Dreptul International Public

Licență

Definiția dreptului internațional public – această ramură a dreptului reprezintă acel sistem de principii și norme juridice, scrise sau nescrise, create de către state, dar și de către celelalte subiecte de drept internațional, pe baza acordurilor de voință, în scopul reglementării raporturilor internaționale.

Acesta reprezintă un sistem relativ descentralizat dar în curs de consolidare a coeziunii sale și aflat într-un proces dinamic continuu de adaptare internă și externă, de norme create de subiectele de drept internațional ca răspuns la impulsurile sociale primite permanent din partea comunității internaționale emergente la nivelul relațiilor internaționale în sens larg, pe care tind să le reglementeze pentru protejarea și promovarea eficientă din cadrul acestei comunități și a intereselor comune generale, în scopul ordonării relațiilor internaționale în sens larg și astfel, al realizării ordinii publice internaționale, în beneficiul direct al umanității.

Este importantă definirea acestei ramuri de drept pentru a putea ințelege raportul dintre dreptul internațional public și dreptul intern, ajungând astfel la normele care armonizează cele două ramuri și anume subiectul care interesează: tratatele.

Astfel, raporturile, respectiv relatiile internaționale sunt, în general, relațiile care depășesc limitele unui singur stat și care se plasează în cadrul comunității internaționale, scăpând de unica autoritate statală. Astfel, raporturile internaționale lato sensu – sunt cele care se defășoară între entitățile care acționează în cadrul societății internaționale, indiferent dacă nu sunt subiecte de drept international. Relațiile internaționale stricto sensu – sunt cele între subiectele de drept internațional, principalul subiect fiind statul.

Dreptul internațional are rolul de a reglementa raporturile din cadrul comunității internaționale, de a asigura funcționarea acesteia, de a soluționa conflictele apărute în cadrul acesteia precum și de a le preveni. Totodată se vorbește despre rolul regulator al acestei ramuri întrucât reduce anarhia relațiilor internaționale prin structurarea ordinii juridice internaționale.

Raporturile dintre dreptul internațional și dreptul intern

Acest aspect este unul oarecum dezbătut în doctrină, existând mai multe teorii ale acestui raport.

Astfel există teoria dualismului conform căreia cele două ramuri, dreptul internațional și dreptul intern, sunt două sisteme juridice egale, independente, și separate. Asadar înțelegem că prin intermediul acestei teorii formulate, norma internațională poate și trebuie transformată într-o normă internă, fiind reprodusă și chiar reformulată pentru a deveni parte integrantă din normele interne. Acestea pot fi atât modificate, cât și abrogate prin legi ulterioare.

În ceea ce privește teoria monismului, exista două variante propuse ale acestei teorii: una în care primează dreptul internațional iar cealalta în care primează cel intern.

Monismul cu primatul dreptului intern prevede că dreptul internațional este derivat din dreptul intern, reprezentând un drept de “stat extern”, pe când monismul cu primatul dreptului internațional prevede poziția superioară a dreptului internațional, cel intern fiind o derivație a acestuia. Observăm astfel că cele două sunt antagonice una față de cealaltă. Cu toate acestea trebuie să menționăm că practica internațională consacră în general primatul dreptului internațional.

O altă teorie este cea a doctrinei socialiste care critică în egală măsură dualismul, primatul dreptului intern sau internațional, considerând ambele ramuri de drept nesubordonate una celeilalte, însă admițând influențele reciproce dintre ele și corelația dintre acestea.

Ultima teorie enunțată este cea pragmatică conform căreia, în realitate, totul se reduce la răspunderea internațională a statului care ar indica limitele raportului între cele două ordini juridice: în construcția monistă, normele interne ar fi abrogate automat de cele ale dreptului internațional; în cea dualistă ele ar rămâne valabile, răspunderea statului ar fi angajată în plan internațional.

În ceea ce privește soluția oferită de Constituția României, conform articolului 10, România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele. În acest cadru dezvoltă relații de bună-vecinătate, întemeiate pe principiile și pe celalalte norme general admise ale dreptului internațional. Conform articolului 11, statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile care îi revin din tratatele la care este parte. Totodată tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, asadar dobândesc aceeași valoare juridică cu cea a legilor. În ceea ce privește legea 590/2003 privind tratatele, aceasta menționează că dispozițiile tratatelor în vigoare nu pot fi modificate, completate sau scoase din vigoare prin acte normative interne ulterioare intrării lor in vigoare, precum faptul că prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispozițiilor unui tratat in vigoare.

Cu toate acestea, în practica diplomației românești s-a aplicat concepția primatului dreptului internațional, mai ales în ceea ce privește tratatele, indiferent de matria la care se referă, făcând, în acest mod, interpretarea și aplicarea art 10 respectiv 11 din constituție.

Astfel tratatele în vigoare încheiate de Comunitatea Europeană au prioritate si față de legislația internă a statelor member UE.

Tratatul

În ceea ce privește tratatul, trebuie să pornim de la concepția care stă la baza emiterii unui tratat.

În primul rând, tratatul reprezintă un izvor de drept pentru dreptul internațional întrucât acesta este acordul de voință al subiectelor de drept internațional, adică acel proces fundamental de consacrare într-o formă determinată a normelor juridice aplicabile relațiilor dintre ele și care devine relevant prin mijloacele juridice în care norma se concretizează, respectiv izvoarele de drept.

Ca izvor de drept, tratatul reprezintă un acord încheiat în scris între subiectele de drept internațional și guvernat de dreptul internațional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice și consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea să.

Tratatul reprezintă cel mai important instrument în relațiile internaționale, fiind cadrul juridic al acestora și modalitatea principală de creare a normelor dreptului internațional.

Numai tratatele-legi sunt izvoare de drept cu caracter multilateral, care determină direct formarea dreptului internațional, nu și tratatele contract care sunt dispoziții contractuale care acționează indirect asupra formării dreptului internațional, reglementând operații juridice ce vizează raporturi individuale.

Definiția tratatului

În ceea ce privește definirea pură a tratatului , dacă ne raportăm la convenția de la Viena, articolul 2 (1), a), tratatul este un “acord internațional încheiat între state în formă scrisă și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într-un singur instrument, fie în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulara”, însă putem defini și conform raportorului Brierly ( 1950), anume tratatul este “un acord semnat în scris între două sau mai multe state sau organizații internaționale care stabilește o relație între părți în conformitate cu dreptul internațional’. Totodată, conform legii 590/2003 privind tratatele, acestea sunt acte juridice“ indiferent de denumire sau formă, care consemnează în scris un acord la nivel statal, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi și obligații juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internațional public și consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe”.

Pentru a putea aprofunda aspectele legate de încetarea tratatelor, trebuie să studiem și aspectele legate de tratat în sine, pentru a putea înțelege atât elementele din care acesta este format, modul în care acesta este încheiat, modul în care intră în vigoare, modificarea acestuia, efectele și în final ajungând la încetarea acestuia.

Astfel , vom enumera elementele esențiale ale tratatului, respectiv:

1. Părțile tratatului – subiecte de drept internațional, să aibă capacitatea de a încheia tratate.

2. Voința părților – liber exprimată, neviciată.

3. Obiectul de tratatului să fie licit și rezonabil (posibil)

4. Tratatul să producă efecte juridice

5. Tratatul să fie guvernat de norme de drept internațional

Totodată, este important să înțelegem ce reprezintă încheierea unui tratat, respectiv acel ansamblu de activități și proceduri care trebuie îndeplinite pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părți și șă intre în vigoare, să producă efecte juridice. Astfel , autoritățile competente să încheie tratate sunt prevăzute în Constituția și legislația fiecărui stat.

Așadar, încheierea presupune parcurgerea anumitor etape, respectiv negocierea, autentificarea documentului și exprimarea consimțământului de a deveni parte la tratat.

În ceea ce privește negocierea, aceasta se desfășoară între reprezentanți ai statelor special abilitați în acest sens, fie prin funcțiile pe care le dețin în stat, fie prin împuternicirea conferită de deplinele puteri ce le-au fost eliberate. În general, aceste persoane sunt , în primul rând, șefii de state, de guverne și miniștrii afacerilor externe, urmați de ambasadori și reprezentanți permanenți.

Autentificarea textului reprezintă acea formulă prin care actul în discuție, documentul propriu-zis primește valoare în domeniul juridic. Astfel, autentificarea se face fie prin semnare definitive- acea atestare solemnă a faptului că negocierile s-au încheiat și că textul reprezintă forma finală a documentului, nemaiputând fi modificat unilateral de niciuna dintre părți; prin semnarea ad-referendum – acea autentificare cu caracter provizoriu care depinde de confirmarea ulterioară a statului sau prin parafare- având același efect ca și semnarea ad-referendum cu mențiunea înscrierii inițialelor numelui negociatorului.

În final, exprimarea consimțământului de a devenit parte la tratat se face prin: semnare-atunci când se exprimă atât autentificarea, cât și consimțământul; ratificare- actul intern al parlamentului ce presupune existent prealabilă a a unei semnături a reprezentatului; aderare- act al Parlamentului prin care statele pot devin parte la tratat chiar și dacă nu au participat la negocieri; aprobare; acceptare;

Intrarea în vigoare a tratatului are loc conform prevederilor tratatului, iar înregistrarea acestora, deși mandatorie, nu afectează forța sa juridică, ci numai opozabilitatea față de terți.

Condițiile stabilite conform Convenției de la Viena:

1. Să fie exprimate în scris și comunicate

2. Pot fi formulate la momentul semnării, ratificării, aprobării, acceptării, aderării, însă rezervele la semnare trebuie reconfirmate la exprimarea consimțământului de a fi legat prin tratat.

3. Să fie acceptat sau să nu se formuleze obiecțiuni timp de 12 luni de la comunicarea rezervei

Efectele tratatelor se produc în principiu față de statele părți, neputându-se a se crea obligații în sarcina statelor terțe fără acordul acestora.

Modificarea tratatelor are loc fie prin amendare, fie prin revizuire, amendarea având loc în cazurile modificărilor nefundamentale, chiar parțiale, pe când revizuirea având loc când modificarea este substanțială.

Astfel, ajungând în final la cauzele de încetare ale tratatelor sunt cele pe care le vom aprofunda în continuare, cu mențiunea că încetarea tratatelor diferă de cauzele de nulitate ale acestora.

Cauzele de încetare ale tratatelor sunt:

Cauza de încetare în virtutea dispozițiilor din tratat

Cauza de încetare prin consimțământul tuturor statelor-părți

Cauza de încetare prin denunțare

Cauza de încetare prin violarea tratatului de către una dintre părți

Cauza de încetare prin încheierea unui tratat cu același obiect între părți

Cauza de încetare prin dispariția totală și permanentă a obiectului tratatului sau a uneia dintre părți

Cauza de încetare prin schimbarea fundamentală a împrejurărilor

Cauza de încetare prin ruperea relațiilor consulare și diplomatice Cauza de încetare prin apariția războiului

Definiție și delimitări

Încetarea unui tratat semnifică situația în care tratatul nu mai produce efecte juridice; drepturile și obligațiile părților, inclusiv normele de conduită încetează, de regulă, din momentul apariției cauzei de încetare a tratatului.

În legătură cu încetarea tratatelor se face distincție între:

cauze de încetare propriu-zisă;

cauze de nulitate.

Cauzele de încetare propriu-zisă a efectelor juridice ale tratatelor sunt, de regulă, prevăzute expressis verbis în clauzele finale ale tratatelor, iar cadrul multilateral de reglementare îl constituie Convenția de la Viena (art. 42-72).

Ca regulă generală, Convenția precizează că:

„Stingerea unui tratat, denunțarea sa sau retragerea unei părți nu pot avea loc decât în aplicarea dispozițiilor tratatului sau a prezentei convenții”. (art. 42 alin. 2)

Cauze de încetare propriu-zisă și clasificarea lor

Cauzele de încetare a efectelor juridice ale tratatelor, în funcție de anumite criterii, se clasifică în trei categorii:

Cauza prin intermediul dispozițiilor din tratat

Așadar, încetarea tratatului prin intermediul dispozițiilor din tratat se poate face prin mai multe modalități, respectiv prin intermediul termenului, al condiției rezolutorii și al denunțării/retragerii tratatului.

Pentru a înțelege aceste modalități de încetare prin intermediul dispozițiilor din cadrul tratatelor, este necesar să definim anumiți termeni pe care urmează să îi folosim.

Termenul – un eveniment viitor și sigur că se va produce, care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligații.

În ceea ce privește termenul în tratatele internaționale, unele tratate sunt prevăzute a fi în vigoare pentru o anumită perioadă de timp , acestea fiind astfel încheiate pe perioade determinate de timp.

Astfel, în sistemul normelor legale interne, termenul este prevăzut în 3 forme diferite: termenul legal, convențional și judiciar. Considerăm că două din formele termenului pot fi prezente în cadrul tratatelor, respectiv termenul convențional și cel judiciar.

Termenul convențional este termenul stabilit prin acordul de voință al părților, în situația în care obligația se naște dintr-un act unilateral, termenul se stabilește prin voința autorului acelui act.

Termenul convențional poate fi stabilit expres sau tacit, când rezultă din natura obligației și modul său de executare. Această categorie a termenului are o semnificație aparte mai ales în privința termenului suspensiv de executare.

Dacă termenul convențional este stabilit în favoarea ambelor părți, atunci renunțarea nu poate avea loc decât în condițiile acordului celor două părți.

Termenul legal este termenul stabilit printr-un text de lege. Considerăm că această formă a termenului nu își găsește aplicația în cadrul tratatelor internaționale.

