.dreptul Internatioal Public. Populatia

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1. CONCEPTUL DE POPULAȚIE

Apreciată ca o condiție esențială a existenței statului, populația acestuia reprezintă totalitatea persoanelor existente la un moment dat pe teritoriul lui. Ca efect al principiului suveranității, statul are, în planul realităților interne, competența deplină și exclusivă de a stabili regimul juridic al populației sale, al diferitelor categorii de persoane care o alcatuiesc: cetățenii proprii, cetățenii străini, bipatrizii, apatrizii, refugiații, persoane migrante etc. Astfel, nu numai cetățenii proprii sunt supuși jurisdicției statului, ci orice persoană care s-ar afla pe teritoriul acestuia, cu excepția unor situații care vizează regimul special acordat anumitor categorii de străini (de exemplu, imunitățile și privilegiile diplomatice).

În planul relațiilor internaționale, populația statelor este grupul uman organizat politic pe un teritoriu determinat, expresia juridică a acesteia fiind statul (ca personalizare a grupului). Dacă inițial s-a considerat că grupul care constituie populația statului, dincolo de caracterul lui permanent, trebuie să-și asigure subzistența din propriile resurse, ceea ce presupune anumite caracteristici calitative și cantitative, aceste conotații nu mai au astăzi relevanță. Mai ales, faptul că fenomenul decolonizării a adus pe scena internațională numeroase state cu populații mici și teritorii foarte reduse (microstatele), a căror existență nu este pusă sub semnul intrebării, duce la concluzia că dreptul internațional actual nu impune anumite criterii cu privire la populația statelor. Sunt state cu populație foarte numeroasă, dar și state cu populații doar de câteva mii de locuitori.

Cantitativ, populația nu interesează dreptul internațional public, ci politica statelor din punct de vedere demografic sau al migrării, chestiuni care, evident, au influențe asupra identității și stabilității sociale. Și din punct de vedere calitativ, populația este legată determinativ de interiorul statului. Dar, statele, prin angajamentele lor internaționale, sunt obligate să stabilească norme juridice interne interne care să reglementeze diversele relații dintre cei care alcătuiesc populația lor, dreptul internațional având un rol important din acest punct de vedere.

Dreptul internațional public contemporan, ca și doctrina juridică, asociază statul, ca subiect de drept internațional, cu populația sau națiunea, deși nu există o suprapunere între populația statului și popor sau națiune. Identificarea poporului sau națiunii (ca grup uman organizat politic) cu statul poate fi acceptată într-un sens foarte larg dar imprecis, pentru că, într-o abordare mai profundă, ea nu explică existența și poziția pe teritoriul statului a străinilor sau a unor grupuri umane minoritare cu altă identitate.

Popoarele sau națiunile sunt privite de dreptul internațional public mai ales din perspectiva egalităților lor în drepturi și a dreptului lor de a dispune de ele însele – dreptul la autodeterminare – ceea ce a dus la recunoașterea calității lor ca subiecte de drept internațional atunci când îl exercită.

Populația statelor reprezintă pentru dreptul internațional public doar o condiție a existenței statului, foarte generală și ambiguă la o analiză mai atentă. De altfel, dreptul internațional public este orientat tot mai mult în ultimul timp spre entități concrete, precum ființa umană în individualitatea ei, și mai puțin spre entități generale, precum statul sau națiunea. De aceea, strâns legat de populația statelor, ca ansamblu de ființe umane socotite ca valori supreme, s-a conturat o ramură distinctă a dreptului internațional public – dreptul drepturilor omului – care reprezintă astăzi o reazare și o preocupare dintre cele mai importante, formulată chiar ca principiu fundamental.

Atât poporul cât și națiunea, deși nu coincid cu populația statelor, sunt forme de comunitate umană care interesează societatea internațională și dreptul internațional din perspectiva dreptului lor de a se constitui ca state suverane. Mai mult, existența pe lângă popor sau națiune a unor grupuri minoritare cu altă identitate etnică interesează dreptul internațional public din punct de vedere al statului juridic al persoanelor care alcătuiesc, deci ca regim juridic individual și nu de grup.

Națiunea este considerată o formă de comunitate umană caracterizată prin unitate istorică, lingvistică, culturală, economică, dar și politică daca este constituită ca stat (titulară a suveranității).

I În procesul constituirii lor ca state, națiunile au cunoscut evoluții istorice diferite, fie ca state naționale, fie ca state multinaționale, fie ca națiuni fără state. La aceste situații care scot în evidență aspecte ale populației în contextul procesului de constituire statală, putem adăuga și statele fără națiune.

Populația reprezintă o colectivitate permanentă, relativ organizată și numeroasă. În dreptul internațional, prin populație se înțelege totalitatea indivizilor sedentari aflați pe teritoriul său. Acești indivizi sunt supuși aceleiași autorități.

Populația reprezintă un element esențial al statului, el determinând existența teritoriului și guvernului pentru că fără o comunitate umană cu o legătură pemanentă prin mecanizme bine constituite, un spațiu teritorial nu ar putea fi considerat o entitate statală.

Dreptul internațional consideră că populația unui stat este formată din persoanele fizice ce dețin cetățenia acestuia. Unii doctrinari vorbresc despre populație ca fiind totalitatea persoanelor sedentare pe teritoriul unui stat, supuși fără excepție jurisdicției acestuia. Categoric, un stat nu ar putea ființa fără populație, el fiind înainte de toate o colectivitate umană.

Există și concepția potrivit căreia populația unui stat e formată din totalitatea indivizilor acestui stat dar prin această definiție se înțelege că populația unui stat cuprinde toți indivizii care trăiesc pe teritoriul său. Din punct de vedere juridic, această definire cunoaște însă un dublu inconvenient. Pe de o pare, este prea largă pentru că include și străinii domiciliați într-un stat, dar care n-au renunțat la cetățenia de origine și cere nu pot fi considerați ca ,,elemente constitutive" ale statului, iar, pe de altă parte, exclude cetățenii proprii, instalați în alte țări, dar care continuă să participe la viața politică a statului de origine.

Așadar, indivizii și statul sunt uniți printr-o legătură juridică stabilă și permanentă care se exprimă prin cetățenie. De unde rezultă că populația, ca element constitutiv al statului, cuprinde totalitatea indivizilor legați de stat prin instituția cetățeniei. Ea cuprinde ansamblul cetățenilor ce locuiesc pe teritoriul acelui stat, dar și acea parte din ei ce se află pe teritoriul altor state.

Alături de cetățenii proprii, pe teritoriul unui stat, după cum am mai arătat, se pot afla și străinii, cetățeni ai altor state dar cu domiciliul de bază în statul de reședință, indivizi fără cetățenie sau refugiați, fie persoane aflate în mod temporar pe teritoriul statului ei fiind turiști, oameni de afaceri etc.

Indiferent de categoria de persoane din care fac perte, totalitatea indivizilor care formează populația unui stat, se supun reglementărilor dreptului intern al acelui stat, în baza competenței sale teritoriale.

Așadar, străinii, apartizii, bipartizii, refugiații sau strămutații și nu în ultimul rând, cetățenii statului respectiv, se găsesc conform principiului suveranității sub jurisdicția statului pe teritoriul căruia trăiesc (quidquid est în teritoria eteam est de teritoria). Există totuși categorii de străini care, deși locuiesc pe teritoriul unui stat, au un statut special. Fac parte din aceste categorii membrii misiunilor diplomatice aparținând altor state, reprezenții și funcționarii unor organizații internaționale, armata străiniă etc. care se bucură de anumite imunități, limitând jurisdicția statului asupra acestor persoane.

Alte două categorii de persoane, cele cu dublă cetățenie și cele ce nu dețin cetățenia a nici unui stat, fac obiectul multiplelor tratate și convenții internaționale fiind necesară în acest caz o intensă colaborare între state. Obiectul altor tratate și implicit a altor colaborări între state l-a făcut și regimul juridic al străinilor, adică al cetățenilor aflați pe teritoriul unui alt stat, urmărind să li se ofere acestora protecție și unele drepturi egale cu acelea ale cetățenilor statului pe al cărui teritoriu se află. În același timp orice stat urmărește asigurarea unui regim cât mai favorabil cetățenilor săi aflați în mod temporar sau permanent pe teritoriul altor state.

Astfel, fiecare stat, din punct de vedere al exercitării competențelor sale asupra populației, se află în dublă ipostază ca stat de origine și ca stat de primire.

Un alt domeniu în care s-a remarcat o intensă colaborare între state e reprezentat de cel al reprimării unor infracțiuni comise de indivizi, infracțiunicare au consecințe internaționale și prezintă un pericol comun pentru diferite state și implicit pentru cetățenii lor. O primă infracțiune de acest gen este considerată prietenia.

Începând cu secolul XIX se observă o mare preocupare în domeniul colaborării între state astfel încât acesta să nu se limiteze la aspectele mai sus prevăzute, ci să urmărească asigurarea unor drepturi elementare ale persoanei, să elimine practici care le încalcă flagrant.

Astfel, colaborarea statelor în domeniul persoanelor a dus la nașterea unor reglementări de drept internațional poblic privind statutul juridic al bipatrizilor, apatrizilor al persoanelor refugiate sau strămutate pprecum și în domeniul statutului străinilor. Pe lângă toate acestea dreptul internațional cuprinde și principii și norme referitoare la expulzarea unor persoane, extrădarea lor și în materia dreptului la azil.

Privite în mod general, reglementările conținute de dreptul internațional public cu privire la populația statelor, inclusiv cele ale căror obiect îl constituie persoana fizică (omul), urmăresc crearea cadrului juridic necesar garantării anumitor drepturi entităților respective. Dar tot prin aceste reglementări iau naștere și anumite obligații ce le revin statelor în aceste domenii.

Astfel, în cadrul congresului de la Viena din 1815, statele membre au adoptat o declarație prin care se hotăta suprimarea cât mai grabnică a comerțului cu sclavi negrii fiind considerat contrar principiilor umanității și moralei universale.

Sclavia a făcut însă obiectul mai multor instrumente multilaterale. Aceste instrumente se epuizează la sfârșitul secolului trecut până la primul război mondial și pentru combaterea traficului pentru femei și copii, traficului cu stupefiante, precum și în domeniul muncii, urmate după primul război mondial de un număr mare de convenții, elaborate de Organizația Internațională a Muncii, creată în 1919.

Primele reglementări din dreptul internațional referitoare la oameni au fost cele privind populația statelor, element de bază a acestora.

În cadrul populației unui stat găsim, după cum am mai arătat, cetățenii acelui stat (resortisanții), precum și celelalte persoane aflate pe teritoriul său și sub jurisdicția sa.

1.2. POPULAȚIA – element determinat al personalității internaționale a statelor

Caliatatea de persoană juridică internațională a statului este dată de o serie de elemente care-i conferă și suveranitatea de care se bucură în raporturile cu alte state.

Cu privire la aceste elemente, în cadrul colectivității internaționale s-a conturat o practică al carei conținut se regăsește în dispozițiile Convenției de la Montevideo, din 1933, privind drepturile și obligațiile statelor și în funcție de care le sunt recunoscute colectivităților umane calitatea de subiecte ale dreptului internațional.

Elementele care conferă statelor calitatea de subiect al dreptului internațional sunt:

teritoriul – de natură sociologică;

guvernul – de natură juridică;

populația – de natură sociologică.

În Convenția ;

populația – de natură sociologică.

În Convenția de la Montevideo este menționat și cel de-al patrulea element – capacitatea de a intra în relații cu alte state, care, în accepțiunea dreptului internațional contemporan, constituie unul dintre atributele institușiei suveranității, trăsătura puterii politice a acestora.

Teritoriul

Fără a exista un spațiu teritorial înăuntrul căruia să-și exercite suveranitatea o entitate și prin care să-i fie localizată existența în relațiile cu celelalte state, entitățiile statale sunt de neconceput.

Teritoriul constituie baza materială, indispensabilă pentru existența statului și, potrivit pricipiului suveranității naționale, determină limitele în care statul își exercită competența exclusivă.

În accepțiunea normelor dreptului internațional, în teriotoriul unui stat sunt cuprinse: solul, subsolul și alte interioare, marea teritorială și spațiul aerian de deasupra acestora.

Guvernul

Guvernul constituie un alt element indispensabil statului, deoarece numai în măsura în care există o structura de organe bine consolidate, entitatea în cauză își exercită efectiv prerogativele conferite de calitatea de subiect internațional.

Cel de-al patrulea element care determină personalitatea internațională a statelor – capacitatea de a intra în relații cu alte state, prevăzut de Convenția de la Montevideo, în dreptul internațional contemporan, constituie unul dintre atributele suveranității cu care sunt înzestrate entitățiile statale și constă în: facultatea pe care o au statele de a produce acte juridice internaționale; capacitatea de a deveni membre și a participa la activitățiile organizațiilor internaționale; atitudinea de a fi parte în litigiile cu care sunt investite instituțiile jurisdicționale internaționale; capacitatea de a stabili relații diplomatice și consulare cu alte state.

Populația

Populația constituie elementul determinant al personalității internaționale a statelor. Populația mai constituie elementul care determină existența celorlalte două elemente, întrucât, dacă nu existaă o comunitate umană cu o legătură permanentă prin mecanisme bine constituite, nu se poate pretinde că acest spațiu teritorial poate fi considerat un stat. Populația trebuie să fie organizată și relativ numeroasă pentru a putea subzista din resurse proprii și motiva rațiunea existenței unui stat.

Legătura juridică permanentă dintre un stat și populația sa se realizează printr-o serie de instrumente create în acest scop, din rândul cărora se detașează reglementările interne referitoare la cetățenie și la statutul juridic al străinilor.

CAPITOLUL II

STRUCTURA POPULAȚIEI STATELOR

2.1 ASPECTE GENERALE

Populația unui stat este constituită din totalitatea persoanelor existente la un moment dat pe teritoriul său.

Alături de teritoriu și guvern, populația constituie unul dintre elementele materiale, determinante pentru existența statului.

Datorită interdependențelor care există între statele lumii, pe teritoriul unui stat, cu regimuri diferite se găsesc mai multe categorii de persoane fizice, precum: cetățenii statului respectiv; străinii; persoanele care nu dețin vreo cetățenie (apatrizii); persoanele cu dublă cetățenie (bipatrizii); persoanele refugiate.

STATUTUL JURIDIC AL CATEGORIILOR DE PERSOANE CARE COMPUN POPULAȚIA STATELOR

Statutul juridic al categoriilor de persoane care consituie populația unui stat este cel care rezultă din legislația internă a statului repsectiv.

Reglementările adoptate de către statele lumii din domeniul populației, în ceea ce privește protecția juridică a drepturilor omului, regimul juridic al străinilor, bipatridia, apatridia, dreptul de azi și situația refugiațiilor, sunt armonizate cu reglementările internaționale din domeniu.

Din populația statelor fac parte și persoanele care au cetățenia statului respectiv, dar se află pe teritoriile altor state, definitiv sau temporar.

Sub aspectul elementului constitutiv al statului, fac parte din populația acestuia numai persoane care sunt legate juridic de el prin instituția cetățeniei.

Colaborarea internațională din domeniul populațiilor, în afarp de categoriile de persoane care se bucură de reglementări speciale, privește protecția juridică al drepturilor omului.

2.2.1 CETĂȚENII STATELOR

2.2.1.1 CONCEPȚIA DE CETĂȚENIE

Cetățenia reprezintă ,,legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat” Din totalitatea categoriilor de persoane care formează populația statului, doar cetățenii acestuia pot deține plenitudinea drepturilor și obligațiilor prevăzute în legislația națională.

O altă definiție a cetățeniei o găsim într-o hotărâre a C.I.J. care susține că ,,cetățenia este o legătură juridică care se întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o solidaritate efectivă de existență, interese, sentimente, alături de o reciprocitate de drepturi și obligații. Se poate spune că este expresia juridică a faptului că individul căruia îi este conferită … este în fapt, mai strâns legat de populația statului care i-o acordă decât de a oricăruialt stat”.

Conform Constituției României din 2003 art. 5, alin 1, ,,cetățenia română se dobândește, se păstrează sau se pierde în condițiile prevăzte de legea organică”.

Iar alin.2 al aceluiaș articol prevede că ,,cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere”.

Din toate acestea reiese faptul că cetățenia este acea legătură politică și juridică permanentă dintre o anumită persoană fizică și un stat. Cetățenia exprimă totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană și statul al cărei cetățean este. Calitatea de cetățean al unui stat subzistă nu numai pe perioada în care persoana în cauză se află pe teritoriul statului respectiv, ci ea îl însoțește pe cetățeanul respectiv oriunde s-ar afla el și în afara teritoriului, adică în afara statului de origine, în alt stat, pe mare, în aer sau în cosmos.

Cunoscând noțiunea de cetățenie putem definii cetățenii sau resortisanții ca fiind acea categorie de persoane a căror legătură juridică cu un stat exprimă apartenență personală respectivul stat caracterizată, pe de o parte, prin prenitudinea drepturilor și obligațiilor garantate sau impuse de constituția și legile acelui stat și, pe de altă parte, prin caracterul sau de permanență.

Dreptul internațional susține faptul că statul își exercită neîngrădit juridicția sa asupra cetățenilor săi, oriunde s-ar afla. De asemenea, el recunoaște și dreptul statelor la protecția diplomatică și consulară față de cetățenii săi atunci când aceștie se află în străinătate.

Cetățenia este o chestiune de drept intern, statul având o competență exclusivă în editarea legilor și reglementărilor privind cetățenia. În dreptul internațional numai statutul, ca subiect primar de drept internațional. I se recunoaște o asemenea competență. Statutul este cel care determină criteriile și modalitățile de obținere sau pierdere a cetățeniei sale. Tot el decide drepturile și obligațiile ce recurg la baza acestei calități. Drepturile și obligațiile impuse cetățenilor săi. În ceea ce privește consecințele cetățeniei, ele nu sunt obligatorii și pentru celelalte state atunci când au fost nesocotite principiile generale sau normele de drept internațional.

Nu se contestă competența normativă a unui stat în materie de cetățenie dar pot fi respinse efectele exercitării acesteia atunci când sunt nesocotite, după cum am mai afirmat, principiile generale sau norme de drept internațional. Un astfel de exemplu este arătat prin criteriul efectivității cetățeniei formulat de Curtea Internațională de Justiție, confruntată cu o situație de dublă cetățenie în cazul Nottebohm. Curtea prevede că „un stat nu poate pretinde că regulile astfel stabilite de el să fie recunoscute de un alt stat, decât dacă, acestea sunt conforme cu scopul general de a face să concorde legatura juridică a cetățeniei cu legatură efectivă (s.n) a individului cu statutul respectiv”. Hotărârea Curții Internaționale de Justiție în cazul Nottebohm, I.C.J Reports 1955, p.23.

Așadar fiecare stat este competent să stabilescă prin legea națională, condițiile acordării cetățeniei. Efectele acesteia față de alte state ale comunității internaționale pot fi însă limitate prin normele dreptului internațional.

Pentru a fi valabilă acordarea cetățeniei trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

pentru a fi opozabile unor state terțe, cetățenia acordată de un stat trebuie să fie licită din punct de vedere al dreptului internațional adică să nu fie acordată pe baza unor criterii discriminatorii cum ar fi cele rasiale, religioase sau politice;

acordarea cetățeniei să aibă în vedere legatura efectivă a individului cu statutul;

acordarea cetățeniei să aibă la bază principiile și normele dreptului internațional;

Cetățenia care a fost acordată cu ignorarea de către stat a acestor reguli poate fi lipsită de recunoașterea statelor comunității internaționale.

Majoritatea legislațiilor statelor lumii prevăd ca modalități de dobandire a cetățeniei nașterea sau naturalizarea.

2.2.1.2 DOBÂNDIREA CETĂȚENIEI

Dobandirea prin naștere a cetățeanului se face la rândul ei, fie după regula sângelui „jus sanguinis”, fie după regula legii pământului „jus soli”.

Regula sângelui „jus sanguinis”, presupune dobândirea cetățeniei copilului potrivit cetățeniei părinților săi indiferent de locul unde s-a născut iar,prin regula pamântului „jus soli” copilul dobândește cetățenia statului pe teritoriul căruia se naște, indiferent de cetățenia părinților. Raportul la acestă regulă, multe state fac execepție în sensul că practică o combinare între cele două regului (Marea Britanei, S.U.A etc).

Naturalizarea reprezintă cea de-a doua modalitate de dobândire a cetațeniei care se obține la cererea persoanei în cauza și în baza unui act al autorităților statului care o acordă conform legii.

Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul căsătoriei sau al sederii prelungite (al rezidenței) pe teritoriul unui stat. Dar ea poate surveni și în urma infierii (adopției), redobândirea cetățeniei și opțiunii.

Articolul 5 al Declarației privind eliminarea discriminării înpotriva femeii, adoptată în noiembrie 1967 în cadrul Adunării Generale O.N.U., precizează că: „Femeia trebuie să aibă aceleași drepturi ca bărbatul in dobândirea, schimbarea sau reținerea cetățeniei”.

Căsătoria cu un străin nu trebuie să afecteze automat cetățenia soției, silind-o să ia cetățenia soțului său să rămână fără cetățenie.

Guvernul României a adoptat Ordonanța de Urgență nr. 43 din 29.05.2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 399 din 09.06.2003, care modifică și completează Legea cetățeniei române nr. 21/1991.

