționarea unui grup, în general, implică și o evaluare preferențială, favorabilă grupului propriu prin diferențele reale sau imaginare, dintre grupul propriu și celelalte grupuri.
Practic, evaluarea părtinitoare a diferențelor duce la o relație de reciprocitate negativă. Preferențialitatea sau favoritismul față de membrii grupului propriu implică o raportare negativă în relația cu cei care nu fac parte din grupul de referință.
În virtutea acestor considerații, stereotipiile etnice sunt și ele categorii ale percepției sociale, deoarece oferă o cunoaștere a trăsăturilor, manifestărilor de bază, în care un individ poate fi inclus într-un anumit grup etnic și în același timp sunt credințele despre caracteristicile și reacțiile predictibile ale indivizilor incluși în categoria etnică respectivă.
3.3.2 Prejudecata
Din punct de vedere psihologic, prejudecata reprezintă “o judecată apriorică cu caracter de opinie personală sau de grup insuficient, verificată prin experiență și insuficient întemeiată logic și care, susținută afectiv, echivalându-se cu o credință, introduce un coeficient de determinare și folosire în cunoaștere, exprimând o superstiție sau un fapt de cunoaștere primitivă, lipsit de valabilitate și depășit, specific oricărei judecăți vechi care este destinată reviziei și depășirii.
Prejudecata are o valoare negativă, determinată de o analiză greșită a unei situații sau eveniment, care conduce inevitabil la concluzii greșite, cele mai cunoscute prejudecăți care vizează atât identitatea individuală cât și pe cea colectivă, pot fi considerate următoarele:
lunga perioadă istorică în care dreptul femeilor la vot a fost interzis;
considerarea ca rasă inferioară a populației de culoare din SUA, aceasta a avut o lungă perioadă istorică cu statut de sclavie, deși din punct de vedere economic contribuția oamenilor de culoare a fost considerabilă la valoarea produsului intern brut;
ideologia nazistă care consideră rasa ariană ca fiind superioară cetățenilor țărilor slave;
considerarea nivelului de dezvoltare al femeilor ca inferior, cu consecințe negative asupra rolului și ascensiunii femeilor în ierarhiile profesionale;
considerarea țiganilor, în mod constant, ca potențiali infractori, lipsiți de capacitatea de integrare socială, cauzată de neacceptarea pregătirii școlare și a celei pentru activități profesionale pe baza unei instruiri specializate.
Toate aceste realități degradante, consemnate istoric în toate țările lumii, în diferite forme de manifestare, acționează cu constanță și continuitate și în actualitatea pe care o parcurgem.
3.3.3 Segregarea
Concept definit din punct de vedere psihologic de Popescu-Neveanu P. ca fiind:
diferențierea netă, tranșantă, disociativă, în baza unui criteriu;
separare și grupare aparte cu aplicarea unor tratamente diferite;
concept folosit în psihologia percepției, desemnând detașarea obiectului de fond, structurarea obiectului de câmp și fixarea însușirilor preferențiale;
analiza intelectuală și abstracțiunea procedează prin segregație.
O tristă celebritate a dobândit termenul de segregație în legătură cu teoriile și practicile religioase reacționare ce procedează la segregare după criterii antiumane și iraționale, privilegiind pe unii și persecutând pe alțții. Ca exemplificare, printre cele mai cunoscute segregări sunt următoarele:
segregarea religioasă între catolici și protestanți în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, a cărei durată istorică este măsurată în secole;
segregarea economică între “munca fizică și munca intelectuală”;
segregarea etnică între cetățenii români de naționalitate română, maghiară și romă, estompată până în anul 1989 și cu agresivități periodice după anul 1990;
segregarea economică între angajatori și angajați din domeniul privat și cel de stat;
segregarea între profesiuni și funcții, respectiv între cei ce au venituri exclusiv din prestarea profesiunii pentru care au parcurs anii de studii universitare și cei ale căror venituri sunt considerabil mai mari, nu pentru pregătirea lor profesională ci pentru funcțiile pe care le au.
În domeniul învățământului preuniversitar și universitar, profesiunea se realizează numai în condițiile în care sunt îndeplinite cerințele privind ocuparea postului vacant prin concurs, promovarea examenelor pentru gradele didactice și științifice precum și stabilirea drepturilor și obligațiilor profesionale prin fișa postului și fișa obiectivelor profesionale anuale, sistemul de evaluare a activității profesionale care se sintetizează prin calificativul anual acordat, sub limita minimă stabilită impunându-se sancțiuni introduse în statutul cadrelor didactice.
În domeniul funcțiilor publice, de la Președintele țării, membrii Parlamentului, membrilor Guvernului, ai instituțiilor statului cu atribuții specifice, membrii Academiei Române, până la structura primăriilor, consiliilor județene, orășenești și comunale, cetățenii țării nu sunt informați și în consecință nu au cunoștințe cu privire la factorii, criteriile și condițiile care determină prezența acestora “în locurile lor de muncă”, care sunt criteriile de evaluare a eficienței activității ocupanților funcțiilor pentru care nu au o pregătire universitară de specialitate și nici care sunt sancțiunile care se aplică în cazul în care nivelul de îndeplinire a obiectivelor incluse în fișa postului fiecăruia nu este situat la un nivel optim.
În concluzie, au fost prezentate suficiente exemplificări care scot în evidență numeroase întrebări care, deocamdată, nu au răspunsuri, fapt ce confirmă că nu există un sistem echitabil și unitar pentru o corespondență constantă între ceea ce constituie definirea conceptului de “socialism”și segregarea economico-socială evidentă și existentă în societatea actuală.
Mai mult decât atât, segregarea, ca și celelalte, este un atac grav la personalitatea și identitatea umană, atac ce a constituit subiectul numeroaselor cercetări în drept și a numeroase legi și tratate menite să apere aceste drepturi ale omului.
La nivel juridic, identitatea personală este cea semnificativă întrucât fiecare individ este răspunzător în fața legii pentru propriile lui fapte. Identitatea colectivă funcționează numai în cazul mobilizărilor de mase, mobilizări ce pot propune și modifica legi, schimba guverne, regimuri legislative etc.
Din punct de vedere juridic, individul este cel care poate deveni subiectul legii, iar identitatea lui este cea care îl ajută să devină, totodată, și destinatarul acesteia.
CAPITOLUL IV DREPTUL LA IDENTITATE
4.1. Delimitări interpretativ-aplicative
Prin natura existenței fiecărui individ, conform unui proverb “părinții nu ți-i alegi, dar prietenii da”, identitatea fiecăruia este conferită din “exterior”, pentru a deveni conștientizată și înțeleasă în consecință, este dată de dezvoltarea psiho-fizică, în familie, în școală și în relațiile cu diferite instituții sociale și culturale.
O problemă care constituie o preocupare ce poate fi încadrată într-un context de analiză juridică, este constituită din diferite constatări și judecăți. De exemplu, în diferite intervenții în mijloacele de comunicare, de la Președintele țării și până la cei ce apar la tv sau în programele radio, de multe ori aceștia se adresează cu apelativele “dragi români”, “românii trebuie să…” sau “românul este…”.
Aceste generalizări, prin pluralul sau singularul substantivului ce definește o singură naționalitate, sunt, totuși, neconstituționale deoarece Constituția României în art.4 alin.2 enunță fără drept de interpretare faptul că “România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, indiferent de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de naționalitate, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”.
În felul acesta, adresarea cu pluralul sau singularul cuvântului care nominalizează una din “multele naționalități conlocuitoare” vizează numai “cetățenii români” de “naționalitate română”.
Prin logica analizei interpretative, adresarea cu nominalizările menționate care vizează numai cetățenii români de naționalitate română, exclud orice cetățean român de naționalitate armeană, turcă, maghiară, rusă, ucraineană, tătară, cehă, poloneză, bulgară sau italiană, care, ca cetățeni români, beneficiază de aceleași drepturi și obligații sociale, economice și educaționale ca toți cetățenii de naționalitate română.
Este oarecum surprinzător faptul că de la membrii Academiei Române ai catedrelor de limba și literatura română din universitățile de stat și cele private, ai Consiliului Național al Audiovizualului, ai Comisiei Naționale pentru Combaterea Discriminării și până la Comisiile pentru artă, cultură și știință ale Parlamentului României, nimeni nu intervine în sens corectiv, în condițiile în care Nichita Stănescu a spus cu convingere că “Patria mea este limba română!”.
Această prezentare se constituie ca o încadrare în semantica conceptului dreptului la identitate, în același timp scoțând în evidență faptul că utilizarea corectă a structurii limbii române în expunerea publică, scrisă sau vorbită a discursului tematic, sau dialogurilor, de cele mai multe ori în “spectacole vorbite” de la diferite posturi tv, se utilizează cuvinte și expresii ce nu au concordanță cu conținutul ideatic al temei în discuție.
4.2. Categorii conexe ale dreptului la identitate
În Constituția României sunt enunțate cu valoare axiomatică, detaliile cu privire la egalitatea în drepturi care rezultă din următoarele formulări:
cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii, fără discriminări;
nimeni nu este mai presus de lege;
funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate în condițiile legii, de persoane care au cetățenia română și domiciliul în țară; statul român garantează egalitatea de șansă între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități;
în condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc legi organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale.
Aceste enunțuri cu conținut juridic, se încadrează în ceea ce reprezintă drepturile omului, în general, care prin extensiunile elaborate de Voinea M. și Buzan C. sunt asociate și diferențiate multitudinea de drepturi ale omului, însoțite de considerațiuni explicite.
De pildă, dintotdeauna viața socială a fost scena confruntării unor interese opuse, în care puterea, reprezentată printr-un grup numericește mai mic decât restul populației, a marcat o distincție între cei înzestrați nu și recunoscuți să execute și ceilalți.
Adesea, drepturile elitei au fost transformate în privilegii reprezentând surse de discriminare și conflict. Diferențele umane recunoscute și în marile sisteme filosofice au fost motivate pentru a justifica sclavia, războiul, dominația. Este dificil de urmărit problematica drepturilor omului în abstract, neluând în considerare faptele care au generat respectarea sau nerespectarea drepturilor omului.
