Dreptul la Autoguvernare a Comunităților Minoritare Românești

Universitatea Al. Ioan Cuza, Iași

Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice

Specializarea Științe Politice

Dreptul la autoguvernare a comunităților minoritare românești

Profesor coordonator: Realizat de:

Lect. univ. dr. Simona Vrânceanu Căbălău Crina-Cosmina

Științe Politice, anul III, grupa 2

În amplul, îndelungatul și complexul proces istoric din care se naște unitatea în diversitate a culturii europene, spațiul georgrafic în care trăiește poporul roman s-a găsit mereu în bătaia unor contradicții, interferențe și convergențe generatoare de sinteze interesante pe tărâmul valorilor materiale și spirituale. Pământul de rodnice încrucișări și de necontenite furtuni unde s-a născut poporul roman se află la răspântia dintre Europa centrală, sud-estică și estică.

Această situație geografică s-a reflectat și în rolul de punte în desfășurarea unor răscolitoare mișcări de populații, moduri de viață și de organizare socială, de tehnici de muncă și de luptă, de sisteme de construcție și de organizare a așezărilor umane și a relațiilor dintre ele, ca și în modalitățile făuririi primelor rudimente ale civilizației și până la marile modele culturale din care s-a născut ceea ce numim astăzi cultura europeană, implicit cultura națională.

Evoluția istorică a realităților social-economice, etnice, politice și culturale nu poate fi înțeleasă pe deplin decât din cercetarea necontenitei reveniri, într-o perioadă multimilenară, a unor procese similare, deși reapărute sub înfățișări noi pecetluite de o nouă etapă a istoriei.

Cuvinte cheie: comunități minoritare; identitate politică; autoguvernare; autodeterminare; drepturi; autonomie.

“Nicicând lumea nu a fost mai omogenă ca astăzi, nicicând fire economice, politice, culturale n-au legat mai strâns regiuni îndepărtate ale lumii și, totuși, nicicând cuvintele identitate, diferență, independență, autonomie, minoritate nu s-au pronunțat mai puternic și cu mai mult dramatism. Este un paradox al globalizării, acela de a suprapune două tendințe opuse: una a uniformizării economice și sociale cu o alta a diferențierii politice și culturale.”

Cu toate acestea, mulți autori importanți au încercat și au reușit să aducă un plus de claritate în această problemă. Memorandum-ul Secretarului General al ONU cu privire la definirea și clasificarea minorităților se referă la comunități minoritare în general și stabilește că acestea sunt “grupuri bazate pe factori unificatori și spontani, opuși celor artificiali sau planificați, în mod esențial plasați dincolo de controlul membrilor grupului”.

Astfel prin minoritate națională se înțelege orice grup bine definit de persoane care are cetățenia statului în care locuiește, sunt în inferioritate numerică în raport cu populația care constituie majoritatea, întrețin legături vechi, trainice și durabile cu acest stat, prezintă caracteristici etnice, culturale sau lingvistice distincte și sunt animate de voința de a păstra identitatea comună a membrilor săi, cu deosebire culturală, tradițiile și limba.

“Principiul autodeterminării popoarelor este considerat succesorul principiului politic al naționalității. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea principiul naționalității s-a dezvoltat drept corolar al valorizării identității etnice și lingvistice și al transformării acestora în obiective ale unității politice. La acel moment se considera că, în general este o condiție necesară a instituțiilor libere ca granițele guvernelor să coincidă în mare cu cele ale naționalităților. Astfel, autodeterminarea națională a devenit paradigma organizării politice.”

“Întregul continent european a suferit importante transformări, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, deoarece odată cu aceasta se destrăma și lumea bipolară. Odată cu prăbușirea regimurilor din Europa de Est, statele nou eliberate vor adera la democrație. Însă acest lucru nu a fost în practică un lucru ușor și pașnic.”

Europa ieșită de sub comunism este angrenată într-o serie de conflicte entice, se creează o serie de mișcări secesioniste, există revendicări autonomiste, se crează tensiuni între comunități care vorbesc limbi diferite, lucruri care au existat și înainte de începutul războiului însă regimurile comuniste le-au înghețat. Totuși acestea au explodat după prăbușirea acestora.

Comunitatea internațională a înțeles pericolul acesta, astfel că a încercat să elaboreze o serie de standarde de comportament statal care aveau ca scop de a ajuta sistemul care proteja drepturile oamenilor. În fost elaborată o declarație despre nevoia de protejare a drepturilor minorităților în urma Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, în luat ființă instituția Înaltului Comisariat pentru Minoritățile Naționale.

“Spațiul intracarpatic-danubian-pontic în care s-a format poporul român, ca urmare a procesului complex de romanizare a dacilor și în care s-au constituit cnezate și voievodate la sfârșitul mileniului I, a fost contactat spre anul 900 de o populație care a migrat de-a lungul a mai multor secole din Asia înspre Europa, anume maghiarii.”

În acest fel “penetrarea maghiară a marcat pe pânza de populație românească mici insule entice ungurești, care se vor mări în secolele următoare prin alimentare demografică din Panonia și prin spor natural.”

