Dreptul International Umanitar Si Atacul Cibernetic

Dreptul internațional umanitar și atacul cibernetic

Capitolul 1: Noțiuni generale de drept international umanitar

Principiile dreptului internațional umanitar

1.2. Tipuri de conflict

1.3. Participanți la conflictul armat

1.4. Mijloace și metode de luptă

Capitolul 2: Aplicarea regulilor de drept internațional umanitar atacului cibernetic

2.1. Aspecte privind definirea războiului cibernetic

2.2. Tipuri de operații militare in spațiul cibernetic

2.3. Statutul participanților la război cibernetic

2.4. Normele dreptului internațional umanitar aplicabile atacului cibernetic

Capitolul 3: Implicarea NATO și a României în apărarea Ucrainei împotriva atacului cibernetic

3.1. Războiul din Ucraina

3.2. Războiul cibernetic in Ucraina

3.3. Rolul României în combaterea atacurilor cibernetice din Ucraina

3.4. Reguli de drept internațional umanitar ce trebuie respectate în atacurile cibernetice

3.5. Concluzii și propuneri

Concluzii și propuneri

Capitolul 1: Noțiuni generale de drept international umanitar

Dreptul internațional umanitar

Dreptul internațional umanitar este ramura Dreptului internațional public care stabilește modul în care este purtat un război din punct de vedere legislativ. Scopul Dreptului internațional umanitar este acela de a reduce consecințele unui conflict armat, prin limitarea metodelor de ducere a războaielor, pentru reducerea victimelor.

Astfel, putem defini Dreptul internațional umanitar ca fiind un sistem de norme de drept fiduciare și cutumiare care se aplica atât conflictelor internaționale, cât și celor interne.

1.1.Principiile dreptului internațional umanitar

Dreptul internațional umanitar recunoaște o serie de norme, de la care nu este permisă nici o abatere, cum ar fi interzicerea torturii și a genocidului. Principiile de Drept internațional umanitar sunt un set de reguli care reprezinta pilonul tuturor regulilor cutumiare și celor convenționale. Aceste reguli asigură orânduirea chiar și a unor situați neprevăzute de regulile convenționale.

Principiile Dreptului intenațional umanitar au fost formulate pentru prima data de juristul elvețian Jean Simon Pictet în 1966. Pictet a formulat aceste prime principii pe baza prevederilor convențiilor de la Geneva din anul 1949 dar le-a completat ulterior în 1983, după convențiile de la Geneva din 1977 care au venit cu completări ulterioare.

Conform juristului elvețian, putem afirma faptul că Dreptul internațional umanitar se bazeaza pe patru principii fundamentale: principiul dreptului uman, principiul dreptului conflictelor armate, principiul dreptului de la Geneva si principiul dreptului de la Haga. „Din examinarea literaturii de specialitate ar rezulta însă că Dreptului umanitar îi sunt specifice mai multe principii decât cele enumerate mai sus, valoarea acestor clasificări fiind însă de natură teoretică, doctrinară.”

Din principiile fundamentale ale Dreptului internațional public, trebuie avute in vedere următoarele principii, care se află la baza Dreptului internațional umanitar:

1.Principiul inviolabilității și securității, acest principiu dictează exigențelor militare sa fie compatibile, întotdeauna, cu respectul ființei umane, integritatea fizică și morală a acestora, iar toate persoanele trebuie tratate in mod egal, indiferent de rasă, sex, religie, naționalitate, limbă, clasă socială, avere, preferință politică sau pe orice alt criteriu asemănător.

2.Principiul proporționalității impune beligeranților să nu cauzeze pagube adversarilor, decat in proporția necesară scopurilor atingerii scopurilor conflictului, acest principiu obligand beligeranții să nu-și folosească puterea de luptă asupra adversarilor, peste limitele necesare atingerii obiectivelor.

3.Principiul discriminării, acest principiu se referă la membrii forțelor armate, aflate în conflict cu dreptul exclusiv de a ataca sau a se opune, le este interzisă atacarea populației, a bunurilor civile, bunurilor culturale sau protejate și a altor categorii de bunuri și persoane.

4.Principiul limitării mijloacelor și metodelor de luptă limitează dreptul combatanților la metodele de război folosite și la alegerea armelor, nepermițând utilizarea armelor, metodelor sau tehnicilor cu efecte excesive precum și celor bazate pe trădare și perfidie.