Mișcările sociale, revolte, răscoale, revoluții sau războaie au fost purtate în numele cuceririi unor drepturi care, încălcând alte drepturi, încercau restabilire sau instaurare a unei noi ordini sociale.
Astăzi asistăm, poate mai mult decât în alte epoci, la o abordare a acestei problematici pe două planuri paralele. În primul rând, prin abordări teoretice, lupte de idei, legislații naționale și internaționale, colocvii și seminarii internaționale, care au ca scop dezbateri și reflecții asupra acestei problematici în care se caută puncte comune, asemănările și universalitatea lor și se încearcă fixarea unor repere legislative sub forma unor acorduri, convenții, pacte semnate de țări în diverse forme de asociere, cu caracter de obligativitate sau nu. În al doilea rând, manifestarea unor încălcări ale drepturilor omului în viața socială prin fapte, fenomene, procese ce se manifestă la nivel individual, de grup sau al maselor pentru recâștigarea lor.
Voinea M. si Buzan C. propun o sistematizare a unor categorii în care sunt grupate diferite drepturi ale omului, respectiv drepturile la viață și educație în care se includ drepturile copilului, drepturile personalului didactic din care fac parte recompensa materială, recunoașterea profesională, odihna, protecția, la care se adaugă drepturile diferențiate specifice ființei umane, dreptul la viață, dreptul la un trai decent, dreptul la muncă și odihnă, precum și dreptul la respect, înțelegere și toleranță.
Aceiași autori formulează și considerațiuni cu privire la aspecte definitorii pentru ceea ce reprezintă drepturile omului din punct de vedere istoric dupa cum urmează:
drepturi care, în afara ființei umane, aparțin:
statelor;
instituțiilor;
copiilor;
minorităților;
drepturi după criteriul domeniului care le definește și în care se manifestă:
economice;
sociale;
juridice;
drepturi după felul în care au apărut și se manifestă:
scrise;
nescrise;
drepturi după criteriul titularilor sau subiecților:
individuale;
colective;
drepturi după criteriul conținuturilor:
restrictive;
ale unor libertăți;
pentru creanțe;
drepturi după criteriul procedurii de punere în aplicare:
justițiabile;
pentru programe;
drepturi dupa criteriul de referință:
subiective care se definesc prin subiect, titular de drept,individual, au un conținut protejat;
obiective care reprezintă un ansamblu de norme juridice în vigoare într-un stat la un moment dat.
Analizând structura acestui capitol, de la enunțul tematic al titlului, până la specificitatea fiecărei componente, am sesizat, din punct de vedere personal, o contradicție. Pe de o parte, nimeni nu este mai presus de lege, toți oamenii sunt egali în fața legii, egalitatea de șanse, iar pe de altă parte, imunitatea parlamentară, prezidențială și ministerială, care nu poate fi ridicată decât în condiții exprese.
4.3. Dreptul la identitate ca popor și individ – studiu de caz
Obiceiurile certifică identitatea noastră ca popor – Acest motto mi-a rămas întipărit în minte de ceva vreme, ca urmare a lecturării unui articol aparținând părintelui dr. Nicolae Cojocaru, un cercetător neobosit al culturii populare, în care se prezenta varietatea obiceiurilor noastre, a românilor, însemnătatea lor precum și adevăratul înțeles al unor sărbători, astăzi tot mai îndepărtat de autenticitatea de odinioară. Articolul respectiv m-a făcut să privesc aceste lucruri altfel, conștientizând importanța de necontestat a obiceiurilor unui popor precum și necesitatea perpetuării lor, însă a ridicat în mod inevitabil o întrebare. Care identitate?
De aici au urmat o serie de alte întrebări în cascadă. Oare există într-adevăr o singură identitate ce definește fiecare popor? Sau poate că noi oamenii, dintr-un spațiu determinat, dăm identitate poporului? Atunci, dacă noi creem această identitate națională, înseamnă că fiecare, în mod individual avem propria identitate. Să fie oare adevărat? Totuși ce e identitatea? Avem cu toții dreptul la ea?
La prima vedere dreptul la identitate pare să fie ceva de la sine înțeles, unanim acceptat și reglementat în mod corespunzător de legislația fiecărei țări de pe glob. Alăturarea acestor doi termeni, drept și identitate, aduce în discuție, în mod inevitabil, două sfere diferite, cu interpretări ce pot prezenta, de cele mai multe ori, valențe diferite.
Identitatea unei persoane suportă în principal discuții de natură filozofică, definirea acesteia reprezentând cauza multor cărți specifice domeniului. Totuși, din punct de vedere filozofic nu există unanimitate în ceea ce privește conceptul de identitate, interpretările consacrate cumulând o serie de puncte comune, însă sub rezerva amprentei personalității. În acest context, reglementarea din punct de vedere juridic a unui text de lege privind dreptul la identitate al persoanelor, apare ca cel puțin greoaie, cât timp asupra însuși conceptului de identitate nu există o concordanță, aptă să nu mai dea naștere la discuții în contradictoriu.
Cu toate acestea, necesitatea unei reglementări a fost „impusă” de-a lungul timpului de nevoile de zi cu zi ale oamenilor, asupra identității existând o concepție generală că ea reprezintă, în ciuda diverselor teorii, un ansamblu de date prin care o persoană reușește să se identifice în rândul celorlalte. Înlocuind termenul sintetic de „date”, legiuitorul român a înțeles să reglementeze atributele identității umane precum și modalitățile de identificare, prin dispozițiile noului Cod civil (NCC) cuprinse în Capitolul II și III, Titlul II din Cartea I. Astfel, primul articol (art. 58 NCC) ce face vorbire despre drepturile personalității, arată în primul alineat că „Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege”. Această enumerare care nu se vrea a fi exhaustivă, este completată imediat după, de art. 59 NCC, în care ni se prezintă atributele ce duc la identificarea unei persoane, respectiv „….dreptul la nume, la domiciliu, la reședință precum și la o stare civilă….”.
Toată această suită de drepturi pare a se cuveni oricărei persoane care se naște în România și este supusă legislației țării noastre. Lucrurile nu stau însă așa, finalul art. 59 NCC stabilind că respectivele atribute de identificare vor fi recunoscute persoanelor doar dacă „au fost dobândite în condițiile legii”.
Această reglementare imperativă, justificată până la urmă de necesitățile de natură legislativă, administrativă, economică ale statului, condiționează ab initio dreptul la identitate a unei persoane de îndeplinirea anumitor proceduri. Așa cum am arătat, la nivel de cotidian, identitatea unei persoane este dată de anumite elemente care reușesc să o distingă în rândul celorlalte, precum numele, un domiciliu, o stare civilă. Or, dobândirea acestor atribute (numite și drepturi ale personalității) se realizează în mod strict, prin respectarea dispozițiilor aplicabile în domeniu.
Spre exemplu, dobândirea prenumelui are loc la data înregistrării nașterii, pe baza declarației de naștere. Dacă însă nașterea nu este înregistrată, copilul nou născut nu va putea avea un nume recunoscut de către instituțiile statului, identitatea sa ca persoană lipsind cu desăvârșire.
Veniturile foarte scăzute reprezintă o barieră importantă în calea înregistrării copiilor. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă Paraguay, unde nivelul salariilor minime este undeva la 7 $ pe ziua de lucru. Totuși, statul respectiv, pentru eliberarea certificatului de naștere, percepe la înregistrarea unui copil o taxă de aproximativ 15 $.
La toate aceste piedici se adaugă legislații depășite, ce impun multiple obstacole procedurale și taxe absurde. Chiar și unele tradiții, aparținând populațiilor indigene, interzice părinților înregistrarea copiilor înainte de prima tunsoare ori fără ca numele copilului să fi fost schimbat înainte de măcar câteva ori. Însă, cea mai întâlnită problemă privind refuzarea dreptului la identitate al copiilor pare să fie determinată de statutul părinților, a căror proprie identitate nu este stabilită. Astfel de situații sunt întâlnite cel mai adesea în mediile rurale, unde nivelul de civilizație este foarte scăzut, lipsa documentelor de identificare personală nereprezentând o grijă susceptibilă de atenție.
Recunoașterea drepturilor aferente existenței umane este cuprinsă în diverse convenții și legi, majoritatea statelor lumii ratificând respectivele reglementări. Se garantează astfel dreptul persoanei de a avea un nume, o naționalitate, un domiciliu, o stare civilă, relații de natură familială, precum și posibilitatea de a se dezvolta și a evolua conform alegerilor proprii, toate însă, în condițiile legii.
Totuși, orice reglementare de natură legislativă conferă drepturi într-o modalitate obiectivă, fără a ține cont și de alte aspecte. Aceste aspecte sunt însă foarte importante atunci când vine vorba de identitatea unei persoane și de drepturile atribuite ei. Până la urmă, omul nu reprezintă doar o suită de drepturi enumerate în mod limitativ într-un text de lege. El trebuie înțeles în funcție de fiecare nivel al vieții sale, identitatea sa fiind într-o continuă schimbare, ca nou-născut, elev, cetățean al unui anumit stat, lucrător într-un anumit domeniu. Până la urmă, situațiile din viață pe care o persoană trebuie să le înfrunte, ajung să o definească în rândul celorlalți.
Într-un articol pe tema identității personale semnat de Francesco Viola, Profesor de Filozofie a dreptului la Universitatea din Palermo, se concluzionează că: „Dobândirea identității umane are loc numai prin modul nostru specific de viață”.
Așadar, avem de-a face cu un concept susceptibil de multiple interpretări asupra cărui conținut cu siguranță se vor mai naște dezbateri. Singura certitudine este însă dorința materializată la nivel global a multor state ce încearcă, cel puțin legislativ, să confere repere cetățenilor prin reglementarea de drepturi care să-i ghideze înspre conturarea propriilor identități. În încercarea de a sublinia importanța identității umane și a justifica eforturile realizate în sensul recunoașterii acesteia, atât la nivel național cât și internațional, vom prezenta un eveniment tulburător din istoria omenirii care continuă să-și producă efectele și în zilele noastre.