Conform Legii nr. 21/1991, cetățenia română se dobândește prin naștere prin adopție, prin repatriere sau poate fi acordată la cerere. Solicitantul trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru ca cererea sa să fie soluționată în mod favorabil. Aceste condiții sunt:

să fi locuit o perioadă de timp pe teritoriul statului român. Prin O.U.G nr. 43/2003 a fost modificat termenul corespunzător de la 7-8 ani;

să cunoască limba națională;

să dispună de un loc de muncă și de mijloace de existență;

să nu fi suferit condamnări penale;

să nu fi desfășurat vreo activitate împotriva interesului statului român;

a îndeplinit 18 ani . etc.

Naturalizarea provenită ca efect al înfierii (adopției), presupune ca un copil care a avut o altă cetățenie sau a avut cetățenia unui stat, în urma înfierii să dobândească cetățenia înfietorului.

Dacă există un conflict între legea statului celui înfiat și legea statului înfietorului, copilul înfiat va dobândi cetățenia statului pe teritoriul căruia se află.

Potrivit Legii române nr. 21 din 1 martie 1991, cetățenia română se dobândește prin naștere, adopție, repatriere și acordare la cerere. Sunt cetățeni români cei născuți pe teritoriul român sau cei născuți în străinătate din părinți care posedă cetățenie română sau numai unul dintre părinți trebuie să fie cetățean român, precum și copilul născut în România, dacă nici unul dintre părinți nu sunt cunoscuți.

Ca modalitățile de obținere a cetățeniei, mai pot fi adăugate și redobândirea sau reintegrarea, prin care se reînțelege revenirea la cetățenia anterioară și opțiunea, în caz de transfer de teritoriul de la un stat la altul, pentru persoanele locuind pe teritoriul transferat.

Naturalizarea survenită prin redobândirea sau reintegrarea presupune redobândirea cetățeniei avute când fostul cetățean se repatriază iar în cazul femeii măritate, ca urmare a căsătoriei acesteia cu un străin, a pierdut cetățenia, iar ulterior a divorțat.

Rezultat al șederii prelungite pe teritoriul unui stat străin (rezidența), naturalizarea este în funcție de modul cum este reglementată această problematică de fiecare stat.

Intervenită ca atare a opțiunii anumitor persoane, naturalizarea, este efectul transferării unor teritorii de la un stat la altul.

2.2.1.3 PIERDEREA CETĂȚENIEI

Pierderea cetățeniei se poate realiza și ea prin două modalități: prin renunțare și prin retragere.

Renunțarea la cetățenie este un drept al cetățeanului și intervine de obicei atunci când o persoană se stabilește într-o țară care nu acordă dublă cetățenie. Acest act nu are nici un efect asupra cetățeniei celorlalți membrii ai familiei, aceștia având dreptul să o păstreze în continuare. O ședere îndelungată într-un alt stat este de asemenea un motiv de a renunța la cetățenia originară.

Retragerea cetățeniei reprezintă o sancțiune aplicată persoanei care a comis fapte grave împotriva statului a cărui cetățenie o poartă sau care a obținut cetățenia în mod fraudulos. Acest mod de pierdere a cetățeniei poate interveni doar față de persoanele care au dobândit cetățenia prin naturalizare, nu și prin naștere.

2.2.2 APATRIZII

2.2.2.1 CONCEPTUL DE APATRIDIE

Conflictul negativ de cetățenie conduce la apariția situaților de apatridie, adică la pierderea cetățeniei. Într-o rezoluție din anul 1936, Institutul de Drept Internațional, definește apatridul ca fiind „individul care nu este considerat de nici un stat ca având naționalitatea sa”.

Apatridia reprezintă astfel situația unei persoane care nu are nici o cetățenie, care nu poate fi încadrat în câmpul de acțiune al diverselor legislații ce aparțin statelor și care devin astfel apatrid. Ea poate exista în următoarele situații:

copilul este născut de părinți fără cetățenie pe teritoriul unui stat care aplică principiul „dreptului sângelui” (jus sanguinis);

persoană pierde cetățenia unui stat fără a dobândi însă, o altă cetățenie

Ca și bipatridia, apatridia este o consecință a neconcordanței dintre legislațiile diferitelor state din domeniul cetățeniei, al căror efect constă fie în nedobândirea vreunei cetățenii de către copilul născut pe teritoriul statului respectiv, fie în pierderea cetățeniei unui stat, fără a fi dobândit cetățenia altui stat. De asemenea copiii unor părinți apatrizi pot fi apatrizi și ei, dacă se nasc pe teritoriul unui stat în care se aplică principiul „jus sanguinis”.

Apatrizii au un statut juridic mai precar decât al străinilor, astfel ei se bucură de mai puține drepturi decât cetățenii statului respectiv. Spre deosebire de străini, ei nu se bucură de protecția diplomatică a unui stat și pot fi astfel victime ale unor anumite discriminări, expulzări abuzive etc.

La rândul lor, apatrizii sunt obligații la respectarea legislației statului pe teritoriul căreia se află. Ei nu se bucură însă de o serie de drepturi politice cum ar fi: dreptul de vot, dreptul de a alege, dreptul de a fi ales, etc.

Pentru reducerea sau eliminarea cazurilor de apatridie și implicit pentru limitarea consecințelor negative ale acestei situații, au fost elaborate multiple convenții internaționale. Ca importanță s-au remarcat cele două Convenții încheiate la New York în 1954 și 1961, sub auspiciile O.N.U.

Aceste convenții recunoșteau dreptul oricărei persoane la o cetățenie. Statele își luau angajamentul de a nu retrage niciunei persoane cetățenia dacă prin aceasta s-ar crea situația de apatrid și să acorde cetățenia copiilor născuți pe teritoriul lor, din părinți apatrizi.

Convenția din 1961 prevede faptul că un stat va acorda cetățenia sa unei persoane născute pe teritoriul său care altfel ar fi apatrid, ținând seama de vârsta și condițiile prevăzute de dreptul național.

Atât Convenția pentru reducerea cazurilor de apatridie cât și Convenția pentru înlăturarea apatridiei (1961) au instituit o serie de reguli printre care amintim:

pierderea cetățeniei nu va opera decât în momentul dobândirii unei noi cetățenii;

copilul născut din părinți necunoscuți, dacă nu i se cunoaște locul nașterii va primi cetățenia statului pe teritoriul căruia a fost găsit. Atunci când se va cunoaște cetățenia unuia dintre părinți copilul poate dobândi această cetățenie;

copilul născut din părinți apatrizi va primi cetățenia statului pe al cărui teritoriu a fost născut.

Convenția privind statutul apatrizilor din 1954 urmărește precizarea regimului aplicat acestora în țara de domiciliu, în raport cu regimul resortizanților și cu cel aplicat străinilor și principalele obligații ale apatrizilor. Dintre prevederile acestor convenții menționăm:

fiecare apatrid are obligații față de țara în care se găsește, conformându-se legilor și regulamentelor sale, precum și măsurilor pentru menținerea ordinii publice;

aplicarea convenției tuturor apatrizilor, fără discriminare privind rasa, religia sau țara de origine;

tratamentul aplicat apatrizilor să fie cel puțin la fel de favorabil ca acela acordat propriilor cetățeni, cu privire la libertatea practicării religiei lor și educația religioasă a copiilor lor;

acordarea apatrizilor a tratamentului aplicat în general străinilor.

Mai există și alte prevederi referitoare la statutul juridic al apatrizilor, prevederi care privesc bunurile mobile și imobile, dreptul la asociere, accesul la instanțele judecătorești, exercitarea unor activități profesionale și munci în diverse domenii. Tratatele internaționale încheiate cu ocazia unor transferuri de teritorii trebuie să prevadă garanții cu privire la cetățenia locuitorilor acestor teritorii.

2.2.2.2 ÎMPREJURĂRI CARE DUC LA APATRIDIE

Împrejurările care duc la apatridie, ca urmare a conflictului negativ de cetățenii, pot fi următoarele:

copilul născut din părinți fără cetățenie pe teritoriul unui stat, care aplică principiul „jus sanguinus” (dreptul sângelui);

persoanele care au pierdut cetățenia unui stat fără a fi dobândit o altă cetățenie.

2.2.2.3 CONVEN|II SPECIALE CONSACRATE APATRIDIEI

Primul document care conține o dispoziție referitoare la fenomenul de apatridie a fost Declarația universală a drepturilor omului, proclamată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, care în articolul 15 prevede că:

„orice individ are dreptul la o naționalitate;

nimeni nu poate fi în mod arbitrar privat de naționalitatea sa, nici de dreptul de a schimba naționalitatea.”

În sistemul Națiunilor Unite au fost adoptate trei instrumente care consacră situația apatrizilor – două Convenții și o Declarație. Este vorba de Convenția referitoare la statutul apatrizilor, din 28 septembrie 1954; Convenția referitoare la reducerea cazurilor de apatridie, din 30 august 1961 și Declarația cu privire la drepturile omului ale persoanelor care nu posedă naționalitatea țărilor în care trăiesc, din 13 decembrie 1985.

La recomandarea Comitetului special precum și la cererea Consiliului Economic și Social, Comisia de drept internațional a pregătit, în anii 1953 și 1954, un proiect de convenție care avea ca obiect eliminarea apatridiei. Acest proiect a fost supus aprobării unei Conferințe a plenipotențiarilor, convocată de Consiliul Economic și Social. Pe data de 28 septembrie 1954, în cadrul conferinței a fost adoptată Convenția referitoare la statutul apatrizilor.

Ulterior, la 4 decembrie 1954, Adunarea Generală a O.N.U. recomanda convocarea unei conferințe a plenipotențiarilor pentru a adopta un proiect de convenție asupra reducerii cazurilor de apatridie.

Pentru prima dată Conferința s-a întrunit în 1959, ulterior în 1961, iar pe data de 30 august 1961 a fost adoptată Convenția referitoare la reducerea cazurilor de apatridie.

Convenția referitoare la statutul apatrizilor, care a intrat în vigoare la 6 iunie 1960, urmărește să asigure apatrizilor „exercitarea cât mai larg posibil a drepturilor omului și a libertăților fundamentale”. Ea asigură apatrizilor un regim asemănător refugiaților, regim stabilit în cadrul Convenției din 28 iulie 1951, iar în privința anumitor drepturi, cum ar fi remunerarea activității profesionale și dreptul de asociere ei beneficiază de un tratament nu mai puțin favorabil decât cel aplicat străinilor.

Convenția cuprinde 42 de articole, iar primul capitol definește termenul de „apatrid” și prezintă condițiile de aplicare a acestuia de fiecare stat în parte. Apatridul este definit atât printr-un element pozitiv, cât și prin altul negativ. Conform elementului pozitiv, „termenul „apatrid” desemnează o persoană pe care nici un stat nu o consideră ca resortisant al său prin aplicarea legislației sale”. În baza celui negativ, nu sunt considerate apatride persoanele precizate în art. 1, după cum urmează:

persoanele care beneficiază de protecție sau asistență din partea unui organism sau a unei instituții O.N.U., alta decât Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru refugiați, atâta timp cât vor beneficia de protecția sau asistența menționate;

persoanele considerate de autoritățile competente ale țării în care și-au stabilit reședința ca având aceleași drepturi și obligații decurgând din posesiunea cetățeniei acestei țări;

persoanele despre care ar exista motive serioase să se creadă că:

au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității;

au comis o crimă gravă de drept comun în afara țării lor de reședință înainte de a fi admise în acea țară;

s-au făcut vinovate de agitație împotriva scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.

Condiția juridică a apatridului este asimilată, potrivit acestei Convenții, atât naționalului cât și străinului.

Se recunoaște apatridului același tratament cu cel al naționalului în ceea ce privește accesul la tribunale, inclusiv asistența judiciară și scutirea de cauțiune „judicatum solvi”. Apatridul se va bucura de protecția acordată naționalului: în țara de reședință în materie de protecție a proprietății industriale, în special al invențiilor, desenelor, modelelor, mărcilor de fabrică, numelui comercial și în materie de protecție a proprietății literare, artistice și științifice.

Avantajele sociale sunt și ele similare cu cele ale naționalilor în ceea ce privește învățământul primar, asistența și ajutoarele publice și legislația muncii și securității sociale (remunerații, alocațiile familiale, durata muncii, concediile plătite, vârsta de admitere la angajare, ucenicia și formarea profesională, munca femeilor și a adolescenților; prevederi referitoare la accidentele de muncă, boli profesionale, la maternitate, la boală, la invaliditate, la bătrânețe și la deces etc.).

Tratamentul asimilat străinilor de care se bucură și apatrizii apare în cazurile de:

dobândirea proprietății mobiliare și imobiliare și a celorlalte drepturi raportate acesteia, a contractului de închiriere ș.a.;

dreptul de asociere în asociații cu caracter nepolitic și nelucrativ și în sindicate profesionale;

în privința categoriilor de învățământ, altele decât învățământul primar.

Și libertatea de circulație a apatrizilor este identică cu cea acordată străinilor în ceea ce privește alegerea locului de reședință și de a circula liber.

Potrivit art.31, al aceleiași Convenții: „Statele contractante nu vor expulza un apatrid care se află în mod obișnuit pe teritoriul lor decât pentru cauze de securitate națională sau de ordine publică”.

Convenția referitoare la reducerea cazurilor de apatridie, adoptată la 30 august 1961 de Conferința plenipotențiarilor are 21 de articole.

Cele mai importante sunt:

art.1 „Fiecare stat contractant acordă cetățenia sa persoanei născute pe teritoriul său și care, altfel, ar fi apatridă, cetățenia poate fi acordată, de drept, la naștere sau la cerere; copilul legitim care s-a născut pe teritoriul unui stat contractant și a cărui mamă posedă în momentul nașterii persoanei respective cetățenia acelui stat, dobândește cetățenia la naștere dacă, în caz contrar, ar fi apatrid”;

art.2: „Copilul abandonat, găsit pe teritoriul unui stat este, până la proba contrarie, considerat că s-a născut pe teritoriul acelui stat, din părinți posedând cetățenia acestui stat.”

art.3: „Nașterea la bordul unei nave sau aeronave se va considera ca fiind survenită pe teritoriul statului sub al cărui pavilion navighează nava sau este înmatriculată aeronava.”

art.4: „În anumite condiții, un stat contractant acordă cetățenia sa persoanei care, nefiind născută pe teritoriul său, ar fi în momentul nașterii, datorită acestui fapt, apatridă sau în cazul în care tatăl sau mama sa posedau cetățenia primului dintre aceste state.”

art.5: „Dacă legislația unui stat contractant prevede pierderea cetățeniei ca urmare a unei schimbări în starea civilă, precum căsătoria, divorțul, legitimarea, recunoașterea sau adopțiunea, această pierdere trebuie să fie subordonată posedării sau obținerii cetățeniei unui stat.”

art.8: „Un stat contractant nu poate priva de cetățenia sa o persoană dacă această privare îl va face apatrid. Convenția admite anumite excepții la această regulă.”

art.11: „O persoană sau un grup de persoane nu pot fi lipsite de cetățenia unui stat contractant pe considerente de ordin rasial, etnic, religios sau politic. ”Tot articolul 11 al Convenției prevede și crearea în cadrul Organizației Națiunilor Unite, a unui organism internațional, la care să poată recurge persoanele care se consideră îndreptățite să beneficieze de prevederile Convenției și de asistența acestui organism.

Convenția cu privire la reducerea cazurilor de apatridie a intrat în vigoare în anul 1975.

La 10 decembrie 1974, Adunarea Generală a O.N.U., a adoptat Rezoluția 3274/XXIX prin care a cerut Înaltului Comisariat al O.N.U. pentru refugiați să se preocupe și de funcțiile organismului pentru apatrizi.

Apatrizii rămân totuși lipsiți de orice legătură personală cu un stat. Ei sunt supuși jurisdicției statului unde locuiesc, dar au prin definiție calitatea de străini.

2.2.3 BIPATRZII

2.2.3.1 CONCEPTUL DE BIPATRIDIE

Bipatridia reprezintă un conflict pozitiv de cetățenie ce se manifestă atunci când o persoană are două sau mai multe cetățenii. Ea mai este denumită și pluricetățenie. Bipatridia, ca rezultat al conflictului de cetățenie, nu duce la pierderea cetățeniei, ci, dimpotrivă, la dobândirea în plus a altei cetățenii. În general, bipatridia rezultă prin dobândirea unei noi cetățenii, fără a o pierde însă pe cea a statului de origine.

2.2.3.2 ÎMPREJURĂRI CARE POT DUCE LA BIPATRIDIE

Cazurile care conduc la apariția bipatridiei sunt:

copilul născut din părinți cetățeni ai unui stat, care aplică dreptul sângelui („jus sanguinis”) în ceea ce privește dobândirea cetățeniei, pe teritoriul statului unde se aplică principiul dreptului pământului („jus soli”). În acest caz, copilul dobândește cetățenia ambelor state;

căsătoria unei femei cu un străin poate conduce și ea la starea de bipatridie, în condițiile în care femeia își păstrează cetățenia, conform legislației țării sale de origine, dar dobândește și cetățenia soțului, atunci când legislația țării acestuia i-o acordă prin căsătorie;

îndeplinirea serviciului militar, într-un stat străin;

înfierea de către un străin, atunci când statul al cărui cetățean este copilul înfiat nu consimte la renunțarea la cetățenie, iar statul înfietorului acordă copilului cetățenia sa;

dobândirea cetățeniei unui stat de către o persoană, la cerere, fără ca aceasta să renunțe la cetățenia sa anterioară.

În general, bipatridia nu poate fi considerată un handicap însă, în anumite situații, ea poate conduce la o serie de complicații pentru persoana în cauză și la unele conflicte de interese, în planul relațiilor dintre cele două state, a căror cetățenie o deține bipatridul.

Atunci când persoana bipatridă se află pe teritoriul unuia dintre cele două state, influența cetățeniei celuilalt stat este, de regulă, redusă.

Pot apărea complicații în momentul în care bipatridul trece pe teritoriul celuilalt stat, a cărui cetățenie o deține. Dacă persoana bipatridă este de sex masculin el poate fi obligat, de exemplu, la satisfacerea serviciului militar, chiar dacă el își îndeplinise această obligație față de celălalt stat.

Asemenea situații conflictuale pot apărea și în legătură cu exercițiul protecției diplomatice de către unul din cele două state, a căror cetățenie o are bipatridul, împotriva celuilalt stat. În asemenea cazuri, în practica internațională s-a evidențiat o tendință generală de a stabili și favoriza, dintre cele două cetățenii în conflict, pe cea reală și efectivă sau așa-zisa cetățenie dominantă.

Spre deosebire de apatridie, în privința căreia au fost elaborate diverse documente internaționale în vederea reducerii unor asemenea situații de conflicte ale cetățeniei, în cazul bipatridiei nu s-a reușit adoptarea vreunei convenții prin care să fie stabilite anumite obligații ale statelor în acest domeniu.

2.2.3.3 REGLEMENTĂRI INTERNAȚIONALE PRIVIND REDUCEREA SAU ELIMINAREA CAZURILOR DE BIPATRIDIE

După primul război mondial a avut loc la Haga, în 1930, o primă conferință de codificare a dreptului internațional, conferință în cadrul căreia s-a căutat să se ajungă la un sistem de înlăturare a dublei cetățenii.

Aceeași conferință prevede în protocolul ei o serie de reguli ce fac referire la situația de bipatridie. Acestea sunt:

persoana cu dublă cetățenie aflată pe teritoriul unuia dintre statele a căror cetățenie o deține nu poate invoca protecția diplomatică a celuilalt stat;

bipatridul va îndeplini serviciul militar în statul pe al cărui teritoriu trăiește mai mult;

persoana cu dublă cetățenie poate fi absolvită de îndeplinirea stagiului militar dacă, conform legislației statului respectiv, va renunța la cetățenia acestuia în momentul majoratului.

Înaintea Tratatului de la Haga s-a mai încercat o reglementare a conflictului asupra cetățeniei, printr-o serie de tratate, dintre care amintim tratatele dintre S.U.A. și mai multe state europene, din 1868: tratatele Bancraft, tratatul franco-elvețian, 1879; tratatul franco-belgian 1891, tratatul de la Rio de Janeiro din 1906.

În legea română asupra cetățeniei s-a prevăzut că, dacă un cetățean român este considerat de un stat străin ca având cetățenia acelui stat, prevederile legii străine n-au efecte asupra legii române. În același timp, pentru a elimina cazurile de dublă cetățenie, țara noastră a încheiat convenții bilaterale cu alte state prin care să stabilească o procedură potrivit căreia persoanele care dețin cetățenia ambelor state să-și poată alege cetățenia uneia dintre părți.

2.2.4 STRAINII

2.2.4.1 CONCEPTUL DE STRĂIN ȘI REGIMUL LOR JURIDIC

Străinii sunt acele persoane fizice care se află pe teritoriul unor state, fără a avea cetățenia acestora, dar care au în schimb cetățenia unui alt stat sau au statut de apatrid.

Ordonanța de Urgență privind Regimul străinilor în România, 2004, prezintă în articolul 2 definițiile anumitor termeni astfel:

„străin – persoana care nu are cetățenie română;

apatrid – străinul care nu are cetățenia nici unui stat.”

Astfel, conform reglementărilor juridice, străinii sunt asimilați apatrizilor sau refugiaților.

