.dreptul Institutional International Ce Garanteaza Drepturile Economice Si Sociale ale Omului

DREPTUL INSTITUTIONAL INTERNATIONAL CE GARANTEAZA DREPTURILE ECONOMICE SI SOCIALE ALE OMULUI

CREAREA ORGANIZATIEI INTERNAȚIONALE A MUNCII

Revoluția industrială a avut un impact deosebit asupra condițiilor de muncă și de viață ale muncitorilor, generând multiple consecințe negative atât în planul economic, cât și in cel social Datorită concurenței acerbe pentru acapararea piețelor de desfacere, menținerea costurilor de producție constituia un motiv suficient de temeinic pentru a nu accepta nici o modificare a situației socioprofesionale. a muncitorilor.

Singura soluție acceptabilă 1 era considerată rezolvarea uniformă, la nivelul unui număr cât mai mare de state, pe calea acordurilor internaționale, a problemelor sociale vizând ameliorarea condițiilor de muncă, reducerea zilei de lucru etc.

Pe acest fond și al presiunii create de manifestarea nemulțumirilor angajaților, în 1890 la Berlin, în cadrul unei conferinte la care au participat reprezentanți a paisprezece state, a fost pusă în discuție problema ocrotirii muncii. In 1892, într-o conferință similară, a fost adoptată o rezoluție care preconiza crearea unui birou internațional al muncii, obiectiv concretizat în 1900 la Paris prin crearea "Asociației internaționale pentru protecția legală a muncitorilor".

Această asociație și-a fixat ca obiectiv prioritar traducerea și publicarea legislației sociale în diverse țări. Prima realizare a Asociației a fost convocarea la Berna, în I906, a unei conferințe pentru a examina posibilitățile de adoptare a două conventii internaționale privind reducerea folosirii fosforului alb pentru fabricarea de chibrituri și interzicerea muncii de noapte a femeilor.

Pe măsura acutizării problemelor sociale, s-a înregistrat și o amplificare a preocupărilor soluționării lor, atât pe plan național, cât și pe plan internațional.

În acest context, în 1919 ia ființă Organizația Internațională a Muncii, ce are ca obiectiv prioritar ,,justiția socială", care obligă națiunile să adopte un regim de muncă uman care sâ amelioreze situația muncitorilor din propriile țări.

Problemele principale care au făcut obiectul documentelor adoptate de organizație au privit limitarea la opt ore a zilei de muncă, lupta contra șomajului, protecția maternității, reglementarea muncii femeilor și tinerilor.

Dacă ameliorarea condițiilor de muncă și de viață, precum și promovarea ocupării forței de muncă au rămas obiectivele centrale ale acțiunii sale, Organizatia Internațională a Muncii și-a îndreptat atenția și asupra celor care privesc muncitorii migranți, întreprinderile multinaționale, protecția mediului ori consecințele restructurării economice. Dincolo de aceste evoluții generale, perioada de după Declarația de la Philadelphia și până în deceniul al șaselea se caracterizează și prin confruntarea cu o serie de probleme majore referitoare la explozia demografică, foametea, șomajul masiv, revoluția tehnico-științifică și impactul său asupra producției, schimbările profunde din structura forței de muncă etc.

În pragul declanșării primului război mondial erau deja trasate liniile generale ale viitoarei organizații internaționale; războiul avea să accelereze mișcarea în favoarea acesteia. Pe parcursul celor patru ani de război, organizații sindicale și muncitorești de cele mai diverse orientări și tendințe discutaseră problemele legate de îmbunătățirea condițiilor de muncă și viață ale salariaților Preocupările acestora s-au canalizat în două direcții 1 crearea condițiilor pentru ca în reglementarea păcii să se asigure și reprezentarea salariaților prin ținerea unui congres muncitoresc în același timp cu conferința de pace sau prin participarea lucrătorilor în delegațiile naționale pentru conferința de pace; includerea în Tratatul de pace a unor clauze care să amelioreze condițiile de muncă ale lucrătorilor, fie prin adoptarea de către conferința de pace a unor dispoziții privind drepturile fundamentale ale lucrătorilor, fie prin stabilirea unui cadru instituțional pentru elaborarea și dezvoltarea unei legislații internaționale a muncii.

Sfârșitul războiului adusese profunde modificări în poziția și rolul clasei muncitoare, în multe state europene existând o situație revolutionară. În opțiunea pentru crearea Organizației lnternaționale a Muncii, un rol important au jucat și convulsiile sociale prezente in epocă, în Rusia, în Germania și în Imperiul Austro-Ungar. Prima conflagrație mondială a avut, printre consecințele sale, și o recrudescență a problemelor sociale, însoțită de o amplificare a preocupărilor pentru soluționarea lor, atât pe plan național, cât și internațional Acest lucru explică și preocuparea unor guverne (Franța, Anglia, Germania) de a avansa proiecte privind clauzele de muncă, de natură să fie luate în discuție de către Conferința de pace și rapiditatea cu care s-a lucrat pentru conceperea, constituirea și funcționarea Organizației Internaționale a Muncii. Conferința de pace încredințează, în prima sa ședintăunei comisii speciale, care includea, pentru prima dată în istoria conferințelor diplomatice, și reprezentanți ai lucrătorilor, sarcina de a analiza și de a propune măsuri în legătură cu reglementarea internațională a muncii și protecției sociale. După 35 de ședințe de lucru, comisia propune includerea în Tratatul de pace a părții a XIII-a consacrată problemelor de muncă prevăzând constituirea Organizației Internaționale a Muncii.2

Misiunea noii organizații internaționale rezultă din Preambulul Constituției sale, unde ideea că „pacea universală… nu poate fi întemeiată decât pe baza justiției sociale" se completează cu aceea potrivit căreia „neadoptarea de către o națiune a unui regim de muncă eu adevărat uman împiedică eforturile celorlalte națiuni. doritoare de a ameliora situația muncitorilor în propriile țări".

Sub presiunea organizațiilor muncitorești care avansaseră ideea adoptării unor reforme sociale prin Tratatul de pace, a fost convocată de urgență Conferința Organizației Internaționale a Muncii, fâră a se mai aștepta semnarea Tratatului.

La 29 octombrie 1919, la Washington, în prima sa sesiune, Conferința Organizației Internaționale a Muncii adoptă, prin voturile delegaților celor 42 de țări membre ale tinerei instituții, 6 convenții internaționale care, privite prin prisma obiectului lor, aveau o extrernă importanță.

Experiența primei Conferinte a Organizației Internaționale a Muncii a constituit punctul de plecare pentru prima reuniune a organismelor Ligii Națiunilor care, într-un fel sau altul, s-au inspirat din procedura care fusese deja verificată la Washington 1

Prin normele sale, Organizația Internațională a Muncii era chemată să ocrotească o valoare fundamentală unică și consumabilă a omului forța de muncă. Nu se putea, obiectiv vorbind, ca o atare valoare unică să nu fie ridicată, în vederea protecției, la scară internațională.

Între cele două războaie mondiale, activitatea Organizației Internaționale a Muncii a fost consacrată, în principal, procesului de elaborare a unor convenții sau recomandări. În acest interval au fost adoptate un număr de 67 convenții și 66 recomandări. Acest proces a presupus, într-o primă etapă, de început, strângerea unor informații referitoare la muncă din întreaga lume pentru ca, în perioada următoare, pe această bază, să poată proceda la elaborarea unor instrumente internaționale care, încorporate în legislația statelor membre, să contribuie la progresul social al acestora 2

În concepția inițiatorilor săi, Organizația lnternațională a Muncii trebuia să devină un „clearing house" al informațiilor și datelor eu privire la mișcarea economieă și socială pentru continua îmbunătățire a regimului de muncă.

În esenta sa, activitatea desfășurată în acest interval se poate caracteriza prin aceea că a condus Ia așezarea și asigurarea funcționalității structurilor Organizației Internaționale a Muncii, la precizarea, în raport cu realitățile de după primul război mondial, a competențelor sale și la elaborarea unui nurnăr de 133 instrumente internatianale.

Problemele cu incidență politică nu au facut obiect de studiu sau de dezbatere în cadrul conferințelor Organizației Internaționale a Muncii, fie pentru că delegațiile statelor membre erau omogene din punct de vedere social, fie datorită apolitismului ce a caracterizat mișcarea sindicală care sa făcut prezentă în Organizația Internațională a Muncii, fie că, de plano, aceasta nu s-a voit o organizație politică.

A. Popescu. Dreptul Internațional al Muncii Editura Holding Reporter București. 1998, p 31

1 N. Valticos, Traite du droit du travail. Dalloz. Paris, 1970, p. 34-40, 2 N. Valticos, op cit p. 48-78

Amendamentele aduse Constituției Organizației Internaționale a Muncii au vizat, în principal, compoziția Consiliului de Administrație, în sensul creșterii numărului de reprezentanți de la 24 in 1919 la 32 în 1934, în condițiile sporirii numărului statelor membre ale Organizației și meniinerii numărului de 8 membri guvernamentali, reprezentănd statele având o importanță industrială „considerabilă" `

În privința afirmării competenței privind problemele de muncă, Organizația Internațională a Muncii a traversat o adevărată criză, în patru reprize, intre anii 1922-1932. În condițiile situației economice de după război, competența Organizației Internaționale a Muncii a fost contestată în ceea ce privește reglementarea problemelor muncii în agricultură, a muncitorilor nesalariați și a muncitorilor intelectuali Sesizată, Curtea Permanentă de Justiție Internațională a decis că, potrivit Constituției, Organizația Internațională a Muncii are o competență generală în materie de muncă, permițând deci elaborarea unor instrumente internaționale și în materiile contestate.

În timpul celui de-al doilea război mondial, activitatea Organizației Internaționale a Muncii s-a diminuat considerabil, în condițiile reducerii personalului și a mutării sediului, în 1940, de la Geneva la Montreal; practic, activitatea de elaborare a normelor internaționale a fost întreruptă, iar cea de strângere de informații. diminuată. În acest interval, Conferința Organizației Internaționale a Muncii s-a reunit doar de două ori, în 1941, când cele 33 de delegații au discutat perspectivele organizației și măsurile care urmau să fie întreprinse după război în opera de reconstrucție, și în 1944, când cele 41 de delegații au adoptat cunoscuta Declarație de la Philadelphia prin care au fost redefinite scopurile și principiile Organizației Internaționale a Muncii.

Amendamentele aduse Constituției Organizației Internaționale a Muncii în 1945 și 1946 au tradus pe plan formal ceea ce se hotărâse deja în acest act de importanță istorică. Ele nu numai că au așezat pe baze principiale noi activitatea Organizației Internaționale a Muncii, dar au instituit obligația statelor membre de a asigura libertatea sindicală și de a acționa împotriva politicilor de discriminare 1 Absența unor referiri la Organizația Națiunilor Unite se explică prin aceea că Declarația a fost elaborată înainte ca aceasta să fi fost concepută. Nu este însă mai puțin adevărat că textul principal și destul de larg al Declarației lasă posibilitatea – devenită. ulterior realitate – ca Organizația Internațională a Muncii să devină instituție specializată a succesoarei Ligii Națiunilor. Declarația privind Organizația Internațională a Muncii s-a constituit într-un adevărat punct de plecare pentru formularea principiilor fundamentale pe care putea fi construită o lume pașnică, respectiv, Carta Organizației Națiurlilor Unite, Consacrând autonomia Organizației Internaționale a Muncii Declarația a permis încheierea, în 1945, a acordurilor Organizației lnternaționale a Muncii cu Organizația Națiunilor Unite și alte instituții specializate sau organizațiile internaționale guvernamentale regionale. Pe baza acordurilor încheiate cu Organizația Nați au adoptat cunoscuta Declarație de la Philadelphia prin care au fost redefinite scopurile și principiile Organizației Internaționale a Muncii.

Amendamentele aduse Constituției Organizației Internaționale a Muncii în 1945 și 1946 au tradus pe plan formal ceea ce se hotărâse deja în acest act de importanță istorică. Ele nu numai că au așezat pe baze principiale noi activitatea Organizației Internaționale a Muncii, dar au instituit obligația statelor membre de a asigura libertatea sindicală și de a acționa împotriva politicilor de discriminare 1 Absența unor referiri la Organizația Națiunilor Unite se explică prin aceea că Declarația a fost elaborată înainte ca aceasta să fi fost concepută. Nu este însă mai puțin adevărat că textul principal și destul de larg al Declarației lasă posibilitatea – devenită. ulterior realitate – ca Organizația Internațională a Muncii să devină instituție specializată a succesoarei Ligii Națiunilor. Declarația privind Organizația Internațională a Muncii s-a constituit într-un adevărat punct de plecare pentru formularea principiilor fundamentale pe care putea fi construită o lume pașnică, respectiv, Carta Organizației Națiurlilor Unite, Consacrând autonomia Organizației Internaționale a Muncii Declarația a permis încheierea, în 1945, a acordurilor Organizației lnternaționale a Muncii cu Organizația Națiunilor Unite și alte instituții specializate sau organizațiile internaționale guvernamentale regionale. Pe baza acordurilor încheiate cu Organizația Națiunilor Unite și cu institutiile sale specializate, Organizația Internațională a Muncii își amplifică, în raport cu perioada anterioară, rolul său în instaurarea justiției și a păcii sociale.

O asemenea orientare realistă adoptată nu ar putea fi explicată altfel decât prin influența exercitată, și de această dată, ca și la constituirea Organizației Internaționale a Muncii, de mișcarea sindicală În această perioadă, în mișcarea sindicală internațională și, în special în cea europeană, s-au produs importante mutații.

1 E Phelan. L'OLT au servece de la paix, R.LT., l94)_ nr. 6, p G~9-cp)1 – ~~. Isopescu. op_ cit . p. 3~

N. Valticos. op. ci; . p 80-81

' N Valticos. op. cit , p. 8:>-b=4

1 A Popescu, op. cit . p 3G și urm

2. CREAREA CONSILIULUI EUROPEI

În anul 1947, SUA lansează planul Marshall de ajutorare a statelor europene ale căror dificultăți economice și sociale datorate celui de-al doilea război mondial păreau insurmontabile. In aceeași perioadă ia ființă Organizația Atlanticului de Nord – NATO Evoluția economică și socială este marcată de apariția unei noi puteri militare care să acționeze într-o formă destructivă asemenea Germaniei. Pentru diminuarea unei astfel de amenințări s-a insistat, spre stârșitul anului 1948, pentru asigurarea supravegherii producției de cărbune și oțel – materii prime folosite în industria de armament – de către o autoritate internațională.

La 16 aprilie 1948 a fost înființată Organizația de Cooperare Economică Europeană, atât pentru aplicarea planului Marshall, cât și în vederea promovării europene (George Marshall – șeful de stat major al armatei SUA în cel de-al doilea război mondial secretar al Departamentului de stat 1947-1948 ).

Pe acest fond al frământărilor economice postbelice și al imaginilor șocante datorate acțiunilor îndreptate împotriva ființei umane, săvârșite în lagărele naziste, la 5 mai 1949 a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franța, lrlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia. Prima realizare a Consiliului Europei a fost adoptarea și deschiderea spre semnare la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

3. CREAREA COMUNITĂȚILOR EUROPENE

În acest context deosebit de dinamic, Franța, care se simțea amenințată în continuare de norii războiului, trebuia să găsească o soluție care să îi ofere garantii suplimentare față de cele date de acordurile internaționale. Un rol important îi este atribuit lui Jean Monet, datorită căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene Acesta, îndeplinind funcția de șef al Organizației naționale a planificării (din Franța), a propus ca producția de cărbune și de oțel din Franța și Germania să fie administrată de un organism supranațional. Planul pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), anunțat la 9 mai 1950 de Robert Shuman – ministrul de externe al Franței, a stat la baza semnării Tratatului privind constituirea CECO, intrat în vigoare la 25 iulie 1952, valabil pe o durată de 50 ani Italia și Țările Benelux au sprijinit imediat acest plan, iar la 18 aprilie 1951 a fost semnat Tratatul de la Paris între Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda CECO și Adunarea sa parlamentară au fost înființate la 10 august 1952, iar Jean Monet a devenit primul președinte al Înaltei Autorități a Cărbunelui și Oțelului – organism independent de statele membre chemat să vegheze și să pună în valoare interesele organizației. Alături de Înalta Autoritate mai funcționează Consiliul de Miniștri, Adunarea Comună și Curtea de Justiție.

Înalta Autoritate este compusă din persoane independente, numite de guvern, dispune de fonduri proprii provenite din prelevări directe percepute asupra producției de oțel, cărbune și taxe vamale unice, beneficiind de autoritatea necesară spre a impune obligații statelor membre și producătorilor în sensul dispozițiilor tratatului.

Consiliul de Miniștri (Consiliul Special de Miniștri) – organ interguvernamental cu funcție de decizie, creat pentru apărarea intereselor țărilor membre.

Adunarea Comună formată din membrii parlamentelor naționale, în fața căreia Înalta Autoritate este răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului. Din 1979 Adunarea Comună este compusă din membri aleși prin vot universal.

Curtea de Justiție s-a constituit ca organism jurisdicțional care să asigure respectarea normelor juridice ale comunității.

În anul 1952 izbucnește războiul din Coreea care, pe fondul apariției conflictelor de interese determinate de intentiile constituirii unor organisme militare, motivează opoziția unor tări europene față de realizarea unei comunități de apărare. Țările Benelux au adoptat un proiect olandez care prevedea crearea unei piețe comune generalizate, unde produsele să circule liber, neîngrădit, desființându-se barierele vamale dintre statele membre. S-a propus convenirea unei conferințe în scopul de a pune la punct texte pentru un tratat care să aibă în domeniul său de aplicare o colaborare mai apropiată privind politica energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea și folosirea pașnică a energiei atomice. Proiectul a fost discutat și aprobat la întâlnirea din l-2 iunie 1956, de la Messina Italia, a miniștrilor de externe ai celor șase state. Cu acest prilej s-a convenit organizarea mai multor conferințe și constituirea unui comitet de reprezentanți guvernamentali care să propună măsuri necesare pentru edificarea unei piețe comune.

Președinția acestui comitet a fost încredințată lui Paul-Henry Spaak.

În șapte ședinte succesive, Comitetul de delegați guvernamentali elaborează două proiecte de tratat: unul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), prevăzând cooperarea la dezvoltarea tehnologiei privind energia atomică, și celălalt instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE), care au fost semnate la Roma la 25 martie 1957. Intrarea în vigoare a acestor două tratate a avut loc la 1 ianuarie 1958 ca urmare a ratificării lor de către părțile contractante.

Tratatul EURATOM cuprinde dispoziții privind folosirea energiei atomice în scopuri civile, facilitarea investițiilor în domeniul nuclear, dezvoltarea cercetării științifice și a distribuirii tehnicii în domeniu etc.

Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană stabilește că misiunea Comunității este de a promova o dezvoltare armonioasă a activitâților economice prin stabilirea unei piețe comune și prin apropierea politicilor economice ale statelor membre.

Deși o perioadă de timp au existat două sisteme de organisme internaționale, încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma s-a avut în vedere reuniunea organismelor celor trei Comunități în organisme unice. Astfel, caracterul supranațional al organismelor Comunitătilor s-a diminuat, Înalta Autoritate fiind înlocuită de o Comisie, iar Consiliul de Miniștri, Adunarea Comună (devine Parlamentul European) și Curtea de Justiție își mențin caracterul și atributiile.

De la constituire și până în anul 1973, cele trei Comunități au fost alcătuite din cei șase membri fondatori: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. Negocierile purtate de reprezentanți ai acestor state cu cei din Austria, Danemarca, Elveția, Marea Britanie Norvegia, Portugalia și Suedia (state necomunitare) pentru constituirea unei unităti economice nu au avut un rezultat concret.

În 1960, cele șapte state necomunitare menționate au încheiat, la Stockholm, o Convenție privind înființarea Asociației Europene a Liberului Schimb – AELS – a cărei caracteristică este renunțarea la taxele vamale între țările membre, pentru produsele de proveniență națională pe baza unui certificat de origine.

În 1961, Organizația de Cooperare Economică Europeană, înființată pentru aplicarea planului Marshall, este reconstituită sub denumirea de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică – OCDF la care au aderat și Austria, Canada, Japonia și SUA. Obiectivul principal al Organizației era găsirea modalității de desfășurare a comerțuiui între statele membre, stabilirea unor standarde de calitate, conduită, concurență, protecția mediului înconjurător , limitarea inflației, a șomajului, politica vamală și valutară.

În 1961 și 1967 Marea Britanie și-a depus candidatura de aderare la Comunități, dar Franța s-a opus.

În perioada anilor 1970-1972, negocierile cu Marea Britanie s-au finalizat prin semnarea actului de aderare.

In ianuarie 1972 a fost semnat Actul final cuprinzând intrumentele de aderare nu numai a Marii Britanii, ci și a Danemarcei, Irlandei și Norvegiei. După ratificările acordurilor în cauză potrivit procedurilor constituționale proprii, toate aceste țări au devenit membre ale Comunităților începând cu 1 ianuarie 1973 cu excepția Norvegiei, care nu a dobândit această calitate ca urmare a rezultatului negativ al referendumului organizat pe plan național în acest scop de la 1 ianuanie 1981, numărul membrilor s-a extins prin aderarea Greciei, iar de la 1 ianuarie 1986 Spania și Portugalia au aderat la Comunități.

La 7 februarie 1992 cei doisprezece membri ai Comunitătilor europene au semnat Tratatul de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene, ce are la bază Gomunitățile Europene Uniunea Europeană are sarcina de a organiza, într-un mod coerent și solidar, relațiile dintre statele membre și dintre popoarele lor. În acest scop. Uniunea își propune următoarele obiective1: promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale prin stabilirea unei uniuni economice și monetare cuprinzând, în viitor, o monedă unică; afirmarea identității pe scena internațională; în special prin adoptarea și aplicarea unei politiei externe și de securitate comune, inclusiv prin definirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comună; întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii; dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniile justiției și afacerilor externe; menținerea integrală a acquis-ului comunitar și dezvoltarea lui pentru a stabili în ce măsură ar fi necesară o revizuire a politicilor și formelor de colaborare pentru asigurarea eficienței mecanismelor și instituțiilor comunitare.

Acest Tratat marchează o nouă etapă în cadrul procesului de creare a unei uniuni din ce in ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate, pe cât posibil, la un nivel cât rnai apropiat de cetățeni, stabilind mersul ireversibil către integrare economică, monetară, socială și politică.

La 1 ianuarie 1993 a luat fiintă Piața Unică și au fost înlăturate o serie de bariere din calea mișcării nestingherite a persoanelor, bunurilor capitalurilor și serviciilor pe tot cuprinsul Comunității Europene.

După adoptarea Tratatului de la Maastricht, alte zece state au depus cereri de aderare: România, Slovacia, Cehia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Estonia, Letonia, și Lituania. Criteriile pentru viitoarele aderări au fost stabilite de Consiliul european de la Copenhaga, din iunie 1993. La Consiliul european din 12-13 decembrie 1997, de la Luxemburg, s-a decis lansarea procesului de aderare a celor zece țări menționate și a Ciprului.

