Dreptul International In Conflictele Militare

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP.I ASPECTE ALE RELAȚIEI TRANSATLANTICE

1. Relațiile politico-militare transatlantice la sfârșitul secolului XX-începutul secolului XXI

2. Matricea de valori commune-succesul relației transatlantice

CAP.II ORGANIZAȚIA TRATATULUI NORD-ATLANTIC (NATO)

2.1. NATO-alianță militară

2.2. Rolul NATO în cadrul regimurilor de securitate

2.3. NATO-comunitate de securitate

2.4. NATO și rolul său cheie: consultare și cooperare

CAP.III NATO ȘI RUSIA

3.1. Federația Rusă-pilon de securitate al triunghiului de securitate european

3.2. Noi structuri de cooperare în domeniul securității în zona euroatlantică

3.3. Preocupările NATO pentru dezvoltarea unor relații de cooperare cu Rusia

3.3.1. Evoluțiile relațiilor NATO-Rusia

3.3.2. Actul fondator NATO-Rusia

3.3.3. Consiliul Comun Permanent NATO-Rusia (CCP)

3.3.4. Conflictul din Kosovo

3.3.5. Reînceperea și lărgirea cooperării NATO-Rusia

3.3.6. Perspective viitoare

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față tratează problematica Parteneriatului NATO-Rusia, fiind structurată în trei capitole mari și anume: capitolul I intitulat Aspecte ale relației transatlantice, capitolul al II-lea –Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO) și capitolul al III-lea-NATO și Rusia.

Capitolul I încearcă să creeze cadrul geopolitic în care se vor concretiza raporturile celor doi actori internaționali, a căror parteneriat alcătuiește nucleul lucrării de față. Perioada post Războiul Rece a adus cu sine, pe arena internațională, noi riscuri și amenințări. De aceea NATO a trebuit să se adapteze la noile condiții. Alianța s-a restructurat profund și acest fapt a condus la “crearea unor structuri de cooperare în domeniul securității, împreună cu țări care nu sunt member NATO și cu alte organizații internaționale, cu rol în îndeplinirea unor misiuni de menținere a păcii și de gestionare a crizelor.”

Astfel, “primele măsuri au vizat dezamorsarea situației militare pe continental european. Au urmat, ulterior, măsuri mult mai profunde, vizând întărirea stabilității și securității pe termen îndelungat: promovarea de noi membri, dispuși la îndeplinirea unor responsabilități corespunzătoare, și lansarea politicii ușilor deschise, asumarea de misiuni noi, vizând îndeosebi stabilizarea unor situații conflictuale ce amenințau securitatea, și, în sfârșit, depășirea limitelor spațiale așa cum erau ele definite în Tratatul de la Washington. Concomitent, s-au dezvoltat parteneriatele cu actori din zonele limitrofe, ceea ce contribuie decisiv la diseminarea valorilor în jurul cărora s-a coagulat alianța.”

În politica internațională se cristalizează două tendințe și astfel, “prima este susținută de tendințele de integrare politică și economică, care vizează stabilitatea și coeziunea ( vezi extinderea UE, NATO, constituirea NAFTA, ASEAN, interdependența din comunicații, comerț etc. ). Cea de a doua se concretizează în fragmentare, având ca effect direct instabilitatea ( conflicte entice, proliferarea armelor de distrugere în masă, activitățile teroriste, deteriorarea mediului etc). “

Capitolul al II-lea face referire la NATO cu referire NATO-alianță militară, Rolul NATO în cadrul regimurilor de securitate, NATO-comunitate de securitate și NATO și rolul său cheie: consultare și cooperare.

De altfel, “Alianța Nord-Atlantică este singura putere planetară care poate avea un rol semnificativ în combaterea războiului sau, dacă un astfel de lucru nu este posibil, în ducerea lui. Războiul viitorului nu este însă foarte clar definit și nici nu poate fi identificat și configurat cu precizie matematică. De aceea, strategia de alianță merge din aproape în aproape, răspunzând mai întâi riscurilor și amenințărilor imediate și a celor ale viitorului apropiat. Acest lucru nu se face arbitrar sau discreționar, ci avându-se în vedere evoluția mediului strategic de securitate. Mai mult ca oricând, în acest secol al interdependențelor și trecerii la un nou tip de societate umană, cea de tip informațional (care este prin excelență globalizantă), este nevoie de unitate. Principiul et pluribus unum este mai actual ca oricând.”

În continuare, în capitolul al III-lea “abordând perspectivele raporturilor Alianței cu Federația Rusă, înalți oficiali ai organizației recunosc Consiliului NATO-Rusia rolul de fundament al unui nou nivel de cooperare pentru abordarea amenințărilor secolului XXI la adresa securității, prosperității și păcii comune, precum terorismul internațional, al

unei noi structuri care să permită decizii și acțiuni comune spre a face față acestor provocări. Prin noua formulă, NATO își demonstrează abilitatea de a se adapta mediului de securitate în schimbare, în timp ce continuă să-și îndeplinească rolul său vital, de garant al securității în Europa și de principală platformă multilateral pentru relațiile transatlantice.”

De altfel, “unitatea continentului, la care se lucrează intens azi, pe plan politic și

diplomatic, își sporește șansele de realizare, prin întărirea climatului de încredere și colaborare reciprocă dintre NATO și Rusia, într-un spațiu economic comun și un spațiu unic de securitate. Este și inevitabil ca spațiul euro-atlantic să se armonizeze mai strâns cu cel eurasiatic, ce dobândește, în viziunea geostrategilor și politologilor, un rol tot mai

important pe arena economică, politică și militară internațională, iar relația NATO cu Rusia să semnifice raporturi de responsabilitate care transcend granițeleregionale și continentale, când sunt vizate securitatea și aranjamentele în favoarea acesteia.”

CAP.I.ASPECTE ALE RELAȚIEI TRANSATLANTICE

1.Relațiile politico-militare transatlantice la sfârșitul secolului XX-începutul secolului XXI

Începutul secolului XXI este marcat de tendința de reconfigurare a raporturilor de putere la nivel internațional. “Potrivit opiniilor analiștilor politico-militari, principalele caracteristici ale mediului internațional de securitate de la începutul secolului XXI sunt incertitudinea și discontinuitatea. Aceste trăsături sunt generate de o serie de procese și fenomene, precum: complexitatea noilor tipuri de riscuri și amenințări în condițiile coexistenței celor cu caracter asimetric (terorismul transnațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele fragile sau eșuate, crima organizată etc.) cu riscurile și amenințările convenționale; multiplicarea actorilor statali și non-statali și creșterea libertății de acțiune a acestora; difuzia puterii (pe verticală și orizontală) la nivelul sistemului internațional în paralel cu afectarea relației directe dintre putere și influență (o putere globală nu mai dispune, în mod obligatoriu, și de o influență globală); reducerea relevanței alianțelor (în calitate de instrumente predictibile de politică externă și de securitate) și creșterea rolului coalițiilor (capacitatea de a crea „coaliții de voință” ad-hoc); relațiile dintre state devin tot mai selective și sunt influențate, tot mai mult, de situații și interese temporare; dificultatea organizării de răspunsuri colective la nivel internațional în scopul contracarării provocărilor globale și regionale; accentuarea competiției strategice la nivel global pentru accesul la resurse energetice; pierderea monopolului Occidentului asupra procesului de globalizare și afirmarea în politica mondială a unor diferite „sisteme de valori și modele de dezvoltare” (creșterea influenței statelor emergente și reducerea atractivității valorilor occidentale la nivel global); relația de interdependență dintre aspectele interne și cele externe ale securității statelor în perioada post- Război Rece.”