5.Principiul protecției victimelor războiului și al populației civile impune statelor să asigure protejarea, respectarea și tratarea cu umanitate a persoanelor aflate in afara luptelor, precum și celor care nu participă la ostilitați, statele având obligația de a asigura protecția persoanelor căzute în puterea statului respectiv.

6.Principiul neutralității asistenței umanitare, acest principiu obligă beligeranții să respecte organizațiile naționale și internaționale umanitare, personalul sanitar și religios, să nu împiedice îndeplinirea obiectivelor acestora deoarece intervenția acestora nu reprezinta o intervenție ilegală în conflictul armat.

Fiecare principiu de bază trebuie urmat cu regulile și normele specifice Dreptului internațional umanitar, dar principiile vin în ajutorul interpretarii legii când cadrul legislativ este controversat sau imprecis. În funcție de consecințe, balanța dintre principii și interese se poate schimba. De exemplu, pe timpul ostilităților, necesitatea atingerii obiectivelor militare ar putea limita noțiunea de umanitate prin permiterea distrugerilor, dar în altă situație cum ar fi protejarea bolnavilor și răniților, principiul umanității este considerat o prioritate.

1.2.Tipuri de conflict

Cuvântul „conflict” provine din latinescul „conflictus” care semnifică ciocnire sau izbire. Conform dicționarului, cuvântul conflict are mai multe ințelesuri: "Neîntelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, discuție violentă"

Noi o să privim conflictul ca fiind o neînțelegere, un dezacord sau o opoziție intre doua sau mai multe părți, care se poate manifesta și în mod violent. Conflictul poate fi caracterizat ca o etapă de competiție în care părțile implicate sunt conștiente de anumite incompatibilități cu dorințele celorlalte părți intrând in anumite schimburi fizice sau virtuale.

Dacă până în anii 90’, din prisma Dreptului internațional umanitar, puteam diviza conflictele armate in două mari categorii, conflicte armate internaționale și conflicte armate fără caracter internațional, ulterior a mai apărut un tip de conflict armat, conflictul armat destructurat sau de identitate.

1.Conflictului armat internațional îi sunt atribuite doua definiții. Pe baza convențiilor de la Haga din 1907, conflictul armat internațional este definit astfel: „situația legală în care doua sau mai multe grupuri ostile sunt autorizate să decidă asupra conflictului lor prin folosirea forțelor armate sau ca fiind o luptă sângeroasă între grupuri organizate”, de unde rezultă faptul că războiul este o relație între state, numai ele având dreptul de a recurge la război. Conflictul armat internațional, în sistemul convențiilor de la Haga din 1949, se referă la „toate cazurile de război declarat sau orice alt conflict armat care poate să apară între două sau mai multe înalte părți contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de una dintre ele”.

Protocolul I din 1977 aduce în definiția conflictului armat internațional un element de noutate, „conflictele armate în care popoarele luptă împotriva dominației coloniale și ocupației străine și împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele, consacrat în Carta Națiunilor Unite și în Declarația referitoare la principiile de drept internațional privind relațiile amicale și cooperarea între state în conformitate cu Carta Națiunilor Unite.”

2.Conflictul armat fără caracter internațional, a cărui existență este la fel de veche ca a conflictului internațional, nu a fost reglementat pana în 1949, la intrarea în vigoare a convențiilor de la Geneva. Totuși, acestui tip de conflict, până în 1949 și dacă participanți erau recunoscuți ca fiind beligeranți, doar atunci i se aplicau regulile dreptului internațional umanitar.

Dreptul internațional umanitar și-a extins aria de ocrotire și asupra victimelor conflictelor fără caracter internațional în 1977 prin protocolul adițional II, promulgat la Geneva.

Conflictele armate fără caracter internațional sunt de doua tipuri:

a.Conflictul armat nereprezentând un caracter internațional și ivit pe teriroriul uneia dintre Înaltele Părți Contractante (art. 3 comun al celor patru Convenții de la Geneva din anul 1949).

b.Conflictul armat fără caracter internațional care se desfășoară pe teritoriul unei Înalte Părți Contractante (Protocolul adițional II de la Geneva din anul 1977).

„Conflictul armat fără caracter internațional rămâne o problemă deschisă pentru Comunitatea internațională, deoarece cele mai multe atrocități se petrec in astfel de conflicte armate. Optsprezece articole (Protocolul are 28 de articole din care 10 conțin dispoziții finale), nu pot acoperi nici măcar satisfăcător situațiile ce pot apărea în conflictele armate fără caracter internațional.”