Tratatul de instituire a Uniunii Europene, Tratatele privind instituirea Comunităților europene și unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam, urmare a desfășurării Conferințe interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht, începută la 29 martie 1996 la Torino. Tratatul a fost supus ratificării de către statele membre ale Uniunii Europene, intrând în vigoare la 1 mai 1999.

4. POLITICA SOCIALĂ

În timp ce în perioada anilor '60 – ' 70 ai secolului trecut atenția principală se concentra asupra mecanismului, ca urmare a problemelor pe care le ridica accelerarea creșterii economice, treptat, o dată cu adâncirea inegalităților în nivelurile de dezvoltare, cu apariția și accentuarea diferențierilor între categoriile sociale și, mai ales, o dată cu manifestarea sărăciei ca fenomen multidimensional, asistăm la reconsiderarea socialului în gândirea și acțiunea practică Triada economic, social și politic incepe să capete o importanță deosebită, atât din punctul de vedere al relațiilor de interdependență dintre cele trei dimensiuni, cît și sub aspectul modului în care această interacțiune asigură stabilitatea sistemelor socio-umane și înaintarea lor firească. Dacă pentru economic este nevoie de o politică economică care să asigure cadrul necesar alocării eficiente a resurselor prin mecanismele pieței concurențiale, pentru social este nevoie de o politică socială care să creeze cadrul social-uman necesar ca individul să beneficieze de roadele dezvoltării și să nu se înstrăineze de acestea, astfel încât armonia socială și compatibilitatea intereselor să constituie premisele reale ale echilibrului înaintării. Potrivit unor specialiști, politica socială cuprinde trei domenii largi, care în esență se referă la individ, și anume siguranta socială, serviciile sociale cu caracter personal și sănătatea Față de un asemenea punct de vedere. există părerea că aria politicii sociale ar trebui extinsă și la alte domenii. Astfel, politica locuinței este considerată a fi una din componentele politicii sociale deși face parte din sectorul privat al pieței De asemenea, politica educațională, care prin obiectivele sale se înscrie drept cea mai socială dintre politicile sociale, se consideră după unii autori că ar trebui să făcă parte din politica socială. Carta Socială Europeană revizuită lărgește sfera de cuprindere a politicii sociale, astfel încât s-ar putea spune că, în momentul de față, acest instrunent juridic fundamental al Consiliului Europei este acoperitor al sferei drepturilor sociale, economice, politice și culturale Așa cum subliniază preambulul Cartei, scopul imediat este de a favoriza progresul economic și social al țărilor membre ale Consiliului Europei, în special pentru apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Exigențele actuale au impus revizuirea Cartei pentru a „ameliora nivelul de trai și a promova bunăstarea socială" prin asigurarea populației a unor drepturi sociale. Carta Socială Europeană revizuită este doar un instrument juridic a cărui concretizare rămâne în sarcina Guvernului pentru realizarea schimbărilor sociale fundamentale benefice populației Politica socială urmărește să articuleze obiectivele sociale cu metodele de înfăptuire a lor, să surprindă dimensiunile și implicațiile socialului în corpul politic al societății. În acest sens, este esențial să se caute zone de consens teoretic și practic pentru ca, pe această bază, să se contureze o metodă specifică pentru descifrarea problemelor complexe pe care le ridică politica socială.

Într-o viziune mai largă, politica socială este concepută ca un întreg sistem de principii și măsuri pe care întreaga societate le utilizează pentru distribuirea resurselor umane, pentru a reglementa poziția între indivizi și grupuri, ordonând și armonizând relațiile de tip social. O condiție importantă a integrării economice este alinierea legislației țărilor membre și candidate la standardele europene. Aceasta este o consecință ce derivă din obiectivele fundamentale ale Acordului European de Asociere în vederea pregătirii pentru aderare Unul dintre aceste obiective, care se referă la asigurarea

unei baze pentru cooperarea economică, socială, financiară și culturală, se armonizează perfect cu opțiunea țărilor candidate pentru reformă și construirea unei economii de piață. În acest context, politicile economice și politicile sociale trebuie să cuprindă totalitatea considerentelor de mediu și să fie corelate cu cerintele unei dezvoltări sociale armonioase Intercondiționarea dezvoltării economice cu cea socială presupune subsumarea obiectivelor dezvoltării umane în cadrul politicilor sociale. Pentru țările dezvoltate, preocupările din această direcție reprezintă o componentă importantă a raporturilor de muncă, un drept recunoscut al salariaților și un obiectiv constant al politicilor guvernamentale. Conceptul de politică socială se referă la oferta largă de activități, care în ansamblu au ca obiectiv modificarea stării unei colectivități într-o direcție care să corecteze anomaliile sociale ale acesteia, prin intervenția statului. Politica socială reprezintă un ansnmblu coerent de măsuri preconizate ori adoptat de o grupare politică sau de executiv care vizează standardul de viață al populației, modalitățile de echilibrare a unor disproporții, flagrante între membri, de ordin economic, social ,si politic cu relevarea resurselor ce vor fi folosite pentru realizarea acestor scopuri. 1 Din cele menționate rezultă că politica socială constituie un ansamblu flexibil al politicii în domeniul social – inclusiv cele ale pieței muncii -, ansamblu în cadrul căruia ordinea priorităților se modifică în funcție de situația socială și de resursele existente în momentul respectiv. Starea socială și dimensiunea resurselor sunt cele două condiții fundamentale ale elaborării și promovării unor politici sociale convenabile, acceptabile colectivității.2 În sistemul actual al tratatelor comunitare, politicii sociale i se acordă un rol mai important în comparație cu reglementările anterioare. În chiar Preambulul său, Tratatul de la Maastricht face mențiunea că statele care au decis să instituie Uniunea Europeană confirmă atașamentul lor Ia drepturile sociale fundamentale și sunt hotărâte să promoveze progresul economic și social În Preambulul Tratatului privind Comunitatea Europeană este, de asemenea, afirmată hotărârea statelor comunitare de a asigura progresul lor economic și social prin acțiunea comună de eliminare a barierelor care divizează Europa În aplicarea acestor texte legale, Titlul XI al Părții a treia din Tratat detaliază toate elementele politicii sociale, dând în plus o reglementare concretă unor materii precum educația, formarea profesională și tineretul întrucât de acestea depind în largă măsură eficacitatea și coerența politicii sociale. Scopul politicii sociale este definit de art. 136 în următorul sens: „Comunitatea și statele membre, conștiente de drepturile sociale fundamentale precum cele enunțate în Carta socială europeană semnată la Torino la 18 octombrie 1961 și Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale luerătorilor din 1989, au ca obiectiv promovarea folosirii forței de muncă, condiții îmbunătățite de viață și de muncă, în așa fel încât să se facă posibilă armonizarea concomitent cu susținerea ameliorării lor, o protecție socială corespunzătoare, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care să permită un înalt nivel de folosire a forței de muncă și sti ,combată excluderea" (alin 1);

1 Carta Socială Europeană revzuită adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996 a fost ratifrcată prin Legea nr. 74 din 1999 publicată în Monitorttl Oficial nr. 193 din 4 mai I 999.

„în acest scop Comunitatea și statele membre pun în practică măsuri care țin seama de formele diverse ale practicilor naționale, în special 1 Carta Socială Europeană revzuită adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996 a fost ratificată prin Legea nr. 74 din 1999 publicată în Monitorttl Oficial nr. 193 din 4 mai 1999 în domeniul relațiilor contractuale, și de necesitatea menținerii competitivității economiei comunitare'' (alin 2); „ele consideră că o asemenea evoluție nu va rezulta doar din funcționarea pieței comune, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, ci și din dispozitiile prezentului Tratat și din apropierea prevederilor stabilite prin lege, regulament sau acțiune administrativă" (alin. 3). Prin dispoziții distincte (art. 137) se statuează că, în vederea realizării obiectivelor prevăzute la art 136.

Comunitatea va sprijini și va completa activitățile statelor membre în următoarele domenii (par. 1):

a) ameliorarea în special a mediului de muncă pentru protejarea sănătății și securității lucrătorilor1;

b) condițiile de lucru2;

c) securitatea și protecția socială a lucrătorilor3;

d) protecția lucrătorilor atunci când contractul de muncă este reziliat4;

e) informarea și consultarea lucrătorilor5;

f) reprezentarea și apărarea colectivă ale intereselor lucrătorilor6 și ale patronilor, inclusiv cogestiunea, sub rezerva par. 5 din art. 137;

g) condițiile de angajare pentru resortisanții statelor tetrte care își au reședința în mod legal în teritoriul comunitar7;

h) integrarea persoanelor excluse de pe piața muncii8 sub rezervo art. 150;

i) egalitatea între bărbați și femei cu privire la șansele pe piața muncii și a tratamentului la locul de muncă1;

j) combaterea excluderii sociale2;

k) modernizarea sistemelor de protecție socială3, sub rezerva lit c)

într-o manieră fragmentară, ceea ce a făcut ca progresele înregistrate să fie neuniforme.

Primele referiri cu privire la politica socială le găsim în Tratatele de creare a CECO și EURATOM, ale căror prevederi se extindeau și la sfera socialului, în special la necesitatea de a face mai eficientă utilizarea forței de muncă în sectoarele respective si de promovare a unui program de asistență îndreptat către cei care își vor pierde locurile de muncă în aceste sectoare.

În Tratatul de la Roma găsim primele lilii directoare ale unci politici sociale europene uniforme care se refereau la:

• libera circulație a fortei de muncă4;

• îmbunătățirea condițiilor de muncă și viață5;

1 C. Trandafir, Proteclia socialn a tinerilor, Editura de Sud, Craiova, 1998, p l~l. 2 C. Trandafir. Politica socială în context european, Annales Llniversitntis Apulensis. Universitatea 1 Decembrie 1918, Alba lulia, 2002, p 18 și urm

1 O. Manolache, Drept comunitar, eCl. a II1-a, Editura ALLBECK, București. 1001, p 322.

1 C 63;76 – Vilo Inzirillo vs. Caisse d'allocations familiales de l~arrondissemeut de Lyon; C 266/9s – Pascual Merino Garcia vs. Bundesanstalt fur Arbeit; C 6/7~ 2 Petrus KuS~ken vs. Rijksdienst voor Arbeidsvoorr.iening.

3 C 382/92 – Conunission des Communautes europeennes vs. Royarune-Uni d;_ Gr~u2de-Bretagn.e et d'Irlande du Nord; C 392/92 – Christel Schrnidt vs. Sparruol Leinlrkasse der fruheren Arnter Bordesholm, Kiel und Cronshageu

.4' C 102/91 – Doris Knoch vs. Btmdesanstt~tlt fim Arbeit C 482/93 – S.E. Klaus v s. Bestuur van de Nieuwe Algemene Bedrijfsvermuging; C 308/93 – BestLrur van de Soc:iale Verzekeringsbank vs. J.M Cabariis-Ișsarte; C 245/94 – Ingrid Hoever & Iri<Zachow vs. Land Nordrhein – Westfalen; C 312/94 – In~;rid Hoever & Iris Zachow a s Land Nordrhein – Vfestfalen; C 79/7G – Carlo Fossi vs Bundesknappschaft.

C 482/93 – S.E, Kla~,rs vs Besiuru- van de Nieuwe Algemene Bedrt,lfsvereniging. C 340/94 – E.J.M. de Jaeck vs. Staatssecreiaris van Finavc:ien.

5 C 382/92 – Corurnission des Commuvautes europeennes vs. Royaume-Uni dc Gr<rnde-Bretagne et d'Irlande du Nord; C 392/92 – Christel Schmidt vs. Sparund Leinhkasse der frnheren Amter Bordesholnr, Kiel ur~d Cron~hagen.

6 C 35/70 – S.A.R L,. Manpower vs Caisse primairr d'assurance maladie de Ștrasbourg.

7 C 4_54/93 – Rijksdienst voor Arbeidsa~oorziening vs. Joop van Gestel

8 C 382/92 – Crnrunission des Communautes europeennes vs Royauine-Uni dc Grande-Bretagne et d'Irlande du Nord; C 443/93 – Ioannis Vougioukas vs Idry nra Koinonikon Asfalisseon (IICA); C 160/96 – Manfred Miolenaar & Barbara Fath-Molenaar vs. Allgemeine Oriskrankenkasse Baden-VVurttemberg: C 275196 – Anne Kuusijarvi vs Rihsforsakringsverkct. C 79/76 – Carlo Fossi ~ s Bundesknappschaft. C~ 102/76 – H O .A.G.M Perenboom vs Insl~ecteur des contributions directes de Nirne~-uc

1 C 24~/94 – Ingrid Hoever ~& Iris Zachow vs. Land Nordrhein – VVestfalei7; C 312/94 – Ingrid Hoever & Iris lachow vs. Land Nordrhein – Westfalm;. C 280194 – Y.M. Posthuma-van Bammc vs. Bestuur van de Bedrijfsvereniguy_ C373/89 – Caisse d'assurance socials pour travailleLrrs independents „Integrit-, ~ ars. Nadine Rouvroy; C 43/75 – Gabrielle Defrenne vs. Societe anonyme beIgo d~.~ navigation aerienne Sabena; C63/76 – Vito Inzirillo vs. Caisse d'allocatior~5 familiales de 1'arrondissernent de Lyon; C 237/78 – Caisse regionale d'assuranc:: maladie de Lille (CRAM) vs. Diamantc Toia; C 154/92 – Remi van Cant v~ Rijksdienst voor pensioerven.

2 C 280/94 -Y.M Posthwua-van Damme vs Bestuur van de Bedrijfsverenigin~. C f>3/76 – Vito Inzirillo vs. Caisse d'allocations familiales de 1'arrondissen~c:~t de Lyon.

3 C 3~170 – S.E. Klaus vs. Bestuur van de Nieuwe Algernene Bedrijfsvereniging. C 443!93 – loannis Vougioukas vs. Idryma Koinonikon Asfalisseon (IKAi. C 160/96 – Manfred Molenaar & Barbara Fath-Moleoaar vs. Allgemeine Ortskrarrkerrkasse Baden-Wurttemberg.

4 C 266/95 – Pascual Merino Garcia vs. Bundesanstalt fur Arbeit; C 92/63 – I~l Tlr. Nonnenmacher vs. Bestuur der Sociale Verzekeringsbank; C 102/91 – Doris Knoch vs. Bundcsanstalt firr Arbeit.

5 C 451193 – Claudine Delevant vs. Allgemeine Ortskranl<enlcasse iur ~L:~~, Saarland. C 3~1(!94 – E-J.M. de Jaeck vs. Staatssecre(aris van Financieu

* armonizarea sistemului de educație și formare1.

Dimensiunea socială a Tratatului de la Roma s-a caracterizat prin puține acțiuni directe în domeniul social Noua grupare regională, preocupată să-și axeze eforturile principale în domeniul economic, nu a alocat un capitol special care să cuprindă toate prevederile din domeniul social. Coeziunea socială a fost concepută în subsidiar cu cea economică, fără să se clarifice cum se va realiza efectiv. S-a plecat de la ideea că îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață va rezulta firesc din evoluția procesului integraționist, iar armonizarea treptată a politicilor sociale naționale ar rezulta fără intervenția specială a organelor comunitare. De aceea, noile realități economice din Comunitatea Europeană au impus adoptarea, în completare, a o serie de directive în domeniul social, referitoare la accesul egal la ocupare și formare și dreptul de a beneficia de protecție socială 2

În concluzie, se poate aprecia că politica socială în prima etapă cuprindea prevederi cu privire la măsurile de stimulare a liberei circulații a forței de muncă, cu privire la aspectele tehnice ale protecției sociale, precum și viziunea liberală potrivit căreia politicile sociale se vor armoniza automat pe măsura adâncirii procesului integraționist. Realizarea acestor obiective se bazează pe finantarea din Fondul Social European.3

O dată cu lărgirea procesului de integrare, dimensiunea socială a început să capete un rol tot mai important în cadrul deciziilor comunitare. Drept urmare, în anul 1974 a fost adoptat primul Program de Acțiune socială care preconiza: protecția drepturilor lucrătorilor într-o Europă marcată de recesiune, îndeosebi ale celor disponibilizați sau ale căror firme dădeau faliment; tratament egal între bărbați și femei; îmbunătățirea dialogului social între lucrători și patronat, protejarea sănătății și securității lucrătorilor Fondul Social European s-a dovedit a fi insuficient pentru a răspunde la creșterea șomajului și a numărului de țări membre, fapt ce a necesitat ajustarea sa de mai multe ori.

Un important impuls politic a fost conferit politicii sociale după lansarea Proaramului de creare a Pieței Interne Unice, în care era conștientizat faptul că adâncirea integrării poate genera și efecte economice și sociale negative. Se afirma cu claritate că prin liberalizările cerute de Actul Unic European (AUE) anumite grupări sociale vor fi defavorizate: șomerii pe termen lung; tinerii în căutare de noi locuri de muncă, lucrătorii pe perioade determinate de timp și cei din piața subterană a forței de muncă După aderarea Spaniei și Portugaliei la Comunitatea Economică Europeană în 1986, problemele politicii s-au acutizat, impunându-se ,găsirea unui răspuns la modul cum se vor concilia costurile de realizare a coeziunii economice și sociale, cu dezideratul îmbunătățirii condițiilor de muncă și de viață în țările membre ale Uniunii Europene.

În anul 1989 a fost adoptată Carta comunității cu privire la Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor (Carta Socială), în care statele semnatare s-au angajat la realizarea următoarelor obiective: îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viată; dreptul la libera stabilire în Uniunea Europeană a muncitorilor rezidenți din unul din statele membre; dreptul la protecția socială a salariaților; dreptul la pregătire și formare; egalitatea de tratament a femeilor și bărbaților; protecția copiilor și adolescenților etc. Scopul declarat al Cartei Sociale a fost de a permite o mai bună armonizare a practicilor și politicilor sociale naționale și de a îmbunătăți mobilitatea forței de muncă

în interiorul Uniunii Europene.

Trebuie însă semnalat faptul că nici în Carta Socială nu este cuprinsă o listă de legislații recomandabile, ea bazându-se pe Declarația Universală a Drepturilor Omului; Convenția Internațională asupra Drepturilor Civile și Pulitice a Drepturilor Sociale și Economice; Convenția Europeană cu privire 1a. Drepturile Omului.

Chiar dacă la adoptarea Cartei Sociale au apărut o serie de divergențe între țările membre, a fost totuși posibilă adoptarea celui de-al doilea Program de Acțiune Soeială care să permită aplicarea Cartei, care avea la bază principiile subsidiarității, respectării diversității în sistemele culturale și practicile naționale, menținerii cornpetitivității.

1 C 245/9=1 – Ingrid Hoever & Iris Zachow vs. Land Nordrhein – Westfalen; C 312/9~4 – Ingrid Hoever & Iris Zachow vs. Land Nordrhein – Westfalen; C 2(6/95 – Pascual Merino Garcia vs. Bundesanstalt fiu Arbeit

2 Dumitru Miron și colectiv. Economia Intef;rării Europene, Editura ASE, Buc~u-ești, 2001. p 359-399.

3 Ghe. Pîrvu – Economia relațiilor europene (Economie ELVropeami), Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 203 și urm.

În anul 1995 a fost lansat al treilea Program de Acțiune Socialu, in care au fost precizate noile dimensiuni ale acțiunilor sociale și s-a procedat la redimensionarea fondurilor alocate Politicii Sociale Comunitare. Un loc deosebit și-au găsit Programele de asistența destinate tineretului și Programele pentru cele mai sărace regiuni ale Comunității Europene. Carta Socială a avut rolul de a amenda prevederile Tratatelor de la Paris (CECO) și Roma, lucru ce s-a realizat Ia Maastricht în 1991. Pentru că guvernul britanic a refuzat sa semneze Carta, considerând că problemele de protecție socială trebuie să fre rezolvate de piața liberă a muncii, prin conctirență .și nu prin creșterea gradului de intervenție pentru a proteja indivizii și grupările sociale, multe inițiative nu și-au găsit finalizarea.

Tratatul de la Maastricht a aprobat Protocolul Social în care sunt fundamentâte o serie de obiective de politică socială a căror finalitate va trebui să se concretiz.eze in realizarea coeziunii sociale ca element determinant al realizării pr-ogresului economic in Uniunea Europeană. Problematica înscrisă in Protocolul Social vizează:

• activități menite șă perfecționeze climatul de muncă, inclusiv măsuri privind sănătatea și securitatea muncii;

• activități ce țin de condițiile de muncă, inclusiv timpul de muncă și concediile;

• informarea și consultarea lucrătorilor;

• acțiuni de integrare a persoanelor excluse din câmpul muncii

Mai târziu, în anul 1997, Tratatul de la Annsterdam aduce elemente noi, plasând responsabilitatea realizării politicilor sociale la nivelul fiecărui stat, precum și posibilitatea aplicării unor programe pilot de creștere a ocupării forței de muncă finanțat din resursele Fondului Social European.

Consiliul de la Nisa din decembrie 2000 a adoptat Agenda Socială Europeană și viitoarea arhitectură socială europeană. stabilind ca obiective ale actualului deceniu creșterea competitivită ții economiei europene și a capacității acesteia de a susține creșterea economică, creșterea ocupării și o mai mare coeziune socială, obiectivul final fiind creșterea ocupării cu peste 70% până în 2010.

Tratatul de la Nisa arată că ,,oamenii constituie activul cel mai valoros al Uniunii Europene, investițiile în oameni vor fi de o maximă importanță pentru bunăstarea și locul pe care îl vor ocupa in economia viitorului". Se apreciază că este pentru prima dată când liderii europeni tratează în această manieră politica socială și când iau în calcul dimensiunea socială impusă de adâncirea integrării economice.

Agenda Socială Europeană aprobată la Nisa cuprinde cinci obiective majore cu care se va confrunta în plan social Uniunea Europeană:

• creșterea ocupării forței de muncă;

• îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale

lucrătorilor;

• creșterea mobilității intracomunitare a forței de muncă1;

* valorificarea pe plan social a avantajelor funcționării Pieței Interne Unice și Uniunii Economice și Monetare;

• întărirea coeziunii sociale și reducerea inegalității sociale în țările membre.

Pe lângă aceste obiective cu caracter general, în Agenda Socială Europeană sunt precizate și câteva obiective punctuale ale politicii sociale:

• creșterea numărului locurilor de muncă prin creșterea rolului măsurilor active de combatere a șomajului2;

• combaterea oricărei forme de sărăcie și promovarea egalității și integrității sociale;

• modernizarea sistemului european de protecție socială prin intărirea cooperării între statele membre în acest domeniu3;

• consolidarea politicii sociale în contextul viitoarei lărgiri a Uniunii Europene prin întărirea rolului componentei sociale a politicii de conlucrare cu statele candidate;

Fondul Social European va rămâne și în continuare principalul intstrument financiar prin care se va acorda sprijin statelor membre in vederea aplicării de programe menite să depășească problemele subutilizării forței de muncă. Sumele s-au alocat și se vor aloca în continuare fiecărei țări membre în fi.tncție de rata șomajului, numărul de șomeri pe termen lung, prosperitatea națională și regională.