Termenul judiciar este acordat de instanțele de judecată. Astfel, în situația în care părțile au convenit să amâne stabilirea termenului sau au lăsat uneia din ele sarcina de a-1 stabili în viitor, dar termenul nu a fost totuși stabilit într-o perioadă rezonabilă de timp, oricare din părți poate să solicite instanței stabilirea termenului în această formă, termenul judiciar nu și-ar găsi aplicabilitatea în cadrul tratatelor internaționale, însă adaptându-l, se poate considera existența unui termen judiciar chiar și în cazul tratatelor. Spre exemplu, ne putem afla în fața unui tratat bilateral care prevede în cadrul acestuia încetarea efectelor sale prin împlinirea termenului, însă nedefinind perioada de timp astfel propusă termenul sugerat sugerat astfel va fi prezentat doar în varianta ta abstractă, nu și concretă, ceea ce nu aduce folos cazului de față. Considerăm că în aceste cazuri, se poate apela la jurisdicții internaționale de arbitraj sau medieri pentru a se clarifica situația nespecificării termenului în cauză.

Tratatele pot fi încheiate pe perioade definite de timp: 5, 10, 15, 20 de ani în funcție de obiectul acestuia, la sfârșitul cărora fie acestea încetează, fie pot fi prelungite.

O altă modalitate de a înceta tratatele prin intermediul dispozițiilor din cadrul acestora o reprezintă condiția rezolutorie.

Condiția rezolutorie reprezintă un eveniment viitor și incert la producerea căruia tratatul încetează, ea este uneori inclusă în clauzele unor tratate (de ex. art. 11 din Tratatul de la Varșovia din 1955 prevedea că acesta își va pierde valabilitatea pe data intrării în vigoare a unui tratat general european de securitate colectivă).

Cu alte cuvinte, introducerea unei condiții rezolutorii în cadrul unui tratat, conduce în general, după împlinirea acesteia, la încetarea efectelor sale. Nu întotdeauna orice evenimente pot fi prevăzute în cuprinsul unui tratat. Starea de război este un eveniment cu importante consecințe pentru soarta tratatelor, care pune capăt majorității acestora. Problema e controversată dacă tratatele iau sfârșit în mod automat și pentru totdeauna sau dacă sunt numai suspendate pe perioada ostilităților. În general, însă, tratatele cu caracter politic și economic între statele aflate în război ca adversari își încetează valabilitatea. Alte categorii de tratate (administrative, sanitare, culturale, etc.) se consideră în general ca suspendate.

Practic, soarta tratatelor între statele beligerante se rezolvă prin tratatul de pace.

Cea din urmă modalitate de a înceta un tratat prin intermediul dispozițiilor prevăzute în cadrul acestora este denunțarea, deși o vom aprofunda ca un subiect distinct, denunțarea este un act unilateral-care poate sau nu să fie prevăzut în tratat-al unui stat prin care acesta pune capăt unui tratat sau face să înceteze pentru sine efectele unui tratat multilateral. Denunțarea reglementată, spre deosebire de denunțarea nereglementată trebuie efectuată în conformitate cu condițiile și termenele prevăzute de tratat.

Denunțarea constă într-o declarație a uneia din părți prin care aceasta se consideră liberă de obligațiile ce-i revin prin tratat. Este un mod excepțional de a pune capăt unui tratat.

Denunțarea unilaterală poate avea loc în general numai dacă acest mod este prevăzut în tratat sau dacă rezultă tacit din acesta. Statul ce dorește să se retragă dintr-un tratat trebuie să notifice acest lucru celorlalte părți, de regulă cu minimum 12 luni înainte. Orice altă denunțare este considerată o violare a dreptului internațional.

Trebuie menționat și faptul că Denunțarea ia forma denunțării propriu-zise pentru tratatele bilaterale și forma retragerii pentru tratatele multilaterale. Pentru a ilustra această modalitate , putem avea în vedere chiar Tratatul Atlanticului de Nord , prin articolul 13 care prevede că:

După ce prezentul tratat va fi în vigoare timp de 20 de ani, oricare parte poate să îl denunțe la un an după ce a transmis nota de denunțare Guvernului Statelor Unite ale Americii, care va informa guvernele celorlalte părți în legătură cu depunerea fiecărei note de denunțare.

Astfel aceste modalități prin intermediul cărora se pot înceta efectele unui tratat, modalități prevăzute în cadrul tratatelor, considerăm că sunt modalitățile cu adevărat diplomate de a produce efecte, întrucât pentru inserarea acestora în tratate, acestea au fost supuse unor negocieri, or dacă nu au fost negociate au fost acceptate întru totul așa cum s-au prezentat de către părțile care au aderat la tratatele respective. Spre deosebire de alte modalități de încetare a tratatelor, precum apariția stării de conflict armat, respectiv război sau încetarea relațiilor diplomatice și consulare, această modalitate de încetare a tratatelor presupune confluent intereselor părților la tratat, menținându-se relațiile diplomatice și consulare spre aceeași bună relaționare ca până în momentul încetării tratatului propriu- zis.

Considerăm că, poate, cel mai sănătos mod de a înceta efectele unui tratat îl reprezintă întocmai această modalitate, întrucât prevederea termenului, a denunțării și a condiției rezolutorii denotă un grad ridicat de transparență, evitându-se zonele incerte, ambigue, sau chiar situațiile neașteptate.

Pornind de la însăși definiția tratatului care prevede tratatul ca fiind un acord între părți, acordul între părți trebuie să prevadă acceptul propriu-zis al părților cu privire la încheierea tratatului, or prin simetrie juridică, dacă la încheierea tratatului trebuie ca părțile să se afle în deplină cunoștință de cauza, considerăm că și în cazul încetării tratatelor trebuie să ne aflăm în aceeași situație. Părțile prevăzând în cadrul tratatului dispozițiile referitoare la încetarea acestuia se vor simți în siguranța certitudinii cu privire la aceste aspect, încurajându-se din punctul nostru de vedere relațiile diplomatice între părți.

Cu toate acestea, menționarea unor termini fără a specifica înțelesul acestora, considerăm ca nu poate îndeplini în totalitate funcția transparenței urmărite, precum mențiunea termenului ca modalitate de încetare prevăzută în cadrul tratatului, însă nespecificându-se un termen cu adevărat. La fel și în cazul condiției rezolutorii, nespecificându-se evenimentul care duce la încetarea efectelor tratatului, așadar, modalitățile trebuie nu numai prevăzute în tratat, acestea trebuie să fie:

• Explicitate

• definite neechivoc

• lipsite de ambiguități care pot duce la diferite înțelesuri care pot genera tensiuni diplomatice

• Certe, în special în cazul termenului

De asemenea și în cazul denunțării, în cazul introducerii în cadrul tratatului modalitatea denunțării unilaterale, trebuie prevăzute condițiile în care aceasta se poate efectua, cum este cazul prezentat mai sus , cel al Tratatului Atlanticului de Nord care prevede expres faptul că denunțarea unilaterală poate avea loc numai după trecerea a 20 de ani de la intrarea în vigoare a tratatului, și numai la un an după informarea guvernului, notei de denunțare guvernului Statelor Unite Ale americii.

Așadar, precum termenului și condiției rezolutorii, și denunțarea în acest caz trebuie să urmeze anumite proceduri speciale care ajută de asemenea la încetarea tratatului în condiții cunoscute de ambele părți, condiții transparente care încurajează efectiv încheierea tratatelor și la bună relaționare.

Considerăm evidentă necesitatea transparenței în orice aspect privitor la tratat, inclusiv în aspecte privitoare la încetarea efectelor sale, întrucât transparența conduce la consolidarea relațiilor, certitudinea condițiilor și cunoașterea regulilor spre a se încheia între aceleași părți, alte tratate privitoare la alte domenii. Dezvoltându-se astfel relațiile între părți/state, beneficiile pentru fiecare parte își vor face simțită prezența în multe domenii. Spre exemplu domeniul economic poate fi afectat prin încetarea unor tratate legate de importul’/exportul de produse între state părți. În acest caz, este evident faptul ca economia va suferi un deficit dacă această relație funcționa benefic anterior încetării tratatului.

Bineînțeles, exemplul redat este unul de natură exemplificativă și nicidecum limitativă, întrucât multitudinea domeniilor din cadrul unei țări fiind atât de vastă, orice domeniu poate suferi datorită încetării unor relaționări la nivel internațional, prin încetarea efectelor tratatelor.

Cauze de încetare prin consimțământul tuturor statelor părți

Conform legii 590/2003 care reprezintă sediul materiei în privința tratatelor internaționale, Încetarea valabilității tratatelor prin acordul părților sau prin denunțare, renunțare ori retragere urmează procedura prevăzută pentru intrarea în vigoare a acestora.

Instrumentul de motivare a actului normativ prin care se aprobă încetarea valabilității tratatului prin acordul părților, renunțare sau retragere va cuprinde și, respectiv, va avea anexate:

a) argumentarea oportunității încetării valabilității tratatului;

b) temeiul juridic al încetării valabilității tratatului;

c) consecințele politice, juridice, economice sau de altă natură ale încetării valabilității tratatului;

d) copia textului tratatului.

Astfel, în ceea ce privește argumentarea oportunității încetării valabilității tratatului, oportunitatea reprezintă totalitatea circumstanțele sau condițiilor care fac prielnică încetarea valabilității tratatului , astfel încât luarea deciziei bilaterale/multilaterale de a se înceta tratatul să fie cea  benefică, luată  în favoarea tuturor. Această oportunitate trebuie prezentată într-un mod exhaustiv, cu dexteritatea unor  profesioniști în domeniu care să expună toate motivele pentru care decizia prezența este cea oportună. Întrucât această prevedere conform căreia oportunitatea trebuie prezentată și expusă  este menționată în cadrul normelor legale interne, celelalte state părți nu sunt ținute de această condiție, aceasta fiind o condiție care privește România în raport cu celelalte state și nu invers. Tratatele internaționale, precum și convențiile trebuie să fie armonizate cu legile interne, devenind astfel parte integrantă din normele interne odată intrate în vigoare prin aderare, ratificare, adoptare sau acceptare.

 b)

În ceea ce privește temeiul juridic al încetării valabilității tratatului, este evident faptul că trebuie expuse și aceste motive de care se va ține cont în consolidarea deciziei de a se renunța la efectele tratatului în cauză. Orice motiv pertinent care are o bază juridică poate fi prezentat, atât timp cât acesta îndeplinește condiții de pertinență raportată la decizia încetării tratatului și condițiile de temeinicie juridică. 

 c)

Consecințele juridice, politice, economice chiar și sociale ale tratatului trebuie de asemenea expuse, toate aceste măsuri fiind poate și traduse de către legislatorul român într-o siguranță în ceea ce privește încetarea tratatului în cauză. Astfel,  înainte de a se lua decizia de a se înceta efectele tratatului prin consimțământul părților, legea română că trebuie avute în vedere și aceste aspecte enumerate mai sus, de ordin politic, economic, social etc întrucât trebuie să se asigure certitudinea luării acestei decizii ca fiind cea oportună. Spre exemplu, darea consimțământului spre a se înceta efectele tratatului dintre două părți care prevede un schimb informații tehnologice cu privire la două domenii diferite, ar putea avea beneficii în condițiile în care schimbul de informații ar fi ajuns la final, însă încetând tratatul, respectiv schimbul de informații respective înainte de finalizarea firească a schimbului complet de informații, ar fi dus deficiențe în domeniile respective, astfel încât în motivarea consecințelor încetării tratatului, ar fi trebuit să se prevadă și aceste aspecte. Așadar, prin introducerea și prezentarea consecințelor pe diferite planuri, se iau măsuri de securizare a intereselor părților, în special ale României. Atât consecințele pozitive, cât și cele negative trebuie expuse cu profesionalism și sârguință, spre a se concretiza în final cu decizia fie de a menține tratatul fie de a se da consimțământul spre înceta.

  d)

În final, trebuie anexată și copia textului tratatului în cauza, spre a se simplifica luarea deciziei, avându-se textul efectiv în față. Această condiție este prezentă întocmai pentru a se optimiza luarea deciziei,  prezentându-se textul tratatului dedus spre încetare pentru a putea fi analizat concret în timp real.

Fiecare dintre condițiile enumerate trebuie îndeplinită întrucât fiecare dintre cele 4 au un rol important în concluzia dării sau nu a consimțământului. Astfel, considerăm că luarea deciziei de a se înceta efectele unui tratat fără a se expune consecințele ar fi o concluzie pripită, lipsită de o analiză amănunțită menită să concretizeze efectiv niște răspunsuri cu privire la oportunitatea încetării tratatului. Observăm astfel că aceste condiții sunt strâns legate unele de celelalte, spre exemplu nu putem vorbi de oportunitatea încetării tratatului fără să avem expuse consecințele sau motivele acesteia. 

Concluzionând, aceste condiții sunt menite să coexiste, având ca scop comun luarea celei mai prielnice decizii conform intereselor statului. 

Pentru a putea vorbi despre un încetarea tratatului prin consimțământul tuturor părților, este nevoie să definim consimțământul așa cum este acesta prezentat de către normele interne. 

Astfel, conform dreptului intern, astfel cum este prevăzut în noul cod civil, prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.

Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil. Adaptând cele două definiții, putem considera că în cazul dreptului internațional public, consimțământul reprezintă exteriorizarea hotărârii în vederea producerii efectelor juridice ale tratatelor. 

În aceste condiții enunțate, consimțământul poate fi dat atât pentru a se încheia un tratat, cât și pentru a înceta, cu condiția ca amândouă sau toate părțile la tratat să consimtă la aceeași decizie.

Și în cazul tratatelor, consimțământul trebuie să fie liber și neviciat. Consimțământul poate fi viciat prin formele prevăzute, respectiv: 

  eroarea;

  dolul;

  coruperea reprezentantului unui stat;

  constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat;

  constrângerea exercitată asupra unui stat.