“O relație transatlantică puternică este esențială pentru realizarea obiectivelor politice și economice ale SUA și pentru menținerea relevanței strategice a aliaților europeni, cu atât mai mult cu cât comunitatea transatlantică dispune de o serie de trăsături unice (ex.: moștenirea istorică comună și o cultură politică comună) care o individualizează în comparație cu alianțele pe care SUA le au cu alte state din diferite regiuni ale lumii. În acest context, formele de cooperare la nivel transatlantic –NATO, parteneriatul SUA-Uniunea Europeană și NATO-Uniunea Europeană, relațiile speciale bilaterale ale unora dintre statele europene cu SUA – ar trebui să asigure atât o mai mare predictibilitate, cât și o coordonare politică și economică mai

ridicată în cadrul comunității transatlantice.”

În politica internațională se cristalizează două tendințe și astfel, “prima este susținută de tendințele de integrare politică și economică, care vizează stabilitatea și coeziunea ( vezi extinderea UE, NATO, constituirea NAFTA, ASEAN, interdependența din comunicații, comerț etc. ). Cea de a doua se concretizează în fragmentare, având ca effect direct instabilitatea ( conflicte entice, proliferarea armelor de distrugere în masă, activitățile teroriste, deteriorarea mediului etc). “

2.Matricea de valori commune-succesul relației transatlantice

Relația transatlantică are success datorită promovării unor valori commune precum : democrația, statul de drept, supremația legii sau drepturile omului. De aceea, “proclamarea acestor principii reprezintă o constantă în retorica transatlantică, mai ales pentru că ele reprezintă liantul acestei relații unice, semnalând că participanții au mai multe puncte commune decât divergențe. SUA și aliații săi europeni au stimulat orice acțiune comună destinată să apere și să exporte aceste principia peste tot în lume (vezi Al Doilea Război Mondial, crearea ONU, NATO, a Sistemului Helsinki).”

Aceste principii sunt amintite în Carta Atlanticului, care s-a semnat la 14 august 1941. “Cele opt puncte ale Cartei au impus o viziune asupra lumii în concordanță cu principalele valori ale aliaților .”

Carta Națiunilor Unite este un “ document de bază care codifică valorile transatlantice urmărind universalizarea lor.”

Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO) “a fost înființat în 1949 și împreună cu CENTO (Organizația Tratatului Central) și SEATO (Organizația Tratatului Asiei de Sud-Est) a oferit mijloace militare pentru neutralizarea politicilor expansionist ale Uniunii Sovietice. Esența NATO este că un atac armat împotriva unuia sau a mai multor state semnatare este considerat un atac împotriva tuturor (art.5)”.

CAP.II. ORGANIZAȚIA TRATATULUI NORD-ATLANTIC (NATO)

“De la crearea Alianței Nord-Atlantice, în 1949, rolul său a evoluat în mod considerabil, mai ales după încheierea Războiului Rece, când s-a schimbat radical situația militară și politică în Europa. Reducerea pericolului amenințării unei confruntări militare directe a deschis ampleposibilități în abordarea problemei securității europene într-o manieră novatoare și pozitivă.

În noul context strategic, Alianța a reușit o definire mai largă a securității și a alansat o vastă strategie de parteneriat și cooperare în întregul spațiu euro-atlantic. NATO a urmat un proces continuu de adaptare internă și externă , care i-a permis o funcționare mai eficientă și flexibilă în vederea abordării noilor provocări legate de conflicte naționale, violență etnică, catastrophe natural și, mai ales, de terorismul internațional.”

Noua Alianță are următoarele misiuni:

• de securitate – participarea la întregul spectru de operații NATO (art.5 și non-art.5, cu NRF, infrastructură și sprijinul națiunii gazdă (HNS), la PCC; participarea la operații de sprijin al păcii, umanitare și operații postconflict;

• de consultare – asupra tuturor problemelor ce afectează interesele vitale ale statelor membre, în cazul evenimentelor ce reprezintă un risc la adresa securității proprii, și coordonarea eforturilor în domeniile de interes comun;

• de descurajare și apărare – contra oricărui pericol de agresiune vizând un

stat membru;

• de întărire a securității și stabilității regiunii euro-atlantice – prin

gestionarea crizelor și activități PpP;

• de încurajare a dezvoltării relațiilor internaționale pașnice și prietenești și susținere a instntă și flexibilă în vederea abordării noilor provocări legate de conflicte naționale, violență etnică, catastrophe natural și, mai ales, de terorismul internațional.”

Noua Alianță are următoarele misiuni:

• de securitate – participarea la întregul spectru de operații NATO (art.5 și non-art.5, cu NRF, infrastructură și sprijinul națiunii gazdă (HNS), la PCC; participarea la operații de sprijin al păcii, umanitare și operații postconflict;

• de consultare – asupra tuturor problemelor ce afectează interesele vitale ale statelor membre, în cazul evenimentelor ce reprezintă un risc la adresa securității proprii, și coordonarea eforturilor în domeniile de interes comun;

• de descurajare și apărare – contra oricărui pericol de agresiune vizând un

stat membru;

• de întărire a securității și stabilității regiunii euro-atlantice – prin

gestionarea crizelor și activități PpP;

• de încurajare a dezvoltării relațiilor internaționale pașnice și prietenești și susținere a instituțiilor democratice.

2.1.NATO-alianță militară

În condițiile mediului strategic de securitate, “NATO îndeplinește rolul de organizație politico-militară de securitate și apărare colectivă, care contribuie la pacea și stabilitatea spațiului euro-atlantic și a celui global, prin acțiuni militare și alte acțiuni de management al crizelor, în nume propriu sau sub egida ONU, ori în colaborare cu alte organisme internaționale de securitate.”

Astfel, “în 1991, ca reacție la situația militară și politică modificată din Europa, țările member ale NATO, împreună cu fostele member ale Pactului de la Varșovia, au căzut de accord să creeze Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică (NACC). Această inițiativă a fost urmată în 1994 de un sistem de Parteneriat pentru Pace, prin care țările member ale NACC și OSCE au fost invitate să participle la un dialog în vederea asigurării unei transparențe mai mari privind planificarea și cheltuielile apărării naționale; un control democratic al forțelor de apărare; menținerea capacității și pregătirii în vederea contribuirii la operațiuni sub autoritatea ONU sau OSCE; dezvoltarea unor relații militare de cooperare cu NATO; dezvoltarea, pe termen lung, a forțelor armate care sunt capabile să acționeze împreună cu cele ale țărilor-membre NATO. Membrii Parteneriatului pentru Pace sunt: Albania, Austri, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Republica Cehă, Elveția, Estonia, Finlanda, Georgia, Ungaria, Kazahstan, Kirghizia, Letonia, Lituania, Macedonia, Moldova, Polonia, România, Rusia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan.”

“ În domeniile apărării și cel militar, miniștrii NATO ai apărării s-au întâlnit cu partenerii de cooperare pentru prima dată la 1 aprilie 1992, în scopul studierii mijloacelor de îmbunătățire a dialogului și al promovării cooperării în probleme referitoare la domeniul lor de competență. Comitetul Militar s-a întrunit prima dată într-o sesiune de cooperare, la 10 aprilie 1992. Au avut loc întâlniri regulate cu partenerii de cooperare, atât la nivelul miniștrilor apărării, cât și în forumul Comitetului Militar. În paralel cu aceste întâlniri multilaterale, au fost dezvoltate contacte și cooperări bilateral între miniștrii apărării și la nivel militar.”

Anul 1994 Aduce cu sine, summit-ul NATO de la Bruxelles, în cadrul căruia NATO a lansat invitația statelor de a participala un program menit să contribuie la menținerea securității în Europa. NATO urmărea întărirea și a securității pe fondul unei ample cooperări interstatale.

Obiectivul principal al Parteneriatului “este acela de a impune partenerilor foști membri ai pactului de la Varșovia un control al forțelor armate.”Asrfel,“Parteneriatul a devenit o componentă fundamentală a securității în zona Euro-Atlantică și ocupă un rol central în actuala NATO. Invitația la Parteneriatul pentru Pace a fost adresată tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord Atlantică (NACC), precum și altor state prezente la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), care și-au exprimat dorința și capacitatea de a-și aduce contribuția în cadrul programului. Activitățile asumate de fiecare partener se bazează pe programe individuale de parteneriat.”