Fondul Social European, lansat în 1960, a fost unul din mijloacele principale prin care s-a obținut acordul țărilor membre de finanțare a acțiunilor sociale Fondul Socjal European este un organism creat prin Tratatul de la Roma, ale cărui atributii au fost lărgite în mai multe rânduri. Fondul Social European a fost conceput ca un organism eare finanțează formarea profesională. mai ales a persoanelor afectate de restructurările de activitate mobilitate geografică a muncitorilor în cadnal Uniunii Europene și crearea de noi locuri de muncă și de activități mai ales pentru șomeri. Spre deosebire de Banca European,ă de Investiții, Fondul Social European primea finanțare de la bugetul comunității și era abilitat să acorde alocații mai degrabă decât imprumuturi. La început, rolul său era de a ușura dificultățile generate de șomaj prin facilitatea mobilității sectoriale și zonale și să îmbunătățească standardele de viață.'

La începutul funcționării sale, Fondul Social European finanta acțiunile sociale numai la cererea unei țări membre de a i se rambursa 50% din cheltuielile deja efectuate pentru, un anumit program social Constituirea Fondului se făcea prin contribuții proporționale ale țărilor membre; doar o mică parte din fonduri s-au folosit inițial pentru încurajarea mobilității regionale a lucrătorilor, cea mai mare parte luând calea finanțării unor programe de calificare și recalificare a forței de muncă (circa 1,8 milioane de lucrători la scară comunitară). Dacă la început avea loc o alocare automată a fondurilor, la solicitarea uneia sau alteia dintre țări, în ultima perioadă autorizarea comisiei este necesară pentru a seleeta proiecteie ce trebuie finanțate pe baza unui set de criterii convenite la nivel comunitar Mecanismul de intervenție a Fondului Social European se realizează prin măsuri temporare finanțarea programelor de ocupare a lucrătorilor disponibilizați din agricultură, industria siderurgică,

textile, confecții, care pot fi ajutați pentru a se deplasa și angaja în alte sectoaro sau pentru finantarea calificării alternative a femeilor și tinerilor sub 25 de ani; acțiuni permanente care pot fi declanșate pentru a soluționa situațiile dificile apărute în industriile specifice din anumite regiuni.

Fondul Social European este administrat de Comisia Europeană, resursele sale acoperă până la 50% finanțările efectuate de statele naționale; 3/4 din ajutor sunt folosite pentru finanțarea măsurilor privitoare la tinerii sub 25 de ani.

Rațiunea principală a unei politici sociale comunitare coexistentă cu politicile sociale la nivel național și complementară acestora era gestionarea disfuncționalităților, în plan social, pe care le genera avansarea procesului de integrare europeană. Creșterea concurenței intracomunitare prin crearea uniunii vamale, care prin efectele de creare și deturnare de comerț determina puternice acțiuni de restructurare a sectoarelor productive, însoțite, iminent, de pierderi de locuri de muncă, a necesitat adoptarea unei directii pentru asigurarea coerentei politicilor sociale.

C, 237/78 – Caisse regionale d'assmance maladie de Lille (CRAM) vs L3iamante Toia.

' C fG/77 – Petms Kuyken vs. Rijksdienst `oor Arbeidsvoorzi2ning: C 1(i2!9l Doris Knoch vs. B~ndesanstalt fizr Arbeit.

' C 79/î6 – Carlo Fossi vs 13uadeshnapp,chi~ft: C IO:'_;~ll ..- Dt,~is K,IOCIi vs F3undesanstalt fur Arb~°it.

` Ghe. Pîruu_ op. cit , p 2ț)8_

O serie de analiști apreciază că armonizarea sistemelor naționale de protecție socială nu este necesară, întrucât concurența liberă de pe piețele integrate se va contrabalansa și chiar va elimina disparitățile. Alți analiști apreciază că, dacă se lasă funcționale numai regiunile pieței, acestea vor genera o stabilire sau anulare a schemelor de protecție socială.

Ideea de dimensiune socială în cadrul Uniunii Europene implică o gamă mai largă de acțiuni decât protecția drepturilor lucrătorilor și politicile de angajare, incluzând o serie de programe care să sprijine persoanele în vârstă și grupările mai puțin favorizate ale societății europene. Întrucât pentru unele țări Programul de acțiuni prevăzut de Carta Socială are ca efect o reducere a nivelului de proteciie socială, iar pentru altele se ivesc costuri sociale suplimentare generate de creșterea protecției sociale, rolul Politicii Sociale a Uniunii Europene s-a canalizat in următoarele domenii: să cultive convergența politicilor sociale în sferele care rămân, în continuare, de competența exclusivă a autorităților naționale; să elaboreze și să pună în aplicare cele mai adecvate programe comunitare privitoare la încurajarea dezvoltării celor mai adecvate metode de sprijinire a recalificării forței de muncă; să ofere sprijin financiar prin Banca Europeană de Investiții și Fondul Social European; să elaboreze și să modernizeze cadrul legislativ și instituțional care să cultive armonia între parteneri; să dezvolte un pachet de reglementări privitoare la protecția lucrătorilor la locurile de muncă.

5. PROTECȚIA SOCIALĂ

În toate țările dezvoltate s-au constituit progresiv sisteme de asigurări și de protecție zise „sociale", destinate să protejeze în totalitate sau în parte populația împotriva riscurilor legate de sănătate, de viața curentă, de locul de muncă. Pentru a dezvolta aceste sisteme au urmat căi originale, administrative, asociative sau mutualiste, distincte de cele clasice ale finanțelor publice.

Cea mai mare parte a cheltuielilor cu caracter social fac obiectul unei finanțăti particulare și sunt administrate de mecanisme autonome care au, în multe cazuri, statutul de drept privat. De fapt, resursele acestor organisme sociale au caracter de resurse publice pentru că sunt constituite din prelevări obligatorii, iar cheltuielile lor constituie sarcini publice, e1e fiind supuse unui control din partea statului. "Totodată, veniturile și cheltuielile organismelor sociale se regăsesc într-un document – bugetul statului, alături de bugetul central și bugetele locale.'

Necesitatea organizării asigiarărilor și protecției sociale în majoritatea statelor a apătut o dată cu dezvoltarea forțelor de producție, determinate, în primul rând, de crearea și dezvoltarea industriei În structura cheltuielilor publice totale, cheltuielile destinate protecției sociale au crescut cel mai repede, reprezentând în prezent mai mult de jumătate din totalul cheltuielilor publice în țările europene cu economie de piață. Ca și în cazul cheltuielilor publice, ritmul de creștere a cheltLtuielilor cu protecția socială, corectat cu efectele inflației, a fost mai scăzut în ultimul an.

Protecția socială, ca un ansamblu de mecanisme de prevedere colectivă, are rolul să acopere obligațiile (sarcinile) indivizilor sau familiilor lor în cazul apariției sau existentei anumitor riscuri. Aceste mecanisme pot să fie de origine legală, convențională sau contractuală; dar, pentru a fi luate în considerare în cazul protecției sociale, ele trebuie să îndeplinească trei condiții: această acoperire socială nu trebuie să aibă la bază o contraprestație echivalentă și simultană din partea beneficiarului, ceea ce conduce la a exclude toate elementele având un caracter de remunerare a muncii, în particular salariile în natură și concediile plătite; acoperirea socială trebuie să fie condiționată de realizarea unor riscuri care sunt de natură să lezeze nivelul de viață al indivizilor sau familiilor lor; ea se concretizează în plăți care se fac în favoarea indivizilor sau familiilor acestora în următoarele condiții boală, invaliditate, infirmitate, accident de muncă, bătrânețe, șomaj; acoperirea socială trebuie să rezulte dintr-un sistem de prevedere colectiv și organizat, ceea ce implică excluderea inițiativelor individuale ale familiilor pentru nevoile lor; din contră, adeziunea la un regitn voluntar de securitate socială sau mutual face parte din prevederea colectivă; aceasta semnifică inexistența unei legături directe, la nivel individual, între riscul acoperit și participarea beneficiarului la finantarea protecției sociale.

Protecția socială constituie, de fapt, un serviciu colectiv „de tutelă"; corespunzător nevoilor a căror satisfacere ar putea fi lăsată la inițiativa indivizilor și ar putea fi satisfăcute prin diverse formule de economie individuală sau de asigurări, funcționând potrivit mecanismelor pieței.

Dar puterile publice, așa cum s-a putut observa, estimează că este vorba de un serviciu indispensabil, a cărui furnizare nu trebuie lăsată pe seama inițiativei private. Ele se consideră tutori ai indivizilor și familiilor, impunându-le mecanisme de solidariitate bazate pe o redistribuire a veniturilor.

Acest aspect redistributiv al protecției sociale merită să fie subliniat deoarece au fost și păreri care au considerat protecția socială ca un ansamblu de instituții „devoratoare de bogății", când se prezintă ca un proces de redistribuire a veniturilor de la cei sănătoși către cei bolnavi sau handicapați;

~ C Trandafi~-, Protectia socială și componentele ei în Romănia, Analele T'nivemltătii ciin Ccaio~-a. Seua CoÎegiu Drobeta Tunui Sevet~n. 2c)OO. p > 1 și urn~

de la cei activi către pensionari; de la persoanele având un loc de muncă la șomeri; de la familie cu sarcini familiale deosebite si într-o anumită măsură de la cei bogați către cei săraci, Această redistribuire a veniturilor vizează, potrivit expresiei lui W. Beveridge să punem omul la adăpostul nevoilor", pe de o parte, să vină în ajutorul celor lipsiți de mijloace proprii de trai, iar pe de altă parte, să procedăm în așa fel încât nivelul de viață să nu fie atât de afectat de eventualitatea unei boli, a invalidității, a bătrâneții, șomajului sau îngreunării sarcinilor familiale.

Necesitatea organszării ocrotirii cetățenilor, sub diferite forme, apărut o dată cu dezvoltarea forțelor de producție și a relațiilor de producție; îndeosebi, instituirea și dezvoltarea protecției și asigurărilor sociale au fost determinate de crearea și dezvoltarea industriei.

În general, protecția socială este reprezentată de ansamblul de măsuri economice și noneconomice prin care puterea publică realizează o utilizare normativă a resurselor și o distribuire a veniturilor in scopul înfăptuirii dreptății sociale. Protecția socială se concretizează în programe sociale care cuprind măsurile și instrumentele menite să asigure creșterea calității vieții, precutn și protecția populației de efecte negative ce pot să apară, în anumite perioade, determinate de diferite condiții economice și politice.

Domeniile și categoriile soeiale în care se aplică măsurile de protecție socială sunt:

Protecția șomerilor 1. Pentru evitarea convulsiilor în planul forței de muncă, în majoritatea țărilor lumii a fost adoptat un sistem legal de protecție socială care vizează drepturile bănești și perioada de ajutor de care beneficiază un șomer2, precutn și sursele de formare a fondurilor din care se plătesc asemenea ajutoare.

Protecția mediului, a lucrătorului și a publicului. Amplificarea surselor de peluare a apelor, solului și aerului a determinat elaborarea unor programe de protecție a mediului, a Iucrâtorului și a publicului, în strânsă legătură cu viața economică și socială

Reglementările antipoluante nu reprezintă doar o necesitate a protecției sociale, ci și un factor de lansare a unor programe de creare de noi locuri de muncă legate de protecția mediului. Corelate cu aceste aspecte ale condițiilor locului de muncă, contribuțiile sindicateler se concretizează în cereri de protecție a salariului în următoarele direcții: înlăturarea factorului de risc în ceea ce privește locul de muncă; dimensionarea săpt:ămânii de lucru și a tuturor tipurilor de concedii prin negocieri; drepturi de boală și de pensie; protecția muncitorilor cu calific.are redusă în condițiile introducerii unor noi tehnologii.

Protecția consumatorului 2 Ca segment al protecției sociale protecția consumatorului pornește de la evaluarea tehnologiilor de viitor și repercusiunile asupra individului în calitatea sa de consumator. Grija pentru individ se manifestă pe multiple planuri fie că este vorba de consumatorul de alimente, medicamente, de informații mass-media, fie că acestea se referă la consumatorul de timp liber, de bunuri în folosință îndelungată.

Protecția .sănătății'. Acest tip de protecție: cuprinde obiectivele care au drept scop de a furniza factorilor de decizie un ansamblu de referințe privind proiectul normelor de sănătate și siguranță, în avantajul unităților și indivizilor, prin promovarea sănătății întregii populații, cu prioritate a grupurilor vulnerabile și expuse la risc

' Regulamenhil nr_ 1 ~08/71

– C 22718I – Fraucis Aubin vs. Uvion Nationale interprofessionnelle ponr lurnploi dans 1'industriz et le commerce (LJNEDIC) et Association pour ! ~emploi daus lcs i7.rdustries ct le conunerce cles I~:elines (ASSE.DIC)_

~ C 92!63 – M. Th. Nonnenmacher vs. Bestuur der Sociale Ver7ekeringsbank. C 1~0/79 – Conunission des Communautes europeennes vs. Royaume de Belgique; C 102/91 – Doris Knoch vs. Buudesanstalt fia r Arbeit.

– C 102/76 – H.O.A.G.M. Perenboom vs. Inspecteur de;> contributions directes de Nirnegue; C 143/79 – Margaret Walsh vs National Insurance Officer; C ~4~3/9:~ – Ioannis Vougiovcas vs. Idyma Koinonikon Asfalisse;on (IKA).

~ C 110/79 – Una Coonav vs. Insurance Officer; C ?37/78 – Caisse regionaie d'assurance maladie de I~ille (CRAi'vI) vs. Diamante Toia; C 28/8~ – Alexandre Deghillage vs. Caisse primaire d'assurauce maladie de Maubeuge. C=182i'>?, S.E Klaus vs Bestuur van de Niewve. Algcmerte BedrijPsvercnigin~

Protectia handicapatilor 1 – Cuprinde un ansamblu de măsuri prin care se protejează și se oferă sprijinul adecvat individului și familiei sale. Dificultatea de integrare a acestor persoane la locul de muncă necesită mijloace de protecție economică și socială corespunzătoare acestei categorii sociale defavorizate

Protecția copilului si tineretului2. În rândurile copiilor și tineretului se conturează o serie de trăsături negative: violența minorilor, slăbirea legăturilor familiale intre generații, consumul de droguri și alcool, sporirea numărului de tineri șomeri, marginalizarea socială a tineretului. Pentru înlăturarea acestor fenomene sunt necesare măsuri de protecție specifice acestei categorii de indivizi în formare.

Protectia socială complementară 3. Scopul acestui sector de protecție socială îl reprezintă completarea protecției sociale exercitate de stat prin acordarea unor ajutoare în cazul producerii unor evenimente cum ar fi decese, încapacitate temporară de muncă.

În același timp, asigurările sociale reprezintă un sistem organizat de activități care au drept scop ocrotirea celor ce muncese, a pensionarilor și membrilor lor de familie, în situația în care din motive de forță majoră nu își pot asigura numai prin muncă cele necesare traiului.

Protecția socială este concepută pentru asigurarea unui standard de viață de bază pentru toți oamenii, indiferent de mijloacele de care a.ceștia dispun.

Există mai multe categorii de persoane care cer protecția socială protecția șomerilor, protecția mediului, a lucrătorului și a publicului, protecția consumatorului, protecția sănătății, protecția handcapaților, protecția copilului și a tinerilor, protecția socială complementară (protecția socială în caz de deces, incapacitatea de muncă, boală profesională).

Dar condițiile și nevoile diferite care se cer acoperite fac ca și modalitățile de realizare a protecției sociale să fie diferite. Astfel, într-un fel se pune problema în cazul asigurărilor sociale – destinate acoperirii unor nevoi personale ca urmare a pierderii terrrporare sau definitive a capacității de muncă și altfel atunci când este vorba de protecția lucrătorului la locul de muncă a mediului, a condițiilor de muncă ș.a.m.d., nevoi care se transferă asupra costurilor de producție și a căror satisfacere este inclusă în prețul produsului.

Starea socială și dimensiunea resurselor sunt două condiții fundamentale ale elaborării și promovării unor politici convenabile, acceptabile colectivității.

Protecția socială se constituie într-un ansamblu de prestații, in natură sau în speze, adresate indivizilor pentru a acoperi riscuri sau handicapuri sociale sau de a asigura dezvoltarea anumitor categorii ale populatiei.

În general, riscurile sociale se referă la evenimente probabile, restrictiv reținute în legislația socială, cum sunt pierderea locului de muncă, boala, invaliditatea, bătrânețea, iar protecția intervine prin asigurarea unui venit de înlocuire.l

Practic intervenția statului cu scop de protecție socială, prin stabilirea unui salariu minim garantat, a unor obligații privind durata timpului de muncă, condițiile de muncă, concedii de odihnă, vârsta de pensionare, vârsta minimă pentru încadrare ș.a. reprezintă o limitarea a acțiunii legii cererii și a ofertei.

De lege ferenda apreciem că este oportună și necesară stabilirea modalității de calcul a pragului de sărăcie (ceea ce ar conduce implicit și la recunoașterea existenței sărăciei), îar acoperirea nevoilor .până la acest nivel să tie actualizată în funcție de creșterea economică și puterea de cumpărare a salariului.

~ C 63/7(, – Vito Inzirillo vs Caisse d'allocations familiales de 1'arrondissement de I,yon; C 79/76 – Carlo Fossi vs. Bundesknappschaft.

` C 31; 9l) – Elsie Rita Johnson vs. Chief Adjudication Officer; C % 8/~> 1 – Rose Hughes vs. Chief Adjudication Officer, Belfast; C 308/93 – Bestuur van de Socrale Verzekeringsbank `rs. J.M. Cabanis-Issarte. C 266/95 – Pascual Merino Garcia vs. Bundesanstalt fur Arbeit.

; C 35/70; C 98/80; C 249/83; C 293/83; C 302/84; C 2/89; C 245/94: C 312/94.

2 H. de Jouvenal, Protection Sociale, Ed. Kapa, Paris, 1980.

D. Mustălea, Protecția socială -. ceriuțn a dezvoltarii economico socialc. Raporturi de Muncă, nr. 1/1997.

~ P. Burloiu, Economia Muncii; Lumina Lea, Bucuresti, 1993, pag. 71.

Obiectivele reformei in domeniul asistenței sociale, adică în dorneniul susținut material de stat; sunt astfel formulate și fundamentate încât să se poată asigura realizarea restabilirii sau mentinerii unor echilibre între seetorul public și cel privat, între nevoi și resurse, între dezvoltarea umană a generației prezente și cea a generațiilor viitoare.

Pe măsura asigurării mijloacelor și instntmentelor necesare, o dată cu principiul reparatoriu; se promovează pe scară largă principiul preventiv. Diversitatea și cuantumul prestațiilor și serviciilor sociale sunt condiționate însă de starea economiei, de resursele financiare existente la un moment dat, de necesitatea constituirii cadrului administrativ de aplicare, cu deosebire în ce privește formarea personalului și informatizarea activităților.

Programele de protecție socială, administrate de stat, sunt finan tate pe principiul repartiției, compensației între generații; de resurse din contribuții, impozite, taxe, pe baza principiului responsabilității colective.

Carta Socială Europeană, instrument juridic fundamental al Consiliului Europei, acoperă sfera drepturilor sociale și economice, iar obiectivul politicilor sociale, pe care părțile contractante îl vor urma este realizarea conditiilor corespunzătoare pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturiler și principiilor următoare:

1. Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a-și câștiga existenta printr-o muncă liber aleasă';

2. Toți lucrătorii au dreptul la condiții de muncă echitabile2;

3. Toți lucrătorii au dreptul la securitate și igienă in muncă' ;

4. Toți lucrătorii au dreptul la o remunerație echitabilă care să le asigure, lor și familiilor lor, un nivel de viață satisfacător2;

5. Toți lucrătorii și patronii au dreptul de a se asocia liber în cadrul unor asociații naționale sau internaționale pentru apărarea intereselor economice și sociale3;

6. Toți lucrătorii și patronii au dreptul de a. negocia în colectiv4:

7. Copiii și adolescenții au dreptul la o protecție socială contra pericolelor fizice și morale la care sunt expuși5;

8. Lucrătoarele, în caz de maternitate, și celelalte lucrătoare, în cazul în care acest lucru este necesar, au dreptul la o protecția specială în muncă6;

9.Orice persoană are dreptul la mijloace corespunzătoare de pregătire profesională';

lO.Orice persoană are dreptul de a beneficia de toate măsurile care să-i permită să se bucure de cea mai hună stare de sănătate pe care ea o poate atinge;

11. Toți lucrătorii și membrii familiilor îndreptățite au dreptul la securitate socială3;

' C 35J70 – S.A.R.L. Manpower vs. Caisse primaire d'assurance maladie de Ș trasbourg.

– C 382/92 – Ccmmission des Communautes ~uropeenncs vs- Royaume-(Jni de Grarrde-Bretagne et d'Irlancie du Nord; C 392/92 – Christel Schmidt ~~s. Sparnnd Leinhlcasse der fruheren Amter Bordesholm, Kiel und Cronsloige~i. C 24~; 9-1 In~rid Hoe`-er & Iris ?achow vs L.and Nordrhein – ~Z~~_stfalen

' C 451/93 – Claudine Delevant vs. Allgemeine Ortskrankenkasse fiir das Saarlavd.

Z C 382/92 – Commission des Communautes europeennes v°s. Royaume-Uni d~ Grande-Bretagne et d'Irlande du Nord; C 451/93 – Claudine Delevant ~ s Allgemeine Ortskrankenlcasse fi.ir das Saarland; C 102/91 – Doris Knoch v~; Bundesanstalt fiw Arbeit.

3 C 308/93 – Beshnu vm de Sociale Vemekeringsbank vs. J.M. Cabanîs-Iss<~rte C 63/76 – Vito Inurillo vs. Casse d'alloc~~tiom falnihaes de t'~urondissement de Lyon

4 C 454/93 – Rijksdienst voor Arbeidsvoorziening vs. Joop v°an Geștel. 5 C 78/91 – Rose Hughes vs. Chief Ad_judication Officf:r, Belfast.

6 C 143/79 – Margaret Walsh vs. Natiorral Insurance Officer: C 28/85 Alexandre Deghillage vs. Caisse primairc d'assurance maladie de Ivlaubeuge ~ C 79/76 – Carlo Fossi vs. Bundcsknappschaft.

H C 2~13/94 – Ingrid Hoever & Iris Zachow vs. Land Nordrhein – Westfalem. C 312/94 – Ingrid Hoever & lris Zachow vs. l,and Nordrhein – V'estfalen

C 308/93 – Bestuur van de Sociale Verzekeringsbanlc vs J.M. Cabanis-Issartc: C 27~196 – Anne I<uusijarv~i vs. Riksforsakringsverket. C 249/83 – Vera Hoeck` vs. Centre public d'aide sociale de Kalmthout; C 28/85 – Alexandre Deghillagc vs. Caisse primaire d'assurance maladie de Maubeuge; C' 2!R9 – Bestnnr ~•au d~: Sociale Verzekcringsbank vs. M.G.1. Kits van Heijningen.