Statul este cel în măsură să stabilească prin legislația internă, condițiile de intrare, de ședere și alte elemente privind statutul străinilor pe teritoriul său, cu respectarea unui standard minim de drepturi și libertăți considerate fundamentale. Se pot reține câteva dintre regulile generale pe care statele le au în vedere pentru determinarea statutului juridic al străinilor. Aceste reguli sunt:

obligația statului de a admite intrarea unui străin pe teritoriul său, dar cu posibilitatea de a-l supune unor condiții;

dreptul statului de a expulza un străin numai pe o bază legală și pentru motive temeinice.

Statutul juridic al străinilor nu trebuie confundat cu cel acordat cetățenilor statului respectiv. Statul nu are asupra cetățenilor străini aceeași autoritate și nici aceleași obligații pe care le are asupra resortisanților. Persoanele străine nu au nici ele aceleași categorii de drepturi și obligații față de statul pe teritoriul căruia se află, ca și cetățenii statului respectiv.

Legile interne ale statelor sunt cele care stabilesc conținutul drepturilor și obligațiilor ce le revin cetățenilor străini. În toate cazurile, aceste drepturi și libertăți nu trebuie să depășească drepturile acordate propriilor cetățeni.

Străinii se bucură de următoarele drepturi:

dreptul la viață, la libertate și la inviolabilitatea persoanei;

dreptul de a se căsători;

dreptul la egală ocrotire a legii;

dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept;

egalitatea în drepturi între bărbat și femeie;

dreptul la o cetățenie;

dreptul la proprietate;

dreptul de a nu fi supus unei imixțiuni arbitrare sau ilegale în viața particulară, în familie, în domiciliu sau în corespondența sa sau a unei atingeri ilegale aduse onoarei sau reputației;

dreptul la muncă;

dreptul la asigurări sociale;

dreptul copiilor și adolescenților la ocrotire specială;

dreptul la asociere, inclusiv în sindicate;

dreptul la odihnă și la timp liber;

dreptul persoanei la un nivel de trai suficient pentru familia sa;

dreptul la concediu plătit;

dreptul persoanei la realizarea drepturilor din domeniile vieții economice, social și culturale pentru menținerea demnității sale;

dreptul la sănătate; educație; de a participa la viața culturală;

dreptul de a beneficia de progresul tehnic și aplicațiile sale;

dreptul persoanei de a beneficia de protecția intereselor morale și materiale decurgând din operele sale;

Cetățenii străini, pe perioada în care aceștia se află în străinătate, se bucură de protecția diplomatică conferită de statul de origine.

Prezența unui străin pe teritoriul unui alt stat decât cel de origine creează situația în care acestuia îi sunt aplicate concomitent două regimuri juridice, decât regimul juridic al statului al cărui cetățean este, cât și regimul juridic al statului pe al cărui teritoriu se află.

Regimurile juridice ale diverselor state acordă străinilor drepturi reduse față de proprii cetățeni, și în principal, se referă la neacordarea anumitor drepturi politice cum ar fi: dreptul de a alege și de a fi ales, obligația de a efectua serviciul militar și altele; precum și la prestarea unor anumite activități sau exercitarea diverselor profesii. Astfel, pe lângă drepturile politice care lipsesc în cazul străinilor, aceștia nici nu pot ocupa vreo funcție publică.

Reglementările adoptate de către state au în vedere atât în plan normativ, cât și în plan aplicativ, în primul rând asigurarea condițiilor necesare în protecția siguranței naționale, iar în al doilea rând, angajamentele asumate pe plan internațional în domeniile ce privesc combaterea criminalității, apărarea valorilor democratice, protecția mediului și altele.

Străinul este obligat să respecte obligațiile impuse de statul pe teritoriul căruia se află prin acesta înțelegându-se respectarea legilor interne prin care este prevăzut regimul juridic al străinilor din acea țară.

Regimul juridic al străinilor presupune totalitatea drepturilor și obligațiilor de care beneficiază străinii pe teritoriul statelor în care se află.

El face obiectul legislației interne a fiecărui stat sar și al convențiilor interne a fiecărui stat dar și al convențiilor internaționale la care sunt parte atât statul pe teritoriul căruia se află cetățeanul străin, cât și statul al cărui cetățean este.

Legile interne care reglementează regimul juridic al străinilor prevăd, de regulă, aspecte legate de intrarea și ieșirea străinilor de pe teritoriul respectiv, dar și drepturile și obligațiile acestora.

Ordonanța privind Regimul străinilor în România prevede drepturile și obligațiile cetățenilor străini care se află pe teritoriul României: Astfel drepturile străinilor le găsim în art.3, astfel;

străinii care locuiesc legal în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevăzute în tratate internaționale la care România este parte;

străinii aflați legal în România se pot deplasa liber și își pot stabili reședința sau, după caz, domiciliul oriunde pe teritoriul României;

străinii care locuiesc legal în România și părăsesc temporar teritoriul statului român au dreptul de a reintra pe toată durata valabilității permisului de sedere;

pot beneficia de măsuri de protecție socială din partea statului, în același condiții ca și cetățenii români numai străinii cu reședința sau domiciliul în România;

străinii cărora li s-a eliberat un document de către Autoritatea pentru străini au dreptul de a verifica datele personale înscrise în acesta și, când este cazul să solicite corectarea sau eliminarea unor date care nu corespund realității;

străinii cuprinși în învățământul de toate gradele au acces, fără restricții, la activitățile școlare și de instruire în societate.

Articolul 4 al aceleiași Ordonanțe instituie următoarele obligații străinilor;

pe timpul șederii în România străinii sunt obligați să respecte legislația română;

străinii nu pot organiza pe teritoriul României partide politice ori alte organizații sau grupări similare acestora și nici nu pot face parte din acestea, nu pot ocupa funcții și demnități publice și nu pot iniția, organizații sau participa la manifestații ori întruniri care aduc atingere ordinii publice sau siguranței naționale;

străinii nu pot finanța partide, organizații, grupări sau manifestații ori întruniri dintre cele prevăzute la alin(2);

străinii aflați pe teritoriul României sunt obligați să respecte scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra și, după caz , de a rămâne pe teritoriul României, să nu rămână pe teritoriul României peste perioada pentru care li s-a aprobat șederea, precum și să depună toate diligențele necesare pentru a ieși din România până la expirarea acestei perioade;

străinii care intră pe teritoriul statului român sau care ies de pe acesta au obligația de a se supune controlului pentru trecerea frontierei de stat, potrivit legii;

străinii aflați pe teritoriul; României au obligația de a se supune, în condițiile legii, controlului organelor de poliție și al celorlalte autorități publice competente în acest sens.

2.2.4.2 CATEGORIILE DE REGIMURI JURIDICE ACORDATE STRAINILOR

Convențiile internaționale ce fac referire la regimul străinilor au caracter bilateral. Ele privesc anumite drepturi și facilități pe care două state le acordă cetățenilor celuilalt stat, atunci când aceștia se află pe teritoriul lor. Astfel de drepturi și facilități privesc:

intrarea și ieșirea din statul respectiv precum și dreptul de liberă circulație a străinului pe teritoriul statelor;

posibilitatea pentru străin de a desfășura anumite activități economice și comerciale;

protecția persoanei străinului și a bunurilor sale;

accesul străinilor la tribunalele statului, etc.

Străinul are multiple obligații față de statul pe teritoriul căruia se află. El este obligat:

să respecte legile și regulamentele acelui stat;

să nu acționeze împotriva statului pe teritoriul căruia se află; să aibă o atitudine de respect și loialitate față de acel stat.

Pe baza convențiilor internaționale încheiate de către state precum și pe baza reciprocității, statele pot aplica cetățenilor străini următoarele categorii de regimuri juridice: regimul național, regimul clauzei celei mai favorizate, regimul standardelor internaționale și regimul mixt.

A) REGIMUL NATIONAL

Acest regim presupune acordarea cetățenilor unui alt stat aceleași drepturi pe care statul le acordă naționalilor săi. În această categorie de drepturi fiind incluse drepturile economice, sociale, culturale și civile.

Străinii nu se pot bucura de drepturi politice și nici nu pot ocupa funcții politice. Drepturile politice de care sunt lipsiți străinii se concretizează în dreptul de a alege și de a fi ales, cu alte cuvinte, anumite inegalități între regimul juridic al străinilor și regimul juridic al naționalilor sunt admisibile.

B) REGIMUL CLAUZEI NATIUNII CELEI MAI FAVORABILE

Conform acestei clauze care este prevăzută într-un tratat internațional, străinii beneficiază din partea statului pe al cărui teritoriu se află de cel mai favorabil tratament, acordat cetățenilor unui stat terț de pe teritoriul statului respectiv.

C) REGIMUL STANDARDELOR INTERNATIONALE

Acest regim acordă străinilor un tratament minim de care se bucură pe plan internațional, asemenea categorii de persoane.

D) REGIMUL MIXT

Această categorie apare ca o consecință a combinării regimului național cu cel al clauzei naționale celei mai favorizate.

Evocăm și un aspect istoric în ceea ce privește statutul străinilor. Este vorba de regimul capitulațiilor, conținut de tratate internaționale inegale, încheiate de state europene creștine cu țări având o altă credință religioasă ca Turcia, Egipt, China, Japonia, Coreea, India, Iran, Liban, Palestina și altele. Printre primele capitulații se numără tratatul dintre regele Franței FRANCISC I și sultanul SOLIMAN MAGNIFICUL din anul l536. Conform regimului capitulațiilor, cetățenii marilor puteri europene, aflați pe teritoriul unui stat străin, nu erau supuși jurisdicției acestuia, invocând ca un pretext, faptul că statul de reședință ar avea „o civilizație inferioară”.

În practica contemporană, cel mai utilizat regim acordat străinilor, este regimul mixt.

În stabilirea regimului juridic aplicabil străinilor, în general, se ia în considerare principiul reciprocității, care are ca efect egalitatea în drepturi a statelor și a cetățenilor lor. Reciprocitatea poate fi formală sau materială.

Reciprocitatea materială presupune acordarea reciprocă de către două state, cetățenilor străini aparținând celuilalt stat, a acelorași drepturi ca și naționalilor.

Reciprocitatea formală constă în acordarea de către fiecare stat, străinilor, a drepturilor prevăzute în legislația sa internă.

2.2.4.3 PROTECTIA DIPLOMATICA

În cadrul Adunării Generale a O.N.U, problema drepturilor străinilor a făcut obiect unei “Declarații asupra drepturilor omului ale persoanelor care nu sunt cetățeni ai țării în care trăiesc”, adaptată printr-o rezoluție pe data de 13 decembrie 1985.

Anumite aspecte cu privire la nediscriminarea străinilor fuseseră cuprinse anterior prin analogie, în convenția de la Geneva privitoare la statutul refugiaților din iulie 1951. „Declarația asupra drepturilor omului ale persoanelor care nu sunt cetățeni ai țării în care trăiesc”, prevede în primul rând, că acest document nu legitimează intrarea ilegală într-un stat de către un străin.

Tot această declarație susține că dispozițiile rezoluției nu afectează folosirea de către străini a drepturilor acordate de legile interne ale unui stat, ca și a drepturilor pe care statele sunt obligate să le acorde străinilor conform dreptului internațional, chiar dacă nu sunt prevăzute în această declarație. Articolul 5 al declarației prezintă drepturile străinilor rezidenți în alt stat. Astfel, menționăm:

dreptul la securitatea persoanei, inclusiv dreptul de a avea un statut legal în fața instanțelor judecătorești;

dreptul la libertatea de a gândi;

dreptul la opinie;

dreptul de a-și păstra limba;

dreptul la cultură și tradiție;

dreptul de a părăsi țara;

dreptul de a dobândi proprietăți.

Statele sunt obligate să respecte străinului calitatea sa de cetățean al altui stat și să nu aducă vreo atingere obligației străinului de fidelitate față de statul de origine.

Străinului nu i se poate pretinde să îndeplinească serviciul militar, în cadrul forțelor armate ale statului pe al cărui teritoriu se află De asemenea nu trebuie să i se ceară străinului să acționeze împotriva intereselor țării sale.

Străinilor li se acordă protecție diplomatică sau consulară din partea statului de origine.

Această protecție este un drept al statului, prevăzut în cadrul Convențiilor de la Viena privitoare la relațiile diplomatice din anul !961, și cea cu referire la relațiile consulare, din anul 1963.

Protecția diplomatică acordată de un stat naționalului său aflat în străinătate se exercită cu respectarea legilor interne ale statului străin și după ce străinul, atins în drepturile sale, a epuizat căile legale, din statul pe teritoriul căruia se află.

O altă cerință este aceea că statul pe a cărei teritoriu urmează să fie exercitată protecția diplomatică a terțului, să fie de acord cu acest lucru.

O formă de protecție apare în cadrul răspunderii statelor. Statul originar al străinului care a suferit daune pe teritoriul unui stat străin poate cere acestuia din urmă repararea prejudiciului cauzat naționalului său doar după ce acesta a epuizat toate recursurile interne.

Dar protecția cetățeanului străin nu trebuie să fie transformată într-un pretext pentru o intervenție în treburile interne ale celuilalt stat, ea nu trebuie să împiedice nici îndeplinirea obligațiilor care revin cetățenilor străini potrivit legilor interne ale statului pe al cărui teritoriu se află sau să-i provoace la săvârșirea unor acte de natură a aduce vreo atingere intereselor acelui stat. Astfel protecția naționalilor unui stat, care se află pe teritoriul altui stat, trebuie exercitată cu respectarea suveranității statului străin și a legislației sale.

Bipatrizii nu pot beneficia de protecția statului a cărui cetățenie o dețin atunci când aceștia se află pe teritoriul celuilalt stat de a cărui cetățenie se bucură.

Astfel, protecția diplomatică reprezintă protecția pe care un stat o acordă cetățenilor săi aflați pe teritoriul unui alt stat, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autoritățile locale. Autoritatea statului se exercită asupra propriilor cetățeni și în afara teritoriului național, în baza legăturii juridice permanente ce se stabilește între stat și resortizanții săi. Statul poate să le impună anumite obligații decurgând din legislația sa națională, cum ar fi obligarea cetățenilor de a presta serviciul militar și totodată statul are dreptul să inculpe și să condamne o persoană chiar în contumacie, însă nu poate să efectueze acte de urmărire penală și arestare pe teritoriul unui alt stat, decât dacă între state există un tratat, care să permită aceasta. Finalitatea protecției diplomatice constă în supravegherea situației cetățenilor unui stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se află, să le asigure un standard minim de drept.

2.2.4.4 ADMITEREA STRĂINILOR PE TERITORIUL STATELOR

Cooperarea dintre state a avut ca rezultat deplasările frecvente ale cetățenilor unui stat pe teritoriul altor state, cea ce conduce la reglementarea statului sau condiției străinilor care vizitează sau se stabilesc pe perioade mai lungi sau mai scurte pe teritoriul unui stat. Statele, în virtutea suveranității lor asupra teritoriilor acestora, se bucură de o deplină libertate în stabilirea, fără discriminare, a condițiilor generale pentru accesul străinilor pe teritoriu lor. #n concluzie reglementarile privitoare la conditia strainului variaza de la un stat la altul Dreptul international a instituit totusi anumite reguli cu caracter general de care statele trebuie sa tîna cont in legislatia lor interna.

Reglementarile referitoare la admiterea strainilor pe teritoriul unui stat privesc, de regula, modalitatile de intrare a acestora, formalitatile ce trebuie indeplinite, situatiilein care se poate refuza viza de intrare, termenul de sedere si conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca la trecerea prin punctele vamale.

Intrarea, sederea sau trecerea strainilor prin tara noastra este libera, cu respectarea anumitelor dispozitii legale. Ei pot parasi teritoriul Rom`niei, in limita vizei de sedere.

Conform articolului 6 al Ordonantei privind Regimul strainilor in Rom`nia, intrarea pe teritoriul tarii noastre impune urmatoarele:

intrarea pe teritoriul Rom`niei poate fi permisa strainilor care indeplinesc urmatoarele conditii:

poseda un document valabil de trecere a frontierei de stat, care este acceptat de statul rom`n;

poseda viza rom`na acordata in conditiile prezentei ordonante de urgenta sau, dupa caz, poseda permis de sedere valabil, daca prin intelegerei internationale nu s-a stabilit altfel;

prezinta, in conditiile prezentei ordonante de urgenta documente care justifica scopul si coinditiile sederii lor si care nu fac dovada existentei unor mijloace corespunzatoare at`t pentru intretinerea pe perioada sederii, c`t si pentru intoarcerea in tara de origine sau pentru tranzitul catre alt stat in care exista siguranta ca li se va permite intrarea;

prezinta garantii ca liu se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinatie sau ca vor parasi teritoriul Rom`niei, in cazul strainilor aflati in tranzit;

nu sunt inclusi in categoria strainilor impotriva carora s-a instituit masura interzicerii intrarii in Rom`nia sau care au fost considerati indezirabili;

nu prezinta pericol pentru apararea si siguranta nationala, ordinea, sanatatea ori morala publica;

cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene si ale Spatiului economic european li se poate permite intrarea pe teritoriul Rom`niei fara indeplinirea conditiilor prevazute la alin.(1)litc) si d).

Articolul 8 al aceleiasi ordonante prezinta cazurile de nepermitere a intrarii in Rom`nia, astfel;

Strainilor li se refuza intrarea pe teritoriul statului rom`n daca:

nu indeplinesc conditiile prevazute la art.6 alin (1);

sunt semnalati de organizatii internationale la care Rom`nia este parte, precum si de institutii specializate in combaterea terorismului ca finanteaza, pregatesc, sprijina in orice mod sau comit acte de terorism;

exista indicii ce fac parte din grupuri infractionale organizate cu caracter transnational sau ca sprijina in orice mod activitatea acestor grupuri;

exista motive serioase sa se considere ca au sav`rsit sau au participat la sav`rsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii ori a unor crime de razboi sau crime contra urmariti, prevazute in conventiile internationale la care rom`nia este parte.

2.2.4.5 MODALIT{|I DE #NCETARE A PREZEN|EI UNOR STR{INI PE TERITORIUL UNUI STAT

Articolul 13 al Declaratiei Universale a drepturilor omului din 10 dec. 1948 prevede ca “orice persoana are dreptul sa parasesca orice tara, inclusiv tara sa, si de a reveni in tara sa”.

Ca si in cazul intrarii si sederii strainilor pe teritoriile anumitor state si incetarea prezentei acestora este reglementata de jurisdictia fiecarui stat in parte.

Cauzele ce duc la incetarea prezentei strainilor pe teritoriul altor state sunt: expirarea termenului de sedere, expulzarea si extradarea.

Iesirea strainilor de pe teritoriul Rom`niei este reglementata de articolul 14 al Ordonantei privind Regimul strainilor in Rom`nia in urmatorul fel:

Articolul 14 – Iesirea strainilor

în cazul in care strainul nu mai este in posesia documentului de trecere a frontierei de stat in baza caruia a intrat in tara, trebuie sa prezinte la iesirea din Rom`nia un nou document, valabil de trecere a frontierei de stat. #n aceasta situatie organele de politie de frontiera permit iesirea din tara cu avizul Autoritatii pentru straini;

iesirea din tara a strainilor care au cetatenia mai multor state se face pe baza documentului de trecere a frontierei cu care a intrat. #n cazuri deosebite organele politiei de frontiera pot permite ietirea din tara si in baza documentului care atesta o alta cetatenie.

Conform articolului 15 strainul nu i se permite iesirea in urmatoarele cazuri:

strainul nu i se permite iesirea din tara in urmatoarele situatii:

este invinuit sau inculpat intr-o cauza penala si magistratul dispune institutia masurii interdictiei de parasire a localitatii sau a tarii;

a fost condamnat printro hotar`re judecatoresca ramasa definitiva si are de executat o pedeapsa privata de libertate.

A) EXPIRAREA TERMENULUI DE ȘEDERE

Expirarea termenului de sedere a strainilor pe teritoriul unui stat, in caz de neprelungire a acestui termen, obligatoriu conduce la pasarisea tarii respective;

Strainii sunt obligati sa parasesca teritoriul unui stat si in situatia in care termenul de sedere nu le-a expirat, dar le-a fost ridicat acest drept.

La ietirea din tara strainii sunt obligati ca si in cazul intrarii sa se supuna reglementarilor care privesc trecerea frontierei.

B) EXPULZAREA

Dictionarul de terminologie de drept international defineste expulzarea ca fiind:”Actul prin care autoritatea competenta a unui stat someaza sau const`nge unul sau mai multi straini, aflati pe teritoriul sau, sa-l parasesca intr-un termen scurt sau imediat si le interzice sa revina acolo.

Expulzarea unui strain este facuta cu scopul de a ocrotii statul respectiv precum si ordinea publica. Ea se hotaraste prin actele administrative ale statului respectiv.

Dreptul international cuprinde numeroase reglementari cu privire la fenomenul expulzarii. Aceste reglementari sunt cuprinse in acte internationale referitoare la drepturile omului si libertatile fundamnetale cu caracter universal sau regional.

Pactul privind drepturile civile si politice, din anul 1976, prevede „Un strain care se afla in mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul pact nu poate fi expulzat dec`t in exercitarea unei decizii luate in conformitate cu legea si, daca ratiuni imperioase de securitate nationala nu se opun, el trebuie sa aiba posibilitatea de a prezenta considerentele care pledeaza 1mpotriva expulzarii sale si de a obtine examinarea cazului sau de catre autoritatea competenta, ori de catre una sau mai multe persoane special desemnate de aceasta autoritate, fiind reprezentat 1n acest scop” (art. 13).