Un alt pas important a fost cel în cadrul căruia “la Sintra, în mai 1997, NACC a fost urmat de Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC), al cărui obiectiv a fost lansarea unei noi etape de cooperare. Principiile EAPC au fost stabilite într-o strânsă colaborare între Alianță și țările partenere, fiind menționate în documentul fundamental al EAPC. Adoptarea documentului fundamental al EAPC a semnalat hotărârea celor 44 de țări participante în acel moment de a trece colaborarea comună, politică și militară, la un nou nivel calitativ. Documentul a reafirmat angajamentul comun al țărilor membre de a întări și extinde pacea și stabilitatea în zona Euro-Atlantică. Valorile comune și principiile aflate la baza acestui angajament sunt stipulate în documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace (PfP) […] EAPC oferă, de fapt, cadrul general pentru consultări legate de securitate și politică și pentru o mai largă cooperare sub tutela Parteneriatului pentru Pace.”

Anul 1997 corespunde, de altfel, Întâlnirii la Nivel Înalt de la Madrid, moment crucial în concretizarea viitoarei politici a Alianței.” La întâlnirea la nivel înalt de la Madrid, amploarea implicării Alianței în transformările externe și interne a fost pe deplin demonstrată prin adoptarea unor măsuri suplimentare concrete și cuprinzătoare, în toate domeniile de interes: începutul convorbirilor de aderare cu Republica Cehă, Ungaria și Polonia și confirmarea unei politici a “ușilor deschise” privind aderări viitoare; confirmarea Parteneriatului pentru Pace și stabilirea unui nou forum sub forma EAPC pentru a continua cooperarea; deschiderea unui capitol nou în relațiile NATO-Rusia; începerea formalităților pentru un viitor parteneriat cu Ucraina; intensificarea dialogului cu țările mediteraneene; progresul în relație cu securitatea europeană și identitatea apărării în cadrul NATO; și definirea structurii de comandă militară radical reformată a Alianței. Acest program complet a dovedit capacitatea NATO de a-și asuma noi responsabilități fără a aduce atingere scopurilor sale inițiale și de a-și consolida rolul în viitor pe abilitatea deja demonstrată de adaptare la cerințele unei societăți aflate în continuă transformare.”

Anul 1999 înseamnă Summit-ul de la Washington în cadrul și aprobarea noului Concept Stategic, “care să reflecte configurația securității Euro-Atlantice la sfârșitul secolului XX.” De altfel “conceptul Strategic pregătește Alianța în vederea dificultăților și oportunităților secolului XXI și dirijează dezvoltarea militară și politică a acesteia pentru viitor. “

“O trăsătură importantă a poziției transformatoare a NATO o constituie dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare (ESDI) în cadrul Alianței.”

Noul Concept Strategic face referire la “gestionarea crizelor, și prevenirea conflictelor, acțiuni umanitare, intervenția Alianței și în afara ariei sale de responsabilitate, combaterea crimei organizate, intervenția în cazul unor calamități și dezastre. Acestea se adaugă prevederilor Tratatului de la Washington, adaptând conceptul strategic al Alianței la noua configurație a mediului internațional de securitate. Membrii Alianței au aprobat și au acceptat în consens acest concept, dar nu toți au aceeași percepție și aceleași dimensiuni privind materializarea lui. Strategia de alianță este însă prioritară. Ea se manifestă în toate domeniile strategiei – în strategia forțelor, în strategia mijloacelor și în strategia operațională – și reconfigurează în permanență filozofia și fizionomia acestei entități, care este altceva decât suma părților care o compun.”

Dar, “între poziția țărilor europene și cea a Statelor Unite se află încă unele puncte de vedere deosebite privind participarea la gestionarea crizelor, capacitatea de proiecție a forței, bugetele și sistemele de arme etc. Acestea sunt determinate nu numai de cauze strict militare, de incompatibilități strategice – pentru că există și așa ceva, mai ales în ceea ce privește strategia mijloacelor -, ci și de cauze economice, politice, culturale, informaționale și chiar militare, de tradiții, de situația concretă a zonelor. Dialogul este însă foarte deschis, iar soluțiile nu întârzie. Toate problemele în discuție sunt în curs de rezolvare, între NATO și Uniunea Europeană existând concordanță și unitate de interese.”

De altfel, “Alianța Nord-Atlantică este singura putere planetară care poate avea un rol semnificativ în combaterea războiului sau, dacă un astfel de lucru nu este posibil, în ducerea lui. Războiul viitorului nu este însă foarte clar definit și nici nu poate fi identificat și configurat cu precizie matematică. De aceea, strategia de alianță merge din aproape în aproape, răspunzând mai întâi riscurilor și amenințărilor imediate și a celor ale viitorului apropiat. Acest lucru nu se face arbitrar sau discreționar, ci avându-se în vedere evoluția mediului strategic de securitate. Mai mult ca oricând, în acest secol al interdependențelor și trecerii la un nou tip de societate umană, cea de tip informațional (care este prin excelență globalizantă), este nevoie de unitate. Principiul et pluribus unum este mai actual ca oricând.”

Cu toate că, “ Rusia a refuzat participarea la summit-ul de la Washington din cauza evenimentelor din Iugoslavia, liderii NATO și-au reiterat angajamentul față de parteneriatul cu Rusia prin Actul Fondator NATO-Rusia. De asemenea, ei au subliniat faptul că relațiile apropiate între NATO și Rusia sunt de interes mutual și de importanță majoră pentru stabilitatea și securitatea din zona Euro-Atlantică.”

“Spațiul euro-atlantic devine astfel generator de parteneriate. Experiența Parteneriatului pentru Pace, care a adunat în același concept de colaborare țări extrem de diferite, unele dintre ele aflate pe falii strategice milenare, reprezintă o pledoarie pentru strategia de parteneriat. Parteneriatul pentru Pace susține procesul de transformare a Alianței. Conținutul acestuia este dat de noile roluri și misiuni ale NATO și susțin conceptul strategic revizuit. În 1997, a intrat în funcțiune Comisia NATO-Ucraina, iar în mai 2002, a luat ființă Consiliul NATO-Rusia.”

2.2.Rolul NATO în cadrul regimurilor de securitate

Ideea centrală care se desprinde în urma analizei mutațiilor geopolitice și de securitate la nivel global este aceea că “NATO se constituie, pe zi ce trece, într-un generator de securitate cu valențe globale. Stabilitatea din zona euro-atlantică își extinde aria de influență asupra celorlalte spații strategice, cuprinse adesea de tensiuni și conflicte numeroase, situații de criză, pericolul escaladării nucleare, al diseminării armelor de nimicire în masă, iar aplicarea prevederilor Conceptului Strategic al NATO de la Praga extinde aria de acțiune a Alianței, și cu aceasta securitatea, la alte spații.

Valențele globale de securitate ale NATO sunt date, în principal, de:

􀂄 locul și rolul esențial în noua structură globală de securitate;

􀂄 amploarea spațială și demografică;

􀂄 conceptul strategic și misiunile adoptate la Praga;

􀂄 remodelarea sa ca instituție de securitate prin cooperare;

􀂄 capabilitatea reală de obținere și menținere a echilibrului mondial;

􀂄 extinderea competențelor și mecanismelor de securitate comunitare;

􀂄 sporirea capacității de proiecție planetară a forțelor, a celei operaționale,

logistice și de susținere în teatru;

􀂄 lupta sa cu terorismul internațional și proliferarea ANM;

􀂄 redefinirea relațiilor cu Federația Rusă;

􀂄 întâietatea tehnică și tehnologică militară;

􀂄 implicarea fermă în revoluția în problemele militare (RMA);

􀂄 uriașul său potențial investițional;

􀂄 adaptarea perfectă la evoluțiile mediului de securitate;

􀂄 transformarea în organizație adaptabilă;

􀂄 adecvarea deplină a răspunsurilor sale la noile amenințări;

􀂄 noul sistem de relații al Alianței;

􀂄 atragerea partenerilor la acțiuni în sprijinul păcii;

􀂄 afirmarea ca furnizor de expertiză în domeniul securității;

􀂄 continuarea politicii ușilor deschise.”