Eroarea-pentru a constitui un viciu de consimțământ, având ca efect nulitatea, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:  

  să fie o eroare de fapt și nu de drept;

  să afecteze baza esențială a consimțământului;

  statul care o invocă să nu fi contribuit la producerea erorii.

Dolul-constă în conduita frauduloasă a unui alt stat participant care, în general, duce la comiterea unei erori.

Coruperea reprezentantului unui stat-poate fi invocată de statul în cauză atunci când actele de corupere au fost evidente și în măsură să exercite o influență apreciabilă asupra voinței reprezentantului.

Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului constă în acte îndreptate împotriva lui ca individ și nu ca organ de stat, și poate avea ca obiect libertatea sau integritatea fizică a persoanei ori a familiei sale. În cazul constatării acestei forme de constrângere tratatul este lipsit de orice efecte juridice. (art. 51)

Constrângerea exercitată asupra statului prin amenințarea sau folosirea forței face ca orice tratat încheiat sau încetat în astfel de condiții să fie nul (art. 52 al Convenției)

Așadar, consimțământul dat atât la încheierea cât și la încetarea tratatului nu poate fi viciat, punându-ne în situația în care România, în calitate de parte la un tratat și-ar da consimțământul spre a înceta tratatul datorită unei erori, acesta ar putea produce efecte nedorite, unele chiar de dimensiuni ample. La fel și în cazul celorlalte cazuri de vicii de consimțământ, acestea nu pot fi prezente, or altfel nu s-ar lua în calcul consimțământul efectiv dat în aceste condiții. 

Mai mult, este necesar ca toate părțile să își dea consimțământul la încetarea producerii efectelor tratatului și nu numai unele dintre părți în cazul în care există mai mult de două, iar în cazul celor două părți, trebuie ca amândouă să consimtă.

Considerăm că această modalitate de a se înceta efectele unui tratat reprezintă voința părților, asemenea cum în cazul încheierii tratatului este necesară voința părților, și în acest caz, de încetare, este de asemenea necesar acordul acestora. Considerăm că prin această modalitate, se pune la îndemâna părților o variantă ușoară și lipsită de proceduri greoaie de a înceta un tratat care funcționează între acestea, oglindindu-se cu certitudine dorința acestora ca tratatul respectiv să nu mai producă efecte.

Din punctul nostru de vedere, această modalitate de încetare  tratatelor reprezintă cea precisă modalitate  raport cu părților tratatului întrucât atunci când acestea consimt înceteze tratatul, părțile vor fi analizat toate consecințele posibile ale încetării respective   motivele acesteia, decizia de  se  efectele fiind cea  tuturor. 

Cauza de încetare prin încheierea unui tratat cu același obiect între părți

 Cauza de încetare prin încheierea unui tratat cu același obiect privește multe situații găsite în practică, situații care vor fi prezentate în continuare pentru a pune accent pe posibilitățile consacrate de către doctrinari în ceea ce privește soluțiile alese atunci când ne aflăm în cazul tratatelor cu același obiect între părți.

Încetarea unor tratate ca efect al succesiunii este una dintre chestiunile întâlnite deseori în practica de stat a României în perioada recentă, datorită aderării la Uniunea Europeană. Explicația încetării sau menținerii diferitelor acorduri nu este însă întotdeauna simplă și ușor de găsit deoarece contextul  încetării este unul foarte complex, astfel că ipotezele care se ivesc sunt numeroase: 

                         1. încetarea este stabilită expres în conținutul Tratatului de aderare; 

                         2. încetarea nu este stabilită expres, însă prevederile esențiale ale unor tratate încheiate de România anterior aderării sunt incompatibile cu obiectivele și prevederile Tratatului instituind Uniunea Europeană.

În principal, prima ipoteză aduce în discuție o obligație internațională (de natură comunitară) al cărei conținut este precis determinat, astfel că statul român urmează să găsească mijloacele cuvenite pentru a o îndeplini ori pur și simplu se va supune noii realități, după caz, deoarece prima ipoteză cuprinde la rândul său diverse alte categorii de tratate (tratate care încetează ca urmare a aderării potrivit dispozițiilor exprese ale părților, tratate care trebuie să înceteze deoarece prevederile lor sunt incompatibile cu dreptul comunitar). 

Cea de-a doua ipoteză, însă, este deosebit de complicată, deoarece sunt dificil de identificat uneori situațiile de incompatibilitate, iar pe de altă parte, trebuie să se identifice cu exactitate care este mecanismul care conduce la încetarea unui tratat, dacă într-adevăr o altă soluție nu este acceptată sau posibilă. Acordurile bilaterale de readmisie încheiate de România cu state membre ale Uniunii Europene reprezintă una dintre situațiile ce pot fi încadrate în cea de-a doua ipoteză. Problema care s-a pus odată cu aderarea României la UE a fost dacă asemenea acorduri mai sunt în vigoare, atâta vreme cât, se poate susține că libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar este guvernată de prevederile Tratatului de instituire a Comunității Europene și ale Tratatului privind Uniunea Europeană, precum și reglementările europene subsecvente, adoptate în cadrul pilonului I (comunitar) sau pilonului III (Justiție și Afaceri Interne). În motivarea acestei idei unii ar fi tentați să susțină că acordurile analizate, la data aderării, vor înceta.  Astfel, de exemplu, potrivit articolului 6(10) din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază UE, „Cu efect de la data aderării, Bulgaria și România se retrag din orice acord de liber schimb încheiat cu țări terțe, inclusiv din Acordul central european de liber schimb AELS.

Temeiul legal al retragerii sau denunțării unor tratate cum sunt cele incompatibile cu obligațiile ce decurg din Tratatul de aderare, îl constituie următoarele „În măsura în care acordurile încheiate între Bulgaria, România sau amândouă aceste state, pe de o parte, și una sau mai multe țări terțe, pe de altă parte, nu sunt compatibile cu obligațiile care decurg din prezentul act, Bulgaria și România iau toate măsurile necesare pentru a elimina incompatibilitățile constatate. În cazul în care Bulgaria sau România întâmpină dificultăți în adaptarea unui acord încheiat cu una sau mai multe țări terțe înainte de aderare, trebuie să se retragă din acordul respectiv, în conformitate cu clauzele acordului Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor (1969), referitor la aplicarea tratatelor succesive, în aceeași materie. O asemenea idee nu poate fi acceptată însă, deoarece nu reușește să se întemeieze pe argumente legale nici în ceea ce privește forma și nici fondul problemei analizate. 

Trebuie să recunoaștem că regimul juridic comunitar în domeniul liberei circulații a persoanelor este exhaustiv, astfel că de principiu se poate ca un acord de readmisie să aibă același obiect cu reglementările comunitare în materie. În aceste condiții, într-adevăr, în măsura în care anumite prevederi ale acordului sunt incompatibile cu reglementările comunitare, acele prevederi urmează să fie reconsiderate, iar părțile trebuie să le pună capăt, ori pur și simplu să nu le aplice. Este, însă, necesar să se respecte procedura pentru încetare sau constatarea încetării tratatelor, deoarece potrivit regulilor cutumiare din dreptul tratatelor, acestea trebuie să înceteze în conformitate cu prevederile acestora ori prin acordul părților, iar denunțarea întemeiată pe alte motive trebuie cel puțin notificată. 

În orice caz, dacă ne-am găsi în prezența regulilor codificate de Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, atunci nu trebuie ignorate condițiile precizate alternativ. Teza amintită ar putea susține că temeiul invocat pentru încetare presupune îndeplinirea următoarelor condiții generale și specifice: 

           1. toate părțile la un tratat încheie ulterior un tratat posterior; 

           2. cele două tratate au ca obiect aceeași materie;

           3. dispozițiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele din tratatul anterior;

          4. incompatibilitatea este atât de serioasă încât conduce la imposibilitatea aplicării concomitente a celor două tratate. 

 Referitor la ipoteza acordurilor de readmisie încheiate între state membre ale UE, singura condiție care nu ridică semne de întrebare este cea de la punctul 1. 

             În ce privește cea de-a doua condiție însă, apar argumente și opinii diferite. Astfel, se poate susține că acordurile de readmisie și tratatele comunitare nu reglementează aceeași materie; în timp ce primele au ca obiect stabilirea unor reguli aplicabile între state atunci când ne găsim în prezența unui fapt împlinit (decizia de îndepărtare de pe teritoriul unui stat a unei persoane), tratatele comunitare stabilesc libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar ca regulă, fără să pornească de la premisa limitării acestei libertăți. Ca urmare, obiectul acestor acorduri, în teza prezentată la alineatul anterior, apare într-o zonă juridică aflată dincolo de exercițiul liberei circulații sau limitările acesteia, astfel cum sunt ele obiect al dreptului comunitar.

Deși o asemenea teză răspunde cu succes situației amintite, în ce ne privește apreciem că ea are scăderea de a nu arăta care ar fi motivul pentru care tratatele comunitare nu și-ar propune să acopere o asemenea „zonă juridică” în condițiile în care, din punct de vedere faptic, readmisia presupune o „deplasare fizică” a persoanei. Un alt argument general este că acordurile de readmisie  nu au întotdeauna același obiect cu tratatele comunitare referitoare la libera circulație a cetățenilor UE ci, deseori, reglementează atât readmisia cetățenilor proprii, cât și a străinilor. 

             În ceea ce privește cea de-a 3-a condiție, incompatibilitatea trebuie constatată, iar argumentul conform căruia ambele tratate reglementează aceeași materie nu este suficient pentru a ne găsi în prezența încetării celui anterior. Totuși, în ipoteza contrară, și anume că cele două tratate nu sunt incompatibile dar ele reglementează aceeași materie, sfera celui posterior cuprinzând-o pe cea a tratatului anterior, existența primului nu s-ar justifica, deoarece ne-am găsi în prezența unui paralelism nefolositor sau chiar periculos. 

             Cea de-a 4-a  condiție este una specială și pretinde că încetarea se va produce doar dacă incompatibilitatea dintre cele două tratate este atât de severă încât face imposibilă aplicarea concomitentă a celor două tratate. Această condiție subliniază cel mai bine ideea că simplul motiv că două tratate privesc aceeași materie nu poate conduce la încetarea unui tratat. De altfel, această soluție este singura care răspunde principiului exigențelor juridice în purtarea relațiilor internaționale, deoarece atunci când statele încheie un tratat ele se comportă ca purtătoare ale suveranității proprii, aspect valabil și atunci când în discuție apare chestiunea încetării respectivelor tratate.

 În orice caz, soluția pe care o îmbrățișăm este aceea a analizării situației acestor acorduri, în mod individual, iar atunci când se apreciază că prevederile sunt incompatibile cu cele ale dreptului comunitar, urmează să se demareze. Dintre asemenea acorduri exemplificăm următoarele: Acordul dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Estonia privind readmisia persoanelor, semnat la București la 23 octombrie 2003; Acordul din Guvernul României și Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord privind readmisia persoanelor, semnat la București la 20 februarie 2003  negocieri între părți, în scopul adaptării acelor tratate sau încetării lor, după caz. În nici un caz nu îmbrățișăm ipoteza conform căreia aceste acorduri de readmisie încetează automat. 

Un ultim aspect care merită subliniat este practica statelor care evidențiază că între statele membre ale UE sunt în vigoare acorduri de readmisie care au ca obiect atât readmisia cetățenilor proprii cât și a cetățenilor statelor terțe. Dintre acestea exemplificăm următoarele: Acordul între Guvernul Republicii Franceze și Guvernul Republicii Federale Germania privind readmisia și tranzitul persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la 10 februarie 2003 (intrat în vigoare la 19 septembrie 2005) și Protocolul de aplicare a Acordului, semnat la Paris la 14 septembrie 2005, Acordul între Guvernul Republicii Franceze și Guvernul Republicii Lituania privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la Vilnius la 4 decembrie 1998, Acordul între Regatul Spaniei și Republica Franceză privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la Malaga la 26 noiembrie 2002 (intrat în vigoare la 21 decembrie 2003). 3.

Situația încetării valabilității unor prevederi ale unor instrumente încheiate, sub imperiul dreptului internațional public, între state membre ale Uniunii Europene Acordul între guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, al Republicii Federale Germania și al Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnat la Schengen la 14 iunie 1985, nu cuprinde dispoziții exprese privind încetarea acestuia, ci doar cu privire la intrarea în vigoare și la aplicarea Acordului. Explicația inexistenței unor prevederi relative la încetare constă în aceea că Acordul are specificul acordurilor de integrare, proces care înlătură ideea de încetare prin mecanisme obișnuite însă, ipotetic, se pune problema încetării sale prin executarea obligațiilor cuprinse în acord, dar în condițiile în care prevederile sale sunt complet integrate de dreptul comunitar. Pe de altă parte, Convenția semnată la Schengen la 19 iunie 1990, de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, cuprinde dispoziții clare referitoare la încetarea unor prevederi ale sale, având în vedere ipoteza corelării prevederilor sale cu cele ale dreptului comunitar.

Se poate observă că problema încetării Convenției în ansamblul ei nu se pune, tocmai pentru că, în opinia noastră, aceasta urmează același tipic precum Acordul Schengen. Problema încetării unor dispoziții ale Convenției se pune însă. Expresia „înlocuire” sugerează implicit încetare, fără să se reducă doar la atât. Scopul „înlocuirii” și, totodată, cauza înlocuirii o va constitui în principiu introducerea unor prevederi noi prin care se realizează mai consistent obiectivele Acordului Schengen. Pentru acest motiv la articolul 142(1) paragraful al doilea se precizează că problema înlocuirii sau amendării se va pune doar ținându-se cont de faptul că dispozițiile Convenției Schengen pot prevedea o cooperare mai largă decât cea care rezultă din dispozițiile convențiilor amintite.