Prevederile protocolului aditional numarul 4 au fost completate ulterior prin regulile stabilite in Protocolul aditional nr.7, care stabileste ca strainul trebuie sa dispuna de posibilitatea de a evidentia motivele care pledeaza împotriva expulzarii sale si de a cere examinarea cazului sau de o autoritate competenta sau de una sau mai multe persoane desemnate de aceasta autoritate, cu posibilitatea de a aparea în fata lor (art. 1, pct. 1) Protocolul mai precizeaza si faptul ca un strain poate fi expulzat înainte de a-si exercita drepturile sale, daca expulzarea lui este cu totul si cu totul necesara apararii ordinei publice, sau este ceruta de securitatea nationala (art. 1, pct. 2).

Aceste reglementari de drept international urmaresc respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor care constituie obiectul unei expulzari precum si înlaturarea actelor arbitrare din acest domeniu.

Cu toate ca expulzarea nationalilor nu este acceptata exista totusi state care admit si expulzarea nationalilor lor. Aceasta masura se ia tot în scopul ocrotirii si pastrarii ordinii juridice a statului sau din consideratii de ordin economic, politic, cultural etc.

Atunci c`nd un stat decide expulzarea unui cetatean strain el nu este obligat de a da vreo explicatie statului caruia acesta îi apartine si implicit de a-si motiva scopul si cauza care au dus la adoptarea acestei masuri de siguranta.

Un cetatean strain nu se poate întoarce în tara de unde a fost expulzat dec`t dupa ce i-a expirat ordinul de expulzare sau prin dob`ndirea cetateniei statului respectiv.

Expulzarea este reglementata prin legi interne de fiecare stat. Ea constituie o masura de siguranta si nu o sanctiune penala. Din acest motiv drepturile patrimoniale ce se afla în poesia celui expulzat ram`n sub protectia dispozitia care reglementeaza regimul strainilor. De obicei aceasta masura de siguranta este luata împotriva strainilor care devin indezirabili pentru un motiv sau altul ori prin activitatea lor de natura a periclita securitatea nationala a statului, ordinea lui interna.

Pentru expulzarea diplomattilor si consulilor este nevoie de declararea acestora ca fiind persoane non grata precum si de refuzul acestora de a parasi teritoriul statulu de referinta.

Chiar daca statul care expulzeaza nu este obligat sa justifice atitudinea sa, în practica internationala în temeiul curtuaziei internationale s-a instituit obiceiul de a anunta organele statului strainului motivele pentru care acesta are obligatia de a parasi tara.

Cu privire la actul expulzarii statele au mai stabilit si faptul ca expulzarea se poate dispune numai ca efect al unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la aparare al individului si-a dreptului de a ataca prin cai legale, cu asigurarea dreptului la aparare al individului si a dreptului de a ataca prin cai legale decizia de expulzare.

#n dreptul rom`n Codul Penal prevede ca:expulzarea reprezinta o masura de siguranta care consta în scoaterea în afara teritoriului tarii a cetateanului strain ori a persoanei fara cetatenie care nu are domiciliul în Rom`nia, dar a sav`rsit o infractiune si se apreciaza ca ram`nerea acestuia pe terittoriul Rom`niei prezinta pericol social.

Cauza care determina luarea acestei masuri este reprezentata de periculozitatea cetateanului strain ori a persoanei fara cetatenie, care a comis o infractiune ce se judeca de instantele de drept rom`ne si care daca ar ram`ne pe teritoriul Rom`niei ar putea comite noi infractiuni.

Conform legilor noastre interne, conditiile în care se poate decide si lua aceasta masura de siguranta sunt:

expulzarea se poate lua împotriva infractorului cetatean strain sau persoanei fara cetatenie care nu are domiciliul în Rom`nia;

cetateanul strain ori persoana fara cetatenie si fara domiciliu în Rom`nia sa fi sav`rsit o infractiune de competenta instantelor penale rom`ne. Aceasta conditie este îndeplinita at`t atunci c`nd infractiunea este sav`rsita pe teritoriul tarii noastre c`t si atunci c`nd este sav`rsita în afara, dar se judeca de instantele rom`ne conform principiilor realitatii, ori universalitatii legii penale;

instanta de judecata sa aprecieze ca ram`nerea infractorului pe teritoriul tarii prezinta pericol social. Aprecierea ca prezenta infractorului în Rom`nia este periculoasa se poate desprinde din compexul datelor ce privesc infractiunea sav`rsita, personalitatea infractorului;

expulzarea nu va putea fi luata daca exista motive serioase de a se crede ca persoana, fata de care este incidenta acesta masura, risca sa fie pusa la tortura în statul în care urmeaza sa fie expulzata (art.117 Cod Penal introdus prin Legea nr. 20 din 10 octombrie 1990 pentru modificarea si completarea unor dispozitii din codul penal si codul de procedura penala).

Expulzarea consta, asadar, în îndepartarea silita a strainului de pe teritoriul tarii noastre. Ea se face de regula catre tara al carui cetatean este, ori daca nu detine o cetatenie, în tara unde îsi are domiciliul..

#n toate cazurile expulzarea trebuie facuta cu o destinate precisa, într-o alta tara si nu doar prin scoaterea strainului în afara granitelor tarii.

Expulzarea poate fi însotita si de o pedeapsa, caz în care duce la îndeplinire dupa executarea pedepsei (art.117, al. 3 Cod Penal) ori stingerea pedepsei prin gratiere totala ori a restului de pedeapsa.

Expulzarea se face pe o perioada nedeterminata. Legea rom`na nu prevede posibilitatea revocarii ei, dar asta nu înseamna ca ea este pentru totdeauna, put`nd fi revocata, si astfel fostul expulzat poate reveni în Rom`nia. Nerespectatrea interzicerii de a se reîntoarce în tara de catre expulzat va fi considerat drept o infractiune si se va pedepsit potrivit legii rom`ne dupa care va fi expulzat din nou.

C) EXTR{DAREA

Extradarea este actul de asistenta juridica interstatala, prin care un stat transfera o alta persoana altui stat, la cererea acestuia, care este urmarita sau condamnata penal, în statul care o solicita. Astfel, institutia juridica a extradarii urmareste predarea autorului unei infractiuni de catre statul care îl detine, unui alt stat, la cererea expresa a acestuia în vederea judecarii sau executarii pedepsei la care a fost condamnat.

La baza institutiei extradarii sta principiul suveranitatii statelor si constituie una din cele mai importante forme ale luptei statelor contra criminalitatii.

Statele beneficiaza de dreptul de a refuza extradarea unui infractor. De la aceasta regula fac exceptie persoanele care au sav`rsit crime împotriva pacii si umanitatii.

Din categoria persoanelor care nu se extradeaza fac parte:

autorii infractiunilor cu caracter politic care sunt cetateni straini;

cetatenii statului respectiv;

persoanele care au sav`rsit delicte militare, vamale sau fiscale.

Extradarea ca act de asistenta juridica interstatala în materie penala, urmareste transferul unui individ urmarit sau condamnat penal, din domeniul suveranitatii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat. Acest act de transfer este o consecinta a teritorialitatii legii penale si se bazeaza în primul r`nd pe colaborarea internationala inteprinsa în privinta asistentei juridice între state.

Fiind un atribut al suveranitatii statului, extradarea, dupa cum arata si codul nostru penal, „se acorda sau poate fi solicitata pe baza de conventie internationala, pe baza de reciprocitate si, în lipsa acestora, în temeiul legii”. Extradarea unei persoane poate fi ceruta doar daca a sav`rsit o infractiune de drept comun, clasificata ca atare de conventiile internationale dar si de legislatia penala a celor doua state uzate.

#n materia extradarii functioneaza doua principii de drept international:

principiul reciprocitatii sau principiul dublei incriminari conditioneaza extradarea unui individ de faptul ca obiectul infractiunii sav`rsite sa fie prevazut de conventiile internationale existente între statul care are în posesie individul si statul care cere extradarea lui si daca infractiunea respectiva este pedepsita în legile penale, al celor doua state, cu o anumita pedeapsa;

principiul specializarii presupune ca persoana extradata poate fi judecata si pedepsita numai pentru infractiunea care a constituit obiectul cererii de extradare. Ca regula, daca extradarea persoanei a fost ceruta pentru executarea unei pedepse, ea poate fi supusa numai la executarea ei.

Pentru ca o persoana sa poata fi extradata trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:

obiectul infractiunii sav`rsite este prevazut în conventiile internationale încheiate;

principiul dublei incriminari conform caruia infractiunea trebuie sa fie pedepsita at`t de legislatia statului care solicita extradare, c`t si în legislatia statului care detine infractorul;

pedeapsa pentru fapta sav`rsita sa fie mai mare de un an iar modalitatea de executare este aceea a închisorii.

Extradarea nu poate avea loc în urmatoarele situatii:

daca fapta sav`rsita de cetateanul strain s-a prescris;

daca infractorul a fost deja pedepsit pentru fapta sav`rsita;

daca a încetat procesul penal.

Extradarea poate fi ceruta de:

statul al carui cetatean este infractorul;

statul pe al carui teritoriu a fost sav`rsita infractiunea;

statul care a suferit prejudicii pe urma infractiunii respective.

Cererea de extradare se face pe cale diplomatica. #n situatia în care mai multe state cer extradarea infractorului, statul care îl detine decide carui stat îl va extrada.

Persoanele considerate vinovate de infractiuni politice nu se extradeaza. #n acest sens Constitutia Rom`niei, art. 19 prevede ca cetateanul rom`n nu poate fi expulzat sau extradat, ca apatrizii si strainii pot fi extradati numai în baza unei conventii internationale sauîn conditii de reciprocitate. Se mai precizeaza ca expulzarea sau extradarea va fi hotar`ta numai de justitie. Astfel, masura extradarii se dispune în baza unor conventii internationale, pe baza de reciprocitate, sau în temeiul legii interne.

2.2.4.6 MINORIT{|ILE NA|IONALE

#n întreaga lume grupurile minoritare de populatie sunt probabil de ordinul miilor, cuprinz`nd sute de milioane de persoane, de cele mai diverse origini etnice, traditii, culturi si limbi. Studii recente în Europa au evocat existenta a peste 60 de minoritati. #n Africa si Asia, numarul populatiilor minoritare, al comunitatilor lingvistice sau tribale, cu caracteristici etnice distincte, este mult mai mare.

Primele reglementari care au ca obiect minoritatile, au aparut în cadrul reglementarilor de pace la încheierea razboaielor, mai ales dupa cele doua razboaie mondiale.

Dupa primul razboi mondial, tari ca Austria, Bulgaria, Turcia si Ungaria au încheiat tratate de pace care contineau si reglementari cu privire la categoriile de minoritati. Acelasi obiect îl contineau si tratatele speciale încheiate în 1919 de puterile aliate cu Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Polonia si Rom`nia care prevedeau protectia nationalilor, folosirea limbii materne în relatiile sociale, in justitie in invatam`nt si in locurile de cult. Aceste acorduri aveau un vadit caracter discriminatoriu si ilegal pentru ca tarile respective îsi asumau asemenea angajamente, nu si puterile aliate partenere, din care multe aveau imperii coloniale, formate din minoritati. Pe de alta parte, prin garantia Societatii Natiunilor, cu mecanizmul ei de examinare a situatiei si luarea de decizii de catre Consiliul Societatii, se deschidea calea pentru un gen de tutela asuptra tarii respective.

Astfel, tratatele speciale din anii 1919-1920 încheiate în Europa se încerca o protectie a minoritatilor existente în anumite state, din centrul si rasaritul ei.

Aceste tratate garantau:

dreptul la viata;

dreptul la libertate;

dreptul la folosirea limbii materne;

dreptul de a avea scoli proprii.

Reglementarile acestor tratate nu au fost concepute cu scopul de a produce norme universal aplicabile sa creeze un standard general acceptabil. Aceasta a reprezentat, de fapt, principala lor lacuna, statele neput`nd accepta pentru mult timp regimuri diferentiate, mai ales conditiile în care ele le-au perceput ca fiindu-le impuse sau acceptate în conditiile speciale, diminu`nd personalitatea lor în raport cu alte state.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, tratatele de pace încheiate de state ca Bulgaria, Finlanda, Italia, Ungaria si Rom`nia din 10 februarie1947, precum si tratatul de stat cu Austria din 15 mai 1955, introduceau prevederi generale referitoare la protectia drepturilor omului si la interzicerea discriminarilor. Tratatul de stat cu Austria introducea noi clauze care prevedeau, în esenta obligatia acestor state de a asigura drepturile omlui si libertatile fundamentale pentru toate persoanele sub jurisdictia statelor respective, fara deosebire de rasa, limba sau religie, dar si libertatea de exprimare, de presa sau de cultura. Acest tratat continea prevederi speciale referitoare la drepturile minoritatilor slovena si croata în trei provincii austriece.

Ca anexa la tratatul de pace cu Italia,un acord între guvernele austriac si italian din 1956, continea prevederi referitoare la locuitorii de limba germana din provinciile Bolzano si Tecente. Cu acelasi obiect de reglementare, statutul special al orasului Triest, anexat la Memorandumul din 5 octombrie 1954 între Italia, Marea Britanie, Jugoslavia si S.U.A., cuprinde prevederi cu referire la protectia minoritatilor italiana si respectiv iugoslava.

#n cadrul Adunarii Generale a O.N.U. au fost adoptate rezolutii ce priveau protectia „grupurilor etnice, religioase sau lingvistice în Palestina, în teritoriile foste colonii italiene si asupra problemei Eritreei, precum si în statutul orasului Ierusalim aprobat de catre Consiliul de tutela în anul 1950”.

Toate aceste acorduri aveau drept scop aplanarea si eventual solutionarea unor conflicte precum si eliminarea urmarilor lor ori lichidarea statutului colonial al unor teritorii.

Declaratia universala a drepturilor omului din 10 decembrie 1948, trata problema minoritatilor sub o forma generala a egalitatii în drepturi a tuturor, fara nici o discriminare de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica ai altele, origine nationala sau sociala, avere, naatere sau statut.

Pactul internasional referitor la drepturile civile si politice, din 1966, a constituit prima reglementare cu caracter universal. Articolul 27 al acestui pact prevedea ca: „în acele state în care exista minoritati etnice, religioase sau lingvistice, persoanele care fac parte din aceste minoritati nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun împreuna cu ceilalti membrii ai grupului lor, propria lor viata culturala, de a prefera si de a practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limba„.

Conventia internationala asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare rasiala, din 1965, contine un caracter general sau mai specific în functie de domeniul tratatului. #n cadrul acestei conventii, discriminarea rasiala este vazuta ca fiind ,,orice distinctie, excludere, restrictie sau preferinta bazata pe rasa, culoare, descendenta sau origine nationala ori etnica care au ca obiectiv sau ca efect sa anuleze sau sa împiedice recunoasterea, beneficiul sau exercitarea pe baza de egalitate, a drepturilor omului si libertatilor fundamentale în domeniul politic, economic, social, cultural sau orice alt sector al vietii publice,,. Statele parti se obligau la urmatoarele:

sa ia toate masurile necesare pentru eliminarea discriminarilor rasiale sub toate formele;

sa nu se angajeze ele însele sau institutii ale lor în asemenea acte sau practici rasiale;

sa nu încurajeze prin acte proprii discriminarea rasiala;

sa revizuiasca legislatia si sa elimine orice reglementari care ar crea sau mentine discriminarile rasiale;

sa încurajeze organizatiile multirasiale integrationiste si miscarile pentru eliminarea barierelor între rase.

Cu privire la întelesul termenului de discriminare rasiala, Conventia împotriva discriminarilor în domeniul învatam`ntului, adoptata în 1960 de U.N.E.S.C.O., prevede aceeati definitie ca ti cea cuprinsa în Conventia internationala aasupra eliminarii tuturor formelor de discriminare rasiala.

Actul final al Conferintei pentru securitate si cooperare în Europa, semnat la Helsinki, continea o prevedere cu caracter general care sustinea ca: „statele participante pe teritoriu carora exista minoritati nationale vor respecta dreptul persoanelor care fac parte din aceste minoritati la egalitate în fata legii, le vor acorda posibilitati depline de exercitare reala a drepturilor omului si libertatilor fundamentale si, în acest scop vor proteja interesele lor legitime în acest domeniu.”

Reuniunile de la Madrid si Viena precum si reuniunea de la Copenhaga a Conferintei asupra asupra dimensiunii umane a C.S. C.E. din 1990, au preluat în termeni singulari prevederea de mai sus.

#n cadrul Reuniunii de la Copenhaga problema minoitatilor nationale a fost in delung dezbatuta si inceraca instaurarea egalitatii in drepturi precum si eliberarea oricarei forme de discriminare iar statele se obligau sa ia masuri speciale pentru ca persoanele care fac parte din r`ndul minoritatilor sa-si poata exprima, mentine si dezvolta in deplina libertate identitatea etnica, culturala, lingvistica sau religioasa si de a-si mentine si dezvolta cultura sub orice forme.

Drepturile specifice prevazute persoanelor ce fac parte din r`ndul minoritatilor sunt:

folosirea libera a limbii materne in particular sau in public;

crearea si mentinerea de institutii, organizatii sau asociatii proprii educative, culturale si religioase;

profesarea si practicarea propriei religii;

stabilirea si mentinerea de contacte in interior si in afara cu persoane care au in comun aceeasi origine etnica sau nationala, patrimoniul cultural sau credintele regigioase;

difuzarea si schimbul informatiei in limba materna si accesul la aceasta;

crearea si mentinerea de organizatii sau asociatii in tarile lor;

participarea la organizatii neguvernamentale internationale;

Este prevazut si dreptul persoanelor care fac parte din grupuri minoritare de a participa la treburile publice iar in acest scop unele delegatii au sustinut ideea adaptarii unui concept de autonomie administrativa sau de alt ordin pentru minoritati.

Statele participante la semnarea documentului au hotar`t sa garanteze persoanelor din r`ndul minoritatilor ca pe l`nga obligatia de a studia limba oficiala a statului in cauza, au si posibilitatea de a studia limba lor materna sau de a primi educatie in acea limba. #n conformitate cu legislatia nationala in materie, precum si daca acest lucru este posibil si necesar, persoanele minoritare pot folosi limba materna in raporturile cu puterile publice.

La Geneva intre 1 si 19 iunie 1991 a fost convocata reuniunea de experti a C.S.C.E. care cu privire la problema minoritatilor, a adoptat un raport care arata ca drtepturile si libertatile fundamentale ale omului reprezinta baza protectiei si promovarii drepturilor persoanelor care fac parte din r`ndul minoritatilor, iar solutionarea acestor probleme presupune crearea unui cadru politic democratic, cu o jurisdictie independenta.

#n cadrul dezbaterilor in Comisia O.N.U, problema elaborarii unei „Declaratii asupra drepturilor persoanelor apartin`nd minoritatilor nationale, etnice, religioase si lingvistice” a fost obiectul unor dezbateri care au derulat peste 10 ani.

Comisia drepturilor omului si Adunarea generala din 1992 au adoptat Proiectul de Declaratie care sustine reafirmarea dreptului la respectarea identatii etnice, culturale, lingvistice sau religioase a persoanelor care fac parte din r`ndul minoritatilor de la afirmarea tuturor drepturilor omului in favoarea lor, fara discriminare. Ca drepturi specifice, Proiectul de Declaratie prevedea:

dreptul de a se bucura de cultura proprie;

dreptul de profesa;

dreptul de a-si practica religia;

dreptul de a-si folosi propria limba fara nici un amestec sau discriminare;

dreptul de a-si exprima trasaturile specifice;

dreptul de asi dezvolta cultura, limba, religia, traditiile si obiceiurile;

dreptul de a practica pe o baza echitabila la viata culturala, religioasa, sociala, economica si politica.

Tot Declaratia prevede si sa nimic din reglementarile ei nu poate fi interpretat ca admit`nd activitati contrare scopurilor si principiilor O.N.U., mai ales impotriva suveranitatii, integritatii teritoriale si independentei politice a statelor.

Reglementarile cu privire la minoritatile nationale sau etnice, religioase ori lingvistice fac parte integranta din ansamblul drepturilor omului si libertatilor fundamentale economice, sociale, culturale, politice si civile.

Aceste prevederi referitoare la minoritati sunt situate in contextul cooperarii dintre state, pe baza principiilor fundamentale ale dreptului international, dintre care indeosebi pe principiul respectarii suveranitatii si integritatii teritoriale a statelor si pe principiul autodeterminarii.

Aceste drepturi conferite minoritatilor trebuie sa aiba la baza anumite principii solide cum ar fi:

promovarea drepturilor si a dezvoltarii minoritatilor intr-un mod care sa fie conform cu unitatea si stabilitatea statelor, cu integritatea lor teritoriala si independenta lor politica;

necesitatea de a asigura ca membrii minoritatilor respecta si protejeaza toate drepturile si libertatile omului, fata de membrii grupului lor, ca si fata de cei ai majoritatii.

Chiar daca nu exista o definitie anume pentru termenul de „minoritate” asta nu a impiedicat documentele internationale de la instituirea unor norme referitoare la persoanele care fac parte din r`ndul minoritatilor. Ca regula generala avem egalitatea in drepturi si nediscriminarea. Drepturile concepute pentru acest grup de persoane trebuie sa fie aceleasi cu cele prevazute majoritatii.