În prezent, printre străzile orașelor din Argentina se găsesc numeroase panouri publicitare pe care este afișat un mesaj greu de ignorat: „Dacă ai dubii în ceea ce privește identitatea ta, sună la Abuelas”. Respectivul mesaj nu este deloc întâmplător, eliminând din start orice idee legată de amuzament ori spirit de glumă. Motivul pentru care însă acesta împânzește în special străzile orașului Buenos Aires, de mai bine de 20 de ani, își are explicația în evenimente de natură politică și militară petrecute în perioada anilor 1976-1983, perioadă cunoscută și sub numele de Dirty War.
În această țară, pe fondul instabilității politice și a corupției exagerate la nivel guvernamental, s-a preluat conducerea, în data de 24 martie 1976, de către o structură militară, prin impunerea forței, precum și a unei dictaturi ce avea să provoace nenumărate victime în rândul cetățenilor. Respectiva grupare militară a înlăturat Constituția țării, înlocuind-o cu Statutul privind Procesul Național de Reorganizare, prin care a reușit să obțină în mod fraudulos întreaga putere executivă, legislativă și judecătorească.
Beneficiind de toate acestea, a demarat cea mai terifiantă și brutală campanie de luptă împotriva cetățenilor, care, după declarațiile lor, reprezentau o amenințare la siguranța națională, întrucât nu doreau să se supună noului regim. Acest nou regim a adus însă imediat teroarea printre cetățenii Argentinei, metodele de guvernare adoptate fiind caracterizate prin acte exagerate de cruzime și violență. Având ca inspirație o metodă practicată în perioada lui Hitler , grupări militare din structura respectivă acționau în fiecare noapte, răpind oameni despre care se știa că nu se supun regimului, pe care îi făceau să dispară fără urmă în ochii familiilor și a celor cunoscuți. Victimele, copii, adulți, bătrâni, indiferent de clasa socială din care proveneau, erau transportați în secret în centrele de detenție ale armatei unde urmau a fi torturați, iar într-un final uciși. Mii de oameni au dispărut în acest mod, fără a mai fi văzuți vreodată.
Cruzimea a cunoscut probabil punctul culminant atunci când conducătorii din gruparea armată ce conduceau țara, au pus la cale un plan prin care să fure copiii victimelor însărcinate și să-i vândă. Astfel, s-a ajuns ca victimele însărcinate să fie preferate de răpitori, care le țineau în detenție legate de mâini și de picioare, torturându-le zi de zi, în așteptarea momentului nașterii. Imediat ce mamele nășteau, copii acestora erau luați și vânduți celor ce erau simpatizanți ai regimului dictatorial. Ulterior nașterii, mamele erau ucise și aruncate în râuri.
În acest mod barbar, aproximativ 500 de bebeluși au fost vânduți, fără ca mamele lor biologice să-i fi ținut măcar pentru o clipă în brațe, scopul structurii fiind acela de a înlătura orice urmă privind adevărata identitate a nou-născuților. În aceste condiții, bunicile copiilor vânduți ori dispăruți, ale căror fiice au fost răpite și ucise imediat după ce au dat naștere, nu au putut accepta ideea că și nepoții lor sunt morți, așa că au înființat o organizație intitulată Abuelas de Plaza de Mayo al căror scop declarat (începând din octombrie 1977) a fost să caute și să-și găsească nepoții dispăruți.
Inițiativa acestora și-a găsit ecou atât la nivel național cât și internațional, eforturile lor ajungând să fie recunoscute și susținute de numeroase state, precum Anglia, S.U.A., Vatican. Încet, încet, rezultatele muncii lor au început să apară, tot mai mulți copii fiind identificați și reintegrați în familiile lor biologice. Spre exemplu, datorită informațiilor oferite de o victimă care a reușit să evadeze din locul de tortură, una dintre bunicile implicate în organizație a reușit să-și găsească nepoata, după mai mulți ani de căutări în zadar. Potrivit mărturiei acelei victime, fiica bunicii, după ce a dat naștere copilului (nepoatei) a reușit să-i scrie numele cu sânge pe unul dintre pereții camerei de detenție. Cu ajutorul acestei informații, bunica a reușit să-și identifice nepoata pe baza corelației dintre nume, vârstă și analiza ADN din sângele de pe perete și cel al fetei.
Deznodământul atrocităților din acea perioadă a încercat să fie conturat într-un raport oferit publicității, sub numele, simbolic, de Nunca Mas, în care sunt cuprinse descrieri terifiante ale faptelor petrecute în Argentina anilor 1976-1983. Cifrele prezente în raport nu fac decât să confirme depozițiile martorilor, precum și a celor care au reușit să evadeze din locurile de tortură: 340 de locuri de detenție secrete folosite pentru torturarea a peste 1.300 de oameni, 500 de bebeluși născuți în regim de detenție și vânduți militanților regimului, 8.960 de dispăruți. Totuși, potrivit unor informații declasificate, de către o structură militară operantă în acea perioadă, se pare că numărul real al dispăruților ar fi fost de aproximativ 30.000, apogeul înregistrându-se între 1976 și 1977, când se consideră că numărul dispăruților ar fi fost de 22.000.
Au trecut treizeci de ani de atunci. În istorie vor rămâne doar niște cifre, reci, care odată cu trecerea anilor nu vor mai reprezenta decât o bază de date folosită în statistici. Pentru oamenii acelor vremuri, cât și pentru familiile lor dezbinate, probabil nu se va găsi niciodată o explicație care să justifice disparițiile și să înlocuiască golurile rămase. Va rămâne însă speranța, acordată de Abuelas de Plaza de Mayo, că tot mai mulți dintre acei copii vânduți la naștere vor reveni în familiile lor biologice.
În acest exemplu tragic, unde valorile umane au fost înlocuite cu idealuri militare dictatoriale, un grup de femei, au găsit puterea și curajul necesare de a-și căuta nepoții vânduți la naștere. Ințiativa lor a fost determinată de dorința de reintegrare a copiilor în adevăratele lor familii, încercând pe cât posibil să-i recupereze de la adoptatori, foști militanți ai regimului ce le-au ucis părinții. Prin eforturile lor Abuelas de Plaza de Mayo au redat identitatea, până în prezent, unui număr de 110 nepoți din cei 500 dispăruți. Oricine are dubii cu privire la identitatea sa, cunoscând istoria zbuciumată a acelei perioade, luându-și în considerare vârsta, are posibilitatea de a apela un număr de telefon special pus la dispoziție de organizație.
Din păcate, dreptul de a-și cunoaște propria identitate, a trebuit câștigat, pentru cei 500 de copii vânduți la naștere. Din fericire, 110 dintre ei au reușit să fie identificați cu ajutorul organizației special înființate în acest sens. Pentru noi toți însă, acest exemplu ar trebui să fie mai mult decât suficient pentru a realiza cât este de important să avem o identitate certă, a cărei conținut să ne fie deopotrivă cunoscut și neîndoielnic.
Cunoașterea identității personale, al cărei conținut ajunge să ne definească și să ne distingă între ceilalți, depinde la începutul vieții de persoanele din jurul nostru, în special de părinți. Aceștia iau primele decizii privitoare la conturarea identității nou-născuților. Uneori însă, se ajunge ca alegerile părinților să fie departe de interesele propriilor copii. Exemplul care ne-a atras atenția în acest sens este cel reprezentat de situația mamelor surogat. Astfel, la nivel mondial, acest fenomen de natură medicală se află într-o continuă dezvoltare, persoanele care ajung să apeleze la această tehnică fiind tot mai numeroase.
Teoretic, o mamă-surogat, este o femeie care acceptă, de obicei în schimbul unei sume de bani, să fie înseminată artificial, pentru a rămâne însărcinată și a duce sarcina la capăt, urmând ca la nașterea copilului, să renunțe la toate drepturile părintești, încredințând definitiv copilul acelei familii cu care a stabilit înțelegerea. Probleme apar atunci când ajunem să analizăm în concret ce anume presupune această convenție.
Practic, o mamă acceptă să renunțe în favoarea „noilor părinți” la copilul pe care l-a purtat 9 luni doar pentru a încasa o anumită sumă de bani. Astfel, se ajunge ca nașterea să fie analizată ca un serviciu, iar copilul precum un simplu produs. Tranzacția se realizează fără a se mai pune în discuție aspecte de natură etică ori morală.
Situația cea mai îngrijorătoare pare să aibe loc în India. În ultimii ani, această țară a ajuns să atragă tot mai mulți străini, dornici de a apela la servicii de natură medicală. Atrași de costurile reduse ale acestora, tehnologia avansată și vidul legislativ existent în domeniu, străinii aleg India ca principală opțiune pentru a rezolva problemele de natură reproductivă. Uneori însă, această alegere este impusă „turiștilor”, datorită interzicerii metodei în celelalte țări dezvoltate ale lumii. Cifrele existente în această țară vorbesc de la sine despre amploarea situației. La nivelul anului 2008, conform unui studiu, numărul clinicilor special înființate pentru acest procedeu era de 3.000, întreaga afacere fiind estimată la aproximativ 450 de milioane de $.
Conform Guvernului Indian de la acea perioadă, numărul acestora trebuia să crească cu o treime în fiecare an, ca urmare a promovării turismului medical, estimându-se un profit de circa 2 miliarde de $ pe an. Nivelul scăzut de trai existent în rândul populației determină femeile din India să recurgă la acest procedeu pentru a obține o sumă consistentă de bani. Pentru majoritatea, alegerea e impusă de sărăcie.
Conform mărturiei unei mame-surogat, aceasta declara că „Ceea ce fac nu se poate numi servici. Nu este etic, e doar modalitatea prin care pot supraviețui”. Astfel, pentru aproximativ 30.000 $, acestea trebuie să ducă o sarcină la capăt, cu obligația de a naște un copil sănătos și normal.