3.Căderea comunismului din Europa împreuna cu genocidul și conflictul armat din Rwanda 1994 au contribuit la definirea unui nou tip de conflict armat, conflictul armat destructurat.

Acest tip de conflict este foarte întâlnit, îl putem găsii pe teritoriul Asiei, Africii și chiar pe teritoriul Europei. În cazul acestui tip de conflict, statul nu mai poate ține sub control situația iar în „în țară se instaurează haosul, se comit acte de genocid, asasinate în masă, epurari etnice, exoduri masive de populații etc. și nimeni nu mai poate fi tras la răspundere”.

Conflictul armat destructurat se caracterizează prin destrămarea totală sau parțială a statului de pe teritoriul căruia au loc conflictele. Această situație este neprevăzută de Carta ONU care spune că măsurile de constrângere se pot aplica numai unui stat care nu respectă normele Dreptului internațional umanitar dar, în situația de fața, statul nemaiexistând, nu are cine să fie tras la răspundere. În cazul de față, Consiliul de Securitate este nevoit sa intervină prin impunerea păcii. Acest organ al Națiunilor Unite se implică direct în acest tip de conflicte „asumându-și funcții și puteri politice, militare, de poliție, juridice, inclusiv umanitare”.

1.3.Participanți la conflictul armat

În vocabularul de specialitate al Dreptului internațional umanitar, persoanele care au dreptul să comită acte de ostilitate și să intre sub tutela Dreptului internațional, sunt numite combatanți. Statutul de beligerant nu este același cu cel de combatant, războiul fiind o relație interstatală, statutul de beligerant este atribuit numai entităților statale sau numai statelor.

Este cunoscut faptul ca membrii forțelor armate ale unei națiuni au dreptul să participe la ostilități în mod direct dar „legile, drepturile și obligațiile războiului”, articolul I din regulamentul războiului terestru de la Haga din 1907, sunt aplicabile și pentru „milițiile și corpurile de voluntari care reunesc condițiile următoare: să aibă în fruntea lor o persoană responsabilă pentru subordonații săi; să aibă un semn distinctiv fix și ușor de recunoscut la distanță; să poarte armele în mod deschis; să se conformeze în operațiunile lor legilor și obiceiurilor războiului”. În consecință, membrii forțelor armate,combatanții, pot utiliza forța și pot merge până la uciderea altei ființe umane fără a fi pedepsiți sau trași la răspundere atâta timp cat aceștia sunt în conformitate cu Dreptul internațional umanitar.

Dreptul internațional umanitar nu reglementează doar combatanții legali, ci și pe cei ilegali care nu fac parte din forțele armate ale beligeranților, participă la ostilitați și nu poartă armele la vedere, aceștia vor fi judecați și condamnați pentru faptele săvârșite de către puterea care i-a capturat. Rezultă că mercenarii, spionii și criminalii de război nu sunt considerați combatanți legali.

În Dreptul internațional umanitar nu se găsesc reglementări cu privire la statutul trădatorilor și dezertorilor. Dezertorul este considerat militarul care trece la inamic și încetează lupta iar trădătorul este cel care se pune în slujba unei puteri inamice sau străine, cei doi termeni conțin multe elemente comune iar uneori se pot îmbina.

Al doilea război mondial a adus la suprafață lacunele Dreptului internațional umanitar, care nu oferea protecție majorității luptătorilor, în special celor care au luptat în spatele frontului inamic, aici vorbim de civili dar și de militari care au luptat pe teritoriul proprilor state chiar daca guvernul fusese înfrânt, aceștia rămânând loiali acestora. Acestor persoane nu li sa recunoscut statutul de combatant fiind acuzați ca nu depind de niciun guvern necontestat de inamic. În urma acestor evenimente, în 1949 la conferința de la Geneva s-a adoptat „Convenția relativă la statutul prizonierilor de război”.