Apreciind că statele membre pot conveni atât măsuri de implementare a prevederilor. Convenției cât și dispoziții de lărgire a cadrului cooperării, asemenea acțiuni vor avea totuși ca efect modificarea Convenției Schengen în măsura în care respectivele prevederi instituie obligații care intră în conflict cu cele din Convenție. Abrogarea unor dispoziții cuprinse în Convenție se face într-o modalitate originală, respectiv prin luarea unor hotărâri într-un cadru instituțional diferit de cel creat prin tratatul ale cărui dispoziții sunt abrogate. Această situație este posibilă în contextul în care, astfel cum am mai spus, Convenția Schengen face parte și ea din categoria tratatelor de integrare.

Rămânând tot în cadrul comunitar, merită să analizăm, pe scurt, prevederi cuprinse într-un alt document încheiat sub auspiciile dreptului internațional public, de mai multe state ale Uniunii Europene, în domenii care se circumscriu cooperării în materia consolidării colaborării între autoritățile de aplicare a legii. 

             Este vorba despre Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Marele Ducat de 387 Codul Frontierelor Schengen 186 Luxemburg, Regatul Țărilor de Jos și Republica Austria privind aprofundarea cooperării transfrontaliere, în special în vederea combaterii terorismului, criminalității transfrontaliere și migrației ilegale, semnat la Prüm (Austria) la 27 mai 2005 (Tratatul de la Prüm). Potrivit articolului 47(1) din Tratatul de la Prüm, prevederile tratatului se aplică numai în măsura în care sunt compatibile cu dreptul Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că soluția aleasă de negociatori a fost nu în sensul încetării automate a acelor prevederi din Tratat care vin în contradicție cu dreptul comunitar, ci doar în sensul inaplicabilității acelor dispoziții, stabilind în acest fel o oarecare ierarhie. O soluție originală privește dezvoltarea ulterioară a domeniului reglementat prin Tratat, în sensul că se are în vedere ipoteza în care materia tratatului să fie reglementată în viitor prin acte comunitare, astfel că părțile pot înlocui sau modifica prevederile Tratatului devenite incompatibile, iar pană la momentul respectiv vor prevala dispozițiile comunitare. 

Cauze privind schimbarea fundamentală a împrejurărilor rebus sic stantibus

În prezent, în dreptul tratatelor există puține întrebări mai controversate decât modificarea esențială a circumstanțelor, ca temei pentru încetarea efectelor unui tratat. La încheierea oricărui tratat, statele își manifestă voința de a-și asuma angajamente, guvernate de dreptul internațional public, fiind impulsionate de unele necesități, care sunt dictate de anumite circumstanțe. Orice stat evaluează eficacitatea și avantajele tratatelor anume prin prisma împrejurărilor în care acestea sunt încheiate. E și firesc ca tratatul să se încheie în siguranță ca împrejurările să rămână neschimbate, ceea ce înseamnă că un tratat poate înceta să producă efecte, dacă condițiile care existau la încheierea lui au suferit ulterior modificări de importantă esențială pentru relațiile dintre părți.

Problema privind schimbarea circumstanțelor are importantă nu atât academică, cât practică, mulți doctrinari considerând-o a fi una dintre cele mai dificile în dreptul internațional public.         

Importanța acesteia rezidă în faptul că securitatea raporturilor de drept internațional, reglementate prin normă ce reflectă doctrina clauzei rebus sic stantibus, este dependentă de soluțiile pe care le aprobă comunitatea internațională întru dezvoltarea acesteia. Clauza rebus sic stantibus în dreptul internațional este necesară pentru evitarea refuzului unilateral al statelor de a-și onora obligațiile prevăzute în tratate, reprezentând un factor de stabilitate important în viața comunității internaționale. Refuzul unilateral este generator de stări de conflict, reglementarea eficientă a raporturilor apărute în baza modificărilor circumstanțelor având un rol decisiv în sensul necesității de a facilita și a păstra ordinea și securitatea în raporturile convenționale dintre state.

Justificarea aplicării clauzei- Pentru a justifica aplicarea clauzei rebus sic stantibus, doctrinarii, în diverse perioade, au avut poziții diferite. Unii au propus aplicarea clauzei într-o ordine fictivă, prin integrarea implicită a acesteia în orice tratat. Pozitiviștii și-au argumentat opinia pornind dintr-o altă extremă, prin negarea absolută a aplicabilității clauzei. Totuși, majoritatea juriștilor au pledat în favoarea aplicării acesteia, considerând-o a fi o necesitate obiectivă fundamentându-se pe diverse teorii. Teoria scop- interpretează tratatul ca un mijloc pentru atingerea unor scopuri, deci este vorba despre cauza încheierii tratatului. Atunci când scopul devine de neatins, tratatul cedează clauzei. Conform acestei teorii, scopul este principalul element al tratatului, clauza rebus sic stantibus regăsindu-se în mod tacit în fiecare tratat guvernat de normele dreptului internațional public. Reieșind dintr-o astfel de argumentare, putem concluziona că tratatele, și anume – eficacitatea acestora – depinde de însuși tratatul specific. Am putea accepta teoria dată, cu anumite rezerve, doar în privința law-making treaties, dacă ne-am fi abstractizat de conținutul actual al acestora.  

Considerăm că nu tratatul e acea temelie care a priori determină eficacitatea acestuia, ci, a posteriori, ordinea juridică internațională. Iar ordinea juridică internațională, la rândul ei, este un fenomen dinamic, mai complex și mai esențial decât un tratat. După părerea noastră, clauza rebus sic stantibus nu poate fi aplicată tratatelor de tip law-making treaties, ci doar celor de tip contract treaties, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut în dreptul pozitiv. Întru susținerea acestei poziții, invocăm faptul că law-making treaties, în mod obligatoriu (în scopul popularizării), prevăd posibilitatea de retragere unilaterală a statelor. În astfel de cazuri aplicarea clauzei este lipsită de raționament. Cu atât mai mult că pană în prezent nu există cazuri de aplicare a clauzei respective în privința tratatelor de tip law-making treaties. Mai mult, categoria respectivă de tratate are scopul nobil de a edifica temelia ordinii juridice internaționale prin codificarea normelor dreptului internațional. Retragerea dintr-un tratat de tip lawmaking treaty în temeiul clauzei rebus sic stantibus ar periclita ordinea juridică actuală și ar împovăra atingerea scopului menționat.

  • „Teoria independentei”  pleacă de la extrema precum că statele se lasă dependente prin încheierea tratatelor. Astfel, statele tind permanent spre o stare de independentă, clauza rebus sic stantibus având rolul de carte blanche întru atingerea acesteia, oferind statelor posibilitatea de a se retrage din tratatele ce le fac „dependente”. Concepția dată pleacă de la o viziune negativă asupra stării de fapt în care se află comunitatea internațională, fără a fi luate în considerare mai multe aspecte ale dreptului internațional public. În sensul prezentei teorii, tratatul se consideră valabil și produce efecte juridice doar în cazul manifestării libere a animus contrahendi între părțile contractante. Statului îi pot fi impuse obligații guvernate de dreptul internațional doar în cazuri excepționale (spre exemplu, reparațiile). În cazul acestei teorii, însă, se produce o generalizare inadmisibilă. În perioada actuală, majoritatea tratatelor sunt încheiate pentru o anumită perioadă, care dă posibilitate statelor să conștientizeze beneficiul pe care îl poate produce un tratat în viitor, teoria de mai sus fiind străină realității. Statele participă în relațiile contractuale pe picior de egalitate, fără ca un stat să-și impună voința, deci, să facă „dependent” un alt stat. De altfel, „dependenta negativă”, în toate cazurile, este completată de o „dependentă pozitivă” [3, p.23]. Așadar, „prezumția” efectelor negative ale tratatului rămâne a fi nejustificată din punct de vedere juridic.

    • „Teoria autoapărării”  relevă ideea punerii în pericol a statului prin continuarea legăturii create de tratat. Susținătorii acesteia invocă interesele statale, interesele publice de ordin intern. Deseori, Germania s-a retras în mod unilateral din tratatele la care lua parte sau din cele care i-au fost impuse, invocând clauza rebus sic stantibus și motivând prin aplicarea prezentei teorii (clauze care vor fi analizate mai jos). Bismarck s-a expus asupra clauzei în felul următor: „Nici un stat niciodată nu va permite aducerea la moarte a poporului său, rămânând legat de litera tratatului, semnat în alte circumstanțe”. Această poziție a fost susținută de mai mulți doctrinari germani, ultimii invocând expresia Staatsräson, adică a intereselor naționale. Cu toate că ultima teorie emană rațiune, totuși suntem convinși că aplicarea acesteia generează, inevitabil, abuzuri. Ideea o rezumăm reieșind din faptul că, concepția respectivă a fost aplicată încă din sec. XVII, în majoritatea cazurilor aceasta servind drept temei pentru abuz, iar în unele cazuri a avut urmări groaznice pentru comunitatea internațională (a se vedea mai jos: retragerea Germaniei de la Tratatul de la Versailles).

  • Ultima teorie pe care am dori s-o elucidăm rezidă în perceperea clauzei rebus sic stantibus drept o realitate. Conform acesteia, clauza există datorită ordinii și forței juridice a dreptului internațional, deductiv fiind pasiblă de aplicare oricărui tratat. Pe cât de ușor este de a o percepe, pe atât de greu este de a argumenta pe o cale mai puțin metafizică reflectarea și aplicarea acestei teorii în dreptul pozitiv. 

 În opinia noastră, pentru ca tratatul sau o parte din el să poată înceta datorită clauzei rebus sic stantibus, ar trebui să fie cumulați doi factori: obiectiv și subiectiv. Doar prin echilibrul acestora va fi justificată aplicarea clauzei: – factorul obiectiv este exterior voinței statelor și cert implică existența unor împrejurări real-obiective (de altfel, clauza nu poate fi invocată atunci când modificarea circumstanțelor se datorează părților contractante). Este obiectiv deoarece survine în mod abstract, independept de existența tratatului. – factorul subiectiv reprezintă causa contrahendi (cauza tratatului) și obiectul tratatului. Ambele elemente sunt de ordin subiectiv, deoarece sunt perfect dependente de animus contrahendi (voința de a contracta) a statelor. În fond, obiectul reprezintă însăși rațiunea de încheiere a tratatului, rezolvarea problemelor avute în vedere de părți, satisfacerea necesităților acestora constituind motivul angajării]. Cauza, la rândul său, reprezintă scopul urmărit de către state la încheierea tratatului. Dialectic, doar schimbarea circumstanțelor în raport cu obiectul și cauza tratatului face posibilă aplicarea clauzei rebus sic stantibus. Încercările de a justifica aplicarea clauzei prin abstractizarea factorului subiectiv ne par insuficiente din punct de vedere logico-juridic. Întotdeauna este necesar de a lua în considerare voința părților. Circumstanțele n-ar trebui totuși să fie percepute ca un fetiș juridic. Justificarea elucidată corespunde în mod absolut exigențelor prevăzute în art.62 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969.

  Mai mult, explicația dată justifică neaplicarea interdicției aplicării clauzei față de tratatele privind frontierele de stat și tratatele de pace.

    II. Natura și evoluția clauzei – După cum am menționat, clauza rebus sic stantibus s-a dezvoltat în sfera dreptului civil, însă rădăcinile acesteia sunt presupuse a fi de origine greacă, latină sau canonică .Admitem posibilitatea apariției acesteia concomitent în mai multe surse. Care și ar fi originea acesteia, clauza a fost mai întâi revizuită și tratată de glosatori și postglosatori, în final implementându-se și în sistemul dreptului internațional. În dreptul privat clauza este și astăzi acceptată prin formula hardship. În pofida faptului că doctrinarii deja în perioada glosatorilor aveau opinii diametral opuse asupra clauzei rebus sic stantibus, aceasta totuși și-a croit calea spre existentă prin cutumă. Există un publicat un articol al unui doctrinar rus în care acesta a formulat următoarea idee: „Pe lângă nici o alianță nu poate exista prevederea tuturor situațiilor posibile, însă toate alianțele, precum și tratatele, produc efecte juridice prin integrarea clauzei rebus sic stantibus; Tratatele între state sunt încheiate în majoritate pe timp de pace, însă după începerea conflictelor armate principii nu sunt responsabili pentru violarea angajamentelor, drept motiv servind inserarea tacită a clauzei rebus sic stantibus”.  Așadar, purtarea războiului de facto oferea beligerantului un drept facultativ de nerespectare a unor angajamente guvernate de dreptul internațional. Desigur, deseori aplicarea clauzei era întemeiată pe abuz din partea statului ce o invocă. De aici au și început să apară controversele doctrinare în privința clauzei. Deși circumstanțele în care se încheiau tratatele în sec. al XVIII-lea diferă de circumstanțele actuale, totuși acțiunile militare rămân a fi principalele circumstanțe, motiv pentru care clauza rebus sic stantibus se regăsește în tratatele actuale. Încă din sec. al XVIII-lea sunt cunoscute două precedente de aplicare expresă a clauzei : Tratatul de neutralitate de la Breslau din 1741; Tratatul de la Aix la Chapelle din 1748. 

 Asupra naturii cutumiare a clauzei rebus sic stantibus s-a pronunțat și Curtea Internațională de Justiție (în continuare – CIJ) în cauza Competentă în materie de pescuit (Germania c. Islandei): „Acest principiu, precum și condițiile și excepțiile acestuia, au fost încorporate în art.62 al Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor, care poate fi considerată drept o codificare a normelor cutumiare existente în privința încetării relației convenționale în temeiul schimbării circumstanțelor”. Clauza a fost aplicată secole la rând fără a există o normă convențională în acest sens. 

