Dreptul la Aparare

=== ec693976dc279141676692bb78506d5c5060d277_403450_1 ===

Facultatea de Drept

Specializare: Procedură Penală

Dreptul la apărare

CUPRINS

Cap. IV Incidente procesuale privind dreptul la apărare în procesul penal

Secțiunea 1 Sancțiuni în cazul nerespectării

Secțiunea 2 Exercitarea căilor de atac în caz de nerespectare

Secțiunea 3 Exercitarea și respectarea dreptului la apărare în cursul urmăririi penale și dreptul părților de a se plânge împotriva măsurilor sau actelor de urmărire penale prin care le-au fost vătămate drepturile și interesele legitime

Secțiunea 4 Dispoziții speciale privind dreptul la apărare

Subsecțiunea 1 Cazul procedurii în cazul infracțiunilor comise de minori

Subsecțiunea 2 Acordul de recunoaștere a vinovăției

Cap V Comparație dreptul la apărare procesual penal cu dreptul la apărare procesual civil

Cap. IV Incidente procesuale privind dreptul la apărare în procesul penal

Secțiunea 1

Sancțiuni în cazul nerespectării

Principiul dreptului la apărare se identifică în regulă în conformitate prin care este garantat dreptul la apărare pe tot parcursul procesului prin asistență judiciară, prin maniera de organizare a instanțelor judecătorești precum și prin legile de procedură și prin asistența judiciară. Conform art. 24 din Constituție, republicată, dreptul la apărare este un drept garantat. Pe tot procesului, părțile au dreptul de a fi asistate de un avocat, numit din oficiu ori ales.

Totodată, Legea nr. 247/2005 legată de organizarea judiciară, prevede că dreptul la apărare este un drept garantat. Pe tot parcursul procesului, părțile au dreptul de a fi reprezentate ori, funcție de caz, asistate de un apărător numit din oficiu ori ales, conform legii.

Confirmarea legală a acestui principiu are scopul de a asigura că deciziile judecătorești să exprime adevărul și să acționeze potrivit legii.

În sens material – ori larg – dreptul la apărare dă expresie întregului complex de drepturi procesuale și de garanții înființate de lege către servirea părților în apărarea intereselor lor legitime. Printre aceste garanții și drepturi sunt înscrise:

dreptul exercitării căilor de atac,

dreptul părților de a face solicitări,

dreptul părților de a lua parte la dezbateri precum și de a contura concluzii în ceea ce privește problemele dezbătute,

dreptul de a recuza un procuror ori un judecător,

dreptul de a cunoaște actele de la dosar,

dreptul de a propune probe.

Nesocotirea de instanță a oricăreia dintre aceste drepturi și, totodată, a garanțiilor procesuale reprezintă o încălcare a dreptului la apărare susceptibilă în atragerea nulității deciziei. În acest context, acțiunile ce au caracterul unor încălcări de natură să atragă această sancțiune se identifică în următoarele:

în închiderea dezbaterilor și pronunțarea hotărârii înainte că instanța să ofere cuvântul părților,

în judecarea procesului la un termen preschimbat în conjuncturi în care pârâtul nu a avut timpul indispensabil în scopul de a își pregăti apărarea,

în judecarea procesului în lipsa pârâtului.

În sens formal – restrâns -, dreptul la apărare este confundat cu dreptul părții de a își angaja un apărător calificat, prin care să fie asistat la proces și care să îi susțină interesele în fața instanței. Legea nu impune părții obligația de a își angaja un apărător calificat. În procesul civil oricare dintre părți are libertatea totală de a recurge ori nu la serviciile unui apărător calificat.

Însă, în condițiile în care partea socotește că propriile interesele ar fi mai eficient protejate în conjunctura asistării sale de către avocat, instanța nu îi poate refuza acest drept.

Exercitarea dreptului la apărare este imperios necesar să fie făcută cu bună – credință, legea nepermițând ca aceasta să îmbrace forma abuzului de drept procesual. Pentru lipsa de apărare puternic motivată, instanța poate să acorde doar un singur termen. În condițiile în care, la solicitarea părții interesate, instanța nu amână judecarea cauzei în scopul formulării apărării, aceasta trebuie să amâne pronunțarea hotărârii, dându-i, în acest context, oportunitatea acesteia de a depune concluzii scrise.

În condițiile în care instanța constată manifestări abuzive în exercitarea dreptului la apărare, aceasta este îndreptățită să restrângă durata dezbaterilor specific necesităților de asigurare a unei apărări normale, în ceea ce privește toate părțile. Corolarul dreptului la apărare este asistența judiciară gratuită: legea dispune în această direcție că cel ce nu este în măsură a face față costurilor unei judecăți, fără a pune în pericol propria sa întreținere ori a familiei sale, poate să ceară asistență judiciară gratuită, ce cuprinde asistarea și apărarea sa printr-un avocat alocat de baroul avocaților.