„Declarația universală a drepturilor omului” a inspirat convenția de la Geneva să elaboreze o serie de principii umanitare care impun ca viața prizonierilor să fie cruțată, deasemenea, persoanele și demnitatea lor trebuie protejate și respectate. Când vine vorba de îngrijirea medicala, toți prizonierii de război trebuie tratați egal, fără a se face discriminare în funcție de rasă, religie, naționalitate, opinie politica, etc. Totuși, îngrijirea persoanelor suferinde, poate să se diferențieze pe criteriul gradelor militare, starea de sănătate, aptitudinile profesionale sau sex. Prizonierii trebuie tratați cu omenie, se interzice tortura, pedepsele crude și degradante, este interzisă expunerea acestora la insulte și violențe din partea populației, chiar și la repesalii. Interzisă este și supunerea prizonierilor la experimente medicale dacă sănătatea lor este în primejdie.

Pe timpul cat sunt în captivitate, prizonierilor de război nu le este permis, sub nici o formă, să renunțe la drepturile ce le sunt oferite de această convenție deoarece aceștia pot fi foarte ușor influențați prin măsuri corective și presiuni. Un al doilea motiv ar fi acela că drepturile prevăzute în convenție sunt ale beligeranților cu toate ca acestea se răsfrâng direct asupra beneficiarilor.

Odată cu apariția războiului armat destructurat, pe câmpul de luptă a apărut un nou tip de combatant, „militarul din forțele multinaționale ale Națiunilor Unite”. Concomitent cu apariția acestor forțe de instaurare a păcii, în conflictele cu caracter intern, trebuie reexaminate normele de Drept internațional umanitar dar și cele ale Dreptului internațional public. Această armată acționează exclusiv în conflictele cu caracter intern, un bun exemplu ar fi Bosnia-Herțegovina sau Angola dar acestea nu sunt singurele țări în care s-a intervenit pentru instaurarea păcii.

1.4.Mijloace și metode de luptă

Beligeranții, când vine vorba de participarea la ostilități, pot apela la diferite mijloace și metode de luptă, cu toate acestea, ei sunt limitați în folosirea acestor mijloace și metode de luptă, neputând acționa după bunul plac. Scopul războiului este slăbirea adversarului, nu nimicirea acestuia, pentru a putea atinge obiectivele militare propuse și astfel, mijloacele și metodele folosite pentru purtarea ostilităților trebuie dirijate in mod exclusiv în sensul acesta.

Dreptul internațional umanitar folosește doua modalități pentru interzicerea mijloacelor și metodelor de luptă, fie interzice anumite arme care produc un anumit efect, această modalitate se numește generică, fie prin metoda specifică, prin interzicerea specifica a anumitor arme în mod expres.

Metoda generică, conform legii în vigoare, interzice folosirea a trei categorii de arme datorită efectelor produse de acestea: „armele care produc moartea în mod inevitabil; armele care cauzează rău superfluu; armele care produc efecte nediscriminante”.

Orice armă interzisă prin metoda specifică se poate regăsi și în cele trei categorii enumerate mai sus, dar scopul acestei metode este de a evita interpretarea greșită a efectelor unei arme și ca urmare utilizarea acesteia în ciuda principiilor fundamentale din Declarația de la Sankt Petersburg. Armele de distrugere în masă sunt total interzise. Chiar daca categoria armelor convenționale este reglementată, când vine vorba de armele neletale, nu putem vorbi de o legalizare, acestea din urmă fiind total nereglementate.

Armele de distrugere în masă sunt considerate a fi extrem de periculoase datorită efctelor sale care sunt incontrolabile, nediscriminatorii și durabile și extinse în spațiu și timp. Deși utilizarea lor este interzisă în mod expres, multe state continuă dezvoltarea și înarmarea cu aceste arme periculoase, lucru care a dus la îngrijorarea comunității internaționale. Armele chimice, armele biologice și cele nucleare sunt considerate arme de distrugere în masă.

Armele chimice sunt reglementate înca din 1874 prin Convenția de la Bruxelles. Convenția de la Paris, adoptată în 1992 și care a intrat în vigoare în 2003, interzice folosirea, depozitarea, producerea, dezvoltarea și distrugerea acestor arme. „De asemenea, conform art. 1 paragraf 2 din Convenția de la Paris, fiecare stat parte se angajează să distrugă armele chimice pe care le deține în proprietate sau le posedă sau care sunt amplasate în orice loc aflat sub juristicția sau controlul său ori pe care le-a abandonat pe teritoriul altui stat parte, în conformitate cu prevederile prezentei convenții”. Convenția de la Paris a fost ratificată de 192 de state până în prezent.