Au fost cazuri în care s-a stabilit expres în contract că pentru a primi prețul, mama trebuia să nască un copil perfect sănătos. La naștere însă, s-a constatat că nou-născutul avea probleme, iar cumpărătorii au refuzat să plătească prețul, acționând-o în judecată pe mama-surogat pe motiv că nu a respectat dispozițiile contractuale.
În aceste condiții, ne întrebăm ce se întâmplă cu dreptul la identitate a acelor copii. El va fi condiționat de starea de sănătate a copilului la naștere, eventual și de alte mențiuni contractuale precum, culoarea ochilor, textura pielii sau forma nasului. Se pare că oamenii civilizați ce vizitează această țară au găsit o modalitate ce le permite să evite reglementări pentru Convenția asupra Drepturilor Copilului, cât și legislațiile prohibitive din statele ai căror cetățeni sunt. Este limpede că în asemenea exemple, identitatea acelor copii este grav afectată. Indiferent de familia în care va ajunge să fie crescut, respectiva persoană nu va ști niciodată de unde provine cu adevărat ori care i-a fost mama biologică, lipsindu-i elemente care fac parte în mod inevitabil din structura lui.
Problema în discuție ar trebui să intereseze mai mult pe cei responsabili de reglementarea acestor aspecte, întrucât vidul legislativ din țări precum India, Thailanda, Cambodgia ajunge să favorizeze încheierea unor astfel de contracte în care copii născuți din mame-surogat nu sunt altceva decât materia primă a traficanților de organe. Aceștia încheie contracte cu mame-surogat, plătindu-le prețul copilului, iar la scurt timp după naștere, ucid bebelușul și îi livrează organele către beneficiarii contractați anterior. Durata de viață a bebelușului durează așadar în funcție de comenzile primite de traficanți din partea bolnavilor.
Trebuie să precizăm însă că situația nu este identică pentru toate țările lumii. Există așadar state, care au înțeles riscurile majore pe care le aduce această procedură medicală și drepturile pe care ea le încalcă, astfel încât au decis interzicerea ei. În Germania, Italia, Austria, Franța, Elveția, Suedia, Norvegia și Bulgaria se interzic, în mod absolut, convențiile privind nașterea de copii de către mame-surogat, această tehnică fiind împotriva ordinii publice. Pe de altă parte, există state, precum Marea Britanie unde se face distincție între convențiile având caracter comercial și cele încheiate din altruism, cele din urmă fiind admise.
În România această activitate nu este interzisă în mod expres, dar nici reglementată corespunzător. În acest sens, se prevede în art. 63 alin. (3) NCC că „Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă penru alegerea sexului viitorului copil, decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia”. Per a contrario se pare că utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistate medical, inclusiv cea în discuție, sunt admisibile cât timp nu se urmărește alegerea sexului copilului.
Dacă e să ne raportăm la popoarele aflate sub religia islamică, vom observa că se interzice în mod absolut folosirea acestei tehnici de reproducere. Majoritatea cetățenilor acelor state consideră de netăgăduit ceea ce se menționează în Coran, și anume că Allah este singurul ce decide cine poate avea copii și cine nu. Totuși, dacă o femeie căsătorită va accepta să fie înseminată artificial prin această tehnică cu material seminal aparținând altui bărbat, se va considera adulter, urmând să fie judecată și pedepsită conform tradiției.
Aparținând tot de lumea medicală, o nouă problemă se conturează la nivel global, implicațiile fiind de asemenea importante în ceea ce privește identitatea umană, ridicându-se semne serioase de întrebare cu privire la drepturile aferente persoanelor. Modificarea genomului uman pare să atragă din ce în ce mai mult atenția oamenilor de știință, care dezvoltă tehnologii tot mai performante astfel încât o viitoare clonare ori modificare a genelor umane nu va mai reprezenta pentru o lungă perioadă de timp o barieră de neatins.
În acest sens, a fost adoptată, la data de 11 noiembrie 1997, Declarația Universală asupra Genomului Uman și Drepturile Omului, prin care se urmărește protejarea indivizilor, ființe umane, prin interzicerea diferitor activități specifice modificărilor genetice.
Se arată totuși că nimic nu ar trebui să stea în calea experimentelor desfășurate pe diferiți indivizi, care și-au dat acordul în mod expres în acest sens. Această opinie este motivată de necesitatea evoluției noastre ca specie, fiind oferite ca exemple, cazurile în care unii piloții se oferă să testeze prototipuri de avioane, la fel cum alții se oferă să testeze efectele produse de unele medicamente aflate în faza de laborator.
Argumentele sunt diverse și pot evolua în funcție de nivelul științei precum și de obiectivele impuse de societate. Certitudinea vine însă din stabilitate și cunoaștere, iar pentru acestea este nevoie de trecerea unei perioade greu determinabile. Cât timp genomul uman nu va fi modificat, identitatea noastră ca ființe umane se va păstra, existând în fiecare dintre noi. Odată cu intervențiile de natură genetică vor interveni inevitabil și schimbări în ceea ce privește structura noastră, iar pe termen lung, efectele vor fi de pierdere a identității.
Legat de acest aspect, legiuitorul român se aliniază concepției mondiale, stabilind în art. 63 alin. (1) NCC că „Sunt interzise orice intervenții medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenței persoanei, cu excepția celor ce privesc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice”. De asemenea, alin. (2) completează ideea, stabilind că „Este interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane vii sau moarte, precum și crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare”.
În încheierea articolului, dorim să schițăm coordonatele unei noi amenințări ce se dezvoltă în ritm alert la nivel mondial. Este vorba de așa numitul furt de identitate din mediile electronice care pare să afecteze tot mai multe persoane.
Fenomenul constă în utilizarea frauduloasă a datelor de identificare aparțind victimelor pentru săvârșirea de diferite infracțiuni, scopul fiind obținerea de beneficii în mod injust și crearea de confuzie în ceea ce privește adevăratul autor al faptei penale. Întreaga operațiune debutează cu furtul datelor de identificare a deferitelor persoane, care ajung astfel să fie presupuse drept principalii autori ai infracțiunilor.
Modalitățile prin care adevărații autori ai faptelor reușesc să intre în posesia datelor de identificare ale victimelor diferă de la caz la caz, de cele mai multe ori, naivitatea celor din urmă reprezentând principala cauză. Odată intrați în posesia datelor, autorii faptelor comit tot felul de infracțiuni în mediul electronic, cum ar fi tranzacții bancare, golirea conturilor victimelor și orice are legătură cu sfera economică. Uneori infracțiunile săvârșite urmăresc amenințarea securității naționale, creearea de acte false, perturbarea diferitor sisteme, întotdeauna însă sub identitatea altei persoane.
Principala modalitate de protecție constă în atenția manifestată de fiecare dintre noi cu privire la propriile date de identificare, evitând pe cât posibil prezentarea actelor față de persoanele cu care intrăm în contact în viața de zi cu zi. Acest exemplu privind furtul de identitate din mediile electronice evidențiază o altă modalitate prin care însăși identitatea noastră, ca indivizi aparținând unui stat, supuși anumitor legii, poate să fie sustrasă și folosită în scopuri ilicite.
Deși evidențiază mai mult o aplicabilitate practică, identitatea umană în această situație prezintă un interes ridicat, în condițiile în care oricare dintre noi poate deveni victimă a acestor hakeri.
Argumentele expuse de-a lungul acestui articol au încercat să evidențieze complexitatea și natura identității umane, susceptibilă de atât de multe accepțiuni. Plecând de la înțelesul comun asociat acesteia, am căutat să indicăm modalitatea în care oamenii o percep și îi înțeleg importanța, atribuindu-i de-a lungul timpului diferite drepturi și libertăți.
Prin menționarea și analizarea unora dintre problemele existente la nivel mondial am dorit să subliniem absența practică a multor dintre drepturile ce se presupune că le-ar avea o persoană, în virtutea calității sale umane.
În orice caz, cursul evoluției va determina modificări constante la adresa omenirii, influențând în mod direct percepțiile ce ajung să ne definească.
Până atunci este cert că fiecare dintre noi beneficiază de identitatea pe care și-o conturează în viața de zi cu zi ca urmare a propriilor acțiuni.
CAPITOLUL V FACTORII ȘI CONDIȚIILE CARE DETERMINĂ CONFLICTELE IDENTITARE
5.1. Conceptul conflictului identitar
Conflictul identitar este constituit asociativ dintr-un concept cu o anumită semnificație, în general negativă, și un alt concept care se constituie ca o parte implicată, dar care, în fapt, semnifică implicarea a cel puțin două entități participative la realizarea conflictului.
Având în vedere faptul că au fost prezentate explicit semnificațiile, atât ale conceptului de identitate cât și a celui de identificare, pentru o corectă înțelegere a semnificației asocierii relaționare univoce dintre conflict și identitate, vom prezenta unele formulări autorizate ale structurii semantice a conceptului conflict astfel:
Marcu F. și Maneca C. include în semnificația conflictului următoarele caracteristici:
ciocnire, dezacord, ceartă, război;
treapta de maximă ascuțire în evoluția contradicțiilor antagonice;
ciocnire a intereselor și a pasiunilor personajelor principale dintr-o operă literară care determină desfășurarea acțiunii.
Coteanu I., Seche L. și Seche M. definesc structura conflictului ca fiind asociată cu următoarele enunțuri:
neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, discuție, violență;
contradicții între ideile, interesele sau sentimentele diferitelor personaje care determină desfășurarea dintr-o operă epică sau dramatică.
Asociind notele caracteristice și definitorii ale celor două concepte, considerăm că rezultă o relație nemijlocită cu realitatea de referință, care din punct de vedere istoric, are asemănări, din păcate numeroase, și unele urmări deosebit de grave.
În general, conflictul identitar, asa după cum induce însăși asocierea celor două concepte, reprezintă o stare conflictuală localizată în spațiu și timp între două sau mai multe identități etnice, religioase, culturale, a căror inițiere, declanșare, desfășurare și încheiere, se constituie ca etape lexical didactice, care în realitatea faptică reprezintă o implicare a unor aspecte conflictuale latente, cu înregistrări în trecut, a căror alterare în prezentul cotidian, poate degenera în violențe de limbaj, comportament și agresivitate. Acestea pot avea consecințe grave din punct de vedere relațional și existențial între identitățile aflate în conflict, dar și colaterale, asupra celorlalți din comunitățile în care apar conflictele.