Denumirea clauzei „rebus sic stantibus” nu poate fi găsită în nici un tratat internațional, juriștii în mod intenționat evitând s-o reflecte atât în acte normative, cât și în hotărârile curților internaționale, pentru a ocoli controversele ce urmăresc clauza în toată perioada contemporană de aplicare a acesteia. Pentru prima dată clauza este reglementată în dreptul internațional pozitiv prin Convenția de la Havana din 1928 [10] (în continuare – Convenția de la Havana), codificarea având un teritoriu îngust de aplicare, fiind semnată prioritar de statele americane. Prin art.15 al Convenției se reglementa aplicarea acesteia doar în cazul tratatelor permanente și sub condiția dispariției „cauzei” pentru care a fost încheiat tratatul și permitea invocarea clauzei în mod unilateral. În privința retragerii unilaterale s-a pronunțat Comisia de Drept Internațional (în continuare – CDI), indicând faptul că practicarea retragerii în mod arbitrar și unilateral ar cauza dificultăți în raporturile dintre state. Această poziție este susținută și în doctrină]. E și firesc ca în dreptul tratatelor să nu fie admisă retragerea arbitrară a unui stat contractant fără acordul celeilalte (celorlalte) părți ale tratatului. Prin acest acord ar trebui să se prevadă în mod mutual schimbarea circumstanțelor, astfel încât nici un stat contractant să nu fie prejudiciat (sau prejudiciul să fi fost un rezultat al circumstanțelor apărute independent de voința statelor contractante). Un precedent demn de atenție în acest sens s-a produs în 1870, după ce Rusia a comunicat prin note diplomatice că nu mai consideră în vigoare prevederile Tratatului din 1856 privind neutralizarea Mării Negre și prohibiția fortificării țărmurilor sale. În notificare, abrogarea unor prevederi ale tratatului a fost motivată prin „schimbările care în decursul timpului s-au produs treptat în situația internațională”. 

 Fără a avea careva îndoieli în privința efectelor clauzei asupra tratelor în general, celelalte state semnatare totuși au protestat aplicarea clauzei în acel caz., partea care invocă clauza nu este autorizată să califice, în mod unilateral, schimbarea că având un efect definitiv și obligatoriu, trebuind să i se dea posibilitatea și celeilalte (celorlalte) părți de a pune în discuție faptul că au avut loc schimbări de circumstanțe și că acestea sunt, întradevăr, de natură a justifica încetarea, revizuirea sau suspendarea tratatului.

Pană la sfârșitul sec. XX au mai avut loc multiple cazuri de aplicare abuzivă a clauzei rebus sic stantibus, unul dintre cele mai „grave” fiind abrogarea unilaterală, parțială, din partea Germaniei, a Părții a V-a din Tratatul de la Versailles (prin care Germaniei i să impus un regim special privind demilitarizarea acesteia), anunțând recrutarea generală și creșterea efectivului militar. Și aici a fost invocată schimbarea fundamentală de circumstanțe]. Luând în considerare problemele ce apăreau ca urmare a codificării din 1928, pană la adoptarea Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor, în doctrină se purtau discuții aprinse în jurul condițiilor de aplicabilitate a normei. Norma permisivă în privința retragerii unilaterale (elucidată în art.15 din Convenția de la Havana) a stârnit nedumeriri în rândul juriștilor, deși a fost prevăzut și un mecanism de contestare a declarațiilor unilaterale în acest sens. În Convenția de la Havana, specialiștii au limitat aplicarea clauzei doar la situația modificării ireversibile a „cauzelor” care au precedat încheierea tratatului.

După părerea noastră, reglementarea în acest mod reprezintă o limitare vădită a doctrinei rebus sic stantibus la causa contrahend ce a stat la baza încheierii tratatului. O asemenea soluție pare cel puțin ambiguă, din simplul motiv că causa contrahendi diferă de la subiect la subiect, aceasta a priori nefiind pasibilă de o evaluare obiectivă. Convenția de la Havana a prohibit aplicarea clauzei pentru tratatele încheiate pe o perioadă determinată. Ne aliniem la părerea autorilor  care nu sunt de acord cu o astfel de soluție, din următoarele considerente: – perioada pentru care se înceheie tratatul este un fenomen de ordin subiectiv, durata (sau absența acesteia) fiind determinată de statele contractante; – circumstanțele reprezintă un fenomen de ordin obiectiv, care nu depinde (mai corect: trebuie să nu depindă) de voința statelor contractante; – schimbarea circumstanțelor poate surveni, ipotetic, în orice moment. Chiar și în cazul unui tratat încheiat pentru o perioadă de 5 ani statele nu sunt asigurate de nesurvenirea unor schimbări în decursul a 2 ani după semnare, care ar modifica circumstanțele în care a fost încheiat tratatul. Luînd în considerare că majoritatea tratatelor sunt încheiate cu termen, s-a încercat de a limita la maximum sfera de aplicare a clauzei, ceea ce ne pare nejustificat. O altă problemă care nu și-a găsit reglementare în Convenția de la Havana constă în absența stabilirii unor tipuri de tratate care n-ar fi pasibile de stingere în urma aplicării clauzei. Din considerentele evocate mai sus, încercarea de a reglementa clauza prin art.15 al Convenției de la Havana poate fi considerată drept una puțin reușită, deși reprezintă un pas important pentru evoluția acesteia în dreptul pozitiv. Cea mai dezvoltată reglementare a clauzei rebus sic stantibus se regăsește în art.62 al Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969 (în continuare – Convenția). Pentru a evita abuzurile ce au provocat clauza în cadrul comunității internaționale, CDI a hotărât să formuleze norma într-un mod „negativ”, permițând aplicarea ei doar în cazurile și condițiile expres prevăzute de Convenție. Așadar, aplicarea clauzei rebus sic stantibus după adoptarea Convenției a suferit o schimbare, și anume: aplicarea clauzei capătă un caracter excepțional. Totodată, n-ar trebui să uităm despre concluziile CIJ din hotărârea pe cauza Fisheries Jurisdiction (privind caracterul cutumiar al clauzei): Convenția încă nu este ratificată de către toate statele lumii, inclusiv de către SUA. În prezent norma prevăzută în art.62 din Convenție este aplicată în paralel cu norma cutumiară, care continuă să se dezvolte în conformitate cu exigențele comunității internaționale.

 III. Caracteristica clauzei -Mult timp, teoria conform căreia clauza rebus sic stantibus a fost asimilată unei clauze tacite își găsea suport juridic în practica aplicării acesteia. Chiar și prin reglementarea clauzei în Convenția de la Havana ea capătă un caracter prezumtiv, adică la încheierea oricărui tratat se prezumă în mod tacit prezența acesteia.

 În art.62 din Convenția de la Viena operează prezumția „inversă”: 1. O schimbare fundamentală a împrejurărilor, care a intervenit în raport cu cele existente în momentul încheierii unui tratat și care nu fusese prevăzută de părți, nu poate fi invocată ca motiv de a pune capăt tratatului sau de a se retrage din el, afară numai dacă…” De aici reiese că clauza rebus sic stantibus este o clauză rezolutorie cu caracter excepțional, pentru a cărei aplicare este necesar cumulul următoarelor condiții: 1) condiții în privința circumstanțelor: – schimbarea circumstanțelor trebuie să fie fundamentală; – schimbarea circumstanțelor trebuie să intervină în raport cu cele existente în momentul încheierii unui tratat; – circumstanțele ce se invocă să fi constituit o bază esențială a consimțământului de a se lega prin tratat; – schimbarea circumstanțelor să nu fi fost prevăzută de părți în momentul înceheierii tratatului; – schimbarea circumstanțelor să fi avut ca efect transformarea radicală a naturii obligațiilor care rămân de executat în virtutea tratatului; 2) condiții speciale: – tratatul asupra căruia se solicită aplicarea clauzei să nu stabilească o frontieră; – schimbarea fundamentală a circumstanțelor să nu fi rezultat dintr-o violare a unei obligații din tratat sau a oricărei altei obligații internaționale față de oricare altă parte a tratatului, de către partea care o invocă. Considerăm că unica condiție generatoare de erori ar fi ca „schimbarea circumstanțelor să fie fundamentală”. Toate diferendele doctrinare și interstatale se întemeiază anume pe interpretarea eronată a acesteia. Considerăm că această condiție trebuie analizată și interpretată sub două aspecte.

 În primul rând, întotdeauna este necesar de a o interpreta utilizând metoda sistemică, în cuplu cu celelalte condiții prevăzute de dreptul pozitiv, ele având un caracter supletiv față de condiția în cauză.

 Al doilea aspect reiese din condiția ca „schimbarea circumstanțelor să fi avut ca efect transformarea radicală a naturii obligațiilor care rămân de executat în virtutea tratatului”. Din momentul asumării unor angajamente internaționale între două sau mai multe state, se prezumă că prin aceste raporturi se creează un echilibru între interesele acestor state, avându-se în vedere atât interesele statelor ca subiecte de drept internațional, cât și ale subiectelor de drept intern ale acestora. Așadar, în momentul în care schimbarea circumstanțelor va avea ca efect periclitarea intereselor naționale ale unui stat sau ar pune în primejdie subiectele de drept intern ale acestuia (sau interesele lor), tratatul respectiv va fi pasibil de retragere în temeiul clauzei rebus sic stantibus. Pe lângă posibilitatea retragerii dintr-un tratat, Convenția a prevăzut și dreptul statului de a suspenda efectele juridice ale tratatului, în cazul întrunirii condițiilor de mai sus: „Dacă o parte poate, potrivit paragrafelor precedente, să invoce o schimbare fundamentală a împrejurărilor ca motiv pentru a pune capăt unui tratat sau pentru a se retrage din el, ea poate, de asemenea, s-o invoce numai pentru suspendarea aplicării tratatului.”

Considerăm că această opțiune este binevenită, luând în considerare caracterul limitativ al formulării clauzei în această Convenție. De asemenea, din paragraful 3 al art.62 deducem că nu este necesară o schimbare permanentă a circumstanțelor pentru a fi posibilă invocarea clauzei, aceasta fiind posibilă și în temeiul modificării temporare a circumstanțelor. Însă, în cazul modificării permanente, suspendarea tratatului în temeiul clauzei este lipsită de raison d'étre.

Prin art.65 din Convenție este prevăzută și procedura retragerii unui stat dintr-un tratat prin invocarea clauzei rebus sic stantibus: partea care dorește să invoce clauza, este obligată să notifice în scris celelalte state-contractante în privința retragerii sale din tratat. Prin aceste prevederi a fost soluționată controversa în privința posibilității sau imposibilității retragerii unui stat în mod unilateral dintr-un tratat. Dacă, după trecerea unui termen (presupunem că prin „termen” (art.62) s-a avut în vedere un „termen rezonabil”), nici un stat contractant nu exprimă dezacordul în privința încetării/suspendării efectelor tratatului, atunci statul care invocă clauza procedează în condormitate cu art.67 din Convenție. Așadar, nu este posibilă retragerea unilaterală a statelor dintr-un tratat. În toate cazurile este necesar acordul, care se poate manifesta sau într-o formă scrisă, sau tacit, prin trecerea unui termen rezonabil. Totodată, menționăm că aplicarea clauzei nu generează efecte în mod automat, ci doar în momentul în care sunt satisfăcute toate exigențele prevăzute de art.62, 65 și 67 din Convenție. Aceasta este regula generală. Însă, suntem de părere că, parțial, clauza totuși operează automat, ca excepție, în cazurile de suspendare a unor tratate pe timp de conflict armat. În doctrină s-a discutat posibilitatea revizuirii tratatutului în baza clauzei rebus sic stantibus. În acest sens ne pare oportună doctrina clauzei hardship din dreptul privat, conform căreia, în cazul schimbării circumstanțelor în care a fost încheiat contractul, părțile urmează să-l revizuie. În acest sens, revenind la clauza rebus sic stantibus, revizuirea tratatului pare a fi o opțiune mult mai avantajoasă decât lichidarea raportului juridic, mai ales pentru tratatele perpetue.

Există precedente de aplicare în sec. XX a tratatelor încheiate în sec. XIV: în timpul celui de-al doilea război mondial Regatul Unit a invocat un asemenea tratat, încheiat cu Portugalia, pentru a permite SUA instalarea bazelor militare pe teritoriul Portugaliei. Conceptul perpetuității tratatelor pare, în acest sens, să pericliteze relațiile interstatale . Reieșind din acest fapt, revizuirea tratatelor perpetue prin intermediul clauzei rebus sic stantibus ne pare deobsebit de tentantă. Ideea revizuirii tratatelor a fost susținută și de CDI . Alți doctrinari susțin că în baza clauzei rebus sic stantibus poate fi cerută, în egală măsură, atât revizuirea, cât și încetarea tratatului, sau, în aceeași măsură, încetarea și suspendarea, sau că aplicarea clauzei duce mai curând la revizuirea tratatului decât la încetarea lui ori că această clauză ar trebui să figureze nu în capitolul privind încetarea, ci în acela privind revizuirea.