Datorită ușurinței cu care pot fi fabricate, transportate dar și a efectelor sale distrugătoare, armele bacteriologice, cum mai sunt numite armele biologice, sunt o tentație în principal pentru grupările teroriste. Aceste arme sunt alcătuite din microorganisme care emană o cantitate considerabilă de toxine dăunătoare pentru organismele vii supuse acestora. La fel ca la cele chimice, și aceste tipuri de arme este interzisă depozitarea, fabricarea și producerea acestora și aceste arme făcând parte din categoria armelor interzise în mod generic. Până în prezent sunt 173 de state membre.

Armele nucleare sunt cele mai cunoscute și cele mai de temut arme de distrugere în masă datorită potențialului distructiv cu toate că au folosite o singură dată la finalul celui de-al doilea război mondial de către S.U.A. împotriva Japoniei. Folosirea acestor arme este considerată a fi „crimă împotriva umanității” și din acest considerent Organizația Națiunilor Unite a promulgat o serie de rezoluții în cadrul Adunarii Generale care îngrădește folosirea acestor arme. Au mai fost adoptate un rând de tratate care: restrâng achiziția, fabricarea și deținerea de arme nucleare; limitează amplasarea de arme nucleare și testarea de arme nucleare. După cum putem observa, în Dreptul internațional umanitar nu există norme care sa interzică în mod expres folosirea de arme nucleare.

Nu este justificată folosirea armelor de distrugere în mașa deoarece nu respectă principiul proporționalității și contravin necesității militare.

Nici armele convenționale, a căror folosire este în general permisă, nu rămân excluse din normele Dreptului internațional umanitar care încearcă să limiteze anumite categorii de arme clasice care ar avea un potențial efect excesiv asupra țintei sau care pot lovi fără discriminare sau care produc rău superfluu. Printre aceste arme, amintim următoarele: gloanțele care se lățesc sau se turtesc ușor la impactul cu corpul omenesc, minele și torpilele submarine, minele anti-personal și capcanele sau dispozitivele asemănătoare.

Armele neletale sunt folosite în general pentru controlul mulțimii care protejează împotriva uciderii sau vătămarii corporale grave. Iată câteva exemple de arme neletale: proiectile din cauciuc, tunuri cu apă, plase, lanțuri, arme paralizante, generatoare acustice, lasere, substanțe urât mirositoare etc. La prima vedere pare că aceste arme sunt în concordanța cu scopurile Dreptului internațional umanitar, este posibil ca unele tehnologii sau metode folosite să contravină acestor scopuri. Este suficient să menționăm Convenția privind armele chimice din 1992 care interzice utilizarea agenților chimici ca suport de control a dezordinii publice.

Există și arme, arme radiologice, cu infrasunete, cu fulgere luminoase și arme electronice, care au ajuns într-un stadiu al dezvoltării în care produc daune inutile sau rău superfluu și încă nu au ajuns să facă domeniul unei reglementări internaționale.

Ca și în privința armelor, cand vine vorba de metodele de luptă, există reglementări în Dreptul internațional umanitar care limitează aceste metode sau mijloace de luptă, tactice sau strategice folosite pentru slăbi sau a răpune inamicul. Vom aminti perfidia, războiul psihologic, represaliile și alte metode de luptă interzise.

Protocolul adițional I din 1977 ne defineste perfidia ca fiind „…actele care fac apel, cu intenția de a înșela, la buna credință a unui adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul de a primi sau obligația de a acorda protecția prevăzută de regulile Dreptului internațional aplicabile în conflictele armate.” Aici trebuie acordată o foarte mare atenție deoarece de multe ori perfidia este asociata cu șireteniile de război, care nu sunt interzise de Dreptul internațional umanitar și care se regăsesc și în manualele militare, care se definesc astfel: „…actele care au scop să inducă un adversar în eroare sau de a-l face să comită imprudențe, însă care nu înfrâng nici o regulă de Drept internațional umanitar și care nefacănd apel la buna credință a adversarului în ceea ce privește protecția prevăzută de acest drept, nu sunt perfide. Actele următoare sunt exemple de șiretenii de război: folosirea de camuflaje, lumini, operațiuni asimilate și false informații”.

Războiul psihologic este o metodă de război interzisă deoarece presupune instigarea la comiterea de crime și alte încălcări ale Dreptului internațional. Aici trebuie sa se facă distincția între propaganda militară și politică, care este permisă și care constă în răspândirea unor informații false despre inamic pentru a-i submina rezistența acestuia.