5.2. Factorii care determină apariția conflictelor identitare
În urma unor discuții tematice purtate cu membrii familiei și prietenii acestora, precum și între colegi din cadrul facultății, am sistematizat unele aspecte semnificative cu privire la conflictele identitare în perioada cuprinsă între anii 1946-1989, astfel de evenimente nefiind consemnate în documente oficiale sau în istoria orală.
Cauzele, în mod real, ale lipsei consemnării unor conflicte identitare sunt considerate a fi supravegherea directă și indirectă a activităților individuale și colective, de către instituții specializate a căror activitate specifică era cunoscută, existând o teamă de a depăși anumite limite în exprimări, în comportament, în familie, la locul de muncă și activitatea cotidiană.
Până în 1974 au fost acumulate date și observații cu privire la relațiile dintre oamenii muncii și conținutul documentelor de partid, care stabileau normele de comportament, de atitudine, de implicare conștientă și responsabilă în îndeplinirea obligațiilor la locul de muncă, în familie și societate. În virtutea acestora Secția de propagandă a PCR a elaborat și publicat în anul 1974 “Codul eticii și educației socialiste” deoarece în varianta integrală a codului, referințele erau exclusive pentru comuniști iar în varianta prescurtată, adresarea era extinsă la toți oamenii muncii, de la orașe și sate.
În conținutul său, Codul, prin formulare explicită și direcțională cu o notă subliminală de sancționare a nerespectării cerințelor, deveneau executive normele și principiile eticii și echității socialiste ale societății noastre ce porneau de la faptul că în orânduirea socialistă a fost lichidată definitiv exploatarea capitalistă, s-a pus capăt inegalității sociale și naționale, ele bazându-se pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, pe principiile de repartiție socialistă, pe egalitate și dreptate socială, pe țelul comun al făuririi bunăstării și fericirii întregului popor.
Fiecare comunist trebuie să pună mai presus de orice înflorirea materială și spirituală patriei socialiste, creșterea continuă a gradului de bunăstare și civilizație ale poporului precum și afirmarea tot mai puternică a națiunii noastre în rândul națiunilor lumii. De asemenea, fiecare comunist este obligat să îndeplinească fără șovăire însărcinările date de partid, să se achite cu înalt spirit de răspundere de toate îndatoririle ce îi revin în funcția ce o îndeplinește, la locul de muncă, în întreaga sa activitate.
Toți comuniștii trebuie să militeze pentru întărirea continuă a legăturii partidului cu masele, pentru rezolvarea justă a propunerilor și cerințelor oamenilor muncii, pentru unirea tuturor celor ce muncesc la lupta pentru înfăptuirea programului partidului.
Membrii partidului, membrii UTC, toți oamenii muncii trebuie să manifeste cea mai mare grijă și răspundere pentru dezvoltarea continuă și apărarea proprietății socialiste, de stat și cooperatiste, a avuției noastre naționale, baza ridicării bunăstării întregului popor. Ei trebuie sa acționeze pentru gospodărirea cât mai eficientă a mijloacelor și resurselor societății, să lupte împotriva risipei de orice fel a neglijenței în păstrarea și administrarea bunurilor publice, a tuturor manifestărilor de irosire a avutului obștesc.
Analiza comparată a acestor cerințe cu ceea ce reprezintă structura ideatică a codului civil și codului penal, rezultă că aceste coduri stabilesc explicit și detaliat, pentru parcursul de la faptă și judecare până la sentință, într-una dintre variante, de pedepsire sau achitare.
Codul eticii și echității enunță cerințe, obligații de responsabilități, a căror nerespectare, este judecată în ședințe publice, cu membrii de partid și “oamenii muncii”, sancționarea fiind, de regulă, conformă cu prevederile codului muncii, excepție făcând infracțiunile de natură penală gravă, existând și o sancțiune neinclusă în niciun cod, aceea ce devenea operațională prin verdictul “transfer în alt loc de muncă, conform principiului de partid, al rotării cadrelor”, care putea fi contestată prin apelul celui sancționat.
Una din concluziile ce se desprind din aspectele care fundamentează ideologia P.C.R și cerințele care ordonează gândirea, comportamentul și străduințele, orientate către îndeplinirea “nobilelor idealuri ale oamenilor muncii de la orașe și sate”, este aceea conform căreia așa după cum în democrație, presa are supranumele de “câinele de pază” al acesteia, codul eticii și echității opera în socialism asemenea presei în democrație.
Am prezentat aceste considerațiuni într-o modalitate suficient de exhaustivă, pentru a avea ca premiză pentru prezentarea conflictului identitar, faptul că în perioada 1946-1989, cu excepția revendicărilor minerilor din Valea Jiului și ale muncitorilor de la Brașov din 1987, nu au existat conflicte identitare.
Putând fi considerate ca primul conflict identitar de mare anvergură, evenimentele din decembrie 1989 de la Timișoara, urmate de cele din București și alte orașe ale țării, care au fost determinate pentru schimbarea sistemului politic și economic din țara noastră, începând cu ianuarie 1990, când cel mai important punct al Proclamației de la Timișoara, primul oraș eliberat de comunism, punctul 8, enunță cu claritate imediatul și viitorul curs al vieții politice, economice și sociale din țara noastră, respectiv toți cei peste 4.500.000 de membrii ai P.C.R și cei peste 5.000.000 de membrii U.T.C, pe durata de 5 ani, să numai aibă acces la nici o funcție din cele trei domenii fundamentale ale vieții politice, economice și sociale, respectiv legislativ, administrativ și executiv.
În consecință, în concordanță cu tema “factorii care determină apariția conflictelor identitare”, în cele ce urmează vor fi detaliate explicit evenimentele care “se identifică” a fi incluse în ceea ce reprezintă “conflictele identitare”.
Condițiile apariției conflictului identitar sunt abordate de către Tomescu M. printr-o succesivitate de enunțuri. Astfel, conceptul “etnie” a fost introdus de Vacher de la Pouge în 1987 prin asocierea rasei și culturii în aceeași entitate, care, în folosirea curentă, ar reprezenta o grupare de indivizi aparținând aceleași culturi, aceleași limbi vorbite, acelorași obiceiuri și datini, recunoscându-se, desemnându-se și acționând cu conștiința acestei apartenențe, ceea ce se mai numește și “grup etnic”.
Conflictul se referă la situația în care capacitatea unei comunități, de a stinge situațiile tensionate prin mecanisme de reglare precum structurile autorității statale sau de clan, este limitată sau redusă până la absență, permițând părților să recurgă la violență.
Condițiile de apariție a conflictului sunt, în mod frecvent, date de:
regimuri corupte, represive sau nelegitime;
state slabe, corupte sau decăzute;
existența unor acțiuni disciminatorii îndreptate spre alte grupuri etnice sau sociale;
lipsa unui cadru legal, necesar unei mai bune gestionări a diferențelor culturale, etnice sau religioase;
comunități religioase active politic care au un discurs ostil sau separatist; conflicte înghețate din perioada Războiului Rece;
transformări bruște la nivel politic și economic;
lipsa sau sărăcia resurselor naturale, apa, teren arabil, plantații de pomi fructiferi și viță de vie, păduri de foioase și conifere;
stocarea unor cantități însemnate de arme și muniție.
Motivele conflictului sunt legate, în general, în mod direct, de interesele părților implicate și pot fi în legătură cu resursele, puterea și identitatea. În principal, motivele conflictului pot căpăta două forme în legătură directă cu interesele părților și motive ce implică valori, introducându-se astfel alți doi termeni, conflictul de interese și conflictul de valori.
Conflictul de interese apare atunci când percepțiile părților implicate diferă în mod profund, faptul că un conflict implică o minoritate etnică sau etno-religioasă, ori lingvistică, schimbă dinamica conflictului. În conflictele etnice și religioase, nivelul discriminărilor și al revendicărilor de natură politică și culturală este ridicat, fiecare dintre acestea putând constitui cauzele unui protest etnic sau al mobilizării grupului.
Un alt aspect implicat îl constituie autodeterminarea, care poate constitui cauza primară a conflictului etnico-religios, deși multă vreme factorul etnic nu a fost considerat o adevarată problemă a securității naționale în momentul în care s-a constatat că avea potențialul de a inflama o stare de tensiune sau conflict între state, modul de abordare a acestor factori a fost reconsiderat, iar acest lucru se întâmplă încă de la sfârșitul anilor 70, din cauză că apariția religiei, de exemplu, ca trăsătură majoră a unui conflict , a fost neașteptată atât de către mediul academic, cât și de către factorii decizionali.
Primul șoc major a fost la momentul revoluției islamice iraniene, iar de atunci a început să devină clar că religia, ca factor de conflict, începe să joace un rol important, dacă nu în provocarea unor conflicte, atunci în exprimarea lor, pentru că religia apare în conflict precum o marcă a etnicității.
Factorii care stimulează și agravează conflictele etnico-religioase sunt:
polaritatea sistemului politic, prin cristalizarea și funcționarea unei puteri centrale exclusiviste;
instituții politico-administrative slabe, ineficiente, corupte, nefuncționale, gradul slab de materializare a coerenței social-economice prin decalaje sociale periculoase, grafate pe tribalism, regionalism, antagonism, etnice, culturale și religioase; diferențe de status, respectiv slăbiciunile regimului democratic, ale societății civile și anemica dezvoltare a spiritului public;
un grad sporit de inanimiciție între grupările etnico-religioase dintre frontierele unui stat ori între provincii de state diferite;
orizonturi de așteptare lipsite de realism ale unor grupuri religioase ori etnico-culturale și religioase, cu percepții nejuste privind oportunitățile și amenințările;
degradarea sau prăbușirea așteptărilor unor grupuri etnice, culturale și religioase, intervenții externe armate, politice, religioase, teroriste, fundamentaliste, în state sau complexe regionale de securitate.