12.Orice persoană lipsită de resurse suficiente are dreptul la asistență socială și medicală';

13.Orice persoană are dreptul de a beneficia de servicii sociale calificate`;

14.Orice persoană invalidă are dreptul la pregătire profesională și socială, indiferent de originea și natura invalidității sale;

15. Familia, în calitate de celulă fundamentală a societății, are dreptul la o protecție socială, juridică și economică, de natură a-i asigura deplina dezvoitare4;

16. Mama și copilului, independent de situația matrimonială și de raporturile familiale, au dreptul la protecție socială și economică corespunzătoare;

17. Cetățenii uneia dintre Părțile contractante au dreptul de a exer cita pe teritoriul unei alte Părți orice activitate lucrativă, pe picior de egalitate cu cetățetui acesteia din urmă, sub rezerva restricțiilor bazate pe temeinice rațiuni cu caracter economic sau social5;

18. Lucrătorii migranți ai uneia dintre Parțile con.tractante și familiile lor au dreptul la protectie și asistență pe teritoriul oricărei alte Pârti contractante6.

Politicile macroeeonomice de stabilizare și ajutorare asigură premise pentru promovarea unor obiective sociale concrete și realiste și a unor măsuri adecvate atingerii 1or, asigurându-se noi forme de protecție a capitalului uman.

Rezolvarea problemelor privind șomajului provocat de intensificarea proceselor de restructurare în economie., prin promovarea unor programe de acțiuni și măsuri pentru funcționarea mai bună a pieței forței de muncă, cu un efort deosebit pentru crearea de noi locuri de muneă, îmbunătățirea sistemului de formare și perfecționare a pregătirii profesionale, orientarea și reorientarea profesională a fortei de muncă tinere sau a celei disponibilizate; în diverse sectoare. sprjinirea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, inclusiv prin acordarea unor credite din fondul de șomaj. Stimularea cererii de forță de muncă prin inițierea unor măsuri fiscale care să conducă la creșterea gradului de absorbție a forței de muncă, precum și cooperării externe în vederea lărgirii pieței forței de muncă.

Susținerea procesului de imbunătățire a nivelului de trai al populației prin sporirea reală a salariilor și a veniturilor în concordanță cu creșterea productivității muncii și, în general, a eficienței economice precum și protejarea veniiurilor populației împotriva inflației prin creșterea nivelului salariilor, pensiilor și altor categorii de venituri în funcție de evoluția prețurilor de consum și a indicatorilor activității economice;

. Echilibrarea nivelului salarial practicat în diferite domenii de activitate. sector bugetar, regii autonome, societăți comerciale care să reflecte gradul de complexitate a muncii desfășurate, importanța muncii și răspunderea asumată potrivit funcției îndeplinite;

. Îmbunătățirea formelor și modului de direcționare a sprijinului social, introducerea de noi forme de prestații de asistență socială pentru persoanele și familiile care temporar sau permanent se află într-o situație de risc, accentuându-se latura preventivă a măsurilor de protecție socială;

' C 308/93 – Bestuur varr de Sociale Ver~ekeringsbank vs_ J. M. Cabanis-Issarte. ` C.' 373/89 – Caisse d'assurance socials pour travailleurs independents Integrity" vs. Nadine Rouvrov.

~ C 150/79 – Commission des Communautes europeennes vs. Ro5-aume de Belgique

4 C 308/93 – Bestuur van de Sociale Verzekeringsbauk vs. J.M. Cabanis-Issarte. C 454/93 – IZijksdienst voor Arbeidsvoorziening vs. Joop van Gcstel.

' C 7i/93 – Guido ~'arr Poucke vs. Rijksinsituut voor de Sociale Verrel:eringen der Zelfstandigen et Algemene Sociale Kas voor Zelfstandigcu; C 4s4/93 Rijk.sdicnst voor Arbeidsvoorziening vs. Joop van Gestel; C 482/93 – S.E. lhlaus vs. Bestuur van de Niewve Algernene Bedrijfsvereniging; C 340194 – E.J.M. de Jaeck vs. Staatssecretaris van Frnancien; C 102/76 -H.O.A.G.M. Perenboom vs Inspecteur des contributions directes de Nimeg~re; C 24/97 – Comission of the European Communities vs. Federal Republic of Germany.

' C 275/96 – Anne Kuusijarv~i vs. Riksforsakringsverket; C 24/~)7 – Cornission of the Europcan Conununities vs Federal Republic of Germany; C .>08i93 Bestuur van de Sociale Verzekeringsbarrk vs J. M Cabanis-Issarte; C 102/9 l Doris Knoch vs. Bunc(esanstalt fi~r Arbeit; C ?1/93 – Guido Van Poucke vs. Rijkainsituut voor de Sociale Verzekeringen der Zel.fsiandigen et Algemenc Sociale Kas voor Zelfstandigen.

. Asigurarea unei protecții sociale care să se adreseze cu prioritate celor aflați în dificultate, indeosebi familiilor cu mulți copii, persoanelor ha.ndicapate și vârstnicilor;

. Restructurarea instituțional-fuocțional și creșterea calității învățământului, de inițiere și realizare a unor programe de pregătire a resurselor umane, de formare a unei personalități complexe, adaptabilă la structurile economice și tehnologice, capabilă să facă față reformelor sectoriale din domeniul economic și cerințelor pieț.ei muncii;

. Dezechilibrele în domeniul demografic explică necesitatea orientârii eforturilor pentru rezolvarea problemelor în domeniul asistenței sociale, al ingrijirilor medicale, ale asigurărilor sociale și pensiilor.

Convenția europeană a drepturilor omului este primul tratat internațional încheiat în domeniul respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, care stabilește și un mecanism jurisdicțional în măsură să garanteze respectarea acestora.

Rezultat al unui anumit cadru economic, demografic, politic, social și cultural, al unei evoluții istorice specifice, sistemul de protecție socială are atât obiective și caracteristici comune dar și particulare, de la o țară la alta, ce se răsfrâng asupra mecanismelor de constituire a fondurilor necesare acestui scop și asupr a costurilor sistemului.

Pentru realizarea protecției sociale eficiente sistemul de protecție socială trebuie să prezinte o puternică garanție, fiind necesar să dispună în acest scop de o serie de mijloace, cum sunt modul de frnanțare (cotizații sau impozite); tipul mecanismului (asigurare sau serviciu public); natura instituțiilor (publice sau private, cu scopul lucrativ sau nelucrativ). Asigurarea garanției sistemului nu este posibilă fără o planificare riguroasă.

Necorelarea veniturilor și cheltuielilor în finantarea protecției sociale poate crea, la rândul ei, dezechilibre cu repercusiuni asupra economiei. Creșterea continuă a cheltuielilor destinate protecției

sociale a fost in ciuda scopurilor sale umanitare și de respectare a drepturilor omului – criticată, fiind considerată generatoare a unor fenemene economice negative alterarea echilibrului bugetar, ceea ce antrenează creșterea ratei dobănzilor și o diminuare a investițiilor.'

Atât Biroul Internaiional al Muncii – Geneva, cât și legislațiile interne au încercat, în mai multe rânduri, să definească protecția socială de fiecare dată, existând tendințe ca acest concept să fie cât mai cuprinzător. .Apreciem că, pe fondul dorinței de a defini cât mai concret diverse situații2 în care poate ajunge angajatul sau persoanele expuse unor riscuri ori aflate în diferite nevoi socrale și a determinării sistemelor institutionale de a accepta acoperirea acestora, conceptul protecție sociale a fost generalizat așa încât nu s-a mai făcut o distincție între cel angajat și șomer, între nevoile generale și nevoile sociale, între cei care sunt expuși unor riscuri și cei care au doar „ meritul " de a fi cetățeni ai unui stat. În caceastă situație considerccm că, pe de u parte, protecția socială este un segment care privește categorii sociale de persoane. foarte clar determinate (someri, persoane la vârsta de pensionare, persoane aflate în incapacitate de muncă etc.), aflate în situația ieșirii dintr-o relație contractuală cu un angajator, iar pe de altă parte, prolecția socială a murncii, care reprezintă un sistem de măsuri care se adresează salariaților (securitatea și igiena muncii, regimul de muncă al, femeilor și tinerilor, instizurrea unui salariu minim pe econumie, repausul săptărrtânal, concediul de odihnă plătit etc.).

Indiferent de nuanțările prezente în diferite lucrări asupra termenului de protecție socială sau securitate socială, în concepția noastră aceștia sunt sinonimi. Definițiile termenilor menționați ce se regăsesc în diverse dictionare sunt sensibil similare 4

` C Trandafir. Proiectia socială în context comunitar, în Conference Proceeding. Uruversitatea Constantin Brâvcuși, Târgu Jiu, 2002 p. 239-242.

` C. Trandafir, Codul protecției sociale, Editrrra de Sud, Craiova, 1999, p. 31 și trnn. 3 Constitutia României_ art. 38.

~' M. Brrcâ, Dicționar analogic și de sinonime al lirnbii române_ Ed. Științifica și Enciclopedică. București. 1978: C Roșca (coordonator) – Dicționar de ergonomic. Ed. Certi. Craiova. 1997; Fl. Marcu. C. Maneca. Dicționar neologisme. Ed. Acadenuei; București, 1978, Dicționar e~plicat-iv al limbii române. Ed. Acadenuei. București, 197~: Mic dicționar enciclopedic. Ed. Științifică și Enciclopedică, Buctrrești, 1978.

În accepțiunea Biroului Internațional al Muncii – Geneva, prin securitate socială se înțelege protecția (sublinierea noastră) pe care societatea o asigură membrilor săi printr-un ansamblu de măsuri publice:

• pentru a compensa absența veniturilor din rrruncă sau o mare diminuare a acestor venituri datorită apariției unor riscuri (boală., rnaternitate, accidente de muncă sau boală profesională, invaliditate, bătrânețe, decesul susținător~ului de familie și șomajul);

• pentru a asigura îngrijirile medicale;

• pentru ajutorarea familiilor cu copii.

Biroul Internațional al Muncii – Geneva manifestă consec.ventă pe tema preocupărilor Organizației Internaționale a Muncii avănd în vedere documentele acestui for. Între acestea, un loc important revine Convenției nr. 102 din 19_52 privind instituirea unor norme minimale de securitate socială. Această convenție, care s-a aflat la baza legislațiilor naționale pe care le-a influențat major, cuprinde nouă riscuri sociale de care majoritatea statelor țin seama.

Acestea sunt: asistența medicală, indemnizațiile de boală, prestațiile de ,șomaj, prestațiile de bătrânețe, prestațiile de accident de muncă ori boală profesională, prestațiile familiale, prestațiile de maternitate, prestațiile de invaliditate, prestâțiile de supraviețuire.

Dintre aceste nouă riscuri sociale, Convenția nr. 102 obligă statele care o ratifică să aleagă cel puțin trei, față de care legislația lor trebuie să fie conformă.

In definiție (dată de Biroul Internațional al Muncii – Geneva în Rahport sur le Travail dans le Monde 2000) rezultă că securitatea socială cuprinde asigurările sociale (contributive), ajutorului social sau asistența socială (finanțată prin impozite pentru persoanele cu venituri mici) și sistemele universale (finanțate prin impozite pentru ansamblul populației necondiționat de venituri sau resurse).

Din această definiție rezultă că societatea dorește să-și protejeze membrii impotriva unei palete largi de riscuri ce pot apare în tranzitia omului prin viață.'

Conceptul de protecție socială a fost, pentru prima dată, introdus de J. K. Galbraith și definește politica de protejare a categoriilor defavorizate ale populației, prin măsuri ce urmăresc alinierea acestor categorii la un nivel de trai decent. El consideră drept cea mai urgentă măsură „prevederea dreptului celor care nu-și pot găsi un loc de muncă de a avea un venit garantat sau alternativ."2

În consecintă, protecția .socială rcprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează măsurile aplicabile în diverse situatii la care pot ajunge atât în procesul muncii, cât și în afara acestuia, persoanele fizice al căror nivel de trai tinteste spre pragul de sărăcie, datorită unor riscuri sau handicapuri sociale

Există mai multe feluri de stabilire a pragului de sărăcie, cele mai utiliz.ate fiind metoda proporționalității, cea a ponderii consumului atimentar în consumul total și cea a aportului caloric.

Metoda proporționalității utilizează un anumit nivel aI consumului, de regulă 50% din media consumului pe economie, pentru a detini sărăcia.

Metoda ponderii cheltuielilor alimentare pentru stabilirea programului de sărăcie se bazează pe legea lui Engel care spune că ponderea consumului alimentar scade o dată cu venitul. Cheltuielile alimentare reprezintă un procent important din bugetul familiilor sărace, motiv pentru care utilizarea ponderii consumului alimentar pentru măsurarea standardului de viață al familiei par e justilicată.

~ Bureau International du Travail, Gene~~a, Rapport sur le Travail dans le Monde, 2000, p. 34.

' Alte detini(ii ale protecției sociale sau securitâții sociale (termenii suut sinonin~i) a se vedea în Alexandm Athanasiu, Dreptul securității sociale, Ed. Actami, București. 199~; Sanda Ghimpu. Alexandru Ticlea, Consta~.itin Tufăn. Dreptul securităiii sociale, Ed. ALLBECK, București, 1998.

2 7. K. Galbraitli, Știinta economică și interesul public, Ed. Politică. București, 1982 p 337.

~ C. Trandarrr. Protec(ia socială a tinerilor, Editura dc: Sud_ Craiova. 199~_ p Is.

Metoda aportului caloric încearcă remedierea acestei deficiențe prin stabilirea unui nivel de subzistență pe baza studiilor de nutriție Pe baza datelor, se stabilește o relație empirică între consumul alimentar exprimat în numărul de calorii consumat în fiecare gospodărie și consumul total al fiecărei gospodării. Această relație este folosită pentru estimarea nivelului consumului la care se atinge aportul caloric minim stabilit pentru țara respectivă. Acest nivel de consum, în care intră produsele alimentare și nealimentare, este definit drept prag de sărăcie caloric.

Intercondiționarea dezvoltării economice cu cea socială presupune subsumarea obiectivelor dezvoltării umane în cadrul politicilor sociale.

Asistența socială este mecanismul principal prin care societatea intervine pentru a preveni, limita sau înlătura efectele negative ale evenimentelor care se produc asupra persoanelor sau grupurilor vulnerabile, tără voia acestora, sau sunt prea puțin influențate de acestea În practica multor țări cu tradiție, sistemele asigurărilor sociale și asistenței sociate sunt consacrate sub denumirea de securitate socială.

Obiectivul principal al protecției sociale îl constituie diminuarea sau, când este posibil, chiar înlăturarea consecințelor unor riscuri asupra mediului și nivelului de trai ale unor segmente ale populației.

In fundamentarea și promovarea politicii sociale se urmărește respectarea prevederilor tratatelor privitoare la drepturile omului, precum și alte considerente și principii, printre care:

• protecția demnității umane;

• eliminarea oricărei forme de discriminare în întreaga politică de protecție socială;

. promovarea parteneriatului social ca mijloc de control și eficientizare a tuturor măsurilor de politică și de protecție socială;

. flexibilitatea, respectiv adaptarea măsurilor de protecție socială la necesitățile reale ale grupurilor și persoanelor;

. orientarea pe cât este cu putință a obiectivelor și măsurilor de politică și de protecție socială în direcția capacitării, mobilizării și participării tuturor forțelor la relansarea creșterii economice, munca fiind prima sursă a bunăstării și libertății individului, sursa cea mai stabilă a sănătății economiei;

. descentralizarea treptată a protecției sociale și, o dată cu aceasta, angrenarea în activitatea de protecție socială a agenților economici, a unităților administrației publice locale, a instituțiilor âuvernamentale și organizațiilor neguvernamentale, a societăților de caritate și a persoanelor fizice, prin contribuții materiale, financiare și sociale ale acestora într-un cadru legal adeevat

Pe măsura asigurării mijloacelor Și instrumentelor necesare, o dată cu principiul reparatoriu, se promovnază pe scară largă principiul preventiv. Diversitatea și cuantumul prestațiilor și serviciilor sociale sunt conditionate însă de starea economiei, de resursele financiare existente la un moment dat, de necesitatea construirii cadrului administrativ de aplicare, cu deosebire în ceea ce privește formarea personalulai și informatizarea activităților.

' D_ Mustălea. Protecția socială – ceririță a dezvoltârii economico-sociale, Raporturi de ruuncn. nr. 1 / 1997.

– O. I. Nanes. Un punct de vedere privind concepiul de proiecție socială, Dezvoltarea dialogului social în Rornânia. București, 1996.

6. CONVENȚIILE ȘI RECOMANDĂRILE ADOPTATE DF ORGANIZAȚIA INTERNAȚIONALĂ A MUNCII

De-a lungul existenței sale, Organizatia Internațională a Muncii a adoptat o serie de convenții internaționale și recomandări care vizeaza problematica socială ce a evoluat în raport cu transformările inregistrate la nivelul competențelor conferite organizației

Inițial, competențele Organizației lnternaționale a Muncii sr rezumau la problemele fi,tndamentale ale muncii, iar după 1944 s-au extins și asupra tuturor măsurilor economice și financiare care pot avea impact social.

Deși numărul convențiilor vizând în mod direct domeniul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu este mareaeestea sunt considerate ca fiind cele mai importante din punctul de vedere al filosofiei sociale l .Cronologic, prima problemă în materie abordată a fost cea a libertătii sindicale, prin două convenții (nr.88și 89) din 1948 și, respectiv, 1949, adoptate sub influența „Declarației universale a drepturilor omului". Prima vizează în special libertatea de constituire a asociațiilor profesionale, iar cea de a doua – protecția salariatului fată de angajator prin instituire dreptului la negociere colectivă.

Salariaților li se recunoaște dreptul de a forma organizații sindi cale, fară nici o distincție și iară necesitatea unei autorizații ori de a adera la cele existente, conform alegerilor libere. Nu este admisă nici o dizolvare a acestor organizații și se prevede posibilitatea de a se alia între ele pentru promovarea intereselor profesionale ale membri lor. Totuși, dreptul la grevă nu este menționat.

Egalitatea între bărbați și femei 1 face obiectul Convenției nr. 100 din 1951.

În anul 1957, convenția nr. 105, asupra muncii forțate, a stipulat obligația de a suprima munca fortată ori obligatorie, nu numai ca măsură de constrângere, de educare politică, ci și ca mijloc de mobilizare a mâinii de lucru, ca măsură a disciplinei muncii, ca pedeapsă ori ca măsură de discriminare. Anul următor, Convenția nr. 111 a avut ca obiect discriminarea definită ca „orice distincție. excludere ori preferință fondată pe rasă, culoare, sex, religie, opinie publică ori origine socială care are ca efect distrugerea și alterarea egalității de șansă ori de tratament în materie de ocupare ori de profesie".

Pentru același domeniu, trebuie menționate Convențiile nr. 135 din 1971 privind protecția reprezentanților angajaților în întreprinderi și nr. 151 din 1978 referitoare la libertatea sindicală a funcționarilor publici.

Problemele șomajului au reprezentat una din primele preocupări ale Organizației Internaționale a Muncii. Astfel, încă din 1919. Convenția nr. 2 a privit acest fenomen cu multiple implicații individuale și sociale. În materie de ocupare a forței de muncă printre convențiile adoptate se cuvine menționată Convenția nr. 122 din 1964 privind politica ocupării, orice țară, înainte de a o ratifica

' A. Popescu. M Duțu, Com~ențiile Organizației Internalionale a Mw~cii, ratificate <: Romaaia. Tn-stitntal RomW peutm Drepturile Onmlui. București. 199?. p f 3

' C 43/75 – Gabrielle Defreime vs. Societe anonvme belge de na~ngation aeriennc Sabena; C 343/92 – M.A. Roks. cpouse De Weerd vs Beshurr van de Bedrijfs<ereniging voor de Gezondheid, Geestelijke en Maatschappelijke Belangen; C 15~4/92 Remi v°an Cant vs. Rijksdienst voor pcnsioenen; C 187%98 – Comnvsion of tlze European Corrununities vs. Hcllenic Republic; C 444/98 – R. J. de Laat vs. Beshmr v~an het Landelijk instituut sociale verzekeringen.

z C 443/93 – Ioannis Vougioukas vs. Idryma Koinonikon Asfalisseon (IKA).

3 C 102/91 – Doris Knoch vs. Bundesanstalt fim Arbeit; C 128/83 – Caisse primaire d'assurance maladie de Ruen vs. A. Guyot; C 227/81 – Francis Aubul ~-s Union Nationale interprofessionnelle pour 1'ern.ploi dans 1'industrie et Ic comrnerce (UNEDIC) et Association pour 1'emploi dans les industrics et le commerce des Ivelines (ASSEDIC): C 66177 – Petms Kuyken vs. Rijksdienst voor Arbeidsvaorziening; C 44~4198 – R J- de Laat ~ s Bestnur ~~an het L.andeli;h instituut sociale vcrzelseringen

trebuind să promoveze deplina folosire „productivă și liber aleasă conventia nr.158 din 1983 asupra licențierii (prima în domeniu) a avut un impact pozitiv asupra legislațiilor nationale.

Un document cu un conținut ambivalent reprezintă Conventiei nr. 168 din 1988 referitoare la promovarea ocunării și protecției contra șomajului. Orientarea și formarea profesională, mai puțin abordată până în prezent, au facut obiectul Convenției nr.159 din '98 asupra readaptării profesionale.

Condițiile generale de desfașurare a munciî reprezintă printr-un domeniu în care s-a exercitat acțiunea Organizației Internaționale Wuncii, încă de la fondarea sa. Astfel, în mod semnificativ Convenția nr. 1 din 1919 privește ziua de muncă de 8 ore completată în 1935 prin convenția asupra săptămânii de lucru de 41 de ore. Repausul săptămânal (prin Convențiile nr. 14 din 1921 100 din 1957), concediile plătite au facut obiectul unor documente pertinente. De asemenea, securitatea și igiena muncii au fos abordate pe r-amuri profesionale.

O problemă prioritară în acest context a fost și cea privind salariile. Conventia nr. 95 din 1949 s-a referit la plata salariului; în 1950, Convenția nr. 13l a facut referire la fixarea salariilor minime, iar în 1991 Conferința Organizației Internationale a Muncii a adoptat protecția creanței salariului în caz de insolvabilitate a angajatorului.

Și în domeniul protecției muncii femeilor și copiilor au fost adoptate o serie de convenții. În acest sens se cuvine menționată, în special, problema vârstei de încadrare în muncă, fixată succesiv 11~ 14 ani, apoi la 15 ani, care a avut consecințe notabile, obligând printre altele, unele țări să-și modifice în mod corespunzător legislația internă.

La rândul său, protecția femeii și maternității, sub raportul condițiilor de muncă, a avut un caracter prioritar. Se circumscriu acestor aspecte Convenția nr. 100 asupra etalității de remuneratie intre bărbați și femei sau o serie de alte documente precum Convenția nr 3 din 1919 referitoare la protecția maternitatii: (revizuită prin Convenția nr. 103 din 1952), convenție vizând interzicerea muncii de noapte pentru femei (numerele 4/1919, 4l/1934 și 89/1948) etc. De remarcat că în cadrul țărilor membre ale Uniunii Europene se manifestă tendința de a considera că interdicția muncii de noapte pentru femei acluce atingere egalităiii sexelor și se militează în direcția înlăturării sale.