Represaliile reprezintă masurile coercitive aplicate asupra unei persoane sau grupuri de persoane care încalcă principiile Dreptului internațional. Însă, represaliile sunt interzise de Dreptul internațional, în mod expres, împotriva: răniților; bolnavilor; naufragiaților; personalului medical sau religios; prizonierilor de război și a civililor; facilităților medicale; medului înconjurător; obiectelor culturale; obiectelor și instalațiilor periculoase; proprietățile private ale civililor de pe teritoriul ocupat;strainilor aparținând inamicului. În cazul conflictelor armate fără caracter internațional, represaliile sunt interzise cutumiar.

Teroarea, înfometarea civililor, distrugerile în lipsa unei necesități miliate, înrolarea forțată a inamicului, atacurile nediscriminate sau declarațile conform cărora nu va exista niciun supraviețuitor sunt considerate alte metode de luptă interzise de Protocolul adițional I.

Capitolul 2: Aplicarea regulilor de drept internațional umanitar atacului cibernetic

După cum am observat, ca un conflict armat să fie cu caracter internațional, nu e suficient să fie armat, trebuie sa fie și la nivel internațional. Primul criteriu este acela să fie armat, problema cu atacurile cibernetice este că nu sunt fizice, deci nu i se poate atribui cuvântul „armă” la general. La prima vedere, un conflict alcătuit doar din atacuri cibernetice nu poate fi considerat armat, dar cu toate acestea, aceste represalii din spațiul cibernetic pot fi foarte destructive și periculoase. Totuși, „este mult mai probabil ca o serie de atacuri între două state să fie caracterizate ca fiind atacuri armate cu caracter internațional, mai degrabă decât în cazul unui atac bacteriologic”.

2.1. Aspecte privind definirea războiului cibernetic

Ideea de atac cibernetic sau atac asupra unei rețele de calculatoare în conflictele armate este foarte nouă, din acest motiv, discuțile purtate pe această temă au un potențial impact speculativ.

Atacul cibernetic a fost definit ca o măsură ostilă împotriva inamicului gândit pentru a descoperii, altera, distruge sau a întrerupe sau transmite datele stocate într-un computer, controlat de un computer sau transmis printr-un computer. Exemple de atacuri ostile incluzând atacul unui computer s-au înregistrat în sistemele computerelor din controlul traficului aerian, bănci, centrale nucleare și multe altele.

Conform principiilor Dreptului internațional umanitar, astfel de atacuri trebuie să respecte principiul discriminalității. Aceste atacuri trebuie să deosebească între țintele cu caracter militar și cele cu caracter civil, trebuie sa respecte, de asemenea, principiul proporționalității și trebuie să fie justificat conform scopurilor militare.Sub aceste aspecte, atacul cibernetic este diferit față de celelalte metode de ducere a războiului.

Chiar dacă atacarea unei rețele de calculatoare, pe timpul unui conflict armat, nu este fizică sau violentă, nu trebuie pusă dincolo de domeniul de competență a Dreptului internațional umanitar.

Ca și în cazul altor metode de război, când vine vorba despre atacurile fizice asupra rețelelor de calculatoare ale combatanților și a obiectivelor militare, sunt legale doar dacă sunt în conformitate cu Dreptul internațional. Cu toate acestea atacurile din spațiul cibernetic care pot fi folosite, de exemplu, împotriva sistemelor bancare ale inamicului, a liniei de productie sau de distribuție ale acestuia, făcând impactul mult mai greu de interpretat și judecat.

Războiul cibernetic a ajuns la un nou nivel al complexității care ridică noi semne de întrebare Dreptului internațional umanitar. Ca urmare, Dreptul internațional umanitar trebuie sa sufere modificări, să se adapteze, pentru a fi capabil să intervină acestor situații. Normele Dreptului internațional umanitar care acoperă problemele discriminării, distincției între militari și civili, proporționalității și perfidiei, pot și ar trebui sa fie aplicate și atacurilor cibernetice, având în vedere că mulți experți sunt de acord că un atac asupra unei rețele de calculatoare poate avea efecte considerabile.