Aceste considerente fundamentate teoretic cu privire la condițiile, respectiv factorii care determină apariția conflictelor identitare, sunt explicit exemplificate de către Samuel Huntington printre care cele mai semnificative sunt:
pentru a depăși o criză de identitate, oamenii se bazează pe legăturile de sânge și pe convingeri, pe familie și pe credință;
oamenii se apropie de cei care au strămoși, religie, limbă, valori și instituții similare și se distanțează de ceilalți;
țările catolice și protestante din fostul Pact de la Varșovia, Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia, se îndreaptă către aderarea la NATO și Uniunea Europeană;
puterile europene au arătat clar că nu doresc un stat musulman, Turcia, în Uniunea Europeană și nu văd cu ochi buni un al doilea stat musulman, Bosnia, pe continentul European;
în timpul Războiului Rece, Grecia și Turcia făceau parte din Nato, iar Bulgaria și România erau membre ale Pactului de la Varșovia, Yugoslavia era nealiniată iar Albania izolată, după ce fusese asociată cu China comunistă; acum aceste alinieri din timpul Războiului Rece sunt înlocuite de alinieri civilizaționale, având rădăcinile în Islam și în ortodoxie;
în fosta Iugoslavie , Rusia susține Serbia ortodoxă, Germania sprijină Croația catolică, țările musulmane se mobilizează în apărarea guvernului bosniac, iar sârbii se luptă cu croații, musulmanii bosniaci și musulmanii albanezi;
în general, Balcanii au fost balcanizați pe baze religioase, fiind pe cale să apară două axe, una în veșminte ortodoxe, alta în veșminte islamice, existând posibilitatea declanșării unei lupte tot mai aprige pentru a influența axa Belgrad-Atena și alianța turco-albaneză;
în același timp, Belarus, Moldova și Ucraina gravitează către Rusia, armenii și azerii se luptă între ei, în timp ce frații lor rușii și turcii încearcă, deopotrivă, să îi sprijine și să limiteze conflictul;
armata rusă luptă împotriva fundamentaliștilor musulmani în Tadjikistan și a naționaliștilor musulmani în Cecenia;
fostele republici sovietice musulmane cooperează pentru a crea diverse forme de asociere economică și politică pentru a-și extinde legăturile cu vecinii lor musulmani, în timp ce Turcia, Iran și Arabia Saudită fac mari eforturi pentru a cultiva relațiile cu aceste noi state;
pe subcontinentul Indian, India și Pakistan rămân în conflict având ca subiect Kashmirul și echilibrul militar dintre ele, iar în India apar noi conflicte între fundamentaliștii hinduși și cei musulmani.
Analiza acestor informații privitoare la conflictele identitare evidențiază focalizarea condițiilor care determină apariția acestora. În primul rând, religia deoarece de-a lungul unei istorii milenare între catolici și protestanți, între creștini și musulmani, între hitiți, șiiți, mareniți și suniți, în diferite zone geografice în care unii sau alții sunt majoritari, stările conflictuale, de la latent s-au dezvoltat în violențe cu consecințe catastrofale demografice, economice, politice, culturale și sociale.
În al doilea rând, grupurile etnice în structura demografică a fiecărei țări și din apropierea graniței dintre două sau mai multe state precum și nivelurile de dezvoltare a culturii, civilizației, științei, tehnologiei, educației, acestea fiind concretizate prin acțiunile orientate deliberat, provocator și executiv, ale talibanilor, membrilor Al Qaeda și ai Statului Islamic, a căror țintă o constituie ,,distrugerea civilizației occidentale”.
5.3. Factorii care contribuie la declanșarea conflictelor identitare
În anii ’70 ai secolului XX, în Republica Populară Polonă, care se afla sub conducerea Generalului Jaruszelski, cel ce decretase Legea Marțială din cauza unor conflicte între marinarii și docherii din portul Gdansk și instituțiile de forță ale statului, armata, jandarmeria și securitatea, totuși, în cinematografe rula, cu succes deosebit, un film, premiat cu două premii Oscar, pentru scenariu și imagine, intitulat “Fight for Fire”, respectiv “Lupta pentru Foc”, a cărui acțiune se petrecea cu aproximativ 200.000 de ani în urmă, scenariul era axat pe intervenția violentă a unui trib care nu avea în folosință focul, iar reușita tribului agresor, determină tribul rămas fără foc să trimită un “comando” pentru recuperarea focului, care a plecat și s-a întors după ce a reușit să recucerească utilizarea focului și să-l aducă “acasă”.
În conformitate cu tema lucrării și a acestui subcapitol, drama filmului o constituie conflictul identitar cauzat de “ a avea” sau nu ceea ce constituia utilizarea focului ca mijloc de a asigura tribului posesor o existență de o calitate mai bună decât a tribului care nu-l avea în folosință.
De-a lungul timpului, apariția și consolidarea formelor de organizare statală cu universalizarea conceptelor de “națiune” și “popor” a căror sinonimie reprezintă o generalizare a existenței a celor ce constituie ca “națiune” într-un spațiu geografic delimitat și recunoscut de vecinii “apropiați” ca și de cei “îndepărtați” din punct de vedere teritorial, în interiorul cărora și între delimitările teritoriale acceptate și respectate având ca repere constante norme, cerințe, principii și legi, existența celor ce alcătuiesc “națiunea” fiind asigurată în condiții normale de înțelegere și străduință pentru viața normală a fiecărui individ și a tuturora.
Dar, așa cum de-a lungul evoluției istorice și a dezvoltării culturii și civilizației în fiecare țară, sistemul judiciar a enunțat codurile a căror conținut a proiectat întotdeauna factorii, cerințele și condițiile a căror respectare asigură desfășurarea normală vieții tuturor cetățenilor fiecărei țări.
Această prefigurată “pace socială” nu a fost realizată niciodată, o explicație care s-a verificat prin trecut, prezent și viitor, formulate de un psiholog criminalist italian, în prima jumătate a secolului XX, Lombrose, conform căreia “Oamenii se nasc genii sau criminali!”, ceea ce justifică existența potențială a conflictelor identitare, cât și manifestarea lor, cu frecvențe și variabile cu consecințe negative din punct de vedere demografic, social și economic.
Factorii care de-a lungul istoriei au determinat conflicte identitare, cu anverguri bilaterale și multilaterale, de la forme geografice continentale până la cele mondiale, pot fi clasificate astfel:
expansiunea teritorială pentru mărirea potențialului economic prin posesiunile teritoriale, materiale si umane, ilustrative fiind, ca anvergură și consecințe, Primul și cel de Al Doilea Război Mondial, care au avut, la începutul și la mijlocul secolului XX, consecințe semnificative asupra statelor ca teritorii, regimurilor politice, modificărilor structurale în demografia statelor, economia, știința, tehnologia, nivelul culturii și civilizației, în general și în fiecare țară, în particular;
în acest sens, exemplul Poloniei este ilustrativ, având în vedere următoarele elemente de referință:
în 1939, până la invazia trupelor germane în expansiunea lor către estul Europei în virtutea ideologiei naziste detaliată în cartea lui Hitler “Mein Kamp” și pusă în fapt prin esența ei “Deutschland uber alles”;
avea o populație de peste 30 milioane, cu naționalități semnificative numeric, economic, științific și cultural, inclusiv cetățenii de origine ebraică;
pentru că, la încheierea războiului, populația Poloniei înregistra în statisticile demografice un număr care a atins valoarea din anul 1993, la sfârșitul anilor ’70 ai secolului XX;
cucerirea țărilor din Est și Vest, de către Germania, a avut ca motivație superioritatea “rasei ariene”, ca “singura rasă albă, pură și superioară tuturor celorlalte precum și cucerirea țărilor “inferioare” ca rasă, religie și cultură, pentru creșterea nivelului material al populației germane, ideologia și strategiile Partidului Național Socialist, au constituit conținutul explicit al cărții lui Hitler “Mein Kampf”, respectiv apologia “nazismului” ca expresie a dictaturii partidului unic și a conducătorului absolut.
Cu toate consecințele dezastruoase ale celui de-Al Doilea Război Mondial, conform unui proverb care evidențiază inteligența filosofică a poporului român “Orice rău are partea lui de bine!”, nazismul a avut o contribuție greu de estimat la dezvoltarea științei, în general și în particular realizată prin contribuția unor oameni de știință de origine ebraică, “migrate” în SUA și Anglia, din Germania, Italia, Polonia, Ungaria, Belgia și Olanda.
Începând cu anul 1950 , în diferite zone ale lumii s-au înregistrat numeroase conflicte identitare, în general declanșate din considerente teritoriale, politice, economice, religioase sau sociale. Astfel, în Panama, Nicaragua, Insulele Felkland, Conge, Rodesia, Ruwanda, Vietnam, Coreea, India, Pakistan, au avut loc invazii teritoriale și schimbări de sistem politic, cu cea mai lungă durată și consecința fiind “războiul fără de sfârșit” din Afganistan, țara în care și astăzi există armate reunite, din SUA și Europa care luptă împotriva talibanilor de pe teritoriile controlate de aceștia operând armata paramilitară Al Qaida.
În Orientul Mijlociu, au apărut și s-au menținut conflicte identitare între Israel și Egipt, între Israel și Siria, între Siria și Liban, între Iran și Irak, între URSS și Afganistan, motivate de diferențe politice, economice sau teritoriale precum și conflicte social-politice în Ungaria, Polonia, CSSR, URSS și RDG, care, după anul 1990, au dus la unificarea celor două state germane, unificarea celor două state vietnameze, destrămarea URSS pe cale pașnică, destrămarea RSFY prin violență, ca o confirmare a susținerii revendicărilor teritoriale și politice de către structurile religioase, așa după cum a fost menționată susținerea Serbiei creștine de către Rusia, Croația catolică de către Germania reunificată și Bosnia de către țările musulmane și în principal Turcia.