2.3.NATO-comunitate de securitate

NATO, prin asumarea rolului de factor de cooperare și consultare în probleme ce vizează probleme de securitate internațională poate fi privită ca o comunitate de securitate. De altfel, “prin Tratatul Atlanticului de Nord (1949) este creată o asociere de state suverane, o alianță de apărare colectivă. NATO, construită pe baza acestui Tratat, este o organizație interguvernamentală ai cărei membri își păstrează integral suveranitatea și independența și care oferă un forum de consultare asupra problemelor politice și militare, dar și non-militare ce pot afecta securitatea statelor membre. NATO este o alianță politică și de apărare: capacitatea sa de apărare are drept scop descurajarea agresiunii sau oricărei alte forme de presiune, iar dispozitivul său militar se bazează pe principiul că țările membre trebuie să mențină colectiv o apărare adecvată pentru descurajarea agresiunii și pentru a-și păstra integritatea teritorială și a restabili pacea. Pentru realizarea politicii de securitate și de păstrare a ordinii la nivel internațional, au fost stabilite următoarele mijloace principale:

– menținerea unui potențial militar suficient pentru a preveni războiul și pentru a asigura o apărare eficientă;

– o capacitate globală de a gestiona crize ce pun în pericol securitatea membrilor Alianței;

– promovarea activă a dialogului cu alte țări;

– o înțelegere a securității europene în termenii cooperării, mai ales pentru a face să avanseze tratativele legate de controlul armamentelor și dezarmarea.”

Astfel,” o privire de ansamblu asupra securității euro-atlantice și posibilitatea ca NATO să o realizeze și să o apere au fost incluse în Noul Concept Strategic al Alianței din 1991. NATO a început, într-o anumită măsură, să se axeze pe problematica cooperării, managementului crizelor și a prevenirii conflictelor.”

“În timpul Războiului Rece, NATO a acționat, în primul rând, ca o organizație de apărare colectivă, centrată pe Articolul 5 al Tratatului de la Washington. În același timp, NATO nu a fost preocupată de acțiunile non-Art. 5, precum menținerea păcii.”

“În 1994, NATO a folosit forța militară, pentru prima dată în istoria sa, nu pentru realizarea apărării colective, ci în sprijinul forțelor ONU în Bosnia-Herțegovina. Aceasta, împreună cu desfășurarea ulterioară a IFOR, a semnalat un moment de cumpănă. În următorii cinci ani, politica sa de menținere a păcii a fost revizuită de două ori pentru a deveni practicabilă și pentru a ține cont de învățămintele din Bosnia-Herțegovina și Kosovo. Momente semnificative le oferă și participarea sa la ISAF în Afganistan sau cooperarea mai strânsă cu UE, pe baza aranjamentelor Berlin Plus, sau cu statele Europei, Caucazului și Asiei Centrale, ale Dialogului Mediteranean, Orientului Mijlociu lărgit (misiunea de formare din Irak sau Inițiativa de Cooperare de la Istanbul), ori acțiunile de parteneriat contra terorismului (PAP-T), însă și preocupările transformaționale post-Riga.”

2.4.NATO și rolul său cheie: consultare și cooperare

Evoluția NATO în 1990 și 1991 este marcată de adoptarea rolului de consultare și cooperare, un rol constructive, după destrămarea URSS. În cadrul summitului de la Londra “se propune guvernelor Uniunii Sovietice și ale țărilor Europei Centrale și Orientale stabilirea de relații diplomatice regulate cu NATO și elaborarea unui nou tip de relații, fondate pe cooperare.”

”Principiul fundamental operant al Alianței este acela al unei angajări comune în sprijinul unei cooperări reciproce între state suverane, bazată pe indivizibilitatea și securitatea membrilor săi. Solidaritatea în interiorul Alianței asigură faptul că nici o țară membrå nu este nevoită să se bazeze doar pe propriile eforturi naționale în abordarea provocărilor fundamentale legate de securitate. Fără a priva statele membre de dreptul și datoria lor de a-și asuma responsabilitățile suverane ce le revin în domeniul apărării, Alianța le dă posibilitatea de a-și realiza obiectivele esențiale de securitate națională prin efort comun. Pe scurt,Alianța este o asociere de state libere unite prin determinarea lor de a-și proteja securitatea, prin garanții reciproce și relații stabile cu alte țåri.”

Problema securității bazată pe cooperare este formulată în Conceptul strategic adoptat în 1991. Astfel, “conceptul prevedea reducerea numărului de arme nucleare și schimbări majore în forțele militare integrate în NATO, incluzând reduceri substanțiale ale dimensiunilor și pregătirii acestora, îmbunătățiri ale mobilității, flexibilității și adaptabilității în cazul eventualelor incidente și o folosire mai largă a formațiunilor multinaționale. De asemenea, au fost adoptate măsuri de raționalizare a structurii de comandă a NATO și de adaptare a măsurilor și procedeelor de planificare a apărării Alianței, cu precădere în lumina unor viitoare cerințe privind rezolvarea situațiilor de criză și menținere a păcii.”

Anul 1991 este important, pentru că, la Roma,pe lângă formularea Conceptului strategic, a avut loc întâlnirea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică “cu participarea miniștrilor de externe sau a reprezentanților țărilor NATO și ai șase țări din Europa Centrală și de Est, precum și trei state baltice. Rolul NACC a fost acela de a facilita cooperarea în probleme de securitate și legate de aceasta, între țările participante, la toate nivelele, de a supraveghea procesul de dezvoltare a unor strânse legături instituționale și neprotocolare între acestea. Cele 11 state aflate pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, care formează Comunitatea Statelor Independente (CIS), au devenit participante la acest proces în martie 1992. Georgia și Albania s-au alăturat procesului în aprilie și, respectiv, iunie 1992, iar, până în 1997, când NACC a fost înlocuit de Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC), numărul acestora s-a extins la 22 de parteneri de cooperare ai NACC.”

”Concluzia care rezultă în urma securității egale între membrii Alianței, indiferent de deosebirile circumstanțelor sau a capacităților lor militare, contribuie la o stabilitate generală în Europa. Se crează condițiile care favorizează creșterea cooperării între membrii Alianței ca și a cooperării dintre membrii Alianței și alte țări. Pe această bază se dezvoltă noile structuri de cooperare și dezvoltare pentru a servi intereselor unei Europe ce nu mai este subiectul diviziunii și care este liberă să-și urmeze destinul politic, economic, social și cultural. Pentru a-și atinge acest scop esențial, Alianța desfășoară următoarele acțiuni de securitate fundamentală,

– Oferă o fundație indispensabilă pentru un mediu de securitate stabilă în Europa, bazat pe progresul instituțiilor democratice și pe angajamentul soluționårii în mod pașnic a disputelor. Încearcă să creeze un mediu în care nici o țară nu ar avea posibilitatea să intimideze sau constrângă nici o națiune europeană sau să-și impună autoritatea prin amenințare sau forță.

– În conformitate cu al 4-lea Articol al Tratatului Atlanticului de Nord, ea funcționeazå ca forum transatlantic pentru consultările aliaților în orice problemă care afectează interesele vitale ale membrilor săi, inclusiv schimbările care par a se constitui în riscuri la adresa securității lor. Facilitează coordonarea eforturilor lor în ceea ce priveçte problemele comune.

– Oferă protecție împotriva oricărei forme de agresiune la adresa integrității teritoriale a oricårui stat membru NATO.

– Promovează securitatea și stabilitatea prin urmărirea cooperării permanente și active cu toți partenerii prin Parteneriatul pentru Pace și prin Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic și prin consultare, cooperare și parteneriat cu Rusia și Ucraina.

– Promoveazå înñelegerea factorilor care sunt în relație cu siguranța internațională și a obiectivelor de cooperare în acest domeniu, prin programul de informare activă în Alianță și în țările partenere, dar și prin inițiative precum Dialogul Mediteranean.”