Atacurile cibernetice nu sunt menționate în mod expres în Convenția de la Geneva sau în Protocoalele Adiționale dar aceste tipuri de amenințări nu existau când aceste principii și restricții au fost elaborate. Cu toate acestea, Dreptul internațional umanitar a speculat anumite tipuri de amenințări sau metode de război care le-a interzis pe baza efectelor acestora asupra populației civile sau chiar asupra militarilor. Nu poate fi nici o îndoială faptul că Dreptul internațional umanitar acoperă, prin restricțiile sale, și atacurile cibernetice. Datorită potențialului atacurilor cibernetice de a amenința sau lovii populația civilă și metodele acestora de supraviețuire pe timpul desfășurării ostilităților, putem afirma faptul că suntem aduși direct la modurile și metodele în care Dreptul international umanitar protejează populația civilă.

Principiile Dreptului internațional umanitar care afirmă faptul că civilii ar trebui să fie protejați, trebuie să ne ghideze când vorbim de aceste noi amenințări din spațiul virtual.

2.2. Tipuri de operații militare in spațiul cibernetic

Încep să apară noi măsuri de protecție împotriva atacurilor cibernetice, chiar și la nivel guvernamental, inclusiv la nivelul atacurilor armate. Operațiunile cibernetice în cazul situațiolor conflictelor armate pot să aiba consecințe grave, mai ales când efectul acestor atacuri nu se limitează la datele de pe sistemul de computere sau computerului atacat. În general, scopul acestor atacuri este de a avea efecte fizice, hardware.

Spațiul cibernetic s-a dezvoltat enorm, devenind o parte componentă a războiului modern, dezvoltându-se mai multe tipuri de operații militare în spațiul virtual, astfel: operații ofensive în spațiul virtual; operații defensive în spatiul virtual; pregătirea operațională a mediului în spațiul virtual și atacurile din spațiul cibernetic.

1.Operațiile ofensive în spațiul cibernetic sunt menite să reflecte puterea prin aplicarea forței în și prin spațiul virtual în vederea atingerii unor obiective.

2.Operațiile defensive în spațiul cibernetic sunt operații menite să apere structurile de tip rețea. Exclusiv, se folosesc acțiuni active și pasive în spațiul virtual pentru a păstra și proteja date, rețele, dispozitive sau a altor sisteme specifice. Aceste tipuri de acțiuni în spațiul cibernetic sunt desemnate a identifica și a evita accesul neautorizat sau pentru a semnala amenințările din sistemul protejat. Aceste sisteme mai realizează parghiile necesare între structurile de informații sau contrainformații și alte acțiuni militare, după necesitate. Acest tip de operații includ și manevrele împotriva inamicului care încearcă sau este pe cale de a ataca o structură protejată sau de a răspunde la amenințările, interne sau externe, din spațiul cibernetic. Aceste operații sunt menite să protejeze, în mod favorabil, spațiul virtual de acțiunile inamicului. Pentru îndeplinirea acestor operații se iau măsuri interne de apărare, reacție la alerte și amenințări sau contramăsuri de siguranță.

3. Pregătirea operațională a mediului în spațiul virtual se referă la activitățiile „non-inteligence” care pregătesc, plănuiesc și ajută în vedera executării potențialelor operații militare. Acest tip de operații necesită personal foarte bine instruit.

4. Atacurile din spațiul cibernetic sunt acțiuni virtuale care crează o serie de conflicte în vederea întreruperii fluxului de date, distrugerii fizice a echipamentelor, preluării de date, manipulării sau acționarea unor sisteme hardware în vederea producerii unor efecte.

Articolul 49(1) din Protocolul adițional I definește atacurile ca fiind „acte de violența împotriva adversarului fie că sunt defensive sau ofensive”. Rezultă faptul că îi este atribuit conceptul de „armat” oricărui act violent, indiferent de amplitudinea acestuia. Chiar dacă atacurile cibernetice nu sunt de sine violente, consecințele acestor atacuri sunt considerate violente. Orice operațiune militară care aduce acte de violență, chiar și în spațiul cibernetic și este considerată a fi cu caracter intenrațional, trebuie tratată din prisma Dreptului internațional.

Problema acestor atacuri virtuale este că pot cauza și daune de tip software, care nu se materializează. ICRC a afirmat faptul că orice operațiune cibernetică care chiar dacă imobilizează un obiect, fără a cauza efecte fizice, este considerată a fi un atac. Din moment ce operațiunea este un atac, este considerată totodată armată în ceea ce privește etichetarea conflictelor armate.