Din punct de vedere istoric, relațiile româno-ungare au fost dintre cele mai critice din Europa de Est,. Analizând conflictul istoric dintre români și maghiari, mulți cercetători au subliniat identitatea culturală și religioasă diferită a celor două popoare. De asemenea, s-a observant lipsa de sincronism între experiențele culturale ale maghiarilor și experiența românilor. Gabriel Andreescu a menționat experiențele istorice diferite ale celor două popoare. Atunci când in secolul XIX, a avut loc procesul de formare a națiunilor moderne, maghiarii din Transilvania s-au considerat ca aparținând națiunii maghiare, în timp ce românii din Transilvania s-au identificat cu mișcarea națională română modernă. Interese diferite și orientări politice diferite au generat o mitologie istorică bazată uneori pe conflict.

În acest context internațional au început relațiile dintre România și Ungaria, ambele proaspăt ieșite din comunism. Desigur că și în cazul celor două state problema minorităților a jucat un rol important deoarece aproximativ 7% din populația României este reprezentată de minoritatea maghiară.

Maghiarii din România reprezintă cea mai numeroasă minoritate etnică din România. La recensământul populației din 2011 au fost înregistrați în România 1.431.807 etnici maghiari.

Ponderile cele mai mari de populație maghiară se înregistrează în Ardeal, în special în județele Harghita (84,61%) și Covasna (73,81%). Conform recensământului din anul 2011, orașul din România cu cel mai mare număr de etnici maghiari era municipiul Târgu Mureș, cu 70.108 locuitori de etnie maghiară (în zona metropolitană Târgu Mureș peste 100.000). La un recensământ anterior (2002) au fost înregistrați la Târgu Mureș 84.492 de maghiari și 76.742 de români. În procente, orașul cu cea mai mare pondere de maghiari este municipiul Odorheiu Secuiesc: 95,75% dintr-un număr total de 37.000 locuitori.

Grafic nr. 1. Populația României pe naționalități

În ceea ce privește statutul juridic, schimbarea cadrului legislativ și instituțional pentru minoritățile naționale din România, după decembrie 1989, a avut ca principale două obiective garantarea de drepturi egale cetățenilor aparținând acestor minorități, conform standardelor prevăzute în convențiile internaționale, precum și a îndatoririlor acestora.

Articolul 4 Titlul I din Constituția României, numește între principiile generale tocmai nediscriminarea cetățenilor și egalitatea lor în fața legii: “România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere și de origine socială.” (art. 4 al.2).

În ceea ce privește dreptul la identitate etnică, același document prevede, la articolul 6, faptul că “Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și exprimarea identității lor entice, culturale, lingvistice și religioase.” Măsurile de protecție luate de stat în acest sens sunt în conformitate cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.

Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (U.D.M.R.) s-a înființat chiar “în seara zilei de 22 decembrie 1989 pentru a reprezenta interesele minorităților maghiare din România. Până la adoptarea Constituției, printr-o serie de decrete-legi, persoanele aparținând tuturor minorităților din România au putut opta între a se înscrie în partidele politice din țară sau de a-și constitui organizații proprii, pe criterii etnice. Prin alegerile de la 20 mai 1990, majoritatea acestor organizații au obținut reprezentare parlamentară.”

Autonomia – denumită uneori și auto-determinare – a fost un principiu expus constant începând cu începutul anilor ‘90. Al treilea congres al U.D.M.R. a reprezentat un moment-cheie din acest punct de vedere, întrucât acesta a fost momentul în care un model de autonomie a fost conceptualizat destul de vag și introdus într-o formă structurată în programul partidului. Această “concepție asupra autonomiei a definit minoritațea maghiară ca fiind o comunitate politică”. Treptat, cum o astfel de reprezentare a autonomiei dorite a intrat în antagonism pronunțat cu participarea la guvernare a U.D.M.R., aceasta a primit un rol secundar, în timp ce alte elemente au avut prioritate (educația, utilizarea limbii materne în administrația locală și mass-media etc).

Pot fi identificate două etape importante în dezvoltarea revendicărilor pentru autonomie: una care poate fi în general localizată în perioada 1990-2002 și a doua, care se extinde dincolo de această perioadă, până în prezent. În timpul primei etape, conceptul de autonomie a evoluat ca o parte constitutivă a comportamentului U.D.M.R. pe scena politică românească. După 2002, cu toate acestea, revendicarea autonomiei nu este în totalitate legată doar de acțiunile U.D.M.R., ci și de cele ale facțiunilor din cadrul UDMR, care au format ulterior organizații maghiare oponente (Consiliul Național Maghiar din Transilvania, Consiliul Național Secuiesc și Partidul Civic Maghiar – PCM). Includerea în programul politic din 1993 a conceptului națiunii partenere a fost un eveniment-cheie în procesul de evoluție a sensului atribuit autonomiei în interpretarea U.D.M.R. Acest lucru implică faptul că maghiarii (prin reprezentantul lor politic) au revendicat statutul politic al unei comunități care este parte constitutivă a statului, alături de comunitatea etnică română, trebuind să beneficieze, astfel, de drepturile și obligațiile rezultante. 