Nu putem fi de acord cu ultima afirmație, deoarece revizuirea și modificarea ulterioară a tratatului în temeiul clauzei rebus sic stantibus reprezintă, în fapt, o novație. Așadar, substituirea unor prevederi ale tratatului cu altele va avea drept rezultat încetarea primelor. Din punct de vedere logico-juridic și sistemic, considerăm că poziționarea clauzei este reușită. Există însă și autori care pledează pentru aplicarea cât mai limitată a revizuirii în baza clauzei rebus sic stantibus . Convenția de la Viena păstrează tăcere în privința reglementării „readaptării convenționale”, însă ea rămâne neprohibită de dreptul obiectiv, ceea ce o face aplicabilă și în cazul revizuirii tratatelor pe calea invocării clauzei rebus sic stantibus. În practica actuală, revizuirea tratatelor în baza clauzei pare a fi cea mai reușită opțiune din cauza importanței tratatelor ce conțin o asemenea clauză pentru securitatea internațională: drept exemplu servește complexul de tratate de lichidare a armelor strategice încheiate între SUA și Rusia [18] (a se vedea mai jos). În privința tratatelor încheiate între state și organizații internaționale și între organizații internaționale, în Convenția de la Viena din 1986 [19] reglementarea clauzei rebus sic stantibus este analogică cu acea din Convenția de la Viena din 1969, unica diferență fiind de ordin de tehnică juridică. În momentul de față cazuri de încetare a tratatelor în baza clauzei cu participarea altori subiecți decât statele nu sunt. Explicăm aceasta prin următoarele: – calitatea organizațiilor de subiecți derivați în raporturile de drept internațional public; – apariția organizațiilor internaționale ca actori în relațiile internaționale datează de puțină vreme. În privința corelației dintre principiul pacta sunt servanda și clausula rebus sic stantibus, considerăm că acestea nu intră în contradicție. Mai mult, clauza reprezintă o evoluție normală a principiului pacta sunt servanda. De altfel, tratatele ar genera mai multe diferende între state, din cauza obligațiilor excesiv de costisitoare.

Aristotel afirma: „Întregul premerge partea”, principiul reprezentând întregul, iar clauza – partea. Partea, în sens filosofic, este mai complexă decât întregul. Clauza, ca parte, include în sine exigențele principiului, dar are un conținut juridic mai complex. Pe lângă faptul că clauza este absolut conformă principiului, aceasta facilitează respectarea lui prin reglementarea cazurilor în care prin modificarea fundamentală a circumstan- țelor tratatul încetează să mai aibă forță juridică. În privința raportului dintre clauza rebus sic stantibus și imposibilitatea de a executa tratatul menționăm că schimbarea împrejurărilor constituie de facto o imposibilitate morală, nu însă și una materială de a executa un tratat. Prin imposibilitate morală considerăm creșterea excesivă a costului executării unui tratat sau a unor prevederi din tratat, prin care s-ar pune în pericol interesele naționale ale unui stat, desigur, cu luarea în condiderare a celorlalte criterii propuse de Convenția de la Viena; se întemeiază această imposibilitate pe schimbarea fundamentală a circumstanțelor în care fusese încheiat tratatul. Și, per a contrario, imposibilitatea de a executa tratatul reprezintă o imposibilitate materială ce rezultă din dispariția sau distrugerea definitivă a obiectului indispensabil pentru executarea acestui tratat. Schimbarea fundamentală a circumstanțelor este un fapt  care urmează a fi constatat inevitabil pe calea interpretării clauzei rebus sic stantibus în raport cu fiecare tratat în parte. O astfel de interpretare presupune două faze: prima o vor efectua însăși statele, invocând clauza pentru a se retrage dintr-un tratat. În caz de divergențe, procesul de interpretare va intra în cea de-a doua fază, și anume – interpretarea de către o instanță competentă, în cazul în care unul (sau mai multe) state vor cere o clarificare din partea acesteia. Desigur, este posibilă și interpretarea doctrinară, însă doctrina, ca izvor de drept internațional, până în momentul de față are o influență redusă asupra aplicării inductive a clauzei. IV. Jurisprudența În urma bulversărilor secolului XX, în practica aplicării clauzei rebus sic stantibus se produce o schimbare a vectorului spre o aplicare tot mai des guvernată de dreptul obiectiv, deosebindu-se de toată perioada precedentă prin faptul că acordurile între state nu erau doar niște „acorduri morale” (care legau monarhii, și nu statele). Apariția organelor jurisdicționale internaționale facilitase evoluarea clauzei și limitarea aplicării arbitrare a acesteia. În perioada existenței Curții Permanente de Justiție Internațională, aceasta din urmă a examinat 3 spețe în care părțile au invocat clauza . Astfel, în 1927, CPJI a examinat cauza Denunciation of the Treaty of 2 November 1865 between China and Belgium. (Denunțarea de la Tratatul din 2 noiembrie 1865 dintre China și Belgia). În speță, Belgia a contestat retragerea unilaterală a Chinei din tratatul respectiv. În apărarea poziției sale, China a invocat schimbarea fundamentală a circumstanțelor și a făcut referință la art.19 din Statutul Ligii Națiunilor. Belgia a replicat, susținând că nici art.19 din Tratat, nici clauza nu permit denunțarea unilaterală. După câteva ordonanțe emise de către CPJI, China a negociat încheierea unui nou acord, din care motiv Curtea nu s-a expus asupra fondului clauzei [21]. Din aceleași ordonanțe reiese însă că denunțarea unilaterală totuși nu este permisă. Și nu putem ignora faptul că e și contrarie pricipiului pacta sunt servanda. O altă speță, în sensul invocării clauzei rebus sic stantibus, a fost examinată întru emiterea unui aviz consultativ în cauza Nationality Decrees Issued in Tunis and Morocco [22] (Decretele de naționalitate emise în Tunisia și Maroc) dintre Franța și Regatul Unit. A fost pusă în discuție aplicarea decretelor naționale emise de către Franța în perioada aflării Tunisiei și Marocului sub protectoratul francez, prin care unor cetă- țeni ai Tunisiei și Marocului li se oferea cetățenie franceză. Regatul Unit contesta forța juridică a decretelor respective pentru subiecții britanici, invocând tratatele de capitulațiuni încheiate între statele respective. Franța a schimbat unghiul sub care era privită clauza, invocând faptul că tratatele de capitulațiune invocate de către Regatul Unit, „semnate pe un termen nedeterminat, fiind perpetue, au ieșit din vigoare în virtutea principiului cunoscut ca clausula rebus sic stantibus, deoarece stabilirea unui regim juridic, în conformitate cu legistalația franceză, a creat o situație nouă, care deprivează regimul de capitulațiune de raison d'être”. În cazul dat, curtea nu s-a expus asupra aplicabilității clauzei din cauza chestiunii asupra căreia trebuia să fie emis avizul („dacă disputa la care s-a referit Consiliul Ligii Națiunilor în Rozoluția din 4 octombrie 1923, este o problemă de drept intern”), fiindu-i formulat un răspuns negativ. În cauza The Free Zones of Upper Savoy and the District of Gex (Zonele libere din Savoia Superioară și Districtul Gex) [23] a fost dicutată problema apartenenței teritoriilor Savoia Superioară și Districtul Gex.

Franța a invocat clauza rebus sic stantibus în privința încetării prevederilor Tratatului de la Paris din 1815, prin care a fost stabilit regimul juridic al teritoriilor respective. Întru susținerea poziției sale, Franța a invocat art.435 din Tratatul de la Versailles, care, în virtutea circumstanțelor survenite după cel de-al doilea război mondial, a abrogat prevederile respective din tratatul precedent. Elveția, la rândul ei, a contestat posibilitatea retragerii unilaterale din tratat și încetarea forței juridice a acestuia în baza modificării circumstanțelor. Întru susținerea poziției sale, Elveția a invocat neaplicabilitatea clauzei rebus sic stantibus în privința tratatelor al căror obiect constituie pretenții teritoriale și că condițiile în care a fost încheiat tratatul au fost supuse unor modificări fundamentale. Datorită faptului că Elveția nu a fost parte la Tratatul de la Versailles, Curtea a respins acest argument, dar nici nu a negat posibilitatea invocării acestuia, expunându-se în felul următor: „Deoarece argumentarea franceză a eșuat, Curții nu-i mai este necesar să se expună asupra chestiunilor ce apar în baza principiului bazat pe teoria încetării tratatelor în temeiul modificării circumstanțelor, măsura în care teoria poate constitui o normă a dreptului internațional, cazurile și metodele în care teoria poate avea efect juridic, dacă e recunoscută, și dacă ea va fi aplicată unor asemenea drepturi (n.n. – pretenții teritoriale) precum acele ce derivă din tratatele din 1815 și 1816.”

 În toate trei hotărâri CPJI s-a expus precaut în privința clauzei rebus sic stantibus, însă nici nu a negat posibilitatea aplicării acesteia. Acest fapt e absolut explicabil prin absența unei norme de drept pozitiv, care ar putea ghida instanța în ambele cazuri examinate. Abia în 1973, în jurisprudența internațională a apărut primul precedent care a stabilit în mod neechivoc admiterea aplicării clauzei. Mult mai clară o considerăm poziția luată de CIJ în cauzele Fisheries Jurisdiction (Competență în materie de pescuit). Faptul dat se datorează schimbării aduse prin reglementarea clauzei în Convenția de la Viena. Așadar, CIJ a examinat două cazuri în urma pretențiilor Islandei de a-și extinde zona maritimă exclusiv până la 50 mile maritime.