În acest ansamblu geopolitic, zonal, au apărut conflicte diplomatice între Ungaria, pe de o parte și Slovacia și România, pe tema etnicilor maghiari din aceste țări, iar în țara noastră, de la reprezentanții parlamentari până la manifestările din zona “celor trei” județe cu populație majoritar maghiară, Covasna, Harghita și Mureș, având ca motivație “dreptul la autodeterminare”. Pe acest fond al potențialelor conflicte identitare, după anul 1990 au fost înregistrate numeroase conflicte interetnice, de regulă, între extremiștii din populația majoritară și extremiștii maghiari și romi precum și între maghiari și romi.
Într-o postare pe Internet sunt prezentate 18 conflicte interetnice, soldate cu distrugeri materiale importante, cu mulți răniți și morți, cauzele declanșării fiind furturile din locuințe și de pe terenurile agricole la vremea recoltelor. Explicațiile legate de factorii declanșării acestor conflicte sunt considerate a fi formularea necesității de “înțelegere a romilor”, nu au fost proiectate și înfăptuite acțiuni concrete pentru integrarea formulată și nu au fost impuse “îndatoriri civice” care să conștientizeze cetățenii minoritari de drepturile și îndatoririle ce le au față de țara în care trăiesc și față de etnia lor în raport cu cetățenii majoritari și ceilalți minoritari. Exemplificarea unei astfel de strategii pentru realizarea integrării o constituie situația dintr-un sat din Bulgaria în care etnicii bulgari au reclamat faptul că “politica drepturilor în cazul unei familii de romi ”trebuie dublată de “politica îndatoririlor acestora, în primul rând civice”.
Dintr-un alt punct de vedere vom prezenta selecțiuni din conținutul unei comunicări făcută de Voinea M. și Bulzan C. cu privire la principiile și drepturile omului, pentru a pune o întrebare care nu este retorică, cum ar fi egalitatea în drepturi și demnitate, non-discriminarea, drepturile și libertățile personale (dreptul la viață, libertatea și securitatea persoanei, dreptul la un proces echitabil), drepturi în raport cu comunitatea și exteriorul (dreptul la viață privată, libertatea de circulație, dreptul la proprietate), drepturi civile și politice (libertatea de conștiință, de gândire și de religie, libertatea de expresie, libertatea de unire și asociere, dreptul la participare), drepturi economice, sociale și culturale (dreptul la o viață decentă, dreptul la educație).
În relație directă cu semnificația fiecărei componente a acestei sistematizări a drepturilor omului, întrebarea care se pune este următoarea : Nefiind nici o anchetă sociologică cu această temă, nu există o cifră sau un procentaj statistic, a căror valoare să obiectiveze nivelul de cunoștințe selective privind drepturile omului în rândul cetățenilor încadrați în diferite categorii privind profesiunea, cultura generală sau coeficientul de inteligență, în atari condiții și pe cale de consecință, această stare de fapt nu se constituie ca o premisă pentru declanșarea unor conflicte motivate de diferențele de natură etnică, religioasă sau socială?, în condițiile în care orice demers educațional presupune decuparea unor arii emblematice și problematice în educația civică și înțelegerea drepturilor omului în complementaritate cu obligațiile.
5.4. Modalități de prevenire, aplanare și rezolvare a conflictelor identitare
Modalitățile de abordare și prezentare detaliată și explicită a conflictelor identitare, sunt însoțite în mod necesar de posibilitățile de prevenire, aplanare și rezolvare a acestora, a căror identificare operațională este exhaustiv prezentată de Tomescu M. după cum urmează:
existența unui regim real, politic și democratic
pluralismul etnic, religios și cultural
existența unei puteri centrale democratice
activitatea unei administrații publice eficiente
spirit public dezvoltat
societate civilă maturizată, coerentă social, economic, cu status social stabil;
grad scăzut de adversitate între grupurile sociale din stat și dintre state;
tradiția istorică și lipsa voinței de conflict.
În cazurile prezentate din diferite părți și țări ale lumii, conflictele religioase se prezintă rareori în formă pură, în cele mai multe situații, scopurile, obiectivele, formele de materializare ale conflictelor sunt complexe, factorul religios ori cel etnic fiind preponderant sau nu. Atunci când apartenența la o religie sau o etnie devine element esențial sau important de identificare a unui grup social, în special a identității naționale, conflictele politice militare au caracter religios, respectiv etnic, pregnant sau preponderant.
În situația în care grupurile sociale defavorizate în cadrul unei societăți se identifică cu o religie ori cu o etnie, conflictele violente dintre “favorizați” și “defavorizați” iau forma conflictelor interetnice sau religioase.
Un conflict etnico-religios poate fi fundamentat doctrinar sau identitar, conflictul religios fiind parțial un conflict identitar sau cel puțin, fuzionat cu acesta, el apărând din nevoia exercitării dreptului la identitate a grupului minoritar, de aceea metodele de rezolvare a conflictului, ce au fost dezvoltate pentru a rezolva conflictele identitare, ar putea fi folositoare, înainte de orice fiind necesar să se folosească un limbaj adecvat, pentru o cât mai eficientă comunicare, apoi să se considere faptul că se tratează cu nevoi care nu sunt doar nevoi identitare, ci și de sens, de a fi înțeles, nevoia de respect de sine, nevoia de purificare.
Rezolvarea unui conflict identitar reprezintă de fapt două viziuni asupra lumii aflată în opoziție. Indivizii trebuie convinși să-și abandoneze aceste viziuni sau, mai degrabă să le reevalueze, oferind o altă lumină în care sa le privească, un alt mod de a le exprima.
Printre modurile de rezolvare a conflictelor de natură etnico-religioasă poate fi introdusă intervenția internațională cu cele două forme ale sale, respectiv intervenția politică, atunci când un stat acționează în numele unei minorități aflate pe teritoriul altui stat, furnizând suport ideologic, sprijin financiar nonmilitar, acces la comunicații și piețe externe, trupe de menținere a păcii, instituire de blocade și intervenția militară, unde un stat străin acționează în numele unei minorități, furnizând finanțare pentru echipamente militare, antrenament, consilieri militari, misiuni de salvare, donând sau vânzând echipamente, sau angajându-se în raiduri peste granițe.
Toleranța față de diferențele umane permite coexistența pașnică a oamenilor care provin din diverse medii etnice, religioase și lingvistice. Există două tipuri de argumente în sprijinul toleranței:
În primul rând, sunt argumentele principale de reglementare a constrângerii, de exemplu principiul daunei, care stipulează că oamenii nu pot fi constrânși decât cu scopul de a fi împiedicați să dăuneze altora, sau acela de a fi pedepsiți pentru daunele cauzate.
Al doilea motiv de argument apelează la necesitatea asigurării ordinii publice, armoniei sociale și legitimării sistemului de guvernare, toate capabile de a fi amenințate de eventualele resentimente ale unei minorități împiedicată să-și continue viața religioasă sau culturală.
În fapt, nu ar exista conflicte etnice între români și maghiari, ci doar conflicte de definire a unor momente istorice la nivelul elitelor cultural-politice, divergențe resuscitate periodic și reconfigurate social colectiv de către unii intelectuali și politicieni maghiari.
În comunicarea făcută de Doamna Prof.Univ.Dr. Tomescu Mădălina, este citată Doamna Smaranda Enache, președinta Ligii Pro Europa, care a declarat faptul că “Nu este greu de observat ca între majoritatea românilor și maghiarilor din Ardeal nu există un conflict real. Dacă acest conflict ar exista Ardealul ar fi paralizat. Or, ceea ce vedem cu ochiul liber este că românii și ungurii cooperează în cele mai diverse domenii, se înrudesc în continuare și tot în continuare își fac planuri de viitor”.
Din punct de vedere al definirii identității, conflictele sunt o refulare a unor minorități care se simt amenințate în cultura și identitatea lor. Escaladarea conflictelor entice duc la o afirmare forțată a identității, o hiperbolizare a unei identități definite de secole.
Legislativ, etniile minoritare au aceleași drepturi ca cele majoritare, iar conflictele pe orice fel de bază, care sugrumă identitatea unei comunități, nu sunt tolerate.
CAPITOLUL VI CONCLUZII
Analiza, sistematizarea și interpretarea enunțurilor formulate de persoane autorizate, cu statut profesional recunoscut, au contribuit la evidențierea celor mai importante semnificații semantice ale conceptelor incluse în titlul tematic al lucrării pentru examenul de licență semnificative fiind următoarele:
cercetările asupra cauzelor și efectelor conflictelor etnice, au căutat răspunsuri la trei întrebări majore:
Ce condiții politice îi determină pe oameni să recurgă la violență?
Ce condiții le permit oamenilor să-și rezolve conflictele în mod pașnic?
Care este rolul comunității internaționale atunci când relațiile dintre diferite grupuri etnice devin violente și scapă de sub control?
Dezvoltarea teoriilor referitoare la conflictele etnice și instituțiile politice ar putea contribui la soluționarea conflictelor și preîntâmpinarea violențelor
Au fost deduse principii din studiile privind conflictele trecute și cele în desfășurare
Concluziile cercetătorilor au fost prezentate factorilor de decizie, politicienilor, cu speranța că aceste principii vor fi de un real folos în elaborarea politicilor publice și a celor privitoare la relațiile interetnice
În societățile divizate, unde frica și ignoranța adesea sunt forțele motrice ale conflictului etnic, oamenii tind să se identifice ei înșiși prin grupul lor etnic, considerându-l drept o caracteristică definitorie și ireductibilă a societății, o astfel de societate putând deveni foarte usor pradă violenței etnice atunci când există inegalitate între grupuri etnice și discriminare a uneia sau a mai multora dintre ele si când discriminarea este aprobată prin politici publice
Pentru a preveni violența instituțiilor publice trebuie să li se permită grupurilor etnice să participle la procesul politic și să apere drepturile omului, numai atunci grupurile etnice nu se vor teme de viitor și se vor simți “în rând cu lumea” într-o asemenea societate;
Este absolut necesar, ca atât grupul majoritar să înțeleagă și să acorde respect identității grupului minoritar etnic, lingvistic și religios, dar este, de asemenea, foarte important ca și grupul minoritar să respecte dreptul la pace, nu doar pentru grupul majoritar, ci și pentru întreaga societate, acest respect reciproc stând la baza progresului social, cultural și științific;
Astăzi majoritatea activităților cotidiene se desfășoară în medii multiculturale, fapt facilitat de progresul tehnologic în aria comunicațiilor și transporturilor, iar multe studii pot avea puncte de pornire ale unor viitoare demersuri științifice care pot avea la bază însuși procesul de învățământ, unde datorită diverselor programe pentru schimbul de cadre didactice și student există un mediu favorabil dezvoltării capacității de comunicare între indivizii ce provin din culturi diferite;
Acest fapt ar putea facilita diverse inițiative științifice în domeniul de referință pentru că explorarea culturilor din afara spațiului lor de manifestare este, de cele mai multe ori, un demers greoi, iar deseori, tocmai din cauza mediului, ceva mai dificil de abordat tinde să nu se bucure de atenție sau audiență sporită.