Pentru a crea conditiile de egalitate statele pot lua masuri speciale prin crearea de conditii concrete cum ar fi: institutii de cultura, scoli sau clase, manuale, sprijinirea cultelor etc.

Toate aceste drepturi au ca scop mentinerea si exprimarea identitatii persoanelor ce fac parte din grupuri minoritare. Ele nu pot fi opuse universalitatii drepturilor omului, care se refera la orice fiinta umana.

Persoanele membre ale unui grup minoritar sunt cetateni ai statului respectiv. Prin cetatenie se instituie o relatie juridica si politica permanenta si complexa, de protectie si promovare a drepturilor omului, a egalitatii in drepturi, prtecum si protectia diplomatica in afara tarii. Fata de aceste persoane alte state nu au drepturi speciale, chiar daca au populatie de aceasi nationalitate.

Dreptul international incearca o cristalizare a problemei minoritatilor. El instituyie un ansamblu de norme prin care sa se stabileassca un standardad minim al persoanelor care fac parte din minoritatiti, ca si al recunoasterii minoritatilor si al protectiei identitatii lor.

Constitutia Rom`niei din 2003, in articolul 4 alin (2) prevede ca: „Rom`nia este patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala„.

Astfel Consitutia Rom`niei arata ca:

statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartin`nd minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase;

masurile de protectie luate de stat pentru pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii persoanelor apartin`nd minoritatilor nationale trebuie sa fie conforme cu principiile de egalitate si de nediscriminare in raport cu ceilalti cetateni rom`ni.

#n acest mod, statul rom`n garanteaza si recunoaste persoanele care apartin grupurilor minoritare dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase.

Constitutia arata , in acelati timp masurile impuse de stat in scopul pastrarii, dezvoltarii si exprimarii identatii persoanelor membre al minoritatilor nationale care trebuie sa fie intocmai cu principiile de egalitate si de nediscriminare in raport cu ceilalti nationali.

Persoanele din r`ndul minoritatilor au dreptul de a invata in limba lor materna si de a fi instruiti in aceasta limba.

#n privintare, cetatenii apartin`nd minoritatilor nationale, dar si persoanele care nu inteleg limba rom`na au dreptul de a lua cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta si a pune concluzii, prin interpret. #n cadrul proceselor penale acest drept este asugurat in mod gratuit de autoritatile rom`ne.

Tot Constitutia prevede faptul ca organizatiile cetatenilor care apartin minoritatilor nationale, care nu intrunesc in alegeri numarul de voturi pentru a fi reprezentate in Parlament, au dreptul la cate un loc de deputat.

2.2.5 REFUGIA|II }I PERSOANELE STR{MUTATE

2.2.5.1 SCURT ISTORIC

Refugiatii alcatuiesc o categorie distincta de straini existenti, la un moment dat, pe teritoriul unui stat. Initial termenul de refugiati era asimilat persoanelor deplasate in interitoriul unui tari, ca urmare a unor situatii cum ar fi calamitatiile naturale sau altele. Un exemplu in acest sens ar fi revolutia bolsevica din Rusia. Potrivit ulterioarelor calificari, termenul de refugiat indica numai acele persoane aflate in afara sarii de origine.

De obicei, tara de origine acorda protectie cetatenilor sai, in raport cu clte state, in cazurile in care se considera ca drepturile acestora sunt incalcate de alte state. Ca o caracteristica definitorie a refugiatiilor este faptul ca acestia nu beneficiaza de protectia tarii de origine sau refuza aceasta protectie.

Ca o consecinta a primului razboi mondial au avut loc masive deplasari de persoane, in afara granitelor lor de origine, situatie care a condus, pentru prima datra, preocupari in plan international privitoare la statul juridic al acestei categorii de persoane. #n acest sens, dupa primul razboi mondial un mare numar de persoane din fostele imperii tariste si otomate care se prabutisera au fost obligate sa parasesca teritoriul unui stat strain de teama persecutiilor. Dupa ce puterea Germaniei a fost preluata de nazism si dupa cucerirea de catre aceastas a unor state, numarul de refugiati a crescut brusc.

Astfel a luat nastere o alta categorie de persoane, victime ale persecutiei din partea regimurilor totalitare ce se instaurasera in tara lor, care nu avea nici un fel de statut juridic. Aceste persoane calatoreau in strainatate fara nici un act de calatorie valabil. Multe persoane care aveau cetatenia tarii lor nu mai beneficiau de protectia diplomatica a acesteia.

Acesta situatie disperata in care se aflau multi refugiati care nu beneficiau de nici un mijloc de subexistents, de nici un adapost sau act de identiate a facut ca Societatea Natiunilor sa adopte un sistem de protectie internationala pentru ei.

Astfel, in anul 1921, in cadrul Societatii Natiunilor a fost infiintat Comitetul pentru refugiati condus de exploatorul norvegian Fitijhof Nansen. Acest comitet acorda initial protectie refugiatilor rusi si armeni, iar in 1928 el si-a extins protectia si asupra refugiatiilor din Orientul Mijlociu si in 1933 asupra refugiatilor armeni.

La initiativa Comitetului pentru refugiati, sub auspiciile Societatii Natiunilor, la 12 mai 1926, a fost adoptat un instrument international. Acesta era de fapt un Aranjament cu privire la refugiatii rusi si armeni, carora li s-a recunoscut dreptul de a se instala pe teritoriul unui stat si a se putea deplasa liber in alte state, eliber`ndu-se pentru aceasta un act de identiate, denumit Pasaportul Nansen.

Conform Aranjamentului, acest statut era acordat oricarei persoane „de origine rusa care nu se bucura sau nu se mai bucura de propriectia Guvernului Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice si care n-au dob`ndit o alta nationalitate”, precum si oricarei persoane „de origine armeana inainte supusa Imperiului Otoman, care nu se bucura sau nu se mai bucura de protectia Guvernului Republici Turce, si care n-a dob`ndit o alta nationalitate.

Cele doua situatii erau cu referire la refugiatii de dinaintea primului razboi mondial dar si la cei care si-au parasit tara in timpul si dupa razboi.

Pe data de 30 iunie 1928, a mai fost adoptat un alt Aranjament care asigura protectia internationala a refugiatiilor asirieni, asiro-caldeeni etc., ce erau definiti ca fiind „orice persoana de origine asiriana si asiro-caldeeana, precum si prin asimilare orice persoana de origine asiriana sau kurda, care nu se bucura sau nu se mai bucura de protectia statului carioa i-a apartinut si care n-a dob`ndit sau nu poseda o alta nationalitate”.

Anul 1935 marcheaza aparitia unei noi categorii de refugiati, a celor din Saar. Tratatul de pace cu Germania de la Versailles, de la 28 iunie 1919, prevedea plasarea pe o perioada de 15 ani, a Saarului sub un regim international aflat sub autoritatea Societatii Natiunilor. Comisii formate din 5 mebrii si care avea ca presedinte un reprezentant al Frantei.

Acelasi Tratat de pace prevedea ca dupa incheierea perioadei de 15 ani sa fie orgabizat un plebiscit unde locuitorii din Saar sa poata opta pentru unas din urmatoarele variante:

sa fie mentionat in continuare statutul international;

sa fie incorporat in Franta;

sa intre in comanenta Germaniei.

Majoritatea locuitorilor au votat pentru alipirea la Germania si astfel, a urmat un nou val de refugiati spre alte tari, situatie ce a determinat Consiliul Societatii Natiunilor Unite, sa adopte la 24 mai l935, rezolutia numarului 3593 care prevedea ca, persoanelor care anterior posedau statutul de locuitor al Saarului dar au parasit teritoriul cu ocazia plebicistului si nu au pasaport national, li se recunoaste statutul de refugiat.

Instaurarea nazismului in Germania, la ianuarie 1933, a dus la instaurarea in tara a unui regim de teroare, mai ales impotriva etniciilor evrei si a opozantilor politici. Cei care au putut scapa s-au refugiat in alte state. Astfel, Societatea Natiunilor se loveste de noua problema , aceea a refugiatilor germani fapt ce a dus la incheierea pe data de 10 februarie 1938, a unui acord denumit „conventia relativa la Statul international al refugiatilor germani”.

Conform acestei conventii beneficiau de protectie urmatoarele categorii de persoane:

persoanele care poseda sau au posedat nationalitatea germana si nu poseda o alta nationalitate si fata de care este stabilit ca, in drept si in fapt, nu se bucura de protectia Guvernului german;

apatrizii nevizati de conventiile si Aranjamentele anterioare, care au parasit teritoriul german unde se stabilisera si fata de care este stabilit ca, in drept si in fapt, nu se bucura de protectia Guvernului german.

Conform acestei conventii nu se acorda statutul de refugiat persoanelor care parasesc Germania pentru motive de comoditate pur personala.

O noua explozie de refugiati a urmat crizei crizei din Cehoslovacia datorita pretentioilor hitleriste asupra teritoriilor sudete din Cehoslovacia c`nd dupa o serie de presiuni si amenintari, la 1 octombrie l938, trupele germane ocupa regiunea suedeta.

Victime ale persecutiei naziste, dupa Auschluss, regugiatii austrieci constituie o ultima categorie de refugiati. Acest statut le-a fost recunoscut prin Protocolul din 14 nov. 1939, si beneficiau de el urmatoarele categorii de persoane:

persoanele care au posedat nationalitatea austriaca si care poseda si nationalitatea germana, cu excluderea a oricarei alteia, si fata de care este stabilit ca, in drept si in fapt nu se bucura de protectia Guvernului german;

apatrizi neavizati in conventiile si Aranjamentele anterioare care au parasit teritoriul si care altadata a format Austria unde s-au stabilit si fata de care este dovedit ca, in drept si in fapt nu se bucura de protectia Guvernului german.

O analiza atenta a instrumenteleor internationale existente in perioada interbelica duc la concluzia ca statutul de refugiat era subordonat la doua conditii:

sa fie persecutati, pentru considerente de ordin etnic, national, religios, etc.

sa se afle in afara tarii lor de origine.

Prin indeplinirea acestor conditii, puteau beneficia de statutul de refugiat si apatrid acele persoane care nu aveau nici o cetatenie si care nu aveau, inainte de a se afla in strainatate, domiciliul in tara mentionata in fiecare din instrumentele respective.

Refugiatii erau benerficiarii protectiei internationale, ei aveau dreptul de a se stabili in statele ce deveneau parti la instrumentele respectiveprecum si sa desfasoare activitatile permise de legislatia nationala a statului de primire.

Probelema refuguatilor in cadrul Natiunilor Unite pentru ca numarul refugiatilor a crescut ingrijorator in timpul si mai ales imediat dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, Natiuniloe Unite au trebuit sa se ocupe indeaproape de soarta lor.

2.2.5.2 ORGANISME SPECIALIZATE PENTRU REFUGIA|I }I STR{MUTA|I

La data de 9 noiembrie 1943 a luat fiinta Administratia Natiunilor Unite pentru Ajutoare si Reconstructie United Nations Relief and Rehabilitation Administration – U.N.R.R.A. care avea ca obiect ajutarea populatiei din Europa si Extremul Orient. U.N.R.R.A se ocupa cu refacerea economiei statelor asupra carora razboiul isi lasase amprente. Acest organism a functionat p`na la 31 martie 1949, iar activitatea sa a fost continuata de Fondul Natiunilor Unite pentru copii si #naltul Comisarial al Natiunilor Unite pentru Refugiati.

Adunarea Generala a O.N.U. creaza in 1949 un nou organism international denumit Agentia Natiunilor Unite pentru Ajutor si Reconstructie (United Nations Relief and Works Agency for Palestine Refugers in the Near East -U.N.R.W.A).

U.N.R.W.A. este condusa de un Comisar General numit de Secretariatul general al O.N.U in baza avizului acordat de o Comisie consultativa compusa din reprezentantul a noua state numite de Adunarea Generala a Natiunilor Unite.

Acest organism avea sarcina de a asigura mijloacele de subexistenta refugiatiilor arabi din lagare. Tot el asigura si functionarea serviciilor publice pentru aceasta categorie de persoane.

Adunarea Generala a O.N.U, prin rezolutia 62/I din 15 decembrie 1946, a aprobat Constitutia Organizatiei Internationale pentru refugiati, oficial creata la 20 august 1948, c`nd 15 state au devernit parti constituante.

Organizatia avea ca scop ajutorarea refugiatiilor dar si a persoanelor stramutate sa se repatrieze. Obiectivul era prezentat un preambulul Constitutiei unde statele partii considerau ca refugiatii si persoanele deplasate autentice trebeuie sa primeasca un ajutor international pentru a se putea intoarce in tara a carei nationalitate o au sau in care si-au avut inainte resedinta obisnuita, sau sa gasesca un nou camin intr-un alt loc, in conditiile prevazute in Constitutie.

Astfel, aceasta organizatie reglementa doua categorii de persoane refugiatii si persoanele stramutate.

Conform Anexei I, erau considerate ca fiind refugiati urmatoarelor persoane:

victimele regimurilor naziste si fascist, sau ale regimurilor care au luat parte alaturi de acestea la al doilea razboi mondial, precum si victimele regimurilor quislingilor sau analoage, care au ajutat regimurile lor in lupta contra Natiunilor Unite , indiferent daca aceste persoane se bucura sau nu de statutul international de refugiat;

republicanii spanioli si alte victime ale regimului falangist din Spania, indiferent de faptul daca se bucura sau nu de un statut international de refugiat;

persoanele care aveau statutul de refugiat inainte de cel de-al doilea razboi mondial pentru motive de rasa, religie, opinie politica sau nationaliate;

persoanele aflate in afara tarii lor de origine sau in afara tarii de resedinta si care, ca urmare a situatiilor ivite dupa inceperea celui de al doilea razboi mondial, nu mai pot sau nu mai doresc sa ceara protectie guvernului tarii a carei nationalitate a avut-o inainte;

persoanele de origine istraeliana, apatrizii si strainii care aveau resedinta in Germania sau Austria, victime ale persecutiilor naziste, sau care au fost retinute fortat intr-una din aceste tari, sau obligate sa fuga, ori au fost aduse ulterior in calitate de inamici sau in circumstante create de razboi, si care nu s-au instalat inca in mod stabil;

copiii ne`nsotiti care sunt orfani de razboi sau ai caror parinti au disparut, si care se gasesc in afara tarii lor de origine.

#n categoria persoanelor stramutate intre orice persoana care, ca urmare a autoritatilor regimurilor nazist, fascist si falangist sau analoage, a fost deportata din tara de origine sau din tara de resedinta, sau care a fost obligata sa parasesca aceasta tara, precum si persoanele care au fost constr`nse la munca obligatorie si care au fost deportate pe considerente de rasa, religie sau opinii politice.

Daca motivele care au condus la deplasarea lor au incetat atunci, persoanele trebuie repatriate c`t se poate de repede.

#n afara persoanelor care au facut dovada finala si definitiva a motivelor pentru cvare nu doresc sa se re`ntoarca in tarile lor, celelelate aveau obligatia sa se repatrieze.

Conform Anexei I, sectiunea C erau acceptate ca motive satisfacatoare de a refuza repatrierea urmatoarele:

persecutia sau convingerea bazata pe persecutie pe considerente de rasa, religie, nationalitate sau opinii politice, cu conditia ca aceste opinii sa nu fie contrare principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.

motive familiale bine intemeiate care isi au originea in persecutiile anterioare sau pe motive imperioase de debilitate sau boala.

O.I.R. era insarcinata cu repatrierea, indentificarea, inscrierea si clasarea persoaneelor ce tin de competenta sa, potrivit dispozitiilor din Anexa I, cu ingrijirea si furnizarea de asistenta, cu protectia juridica si politica la care au dreptul, cu transsportul si reinstalarea lor in tarile care pot si doresc sa-i primeasca.

#naltul Comisariat isi exercita mandatul asupra urmatoarelor categorii de persoane:

A.

oricarei persoane care era considerat drept refugiat conform instrumentelor din perioada interbelica dar si a Consititiei Internationale pentru Refugiati.

oricarei persoane care, ca urmare a evenimentelor dinaintea de 1 ianuarie 1951 se teme in mod justificativ de faptul ca va fi persecutata pe considerente de rasa, religie, nationalitate sau convingeri politice astfel, parasind tara de origine.

oricarei persone care nu poate sau care pe motive de temeri sau din alte natiuni dec`t cele de convenienta personala, nu doreste protectia tarii al carui national este, sau care, daca nu are nationalitate si se gaseste in afara tarii de resedinta, nu poate sa se reintoarca in acea tara.

B.

asupra oricarei alte persoane care se afla in afara tarii a carui cetatean este sau, daca nu au cetatenie in afara tarii unde isi are resedinta in mod obisnuit, deoarece crede in mod justificat ca va fi persecutat pe motive de religie, rasa, nationalitate ori convingeri politice si care nu poate sau care nu doreste sa solicite protectia Guvernului tarii a carei cetatenie o detine ori, daca nu are vreo cetatenie, nu doreste sa se intoarca in tara de resedinta.

#naltul Comisariat avea urmatoarele atributii:

urmarirea incheierii si ratificarii conventiilor internationale din domeniu precum si supravegherea aplicarii acestor conventii, propun`nd modificarile de rigoare.

urmarirea prin acordurile specifice incheiate cu statele parti, punerii in aplicare a masurilor ce au ca obiectiv ameliorarea situatiei refugiatiilor ce au ca obiectiv ameliorarea situatiei refugiatilor dar si diminuarea numarului acelora ce necesita protectie.

sprijinirea initiativelor puetrilor publice si initiativelor particulare care privesc repatrierea liber consimtita a refugiatilor sau asimilarea refugiatiilor pe teritoriul statelor, mai ales al ceelor care apartin categoriilor celor mai dezmosteniti.

depunerea eforturilor necesare obtinerii de catre refugiati a autorizatiei pentru transferarea avutului.

obtinerea de informatii referitoare la numarul si starea refugiatiilor din partea stetelor pe teritoriul carora se afla, precum si obtinerea de informatii cu privire la legile si regulamentele ce privesc in mod direct persoanele refugiate.

mentinerea unui contact permanent cu guvernele si organizatiile internationale interesate;

facilitarea coordonarii eforturilor organizatilor particulare care au drept obiectiv ajutorarea refugiatilor.

2.2.5.3 STATUTUL ACTUAL AL PERSOANELEOR REFUGIATE

Natiunile Unite reglementeaza statutul persoanelor refugiate prin trei instrumente juridice.

Conventia privind statutul refugiatilor din 1951;

Protocolul asupra statutului refugiatilor din 1967;

Declaratia asupra azilului teritorial din 1967.

Alaturi de aceste instrumente au mai fost adoptate o serie de rezolutii, prin care Adunarea Generala a O.N.U. trata diversele probleme ale refugiatilor. Toate aceste instrumente juridice internationale abordau problema refugiatilor in mod general, fara a face vreo referire la grupuri nationale speciale, asa cum au facut documentele adoptate anterior, in perioada inetrbelica.

Daca Conventia din 1951 se referea numai la refugiatii dinantea datei de 1 ianaurie 1951, Protocolul incheiat in 1967, conferea Conventiei un caracter universal.

Conventia adoptata in cadrul Conferintei de la Geneva a plenipotentialilor la data de 28 iulie 1951, consolideaza acordurile internationale precedente din acest domeniu si le largeste in acelasi timp c`mpul de aplicare intarindu-le protectia. Ea nu urmareste retinerea refugiatilor din tara de origine, ci asigurarea unui sejur permanent, asimilarea si neutralizarea refugiatilor (art.34 din Conventie).

#n preambulul acestei conventii, statele parti isi arata dorinta ca toate statele ce recunosc caracterul social si umanitar al problemei refugiatilor sa faca tot ce le sta in putere pentru a evita ca aceasta problema sa devina o sursa de tensionare intre state.

Conventia mai cuprinde 46 de articole care ar putea fi grupate in trei mari categorii:

dispozitii care definesc persoanele care sunt sau nu refugiati sau care, daca au fost refugiati, au incetat sa ami detina acest statut;

dispozitii care reglementeza statutul juridic al refugiatilor arat`nd drepturile si obligatiile pe care acestea le au;

cauzele finale cu referire la aplicarea Conventiei.

Conform articolului l, paragraful 2 din Conventie, termenul de refugiat este atribuit oricarei persoane. 2. care in urma unor evenimente survenite inainte de 1 ianuarie 1951 si a unor temeri justificate de a fi persecutata rasei, religiei, nationalitatii apartenentei la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se afla in afara tarii a carei cetatenie o are si cer nu poate sau, datorita acestei temeri nu doreste protectia acestei tari , sau care, neav`nd nici o cetatenie si gasindu-se in afara tarii in care avea resedinta obisnuita ca urmare unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorita respectivei temeri, nu doreste sa se reintoarca.

Ca principiu de baza al Conventiei din 1951, este faptul ca toate fiintele umane, fara nici o deosebire trebuie sa beneficieze de drepturile si libertatile fundamentale, inclusiv refugiatii si persoanele stramutate, oriunde s-ar afla.