Într-o hotărâre Curtea a evidențiat în mod neechivoc existența clauzei: „Dreptul internațional admite ca, în caz de schimbare fundamentală a circumstanțelor, care au determinat statele să încheie tratatele, dacă aceste circumstanțe au necesitat amplificarea calitativă a obligațiilor lor, dânsele pot, în anumite circumstanțe, să facă trimitere la necesitatea încetării tratatului sau suspendării acestuia” . Cea mai recentă cauză examinată de o instanță internațională, în care părțile invocaseră clauza rebus sic stantibus este Gabcikovo-Nagymaros Project  (Proiectul Gabcikovo-Nagymaros). Prin Tratatul privind construirea și exploatarea Sistemului de Ecluze din 1977, Ungaria și Cehoslovacia s-au angajat să realizeze, prin investire comună, un proiect ce avea drept scop dezvoltarea resurselor acvatice, energetice, de transport etc. În 1989 Ungaria a suspendat în mod unilateral Tratatul din 1977 și abandonaseră lucrările asupra proiectului. Întru apărarea poziției sale, Ungaria a invocat art.62 al Convenției de la Viena, identificând o multitudine de elemente semnificative prezente la semnarea acestui tratat, printre care: – „integrarea socialistă”, pentru care tratatul trebuia să servească drept un mijloc, care, prin urmare, dispăruse; – „sistem de operare unic și indivizibil”; – faptul că temeiul investiției comune planificate a fost lipsit de relevanță prin trecerea bruscă a ambelor state la economia de piață; – atitudinea Cehoslovaciei, care a transformat „tratatul-cadru” într-un „tratat imuabil” și – transformarea tratatului, în privința protecției mediului, într-o „prescripție de dezastru ecologic”. În viziunea Curții, condițiile politice prevalente nu au fost într-atât de legate de obiectul și scopul tratatului pentru a constitui un temei esențial de acord al părților și pentru a schimba natura obligațiilor ce urmau a fi efectuate. În același fel s-a expus Curtea și în privința trecerii statelor la un alt sistem economic decât acel în vigoare la semnarea Tratatului din 1977. CIJ a considerat că noile exigențe în privința dreptului mediului și a științei au fost totalmente imprevizibile. Mai mult, Tratatul din 1977 a fost elaborat cu posibilitatea ajustării acestuia la noile împrejurări. În concluzie, Curtea a considerat că circumstanțele invocate de Ungaria * În final, între Franța și Elveția a fost semnat un nou tratat, prin care teritoriile Savoia Superioară și Districtul Gex au fost cesionate Franței nu sunt de un astfel de caracter încât efectul acestora să trasforme radical întinderea obligațiilor ce urmau să fie efectuate pentru realizarea proiectului. În fapt, Ungaria, prin motivarea invocată în temeiul art.62 al Convenției de la Viena, nu a corespuns nici unuia dintre criteriile prevăzute de articolul respectiv, motiv pentru care pretenția a fost respinsă. Slovacia, ca succesor al Cehoslovaciei, a obținut câștig de cauză. În mod suplimentar, Curtea a menționat că „formularea negativă și condiționată a art.62 al Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor este un indiciu clar că stabilitatea relațiilor convenționale necesită ca invocarea schimbării fundamentale de circumstanțe să fie aplicată doar în cazuri excepționale”. Considerăm că prin această constatare CIJ a pus punct asupra polemicii, relevate în doctrină, în privința abuzurilor poten- țiale ce ar putea surveni în urma aplicării/invocării clauzei și a scopului formulării negative a art.62 din Convenție. În principiu, constatarea dată explică și practica actuală redusă în sensul invocării clauzei. Puțini juriști contestă existența și necesitatea acesteia, însă și mai puțini consideră de prisos caracterul excepțional al clauzei. Hotărârea CIJ în această cauză are o importanță decisivă în jurisprudență în raport cu clauza rebus sic stantibus. CIJ nu doar că a aplicat fără echivoc prevederile art.62 din Convenție, dar și a remarcat scopul și caracterul lor excepțional. V. Aplicarea convențională În prezent, inserarea clauzei rebus sic stantibus are loc, în majoritatea cazurilor, în tratate privind dezarmarea, lichidarea armelor nucleare, privind prohibirea amplasării armamentului în spațiul cosmic și în apele oceanului planetar . Cele mai recente tratate în acest sens sunt: Tratatul privind reducerea armelor strategice ofensive din 24 mai 2002; Tratatul privind limitarea armelor strategice ofensive din 31 iulie 1991, din 3 ianuarie 1993 și din 8 aprilie 2010 încheiate între SUA și Rusia (doar ultimul este în vigoare). Fiecare din aceste tratate conține o prevedere, în conformitate cu care statul-contractant se poate retrage din tratat, prin informarea motivată a celuilalt stat-contractant, în cazul în care schimbarea fundamentală a circumstan- țelor va cauza pericol grav intereselor naționale ale statului respectiv. Mai mult, este accentuat caracterul excepțional al dreptului de a se retrage: „Orice parte-contractantă, întru exercitarea suveranității de stat, are dreptul să se retragă din prezentul Tratat, dacă ea va decide că circumstanțele excepționale legate de prevederile prezentului Tratat pun în pericol interesele sale supreme. Ea comunică celeilalte părți-contractante despre decizia luată în acest sens. În această comunicare trebuie să se conțină declarația privind circumstanțele excepționale, pe care partea le percepe ca punând în pericol interesele sale supreme.” Prin urmare, clauza este aplicată prioritar în raporturile convenționale ce au ca obiect securitatea statelor, deși pot fi și excepții, precum Acordul privind relațiile comerciale dintre URSS și SUA din 1 iunie 1990. VI. Retragerea din tratate Datorită fluctuațiilor sociale și umanitare din sec. XX, clauza rebus sic stantibus a fost deseori invocată de către state din cauza dinamicii împrejurărilor, bulversărilor istorice și tragediilor urmate de conflictele armate. În urma schimbărilor radicale ce s-au produs în Rusia după 1917, aceasta a denunțat un șir de tratate politice și economice încheiate de guvernul imperial rus, principalul motiv al denunțărilor fiind contradicția dintre aceste tratate și noua politică de stat promovată de ea. În martie 1945 ministrul de Externe al URSS a transmis ambasadorului Turciei un act, în care se menționa că „în legătură cu schimbările radicale produse în perioada celui de-al doilea război mondial, Tratatul despre amiciție și neutralitate din 1925 mai mult nu corespunde noilor împrejurări și este necesară modificarea substanțială a acestuia”. În legătură cu noile circumstanțe, URSS a hotărât să denunțe tratatul respectiv și anexele acetuia. În acest caz, schimbarea fundamentală a circumstanțelor a fost utilizată nu pentru retragerea unilaterală, ci pentru denunțare. În același fel, în 1945 URSS a denunțat Tratatul de neutralitate încheiat în 1941 cu Japonia [2, p.218]. În fond, denunțarea și retragerea din tratat sunt două noținuni complet diferite. Deși ambele sunt modalități de încetare a tratatelor, conținutul juridic al acestora deferă. Retragerea din tratat reprezintă un act juridic bilateral/multilateral, care, în cazul clauzei rebus sic stantibus, constituie unica modalitate de încetare pentru partea care o invocă. Pentru încetarea tratatului ca efect al retragerii din el este necesar, așadar, acordul celorlalte părți la tratat. Denunțarea, la rândul său, reprezintă un act juridic unilateral, prin care statul își manifestă intenția de a nu mai fi legat printr-un tratat. Nici dreptul obieciv, nici doctrina nu prevedeau ca excepție pentru aplicarea nereglementată a dreptului la denunțare modificarea fundamentală a circumstan- țelor. Suplimentar, în doctrină a fost expusă ideea de inadmisimibilitate a dreptului de denunțare a tratatelor de pace  „Denunțarea” URSS din tratatul respectiv nu reprezintă decât o retragere ilegală din tratat, deoarece este contrară principiului fundamental pacta sunt servanda. De altfel, anume asemenea precedente stârnesc în rândul doctrinarilor discuții în privința abuzurilor apărute în temeiul invocării clauzei rebus sic stantibus. Poziția URSS asupra clauzei a fost diferită de cea occidentală. Doctrina URSS deseori accentua importanța revoluțiilor asupra tratatelor și principiului autodeterminării popoarelor. În principiu, este posibilă încetarea tratatului în temeiul clauzei, ca rezultat al revoluțiilor/schimbării guvernelor, însă în fiecare caz va fi necesar de a determina dacă circumstanțele modificate sunt relevante tratatului încheiat. Un indicator semnificativ în acest sens reprezintă decizia CIJ în cauza Gabcikovo-Nagymaros. În legătură cu revoluțiile ce au avut loc după cel de-al doilea război mondial, clauza rebus sic stantibus fusese deseori aplicată pentru retragerea din tratele încheiate până la data în care statele respective deveniseră independente. De exemplu, în 1945 Egiptul a expediat o notă Regatului Unit, prin care a cerut revizuirea unui tratat, încheiat în 1936, invocând schimbarea circumstanțelor. În 1951 Egiptul s-a retras din același tratat, invocînd aceeași clauză. În 1964, Livia a hotărât să nu reînnoiască termenele tratatelor încheiate cu SUA și Regatul Unit în scopul lichidării bazelor militare străine pe teritoriul său. În același mod, un șir de state din America de Sud s-au retras din tratate ce aveau ca obiect instituirea bazelor militare străine. După diminuarea tensiunii în relațiile internaționale, în 1966, generalul de Gaulle a declarat în privința participării Franței în NATO: „Un tratat nu poate rămâne în vigoare când obiectul acestuia s-a schimbat; uniunea nu poate activa în forma sa inițială, dacă s-au modificat circumstanțele în care aceasta a fost constituită”. După declarația dată, Franța a înaintat celorlalți membri ai organizației propuneri de modificare a organizației, ele nefiind acceptate. După dezacordul statelor-membre, Franța în mod unilateral a revizuit tratatul la capitolul participării acesteia în cadrul organizației [2, p.214]. Există și cazuri de invocare a clauzei întru suspendarea tratatului [1, p.1061]. Pe timpul celui de-al doilea război mondial, SUA a invocat schimbarea fundamentală a circumstanțelor pentru a suspenda aplicarea Convenției internaționale privind liniile de încărcare a vaselor comerciale pe mare din 1930. SUA a declarat că acest drept îl are în baza principiilor aprobate de dreptul internațional, din motiv că, la data suspendării, din 36 părți contractante 10 erau beligeranți, iar alte 16 state se aflau sub ocupație militară străină. Avem dubii în privința calificării clauzei rebus sic stantibus ca principiu al dreptului internațional. De altfel, principiul este o normă fundamentală, universală și, de cele mai dese ori, imperativă a dreptului internațional, ce răspunde legităților de bază ale dezvoltării comunității internaționale [28, p.81]. Considerăm că clauza rebus sic stantibus este o normă a dreptului internațional cu aplicabilitate excepțională, însă deloc nu este principiu al dreptului internațional, pe motiv că nu satisface nici un criteriu din cele nominalizate supra. Prezintă interes, din punctul de vedere al caracterului circumstanțelor invocate, cazul retragerii Olandei din tratatul încheiat cu Surinam. Olanda a invocat încălcări serioase ale drepturilor omului, care nu puteau fi prevăzute la încheierea tratatului. Schimbările de acest ordin de facto nu afectează exercitarea normală a prevederilor unui tratat (excepție fiind instrumentele de protecteție a drepturilor omului). De aceea, retragerea statului-contractant, în mod unilateral, datorită modificării oricăror condiții în celălalt stat-contractant, în măsura în care aceste condiții nu afectează acțiunea tratatului, ar trebui să fie considerată ilegală. Prin urmare, raporturile dintre state, precum și sistemul de drept internațional public nu sunt fenomene statice, acestea modificându-se în conformitate cu exigențele, tendințele și ideile predominante într-o anumită perioadă de timp. Clauza a evoluat de la o stare cutumiară controversată la reglementarea sa în dreptul pozitiv în Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor în forma sa cea mai completă. Deși în aplicarea clauzei mai apar unele dificultăți, ea totuși a căpătat acel regim în care este aplicată doar în cazuri excepționale. În prezent, clauza lucrează în favoarea securității mondiale, și nu invers, precum a fost până la reglementarea acesteia în Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor. Abuzurile controversate ale statelor în privința invocării clauzei sunt tot mai rare, ceea ce ne permite să admitem finalitatea pe care a căpătat-o, fapt confirmat și prin jurisprudența CIJ. Reglementarea clauzei prin Convenția de la Viena a generat un raport dublu dintre jurisprudența CIJ și dreptul pozitiv. Pe de-o parte, jurisprudența a consolidat prevederile art.62 din Convenție, iar, pe de altă parte, același articol i-a permis Curții să se expună neechivoc asupra clauzei în actele de procedură. Tratatele în care, în prezent, se inserează clauza ne vorbesc despre importanța acesteia nu doar în sistemul dreptului internațional în general, ci și pentru securitatea mondială. De altfel, ea își găsește deseori locul în tratatele de limitare a înarmărilor militare. Schimbarea fundamentală a circumstanțelor în care a fost încheiat un tratat va afecta, inevitabil, scopurile, natura obligațiilor și costul executării acestora. Doctrina clauzei rebus sic stantibus reunește în sine dinamica dezvoltării relațiilor interstatale în toată complexitatea sa. Indiferent de faptul cum o concepem, ca pe o premisă pentru dezvoltare sau ca o consecință a acesteia, clauza rebus sic stantibus are o influență directă și incontestabilă asupra tratatelor încheiate între state. Schimbarea fundamentală a circumstanțelor s-a dovedit a fi un fapt juridic care nu poate fi ignorat și care necesită un comportament special din partea entităților edificatoare de drept internațional.

Cauze de încetare prin denunț

Denunțarea unilaterală

denunțare, manifestare unilaterală de voință, prin care se pune capăt efectelor unui tratat.

Denunțarea unui tratat se poate printr-o declarație a uneia din părți prin care aceasta se consideră liberă de obligațiile ce-i revin.

Denunțarea unilaterală poate avea loc în general numai dacă un asemenea mod este prevăzut în tratat sau dacă el rezultă tacit din acesta, putând fi dedus din natura tratatului.

Statul care dorește să denunțe un tratat bilateral sau să se retragă dintr-un tratat multilateral trebuie să notifice celorlalte părți intenția sa de denunțare sau de retragere de regulă cu minimum 12 luni înainte. Orice altă denunțare este considerată o violare a dreptului internațional.

Când vorbim despre denunțarea ca o cauza de încetare a tratatului, ne putem referi la ea ca o modalitate prevăzută în cauza de încetare a tratatului prin dispozițiile din tratat, însă aceea se referă de principiu doar la situația în care denunțarea este prevăzută în cadrul sau, or aici vom vorbi și despre situația în care denunțarea nu este prevăzută expres.

Astfel, așa cum am arătat și mai sus, regula este aceea că denunțarea unui tratat se face doar în cazul în care această modalitate este prevăzută în tratat, însă există și excepția de la regulă care  presupune denunțarea poate avea loc și când nu este prevăzută expres în următoarele situații:

 1.dacă se poate determina intenția părților de a admite  denunțarea

 2. dreptul de denunțare să poată fi dedus din natură tratatului

Denunțarea când se poate determina intenția părților de a admite această posibilitate.

Această modalitate de a denunța tratatul este reprezentată în primul rând de faptul ca atât în cadrul negocierilor, cât și pe toată durata încheierii propriu-zise a tratatului s-a avut în vedere faptul că la un moment dat, oricare dintre părți va putea denunța unilateral chiar dacă nu este stipulat expres. Deși această modalitate reprezintă o excepție, considerăm că este de bună relaționare diplomatică ca atunci când o cauză de denunțare nu este prevăzută, iar din obiectul tratatului, negocierile purtate și modul în care acesta a fost încheiat, să se poată concluzia ideea posibilității unei denunțări unilaterale. Aceste modalități sunt în realitate destul de rare, în general convențiile, tratatele încheiate de România și alte state terțe fiind în general prevăzute că având în cadrul dispozițiilor sale  prevederi în ceea ce privește denunțarea, spre exemplu:  Convenția privind interzicerea utilizării, stocării, producerii și transferului de mine antipersonal și distrugerea acestora  , care prevedere in cadrul articolului in articolul 20 ca in  exercitarea suveranității sale naționale fiecare stat parte va avea dreptul să se retragă din prezenta convenție. Respectivul stat parte va notifica o asemenea retragere tuturor statelor părți, depozitarului și Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Un asemenea instrument de retragere va include o explicație detaliată a motivelor acestei retrageri.

1.     O asemenea retragere va avea efect numai la 6 luni de la primirea instrumentului de retragere de către depozitar. Dacă la expirarea perioadei de 6 luni statul parte care se retrage este angajat în conflict armat, retragerea nu va avea efect înainte de sfârșitul conflictului armat.

Alt exemplu este prevazut in cadrul  celui de-Al doilea Protocol la Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat , care prevede in articolul 45 Denunțarea.  Astfel,  acesta statueaza faptul ca Fiecare Parte poate denunța acest Protocol. 2. Denunțarea va fi notificată printr-un instrument scris, depus la Directorul General. 3. Denunțarea va fi produce efecte la un an de la primirea instrumentelor de denunțare. Dacă, la expirarea acestei perioade, Partea care denunță este implicată într-un conflict armat, denunțarea nu va produce efecte până la încetarea ostilităților ori până la terminarea operațiunilor de repatriere a bunurilor culturale, oricare dintre aceste situații s-ar produce mai târziu.

2. Natura tratatului permite denunțarea

Această modalitate presupune de asemenea o excepție de la regula denunțării prevăzute în tratat, prin faptul că uneori, prin natura tratatului se poate deroga de la regulă. Astfel, unele tratate sunt încheiate în asemenea variante încât permit prin acestă natură denunțarea fără a fi menționată expres.

 Dacã tratatul nu dispune altfel sau dacã pãrțile nu convin în alt chip, faptul ca un tratat a luat sfârșit în temeiul dispozițiilor lui
a) libereazã pãrțile de obligația de a continua executarea tratatului;
b) nu aduce atingere nici unui drept, nici unei obligații și nici unei situații juridice a pãrților, create prin executarea tratatului înainte ca acesta sa fi luat sfârșit.
2. Când un stat denunta un tratat multilateral sau se retrage din el, cele de mai sus  se aplica relațiilor dintre acest stat și fiecare din celelalte pãrți la tratat, cu începere de la data la care denunțarea sau retragerea își produce efectul.

Cauza de încetare a tratatelor  prin  apariția războiului

În principial, există două tipuri de conflicte: cele între state și conflicte interne statului. Din perspectiva istorică, primele conflicte apărute au fost cele între grupări statale, respectiv state. Aceasta a făcut ca reglementarea internațională a acestora să fie  primordial analizată comparativ cu cele interne, de mai mic interes zonal.