CAP.III. NATO ȘI RUSIA

3.1.Federația Rusă-pilon de securitate al triunghiului de securitate European

“Referitor la tendințele de evoluție ale securității continentului European, unul dintre cele mai semnificative elemente este relația NATO-UE, de multe ori însoțită de întrebări de genul:”Care vor fi orientările pe care le-ar putea urma cele două structure ale securității regionale: independent sau împreună?”; “Care ar putea fi implicațiile și urmările evoluțiilor viitoare?”. […] Europa ar putea reprezenta unul dintre cele patru triunghiuri strategice care se conturează la nivel global, acesta bazându-se la rândul lui pe trei piloni: Uniunea Europeană, SUA, Rusia.”

Parteneriatul Rusia – SUA” înseamnă sfârșitul Războiului Rece și metamorfoza strategiilor de confruntare, în sensul înlocuirii lor, în mare măsură (dar nu în totalitate), prin strategii de colaborare. Pentru dezvoltarea parteneriatului Rusia – SUA, un rol important l-a avut însă întâlnirea de la Washington dintre Bush și Putin, din septembrie 2003.”

În cadrul acestei întâlniri “s-a constatat că relațiile ruso-americane se află în faza de maturitate. Această maturitate a relațiilor ruso-americane constă, în primul rând, în stabilitatea strategică. Aceasta, în viziunea rusească, dar și în cea americană, se realizează prin:

– colaborarea ruso-americană în combaterea terorismului;

– cooperarea în domeniul militar, inclusiv în ceea ce privește NMD (apărarea națională antirachetă);

– schimburi comerciale;

– cooperarea în domeniul științific, în cel al tehnologiilor de vârf, în domeniul tehnologiei informației;

– cooperarea în domeniul resurselor;

– cooperarea pe arena internațională etc.”

3.2. Noi structuri de cooperare în domeniul securității în zona euroatlantică

Restructurarea Alianței post Războiul Rece a determinat “crearea unor noi structure de cooperare în domeniul securității, împreună cu țări care nu sunt member NATO și cu alte organizații internaționale, cu rol în îndeplinirea unor misiuni de menținere a păcii și de gestionare a crizelor.”

Colaborarea cu țările membre NATO s-a realizat “prin înființarea unor organism cum ar fi: Consiliul Parteneriatului Euro-atlantic (CPEA), Inițiativa Parteneriatului pentru Pace (PPP), Consiliul Comun Permanent NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina și Dialogul Mediteranean.” Aceste organism aveau rolul de a asigura securitatea partenerilor, dar și de a menține stabilitatea zonei euroatlantice.

3.3. Preocupările NATO pentru dezvoltarea unor relații de cooperare cu Rusia

Nato a promovat, în zona euroatlantică din 1990 “parteneriatul și cooperarea cu țările din Europa central și de Est și cu fostele republici sovietice. O atenție deosebită a fost acordată dezvoltării cooperării cu Rusia, partener indispensabil în realizarea sistemului European global de securitate.”

3.3.1. Evoluțiile relațiilor NATO-Rusia

“Începând cu 1991, Alianța și Rusia au conlucrat într-o gamă largă de chestiuni privitoare la securitate și apărare. În 1994, Rusia s-a alăturat programului Parteneriatului pentru Pace, lărgind astfel dialogul NATO-Rusia. Participarea Rusiei la implementarea Acordului de pace pentru Bosnia-Herțegovina a constituit o etapă cu semnificații aparte în realizarea unei noi relații de cooperare. Pentru prima dată, contingentele Aliate și rusești au participat împreună la o operațiune militară multinațională.”

De altfel, “întrunirile între țările membre NATO și Rusia la nivel de miniștri, ambasadori și experți au condus la schimburi de informații și consultări într-o gamă largă de chestiuni de interes comun, cum ar fi menținerea păcii,securitatea ecologică și știința. În domeniul informației publice, noile inițiative au inclus măsuri de facilitare a accesului la informații despre NATO în Rusia. Ca etapă inițială, în vara anului 1995 la punctul de contact al NATO de la ambasada din Moscova a fost numit un ofițer de informații al NATO, căruia urma să i se alăture mai târziu un ofițer adjunct. Cooperarea strânsă între Rusia și NATO asupra implementării aspectelor militare ale Acordului de Pace din Bosnia-Herțegovina din 1995 a adăugat o nouă dimensiune majoră evoluției parteneriatului de securitate. Participarea fără precedent a trupelor rusești, alături de contingentele din țările Aliate și Partenere, la Forțele de implementare de sub conducerea NATO (IFOR) și, mai apoi, la Forțele de stabilizare (SFOR) care le-au succedat, a reflectat țelurile comune și responsabilitatea politică solidară față de implementarea Acordului de Pace. Astăzi, Rusia contribuie la SFOR cu aproximativ 1200 de trupe, numărând aproximativ 20 000 de oameni. Participarea Rusiei mai oferă o demonstrație concretă a faptului că NATO și Rusia pot colabora efectiv la construirea securității în Europa. Eforturile reunite din cadrul SFOR și cooperarea din cadrul Parteneriatul pentru Pace au ajutat ambele părți să treacă peste percepțiile eronate despre fiecare dintre ele.”

Au fost adoptate și alte inițiative importante. “În martie 1996 a fost semnat un Memorandum de înțelegeri asupra planificării cazurilor de urgență civilă și pregătirii pentru dezastre de către NATO și Ministerul Federației Ruse pentru apărare civilă, cazuri de urgență și eliminarea consecințelor dezastrelor naturale (EMERCOM). Acesta a dat roade mai târziu, mai ales prin înființarea, în mai 1998, a unui Centru Euro-Atlantic de coordonare a intervenției în caz de calamități și a unei Unități Euro-Atlantice de intervenție în caz de calamități, propuneri inițiate de Rusia.”

3.3.2. Actul fondator NATO-Rusia

Rusia a fost membru fondator al Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic din 1991. În 1994 a aderat la Parteneriatul pentru Pace. Însă, “preocupările NATO pentru dezvoltarea unor relații de cooperare cu Rusia, radical diferite de cele avute până atunci, au devenit mai evidente în anul 1996, acestea materializându-se, ulterior, prin semnarea, la Paris, la 27 mai 1997 a Actului fondator referitor la relațiile, cooperarea și securitatea mutual între NATO și Federația Rusă. Acest document a oferit o bază nouă și reală pentru un parteneriat puternic și durabil între cele două părți, în scopul de a construi împreună o pace durabilă și deschisă tuturor, în regiunea euro-atlantică.”

Dar, “Actul fondator este expresia unui angajament de durată, asumat la cel mai înalt nivel politic, de a se conlucra în scopul obținerii unei păci cuprinzătoare și durabile în zona Euro-Atlantică. Acesta creează cadrul pentru un nou parteneriat de securitate și pentru construirea unei Europe a păcii, stabilă și nedivizată. Acesta angajează Alianța și Rusia în stabilirea unei relații mai strânse, nu numai în interesul propriu, dar și în interesul mai larg al tuturor celorlalte state din regiunea Euro-Atlantică.”

De altfel, “preambulul documentului stabilește contextul politic și istoric al relațiilor NATO-Rusia, reamintind transformările fundamentale pe care le-au suferit ambele părți de la terminarea Războiului Rece. Cele patru secțiuni ale documentului descriu principiile și mecanismele care guvernează parteneriatul dintre NATO și Rusia.”

Iar “Secțiunea I enumeră principiile călăuzitoare pe care se bazează parteneriatul NATO-Rusia. Secțiunea II creează un nou forum de implementare a consultărilor și cooperării în lumina Actului fondator: Consiliul permanent reunit NATO-Rusia (PJC). Secțiunea III subliniază domeniile pentru consultări și cooperare. Secțiunea IV acoperă chestiuni politico-militare, inclusiv reiterarea angajamentului politic al statelor membre NATO, prin care acestea nu au “nici o intenție, nici un plan și nici un motiv” de a amplasa arme nucleare pe teritoriul noilor membri ai Alianței.