Din lunga definitie data de Conventie persoanelor refugiate se pot trage urmatoarele concluzii:

calitatea de refugiat nu se determina in mod colectiv ci individual, chiar daca persoana in cauza face parte dintr-o categorie mentionata in definitie.temerea justificata de persecutie este intim legata de persoana fiecarui refugiat;

temerea de persecutie este un element subiectiv asadar el poate varia de la un individ la altul in functie de reactia sa personala. Ea trebuie sa fie fondata, adica sa decurga dintr-o circumstanta concreta obiectiva. Un exemplu in acest sens ar fi o arestare sau o amenintare reala de arestare precum si intimidarea sistematica. Persecutia trerbuie sa vina din partea statului pe considerente rasiale, religiooase sau politice si sa aiba un caracter concret;

nu exista protectie din partea statului de origine sau aceasta protectie este este refuzata de persoana in cauza, fapt ce justifica acordarea unei protectii internationale;

c`nd o persoana este bipatrida, va fi considerata drept persoana refugiata doar atunci c`nd au un motiv bine intemeiat de temere justificata si nu a solicitat protectia vreunei tari a carei cetatenie o poseda.

Chiar daca definitia data de Conventia din 1951 refugiatilor a fost retinuta de dreptul international, totusi ea nu acopera categorii importante de persoane care isi parasesc tara si care constituie cele mai numeroase grupuri de persoane care poarta denumirea genetica de refugiati.

Conventia din 1951 nu se aplica persoaneelor care au cerut, in mod voluntar protectia statului a carui cetatenie o au, sau celor care dupa ce au pierdut cetatenia statului lor au redob`ndit-o. Ea nu se aplica nici persoanelor care au dob`ndit o noua cetatenie, sau au revenit, in mod voluntar,in tara de unde au plecat si nici persoanelor care datorita schimbarii imprejurarilor nu mai pot pretinde statului de refugiat (art.1 sectiunea C).

Nu beneficiaza de statutul de refugiat, persoanele banuite ca au comis crime impotriva pacii, crime de razboi sau crime impotriva umanitatii, sau au comis crime grave de drept comun si cei vinovati de actiuni contrare scopurilor si principiilor Natiunilor Unite (art.1, sectiunea F).

2.2.5.4 REGIMUL JURIDIC AL REFUGIATILOR

Statutul personal al refugiatilor este guvernat de legea tarii unde isi au domiciliul, sau de a tarii unde isi au resedinta. Refugiatul are obligatia de a respecta legile si regulementele tarii in care se afla si a masurilor luate de ea pentru mentinerea ordinei publice (art.12).

Astfel, cu toate ca tarile sunt libere in edictarea propriilor lor reglementari cu privire la straini, dreptul international recunoaste anumite drepturi refugiatilor dar aplicarea acestora ram`ne tot o chestiune de drept intern.

Prin articolele 12-31, Conventia din 1951 stabileste ca statele parti urmeaza sa acorde refugiatilor un statut incadrat in linii mari, de urmatorii parametrii:

statutul personal al refugiatului va fi elaborat de tara de origine sau de tara de retedinta;

in privinta dob`ndirii de bunuri mobile sau imobile refugiatii trebuie sa fie egali cu cetatenii straini;

acordarea protectiei dreptului de autor, a proprietatii industriale, a inventiilor, desenelor, modelelor, marcilor de fabrica etc.. acordarea fara discriminare in raport cu nationalii tarii de resedinta;

liberul acces la instantele de judecata pe teritoriul tuturor statelor -parti la conventie, beneficiind de tratament egal ca oricare alt cetatean, inclusiv asistenta juridica si scutirea de cautio judicatum solvi, adica de suma de bani pe care strainii, in calitatea de reclamanti intr-un litigiu, erau obliogati conform legilor unor state, sa o depuna ca un gaj pentru cazul in care actiunea le-ar fi respinsa si ei ar fi obligati la plata cheltuielilor de judecata precum si a altor daune;

acordarea uni statut egal cu al cetatenilor statului pe teritoriul caruia se afla refugiatii in ceea ce priveste exercitarea anumitor profesiuni renumerate, dreptul la o locuinta, la invatam`ntul primar, aplicarea legislatiei muncii.

Astfel, in general, refugiatii si persoanele stramutate se bucurau de drepturile acordate strainilor, acestea fiind identice in anumite domenii:

dob`ndirea de proprietati mobiliare si imobiliare;

asocierea cu scop apolitic si nelucrativ sau asocierea in sindicate profesionale;

în materia dreptului de autor in privinta proprietatii intelectuale si industriale;

dreptul de a sta in justitie;

dreptul de a exercita profesiuni salariate, nesalariate si liberei initiative;

în ceea ce privette invatam`ntul, asistenta publica, sanitara si sociala;

libertatea de circulatie;

libertatea de religie etc.

Unul dintre principalele drepturi de care se bucura refugiatii in temeiul Conventiei din 1951 se refera la nereturnarea acestora, statele fiind oprite sa trimita un refugiat intr-o tara in care viata si libertatea sa ar fi amenintate pe motive de rasa, religie, nationalitate, apartenenta la un grup social sau opinii politice.

#n privinta asistentei publice, legislatiei muncii si securitatii sociale, refugiatii sunt asimilati cetatenilor statului respectiv in urmatoarele domenii:

alocatiile, inclusiv alocatiile familiale, durata timpului de munca, orele suplimentare, concediile platite, restrictiile privind munca la domiciliu, v`rsta minima de anagajare, ucenicia si formarea profesionala, munca femeilor si a adolescentilor, beneficiul avantajelor oferite de contractele de munca;

asigurarile sociale cum ar fi asigurarea in caz de accidente de munca si de boli profesionale, maternitate, invaliditate, batr`nete, deces, somaj, sarcini familiale etc.

Asistenta administrativa consta in :

sprijinirea unui refugiat de catre autoritatile tarii unde isi are resedinta de a obtine de la autoritatile unui stat strain, sau de la o autoritate internationala exercitarea unui drept al sau;

a eliberat sau a se ingriji sa se elibereze refugiatilor sub controlul lor, a documentelor sau certificatelor care in mod normal ar fi eliberate unui strain de catre autoritatile sale nationale sau prin intermediul acestora.

Articolul 36 prevede ca libertatea de circulatie presupune pe de o parte dreptul refugiatilor care se gasesc in mod legal pe teritoriul unui stat de a-si alege locul de resedinta, iar pe de alta parte de a circula liber cu rezervele instituite de reglementarile aplicabile strainilor in general, in aceleasi imprejurimi.

Astfel, statele au adoptat, in ultima vreme o serie de mijloace pentru inlaturarea strainilor care au patruns sau se afla ilegal pe teritoriul lor. Printre acestea mentionam expulzarea penala, trimiterea inapoi, expulzarea administrativa, expulzarea politica etc. Dar toate aceste masuri sunt pentru persoanele care patrund ilegal in tara ele insa nu pot fi aplicate refugiatilor care, in principiu, nu pot fi expulzati.

Conventia Organizatiei Unitatii Africane din 1969 mentioneaza in articolul 1, alin.2 ca : termenul de refugiat se aplica de asemenea oricarei persoane care datorita unei agresiuni. A unei ocupatii straine, a unei dominatii straine sau a unui eveniment care tulbura grav ordinea publica, intr-o parte sau in totalitatea tarii sale de origine, este obligat sa-si parasesca resedinta pentru a cauta refugiu intr-o alta tara.

2.2.5.5 AZILUL

Insitutia azilului, denumita in unele cazuri si azil teritorial, este uneori privita din doua puncte de vedere distincte al statului care acorda acest statut si cel persoanelor care il solicita.

Daca azilul este privit prin prisma statului atunci acordarea sau refuzul de a acorda azil reprezinta un drept suveran. Statul este singurul care decide intrarea si sederea pe teritoriul sau a unor persoane straine supuse persecutiilor politice in statul lor de origine.

Dar statul are dreptul de a refuza cererea de azil, daca motivele nu sunt considerate intemeiate.

Din punct de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este prevazut si in Declaratia Universala a Drepturilor Omului ( art. 14) astfel;

Oricine are dreptul de a cauta si de a se bucura de azil contra persecutiei in alte state (s.n).

CAPITOLUL III

PROTECȚIA JURIDICĂ A PERSOANELOR CARE COMPUN POPULAȚIA STATELOR

3.1 ASPECTE GENERALE

Având la bază un criteriu cronologic, drepturile omului au fost clasificate în trei mari categorii:

drepturile din prima generație, cele civile și politice afirmate de democrațiile occidentale;

drepturile din a doua generație, drepturile economice, sociale și culturale afirmate de fostele state totalitariste est-europene;

drepturile din a treia generație, dreptul la pace, la puritatea mediului înconjurător și la dezvoltare, drepturi colective, afirmate în primul rând de statele lumii a treia.

Obiectul Dreptului Internațional al Drepturilor Omului îl constituie drepturile și libertățile fundamentale ale individului, care constituie conținutul relațiilor internaționale din acest domeniu.

Dreptul Internațional al Drepturilor Omului este ansamblul normelor juridice internaționale care consacră și reglementează drepturile individuale, având ca obiect integritatea, libertatea și demnitatea persoanei și asigură totodată printr-un sistem de garanții internaționale protecția acestor drepturi împotriva încălcărilor săvârșite în mod deosebit de către state.

Aceasta înseamnă că în dreptul internațional al drepturilor omului nici un stat nu poate justifica încălcarea drepturilor omului pe propriul teritoriu prin invocarea încălcării acelorași drepturi de alte state, pe teritoriile lor; spre deosebire de convențiile internaționale clasice în care principiul reciprocității impune executarea simultană a obligațiilor și permit excepția de neexecutare.

Regimul de protecție al străinilor constituie un alt precedent al frazei normative a dreptului internațional al drepturilor omului.

Originea protecției juridice a străinilor aparține Europei și se datorează colaborării internaționale din sec. XVIII-lea, cu ocazia documentelor perfectate la soluționarea evenimentelor conflictuale.

In cadrul dezbaterilor internaționale al căror obiect l-a constituit încheierea unor tratate de pace au fost avute în vedere toate cauzele care au concurat la declanșarea conflictelor militare dintre țările europene, inclusiv cele legate de statutul juridic al străinilor existenți pe teritoriile altor state. Semnificativ este în acest sens, Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi dintre Rusia și Turcia, din 1774, în care sunt înscrise și unele clauze referitoare la apărarea creștinilor aflați pe teritoriul Imperiului Otoman. În același context se înscrie și Tratatul de la Berlin (1878), prin care s-au garantat drepturile personale, patrimoniale, politice și libertatea conștiinței popoarelor din Imperiul Otoman. În ambele tratate s-au stipulat prevederi protecționiste pentru străinii aflați pe teritoriile Imperiului Otoman, inclusiv cele cu privire la modul de soluționare a eventualelor încalcari ale prevederilor sale, indicându-se că prioritară este calea diplomatică și “in extremis” cea militara.

Tot categoria precedentului normativ de protecție a străinilor se înscriu și Tratatul de la Viena, încheiat în anul 1815 între Țările de Jos, Anglia, Rusia și Austria, în care s-a recunoscut libertatea de conștiință a minorităților, precum și Tratatul de la Paris, din 1856, în care s-a stipulat interzicerea deosebirilor între grupurile sociale, pe baza unor criterii rasiale.

Toate aceste documente internaționale, care constituie un precedent al normativizării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului au constituit modele ale inițiativelor legislative, întreprinse în perioada interbelică și postbelică, sub egida unor Organizații internaționale.

3.2 INSTRUMENTE JURIDICE DE PROTECȚIE

Instrumente cu vocație universală

Principalele documente internaționale cu vocație universală din domeniul drepturilor omului sunt Carta Organizației Națiunilor Unite și cele două Pacte Internaționale ale Drepturilor Omului.

Atât Carta ONU, cât și cele doaă pacte au fost adoptate de către Națiunile Unite, Carta odată cu constituirea Organizației, iar cele două pacte, ulterior, sub auspiciile Organizației.

Carta Oraganizației Națiunilor Unite

Carta ONU este rezultatul hotărârii puterilor aliate învingătoare în cel de-al doilea război mondial, la care s-au adăugat și alte state dornice de pace și bunăstare și a fost adoptată în cadrul Conferinței Națiunilor Unite, care a avut loc la San Francisco în perioada 25-26 iunie 1945 și la care au participat 51 de state și a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945.

Importanța acestui document internațional se deduce din scopul declarat la data înființării ONU de a feri generațiile viitoare de flagelul războiului prin unirea forțelor membrilor săi în vederea menținerii păcii și securității.

Mecanismele Cartei ONU din domeniul drepturilor omului

Asemenea mecanisme sunt:

Consiliul Economic și Social – care este unul din principalele organe al ONU și care funcționează sub autoritatea Adunării Generale și are în principal atribuții din domeniul colaborării internaționale economice și sociale și de încurajare a respectării drepturilor omului;

Comisia pentru Drepturile Omului – este un organism subsidiar al Consiliului Economic și Social cu activitate exclusivă din domeniul drepturilor omului;

Subcomisia pentru Lupta împotriva Discriminării și Protecției Minorităților – care a fost înființată în 1947, își are sediul la Geneva și funcționează în cadrul Comisiei ONU pentru drepturile omului. Subcomisia are atribuții din domeniul inițiativei legislative, în baza cărora și-a adus contribuția la adoptarea mai multor instrumente ONU, cel mai recent fiind “Declarația privind drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice”, adopată de Adunarea Generală ONU la 18 dec 1992;

Comisia pentru condiția femeii – funcționează în cadrul Consiliului Economic și Social și a fost înființată în 1947. principalele atribuții ale Comisiei sunt de a efectua studii și a întocmi rapoarte cu privire la promovarea drepturilor femeii de către statele membre ONU, în domeniul care vizează politicul, economicul, civilul, socialul și educația;

Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale – a fost creat în baza Convenției internaționale pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generală ONU în 1965 și intrată în vigoare în 1970. România este parte la această Convenție din 1970. Atribuțiile constau în efectuarea de studii cu privire la nesocotirea prevederilor Convenției internaționale pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială și întocmireaunor rapoarte anuale asupra celor constatate;

Centrul ONU pentru Drepturile Omului – este un organism creat în cadrul ONU care are atribuții de secretariat al ONU pentru drepturile pmului. Printre atribuțiile sale intră și administrarea programului de asistență tehnică și servicii de consultanță în domeniul drepturilor omului, precum și coordonarea legăturilor cu organizațiile neguvernamentale și alte instituții de informare în masă;

Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului – acesta este un funcționar al Națiunilor Unite, subordonat direct Secretariatului General. Cel mai important atribut al acestui organism este de a juca un rol activ în depășirea obstacolelor actuale și înlăturarea piedicilor pentru deplina realizare a tuturor drepturilor omului și prevenirea comiterii, în continuare, a încălcării drepturilor omului în întreaga lume;

Înaltul Comisariat pentru Refugiați – este un organism al Națiunilor Unite, înființat în anul 1951, an în care a fost adoptată Convenția privind statutul refugiaților, care, la rândul său, a preluat sarcinile și competențele Organizației Internaționale a Refugiaților, înființată în 1946;

Alte organe decizionale ale ONU. Autoritatea acestor organe de decizie își pune amprenta inclusiv în impactul pe care-l produc deciziile adoptate în problematica drepturilor omului. La promovarea drepturilor omului își aduc contribuții și Consiliul de Tutela, Comisia de Drept Internațional și Curtea Internațională de Justiție;

Pactele Internaționale ale drepturilor omului

În categoria instrumentelor cu vocație universală, adoptate sub auspiciile Cartei O.N.U., se înscriu și cele doua Pacte internaționale privind drepturile omului: Pactul privind Drepturile Civile și Politice și Pactul privind Drepturile Economice Sociale și Culturale.

Pactul privind Drepturile Civile și Politice a fost adoptat de Adunarea Generală a O.N.U., și deschis spre semnare la data de 16 decembrie 1966. Datorită climatului internațional nefavorabil din timpul următoarelor trei decenii de la data încetării ostilităților din cel de-al 2-lea război mondial, acest document, ca de altfel și Pactul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale, nu a putut intra în vigoare până în anul 1976, an în care a fost ratificat de toate statele-membre ale O.N.U., România a ratificat acest document în luna noiembrie 1974. Unele drepturi prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului nu sunt consfințite de către acest document, ca: dreptul de a solicita și a primi azil politic, dreptul la o cetățenie și dreptul de proprietate. Lipsa acestor drepturi din Pact se datorează în exclusivitate poziției statelor cu regimuri totalitare, care s-au opus la includerea în conținutul lor a unor asemenea drepturi;

Pactul privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale. Pactul privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale, ca și Pactul privind Drepturile Civile și politice a fost adoptat de Adunarea Generală ONU și deschis spre semnarea la data de 16 decembrie 1966. A intrat în vigoare în anul 1976, deoarece au fost necesari 10 ani pentru a fi ratificat de către toate statele-membre ale ONU. România l-a ratificat în luna noiembrie 1974. Motivația adoptării unui asemenea document internațional consta în nevoia realizării cadrului normativ necesar garantării drepturilor economice, sociale și culturale prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și extinderea acestora. Dintre drepturile promovate de Pactul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale, semnificative sunt: dreptul la muncă, dreptul la salariu egal pentru munca egală, dreptul la protecția muncii, dreptul la odihnă, dreptul la asociere, dreptul la asigurări sociale, dreptul la protecția specială pentru femei și copii, dreptul la învățătura și alte asemenea drepturi din aceste categorii. Comitetul este constituit dintr-un numar de 18 experți dependenți aleși cu titlu personal de către Consiliul Economic și Social pe o perioadă de patru ani. Atribuțiile Comitetului sunt de a supraveghea modul în care statele-părți la Pact își îndeplinesc obligațiile asumate și, în caz de neîndeplinire, de a le atenționa cu privire la standardul minim de îndepliniri.

Alte documente internaționale cu vocație universală

ONU, pe lângă Carta și cele două Pacte Internaționale privind Drepturile Omului a mai adoptat și alte documente cu vocație universală, care reglementează anumite categorii de încărcări ale drepturilor omului, precum: genocidul, discriminarea rasială, apartheidul, tortura, discriminarea față de femei, drepturile copilului și altele.

Convenția cu privire la prevenirea și pedepsirea crimei de genocid – a fost adoptată de Adunarea Generală ONU, la data de 9 dec. 1948 și a intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951. Acest instrument internațional a fost adoptat în scopul de a preveni asemenea crime care s-au săvârșit în timpul celui de-al II-lea război mondial. Genocidul este o crimă de drept internațional, indiferent de faptul dacă este săvârșit în timp de pace sau de război. Infracțiunea de genocid constă în comiterea unor acte “cu intenția de a distruge, în întregime sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios ca atare”.

Convenția Internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială – a fost adoptată de Adunarea Generală ONU în 1965 și a intrat în vigoare în 1969. Potrivit Convenției, statele-părți se obligă să adopte pe teritoriile lor reglementări interne care să asigure nediscriminarea oamenilor în exercitarea drepturilor lor.

Convenția Internațională privind suprimarea și pedepsirea crimei de apartheid – a fost deschisă spre semnare de către Adunarea Generală ONU, la 30 nov. 1973 și a intrat în vigoare la 18 iulie 1976. Scopul pentru care a fost adoptată această Convenție este de a eradica și pedepsi apartheidul. Crima de apartheid este o crimă împotriva umanității și sunt considerate asemenea crime inclusiv “instigarea, încurajarea sau spijinirea în mod direct a comiterii unor asemenea fapte, indiferent unde se găsesc acele persoane în momentul respectiv”.

Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante – a fost adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1984 și a intrat în vigoare la 28 iunie 1987. scopul Convenției este de a preveni și pedepsi asemenea fapte săvârșite “de către sau la îndemnul ori cu asentimentul, ori la încuviințarea unui funcționar public, ori altă persoană acționând în calitate oficială”.

Convenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei – a fost adoptată la 18 dec. 1979 și a intrat în vigoare la 3 sep. 1981. Scopul acestei convenții este “de a elimina discriminările față de femei, care pot consta în restrângerea posibilităților lor de a se bucura de drepturile omului și libertăților fundamentale în domeniul politic, economic, cultural, civil sau în orice alt domeniu indiferent de sex”.

Convenția privind drepturile copilului – a fost adoptată de Adunarea Generală ONU și a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. Această Convenție prevede obligația statelor-părți de a oferi copiilor prin reglementările lor interne, o serie de drepturi civile, politice, economice, sociale și culturale, fără discriminare de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională, etnică sau socială, avere, incapacitate, naștere sau alt statut.

Instrumente internaționale cu vocație regională

În problematica drepturilor omului au fost adoptate regional, documnete internaționale în baza cărora ființează în acest scop cele 3 sisteme de drept:

Sistemul european de protecție a drepturilor omului;

Sistemul interamerican de protecție a drepturilor omului;

Sistemul african de protecție a drepturilor omului.

Sistemul european de protecție a drepturilor omului

Este cel mai important și cel mai complet sistem regional de protecție a drepturilor omului, care, până la prăbușirea totalitarismului din centrul și estul Europei, a fost valabil numai pentru tările occidentale.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Inițial, Convenția cuprindea un număr restrâns de drepturi (14), ea fiind ulterior completată prin 12 protocoale adiționale.

Prin această convenție se aduce o inovație în dreptul internațional, creându-se, totodată, ca indivizi sunt titulari de drepturi și libertăți care rezultă direct dintr-o legislație internațională și ca ei se pot adresa, în cazul în care se simt lezați în drepturile și libertățile lor, instanțelor instituite prin Convenție în acest scop, chiar împotriva statelor ai căror cetățeni sunt.