Existența contradictorialității impune imperativul că nicio măsură să nu fie ordonată de instanță precedent punerii acesteia în discuția contradictorie a părților, deoarece nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a reda părților dreptul de a se apăra, asigurându-le, astfel, oportunitatea de a:

își susține și de a își argumenta solicitările,

de a cere administrarea de probe,

de a combate susținerile adversarului, nerespectarea principiului contradictorialității și al garantării dreptului la apărare fiind sancționată prin nulitatea deciziei.

Principiile fundamentale se identifică în norme reprezentative prin care este determinată structura procesului civil și care guvernează întreaga activitate judiciară, nerespectarea acestora fiind sancționată prin nulitatea actelor de procedură, atrăgând, ulterior, casarea hotărârii judecătorești pronunțate în acest context.

Prin Secția Civilă și de proprietate intelectuală, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul că nerespectarea principiului contradictorialității ce asigură și dreptul la apărare, se sancționează cu nulitatea hotărârii, deoarece în scopul asigurării unui proces echitabil, instanța se obligă să îi respecte și să aplice, pe de o parte, principiul contradictorialității iar pe de altă parte, principiul dreptului la apărare, iar potrivit primului alineat al art. 129 din Codul de Procedură Civilă, judecătorul este dator să facă respectate și, implicit, să respecte el însuși principiul contradictorialității precum și celelalte principii ale dreptului civil.

O încălcare a obligației de a îi asigura individului deplină exercitare a drepturilor procesuale constă în nerespectarea obligației prevăzute în art. 6 din Codul de Procedură Penală de a îl înștiința pe învinuit, înainte de a i se lua prima declarație, legat de dreptul de a fi asistat de un apărător, acest aspect înregistrându-se în procesul verbal de ascultare.

Cu toate că legislatorul național este imperios necesar să descurajeze absențele nejustificate, acuzatul absent nu poate fi sancționat cu pierderea acestui drept, în mod expres atunci când el își desemnează apărător în scopul de a îl reprezenta.

Drepturile legale ale participanților la judecată se asigură prin respectarea unui principiu esențial al procesului civil, principiul contradictorialității. În scopul asigurării contradictorialității în procesul civil, instanța este obligată să pună în discuție, părților, toate aspectele de drept și de fapt pe fundamentul cărora vă soluționa litigiul. În acest context, nerespectarea acestui principiu, ce asigură implicit și respectarea dreptului la apărare, este sancționată prin nulitatea hotărârii.

Secțiunea 2

Exercitarea căilor de atac în caz de nerespectare

Potrivit art. 129 din Constituția României, contra deciziilor judecătorești, atât Ministerul Public cât și părțile interesate pot să exercite căile de atac, în condițiile legii.

Căile de atac se identifică în mijloacele procedurale, prin care poate fi solicitată reformarea ori anularea unei decizii judecătorești.

Exercitarea căilor de atac are drept consecință punerea în mișcare a controlului judiciar ce se întreprinde de către instanțele judecătorești ierarhic superioare.

Aceste instanțe au dreptul însă și obligația de a verifica, în conjuncturile și în procedurile hotărâte de lege, stabilitatea și legalitatea deciziilor pronunțate de instanțele ierarhic inferioare și, în unele conjuncturi, a propriilor hotărâri, respectiv a actelor și a deciziilor pronunțate de organe exterioare sistemului instanțelor judecătorești.

Potrivit alin 3 al art. 13 din Noul Cod de Procedură Civilă, părților li se asigură oportunitatea de a participa la toate fazele evoluției procesului. Acestea pot:

lua cunoștință de cuprinsul dosarului,

pot propune probe,

pot să își facă apărări,

pot să își prezinte susținerile în scris și oral,

să exercite căile legale de atac prin respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Curtea Constituțională a reținut că, prin condiționările impuse realizării interesului general menționat, este afectat, fără cale de întoarcere, interesul individual, respectiv cel al individului ce dorește să recurgă la concursul justiției spre realizarea drepturilor și intereselor subiective proprii. În acest context, condiționarea exercitării căii de atac de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistență judiciară, ca și condiție de admisibilitate a recursului, impune individului, pe de o parte, condiții excesive în scopul exercitării căii de atac a recursului, pe de altă parte costuri suplimentare și reprezentative raportate la cheltuielile întreprinse de cetățean în scopul plății serviciului justiției.

Curtea a reținut că obligația asistării și reprezentării prin avocat în scopul exercitării recursului este echivalent, atât cu transformarea conținutului acestui drept fundamental într-o condiție de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, cât și cu transformarea acestui drept într-o obligație, aspect care afectează substanța dreptului la apărare în maniera în care este configurată în Constituție. În acest context, legiuitorul nu poate conferi dreptului la apărare garantat de Constituție, valențe ce, practic, contravin caracterului său de garanție a dreptului la un proces just.