Pe scurt, Actul fondator reprezintă un angajament reciproc de întrajutorare pentru menținerea unui continent stabil, al păcii și nedivizat, pe baza parteneriatului și interesului mutual.”

3.3.3. Consiliul Comun Permanent NATO-Rusia (CCP)

Actului fondator NATO-Rusia i-a urmat crearea Consiliului Comun Permanent NATO-Rusia. Acesta a fost înființat “ pentru a oferi un for de consultanță și cooperare între doi parteneri în probleme commune privind prevenirea conflictelor, menținerea păcii și politicile de securitate.”

“Consiliul permanent reunit NATO-Rusia (PJC) s-a întrunit pentru prima dată la 18 iulie 1997 și a devenit în scurt timp centrul eforturilor de constituire a încrederii, depășire a pecepțiilor eronate și dezvoltare a unui tipar pentru cooperare și consultări regulate. PJC se întrunește lunar la nivel de ambasadori și reprezentanți militari, iar de două ori pe an, la nivel de miniștri ai afacerilor externe și ai apărării, precum și la nivel de șefi de Stat Major sau șefi ai apărării. Acest consiliu se poate întruni și la nivel de șefi de Stat și de Guvern.”

“În primii trei ani ai existenței sale, PJC a abordat o gamă largă de subiecte de interes direct pentru ambele părți. Printre acestea s-au aflat:

• situația din fosta Iugoslavie;

• întruniri ale Reprezentanților militari sub auspiciile PJC;

• măsuri de promovare a cooperării, transparenței și încrederii între NATO și Rusia;

• contribuția adusă de NATO și Rusia și rolul PJC în structura de securitate a regiunii Euro-Atlantice;

• eforturi în domeniul politic și al apărării depuse împotriva proliferării armelor de distrugere în masă;

• chestiuni privitoare la armele nucleare;

• strategii și doctrine specifice NATO și Rusiei;

• menținerea păcii;

• dezarmarea și controlul armamentului;

• căutare și salvare pe mare;

• reinstruirea ofițerilor militari;

• combaterea terorismului internațional;

• cooperarea științifică în domeniul apărării;

• chestiuni privitoare la mediu în domeniul apărării;

• planificarea urgenței civile și ameliorarea dezastrelor.

Sub umbrela politică a PJC a apărut o rețea strânsă de grupuri de lucru, întâlniri ale experților, proiecte comune și contacte la nivel de stat major, în scopul de a respecta și implementa consultările din cadrul PJC.”

De asemenea, “Summit-ul de la Praga acordă noului Consiliu NATO-Rusia un rol deosebit în intensificarea cooperării din spațiul managementului crizelor regionale, al operațiilor de peacekeeping, al luptei cu terorismul, al reformei apărării (intensificarea cooperării în adaptarea forțelor militare pentru realizarea securității forțelor și obiectivelor din teatru), al interoperabilității aliaților cu sistemele rusești pentru apărarea cu rachete în teatru, al urgențelor civile și neproliferării armelor de nimicire în masă.”

Însă, “evenimentele tragic din 11 septembrie 2001 au pus în evidență necesitatea ca NATO să desfășoare o acțiune global și concordant pentru a răspunde amenințărilor globale, legate de terorismul internațional. Astfel, cu prilejul reuniunii extraordinare desfășurate la 21 septembrie 2001, Consiliul Comun Permanent NATO-Rusia a exprimat voința comună a membrilor săi de a lupta împreună contra terorismului. Ulterior, la 23 octombrie 2001, președintele rus, Vladimir Putin și secretarul general NATO, lordul George Robertson, s-au întâlnit la Bruxelles pentru a examina posibilitățile intensificării cooperării dintre Rusia și NATO.”

Așadar, “pentru prima dată în istoria postbelică s-a creat o conjunctură în care interesele naționale pe termen lung ale Rusiei și SUA coincide.”

Atentatele din septembrie 2001 au condus la necesitatea adoptării unui nou Parteneriat între NATO și Rusia și a creării unui nou Consiliu, care să corespundă relațiilor internaționale noi. Era nevoie de găsirea unor căi de acțiune comună. Astfel, “Consiliul Nord-Atlantic, reunite la Reykjavik, la 14 mai 2002, a pus în discuție formula în care se va concretiza noua relație între NATO și Rusia. Cu acest prilej a fost aprobată semnarea unei Declarații commune, elaborată pe baza principiilor menționate în Actul fondator, care să stabilească mecanismele de consultare în vederea obținerii unui consens asupra unor problem de importanță majoră pentru dezvoltarea cooperării, luării unor decizii în comun și desfășurarea unor acțiuni commune.”

Astfel, “în scopul semnării acestei Declarații commune și pentru a marca împlinirea a 5 ani decând Rusia și țările member NATO au semnat Actul fondator referitor la relațiile, cooperarea și securitatea mutual dintre NATO și Federația Rusă, la 28 mai 2002, a fost organizat summit-ul de la Roma, la nivel de șefi de stat și de govern din statele member NATO și Federația Rusă.”

Declarația “Relațiile NATO-Rusia-o calitate nouă” indică că secolul XXI este marcat de amenințări care au nevoie de “răspunsuri unitare adecvate”.

3.3.4. Conflictul din Kosovo

“În toamna lui 1998, NATO și Rusia și-au exprimat împreună sprijinirea eforturilor diplomatice de asigurare a unei soluții politice și de avertizare asupra unei catastrofe umanitare și au subliniat necesitatea supunerii imediate, totale și ireversibile Rezoluțiilor consiliului de securitate al ONU relevante pentru acest caz. Pe măsură ce situația s-a agravat, la începutul lui 1999, NATO a informat Rusia asupra deciziei sale de a emite un ordin de activare pentru o ripostă aeriană limitată și o operațiune aeriană sincronizată cu scopul de a ajuta la stoparea situației umanitare intolerabile din Kosovo și de a susține eforturile îndreptate către adoptarea unei soluții politice. La 30 ianuarie 1999, Consiliul Nord-Atlantic a transmis un avertisment guvernului de la Belgrad, în care se preciza că nerespectarea cererilor comunității internaționale va determina NATO să adopte orice măsuri necesare evitării unei catastrofe umanitare.”

Îsă, “Rusia nu a împărtășit opinia Aliaților asupra posibilei folosiri a forței militare în scopul încetării conflictului și a aplicării cererilor comunității internaționale reflectate în rezoluțiile Consiliului de securitate ONU relevante pentru acest caz. Cu toate acestea, în februarie 1999, și NATO și Rusia au subliniat susținerea necondiționată a convorbirilor pentru pace care au avut loc la Rambouillet. La 23 martie, când convorbirile au eșuat și toate căile diplomatice de încetare a conflictului fuseseră epuizate, NATO a decis că nu mai exista nici o alternativă la folosirea forței. Când au început atacurile aeriene NATO asupra Kosovo-ului, Rusia a suspendat temporar consultările și cooperarea în cadrul PJC. Fără a se retrage oficial din Actul fondator, Rusia și-a întrerupt și participarea la întrunirile din cadrul Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic și a expulzat cei doi ofițeri de informații din Moscova. Cu toate acestea, cooperarea din Bosnia-Herțegovina a continuat.”

Rusia a participat în Kosovo, având și în present trupe acolo. “După lansarea Acordului tehnico-militar semnat de către NATO și comandanții militari iugoslavi la 9 iunie 1999 și a rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate ONU din 12 iunie, s-au stabilit bazele unei prezențe de securitate internațională în Kosovo (KFOR). Participarea Rusiei la KFOR a fost posibilă după semnarea unui acord separat la Helsinki. Forțele integrate au devenit operaționale când forțele sârbești au început retragerea din provincie și când a început munca de restaurare a păcii și stabilității. Astăzi, Rusia contribuie cu aproximativ 3 250 de trupe la forțele în număr de 43000 din Kosovo.”