Aceste drepturi sunt, în ordine: dreptul la viața, interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interzicerea sclaviei, a servituții și a muncii forțate, dreptul la libertate și securitate, dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil în fata unui tribunal independent și imparțial stabilit prin lege, interdicția retroactivității legii penale, dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței, libertatea de gândire, de conștiința și a religiei, libertatea de exprimare, de întrunire pașnică și de asociere, dreptul de a se căsători și a fonda o familie.

Drepturile cuprinse în Convenția și în protocoalele adiționale au, în general, un caracter civil și politic. Pentru celelalte drepturi, de natură economică, socială și culturală, s-a adoptat ulterior o “Cartă socială europeană”, la Torino, în 1961, care a fost revizuită în 1996, prin care se afirmă, însă, de această dată numai declarativ și nu cu caracter de obligație juridică, celelalte drepturi ale omului care figurează în Declarația universală din 1948.

Pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale înscrise în Convenția europeană s-a instituit un mecanism bazat în special pe doă organe: Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la care se adăugă, cu unele atribuții, și Consiliul Miniștrilor al Consiliului Europei, alcătuit din miniștrii afacerilor externe ai statelor membre sau din delegații lor. Toate aceste organisme își au sediul în Franța, la Strasbourg.

Comisia Europeană a Drepturilor Omului a fost împuternicită, în redactarea originală a convenției, cu competența de a examina plângerile care invocă o violare a unuia sau a mai multor drepturi enumerate în Convenție, de a stabili exactitatea faptelor și a încerca o soluționare amiabilă.

După stabilirea faptelor, Comisia putea respinge cererea dacă constata cu acest prilej că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate arătate anterior, comunicând părților decizia sa.

În celelalte cazuri ea trebuia să încerce, împreună cu părțile, să ajungă la o reglementare amiabilă. În cazul neajungerii la o înțelegere, Comisia ăntocmea un raport deliat în care stabilea faptele și exprima un aviz juridic asupra problemei de a ști dacă a existat sau nu a violare a Constituțieim care se transmitea părților și Comitetului Miniștrilor. În următoarele 3 luni, dacă dacă în acest timp statul împotriva căruia s-a formulat plângerea nu lua măsuri de înlăturare a încălcării dreptului în cauzp, Comitetul Miniștrilor putea deferi afacerea CEDO, cu condiția ca statul împotrica căruia e îndreptată plângerea să fi acceptat jurisdicția obligatorie a Curții.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului este compusă dintr-un numar de judecători egal cu numarul statelor care au ratificat Convenția, aleși pe o perioadă de 6 ani de către Adunarea Parlamentară, care-și exercită mandatul în nume individual, fără a reprezenta statul care i-a propus.

Competența Curții se exercită în toate cazurile privind interpretarea și aplicarea Convenției.

Curtea poate decide să acorde părții lezate o satisfacție echitabilă, care poate consta intr-o indemnizație bănească și în rambursarea cheltuielilor, în cazul în care constată că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judiciară sau orice orice altă autoritate a unei părți contractante se află în întregime sau parțial în opoziție cu obligațiile asumate prin Convenție și dacă dreptul intern al respectivei părți nu permite decât o înlăturare a consecințelor unei asemenea măsuri.

Curtea este organizată pe 4 secțiuni, a căror compozișie trebuie să fie ecgilibrată din punct de vedere geografic, al reprezentării pe sexe și al reflectării diferitelor sisteme juridice.

Pentru examinarea cauzelor cu care este sesizată, Curtea are în compunerea sa Comitete de 3 judecători li Camere de 7 judecători formate pe o perioadă de 12 lunim precum și o Mare Cameră de 17 judecători, constituită pe 3 ani.

Convenția americană referitoare la drepturile omului

Preluând principiile cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului, consacrate de Carta OSA, de Declarația americană a drepturilor omului și de Declarația universală a drepturilor omului, statele americane au semnat la 22 noiembrie 1969 la San Jose, în Costa Rica, Convenția americană referitoare la drepturile omului.

Statele-părți se angajează să respecte drepturile și libertățile recunoscute în Convenție și să garanteze deplinul lor exercițiu tuturor persoanelor ce depind de ele, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, credințe politice, origine socială sau națională, situație economică, naștere sau orice alte condiții sociale.

Astfel, în ce rpivește dreptul la viață, se prevăd următoarele:

orice persoană are dreptul al respectul vieții sale;

nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viața sa;

în țările în care nu este desființată pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea fi aplicată decât pentru sancționarea crimelor celor mai grave, pe baza unei sentințe definitive, pronunțată de un tribunal competent;

pedeapsa cu moartea nu va putea fi restabilită în statele care au desființat-o;

în nici un caz pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată pentru delicte politice sau pentru crime de drept comun conexe3 celor politice;

pedeapsa cu moarte nu va putea fi aplicată persoanelor care în momentul comiterii crimei aveau vârsta sub 18 ani sau peste 70 ani și nici femeilor gravide;

orice persoană condamnată la moarte are dreptul să ceară amnistierea sau grațierea ori comutarea pedepsei.

Privitor la integritatea persoanei, se consacră în primul rând dreptul la integritatea fizică, psihică și morală, astfel că nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentului sau pedepselor crude, inumane sau degradante. Sclavia și robia, ca și traficul de sclavi, de femei sau de copii sunt interzise sub toate formele.

Libertatea persoanei și securitatea acesteia sunt garantate. Potrivit Convenției, nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive determinate mai dinainte de constituțiile statelor-părți sau de legile adoptate în conformitate cu acestea; nimeni nu poate fi obiect al unei detenții sau aresări arbitrare; pedeapsa este personală și nu poate lovi decât pe infractor.

În partea a II-a a convenției sunt prevăzute mijloacele de protecție a drepturilor omului. Competente să rezolve plângerile împotriva încălcării acestora sunt Comisia interamericană a drepturilor omului și Curtea interamericană a drepturilor omului, care funcționează în general după aceleași principii ca și organele similare prezente inițial în cadrul Consiliului Europei.

Activitatea acestor două organisme de protecție este destul de redusă datorită reticenței statelor de a apela la ele, cauzată atât de riscul ca pe această cale să se ajungă la amestecuri în afacerile interne, cât și de pericolul politizării problemelor aduse în fața instanțelor internaționale.

Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor

Carta africană a fost adoptată în 1981 în cadrul organizației Unității Africane (OUA). Chiar din titlul Cartei rezultă că aceasta se referă atât la drepturile omului cât și la drepturile popoarelor. Printre drepturile omului figurează în general cele cuprinse în convențiile similare de pe alte continente, cu unele accente specifice exprimând tradițiile africane în materie de căsătorie, cetățenie, dreptul la un nivel de viață adecvat etc.

Specific Carte africane este și faptul că aceasta se referă nu numai la drepturi, ci și la obligațiile popoarelor. De asemenea, protecția drepturilor omului în sistemul african acordă prioritate violărilor masive ale drepturilor omului și obligațiilor statelor de interveni prin măsuri adecvate pentru înlăturarea situațiilor create prin asemenea încalcări.

Includerea drepturilor popoarelor în cuprinsul Cartei exprimă importanța deosebită acordată acestora de către statele africane datorită condițiilor specifice în care popoarele Africii au avut acces la viața internațională și interesului ca asemenea principii să fie respectate de către toate statele lumii și în relațiile dintre statele continentului, pentru afirmarea tot mai deplină a suveranității și egalității lor în concertul statelor lumii. Printre drepturile popoarelor figurează:

dreptul la autodeterminare;

dreptul de a dispune de bogățiile și resursele naturale;

dreptul la dezvoltare economică;

dreptul la pace și securitate;

dreptul la un mediu înconjurător satisfăcător și global.

Carta africană nu prevede, ca în cadrul sistemelor de protecție pe celelalte continente, existența unei curți internaționale a drepturilor omului.

În baza Cartei s-a înființat, însă, Comisia africană a drepturilor omului și popoarelor, alcătuită din 11 persoane numitre de o conferință a șefilor de state și de guvern ai țărilor care compun OUA. Sarcina acesteia este de a face studii șik cercetări în domeniu, de a da avize și recomandări cu caracter general rpivind respectul drepturilo omului, de a pregăti proiecte de legi sau de convenții de codificare și de a propune soluții juridice în cazuri concrete de încălcare a drepturilor omului, îndeosebi atunci când acestea evidențiază violări grave sau masive ale drepturilor omului și popoarelor.

3.3 MECANISME JURIDICE DE PROTECȚIE

În scopul cunoașterii și urmăririi aplicabilității normelor dreptului internațional al drepturilor omului de către statele părți la convenții atât prin convențiile în cauză, cât și prin alte instrumente internționale s-a procedat la crearea unor mecanisme cu atribuții exclusive în acest domeniu.

Mecanismele în plan internațional, cu vocație universală sunt create prin Carta O.N.U. și cele duoă Pacte internaționale ale Drepturilor Omului, iar în plan regional, prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), Convenția Interamericană a Drepturilor Omului (CIDO), Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor.

3.3.1 Conveția Europeană a Drepturilor Omului

Recunoșterea jurisdicției Curții

Recunoașterea competenței Curții de a soluționa plângerile care-i sunt adresate se poate face fie printr-o declarație specială, pură și simplă, fie printr-o declarație pentru o perioadă determinată de până la 5 ani. Declarațiile statelor- părți sunt remise Secretarului General al Consiliului Europei, care, la rândul său, are obligația de a le notifica tuturor părților contractante.

Constituirea si organizarea Curții

Curtea este constituită dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor-părți la Convenție. Judecătorii sunt aleși de către Adunarea Parlamentară, cu votul majorității, pe o perioadă de 9 ani, în numele fiecărui stat-parte, de pe o listă de 3 candidați, propuși de către acestea din rândul persoanelor care îndeplinesc condițiile necesare exercitării unor înlate funcțiuni judiciare și care se bucură de o înaltă considerație morală și profesională.

Desemnarea judecătorilor, al căror mandat este de 3 ani, se face de către Secretarul General al Consiliului Europei prin tragere la sorți, din rândul judecătorilor aleși inițial, pe o perioadă de 9 ani.

Pe perioada mandatelor, judecătorilor le este interzis a desfășura activități care sunt incompatibile cu cerințele de independență, de imparțialitate sau de disponibilitate impusă de specificul instituției.

Organizatoric, Curtea este constituită din Adunarea Plenară a Curții, Comitete, Camere și Marea Cameră.

Adunarea Plenară a Curții este formată din totalul judecătorilor aleși de Adunarea Plenară a Consiliului Europei, în numele fiecărui stat-parte la Convenție. Principalele atribuții ale Adunării Plenare a Curții constau în alegerea președintelui Curții, constituirea Camerelor Curții, alegerea președinților Camerelor Curții, adoptarea Regulamentului Curții, alegerea grefierului și a grefierilor adjuncți. Președintele și vicepreședintele Curții sunt aleși pentru o durată de 3 ani, cu posibilitatea realegerii.

Marea Cameră este constituită din 17 judecători, desemnați conform Regulamentului Curții, din rândul cărora fac parte, de drept, președintele Curții, vicepreședinții și președinții Camerelor. Este interzis a face parte din Marea Cameră judecătorii care au făcut parte din Camera care a emis hotărârea atacată cu cererea de retrimitere a cauzei în fața Marii Camere, cu excepția președintelui Camerei și a judecătorului, care a fost membru al Camerei, cu calitatea de reprezentat delegat al statului-parte interesat.

În organizarea Curții, ființează și o grefă, ale cărei sarcini și organizare sunt stabilite prin Regulamentul Curții, precum și secretari juridici care asigură asistența.

Finanțarea cheltuielilor Curții este asigurată de către Consiliul Europei, iar indemnizația membrilor Curții se stabilește de către Comitetul Miniștrilor, corespunzător pentru fiecare zi de exercitare a funcțiilor îndeplinite.

Competența Curții

În cadrul procesului de interpretare și garantare a explicării prevederilor Convenției și ale Protocoalelor sale, CEDO are 2 categorii de competențe: compenteța de soluționare a cauzelor cu care este investită și competența consultativă.

Competența de soluționare a litigiilor.

Investirea Curții cu cauze care fac obiectul activității litigioase a Curții se face prin plângerile adresate acesteia de către persoanele fizice, grupurile particulare, organizațiile neguvernamentale sau de către statele-părți la Convenție, care pretind că sunt victime ale unor violări ale drepturilor și libertăților omului, recunoscute în Conveție sau în Protocoalele sale.

Posibilitatea investirii directe a Curții cu plângerile formulate de către persoanele fizice, cu organizațiile neguvernamentale și grupurile de particulari, precum și statele părți la Convenție, care pretind că au fost vătămate în drepturile lor, a fost creată odată cu încheierea Protocolului la Convenție, din 11 mai 1994, pus în aplicare, începând cu data de 1 nov 1998. anterior intrării în vigoare a Protocolului amintit, asemenea plângeri puteau fi adresate numai Comisiei Europene a drepturilor omului, care cu ocazia examinării prealabile a cestora le diferea sau nu spre soluționare, Curții Europene a Drepturilor Omului.

Plângerile interstatale sunt cele adresate Curții de către orice stat-parte la Conveție, cu privire la încălcarea dispozițiilor Convențiilor și ale Protocoalelor sale de către alte părți contractante.

Plângerile individuale sunt cele cu care este investită Curtea de către persoanele fizice, organizațiile neguvernamentale sau grupuri de particulari, care pretind că sunt vicitime ale unor încălcări de către una dintre statele-părți contractante, a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalelel sale. Asemenea plângeri se fundamentează pe angajamentul statelor-părți la Convenție de a nu împiedica prin nici un fel de măsură valorificarea unui asemenea drept.

Procedural, soluționarea litigiilor cu care este investită Curtea cunoaște 2 stadii:

stadiul examinării admisibilității plângerii;

stadiul examinării de fond.

Competența consultativă

Pe lângă competența de soluționare a litigiilor, CEDO deține și competența consultativă, care constă în acordarea de avize asupra problemelor juridice care privesc interpretarea prevederilor Convenției și a Protocoalelor sale.

Avizele consultative ale Curții sunt acordate la cererea Comitetului Miniștrilor și nu se pot referi la aspecte legate de conținutul și de întinderea drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție și în Protocoalele sale și nici asupra altor probleme care fac obiectul recursurilor, introduse de către părțile nemulțumite și despre care Curtea sau Comitetul Miniștrilor au cunoștință datorită unor asemenea împrejurări.

Avizele consultative ale Curții se acordă prin decizii motivate, fundamentate pe opinia unanimă a judecătorilor Curții și sunt transmise Comitetului Miniștrilor.

3.3.2 Curtea Interamericană a Drepturilor Omului

Generalități

Înființarea acestui mecanism al spațiului juridic interamerican al drepturilor omului este prevăzut în Convenția Interamericană a Drepturilor Omului, intrat în vigoare al 18 iulie 1978 și care împreună cu Comisia Interamericană a Drepturilor Omului contribuie la supravegherea promovării drepturilor omului consfințite de Convenție.

Spre deosebire de Comisia Interamericană a Drepturilo Omului, membrii Curții sunt aleși de către statele-părți la Convenția Americană de pe o listă prezentată de statele membre ale OSA, ceea ce înseamnă că pot fi judecători la Curte, cetățeni ai statelor care nu sunt părți la Convenție.

Curte este compusă din 7 judecători, aleși pe o perioadă de 6 ani, prin votul majorității absolute a statelor-părți la Convenție, iar persoanele care dețin această calitate își desfîșoară activitatea cu titlu personal și nu ca reprezentanți ai statelor care i-au propus.

Calitatea de membru al Curții nu angajează o activitate permanentă și, în consecință persoanele în cauză, pot desfășura în același timp și alte activități care nu sunt compatibile cu activitatea desfășurată la Curte.

Competențe, investire, procedură

Din prevederile Convenției Americane a Drepturilor Omului, Curții Interamericane îi sunt conferite următoarele competențe:

competență contencioasă;

competență de adoptare a unor măsuri conservatorii;

competență consultativă.

Competență contencioasă

Competența contencioasă a Curții poate fi conferită de către statele-părți la Convenție, prin următoarele doua modalități:

declarații generale prin care statele-părți recunosc jurisdicția Curții;

printr-o Convenție specială, sub condiția reciprocității prin care se recunoaște jurisdicția Curții pentru o durată determinată sau numai pentru anumite cazuri.

Declarațiile generale de recunoaștere a jurisdicției Curții pot fi facute, o data cu depunerea instrumentelor de ratificare sau de aderare la Convenție.

Convențiile speciale pot fi perfectate tot timpul, în raport de interesele statelor-părți la Convenție și obligatoriu vor fi depuse la Secretariatul OSA, care, la rândul său, le va transmite în copii celorlalte state-membre ale Organizației.

Obligativitatea examinării prealabile a unei cauze de către Comisie înainte înainte de a fi sesizată Curtea privește în aceeași măsură și plângerile inter-state și se fundamentează pe principiul egalității de tratament a tutuuror părților, indiferent că sunt persoane fizice sau state-părți la Convenție.

Hotărârile Curții se pronunță cu votul judecătorilor prezenți și se comunică tuturor părților. Sunt definitive și nerecurabile și se aduc la îndeplinire de bunăvoie în baza obligațiiloe asumate de către statele-părți la Convenție.

Executarea hotărârilor pronunțate de Curte cu privire la partea care se referă la despăgubirile bănești se face în statul interesat potrivit mecanismelor sale interne.

Competența adoptării măsurilor conservatorii

Măsurile conservatorii se impun a fi luate pentru a se evita producerea unor eventuale prejudicii greu de reparat pentru persoane. Din aceste considerente, Conventia Americană a Drepturilor Omului prevede și asemenea competențe în sarcina Curții, care constau în dreptul de a evita unele ordine de interdicție.

Investirea Curții cu dreptul de a dispune asemenea măsuri conservatorii se poate face deopotrivă, atât la cererea vreunei părți sau a Comisiei Interamericane a drepturilor omului, cât și din proprie inițiativă. Pentru valorificare acestor obligații, Curtea va analiza dacă jurisdicția sa se întinde sau nu asupra părților, inclusiv asupra cauzelor care sunt încă în curs de soluționare la Comisie. Măsurile conservatorii care privesc cauzele în curs de examinare la Curte se fundamentează pe cererile unora dintre părți sau pe autosesizarea Curții iar cele care privesc cauzele în curs de examinare la Comisie și încă nedefinite Curții, se fundamentează pe cererile acesteia.

Competența consultativă

Potrivit competențelor conferite de Convenția Interamericană a drepturilor omului, Curtea deține și competența consultativă, care are ca scop aplicarea unitară și în consens cu intenția statelor-membre ale OSA a tuturor reglementărilor referitoare la protecția drepturilor omului în spațiul juridic al statelor americane.

Competența consultativă a Curții privește dreptul de a interpreta prevederile Convenției și a altor tratate din sfera drepturilor omului cu aplicabilitate la statele americane, la cererea statelor-membre ale OSA.

Dreptul de a solicita avize consultative Curții în afară de statele membre OSA, îl au și organele OSA, precum Adunarea Generală, Consiliul Permanent și instituțiile specializate, precum și Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului. Avizele consultative date de către Curte, deși nu au forță juridică, totuși, deoarece emană de la o “ instanță judiciară al cărei obiectiv constă în aplicarea și interpretarea Convenției Americane a drepturilor omului”, în măsura în care, în contradicție cu conținutul unor avize, un stat se angajează într-o activitate considerată de Curte ca fiind incapabilă cu prevederile Convenției, el contravine obligațiilor pe care și le-a asumat prin ratificarea Convenției.

Atât avizele consultative, cât și hotarârile pronunțate de către Curte, prin finalitatea lor, aduc o contribuție la evoluția aplicabilității prevederilor drepturilor omului în spașiul juridic al statelor memberelor ale OSA. Jurisprudența Comisiei Interamericane a Drepturilor omului, în măsura în care nu contravine cu reglementările din domeniul drepturilor omului și ale altor sisteme regionale din același domeniu, constituie un important punct de referință în evoluția acestora.

3.3.3 Comisia Africană pentru Drepturile Omului și Popoarelor

Generalități

Supravegherea promovării și aplicarii drepturilor omului consfințite de Carta O.U.A. se realizează printr-un mecanism anume înființat – Comisia Africană pentru Drepturile Omului și Popoarelor. Comisia este constituită din 11 membri aleși de către Adunarea Șefilor de Stat și de Guvern a O.U.A., la propunerea statelor-părți ale acestei Organizații. La alegerea membrilor Comisiei participă și statele membre ale O.U.A., care nu sunt parte la Carta O.U.A, însă numai cu un vot.

Membrii Comisiei sunt mandatați pe o perioadă de 6 ani și îndeplinesc această funcție în cadrul Comisiei, cu titlul personal, deci nu ca reprezentanți ai Guvernelor statelor care i-au propus.

Sursele juridice pe care se fundamentează activitatea Comisiei Africane pentru Drepturile Omului și Popoarelor sunt:

Carta O.N.U;

Carta O.U.A.

Declarația Universală a Drepturilor Omului și alte instrumente adoptate de Națiunile Unite și Țările Africane în domeniul drepturilor omului și ale popoarelor, inclusiv în cadrul instituțiilor specializate ale ONU din care fac parte statele-părți la Carta O.U.A.

Prevederile Cartei mai permit Comisiei„ să ia în considerare ca măsuri complementare pentru stabilirea principiilor de drept și alte diverse Convenții din sfera drepturilor omului la care sunt părți statele-membre ale O.U.A.”, precum și „practica africană în conformitate cu normele internaționale privind drepturile omului și ale popoarelor, obiceiurile general-acceptate de lege, principiile generale de drept recunoscute de statele africane și precedentele judiciare și doctrina”.