 Cu toate că nu există nici la ora actuală o definiție exhaustivă a noțiunii de conflict armat, raportându-ne la reglementări din Convențiile I-IV de la Geneva, cât și la convenția de Haga din 1907, putem arăta că prin Convenția ÎI de la Geneva art.2:

 În afara dispozițiilor care trebuie să fie în vigoare în timp de pace, prezența Convenție se va aplica și în caz de război declarat sau de orice alt conflict armat  ivit între  două sau mai multe părți  contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de către una din ele.

 Același lucru se va aplica și în cazul de ocupație parțială sau totală a teritoriului uneia din părțile contractante, chiar dacă această ocupație nu întâmpină niciun fel de rezistentă militară.

 Convențiile de la Geneva definesc trei conflicte majore :

 •           Conflict armat internațional CAI,

 •           Conflict armat non internațional CANI,

 •           Conflict armat internaționalizat .

 Conflictul armat internațional este definit, în spiritul Convențiilor de la  Geneva,  ca fiind o confruntare armată care opune forțele militare a două sau mai multe state 

Conflict Armat International

Ansamblul Dreptului international Umanitar

Conflict Armat Internationalizat

Conflict Armat Non-International Drept International UmanitarArt. 3 comun Conv.Geneva + PA II + cutume CANI

Tulburari, tensiuni interne, acte sporadice de violenta Dreptul International. Dr. Omului pot suferi

Starea de pace Dreptul Intern. Reglementari pe Drepturile Omului

Efectele instituirii stării de razboi

În contextul premizelor de mai sus, devine aplicabil dreptul internațional umanitar.

 Un alt efect major și imediat este ruperea relațiilor diplomatice, ori consulare dintre statele beligerante, cu toate că au existat și excepții de la această practică: vezi războiul Irak- Iran  (anii 1980-1988) sau Marea Britanie –Argentina (războiul insulelor Falkland=Malvine, din 1982), care state nu și-au întrerupt relațiile diplomatice și consulare.

 În ceea ce privește tratatele existente în vigoare la data declanșării conflictului armat, tratatele cu caracter politic nu se mai aplică din motive de interese antagonice între statele părți la conflict.

 Tratatele cu caracter economic, comercial, de navigație pot fi suspendate până la încetarea ostilităților.

 Tratatele care leagă statele beligeranțe, dar nu numai, rămân în vigoare între celelalte state (nebeligerante sau neutre), dar rămân suspendate între statele aflate în conflict armat.

 Deasemenea rămân în vigoare tratatele de înființare a organizațiilor internaționale.

 Din punctul de vedere al păstrării normelor internaționale în vigoare, starea de război nu exonerează răspunderea statelor beligeranțe față de statele non-beligeranțe (neimplicate în conflict  și față de statele neutre .Tratatele care rămân valide în urma declanșării războiului sunt cuprinse, ca normă generatoare în materie, prin :

 •           Regulamentul anexat la Convenția II și Convenția IV de la Haga 1907

 •           Cea de-a patra Convenție de la Geneva cu privire la protecția populației civile în caz de război și Protocolul adițional I la Convențiile de la Geneva.

 •            Convenția de la Haga 1954 privitoare la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat.

Inviolabilitatea teritoriului statelor non-beligeranțe și neutre

Interzicerea instalării pe teritoriul statelor neutre a mijloacelor media de orice fel în scopul comunicării propagandistice.

La rândul lor statele non-beligerante și neutre au obligații prin tratate internaționale de colaborare fata de statele  beligerante prin : Abținere, Prevenire, Imparțialitate.

Implicațiile ruperii tratatelor dintre statele beligerante afectează și bunurile unui stat aflat pe teritoriul celuilalt stat. Bunurile proprietate a unui stat beligerant de pe teritoriul celuilalt stat beligerant NU pot fi confiscate, distruse sau sechestrate, cu excepția cazului în care aceste măsuri s-ar impune din considerații militare. (rechiziționare)

Prin Convenția IV de la Geneva se stipulează și relațiile privitoare la cetățenii statelor beligerante , aflați pe teritoriul statului advers și anume că acestora trebuie sa li se permită părăsirea zonelor de conflict, într-un interval limită și in condiții de siguranță.

În raporturile dintre cetățenii statelor beligerante poate interveni încetarea actelor comerciale invocate prin forță majora, poate fi suspendată executarea contractelor comerciale ca fiind lovite de nulitate.

Denunțarea unui tratat este actul unilateral prin care un stat pune capăt unui tratat, declarând că nu se mai consideră legat prin acesta. 

Dacă un tratat nu conține prevederi referitoare la stingerea sa și nu prevede posibilitatea denunțării, el poate fi denunțat numai dacă ,se stabilește că a fost intenția statelor părți să admită posibilitatea unei denunțări sau dacă dreptul de denunțare poate fi dedus din natura tratatului.

Denunțarea unui tratat bilateral de către un stat parte are ca efect stingerea tratatului.

Denunțarea unui tratat multilateral are ca efect retragerea statului care-1 denunță din rândul statelor părți, tratatul rămânând în vigoare între statele care nu 1-au denunțat.

Pentru a proteja drepturile celorlalte state părți, Convenția de la Viena cere statului care dorește să denunțe un tratat să notifice intenția sa de a denunța cu cel puțin 12 luni înainte. In cazul denunțării unui tratat multilateral sau al retragerii din acesta a unui stat, de la data când denunțarea ori retragerea sunt efective, statul respectiv și celelalte state părți sunt liberate de obligația de a continua aplicarea tratatului în relațiile acestui stat cu celelalte state părți, fără a se aduce atingere unui drept, unei obligații sau unei situații juridice create prin executarea tratatului, înainte de denunțare sau retragere.

Ruperea relațiilor diplomatice sau consulare între statele părți la un tratat nu are efecte asupra  relațiilor juridice stabilite între părți prin tratat, deci nu determină încetarea acestuia, decât în măsura în care existența relațiilor diplomatice sau consulare este indispensabilă pentru aplicarea tratatului ,sau  încetarea calității de subiect de drept internațional a uneia din părți poate să ducă la încetarea valabilității unor tratate, conform normelor succesiunii statelor; este vorba îndeosebi de tratatele politice, pe care noile state de regulă nu le preiau. 

Războiul duce la încetarea marii majorități a tratatelor (cu excepția celor privind protecția victimelor conflictelor armate); unele tratate pot fi suspendate pe perioada războiului, ca de exemplu cele din domeniul poștei, transporturilor feroviare, telecomunicațiilor. După război, statele în cauză decid ce tratate rămân în vigoare. În concluzie, am putea spune că, cauzele de încetare a tratatelor internaționale le constituie diversele evenimente sau omprejurări, politice sau juridice, care fac ca angajamentelor pe care aceste tratate le conțin, efectelor pe care le produc, să li se pună capăt, fie în baza tratatelor înseși, fie pe calea anumitor proceduri, admise și reglementate de dreptul internațional.

Stabilitatea tratatelor este esențială pentru asigurarea securității internaționale. Dar, nefiind imuabile cu orice preț, tratatele pot fi anulate, modificate sau abrogate, însă nu într-un mod arbitrar, cu încălcarea normelor imperative ale dreptului internațional sau a procedurii convenite de părți. Pentru a avea loc anularea, modificară, încetarea sau suspendarea unui tratat, trebuie să survină împrejurări bine justificate, recunoscute ca temei în dreptul internațional.

Reactivarea tratatelor încetate, suspendate, anulate la declanșarea stării de război poate fi reluată odată cu instaurarea stării de pace sau de încetare a ostilităților.

Cauza de încetare a tratatelor prin retragerea ambasadelor  și consulatelor

Cauzele de încetare propriu-zisă a efectelor juridice ale tratatelor sunt, de regulă, prevăzute expressis verbis în clauzele finale ale tratatelor, iar cadrul multilateral de reglementare îl constituie Convenția de la Viena (art. 42-72).

 Ca regulă generală, Convenția precizează că:

 „Stingerea unui tratat, denunțarea sa sau retragerea unei părți nu pot avea loc decât în aplicarea dispozițiilor tratatului sau a prezentei convenții”. (art. 42 alin. 2) 

În principial, cauzele de încetare a efectelor juridice ale tratatelor, în funcție de  criterii cutumiare, se clasifică în trei categorii: 

 1. Cauze convenite prin acordul părților

 2. Cauze de încetare a tratatelor, independent de voința părților

 3. Alte cauze de încetare a tratatelor:

 •           Prin ruperea relațiilor diplomatice și consulare între părți 

Relațiile diplomatice pot fi definite ca raporturile politice cu caracter oficial și de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voință reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care statele și le trimit în scopul dezvoltării  colaborării internaționale și al apărării intereselor fiecărui stat și al cetățenilor săi pe teritoriul celuilalt stat.

 Alături de organele interne ale statului, care prin activitatea lor asigură stabilirea și dezvoltarea relațiilor externe, sunt create și organe care își desfășoară activitatea în afara hotarelor țării. În virtutea suveranității sale, statul, poate, pe bază de reciprocitate, să stabilească relații diplomatice cu alte state și să creeze misiuni diplomatice și consulare pe teritoriul acestora.

Dreptul statelor, de a trimite misiuni diplomatice, precum și de a primi astfel de misiuni este denumit drept de legație. Acest drept de legație poate fi activ, constând în trimiterea de misiuni diplomatice și pasiv, când se referă la primirea unor astfel de misiuni.

Dezvoltarea relațiilor dintre state, a determinat crearea de către un stat , pe bază de reciprocitate, pe teritoriul altui stat, a unor organe cu activitate permanentă, care să asigure apărarea intereselor statului și ale cetățenilor săi, precum și amplificarea continuă a relațiilor politice, economice și de altă natură.

Aceste organe pot fi grupate în: – Misiuni diplomatice; – Oficii consulare

Misiunile diplomatice  sunt organe ale statului care asigură desfășurarea adecvată a relațiilor diplomatice și care aduc la îndeplinire în țara unde sunt acreditate, scopurile politicii externe a statului trimițător. Pentru înființarea unei misiuni diplomatice este necesar să existe relații diplomatice între cele două state în cauză și să intervină un acord între ele pentru deschiderea unei misiuni diplomatice.

Stabilirea de relații diplomatice este obligatorie pentru a propune unui alt stat înființarea unei misiuni diplomatice. Este însă necesar acordul de voință al celuilalt stat. Deschiderea misiunilor diplomatice  poate fi convenită odată cu stabilirea relațiilor diplomatice sau separat de acestea.  Acordul pentru deschiderea misiunii  poate îmbrăca forma scrisă sau orală. De cele mai multe ori este un tratat special sau general, referitor la relațiile dintre cele două state.

Misiunile diplomatice se împart în principal în două categorii:

Misiuni permanente, care reprezintă, cu caracter de continuitate, statul trimițător în statul în care sunt trimise; 

Misiuni cu caracter temporar sau ad-hoc Misiunile permanente se împart în două categorii: 

Misiuni de tip clasic (ambasadă, legație) Misiuni de tip nou (misiunile permanente ale statelor pe lângă organizațiile internaționale și misiunile organizațiilor internaționale pe lângă state).

Misiunile cu caracter temporar, denumite misiuni speciale, pot avea ca obiect: negocieri politice sau pentru încheierea unui tratat, probleme economice, participarea la acțiuni cu caracter ceremonial;

 Încetarea activității misiunii diplomatice

O misiune diplomatică poate fi suspendată, atunci când, din diferite motive, nu mai este în măsură să funcționeze. Suspendarea unei misiuni diplomatice a unui stat nu presupune și suspendarea relațiilor diplomatice. Misiunea diplomatică poate, de asemenea, să înceteze, deci, să fie desființată ca instituție, acesta putand  fi rezultatul deciziei statului acreditant.

Ruperea relațiilor diplomatice, reprezintă calea cea mai frecventă de încetare a misiunilor diplomatice, indiferent de cauzele pentru care se produce (act unilateral, conflict armat, nerecunoașterea statului acreditant etc.).

De regulă starea de război între statul acreditant și statul acreditar generează încetarea relațiilor diplomatice și deci și a misiunilor diplomatice. Un caz frecvent de încetare a misiunii diplomatice îl reprezintă actul unilateral al statului acreditant, care procedează, din diferite rațiuni, mai ales de economie bugetară, la reducerea misiunilor sale din străinătate.

 La ruperea relațiilor diplomatice și consulare și chiar in caz de război între părțile beligerante,  relațiile consulare pot continua.

Ruperea relațiilor diplomatice sau consulare între statele părți la un tratat, nu are efecte asupra  relațiilor juridice stabilite între părți prin tratat, deci nu determină încetarea acestuia, decât în măsura în care existența relațiilor diplomatice sau consulare este indispensabilă pentru aplicarea tratatului,iar  încetarea calității de subiect de drept internațional a uneia din părți poate să ducă la încetarea valabilității unor tratate, conform normelor succesiunii statelor.

Alte cazuri de încetare a misiunii diplomatice sunt: la cererea statului acreditar, în situații de tensiune gravă;  încetarea calității de subiect de drept internațional a statului acreditant (prin intrarea într-o federație sau încorporarea teritoriului său în alt stat); retragerea recunoașterii statului; declararea ca ”persona non grata” sau inacceptabil a întregului personal al misiunii.

O misiune diplomatică poate fi suspendată, atunci când, din diferite motive, nu mai este în măsură să funcționeze. Suspendarea unei misiuni diplomatice a unui stat nu presupune și suspendarea relațiilor diplomatice.  Misiunea diplomatică poate, de asemenea, să înceteze, deci, să fie desființată ca instituție, acesta putând fi rezultatul deciziei statului acreditant.

Pentru a avea loc anularea, modificarea, încetarea sau suspendarea unui tratat, trebuie să survină unor imprejurări bine justificate, recunoscute ca temei în dreptul internațional.