În încheiere, consider că întreaga mea considerație ca studentă aparține cadrelor didactice care ne-au condus, cu răbdare, înțelegere și pasiune pe drumul “fără de sfârșit” al cunoașterii didactice și științifice și este de datoria mea să pun la dispoziția tuturor rezultatele unui experiment făcut cu seriozitate. Socotesc, de asemenea, că, dacă toți profesorii ar aduce la cunoștință colegilor orice rezultat pozitiv, chiar modest, obținut în febrila căutare adresată unui învățământ mai eficient, practica didactică în școlile italiene și-ar îmbunătăți simțitor, în decurs de câțiva ani, calitatea!
BILBIOGRAFIE
LEGI
Codul principiilor și normelor muncii și vieții comuniștilor ale eticii și echității socialiste, 1974, București, Editura Politică;
Constituția României, 2007, București, Editura Jurnalul;
H.G. nr. 1375/2006;
LEGE nr. 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Textul actului publicat în M.Of. nr. 60/26 mar. 1996;
Legea nr. 278/2006 (publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006) de modificare a Codului penal;
Legea nr. 290/2005;
Legea nr. 71/2011;
Legii nr. 235/2013;
O.G. nr. 69/2002;
O.U.G. nr. 97/2005;
OUG nr. 82/2012;
CĂRȚI:
ALEXANDRESCO, D. ,Principiile dreptului civil român, vol. I, 1926, p. 186 (apud I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil român. Persoanele), Editura C. H. Beck, București, 2007;
ANTON S, ȚUȚUIANU S. I., COMPLEXITATEA ȘI DINAMISMUL MEDIULUI DE SECURITATE, vol. I, Editura Universității de Apărare ,,Carol I”, București, 2015;
BĂDESCU I., Sociologia si economia problemelor sociale, Editura Mica Valahie, București, 2011;
BLOND G., Furioșii Domnului, București, Editura Politică,1976;
BREBENEL M, Managementul conflictului interetnic, Editura M.A.I., București, 2014;
CERGHIT I., Metode de învățământ, Iași, Editura POLIROM, 2006;
CONSTANTIN A, Fundamente Teoretice Ale Conflictului, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iași, 2008-2009
CORNELIU V. T., Pamflete cu sifon albastru, București, Editura Fundația „România Mare”, 2000, Pag. 5-100;
COTEANU I., SECHE L. , SECHE M. , Dicționar explicativ al limbii române, București, Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC, 1996;
COTEANU I. , SECHE L. , SECHE M. , Dicționar explicativ al limbii române, București, Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC, 2012;
COTEANU I. , SECHE L. , SECHE M. , Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC, 1996;
Dicționarul enciclopedic român, Academia Republicii Populare Române, București, Editura Politică, 1972;
DUȚU A. O., Psihologie Judiciară, București, Editura Univers Juridic, 2015;
HORVATH I, Sociologia Relațiilor Etnice, Universitatea „Babeș-Bolyai” Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Cluj, Suport de curs 2009-2010, pag. 50;
HUNTINGTON S, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, București, Editura LITERA, 2012;
KENNETH A. , Chicago sub teroare, București, Editura Politică, 1976;
LUPULESCU D., Numele și domiciliul persoanei fizice, E. S. E., București, 1982;
LUPULESCU D., LUPULESCU A. M., Drept civil. Persoana fizică, Editura Editas, București, 2003;
MARCU F. , Dicționar actualizat de neologisme, Editura Libris, București, 2015;
MARCU F., MÂNECA C., Dicționar de neologisme, București, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, 1978;
MITRACHE C-tin, MITRACHE C., Drept penal român – Partea generală, Editura Universul Juridic, București;
MITROFAN N. , ZDRENGHEA V. , BUTOI T. , Psihologie judiciară, București, Casa de editură și presă „ȘANSA” 1992;
MUTEAN G. , Proverbe românești, București, Editura Pentru literatură, 1967;
NICOLĂESCU G. , În culisele „Celor 7 surori”, București, Editura Politică, 1984;
PEȚU P., VELICU E., MARDARE V., Starea civilă, mijloc de identificare a persoanei fizice, Ediția a IV-a, Editura Detectiv, București, 2007;
PLATON, Dialoguri;
POPA V. V., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2006;
POPESCU-NEVEANU P., Dicționar de psihologie, București, EDITURA Albatros,1978, pag. 464
PUȘCAȘ N., TRUȘCĂ P., Dreptul proprietății intelectuale, București, Academia de poliție „Alexandru Ioan Cuza”, 1996;
SCÂRNECI F, Introducerea în sociologia identității, Editura Universitatea Transilvania, Brașov, 2010;
SEDILLOT R. , Istoria petrolului, București, Editura Politică,1979;
SLOTERDIJK, P., Critica rațiunii cinice, Editura Polirom, București, 2003;
STANCU E. ,Criminalistica, Vol. II, București, Editura Actami, 2001;
STANCU E., Criminalistică, Editura ACTAMI, București, 2000, Vol. I, Vol. II;
ȘTEFAN M., Lexicon pedagogic, București, Editura ARAMIS, 2006;
TĂNASE A. R. Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie art. 1-186, art. 252-534. Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București, 2012;
TITULESCU N., Drept civil, Editura All Beck, București, 2004;
TOMESCU Mădălina, Drepturile omului. Tendințe și orientări contemporane, Ed. Pro Universitaria, București, 2013;
UNGUREANU O., JUGASTRU C., Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, București, 2003;
VOINEA M. , BULZAN C. , Sociologia drepturilor omului, http/ebooks.unibuc.ro/sociologie/voinea2.htmL;
WIENER N. , Sunt matematician, București, Editura Politică, 1972;
ZAFIU R, Limbaj și politică, Editura Universității, București, 2007;
eRESURSE:
http/think.etnews.ro;
http://www.e-scoala.ro/referate/filosofie_platon.html;
www.chcho.org/EN/UDHR/Documents/UDHR-Translations/num.pdf;
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/logica-juridica/obiectul-si-importanta-logicii/;
http://www.juridice.ro/437921/managementul-defectuos-al-identitatii-persoanelor-noile-buletine-fara-adresa-de-domiciliu-intre-protejarea-sigurantei-personale-si-haos.html;
http://www.stiripesurse.ro/se-schimba-buletinele-cum-vor-arata-noile-acte-de-identitate_989903.html
http://www.edrc.ro/docs/docs/politia/167-182.pdf;
http://www.politiaharghita.ro/;
http://cis01.central.ucv.ro/educatie_fizicakineto/pdf/studenti/cursuri%20master/note_curs_nervos.pdf;
http://www.cursuri-online.info/notite/27/perceptia-in-psihologie.html;
http://www.desaparecidos.org/nuncamas/web/english/library/nevagain/nevagain_000.htm;
http://www.abuelas.org.ar/ 10 octombrie 2003;
http://www.citatepedia.ro/index.php?id=188976;
http://segregareurbana.blogspot.co.uk/2010/07/tipologia-segregarii-sociale-in-mediul.html;
http://www.merriam-webster.com/dictionary/socialism;
http://vremurivechisinoi.blogspot.co.uk/2014/11/nichita-stanescu-limba-romana-este.html;
http://www.clr.ro/ebuletin/4_2005/buletin_4_2005.pdf – pag. 35;
http://www.ilmgate.org/the-islamic-ruling-on-surrogate-motherhood;
http://www.juridice.ro/288515/dreptul-la-identitate-2.html;
http://jurnalul.ro/scinteia/special/carticica-omului-nou-525505.html;
http://www.radupaltineanu.com/tag/iran/;
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/componenta_etnico-religioasa_a_conflictelor.pdf;
http://www.cadranpolitic.ro/?p=3040;;
https://www.roportal.ro/articole/despre/conflictul_dintre_india_si_pakistan_93/;
http://www.scoalarosu.ro/ROFILES/Info_pub/revista_pdf/14/Cesare%20Lombroso%20Biologie%20si%20criminologie.pdf;
http://mischescu.blogspot.co.uk/2011/09/analiza-lucrarii-mein-kampf-partea.html;
RESURSE în alte limbi:
ALLISON Bailey, Reconceiving Surrogacy: Toward a Reproductive Justice Account of Indian Surrogacy, 26 HYPATIA 715, 717 (2011);
Centre for Social Research (CSR), Surrogate Motherhood – Ethical or Commercial;
FRANCESCO Viola, Personal Identity in the Human Rights Perspective;
LISA Avery, A return to life: The right to identity and the right to identify Argentinas`s „Living disappeared”, Harvard Women`s Law Journal, Vol. 27/2004;
NORBERTO Nuno Gomes de Andrade, Human genetic manipulation and the right to identity, Vol. 7, Issue 3, European University Institute, Law Department, Florence, Italy, December 2010;
The Iona Institute, The ethical case against surrogate motherhood: What we can learn from the law of other european countries, pag. 12. Sursă web: www.ionainstitute.ie;
TOMESCU, M., The Interethnic Conflicts Between Identity Rights and Peace Rights-Challenges from EU in the Black Sea Region: Facing New Geopolitics Realities. Proceedings of The First International Conference on EU and Black Sea Region, Vol. II, Minee Giovanni Edittore,Bagheria, 2012;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul la Identitate. Conflicte Identitare (ID: 114409)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.