Competențe și procedură

În îndeplinirea atribuțiilor pentru care este constituită Comisia Africană pentru Drepturile Omului și Popoarelor în consens cu prevederile Cartei O.U.A. deține trei categorii de competente:

de promovare;

quasi-judiciare;

quasi-legislative – quasi-judiciare.

Competențe de promovare

Atribuțiile Comisiei, cu un profund conținut de promovare,constau în lansarea unor inițiative care să conducă la cunoașterea și aplicarea unitar a surselor juridice pe care se fundamentează activitatea Comisiei în întregul spațiu juridic O.U.A. Asemenea inițiative constau în organizarea de conferințe, elaborarea de studii și publicații, precum și în inițierea unor contacte cu instituțiile statelor-părți ale O.U.A. pe probleme din domeniul drepturilor omului. În această idee Comisia este abilitată să supună atenției Guvernelor din spațiul juridic al O.U.A. opiniile sale, să formuleze unele recomandări.

Competențe quasi-judiciare

Competențe quasi-judiciare ale Comisiei Africane pentru drepturile omului și popoarelor se grupează în doua categorii;

competențe interpretative;

competențe referitoare la soluționarea plângerilor formulate împotriva violării drepturilor omului;

Competențe interpretative

Asemenea competențe constau în dreptul Comisiei de a interpreta dispozițiile Carte OUA, interpretare care poate fi făcută la cererea unui sta-parte a unei instituții a O.U.A. sau a unei Organizații Africane recunoscută de O.U.A. “de a interpreta toate dispozițiile”.

Prevederile din Carta O.U.A. referitoare la competențele Comisiei Africane sunt inspirate din documnetele internaționale ale O:N.U., în baza cărora funcționează mecanismele jurisdicționale de soluționare a diferendelor internaționale.

Competențe referitoare la soluționarea plângerilor formulate împotriva violării drepturilor omului.

În baza unor asemenea competențe, Comisia Africană pentru drepturile omului și popoarelor soluționează:

plângerile individuale formulate împotriva violării drepturilor omului consfințite de Carta O.U.A.;

plângerile inter-state care vizează același obiect.

Plângerile individuale

Pretinsele încălcări ale drepturilor omului sau ale popoarelor prevăzute de Cartă pot sesizate individual Comisiei Africane pentru drepturile omului și popoarelor, sesizări care se evidențiază de către Secreteriatul Comisiei într-o listă anume întocmită. Asemenea petiții denumite comunicări pot provenii de la persoane fizice, organizații neguvernamentale, grupuri sau alte entități.

Menirea Comisiei este de a cercetga acele încălcări grave și de amploare ale drepturilor omului și popoarelor și nu situații izolate.

Sunt admise și plângerile în care nu sunt sesizate violări de amploare ale drepturilor omului sau ale popoarelor, dar se dovedește că acele violări sunt frecvente și au continuitate.

Concluziile Comisiei cu privire la admisibilitatea plângerilor se transmit Adunării șefilor de stat și guvern a O.U.A., care, după caz, poate hotărî continuarea examinării plângerii de către Comisie, printr-un studiu aprofundat și întocmirea unui raport în care să fie evaluate faptele comise, trase concluzii și făcute recomandări.

Rezultatele studiului aprofundat, însoțit de concluziile raportului, se înaintează Adunării șefilor de stat și de guvern, care, în funcție de modul în care este aprofundat studiul dispune publicarea raportului sau restituirea pentru modificări. Atât dezbaterile din cadul Adunării cât și publicarea raportului pentru statele vinovate de încălcarea drepturilor consfințite de Cartă constituie un impact care le determină să adopte cele mai potrivite măsuri de remediere.

Plângerile inter-state

Ca și-n alte sisteme regionale ale drepturilor omului și în cadrul sistemului african este prevăzută posibilitatea formulării unor plângeri inter-state cu privire la violarea drepturilor omului și popoarelor prevăzute de Carta O.U.A. Comisia Africană pentru Drepturile Omului și Popoarelor este competentă să soliționeze asemenea plăngeri după o metodologie care constă în două posibilități.

Prima posibilitate constă într-un memoriu adresat de către un stat altui stat în care i se impută că a violat drepturile omului și popoarelor înscrise în Carta O.U.A., memoriu care se comunică și Comisiei Africane. Dacă în termen de 3 zile de la data comunicării memoriului, cele 2 state nu au reușit, prin negicieri bilaterale, să ajungă la o rezolvare și se consideră că se impune continuarea demersului, ambele state au posibilitatea să sesizeze direct Comisia cu aceeași cauză.

Cea de-a doua posibilitate pusă la îndemâna statelor, constă în sesizarea cu o plângere inter-state direct Comisiei Africane, fără a se fi procedat anterioir la medierea directă a diferendului cu încunoștiințarea Comisiei.

Și cu privire la această fază Carta prevede că admisibilitatea plângerilor-state este posibilă fără a se fi utilizat în prealabil prima modalitate, în condițiile în care rezultă că încercarea de mediere a cazului s-ar prelungi în mod nejustificat.

Scopul Comisiei este de a se ajunge la o soluție amiabilă, bazată pe respectarea drepturilor omului și ale popoarelor, însă în condițiile în care nu s-a reușit rezolvarea cauzei prin acest mod se va proceda la întocmirea unui raport în care se vor conserva faptele, se vor menționa concluziile și se vor recomanda măsurile ce se impun.

Raportul întocmit de Comisie se va transmite statelor-părți la diferend și Adunării șefilor de stat și guvern a O.U.A., care, după cum socotește Adunarea, poate fi pus în dezbaterea statelor-părți la Organizație.

Competențe quasi-legilative, quasi-judiciare

Asemenea competențe ale Comisiei Africane pentru drepturile omului și popoarelor consta în dreptul Comisiei de a formula și stabili principii și norme care privesc, în exclusivitate, soluționarea problemelor juridice legate de drepturile omului și ale popoarelor și libertățile fundamentale, pe baza cărora Guvernele africane își pot fundamenta legislația.

În baza acestor competențe, Comisia este împuternicită să inițieze proiecte legislative fundamentate pe soluțiile juridice adoptate și să contribuie, prin interpretările și codificarea reglementărilor din acest domeniu, la promovarea unor standarde competitive în domeniul drepturilor omului.

3.4 RECEPTAREA ÎN LEGISLAȚIA ȚĂRII NOASTRE A REGLEMENTĂRILOR INTERNAȚIONALE DIN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI

Preocupări rudimentare din domeniul drepturilor și libertăților omului au existat înca din timpul domnitorului Țării Românești, Leon Vodă Tomșa, în timpul căruia s-a emis Hrisovul din 15 iunie 1631 a cărui valoare poate fi asemuită cu a Chartelor emise în alte țări europene, care demonstrează tendința de integrare a Țărilor Române în cultura și civilizația europeană încă din sec. XVII – lea.

În categoria documentelor evolutive din domeniul drepturilor, cu aplicabilitate pe teritoriul țării noastre se înscrie și Decretul de desființare a iobăgiei “emis în anul 1785 de împăratul Iosif al II – lea prin care s-a desființat servitutea personală care-și avea aplibabilitate în Transilvania. Emiterea acestui decret a fost urmarea frământărilor sociale din Imperiul Habsburgic, printre care și Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan (1784)”.

Primul document politic și juridic al românilor, în care se reglementează un sistem al drepturilor omului și cetățeanului, îl constituie proiectul Constituției Cărvunarilor, din 13 septembrie 1822, care deși nu a devenit lege, datorită poziției unei părți din marea boierime, totuși, prin ideile sale valoroase, a constituit o sursă importantă în elaborarea primei Constituții moderne a țării noastre. În acest proiect era garantat dreptul de proprietate, libertate religioasă, egalitatea la dobândirea unor slujbe publice, iar puterea supremă în stat era exercitată de către domn împreună cu statul obștesc.

Prin Convenția de la Paris, care a devenit noua lege fundamentală a Principatelor Române, Regulamentele organice au încetat de a mai exista din punct de vedere juridic, iar la baza organizării puterilor în stat a fost pus principiul separării puterilor.

Urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza de la scaunul domnesc și proclamarea ca domn al prințului Carol de Hohenzollern a fost adoptată Constituția din anul 1866, care la timpul respectiv a fost considerată cea mai liberală constituție din Europa. Constituția din 1866 cuprinde cele mai moderne principii de organizare a vieții politice și de stat, modalitățile de exercitatre a puterilor legislative, executivă și judecătorească, suveranitatea poporului, drepturile, îndatoririle și libertățile cetățenești.

După făurirea statului național unitar român la 1 decembrie 1918, în martie 1923 a fost adoptată o nouă Cosntituție, care reflectă transformările produse în viața economică, socială și culurală a țării noastre după înfăptuirea Marii Uniri.

Răspunzând celor mai moderne standarde din domeniul constituțional, Constituția din 1923 a descris o nouă etapă în democratizarea societății românești, în integrarea sa în civilizația europeană.

La 20 februarie 1938, Constituția din 1923 a fost înlocuită cu o nouă Constituție, care a vizat transformarea statului individualist într-un stat comunitar corporativ.

Prin Constituția din 1938, abrogată în anul 1940, s-a renuțat la principiul separării puterilor în stat, întraga putere politică fiind concentrată în mâinile regelui și s-au restrâns substanțial libertățile individului în favoarea socialului.

Drepturile omului în actualul sistem democratic al României.

În plan aplicativ mijloacele de apărare, garantare și asigurare a respectării drepturilor omului constau în următoarele modalități:

controlul constituționalităților legilor;

contenciosul administrativ;

mijloace judiciare;

Ombudsman-ul (Avocatul poporului);

acțiunea politică;

recursul la organismele internaționale.

Controlul constituționalității legilor se realizează prin Curtea Constituțională și vizează concordanța legilor ordinare cu legea fundamentală a statului.

Așadar, drepturile și libertățile fundamentale în România, fiind consacrate și garantate prin constituție și dezvoltate prin legile ordinare, pentru asigurarea concordanțelor dintre aceasta s-a instituit același mecanism special de control. Curtea Constituțională care este un organ politico-jurisdicțional specializat.

Instituirea unui asemenea organ de control constituțional s-a impus nu numai din nevoia asigurării concordanței ăntre legile ordinare și legea fundamentală, ci și preventiv, în vederea temperării inițiativelor legislative, și guvernamentale, care ar contraveni Constituției.

Contenciosul administrativ. Instituția conteciosului administrativ este instituție cu tradiție în țara noastră, de inspirație franceză, a fost instituită pentru prima dată în timpul domnirii lui Alexandru Ioan Cuza; desființată parțial în perioada postbelică, și-a găsit reconsacrarea în legislația de după 1989, prin Legea nr. 29/1990 a Contenciosului Administrativ. Prin a ceastă lege se dă posibilitatea persoanelor fizice și juridice vătămate printr-un act administrativ de a obține pe cale judecătorească anularea actului și repararea pagubei.

Mijloace judiciare. Cel mai imoprtant și eficient mijloc de asiguarare a protecției drepturilor omului este justiția. Prin legislația adoptată dupa 1989, inclusiv prin Constituție au fost asigurate toate garanțiile constituționale specifice unei justiții independente, care să apere drepturile cetățenilor împotriva abuzurilor, să sancționeze pe cei vinovați de încălcarea legii și să stabilească drepturile ce au fost încălcate.

În acest scop, pentru a-și îndeplini responsabilitășile ce le revin. Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, dezbaterile ședințelor de judecată sunt publice, persoanelor învinuite sau inculpate i se garanteată dpretul la apărare, iar cei care nu vorbesc limba română au posibilitatea interpretului.

Ombudsman-ul (Avocatul Poporului). Instituția Avocatului Poporului este de origine scandinavă și este prevăzută in Constituția țării noastre la cap. IV. Potrivit prevederilor articolului 55 din Constituție, Avocatul Poporului este un organ independent, cu prerogativa de a exercita controlul asupra actelor de guvernământ.

Avocatul Poporului este numit de către Senat pe o perioadă de 4 ani, iar sub aspect funcțional este ajutat de către 2 adjuncți și mai multe categorii de persoane de specialitate.

În plan aplicativ, instituția Avocatului Poporului este înființată din anul 1997 și, potrivit prevederilor art 56 din Constituție, acționează fie din oficiu fie la sesizarea persoanelor lezate în drepturile lor.

Potrivit Legii de organizare a instituției Avocatului Poporului, autoritățile publice sunt obligate să răspundă la recomandările transmise de acest organism în termen de 30 de zile de la comunicare, iar în caz de refuz pot fi sesizate organele ierarhic superioare ale autorităților în cauză, Guvernul și chiar Parlamentul. Avocatului Poporului I se poatet adresa adresa atât cetățenii cât și apatrizii și străinii.

Sunt de competența Avocatului Poporului toate cauzele care privesc încălcarea drepturilor omului, cu excepția celor în care sunt implicate instituțiile Parlamentului, Presedinției și Justiției.

Legea de organizare a instituției Avocatului Poporului este deficitară sub aspectul omiterii măsurilor coercitive atunci, când sunt nesocotite recomandările acestui organism.

În legătură cu modul cum sunt respectate reglementările din domeniu protecției drepturilor omului și cu stadiul aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse pentru îndreptarea abuzurilor constatate, instituția Avocatului Poporului este obligată să prezinte Parlamentului, rapoarte anuale.

Acțiunea politică. În promovarea drepturilor omului, în societățile democratice, un rol deosebit îl are acțiunea politică, care constă în acțiunea partidelor politice, parlamentarilor si a altor factori de opinie publică.

Contribuția partidelor în cadrul acestor acșiuni se fundamentează pe Legea partidelor politice din care se deduce că scopurile acestora sunt și de a asigura drepturile și libertățile cetățenești și afirmarea demnității națiunii române.

Contribuția parlametarilor în promovarea și garantarea drepturilor omului constă în acțiunile pe care aceștia le întreprind în cadrul forului legislativ, inclusiv prin interpelarea executivului.

În aceeași categorie de acțiuni se înscriu și activitățile desfășurate de către o serie de organizații și instituții cu atribuții din domeniul drepturilor omului, precum I.R.D.O, L.A.D.O, Asociația pentru Apărarea Drepturilor în România, Comitetul Helsinki, Centrul pentru Drepturile Omului, S.I.R.D.O, Asociația Română pentru Drepturile Femeilor.

Recursul la organismele internaționale. Prin adoptarea Legii nr 30/31 mai 1994 de ratificare a Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale și a Protocoalelor adiționale la această Convenție s-a creat pentru prima dată posibilitatea pentru cetățenii români de a se adresa direct organismelor europene. Astfel, li s-a recunoscut dreptul la recurs individual la aceste organisme, iar sfera drepturilor la care se pot referi sunt cele din Convenție și Protocoale, cu excepția acelor drepturi pentru care statul român a formulat rezerve, conform Legii nr 30/1994.

CONCLUZII

Pentru prima dată, noțiunea de “drept internațional” a fost folosită spre sfârșitul secolului al VIII-leaLa romani însa , „jus gentium” avea o acceptiune mai larga decat cel al dreptului internațional .Jus gentium privea aici atat relatiile dintre state cat și raporturile juridice stabilite intre cetatenii romani și peregrini (persoanele care nu posedau cetatenie romana) și mai ales raporturile juridice dintre acestia din urma.

Dreptul internațional se pare ca a aparut odata cu aparitia statelor.Cu toate acestea izvoarele istorice atesta existenta unor reguli rudimentare de drept cu mult inainte de aparitia statelor.

În perioada antichitatii ce se caracteriza mai ales prin razboaie de contopire, normele de drept priveau o sfera limitata de probleme în legatura cu razboiul și incheierea pacii regimul solilor și altele. Cu timpul , aceste norme se vor extinde la protectia strainilor, mentalitate, aliante, uniunii politice și religioase și altele.

În cadrul statului federal, fiecare stat își păstrează o anumită organizare proprie, dar, după cum am mai spus, au organe comune, permanente, executive, legislative și judecătorești, competente să emită norme sau decizii obligatorii pentru toți membrii.

Primele organizații internaționale interguvernamentale, în adevăratul lor înțeles, au apărut în secolul al XIX – lea fiind rezultatul nevoii de cooperare între statele lumii în domeniile care vizează evoluția științei din acele timpuri, cum ar fi : telegraia, poșta, meteorologia, protecția proprietății industriale, protecția operelor literare și artistice, dezvoltatrea științei agricole și a igenei publice. Organele planare au un organ important din cadrul organizațiilor internaționale Adunarea Generală, organ suprem de la care emană orientările generale care privesc activitatea din interiorul organizației.

Cetățenia reprezintă “legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat”

O altă definiție a cetățeniei o găsim într-o hotărâre a C.I.J. care susține că “cetățenia este o legătură juridică care se întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o solidaritate efectivă de existență, interese, sentimente, alături de o reciprocitate de drepturi și obligații.

Pierderea cetățeniei se poate realiza și ea prin două modalități: prin renunțare și prin retragere.

Apatridia reprezintă astfel situația unei persoane care nu are nici o cetățenie, care nu poate fi încadrat în câmpul de acțiune al diverselor legislații ce aparțin statelor și care devin astfel apatrid.

Bipatridia reprezintă un conflict pozitiv de cetățenie ce se manifestă atunci când o persoană are două sau mai multe cetățenii. Ea mai este denumită și pluricetățenie.

Străinii sunt acele persoane fizice care se află pe teritoriul unor state, fără a avea cetățenia acestora, dar care au în schimb cetățenia unui alt stat sau au statut de apatrid.

Statul este cel în măsură să stabilească prin legislația internă, condițiile de intrare, de ședere și alte elemente privind statutul străinilor pe teritoriul său, cu respectarea unui standard minim de drepturi și libertăți considerate fundamentale. Străinii nu se pot bucura de drepturi politice și nici nu pot ocupa funcții politice.

Strainii sunt obligati sa parasesca teritoriul unui stat si in situatia in care termenul de sedere nu le-a expirat, dar le-a fost ridicat acest drept.

Expulzarea unui strain este facuta cu scopul de a ocrotii statul respectiv precum si ordinea publica. Ea se hotaraste prin actele administrative ale statului respectiv. Refugiatii erau benerficiarii protectiei internationale, ei aveau dreptul de a se stabili in statele ce deveneau parti la instrumentele respective precum si sa desfasoare activitatile permise de legislatia nationala a statului de primire.

La data de 9 noiembrie 1943 a luat fiinta Administratia Natiunilor Unite pentru Ajutoare si Reconstructie United Nations Relief and Rehabilitation Administration – U.N.R.R.A.

Adunarea Generala a O.N.U. creaza in 1949 un nou organism international denumit Agentia Natiunilor Unite pentru Ajutor si Reconstructie

Daca azilul este privit prin prisma statului atunci acordarea sau refuzul de a acorda azil reprezinta un drept suveran.

Din punct de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este prevazut si in Declaratia Universala a Drepturilor Omului

BIBLIOGRAFIA

Vasile Ciuvat, Drept international public, Editura Universitaria, Craiova, 2002;

Vasile Ciuvăț Protecția Juridică a Drepturilo Omului, Editura Themis, Craiova, 2000;

Bogdan Adrian, Protectia juridica a drepturilor omului, Editia Genessa, Craiova 2000;

C.A.Colliard, Institutiones des relatious international Paris 1985;

Ch.Rousseau, Droit international public , vol III, Paris 1974

Dumitra Popescu, Adrian Nastase, Florian Coman, Drept international public, Editura Sansa, Bucuresti 1994;

George Beleiu, Drept civil rom`n Editura Sansa Bucuresti, 1992;

Gr. Geamanu, Drept international contemporan, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975;

Gr.Geamanu, Principiile fundamentale ale dreptului international contemporan, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti, 1967;

Gr. Geamanu Drept international public, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti 1981;

H.Mosler, The International Society as a Legal Comunity, in RCADI, 1974, IV;

I.Closca, I.Suceava, Drept international umanitar, Casa de Editura si Presa Sansa, SRL Bucuresti 1992;

Ion Diaconu Curs de drept international public, Editura Sansa, Bucuresti 1981;

Ion Diaconu Drept international public, Editura Sansa, Bucuresti 1995;

Ion Dogaru, Elemente de teorie generala a dreptului. Editura Oltenia, Craiova, 1994;

J.Pictete, Development et principes du international humanitaire Geneve, Edition A. Pedone, Paris, 1983;

L.Oppenheim and H.Lauterpacht, International Law, Londra, 1958;

M.Voican, R.Burdescu, G.Mocuta, Curti Internationale de Justitie, Editura ALL Beck, Bucuresti, 2000;

Nicolae |atomir, Drept international contemporan, Editura Universitatii A.I.Cuza, Iasi, 1972;

Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept international public, Editura Hyperion, Bucuresti,1993;

Raluca Miga Besteliu, Drept international, Introducere in dreptul international public, Editura ALL,Bucuresti 1998;

S.Zilberstein, Procesul civil international, Editura Lumina Lex, Bucuresti 1984;

Teodor S`mbrian, Drept roman. Editura Helios, Craiova 2001;

V.Ciuvat, A. Bogdan, Elemente de drept international public si privat, Editura Universitaria, Craiova 2002;

Stelian Scăunaș Dreptul Internațional Public, Editura All Beck, București, 2002;

Annuaire de Institut de Droit International, 196l

Cartea ONU

Constitutia Rom`niei