Căile de atac extraordinare se identifică în contestația în anulare și în revizuire.

Aceste căi de atac dau posibilitatea îndreptării anumitor erori din hotărârile judecătorești definitive, doar în cazurile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Contestația în anulare – această cale de atac este cea prin care legea decide cazurile în poate fi atacată o hotărâre judecătorească definitivă și limitează, practic, la cinci cazuri, ce pot fi invocate doar contra hotărârii instanței de recurs.

Contestația de anulare poate fi utilizată în condițiile în care citarea individului nu a fost legală pentru termenul la care s-a judecat recursul acestuia de către instanța de recurs. Această cale de atac poate fi folosită în condițiile în care citarea prezintă un viciu de procedură – indicarea eronată a datei judecății, a numelui ori a adresei sau a datei judecății. Din acest motiv, contestația în anulare poate fi întreprinsă numai contra hotărârii instanței de recurs.

În condițiile în care viciul de procedură a fost comis la primă instanță ori la instanța de apel, se poate invoca acest motiv doar prin căile ordinare de atac – apelul și recursul.

Se mai poate apela la contestația în anulare, în condițiile în care la termenul la care s-a judecat recursul individului de către instanța de recurs, acesta a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre acest impediment. Legea nu specifică situațiile ce pot reprezenta motive de împiedicare, însă acestea este imperios necesar să fie obiective. În acest context, există o dublă condiționare: să fi fost împiedicat să se prezinte și să fi fost în imposibilitate să aducă la cunoștința instanței acest aspect. Și acest motiv poate să fie invocat numai cu privire la deciziile instanței de recurs.

Un alt motiv pentru care se poate face contestație în anulare este acela când instanța de recurs nu a observat existența unei cauze pentru care trebuia să dispună încetarea procesului penal:

înlocuirea răspunderii penale,

lipsa ori retragerea plângerii prealabile a părții vătămate,

amnistia, prescripția și decesul făptuitorului.

Aceste cauze pot reprezenta un motiv de contestație numai contra deciziei instanței de recurs și numai dacă în dosar existau probe care să dovedească existența lor.

Un alt motiv, dar nu cel din urmă, constă în cazul în care individul a avut calitatea de inculpat iar la judecarea recursului ori la rejudecarea cauzei de instanța de recurs, nu a fost ascultat, cu toate că a fost prezent, iar ascultarea este obligatorie, conform legii.

În ceea ce privește revizuirea, la aceasta se poate apela în cazul unei hotărâri judecătorești definitive, pe de o parte cu privire la latura penală, pe de altă parte cu privire la latura civilă.

În condițiile în care decizi privește mai multe infracțiuni ori mai mulți indivizi, se poate solicita pentru toată decizia, în ansamblul său, ori doar pentru unele fapte sau doar pentru unii făptuitori.

La revizuire se poate apela în condițiile în care individul a descoperit fapte ori conjuncturi ce nu au fost cunoscute de instanță la data soluționării cauzei. În scopul acestui motiv se poate cere revizuirea unei decizii definitive, doar dacă pe fundamentul faptelor ori a noilor împrejurări, se dovedește că s-a greșit în momentul dispunerii achitării ori condamnării făptuitorului, ori că într-o manieră greșita instanța a hotărât încetarea procesului penal. Prin urmare, nu se poate, promova o revizuire prin care să fie urmărită ușurarea ori agravarea conjuncturii condamnatului sau schimbarea încadrării juridice.

O altă situație în care se poate apela la revizuire, este aceea în care un martor, expert ori interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauză a cărei revizuire individul o cere. Infracțiunea de mărturie mincinoasă poate fi invocată doar dacă aceasta a fost constatată prin decizie judecătorească definitivă ori prin ordonanța procurorului prin care a fost rezolvat fondul cauzei.

Într-un alt context, la revizuire se poate apela dacă un înscris ce a servit ca fundament al deciziei a cărei revizuire individul o cere, a fost declarat fals. Săvârșirea infracțiunii de fals poate fi invocată doar dacă a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă ori prin ordonanța procurorului prin care a fost soluționată pe fond cauza.

Revizuirea poate fi o soluție și în cazul în care un membru al completului de judecată, individul ori procurorul ce a întreprins acte de cercetare penală au comis o infracțiune în ceea ce privește cauza pentru care se cere revizuirea. Dovada existenței acestui caz de revizuire este imperios necesar să fie făcută tot cu o decizie judecătorească definitivă de condamnare a acestora în ceea ce privește infracțiunea respectivă ori cu ordonanța procurorului prin care a fost reținută comiterea faptei și vinovăția procurorului ori a individului ce a întreprins acte de cercetare penală.

Un alt caz în care revizuirea poate fi considerată o rezolvare, constă în situația în care două ori mai multe decizii judecătorești penale definitive nu se pot pune de acord.