Autodeterminarea internă, integrată în programul 1993, a fost derivată din statutul politic pe care U.D.M.R. l-a pretins pentru comunitatea maghiara. Această perspectivă asupra autonomiei a apărut ca o posibilitate în timpul dezbaterilor privind adoptarea Constituției României.

La alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012, U.D.M.R. a obținut 27 de mandate (9 senatori și 18 deputați). Acestora li se adaugă cei 18 reprezentanți ai minorităților naționale.

Deputații și senatorii care reprezintă minoritatea maghiară se află în structura de conducere, ca și în birourile comisiilor permanente ale celor două camere ale Parlamentului. Atât în Senat, cât și în Camera Deputaților este constituit câte un grup parlamentar al U.D.M.R. În Senat, U.D.M.R. deține o funcție de secretar al Biroului Permanent și una de președinte de comisie parlamentară (Comisia pentru muncă, protecție socială și problemele șomajului). În Camera Deputaților minoritatea maghiară este reprezentată în conducere astfel: un secretar al Biroului Permanent, iar în birourile comisiilor parlamentare o funcție de președinte, două funcții de vicepreședinte și trei de secretar.

Administrația publică locală a fost organizată și funcționează pe principiile autonomiei locale, eligibilitățile autorităților administrației publice locale, descentralizării serviciilor publice , consultării cetățenilor în problemele majore de interes local. Pe această bază au fost alese consiliile locale și primarii, ca autorități prin care se exercită autonomia în comune, orașe, municipii și s-au constituit prin alegeri, consiliile județene.

Prin Legea Administrației Publice Locale (Legea nr. 69, din 26 noimebrie 1991) au fost stabilite măsuri pentru realizarea în fapt a principiului autonomiei locale și a celui al descentralizării serviciilor publice, precum și cu privire la funcționarea autorităților administrației publice. Astfel sunt considerate “autorități ale administrației publice prin care se realizează autonomia locală în commune și orașe” consiliile locale, “ca autorități deliberative și primarii ca autorități executive” (art.5); totodată este prevăzută prin lege obligația de a se allege în fiecare județ un consiliu județean care coordonează activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes județean” (art. 7)

De asemenea, persoanele aparținând minorității maghiare se bucură de facilități în exprimarea, păstrarea și dezvoltarea în deplină libertate a identității lor entice, culturale, lingvistice sau religioase și de a menține și dezvolta cultura sub toate formele. Sunt create și menținute instituții culturale proprii ale minorității maghiare. Statul se implică activ în finanțarea activității acestor instituții – teatre, reviste, muzee, biblioteci – , în editarea presei și a cărții și în difuzarea de emisiuni Radio și TV în limba maghiară. Sunt create condiții favorabile întreținerii și dezvoltării legăturilor internaționale.

“Din punct de vedere economic, viața naționalității maghiare s-a încadrat în dinamica de ansamblu a economiei țării întregi, în perioadele ei de depresiune și regres cât și în cele de avânt și de prosperitate. În ansamblu, se poate constata că întărirea potențialului uman și economic al țării a creat condițiile necesare fructificării la nivel național a bogățiilor solului și subsolului , a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei naționale. Legăturile economice tradiționale au căpătat un nou cadru geografic-statal, ceea ce a asigurat pieței naționale un caracter unitar.”

În Constituția României, la titlul II, ce prevede drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor aparținând minorităților naționale , dreptul la învățătură în limba maternă și dreptul de a fi instruiți în această limbă sunt garantate îm mod expres, pe lângă altele.

Minoritatatea maghiară din România a reușit să-și păstreze o identitate distinctă , o autoguvernare bine evidențiată în pofida politicilor aplicate. În prezent, statutul maghiarilor ca minoritate națională este recunoscut în mod clar de către stat și este definit în termeni concreți în legislația internă. De asemenea, remarcăm faptul că maghiarii din România tind să fie uniți, manifestând o ridicată conștiință a “distincției” etnice, naționale, lingvistice și culturale.

Bibliografie

Edroiu Nicolae, Vasile Pușcaș, Maghiarii din România, Editura Fundația Culturală Română, Centrul de Studii transilvane, Cluj-Napoca, 1995

Mihai Romulus Vadean, Relațiile româno-ungare în contextul integrării în structurile europene și euroatlantice, Editura Lumen, Iași, 2011

Francisc Păcurariu, Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor, Editura Minerva, București, 1988

Gabriel Andreescu, Națiuni și minorități, Editura Polirom, Iași, 2005

Bărbulescu Mihai, Papacostea Ștefan, Pompiliu Teodor, Hichins Keith, Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București, 1998

Culic Irina, Horvath Istvan, Stan Cristian, Reflecții asupra diferenței, Editura Limes, Cluj, 1999

Mitu Sorin, Iluzii și realități transilvane, Problema transilvană, Editura Polirom, București, 1999

Levente Salat, Visions of Minority Hungarians in Transylvania: Prospects and Obstacles, Kisebbségkutatás – Minorities Research vol. 6 (2003)