De asemenea, trebuie menționate și convențiile care privesc categoriile speciale de muncitori, precum cele referitoare la lucrătorii agricoli, cei din marina comercială, pescari, personal infirmier ori muncitori migranți.

O a doua categorie de documente elaborate și adoptate în cadrul Organizației Internaționale a Muncii este cea a recomandărilor referitoare la probleme care, datorită complexității lor ori diferențelor mari existente între sistemele de drept ale statelor, nu se pretează deocamdată la rezolvarea pe calea unei convenții. Uneori, acestea pregătesc terenul, jucând un rol experimental pentru adoptarea ulterioară a unor convenții, ca fază superioară de cristalizare și afirmare a intereselor și punctelor de vedere ale statelor și factorilor sociali. Adeseori, o recomandare însoțește o convenție care se limitează la a consacra principii generale; în acest caz, rolul recomandării este acela de a preciza semnificațiile conventiei.

Din punct de vedere al valorii juridice, recomandările, așa cum le arată și numele, cuprind deziderate, dorințe, preferințe adresate statelor, fară a crea deci veritabile obligații în sarcina acestora.

' C 143J79 – Margaret Walsh vs. National Insurnnce Otf~e~ec: C' t>-4!92 – Rcmi van Cant j s- Rijksdienst voor pensioenen.

caazul convențiilor. Fiecare stat membru se poațe angaja să supună recomandarea, într-un anumit termen, autorităților competente, eventual pentru a prelua cerintele sale în cadrul unor legi, și trebuie să informeze Biroul Internațional al Muncii asupra măsurilor adoptate în acest scop. Dintre recomandările cu specificații deosebite remarcăm: cele privind reprezentanțiî muncitorilor (1971), licetțierii (1982), negocierilor colective (1981) etc.

Influența normelor Organizației Internaționale a Muncii asupra unor legislații ale statelor membre redă dimensiunea eficientei activității.acestei instituții.

În această mateaie, nu pot fi aplicate criterii automate și absolute care să măsoare influența instrumentelor internaționale asupra unei reglementări sau alteia, ci, pentru a putea aprecia această influență, se impune o examinare concretă, de la caz la caz, a tuturor elementelor, luarea în considerare a numeroșilor factori variabili de la o tară la alta.

Fundamentală este variabilitatea influentei normelor în functie de structura economică, politică, socială și nivelul și ritmul dezvoltării unui stat. Influența normelor este mai mică în statele puternic dezvoltâte; cu vechi tradiții în domeniul legislaliei sociale, decât statele care și-au dobândit independența după cel de-al doilea război mondiâl care, in mod neceșar, vor găsi în instrumentele elaborate de Ocganizația Internațională a Muncii un model de normă spre cat'e să aspire. În fostele state socialiste influența instrumentelor Organizației Internationale a Muncii, deși nu a fost negată; le-a fost diminuată importanța, codurile murrcii fiind considerate ca reprezentând de fapt reglementări care îri mod frecvent depășeau normele minime ale acestei Organizații.

Inițial,- diferențierea condițiilor economice, sociale și politice ale statelor membre nu a ridicat probleme Organizației Internaționale a Muncii După cel de-al doilea război mondial, acest element s-a reflectat în căutările organizației de adaptare a instrumentelor sale la noile condiții. În aeest sens, s-a discutat mult asupra posibilității adoptării unor instrumente regionale ale muncii, fară a diminua în vreun fel rolul instrumentele universale. diferite formule de suplețe utilizate pentru instrumentele recente ale Organizației Internaționale a Muncii fiind de natură să situeze acestă problemă, la ora actuală, în rândul problemelor de tehnică juridică.

Influența normelor internaționale- ale muncii variază, în al doilea rând, în funcție de conținutul lor. Sunt astfel convenții internationale, cum ar fi, spre exemplu, Convenția nr. 2 referitoare la abolirea muncii foriate, care au întrunit un mare număr de ratificări, în timp ce un număr important de convenții nu au fost ratificate decât de cel mult 10 state, ca să nu mai vorbim de cele ce nici nu au intrat în vigoare, nefiind ratificate de numărul necesar de state pentru intrarea în vigoare.

Un mare număr de ratificări înregistrează. totuși unele convenții referitoare la metodele de fixare a salariului minim, repausul săptămânal, inspecția muncii, protecția salariului, munca copiilor și a adolescenților, interdicția muncii de noapte și a muncii în subteran pentru femei, consecințele accidentelor de muncă și prevenirea bolilor profesionale Din acest punct de vedere, s-ar putea susține că aceste convenții sunt și cele mai eficiente.

Ceea ce este de natură să încurajeze organizația în eforturile sale este faptul că o serie de convenții esențiale asupra drepturilor omului au fost ratificate, cu prioritate., de un număr apreciabil de state.

Recent, a fost dată publicității lista celor mai ratificate convenții, respectiv ratificate de 5O% din numărul celor 171 de state membre la 1 iulie 1995, ce privesc următoarele domenii:

Drepturile omului

. Convenția nr. 87/1948 privind libertatea sindicală și protecția dreptului siudical – 113 ratificări;

~ A. Popescu; op. cit.. p 19s-19C. '

. Convenția nr. 98/1949 privind dreptul de organizare șr negociere colectivă – 125 ratificări;

. Convenția nr. 11/1921 privind dreptul de asociere (agricultură) – 117 ratificări;

. Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată – 136 ratificări;

. Convenția nr. 1OS/1957 privind abolirea muncii forțate – 113 r atificări;

. Convenția nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare l24 ratificări; ,

. Convenția nr. 111/1958 privind discriminarea în muncă și în profesie – 119 ratificări;

Condițiile generale de muncă

. Convenția nr. 95/ 1949 privind protecția salariului – 90 ratificări;

. Convenția nr 26!1928 privind metodele de Iixare a salariilor minime – 99 ratificări;

. Convenția nr. 14/ 1921 privind repausul săptămânal (industrie) 115 ratiticări;

Protectia muncii ferneilor

. C'onvenția nr. 45 privind munca subterană (femei) – 88 ratificări;

Securitatea socială

. Convenția nr 19/1925 asupra egalității de tratament (accidente de muncă) – 116 ratificări;

Administratia muncii

. Convenția nr. 81 / l 99 7 asupra inspecției muncii – 115 ratificări.

În condițiile date, pentru anumite state, cum este, de exemplu, cazul Poloniei și al Suediei, influența normelor referitoare la munca marinarilor a fost hotărâtoare în formarea unor reguli de drept pentru activitatea acestei categorii de muncitori. Un caz aparte îl constituie Elveția care, în 1941, constituindu-și o flotă de mărfuri, a declarat șase convenții ale Organizației Internaționale a Muncii referitoare la munca marinarilor „aplicabile activității de pe navele elvețiene", cu alte cuvinte le-a inclus în legislația sa, iară nici o modificare și fară să le ratifice. Acest caz reflectă, sub un alt aspect, și faptul că influenta normelor internaționale nu trebuie judecată numai în raport de ratificarea sau neratificarea acestora, ci într-un cadru mai larg, al unor influențe indirecte.

lnfluența normelor internaționale ale muncii este diferită după cum ne raportăm la activitatea Organizației Internaționale a Muncii înainte și după cel de-al doilea război mondial, în prima etapă organizația desfașurând o intensă activitate de elaborare a unor instrumente (cantitativă), în timp ce în cea de-a doua accentul este pus pe reglementări de diferențiere și finețe juridică (calitativă). Astfel, dacă în prima etapă numărul convențiilor adoptate de Gonferința Organizației Internaționale a Muncii era anual de trei-șase. în cea de-a doua etapă este în medie de două Sub un alt aspect, dacă în prima etapă influența în dreptul substanțial era vizibilă, actualmente ea devine din ce în ce mai putin vizibilă. Dacă in prima etapă conventiile vizau mai cu seamă protecția, cele mai recente vizează drepturile de personal, social-politice și organizatorice ale lucrătorilor Evident, o mare parte din convențiile recente răspund unor mutații ce au loc în lumea contemporană, în primul rând în lumea industrială (munca în timp parțial, riscurile majore industriale).

Influența normelor internaționale asupra legislațiilor statelor membre se poate măsura, în principal, prin raportarea lor la numărul ratificărilor înregistrate.1 În acest sens, influenta se manifestă, de regulă, pri.n modificarea anterioară, concomitentă sau ulterioară a legislației interne a

~ A Popescu. op cit.. p. 199 Și urm.

statelor membre. În aprecierea influentei instrurnentelor internaționale trebuie stabilit raportul dintre acestea și modificările dreptului intern. Se poate distinge între cazul în care ratificarea nu antrenează nici o modificare a dreptului intern, cazul în care ratificarea antrenează modificări (de fond sau pur formale) ale dreptului intern și, în sfârșit, cazul în care ratificarea presupune introducerea unor norme absolut noi în dreptul intern.

Pe de altă parte, este dificil să se determine cu exactitate în ce măsură modificările aduse legislatiei pot fi realmente atribuite influentei unei convenții internaționale. Succesiunea cronologică între ratificarea unei convenții și adoptarea unor măsuri legislative nu constituie un criteriu suficient al legăturii de cauzalitate între cele două acte.

Convențiile neratificate, precum și recomandările exercită totuși o influențâ mai mult sau mai puțin evidentă asupra legislațiilor diverselor state. Autorii de specialitate au apreciat influența convențiilor neratificate și a recomandărilor într-o serie de state cum sunt: Grecia, Elveția, Tunisia, Columbia și Irlanda. Această influentă se manifestă, in esență, prin sugestiile și orientări1e pe care le oferă statelor membre, conststuind o sursă de inspirație riguros științifică. 1

Influența instrumentelor internaționale asupra legislatiilor statelor membre are un sens pozitiv, de îmbunătățire a legislației interne printr-o mai sporită protecție a muncitorilor. De altfel, art. 19 paragraful 8 al Constituției Organizației Internaționale a Muncii dispune că, în nici un caz, adoptarea unei convenții de către un stat membru nu trebuie considerată ca afectând legile, practica în materie, cutumele sau acordurile care asigură condiții favorabile muncitorilor decât dispozițiile convenției ratificate. Totuși, în literatura juridică este întâlnit un caz în care ratiftcarea unei convenții a fost urmată de un regres al protecției muncitorilor. Este vorba de invocarea unei dispoziții din conventiile Organizației Internaționale a Muncii referitoare la munca de noapte a copiilor și fcmeilor pentru diminuarea protecției acordate anterior acestor categorii de persoane de către legile elvetiene.1

Influența instrumentelor internaționale asupra legislâțiilor interne ale statelor membre se manifestă sub diverse planuri.

Astfel, se poate distinge: în primul rând influența asupra conținutului unor dispoziții ale legislației respective și influența numai asupra tehnicii legislative.

De asemenea, inffuența asupra legislatiei interne a statelor membre se manifestă, fie direct (prin modificarea unor dispoziții legale), fie indirect (prin influențarea generală asupra politicii sociale a statului respectiv).

Această influență se poate manifesta nu numai pe plan juridic, dar și pe plan politic. sau moral, în sensul evidențierii necesității progresului permanent în privința legislației sociale. Instrumentele internaționale ale muncii constituie, deseori, fie un suport tehnic sau psihologic, fie o adevărată sursă de inspirație pentru statele membre. Influenta intervine atât în privința dreptului muncii aplicabil în statul respectiv, cât și în privința altor ramuri de drept cu care dreptul muncii are interferențe (dreptul securității sociale, dreptul civil, drept administrativ etc.).

De menționat este faptul că influența instrumentelor internaționale asupra legislațiilor unor state membre se datorează, în unele cazuri, in primul rând supleței instrumentului internațional, în sensul prevederii unor clauze speciale referitoare la particularitătile unor state sau unor regiuni geografice. Influența Organizației Internaționale a Muncii s-a facut resimțită, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, și in ceea ce privește structurile și organismele create pentru a realiza politica socială a statelor membre. 3

' G. A. Johnston, L'influence des normes internationalcs, du travail sur la legislation et la pratique du Royanme-Uni. RTT. vo!. 97, nr. s. 19G8. p. sl9-y?s.

' AI. Barenstein, L'influence des conventions internationales du travail sur le legislatiou suisse, RIT, vol. _57. I958, p. 18-20.

Z R. Pesic, Les normes interuationales du travail et la Iegislation yougo~lauc_ RIT. vol. 96, nr. s. 1997. p I~~

3 A Popcscu_ op. cit., p. 207

Problemele șomajului au reprezentat una din primele preocupări ale Organizației Internaționale a Muncii. Astfel, încă din 1919, Convenția nr. 3 a privit acest fenornen cu multiple implicații individuale și sociale. În materie de ocupare a forței de muncă, printrc convențiile adoptate se numără Conventia nr. 122 din 1964 privind politica ocupării, orice țară înainte de a o ratifica trebuind să programeze deplina folosire „productivă și liber aleasă" a muncii Convenția nr 158 din 1983 asupra concedierii (prima în domeniu) a avut un impact deosebit asupra legislațiilor naționale.

Un document al cărui conținut cuprinde o reglementare duală este Convenția nr. 168 din 1988 referitoare la promovarea ocupării și protecția contra șomajului. De asemenea, orientarea și formarea profesională au făcut obiectul Convenției nr. 159 din 1983 asupra readaptării profesionale. În anii '60, în plină e:xpansiune economică a țărilor industrializate, Organizația Interna.țională a Muncii a adoptat Convenția nr. 122/1964 care promovează ideea ocupării depline a forței de muncă.

Convenția solicită statelor membre să formuleze și să aplice, ca obiectiv esențial, o politică activă care să promoveze ocuparea deplină a forței de muncă în vederea stimulării creșterii și dezvoltării economice, a ridicării nivelului de trai, de a răspunde nevoilor forței de muncă și de a rezolva problema șomajului. Această politică trebuie să tindă spre garantarea unui loc de muncă pentru toate persoanele disponibile și în căutare de muncă, o muncă productivă și liber aleasă. Fiecărui lucrător trebuie să i se asigure toate condițiile pentru dobândirea calificării necesare, pentru utilizarea acesteia, fără nici o discriminare.

Convenția nr 122/ 1964 se completează firesc cu prevederile Recomandării nr. 122/1964. În 1984, a fost elaborată Recomandarea nr. 169/1984 care se referă tot la politica de ocupare, adoptânci dispoziții complementare.

Convenția nr. 88/1948 privind serviciile de ocupare cere statelor ce o ratifică să instituie și să întrețină un serviciu public și gratuit cle ocupare, cu sarcina de a realiza cea mai bună organizare posibilă a pieței muncii Această sarcină trebuie concepută ca o parte integrantă a programului național pentru asigurarea și menținerea deplinei ocupări, ca și pentru dezvoltarea și utilizarea resurselor productive. În corelație cu acest instrument este și recenta Convenție nr. 181/1997 privind agențiile private de ocupare a forței de muncă.

Convenția nr. 142/1975 privind punerea în valoare a resurselor umane reglementează principiul instituirii de politici și programe de orientare și formare profesională în strânsă corelație cu politica de ocupare a forței de muncă.

Convenția precizează elementele necesare structurării acestor poiitici și acestor programe, cum ar fi nevoile și posibilitățile de ocupare, stadiul și nivelul de dezvoltare, alte obiective economice, sociale și culturale.

Convenția nr. 159/1983 privind readaptarea profesională și ocuparea persoanelor handicapate statuează principiul asigurării participării acestor persoane, în condiții de egalitate, exercitarea unei munci convenabile și insertia lor socială. Politica de readaptare profesională trebuie elaborată de statele ce ratifică convenția, după consultarea partenerilor sociali și a organizațiilor neguvernamentale ce se ocupă de persoanele handicapate`.

Convenția nr. 158/1982 privind concedierea tinde să garanteze proteeția lucrătorilor contra concedierii fără motive valabile.

În sensul convenției, prin concediere se înțelege încetarea relației de muncă din inițiativa celui ce angajează. Cât privește câmpul de aplicare, acesta este extrem de larg și se referă la toate ramurile de activitate economică și la toți lucrătorii salariați, cu câteva posibilități de exceptare (contractele pentru executarea unei lucrări determinate, perioadele de probă; muncitorii ocazionali etc.).

' Pcntru detalii a se vedea B.I T . Resumees de normes interuales du travail. Geneve, 1990.

' C 79/76 – Carlo Fossi vs. Bundesknappschaft.

Convenția nr. 158/1982 coxiține atât norme de aplicabilitate generală, cât și norme particulare privind concedierea 'pentru motive economice, tehnologice, structurale și altele asemenea. Pentru ea să aibă loc o eoncediere legală. E,onvenția solicită ca aceasta să fie justificată de un motiv valabil, legat de aptitudinea sa, de conduita lucrătorului ori fondat pe necesitatea unei bune funcționări a întreprinderii sau serviciului.

Convenția enumeră și motivele ce nu pot justifica o concediere', cum sunt afilierea sindicală sau participarea la activități sindicale la anumite ore, faptul de a fi solicitat sau de a exercita un mandat de reprezentare a lucrătorilor, faptul de a depune o plângere sau de a participa la procedurile contra patronatului în considerarea încălcării de către acesta a legislației, rasa, culoarea, sexul, starea civilă, responsabilitățile familiale, faptul că persoana este însărcinată, religia, opinia politică, ascendența națională și originea socială, absența de la muncă pe durata concediului de maternitate și absența temporară de la muncă, ca urmare a unei boli sau a unui accident.

Recomandarea nr. 166/1982, care reglementează aceeași materie, adaugă pe lista acestor motive vârsta2 (sub rezerva reglementărilor privind pensionarea), efectuarea serviciului militar obligatoriu și a altor obligații civice.

În privința procedurilor de urmat în caz de concediere, ca și a căilor de atac contra acesteia, convenzia – pentru a evita ca sarcina problemei să cadă exclusiv în sarcina lucrătorului – prevede două posibilități

a) sarcina probei privind existența unui motiv valabil pentru concediere revine celui ce angajează;

b) organismele competente investite cu cercetarea cauzei trebuic să fie abilifate să-și formeze propria lor convingere în raport cu elementele de probațiune furnizate de către părți, conform legislatiei și practicilor naționale

Convenția, valorificând experiențele naționale, prevede necesitatea formulării unui preaviz pe o durată reaonabilă sau, în caz contrar. acordarea unei indemnizații corespunzătoare (cu excepția „abaterii grave" săvârșite de lucrâtor) și a unei indemnzații de plecare și/sau alte forme de protecție a venitului salariatului ,asigurarea sau asistența de șomaj sau alte prestații de securitate socială).

În caz de concediere nejustificată, dacă anularea acesteia sau reintegrarea persoanei în cauză nu mai este posibilă, cel ce angajează este dator să-i asigure acesteia o indemnizație adecvată.

Convenția nr. 131/1970 privind metodele de fixare a salariilor minime, în special în ce privește țările în curs de dezvoltare, prescrie pentru statele ce o ratifică obligația de a stabili un sisterza de salarii minime de natură să protejeze toate grupurile de salariați ale căror condiții de muncă sunt de asemenea natură încât acestor salariați trebuie să li se asigure o protecție corespunzătoare Autoritatea competentă din fiecare țară, de acord cu organiza.tiile reprezentative ale celor ce angajează și ale lucrătorilor interesati dacă acestea există, sau după deplina consultare a lucrătorilor, va stabili grupurile de salariați care trebuie protejați.

Salariile minime trebuie stabilite prin act normativ și sub pragul stabilit de acesta, nu se poate negocia, nici individual și nici colectiv. Pentru a determina nivelul salariilor minime, în raport cu

practica și condițiile naționale, trebuie, pe cât posibil, avute ui vedere următoarele elemente:

a) nevoile lucrătorilor și ale familiilor lor față de nivelul general al salariilor în țară, costul vieții; prestațiile de securitate socială și nivelurile de trai ale altor grupuri sociale;

b) factorii de ordin economic, inclusiv cerințele dezvoltării economice, productivitatea și interesul care există pentru a realiza și a menține un înalt nivel de folosire a forței de muncă

C 79/76 – Carlo Fossi vs. Bundesknappschaft; C 98/8O – Giuseppe Rontano vs Institnt national d'assurance maladie-invalidite.

` C 15~4/92 – Remi van Cant vs. Riiksdienst ~~oor pensioeneu: C 18719R Commision of the Europcan Con~mnnities vs Hellenic Republic

Statul care ratifică această convenție are, totodată, obligația de a institui și de a mentine metode adaptate condițiilor și nevoilor țării, permițând fixarea și corectarea din timp a salariilor minime.

Încă de la elaborarea sa și pâriă în prezent, Gonvenția nr. 131/1970 a întâmpinat și întâmpină opoziția forțelor liberale care susțin că, in condițiile economiei de piață, acesteia îi revine sarcina fixării prețului tuturor factorilor de produeție, inclusiv al forței de muncă. l

Convenția nr 95/1949 privind protecția salariului2 instituie plata rapidă și periodică a salariilor, statuând măsuri pentru înlăturarea unor practici abuzive în materie. Salariul trebuie plătit, in condiții normale, direct salariatului, de către cel ce angajează.

Salariile plătite în bani vor fi achitate exclusiv în monedă având curs legal, iar plata sub formă de bilete la ordin, bonuri, cupoane sau orice altă formă considerată că reprezintă moneda având curs legal este interzisă.

Autoritateâ competentă din fiecare stat va putea să permită sau să prevadă plata salariului prin cec tras asupra unei bănci sau cec ori mandat poștal, atunci când acest mod de plată se practică în mod curent sau se face necesar datorită unor împrejurări speciale. când este prevăzut în contractul colectiv, sau când, în lipsa unei astfel de dispoziții, lucrătorul consimte.

Convenția nr. 173/1992 asupra protecției creanțelor lucrătorilor în caz de insolvabilitate a patronului este chemată să dezvolte dispoziția în materie din Convenția nr. 95/1949 care, prin forța lucrurilor. doar enunță un principiu. Statul ce ratifică aceasta se obligă să protejeze creanțele lucrătorilor cu titlu de salariu, fie prin intermediul acordării titlului de creanțe privilegiate, fie prin instituirea unei garanții, fie prin aceste două mijloace combinate.

Convenția nr. 1/1919 asupra duratei munciit (industrie); Convenția nr 30/1930 asupra duratei muncii (comerț și birouri); Convenția nr 47/1935 a celor 40 ore; Recomandarea nr 116/1962 asupra reducerii duratei muncii; Convenția nr. 43/1934 privind reducerea duratei muncii (sticlării); Convenția nr 46/1933 asupra duratei muncii itninele de cărbune); Convenția nr. 51/1936 de reducere a duratei nnlncii (lucrări publice); Convenția nr. 61/1937 de reducere a duratei muncii (textile); Convenția nr. 67/1939 de; reducere a munci; (transporturi rutiere).

Actualitatea acestora este însă diferită. Dacă convențiile nr. 1, nr. 30, nr. 47 își păstrează interesul pentru eventuale ratificări. Convențiile nr. 46, nr. 51 și nr. 61, neîntrunind numărul corespunzător de ratificări pentru a intra în vigoare, sunt i.a ora actuală practic perimate.