3.3.5. Reînceperea și lărgirea cooperării NATO-Rusia

“La Florența, în mai 2000, Miniștrii de externe ai NATO și Rusiei au fost de acord să-și intensifice dialogul în cadrul PJC și să urmărească îmbunătățirea cooperării într-o gamă largă de probleme. Ei au aprobat un Program de lucru al PJC pentru restul anului 2000 și au confirmat acordul asupra înființării unui birou de informații al NATO la Moscova, așa cum fusese prevăzut în Actul fondator. La Florența, Rusia și-a reluat, de asemenea, participarea la Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic. La o întrunire la nivel de Miniștri ai apărării, din iunie 2000, Ministrul rus al apărării, Sergheiev, susținând opinia țărilor NATO, a declarat că nu exista nici o altă alternativă la cooperarea NATO-Rusia. Declarația făcută la sfârșitul întrunirii a recunoscut, de asemenea, rolul important al parteneriatului în stabilitatea și securitatea zonei Euro-Atlantice. S-a înregistrat acordul de intensificare a dialogului și cooperării în domeniile militare și de apărare, pe baza interesului comun, reciprocității și transparenței, așa cum fusese stabilit în Actul fondator.”

Așadar, “situația din Kosovo și hotărârea comună a NATO și Rusiei de a asigura implementarea completă a Rezoluției 1244 a Consiliului de securitate ONU și-au păstrat un loc de frunte în planul Consiliului permanent reunit. Acesta a emis avertizări ferme împotriva actelor de provocare sau a altor încercări de subminare a procesului de pace în regiune și a luat notă de veșnicele opinii convergente asupra situației din Balcani.”

Acțiunea IFOR în Bosnia-Herțegovina este o acțiune “de impunere a păcii” care “însumează măsuri politice, diplomatice, militare, economice și juridice pentru respectarea de către beligeranți a unui acord de pace încheiat sub presiunea comunității internaționale și se referă la sprijinirea lor efectivă să-l pună in practică, într-un anumit timp și cu un anumit efect. Este o acțiune anevoioasă, foarte costisitoare, care nu se poate realiza decat prin participarea comunității internaționale și colaborarea părților.”

NATO și Rusia doresc un parteneriat și “la întrunirea PJC la nivel ministerial din decembrie 2000, NATO și Rusia și-au reafirmat angajamentul de a construi, în cadrul PJC, un parteneriat puternic, stabil și echilibrat, în interesul securității și stabilității în zona Euro-Atlantică. Miniștrii au schimbat documente privind înființarea la Moscova a Biroului de Informații NATO. Ei au mai aprobat un ambițios Program de lucru pentru 2001, care includea noi probleme promițătoare, precum cooperarea în domeniul căutării și salvării pe mare și în cel al reformei apărării. Miniștrii apărării au mai aprobat începerea consultărilor asupra deschiderii la Moscova a unei Misiuni de coordonare militară NATO.”

“Relația prezentă a Alianței cu Federația Rusă este văzută ca o legătură reciproc utilă, care proiectează mult mai departe spre Est securitatea și stabilitatea, democrația, anulând orice formă de ostilitate între cele două părți. NATO nu mai este percepută de Moscova ca un opozant al dezvoltării democratice a Rusiei, ci ca un partener strategic de securitate, stabilitate, cooperare, prosperitate și libertate. Cooperarea în problemele bugetelor și programelor de dezvoltare a infrastructurii este semnificativă pentru substanța acestui parteneriat deosebit de important pentru stabilitatea și securitatea euro-atlantică. Un parteneriat fondat pe conceptul nou de securitate prin cooperare, puternic, stabil și de durată, care implică recunoașterea faptului că Rusia are un rol unic în securitatea spațiului aliat, cea continentală și globală.”

De altfel, “noua calitate a legăturilor dintre Federația Rusă și Alianță a fost reiterată la întrunirea din 13 mai 2003, de la Moscova, a Consiliului NATO-Rusia, care a

introdus pe agenda de lucru un element cardinal al programului de cooperare – realizarea în comun a unui sistem de apărare antirachetă, pentru care cele 19 state din NATO s-au declarat de acord să finanțeze acest proiect strategic. Reuniunea Consiliului NATO-Rusia din 4 decembrie 2003 a marcat o lărgire a dialogului politic asupra unui evantai de probleme de securitate importante ale regiunii euro-atlantice, ca și asupra crizelor care apar, intensificarea cooperării în domeniul reformei apărării și al menținerii păcii, al urgențelor civile, al problemelor nucleare, dezvoltarea interoperabilității între forțele NATO și ale Rusiei, elaborarea unui concept experimental pentru operații de apărare contra rachetelor din teatru (TMD) și organizarea unui exercițiu conex de comandament la începutul lui 2004. Rusia este pregătită să coopereze cu NATO în operațiunile de menținere a păcii din Afghanistan, prin sprijin logistic și de informații, iar la nevoie să ofere sprijin pentru operațiunile de căutare-salvare din regiunea de graniță afghano-tadjică.”

3.3. 6. Perspective viitoare

“Cooperările în cadrul SFOR și KFOR sunt exemple relevante ale modului în care NATO și Rusia pot conlucra cu succes pentru a atinge scopuri comune. Acestea au indicat faptul că vor continua să lucreze îndeaproape în această privință, atât în Bosnia-Herțegovina cât și în Kosovo.”

Însă,“abordând perspectivele raporturilor Alianței cu Federația Rusă, înalți oficiali ai organizației recunosc Consiliului NATO-Rusia rolul de fundament al unui nou nivel de cooperare pentru abordarea amenințărilor secolului XXI la adresa securității, prosperității și păcii comune, precum terorismul internațional, al unei noi structuri care să permită decizii și acțiuni comune spre a face față acestor provocări. Prin noua formulă, NATO își demonstrează abilitatea de a se adapta mediului de securitate în schimbare, în timp ce continuă să-și îndeplinească rolul său vital, de garant al securității în Europa și de principală platformă multilateral pentru relațiile transatlantice.”

Iar, “unitatea continentului, la care se lucrează intens azi, pe plan politic și diplomatic, își sporește șansele de realizare, prin întărirea climatului de încredere și colaborare reciprocă dintre NATO și Rusia, într-un spațiu economic comun și un spațiu unic de securitate. Este și inevitabil ca spațiul euro-atlantic să se armonizeze mai strâns cu cel eurasiatic, ce dobândește, în viziunea geostrategilor și politologilor, un rol tot mai important pe arena economică, politică și militară internațională, iar relația NATO cu Rusia să semnifice raporturi de responsabilitate care transcend granițele regionale și continentale, când sunt vizate securitatea și aranjamentele în favoarea acesteia.”

CONCLUZII

O idee de bază care se desprinde din analiza raporturilor de parteneriat NATO-Rusia este că dinamica opticii militare, strategice, dar și de cooperare s-a modificat după încheierea Războiului Rece. Astfel, impulsului confruntațional I se va răspunde prin cooperare și gestionarea pașnică a crizelor., deoarece “parteneriatul strategic – este un concept care a apărut tot după războiul rece. Sensul în care a fost folosit este cel de conciliere a intereselor strategice între acele țări care dețin forțe și mijloace de nivel strategic, îndeosebi nucleare. Conceptul s-a referit în general la un nou tip de relații între SUA și Federația Rusă. De la confruntare, la parteneriat. Aceasta presupune, pe de o parte, într-o anumită viziune, reîmpărțirea zonelor de influență și, pe de altă parte, într-o altă viziune, mai apropiată de interesul general, asumarea răspunderii – într-un deplin dialog și nu prin confruntare – menținerii echilibrului strategic și detensionării zonelor de conflict. Există, de asemenea, un parteneriat strategic între NATO și UE, între puterile Occidentale Europene și Statele Unite, între țările superindustrializate care dețin tehnologii militare de vârf și realizează sisteme de arme.”