În 1987, Consiliul de Administrație a considerat că de o mare actualitate, în absența ratificării acestui instrument, rămâne Recomandarea nr. 116/1962 care precizează că durata normală de 48 ore a săptămâni de lucru trebuie progresiv redusă în scopul atingerii obiectivului de 40 ore, fară nici o diminuare a salariului lucrătorului.

Munca de noapte constituie obiectul Convenției nr. 171/1990 și urmărește protejarea sănătății și securității muncitorilor ce prestează activități pe durata nopții, bărbați sau femei, pentru a le facilita exercitarea responsabilităților familiale și sociale, evoluția profesionalâ firească în carieră și a le acorda compensații corespunzătoare.

Lucrătorii care devin inapți de muncă pe durata nopții trebuie transferați, dacă aceasta este posibil, pe un post similar; în caz contrar, ei trebuie să beneficieze de aceleași prestații cu ceilalți lucrători aflați în imposibilitatea de a obține un loc de muncă, respectiv să beneficieze de drepturile ce deeurg din calitatea de șomer.

' H.G. Bartolomei de la Cruz, A. Euzeby. L'Organlzation Internationale du "I'ravail (OIT)_ Presses Ilniversitaires dc Francc. Paris. 1997, p 78.

' C 443/93 – Ioannis Vougioukas vs. Idryma Koinonikon Asfalisseon (IKAj. C 227i81 – Francis Aubin vs. LJnion Nationale interprol°essionnelle pour 1'emploi dans 1'industrie et le conunerce (UNEDIC) et Association pour I'elnplol do;a !: s industries et le conunercc dcs Ivelines (ASSEDIC)

Inainte de a introduce în programul de lucru munca de noapte, cel ce angajează trebuie să se consulte, obligatoriu, cu organizațiile sindicale.

În privința repausului săptămânal, Organizația Internațională a Muncii a adoptat convenții separate pentru industrie, respectiv nr 14/1921, și pentru comerț și birouri, respectiv nr. 106/1957. Cele două convenții prevăd o perioadă de repaus săptămânal de minim 24 de ore, consecutive, în fiecare săptămână Pe cât posibil, acest repaus trebuie să coincidă cu zilele consacrate, prin tradiție, potrivit uzanțelor țării sau regiunii geografice, ca fiind religioase (duminica).

În cazul în care nu se poate respecta această cerință, inclusiv temporar, repausul săptămânal compensatoriu echivalent trebuie acordat în mod obligatoriu.

Repausul săptămânal nu trebuie să aibă nici o influentă asupra salariului care ar putea fi redus ca urmare a acordării acestui drept Concediul anual plătit1 face obiectul Convenției nr. 52/1936,

Recomandării nr. 98/ 1954, Convenției nr. 10/1952 (pentru agricultură), Recomandării nr. 93/1952 (pentru agricultură) și al Convenției cu caracter general nr. 133/ 1970 (revizuită). De dată recentă, a elaborat și Convenția nr 140/1974, respectiv Recomandarea nr 148/1974 referitoare la concediul de studiu plătit.

Deși Convențiile nr. 52 și nr. 101 au fost revizuite prin Convenția nr. 132, acestea rămân îneă în actualitate pentru statele care le-au ratificat (54, respectiv 46 ratificări). Gonvenția nr. 101 este deschisă rațificărilor pentru statele care nu sunt în măsură să accepte dispozițiile referitoare 1a agricultură prevăzute în Convenția nr. 132.

Recomandările nr. 47, nr. 93 și nr. 98 rămân, prin elaborarea Convenției nr. 132, fără obiect, pierzându-și, prin urmare., interesul ca instrumente ale Organizației Internaționale a Muncii.

În această materie, Organizația Internațională a Muncii a elaborat două convenții de referință și care își mențin actualitatea.

Convenția nr. 132/1970 privind concediul plătit (revizuită) instituie prineipiul unui concediu anual plătit, de trei săptămâni sau rnai mult. La momentul ratificării conventiei, statul respectiv trebuie să specifice această durată sau o durată mai mare. Evident, ulterior, durata concediului poate fi mărită. Concediul anual plătit se acordă proporțional cu timpul lucrat.

Securitatea și igiena muncii reprezintă., pentru Organizația Internațională a Muncii, un domeniu nu numai vast dar și esențial de reglementare, pentru a asigura protecția lucrătorilor contra accidentelor de muncă și a bolilor profesiionale. La aceasta se adaugă și faptul că Organizația Internațională a Muncii a elaborat și un important număr de convenții privind anurnite riscuri particulare sau domenii de activitate specifice.

Activitatea Organizației Internaționale a Muncii în această materie, se fundamentează pe trei mari principii:

• munca trebuie efectuată într-un mediu salubru, corespunzător, sănătos;

• condițiile de muncă trebuie să fie în concordanță cu binele și cu demnitatea lucrătorului;

• munca trebuie să ofere veritabile posibilități lucrătorului pentru a se realiza profesional, de a se dezvolta și de a servi societatea

În acest domeniu, Organizația Internațională a Muncii a elaborat 22 de instrumente internaționale care pot fi sistematizate astfel 4 care conțin dispoziții generale; 11 care se referă la protecția contra unor riscuri determinate și 7 care se referă la protecția în anumite ramuri de activitate.

Astfel, Convenția nr. I55/1981 privind securitatea și sănătatea lucrătorilor prevede că statul care o ratifică trebuie să definească, să pună în aplicare și să reexamineze periodic o politică națională coerentă în materie de securitate. sănătate a lucrătorilor și de mediu de muncă Aceasta trebuie să urmărească prevenirea accidentelor de muncă, a bolilor profesionale, a oricăror atentate la sănătatea

~ C 35/70 – S.A.R.L. Manpower vs. Caisse primaire d'assurance maladie de Strasbourg.

lucrătorilor. Evident, potrivit principiului tripartismului, o atare politică nu poate fi elaborată și aplicată decât în concertare cu partenerii sociali.

În acest sens, statele trebuie să adopte măsuri legislative care să privească securitatea și sănătatea lucrătorilor, inclusiv pentru pregătirea lor profesională, să introducă un sistem eficient de inspecție a muncii și să oblige factorii de producție ca, încă din perioada de concepție și chiar înainte de a fi puse în funcțiune, mașinile și utilajele etc. să fie prevăzute cu dispozitive de protecție adecvate.

Cel ce încadrează este obligat să pună la dispoziția lucrătorilor imbrăcăminte și echipament de protecție și să facă tot posibilul ca locurile de muncă, mașinile, utilajele, materialele, substanțele, procedeele utilizate etc. să se afle sub un strict control pentru a nu prezenta nici un risc pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor.

O dispoziție esențială este aceea potrivit căreîa lucrătorul care părăsește locul de muncă pentru că avea un motiv rezonabil de a gândi că acesta prezintă un perieol iminent pentru viața sau sănătatea sa trebuie protejat contra unor consecințe sau măsuri nejustificate ce pot fi luate împotriva lui.

Convenția nr 161/1985 privind serviciile de sănătate in procesul muncii promovează ideea favorizării sănătății fizice și intelectuale a tuturor lucrătorilor prin menținerea unui mediu de muncă sigur, sănătas, adecvat, prin acțiunea unui serviciu preventiv de consiliere a tuturor lucrătorilor și prin adoptarea unei politici naționale coerente în materie.

Serviciile de sănătate trebuie introduse pragresiv și informate asupra oricărui factor, cunoscut sau susceptibil de risc asupra sănătății lucrătorilor, cum ar fi, spre exemplu, absențele datorate îmbolnăvirilor etc. fâră ca prin aceasta să se procedeze la verificarea fundamentării motivelor absențelor.

Personalul serviciului de sănătate trebuie să fie calificat și să se bucure de o independență profesională completă.

Supravegherea sănătătii lucrătorilor trebuie să fie gratuită și efectuată, pe cât posibil, in timpul orelor de muncă, fară ca prin acestea să se afecteze cuantumul salariului.

O convenție modernă, redactată într-o manieră globală și coerentă, este Convenția nr. 174/1993 referitoare la prevenirea accidentelor industriale majore. Obiectivul declarat al convenției este prevenirea accidentelor industriale majore, reducerea la minimum a riscurilor de accidentare majore, ca și reducerea la minimum a efectelor unor astfel de accidente. Convenția, cu un grad ridicat de tehnicitate, pornește de la necesitatea eliminării cauzelor unor astfel de accidente care țin, în principal, de organizare și de factorul uman, defectarea componentelor industriale și abateri de la condițiile normale de funcționare. precum și interferențe externe și forțe naturale Structura convenției este următoare: câmp de aplicare și defrniții; principii generale, responsabilitățile celor ce angajează; responsabilitățile autorităților competente; drepturi și obligații ale lucrătorilor și reprezentanților acestora; responsabilitatea statelor exportatoare de produși, tehnologii și procedee periculoase.

Un număr de convenții ce privesc materia securității și igiena muncii au reglementat protecția în cazul unor ramuri particulare de activitate. Este cazul Conventiei nr. 120/1964 care are ca obiect securitatea și igiena muncii în comerț și birouri, Convenția nr. 167/1988 care privește aetivitatea din canstrucții, precum și Convențiile nr. 27/1929 și nr. 152/1979 care priveste activitatea din porturi. ln 1955 a fost adoptată Convenția nr. 176 privind securitatea și sănătatea în mine, care obligă statele ce o ratifică să formuleze și să pună în aplicare, de comun acord cu organizațiile interesate cele mai

C 227/8l – Francis Aubin vs. Union Nationale interprofessionnelle poLir 1'emploi dans 1'industrie et le commerce (LrN"EDICj et Association pour 1'emploi dans les industries et le comwerce des Ivelines (ASSEDIC).

reprezentative ale patronilor și lucrătcrilor, o politică unitară in materie de securitate și sănătate în mine și o legislație adecvată. Convenția conține dispoziții referitoare la responsabilitatea celor care angajează, precum și la drepturile și obligațiile lucrătorilor și ale delegațiilor acestora.

Problematica socială este reprezentată în cadrul preocupărilor și documentelor Orgaruzației Internaționale a Muncii prin definirea și determinarea unor riscuri Printre acestea, un loc important revine Convenției nr. 102 din 1952 privind instituirea unor norme minimale de securitate socială care, la rândul său, fusese precedată de o recomandare din 1944 asupra garantării mijloacelor de existentã.

Această convenție a avut o influență considerabilă asupra dezvoltării ulterioare a legislațiilor naționale în materie socială Documentul cuprinde nouă capitole, corespunzând celor nouă riscuri admise ca riscuri specifice ale securității sociale în majoritatea statelor, respectiv asistența medicală; indemnizațiile de boală; prestațiile de șomaj'; prestațiile de bătrânețe2; prestațiile în caz de accident de muncă ori boală profesională; prestatiile familiale; prestațiile de maternitate; prestațiile de invaliditate; prestațiile de supraviețuire.

Dintre aceste nouă riscuri sociale, Corivenția nr. 102/1952 obligă statele care o ratifică să aleagă cel puțin trei, față de care legislația lor, trebuie să fie conformă, dintre care cel puțin una să fie relativă fie la șomaj, fie la accidente de muncă sau boli profesionale, fie la bătrânețe, fie la invaliditate sau supraviețuire Evident, celelalte riscuri pot fi acoperite ulterior.

Nivelul minim prescris pentru prestațiile periodice în bani trebuie, în genere, să fie egal cu 40% din salariul de referință.

Tot în rândul convențiilor considerate moderne elaborate toate după cel de-al doilea război mondial sunt de menționat Conventia nr. 103/1952 (revizuită) asupra protecției maternității, Convenția nr. 118/1962 asupra egalității de tratament (în maferie de securitate socială), Convenția nr 121/1964 asupra prestațiilor în caz de accidente de muncă și boli profesionale, Convenția nr 128/1967 privind prestațiile de bătrânețe și supraviețuire, Convenția nr. 157/1982 asupra conservării dreptului în materie de securitate socială și Convenția nr. 168/1988 asupra promovării angajării și protecției contra șomajului.

În literatura de specialitate se apreciază însă că o serie dintre aceste convenții cum ar fi cele cu nr. 121, 128, 130 și 168, adoptate posterior Convenției nr. 102/1952, au ridicat nivelul prestațiilor la un nivel mai greu de atins de multe state, au lărgit câmpul de aplicare, ameliorând regimul prestațiilor în natură și mărind nivelul prestațiilor periodice în bani.

Între cele două războaie mondiale, Organizația lnternațională a Muncii, practic, a pus bazele dreptului secu:rității sociale. Perioada respectivă este denumită și „perioada asigur;îrilor sociale". Au fost adoptate convenții privind ajutoarele medicale și indemnizațiile de boală (Convenția nr 24/1927 și Convenția nr. 25/1927) prestații de bătrânețe, invaliditate și supraviețuire (Convențiile nr. 35, 36, 37, 38, 39 și 40, toate finalizate în 1933), prestațiile de accidente de muncă și boli profesionale (Convenția nr. 12/1921; Convenția nr. 17/1925; Convenția nr.18/1925; Convenția nr. 42/1934); prestațiile de șomaj (Convenția nr. 44/ 1934); prestațiile de maternitate (Convenția nr. 3/1919). După cum se observă, între cele două războaie mondiale fuseseră reglementate toate cele nouă riscuri sociale, în 1952, prin Convenția nr. 102, realizându-se, în fapt, un adevărat și modern „Cod al protecției sociale".

Organizația Internațională a Muncii a adoptat 7 convenții privind vârsta minimă, 3 convenții privind munca de noapte, 3 convenții privind examenul medical și o recomandare privind munca în

C 444/98 – R.J. de Laat vs. Bestuur van het Landelijk instituut sociale verz_ekeringen; C 102/91 – Doris Knocir vs. Bundesansfalt fi~r Arbeit.

? C 15~1/92 – Remi van Caru vs. Rijksdienst voor pensioenen; C 187/98 Comntision of the European Communities vs. Hellenic Repvblic_

subteran,. toate urmărind o protecție adecvată a minorilor și tinerilor.

În esență, instrumentele Organizației Internaționale a Muncii privind munca tinerilor s-au concentrat în trei directii stabilirea unei vârste minime pentru admiterea la muncă, realizarea unui examen medical la încadrarea în muncă și limitarea, respectiv, interzicerea treptată a muncii de noapte a tinerilor.

Vârsta minimă de admitere pentru încadrarea în muncă a făcut obiectul:

• Convenției nr. 5/1919 asupra vârstei minime (industrie);

• Convenției nr. 39/1937 (revizuită) asupra vârstei minime (industrie);

• Convenției nr 33i1932 și Recomandării nr. 41/1932 asupra vârstei minime (munci neindustriale);

• Convenției nr. 60/1937 asupra vârstei minime (munci neindustriale);

• Convenției nr 10/1921 asupra vârstei minime (agricultură);

• Convenției nr 123/1965 și Recomandării nr. 124/1965 asupra vârstei minime (munci subterane);

• Convenției nr. 138/1973 și Recomandării nr 146/1973 asupra vârstei minime.

Convenția nr. 138 și Recomandarea nr. 146 se constituie, la ora actuală, în instrumente globale, în mod practic revizuind toate convențiile și recomandările elaborate anterior. Cu toate acestea, cea mai mare parte a convențiilor își conservă interesul încă o vreme, Convenția nr. 138 precizând, de altfel, expres acest lucru.

Conferința Organizației Internaționale a Muncii din 1996 a adoptat o rezoluție asupra muncii copiilor, ceea ce a antrenat îndelungi dezbateri nu numai în cadrul Organizației, ci, în genere, în toate organismele internaționale cu preocupări în materie. Raportul Organizației internaționale a Muncii cu privire la această problemă solicită abolirea imediată a formelor intolerabile de exploatare a muncii copiilor, practicate în diverse state ale lumii, de la sclavie, munci periculoase până la exploatarea sexuală a copiilor în scopuri comerciale etc.

Examenul medical al tinerilor face obiectul Convențiilor nr. 77/1946, 78/1946 și 124/1965. Cum în intenția Organizației Internaționale a Muncii stă gruparea acestora într-un instrument unic, țările din Estul Europei pot opta fie pentru ratificarea celor trei convenții, legislația corespunzând, în general, exigențelor acestora, fie pentru ratificarea viitorului instrument.

Propunând un cadru bine definit și limitat la anumite situații, munca de noapte a tinerilor, Conventiile nr. 6/1919, nr. 79/1946 și nr. 90/ 1948 rămân în plină actualitate.

Munca femeilor a făcut obiectul uneia dintre primele convenții elaborate. Preocupările Organizației s-au orientat, în timp, în două mari direcții: asigurarea unei egalități în drepturi a femeilor cu bărbații și asigurarea protecției muncii femeilor.

În privința primului aspect, se menționează Convenția nr. 100/1951 asupra egalității de remunerare și Recomandarea nr. 123/1965 asupra muncii femeilor având responsabilități familiale care se regăsește în spiritul său și în legislația multor țări membre. Măsurile privind munca femeilor s-au canalizat în direcția maternității, a limitării și, treptat, a interzicerli muncii de noapte și în subteran a femeilor.

Protecția maternității face obiectul Convenției nr. 3/1919, respectiv al Convenției nr. 103/1952 (revizuită). Sunt de reținut, pentru interesul lor actual, și Recomandările nr. 12!1921 privind protecția maternității (agricultură), respectiv nr. 95/1952 asupra protecției maternității.

Munca de noapte este, la ora actuală, prevăzută de Convenția nr 89/1948 (revizuită). În acest domeniu, pentru statele care le-au ratificat, rămân în vigoare și Convențiile nr. 4/1919 și nr. 41/1934.

Între eforturile de respectare a convențiilor ratificate și nec;esitățile impuse de economie ca fiecare schimb de producție să fie acoperit cu personal competent, în unele țări, cum este exemplul României, legiuitorul a redactat art. 153 din Codul muncii care permite munca femeilor în timpul nopții, numai în cazul funcțiilor de conducere, pentru serviciile sanitare și în caz de forță majoră sau situatii deosebite.

Convenția nr. 45/1935 propune interzicerea, cu câteva excepții, a muncii în subteran a femeilor.

Definiția muncitoruhri migrant', acceptată în documentele europene și internaționale, este cuprinsă în Convenția nr 97/1949, revizuită prin Convenția nr. 43/1975 și îl prezintă drept o persoană care migrează dintr-o țară către altă țară în vederea ocupării unui loc de muncă, altul decât pe cont propriu, și admis, de regulă, ca atare.

Principiul consacrat pe această cale este cel al asimilării muncitorului migrant cu cel național. ln acest sens, art. 6 al documentului dispune ca: „fiecare țară care ratifică această convenție are obligația să aplice, fără discriminare pe motiv de naționalitate, migranților care se găsesc pe teritoriul său un tratament care să nu fie mai puțin favorabil celui pe care îl aplică propriilor resortisanți". Nediscriminarea privește domeniile remunerației, duratei muncii și securității sociale, impozitelor, acțiunii în justiție. Nu se impune nici o condiție de reciprocitate.

O altă convenție a Organizației Internaționale a Muncii, importantă în materie, este cea cu nr. 143 din 1975 asupra migrațiilor abuzive, care, în esența sa, completează Convenția nr. 97/1949 și care este compusă din două părți: prima tratează migrațiile încondițiile abuzive, urmărind să le suprime, ca, de altfel, și munca ilegală a migranților; cealaltă parte reglementează egalitatea de șanse și de tratament pentru migranți și fâmiliile lor. Aplicând normele de suplețe, statul care ratifică are posibilitatea să accepte, în prima etapă, o parte sau alta a conventiei.

` C 143/79 – Margaret Walsh vs. National Insurance Officer.

7. NORMELE CONSILIULUI EUROPEI

Înființat in anul 1949, Consiliul Europei este o organizație politică, interguvernamentală ce reunește, în prezent, 40 de state, activitatea sa răsfrângându-se direct sau indirect asupra a peste 900 de milioane de locuitori, cât însumează populația acestor țări.

Potrivit statutului său, Consiliul Europei acționează pentru realizarea unității europene, prin apărarea și întărirea democrațiilor pluraliste și a drepturilor omului, prin definirea unor soluții comune iu problemele cu care se confruntă societatea contemporană și prin accentuarea conștiintei și valorilor identității culturale europene.

Realizările concrete ale Consiliului Europei' pot fi raportate la anumite domenii de interes major pentru locuitorii continentului:

a) Elaborarea a peste 100 convenții și acorduri europene, dintre care multe deschise spre ratificare și statelor care nu fac parte din această organizație.

b) Adoptarea a numeroase recomandări adresate statelor membre. Recomandările sale nu pot fi neglijate pe considerentul că ele nu ar fi documente strict juridice. Realitatea a demonstrat că recomandările adresate statelor au jalonat direețiile de acțiune ale organizației, au asigurat deschideri noi în diverse materii și, frecvent, acestea au fost transformate în convenlii sau acorduri.

c) lnstituirea, în baza Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, a unui sistem de protecție și control al respectării acestor drepturi, prin intermediul a două organisme Comisia și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Din ianuarie 1998, funeționează o Curte unică și permanentă, care a înlocuit acest dublu mecanism.

d) Susținerea unor campanii publice europene pentru protecția Vieții naturale a mediului înconjurător, a patrimoniului arheologic arhitectural etc.

Activitatea Consiliului Europei se completea;aă, în mod armonios. cu progresele înregistrate – ca urmare a activității Consiliului – în domeniul drepturilor omului, al securității sociale, al statutului muncitorului migrant, al protecției mediului înconjurător, al dezvoltării conștiinței culturale europene în lupta contra terorismului și diminuarea fenomenului criminogen.

În raport cu problematica abordată, sub egida Consiliului Europei a fust constituită o adevărată rețea de centre de cercetare și formare a cadrelor sau centre de referință (de documentare), cum ar fi Centrul European al 'Tineretului de la Strasbourg, Centrul de Formare a Artizanilor de la Veneția, Centrul de Documentarc; asupra Sporturilor de la Bruxelles etc.

Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale a fost încheiată în anul 1950 și a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953. Convenția a creat două organe independente – Comisia și Curtea Europeană a Drepturilor Omului – însărcinate să asigure respectarea angajamentelor asumate de către statele membre.

Pentru apărarea drepturilor și libertăților enunțate de convenție. persoanele care consideră că acestea au fost încălcate pot introduce o plăngere la Comisie, contra statului răspunzãtor de nerespectarea aeestor drepturi și libertăți, sub condiția ca statul respectiv să fi recunoscut competența Gomisiei de a fi sesizată cu asemenea plângeri Comisia poate, de asemenea, să fie sesizată cu o plângere de către un stat privind violarea convenției de către un alt stat.

Rolul conusiei este de a examina aceste plângeri, de a statua asupra admisibilității lor, de a stabili faptele și de a încerca soluționarea lor pt cale amiabilă. ln situația în care nu se ajunge la o soluționare amiabilă Comisia întocmește un raport privind avizul său cu privire la faptul dacă a avut loc sau nu o violare a prevederilor conventiei Raportul conținând opinia asupra alegației de violare a prevederilor

' A. Popescu. op cit , p. pC~9-s I(~

convenției, este transmis Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei. Într-un interval de trei luni de la elaborarea raportului Ia care ne referim; Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată (de către Comisie; de căire un stat ori un grup de state interesate) cu privire la nerespectarea prevederilor convenției Pentru intervenția Curții este necesară, în prealabil, o hotărâre a Comisiei de sesizare a Curții, iar hotărârile de respingere pronunțate de către Comisie nu pot fi cenzurate de Curte, care nu are competențe în acest sens.

Plângerile individuale se referă la problemele din ce în ce mai variate, cu precădere: internarea bolnavilor mintali; disciplina militară și profesională; accesul în tribunale; durata procedurii și dreptul la un proces echitabil; libertatea presei scrise și audiovizuale; activitățile sindicale și monopolul asupra încadrării în muncă; emigrarea, expulz.area și extrădarea; dreptul de proprietate'.

Un nou Protocol (nr. 11) al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care introduce o Curte unică și permanentă în locul mecanismelor de control existente la ora actuală (Comisia și Curte); a fost deschis spre semnare în 11 mai 1994. Noul sistem permite un mai bun acces al individului în fața Curții, reducerea diratei procedurilor și ameliorarea eficienței. Comitetul Miniștrilor nu va mai avea competen,ta de a se pronunța asupra fondului cauzelor, dar va păstra irn rol important in controlul aplicării hotărârilor Curții.

Incepând din ianuarie 1998, când s-au împlinit 40 de ani de activitate efectivă a C'urții Europene a Drepturilor Omului, ființează o nouă Curte, unică și permanentă, care a inlocuit mecanismul compus, după cum am arătat, din Comisie și Curte.

Drepturile și libertățile ce fac obiectul convenției sunt, în principal, drepturi civile și politice. În considerarea legăturii indisolubile între drepturile fundamentale, convenția proclamă și obligă statele ce au ratificat-o să respecte și o serie de drepturi ce privesc munca în ansamblul său, cum sunt dreptul fiecărei persoane de a nu fi constrânsă să presteze o muncă forțată sau obligatorie ori dreptul de a fonda un sindicat

Cât privește dreptul fiecărei persoane de liberă alegere a muncii cu obligația corelativă de a nu impune o muncă forțată sau obligatorie, în Convenția Europeană au fost preluați unii termeni ai Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 29/1930 asupra muncii forțate, dar cărora li s-a dat o formulare mai puțin exactă, ceea ce a permis, justificat, aprecierea potrivit căreia Comisia Europeană a Drepturilor Omului a reușit să stabilească o jurisprudență mai puțin strictă decât cea decurgând din prevederile Convenției Organizației Intemaționale a Muncii.'

Potrivit art. 4 din Convenția Europeană, nimeni nu poate fi constrâns să desfașoare o muncă forțată sau obligatorie; prin excepție de la această regulă, nu se consideră muncă forțată sau obligatorie

• munca prestată în mod normal de către o persoană aflată în detenție sau pe durata cât este pusă în libertate condiționată;

• serviciul cu caracter militar sau, în cazul obiecției de conștiință, în țările în care aceasta este recunoscută, serviciul cerut în locul serviciului militar obligatoriu;

• orice serviciu cerut în caz de criză sau de calamităti care amenință viața sau bunăstarea comunității;

• orice muncă sau serviciu făcând parte din obligațiile civice normale.

Car-ta socială europeană, elaborată pe parcursul a aproape 110 ani, după multiple consultări cu Organizația Internațională a Muncii, a fost adoptată în anul 1961, intrând în vigoare în anul 1965, după ce a fost ratificată de către 5 state membre, așa cum cereau prevederile art. 35 alin. 2 din Cartă

În concepția inițiatorilor săi, Carta socială europeană reprezintă un corespondent – în domeniul social – al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

' A. Năstase. Drepturile Omului – o religie a sfârșitului de secol. Institutul Rontân pentm Drepturile Omulni. București, t)9?, p. 83-88_

' N. Valticos, Droit international dn travail, Dalloz, 1'aris, 1984, p. 282.

După ratificarea sa în anul 1991 și de către Finlanda, Luxemburg și Portugalia- Carta se aplică astăzi în 20 de state membre ale Consiliului Europei La a fost semnată, de asemenea, și de către Elveția, Lichtenstein, Polonia și România.'

Carta socială europeană este structurată pe cinci părți. Primele două părți care constituie, de altfel, substanța Cartei definesc 19 drepturi pe care părțile contractante se obligă să le garanteze: dreptul la muncă, dreptul la condiții de muncă echitabile, dreptul la securitate și igiena muricii, dreptul la remunerație echitabilă, dreptul sindical, dreptul la negociere colectivă, dreptul la protecție al copiilor și adolescenților. dreptul la protecție al muncitoarelor, dreptul la orientare profesională. dreptul la pregătire profesională, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la sec;uritate socială, dreptul la asistență socială și medicală, dreptul de a beneficia de serviciile sociale, dreptul persoanelor cu o capacitate fizică sau intelectuală diminuată de a beneficia de formare profesională și readaptare profesională și socială, dreptul familiei la protecție socială, juridică și economică, dreptul mamei și al copilului la o protecție socială și economică, dreptul de a exercita o activitate lucrativă pe teritoriul celorlalte state contractante și dreptul muncitorilor migranți și al familiilor lor la protecție și asistență socială.

La 5 mai 1988 a fost adoptat un Protocol adițional la Cartă, care garantează realizarea următoarelor patru drepturi fundamentale:

• dreptul la șanse egale și tratament egal în materie de muncă și de profesie, fară discriminare bazată pe sex2;

• dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii3;

• dreptul lucrătorilor de a lua parte la stabilirea și îmbunătățirea condițiilor de muncă și a mediului de muncă' ;

• dreptul persoanelor în vârstă la protecție socială2.

Până în prezent, acest Protocol a fost ratificat de către Suedia și Finlanda și a fost semnat de către alte 11 state.

În esența sa, Carta socială europeană este un text mixt, întrucât cuprinde o parte declarativă – de principii, care afirmă obiectivele politicii sociale ce trebuie urmărite de statele membre ale Consiliului Europei și o parte juridică care antrenează o serie de obligații pentru statul care o ratifică.

Din punct de vedere al tehnicii de ratificare, este de subliniat faptul că părțile contractante sunt legate de Cartă prin actul ratificării, dar fară a fi obligate să accepte toate dispozițiile ei. Pentru ratificare este suficient, potrivit prevederilor art 20 din Cartă, ca statul ce ratifică să declare că va urmări prin toate mijloacele utile realizarea drepturilor proclamate în prima parte a Cartei ce sunt considerate obiective de atins în perspectivă și să-și asume obligația aplicătu a zece articole, ce sunt considerate esențiale (dreptul la muncă, dreptul sindical., dreptul la negociere colectivă, dreptul la securitate socială, dreptul la asistență socială și medicală, dreptul familiei la protecție socială, juridică și economică. dreptul muncitorilor migranți și al familiilor lor la protecție socială).

Carta socială europeană a fost apreciată pozitiv, în esența ei, având în vedere că reunește., într-un document unic, principii generale afirmate disparat într-o multitudine de convenții ale acestei organizații.3

Inspirându-se, de asemenea, din practic:a în materia aplicării convențiilor Organizației Internaționale a Muncii, Carta socială europeană a prevăzut și un mecanism de control al aplicării

' La 4 octolnbrie 1994.

' C 63/76 – Vito 1lvirillo vs. Caisse d~allocations familiales de 1'al-rondissement de Lyon: C 43/75 – Gabrielle Defrellne vs. Societe anony-lue belge de navigation aelielule Sabena; C 343/92 – M. A. Roks, epouse De Weerd ~:s. BestuLlr van de Bedrijfs<'erelliging voor de Gezondheid, Geestelijke en TMaatschappclijke Belangen: C 187/98 – Conunision of the ELLropean C.'onunLUUties vs Hellenic Republic.

C 382/92 – Colnmission des Comnumautes europeennes ~-s. Royaume-Uni de Grande-Bretagne et d'Irlande du Nord.

C 3s/70 – S.A.R.L. Manpo~-er vs. Caisse prilnaire d~assurance maladie de Strasbourg. ' C 79176 – Carlo Fossi vs. Bundesknappschafr; C 187/98 – Colnmision of the

dispozițiilor sale, prin obligația statelor de a transmite rapoarte periodice, care să fie examinate de către un Comitet de experți de cea m.ai înaltă integritate și de o competență recunoscută, ca și de un Comitet guvernamental, concluziile putând fi aduse, după caz, în discuția Comitetului de Miniștri sau a Adunării Parlamentare.

Consiliul Europei a fost preocupat de relansarea acestui important document internațional. Se apreciază, astfel, că în materia protecției muncitorilor îndeosebi împotriva muncii obligatorii sau forțate, ca și în materia nediscriminării în muncă privind femeile, tinerii și migranții, Carta a contribuit sensibil la înregistrarea unor progrese pe plan european. Aceeași apreciere nu este însă valabilă în materia soluționării unor probleme mult mai grave cu care se confruntă. unele țări, cum ar fi șomajul și sărăcia.'

În încercarea sa de a îmbunătăți eficacitatea dispozițiilor Cartei, de la 31 octombrie 1991 a fost deschis spre semnare un protocol prin care se aduc amendamente la sistemul de control al aplicării prevederilor Cartei. Acesta clarifică, printre altele, raportul dintre Comitetul de experți independenți și Comitetul guvernamental și stabilește un rol nou pentru Adunarea Parlamentară, care nu va mai pariicipa, în perspectivă, la controlul propriuzis, dar va discuta, periodic, în ședințe plenare, modul de aplicare a dispozițiilor Cartei sociale europene. Așadar, în această etapă, a fost întărit controlul asupra angajamentelor asumate de statele părți, atât prin acest protocol, cât și prin Protocolul din 1995 referitor la instituirea unui sistem de reclamații colective.

La 3 mai 1996 a fost deschisă spre semnare Carta socială revizuită care grupează, într-un singur instrument, Carta din 1961, adusă la zi și amendată. Carta revizuită face parte din marile tratate ale Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului și constituie instrumentul european de referință în materie de coeziune socială.' Nu întâmplător, Carta revizuită a fost denumită „Carta Socială a Secolului XXI", fiind semnată de 13 state.

În ceea ce privește Carta Socială Europeană revizuită, aceasta adaugă 12 noi drepturi:

• dreptul la egalitate de șanse și de tratament pentru toți muncitorii, în muncă și în profesie, fară deosebire de sex2;

• dreptul la informare și consultare în cadrul întreprinderii3;

• dreptul de a lua parte la determinarea și ameliorarea condițiilor de muncă și de mediu în întreprindere4;

• dreptul la protecție socială al persoanelor vârstnice5;

• dreptul la protecție în cazul concedierii6;

• dreptul lucrătorilor la protecția creanțelor în cazul insolvabilității celui ce i-a angajat;

• dreptul la demnitate în muncă';

• dreptul oricărei persoane cu responsabilități familiale, care are sau care urmează să ocupe , un loc de muncă, de a exercita munca fară a fi supusă la discriminare, prin concilierea muncii cu responsabilitățile familiale8;

• dreptul reprezentanților la protecție contra actelor susceptibile a le aduce prejudicii și dreptul la facilități în exercitarea funcțiunii lor.

' Rapport sur les activites du Conseil de 1'Europe. 1991, Strasbourg, 1992, p. 53

~ A. Popescu. op. cit., p. 321.

` C 443/93 – Ioannis Vougiorrkas vs. ldryma Koinonikon Asfalisseon (IILA); C ~13/7~ – Gabrielle Defremie vs. Societe anon~~rne be;lge de navigation aenennc Sabena; C' 343/92 – M.A. Roks, epouse De We;crd vs. Beshnrr wrn dc Bedrijfst ereruging voor de Gezondheid. Geestelijke en Maatschappelijke Belangen

3 C 382/92 – Commission des Communautes europccnnes vs. Ro~aurne-Uni de Grande-Bretagne et d'Irlande du Nord.

' C _,s/7t) – S.A.R.L. Manpower vs. Caisse primaire d'assurance maladie dc Strasbourg.

Ș C 79/7G – Carlo Fossi vs. B«ndeskrrappschaft; C l ^~4/~)2 – Remi van Cant ~ s Rijksdienst voor pensioenen;Cl87/98 – Commision of the European Comrnr.mities vs. Hellenic Republic

G C 3~/70 – S.A.R.L. Manpower vs. Caisse primaire d'assurance nraladie dc Strasbourg; C ~44/98 – R.J. de Laat vs. Bestuur von Uet Landelijk urstituut șociale vcrzekcringett.

C 92/G3 – M. Th. Nonnenmacher vs Bestuur der Sociale Verzekenngsbank.

~ C 63/7( – Vito Imirillo vs. Caisse d'atlocations fanriliales de l~arrondissement de Lyon.

• dreptul lucră.torilor de a fi informați și consultați în procedurile de concedieri colective 1;

• dreptul la protecție contra sărăciei și excluderii suciale2;

• dreptul la locuință

Carta Socială revizuită a adus și o serie de modificări textului Cartei initiale.3

Eforturile Consiliului Europei au fost concentrate și asupra elaborării unor texte privind securitatea socialâ și asistența socială. Ca și în cazul Cartei sociale europene, elaborarea instrumentelor internaționale s-a făcut cu ajutorul experților Organizației Internaționale a Muncii, influența unor convenții ale acestei Organizații fiind, uneori, mai mult decât evidentă4.

Codul european de secur itate socială, elaborat cu asistenta Organizației Internaționale a Muncii, a fost adoptat in anul 1964, dar a intrat în vigoare abia în anul 1968, când a fost ratificat de trei dintre statele membre ale Consiliului Europei; până în prezent Codul este ratificat de 16 state. Precizăm că, în anul 1990, Codul a fost revizuit și este deschis spre semnare statelor membre.

Atât Codul european de securitate socială, cât și Carta adaptează la Europa prevederile Convenției nr 102/1952 a Organizației Internaționale a Muncii privind securitatea socialã (norme minime). Preocupările în materie de protectie socială au debutat o dată cu încheierea a două Acorduri interimare europene privind securitatca socială, completate printr-o Convenție europeană de asistență socială și medicală.

Convenția europeană de securitate sociată adoptată în anul 1972 și intrată în vigoare în anul 1977 care prevede egalitatea de tratament în materie de securitate socială între naționali și străini și mentinerea drepturilor câștigate în străinătate, ca și transferul prestațiilor între țările interesate. Convenția a fost ratificată doar de Austria, Belgia, Italia, Luxemburg, Portugalia, Spania și Turcia, fiind semnată și de Germania, Grecia și lrlanda.

Din punctul de vedere al persoanelor, convenția este aplicabilă tuturor conaționalilor statelor contractante, reiugiaților și apatrizilor care își au rezidența pe teritoriul acestor state, ca și membrilor familiilor lor și urmașilor acestora.

Sub raportul prestațiilor, Convenția acoperă toate prestațiile de securitate socială (boală și maternitate, invaliditate, bătrânețe și prestații de urmaș, accidente de muncă și boli profesionale, alocații de deces, șomaj și prestații familiale).

Convenția privește deopotrivă regimurile generale de asigurări sociale cu caracter contributiv sau fară acest caracter.

Convenția a fost completată cu un Acord complementar. Convenția europeană de securitate socială a fost elaborată, atât cu observarea diversității legislațiilor europene (spre exemplu, țările nordice care au un sistem de securitate socială bazat pe asistența publică, spre deosebire de celelalte state occidentale ce se bazează pe sistemul asigurărilor sociale), cât și a unor instrumente ale Organizației Internaționale a Muncii, cum ar fi Convenția nr. 118/ 1962 asupra egalității de tratament în domeniul securității sociale.

În concepția Consiliului Europei, Convenția europeană de securitate socială nu reprezintă decât un element, fără îndoială, esențial al ansamblului de reglementări pe care Consiliul intenționează să le promoveze în timp Convenția a fost elabor ată în paralel și în c.orelare firească cu o altă convenție în materie, și anume Convenția europeană privind statutul juridic al muncitorului migrant, adoptată în anul 1977

Codul european de securitate socială a fost completat prin ' C 382%92 – Cornmission des Communautes europeennes vs s Royaume-Uni dc Grande-Brctagne et d'Irlande drr Nord.

` C' 63/76 – Vito Imirillo vs. Caisse d'allocations familiales de I~arrondissemenl de Lvon: C 3i/70 – S A.R.L.; Manpower vs Caisșe prim,iire d'tossurancc maladie dc Strasbourg.

' I. Moroianu Zlătescu. I. Stoica. Carta Socraiă Europeană. Institutul Român ~enlru Drepturilc Onurlui. București. 1998, p. ss–4l.

În consens cu cea mai mare parte a conventiilor bilaterale sau multilaterale de securitate socială, Convenția europeană de securitate socială este fondată pe principiul reciprocității, dar într-o concepție mai largă, vizând legislatiile, ramurile și regimurile de securitate socială. Reciprocitatea poate fi deci apreciată, judicios, drept o reciprocitate globală, deoarece vizează ansamblul sistemului de securitate socială al statelor contractante, fără a impune o echivalență legată de avantajele acordate pentru fiecare risc social.'

Acest mod de reglementare este, deci, favorabil muncitorului migrant ce provine, de regulă, din țări mai puțin dezvoltate permițând, lui și membrilor familiei sale, cu unele circumstantieri. să beneficieze de ansamblul prestațiilor de securitate socială din țara de primire.

8. NORMELE EUROPENE PRIVIND PROTECȚIA SOCIALA

În cursul anilor '80, populația activă din Europa celor 15 a crescut cu 1.400.000 de persoane pe an (dintr-un total de 165 000.000 de persoane active), adică o creștere cu 0,8% pe an. În cursul anilor '90, această creștere s-a redus la 800 000 de persoane active noi pe an.

Această scădere este explicată de doi factori Mai întâi este vorba de îmbătrânirea populației europene. Numărul persoanelor care ies din categoria de vârstă activă (la 64 de ani) crește, în timp ce numărul persoanelor care intră în această categorie (începând de la 15 ani) scade Dacă acest efect demografic provoca o creștere anuală a populației active europene cu 1.200.000 de persoane în anii '80, în anii '90 acest număr a scăzut la 800.000. Această încetinire va continua o lungă perioadă de timp, datorită îmbătrânirii populației europene (Comisia Europeană, 1997, partea l, secțiunea 1).

În cursul anilor 1974-1998 se înregistrează o tendință de creștere a șomajului pe termen lung. Totuși această creștere este ciclică și corespunde diferitelor perioade de variație a utilizării forței de muncă.

Ratele șomajului european in 1997 în %

'Media în Europa celor l5: 10,6%

Sursa. Comisia Europeană, 1997b.

Se inregistrează disparități foarte mari între ratele șomajului la nivel național dublate de inegalități regionale.

Regiunile în care șomajul este cel mai redus corespund părții occidentale a Germaniei, Olandei, sudului Angliei, Austriei si nordului Italiei, Alsaciei și regiunii Rhone-Alpes din Franța. Aceste regiuni, care sunt cele mai dinamice din Europa, reprezintă ceea ee am putea numi „nucleul dur" al Europei locurilor de muncã iocupării forței de muncă). Dimpotrivă, regiunile cele mai îndepărtate: Finlancâa, Irlanda, Spania, sudul Franței și sudul Italiei precum și partea orientală a Germaniei sunt cele mai afectate de șomaj. Motivele acestor disparități sunt multiple Șomajul afectearâ ine,gal diferitele categorii ale populației. Șomajul în rândul femeilor este în medie mai ridicat decât cel în răndul bărbatilor în Uniunea Europeană (rata corespunzătoare este de 12,4% și respectiv 9,6% în 1996). Nu este cazul Regatului Unit și al Suediei. În aceste țări (dar și în Olandaj, femeile sunt din de în ce mai mult angajate part-time. conform tendinței care se conturează cum am văzut mai sus 10% ansamblul Uniunii Europene, dacă în 1986 23,6% dintre femei lucrau cu jumătate de normă, în 1996 proporția era de 31,6% la aceeași dată, în Regatul Unit procentul era de 44,8%, iar în Suedia de 41,8%.

Pe de altă parte, cei mai afectați de șomaj erau tinerii între: 15-24 de ani 20,9°,% în 1997 față de 10,7% pe ansamblul populației active de toate vârstele. Ratele de șomaj cele mai ridicate în răndul tinerilor se înregist.rau în Spania (39,1%), Italia (33%) și Franța (27,9%). Dar, și în acest caz, unele țări se deosebeau printr-o rată de șomaj a tinerilor mai scăzută și apropiată de media pe ansamblul populației active (Eurostat 1998). Este vorba despre Austria, cu o rată de șomaj a tinerilor de 5,8%, de Germania, cu o rată de 10,35% de Danemarcâ cu o rată de 8,25% și de Olanda cu o rată de 8, l%. Numai un studiu detaliat ar putea evidenția cauzele acestor diferențe semnificative între țările europene Se poate totuși avansa ideea că unul dintre factorii determinanți în angajarea forței de muncă tinere îl constituie calitățile sistemului educațional și de pregătire în meserie, alături de procentul tinerilor care beneficiază de această pregătire.

Cele patru țări citate sunt cele în care pregătirea generală, tehnică și profesională a tinerilor este cea mai dezvoltată. Într-adevăr, deși un studiu exhaustiv despre relația dintre nivelul de instruire și rata șomajului în Europa este greu de realizat din cauza neputinței de a compara diplomele, se pare totuși că pe ansamblul uniunii Europene rămâne cea mai bună garanție împotriva șomajului. 1

Unul dintre principalele instrumente de care dispun instituțiile europene (G. Schmid, 1994) pentru a lupta împotriva șomajului este Fondul Social European (FSE). Acesta eate un organism creat prin Tratatul de la Roma, ale cărui atribuții au fost extinse în mai multe rânduri. Fondul Social European este un organism care finanțează formarea profesională, mai ales a persoanelor afectate de restructurările de activitate, mobilitatea geografică a muncitorilor în interiorul Europei și crearea de Iocuri de muncă și de activități mai ales pentru șomeri. Fondul Social European este administrat de C`omisia Europeană și respeetă principiul „adăugirii". Resursele sale completează până la 50% finantările efectuate de statele naționale. Trei sferturi din ajutor sunt folosite la finanțarea măsurilor privitoare la tinerii sub 25 ani. Cu toate acestea, resursele Fondului Social European rămân modeste. În 1995 ele reprezentau 8% din bugetul Uniunii Europene, adică 0,01 e% din PIB-ul acesteia O sumă care nu are legătură cu cea cheltuită cle statele naționale. Să menționăm că Tratatul de la Amsterdam (semnat în octombrie 1997) cuprinde un capitol „ce vizează elaborarea unei strategii coordonate pentru folosirea forței de munciî". Cu toate acestea mijloacele folosite pentru aplicarea acestei strategii sunt foarte modeste Consiliul Miniștrilor Europeni trebuie „să dezvolte schimburi de

N. Sută (coordonator), Integrarza Ecoc~ornică E~n-opea?~fi. Ed Ecout~nuc:~ București. 1999, p. 277 și urm.

informații și practici mai adecvate" și „să protroveze contacte novatoare", recurgând mai ales la ,.proiecte pilot". E cu siguranță important că pentru prima oară apar într-un tratat european dispoziții privind o politică europeană de folosire a forței de muncă. Dar aceasta rămâne, în Tratatul de la Amsterdam, embrionară și politicile de folosire a forței de muncă vor mai avea încă, cel puțin pe termen mediu, un caracter esențialmente național.