Și se mai poate adăuga cu convingere faptul că “parteneriatele strategice înlocuiesc relațiile de înfruntare sau de confruntare, dar nu le exclud, ci, dimpotrivă, substituindu-le, le conțin. Oricât de mult s-ar încerca, interesele nu se pot armoniza în întregime. Sunt cunoscute disensiunile din cadrul Uniunii Europene, ca să nu mai vorbim de cele dintre Statele Unite și Uniunea Europeană, cei mai puternici parteneri strategici din lume. Acești parteneri au realizat nu numai un sistem de relații de colaborare și cooperare viabil și coerent, ci și o adevărată entitate civilizațională, situată în avanpostul civilizației universale, care va avea un cuvânt important de spus în configurarea viitorului planetei. De aici nu rezultă că marile puteri formează aceeași entitate, că toate vor fi o apă

și un pământ, ci doar cerința și necesitatea de parteneriate, de conlucrare, de cooperare, de încredere reciprocă.”

Raporturile NATO-Rusia reglementate prin Actul fondator referitor la relațiile, cooperarea și securitatea mutuală, care promovează construirea păcii durabile în regiunea euro-atlantică indică modificarea opticii celor doi aliați, democratizarea fostei URSS. Promovarea relațiilor de cooperare strategică indică faptul că Rusia își recunoaște limitele în fața noilor amenințări internaționale. Atentatele din septembrie 2001 par să fi trezit nevoia de cooperare pentru menținerea securității și păcii, odată cu identificarea inamicului comun: terorismul.Este de fapt, recunoașterea neputinței organismelor internaționale, a actorilor de pe această scenă, este echivalentul unui strigăt de ajutor.Căutarea unui partener echivalează cu nevoia de a fi ajutat, de a ți se împărtăși ideile, conceptele, optica strategic, dar și de a găsi un aliat care să ți se alăture la greu în luptă. În plus, relațiile de cooperare și colaborare cu acest partener strategic trebuie să aibă la bază anumite reglementări.Și mai e nevoie ca partenerii să fie tratați ca egali, deoarece idealul pentru care s-au unit este un ul comun.

Parteneriatul Rusia – SUA” înseamnă sfârșitul Războiului Rece și metamorfoza strategiilor de confruntare, în sensul înlocuirii lor, în mare măsură (dar nu în totalitate), prin strategii de colaborare. Pentru dezvoltarea parteneriatului Rusia – SUA, un rol important l-a avut însă întâlnirea de la Washington dintre Bush și Putin, din septembrie 2003.”

Parteneriatul NATO-Rusia a consfințit integrarea federației rusești în sistemul internațional de după Războiul Rece.Politica SUA față de Rusia pornește de la interesele permanente, fără a ține cont de fluctuațiile politicii interne.

De altfel, “Alianța Nord-Atlantică este singura putere planetară care poate avea un rol semnificativ în combaterea războiului sau, dacă un astfel de lucru nu este posibil, în ducerea lui. Războiul viitorului nu este însă foarte clar definit și nici nu poate fi identificat și configurat cu precizie matematică. De aceea, strategia de alianță merge din aproape în aproape, răspunzând mai întâi riscurilor și amenințărilor imediate și a celor ale viitorului apropiat. Acest lucru nu se face arbitrar sau discreționar, ci avându-se în vedere evoluția mediului strategic de securitate. Mai mult ca oricând, în acest secol al interdependențelor și trecerii la un nou tip de societate umană, cea de tip informațional (care este prin excelență globalizantă), este nevoie de unitate. Principiul et pluribus unum este mai actual ca oricând.”

BIBLIOGRAFIE

1. Manualul NATO, Biroul de informare și presă, NATO-1110, Bruxelles, Belgia, http://www.clr.ro/menu1/manualul nato.pdf ;

AUTORI STRĂINI:

1. R.G.Feltham, Ghid de diplomație, Institutul European, Iași, 2005

2. Catherine Durandin, Statele Unite, mare putere europeanặ, Cartier istoric, 2007
3. Kissinger, Diplomatia, Ed All, 1998
4. Thierry de Montbrial, Memoria timpului prezent, Iasi, Ed Polirom, 1996

AUTORI LOCALI:

1.. General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Dinamica Parteneriatelor, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004 http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/dinamica_parteneriatelor.pdf

2. General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Strategia acțiunilor rapide, Editura Academiei de Înalte Studii Militare http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/strategia_actiunilor_rapide.pdf

3. Dr.Nicolae Dolghin, Mihai Dinu, Vasile Popa, NATO, Intre certitudini și așteptări, Universitatea Națională de Apărare, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/nato_intre_certitudini_si_asteptari.pdf

4. Vasile Popa, Alexandra Sarcinschi, Perspective în evoluția Organizațiilor Internaționale de Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București,2007,

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/perspective_in_evolutia_organizatiilor_internationale_de_securitate.pdf

5. Coord. Cristian Troncotă, Neliniștile securității, Editura Tritonic, București, 2005;

6. Stoian, Ana-Maria, Relațiile SUA-UE la începutul secolului XXI noile raporturi transatlantice, Editura Lumen, Iași, 2006;

ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE

1. Dr.Gheoghe Văduva, Strategie națională și strategie de alianță în IMPACT STRATEGIC-Publicație de strategie militară, analiză și prognoză de securitate națională, Nr. 1-2/2003 [6-7], Centrul de Studii Strategice de Securitate, București; http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/is6-7.pdf;

2. Dr. Gheorghe Savu, Relația transatlantica și provocările secolului XXI în Impactul Evoluției Relației Internaționale asupra mediului de securitate, Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participare internațională, 18-29 noiembrie 2010, București, Coord.dr. Constantin Moștoflei, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2010, http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/CSSAS-Sesiunea anuală de comunicări științifice-2010.pdf

3. Vasile Popa, Alexandra Sarcinschi, Perspective în evoluția Organizațiilor Internaționale de Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București,2007, http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/perspective_in_evolutia_organizatiilor_internationale_de_securitate.pdf

BIBLIOGRAFIE

1. Manualul NATO, Biroul de informare și presă, NATO-1110, Bruxelles, Belgia, http://www.clr.ro/menu1/manualul nato.pdf ;

AUTORI STRĂINI:

1. R.G.Feltham, Ghid de diplomație, Institutul European, Iași, 2005

2. Catherine Durandin, Statele Unite, mare putere europeanặ, Cartier istoric, 2007
3. Kissinger, Diplomatia, Ed All, 1998
4. Thierry de Montbrial, Memoria timpului prezent, Iasi, Ed Polirom, 1996

AUTORI LOCALI:

1.. General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Dinamica Parteneriatelor, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004 http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/dinamica_parteneriatelor.pdf

2. General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Strategia acțiunilor rapide, Editura Academiei de Înalte Studii Militare http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/strategia_actiunilor_rapide.pdf

3. Dr.Nicolae Dolghin, Mihai Dinu, Vasile Popa, NATO, Intre certitudini și așteptări, Universitatea Națională de Apărare, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/nato_intre_certitudini_si_asteptari.pdf

4. Vasile Popa, Alexandra Sarcinschi, Perspective în evoluția Organizațiilor Internaționale de Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București,2007,

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/perspective_in_evolutia_organizatiilor_internationale_de_securitate.pdf

5. Coord. Cristian Troncotă, Neliniștile securității, Editura Tritonic, București, 2005;

6. Stoian, Ana-Maria, Relațiile SUA-UE la începutul secolului XXI noile raporturi transatlantice, Editura Lumen, Iași, 2006;

ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE

1. Dr.Gheoghe Văduva, Strategie națională și strategie de alianță în IMPACT STRATEGIC-Publicație de strategie militară, analiză și prognoză de securitate națională, Nr. 1-2/2003 [6-7], Centrul de Studii Strategice de Securitate, București; http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/is6-7.pdf;

2. Dr. Gheorghe Savu, Relația transatlantica și provocările secolului XXI în Impactul Evoluției Relației Internaționale asupra mediului de securitate, Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participare internațională, 18-29 noiembrie 2010, București, Coord.dr. Constantin Moștoflei, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2010, http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/CSSAS-Sesiunea anuală de comunicări științifice-2010.pdf

3. Vasile Popa, Alexandra Sarcinschi, Perspective în evoluția Organizațiilor Internaționale de Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București,2007, http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/perspective_in_evolutia_organizatiilor_internationale_de_securitate.pdf