În domeniul politicii utilizării fortei de muncă se face diferența măsurilor active de cele pasive. Acestea din urmă au drept obiectiv atenuarea efectelor sociale ale șomajului fără a ataca însă cauzele. Deci, ele cuprind plata indemnizațiilor de șomaj, cheltuielile angajate pentru pensionarea înainte de termen a șomerilor în vârstă sau pentru înlocuirea muncitorilor în vărstă cu cei tineri. Măsurile active privesc acțiunile de pregătire și recalificare a șomerilor, ajutoarele și subvențiile acordate pentru crearea de locuri de muncă, cheltuielile angajate pentru ameliorarea activității agențiilor de plasare a fortei de muncă. Există argumente evidente pentru utilizarea resurselor, în primul rând pentru măsurile active al căror efect este creșterea posibilității de folosire a forței de muncă și mai puțin pentru aplicarea măsurilor pasive. Totuși, ratele mari ale șomajului înregistrate în majoritatea țărilor europene impun alocarea de sume importante pentru indemnizația de șomaj și pentru pensionările înainte de termen.'

In 1992 (G. Schmid, 1994), cele 12 țări ale Comunității consacrau în medie 2,25% din PIB pentru politicile de folosire a forței de muncă. Acest procent se repartiza astfel: 0,8°,% pentru măsurile active, 1,45% pentru cele pasive Țările care destinau cea mai mare parte din PIB măsurilor active (peste 1%) erau: Danemarca, Irlanda, Olanda, Belgia și Germania În aceste țări, activitățile de formare și recalificare a șomerilor erau cele mai importante. In privința măsurilor active, se înregistrau mari disparități între țările europene. În ordine descrescătoare a părții din PIB destinate acestor cheltuieli se aflau lrlanda, Spania, Belgia, Danemarca, Franța, Germania și Regatul Unit. Ierarhia ratelor șomajului aproape că determină nivelul indemnizațiilor. Cu toate acestea, legislațiile naționale privitoare la indemnizația de șomaj sunt foarte diferite (vezi G. Schmid, I994, pp 96-111) „Generozitatea" lor, mai mare sau mai redusă, poate explica anumite particularități ale clasamentului stabilit mai sus și, în special, partea relativ ridicată a PIB pe care Danemarca și Germania o acordă indemnizațiilor de șomaj.

Diferențele dintre politicile naționale de folosire a forței de muncă reprezintă unul dintre numeroșii factori care pot explica disparitățile existente în situația națională a piețelor de muncă În ansamblu, Europa forței de muncă și Europa socială urmează să fie construite. Această constatare este cu atât mai preocupantă cu cât unificarea monetară, ar putea adânci disparit;îți între țările membre. Într-adevăr, suprimarea cursurilor bilaterale de schimb în Uniunea Europeană va priva politicile economice naționale de un important instrument de ajustare: devaluările. In absența unor politici bugetare coordonate, șocurile negative asupra ecunomiei naționale riscă să se repercuteze asupra piețelor de muncă și să se concretizeze fie într-o scădere a ratei salariului, fie într-o creștere a șomajului. Pentru a evita o astfel de creștere a disparităților între piețele naționale ale forței de muncă, există, teoretic mai multe dispozitive, dar aplicarea lor este problematică. Ar fi de dorit o intensificare a migrațiilor populației în interiorul Uniunii, dar aceasta pare puțin probabilă. O creștere a numărului mijloacelor de acțiune, mai ales financiare, a instituțiilor europene ridică problema federalismului bugetar. Aplicarea unui astfel de dispozitiv pare irealizabilă într-un viitor previzibil din cauza opozițiilor politice pe care le-ar provoca. De aceea, ipoteza cea mai plauzibilă este că

' N. Șută (coord.). op. cit.. p 28>.

Uniunea Europeană va aplica în mod gradual o întărire a fondurilor structurale și, eventual, un fond canjunctural de intervenție sau de asigurare vizând atenuarea, la nivel național sau regional, a celor mai dificile sau celor mai defavorabile situații în raport cu media Uniunii Europene.

: Pe măsura dezvoltării economice a țărilor membre ale Comunităților Europene, problemele de ordin politic și social capătă o nouă dimen'siune. O dată cu instituirea Uniunii Europene, statele membre sunt hotărâte să promoveze progresul economic și social „echilibrat și durabil".' O prevedere similară se regăsește în Preambulul Tratatului CE, unde se afirmă hotărârea statelor comunitare de a asigura progresul economic și social prin eliminarea barierelor care divizează Europa Conform acestui Tratat, dezvoltarea economică trebuie să asigure „un nivel de folosire a forței de muncă și de protecție socială ridicat, creșterea nivelului și calității vieții, coeziunea economică și socială. . "

În aplicarea acestor prevederi, Titlul VIII al Părții a treia din Tratat detaliază toate elementele politicii sociale; dând în plus o reglementare concretă unor materii precum educația, formarea profesională și tineretul, întrucât de acestea depind în largă măsură eftcacitatea și coerența politicii sociale.

Tratatul CE, în art. 117, definește scopul politicii sociale în sensul că, „statele membre sunt de acord asupra necesității de a se pramova condiții de muncă și un standard ridicat de viață pentru lucrători, astfel încât să se facă posibilă armonizarea lor, în timp ce perfecționarea este menținută".

Acest cadru al politicii sociale europene (117-122), suplimentat prin art. 123-125 care conțin prevederi referitoare la Fondul Social European, a fost îmbunătățit printr-un nou set de reglementări în urma Tratatului de la Amsterdam.

Prevederea se regăsește în Preambulul Tratatului de la Maastricht.

Politica socială face obiectul unui protocol-anexă la TMs., întrucât Marea Britanie nu a acceptat dispozițiile Tratatului în materie. Prin acordul conținut se favorizează aplicarea Cartei sociale.

Conform celor afirmate, se aprecia că realizarea Pieței Comune reprezintă principalul element catalizator pentru uniformizarea nivelurilor de producție socială în interiorul Uniunii Europene.'

Cadrul legislativ pentru politica socială a Uniunii Europene a fost în principiu modest2, în comparație cu cerințele prescrise instituțitlor comunitare de a se armoniza legislația din alte domenii. Progresul în sfera politicii sociale a rămas foarte dificil și lent Aceasta s-a datorat. în principal, faptului că, pe de o parte, legislația din acest domeniu se adoptă cu unanimitate de voturi, iar pe de altă parte, opoziția unor state membre, în special a Marii Britanii față de orice program legislativ în domeniul șocial a devenit notorie

Dorinta de a extinde sfera de activitate a Comunității și la domeniul social a fost exprimată în Actul Unic European, care a adăugat două noi articole capitolului despre politica socială Articolul 138 (118a) cere statelor membre să acorde o atenție deosebită îmbunătățirii mediului de lucru, sănătății și securității muncitorilor, stabilind o serie de obiective în domeniul armonizării pentru politi'ca socială. ln plus, adaugă c.ă orice directive de implementare a ac.estui obiectiv trebuie să evite impunerea oricărei constrângeri care ar putea împiedica crearea și dezvoltarea de întreprinderi mici și mijlocii. Articolul 139 (118b) cere Comisiei să promoveze dialogul dintre angajați și angajatori, care să ducă la o relație bazată pe consens. Impulsul către o dimensiune socială trebuia menținut prin intermediul unor noi iruțiative. Pe baza unui document de lucru al Comisiei intitulat „Dimensiunea socială a Pieței Interne", Parlamentul European și Comitetul Economic și Social au recomandat adoptarea unei Carte Sociale Europene, instrument adoptat la întâlnirea Consiliului European din mai 1989 Marea Britanie, exprimându-și încă o dată opoziția față de implicarea

Walter Gairns, Introducere îu legislația Uuiunii Europene, Editura Universal Dalsi, 2001, p. 292.

Z N Sută, (coord.), op. ct., p. 274.

Comunității în domeniul politicii sociale, nu a recunoscut Carta.

Noțiunea de „dimensiune socială'' a Comunității: adică procesul prin care latura ce reflectă domeniul de afaceri în actiunile Comunității sunt însoțite de acțiuni în sfera socialului a avut o rezonantă slabă. 1

Adoptarea Tratatului prin care este instituită Uniunea Europeană a părut a fi o altă posibilitate pentru dezvoltarea agendei sociale a Comunității. Negocierile de adoptare a Tratatului au scos la iveală un sprijin puternic pentru această idee, mai puțin din partea Marii Britanii, ceea ce a dus la o nouă tactică avansată de președintele olandez al Consiliului European, Ruud Lubbers: excluderea Marii Britanii de pe agenda de lucru ce conținea problemele sociale și bizuirea pe scopurile și obiectivele Cartei pentru a-i putea conferi forma unui tratat – chiar dacă era mai mult o componentă separată a Tra,tatului. A apărut astfel inclus în Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) „Protocolul Social" (denumit și „Capitolul Social"). Acest instrument stabilește procedurile de luare a deciziei, care sunt acelea ale Uniunii Europene; totuși, deciziile de implementare a Capitolului Social nu se adoptă de către Consiliu și nu se vor aplica în Marea Britanie.

În privința șomajului, Comisia a stabilit ca obiectiv crearea a 15 milioane de noi locuri de muncă până în anul 2000, ceea ce s-a dovedit un obiectiv prea ambițios.

Politica socială a luat un nou avânt o dată cu adoptarea Tratatului de la Amsterdam Acest instrument a dat mai multă substanță și a detaliat Capitolele Titlului VIII despre politica socială În plus, a adăugat un nou capitol – Capitolul pentru ocuparea forței de muncă.

Tratatul de la Amsterdam aduce câteva schimbări fundamentale prevederilor relevante din TCE. Noul articol 136 (117) stabilește obiectivele fundamentale ale politicii sociale ale Uniunii Europene Prin referiri specifice la Carta Socială a Consiliului Europei (adoptată în 1961) și la Carta Socială a Comunității Europene din 1989 Comunitatea și statele membre au drept obiective: promovarea ocupării forței de muncă, îmbunâtățirea condițiilor de muncă și viață, astfel încât să devină posibilă armonizarea acestora în paralel cu menținerea îmbunătățirilor produse, protecție socială corespunzătoare, dialog între administrație și muncitori, dezvoltarea resurselor umane în vederea mentinerii unei rate ridicate a ocupării forței de muncă și combaterea excluderii sociale.

Al doilea paragraf conține totuși două limitări în atingerea acestor obiective. Una dintre ele are tangență cu principiul subsidiarității, din moment ce Comunitatea și statele membre ating aceste obiective ținând cont de „diversele forme ale practicilor la nivel național", și în particular în domeniul relațiilor contractuale Cea de a doua se referă la ceea ce se descrie în termeni generali ca fiind „realismul economic", din moment ce se cere ca măsuriie respective sâ tină cont de „nevoia de a menține competitivitatea economiei Comunitătii".

Articolul 137 (118) stabilește maniera în care vor fi atinse aceste obiective. Articolul 137 (118-1) enumeră mai multe domenii în care „Comunitatea va sprijini și complementa activitățile statelor membre". Acest lucru dovedește foarte clar că nu se urmărește armonizarea standardelor, ci se dorește mai degrabă stabilirea unui minim, prin intermediul unor directive cum se afirmă în articolul 137 (118-2).

Această prevedere spune că asemenea directive „vor evita impunerea unor constrângeri administrative, financiare și juridice care ar putea împiedica crearea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii", ceea ce arată o dată în plus preocuparea față de „realismul economic" ce caracterizează politica socială europeană a zilelor noastre Domeniile de implicare a Comunității la

' W. Cairns; op. cit., p. 293.

care se face referire sunt următoarele [articolul 137 (118-2 TCE)]:

• îmbunătățirea mediului de lucru în scopul securității muncitorilor;

• condițiile de muncă:

• informarea și consultarea muncitorilor;

• integrarea persoanelor excluse de pe piața muncii;

• egalitatea dintre bărbați și femei în ce privește oportunitățile și tratamentul la care sunt supuși,

Noile articole 138 (118a) și 139 (118b) consacră un principiu care caracterizează abordarea comunitară a relațiilor industriale, și anume dialogul între „partenerii sociali".

Comisia are sarcina de a promova consultarea între management și forța de muncă la nivelul Comunității. Ea trebuie să ia măsurile necesare pentru a facilita acest dialog, asigurând un sprijin echilibrat pentru ambele părți [articolul 138 (118a-1 TCE)] În acest: scoh, Comisia trebuie să consulte ma.nagementul și forța de muncă in privința posibilelor dir-ecții de acțiune ale Comunității înainte de a face propuneri in domeniu [articolul 138 (118a-2 TCE)], precum și asupra conpnutului unei asttel de propuneri [articolul 138 (118a-3 TCE)) La dorința managementului și a forței de muncă, dialogul dintre ei și Comunitate poate duce la o relație contractuală [articolul 139 (118b-1 TCE)].

Politica socială în Uniunea Europeană a creat propriul său cadrul instituțional. Principalul fond stabilit în contextul politicii sociale europene este Fondul Social European (FSE). Acesta este pe scur-t descris în art 148 (123 TCE), ca fiind menit să „îmbunătătească oportunitățile de ocupare a locurilor de muncă pe piața internă, contribuind astfel la ridicarea standardului de viată". Este un fond structural [articolul 159 (130b TCE)] administrat de Comisie împreună cu un comitet prezidat de un membru al Comisiei, care are în componență reprezentați ai guvernelor, sindicatelor și patronatului [articolul 149 (124 TCE)].

De-a lungul existenței sale, Fondul Social European a suferit mai multe modificări fundamentale. Prima, care a avut loc in 1971, a conferit Fondului Social European sarcina de a furniza asistență financiară pentru a atenua efectele sociale nedorite ale anumitor politici comunitare. De asemenea, eforturile sale s-au concentrat tot mai mult asupra șomajului structural din domeniile mai puțin dezvoltate ale economiei Comunității. A doua sa schimbare a survenit în 1983, fiind menită să canalizeze acțiunile sale către lupta impotriva șomajului în rândul tinerilor. Asistența acordată de Fondul Social European este caracterizată de principiul adiționalității, ceea ce înseamnă că acesta completează mai degrabâ asistența acordată de autoritățile naționale decât să creeze noi programe.

Politica socială are și implicații legislative importante, în special în privința procedurii de votare din consiliu la adoptarea măsurilor pentru acest domeniu Marea Britanie nefiind parte a Capitolului Social al TUE, a rămas în sarcina celorlalte state elaborarea a două noi instrumente' care au stabilit procedurile și mecanismele de adoptare a deciziilor din acest domeniu. Astfel, deciziile din ăomeniul politicii sociale pot fi împărțite în trei grupuri2 în funcție de procedura de votare:

a) acte care se adoptă cu majoritate califica.tă de voturi, conform procedurii de conciliere din cadrul articolului 252 (189c TCE) îmbunătățirea mediului de lucru în vederea protejării sănătății și securității muncitorilor; condiții de muncă; informarea și consultarea muncitorilor; egalîtatea între bărbați și femei în ;privința oportunităților de pe piața muncii și a tratamentului la locul de muncă, precum și integrarea celor excluși de pe piața muncii;

b) acte adoptate cu unanimitate de voturi : asigurare socială și protecția muncitorilor; protecția muncitorilor în cazul încheierii contractului de muncă; reprezentare și apărare colectivă a intereselor muncitorilor și angajatorilor, inclusiv codeterminarea; condiții de ocupare a forței de muncă pentru

' „Protocolul asupra ,,politicii sociale" și „Acordul asupra politicii socialc" încheiat între statele membre ale Comunitălii Europene cu exceplia Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Z W Cairns, op. cit., p. 297.

cetățenii terțelor țări cu reședință legală pe teritoriul Comunității; contribuțîi financiare pentru promovarea creării de noi locuri de muncă și a ocupării forței de muncă;

c) acte excluse din procesul decizional al Comunității: plăți, dreptul la asociere, dreptul la grevă și dreptul de a impune întreruperi temporare de lucru.

Carta socială a Uniunii Europene a fost adoptată de Consiliul European în mai 1989, de către toate siatele membre mai puțin Marea Britanie Aceasta stabilește drepturile de bază ale muncitorilor, enumerând 13 principii fundamentale:

• dreptul la liberă circulație dintr-un stat membru in altul, în scopul angajării';

• dreptul la remunerare corespunzătoare2;

• dreptul de a exercita ouice profesie în aceleași condiții care se aplică muncitorilor din statul gazdă3;

• dreptul de a îmbunătăți condițiile de muncă și de viață4;

• dreptul la protecție socială în cadtul sistemelor nationale existente, împreună cu un venit minim pentru cei care nu sunt capabili să găsească de lucru sau pentru cei care nu mai au dreptul de a beneficia de pe urma ajutorului de șomaj5;

• dreptul la liberă asociere și la negociere colectivă;

• dreptul la formare profesională 1;

• dreptul la tratament egal pentru femei și bărbați 2;

• dreptul la informare, consultare și participare al muncitorilot 3;

• dreptul la protecția sănătății si securității la locul de muncă4;

• protejarea copiilor și adolescenților5;

• un standard de viață minim garantat pentru persoanele în vârstă6;

• integrare socială și profesională îmbunătățită pentru persoanele cu deficiențe 7

Conform articotului 27 al Cartei, este foarte important pentru statele membre să implementeze aceste prevederi, chiar dacă articolul 28 permite Comisiei să facă propuneri în vederea adoptării măsurilor care intră sub jurisdicția Comunității. Carta a fost susținută de un Program de Acțiune compus din 47 de inițiative, din care 29 necesitau acțiuni legislative obligatorii. Progresul în privința implementării acestora nu a fost scontat, singurul rezultat real fiind Regulamentul 91/533 asupra obligațiilor angajatorului de a-și informa angajații despre termenii și condițiile contractului lor de angajare. Unele din măsurile adoptate oficial în cadrul Cartei Sociale sunt de fapt ceva mai mult decât regl.ementările adoptate în cadrul politicilor care existau deja.

' C 102/91 – Doris Knoch vs. Bundesanstalt fur Arbeit; C 921G3 – M. Th Nonnenmacher vs. Bestuur der Sociale Verzekeringsbarrk; C 24/97 – Comission of the European Communities vs. Federal Republic of Germany.

C 43/75 – Gabrielle Defrenne vs. Societe anonyme belgc de nav igation aerienne Sabena; C. 444/98 – R.J. de Laat vs. Bestuur van het Landelijk instiiuut șociale verzekeringem C 178/97 – Barr~ Baulcs vs. Thcatre Royal de l~ Monnaie.

C 102/76 – H.O.A.G~.M. Perenboom vs. lnspecteur des contributions directes de Nimegue; C 63/76 – Vito Inzirillo vs. Caisse d~allocations farniliales de 1'arrondissement de Lyon.

4 C 63/76 – Vito Inzirillo vs. Caisse d'allocattons familiales de I'arrondissement de Lyon.

' C 143/79 – Margaret Walsh vs. National Insurance Officer; C 102/76 -H.O.A.G.M Perenboom vs. lnspecteur des contributions directes de Nimegue; C 1.10/79 – Una Coonan vs Insuravcc Officer.C 444/98 – R.J. de Laat vs. Bestuur van het l~andelijk instituut sociale verzekeringen.

' C 154/92 – Remi van Cant vs. Rijksdienst voor pwsioenen; C 43;7Ș Gabrielle Defrenne vs. Societe anonyme belge de navigation aeriemie Sabena. C 343/92 – M.A. Roks, epouse De Weerd vs. Bestuur van de Bedrijfsvereniging voor de Gezondheid. Geestelijke en 1'~iaatschappelijke Belangen; C 187/98 Coaunision of the European Communities vs. Hellem~ Republic.

~ C 382/92 – Commissron des Conununautes europec,nnes vs. Royaume-Uni de Grande-Bretagne et d'Irlande du Nord.

`~ C 63/76 – Vito Inzirillo vs. Caisse d'allocatious farniliales de 1'arror.dissement dc Lyon; C 187/98 – Comnusior~ of the European Cornmtnvaies vs. Hellenic Repubhc.

5 C 143/79 – Margaret Walsh vs. National lnsurance ~Jfficcr.

C 237/78 – Caisse regionale d~assurance maladie de Lille (CRAM) vs Diamante Toia.

' C 63/76 – Vito Inzirillo vs. Caisse d'allocations farnihales de 1'arrondissement de Lyon

Articolul 137 (I18 TCE) împuternicește Consiliul să adopte măsuri menite să îmbunătățească mediul de lucru pentru a proteja sănătatea și securitatea muncitorilor. Cea mai importantă măsură legislativă în acest sens a fost Directiva 89/391 asupra măsurilor de încurajare pentru îmbunătățirea sănătății și securității muncitorilor Locul de muncă are o sferă de aplicabilitate foarte vastă, incluzând toate domeniile de activitate ale sectorului public și sectorului privat chiar dacă unele sectoare din sectorul public, cum ar fi forțele armate și polițienești, sunt excluse (articolul 2 al Directivei). Directiva este un instrument cadru, prin faptul că aceasta conține prevederi pentru adoptarea unor directive mai detaliate pe probleme specifice (articolul 16). Exemple ale unor asemenea directive sunt Directiva 92/85 asupra angajatelor însărcinate, care au născut sau sunt în perioada de alăptare și Directiva 92/57 de implementare a cerințelor minime de sănătate și securitate la locurile de muncă temporare sau itinerante. În scopul reactualizării acestor directive, Comisia este asistată de un Conutet compus din reprezentanți ai statelor membre și prezidat de un membru al Comisiei (articolul 17 al Directivei).

Principalele două secțiuni ale Directivei se referă la obligațiile angajatorului și la cele ale angajatului. Oric.um, este foarte clar din exprimarea prevederilor în cauză că principala responsabilitate revine angajatorului. Prin îndatoririle lor generale, angajatorii sunt obligați să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea sănătății și sec;uritătii angajaților, inclusiv să prevină riscurile profesionale precum și furnizarea de informații și instruire (articolul 6-1 al Directivei). Aceste măsuri trebuie implementate in concordanță cu o serie de principii generale de prevenire, care sunt evitarea riscurilor, evaluarea riscurilor, combaterea sursei de risc, adaptarea activității în funcție de individ, adaptarea la progresul tehnic, înlocuirea aparatelor cu pericol sporit de producere a accidentelor cu cele fâră riscuri sau cu risc mai scăzut: dezvoltarea unei politici coerente de prevenire în general, acordarea precedenței măsurilor

de protecție colectivă față de cele individuale, furnizarea de instrucțiuni corespunzătoare (articolul 6-2 al Directivei).

De asemenea, angajatorii au obligația de a respecta anumite îndatoriri specifice Astfel, aceștia trebuie să introducă servicii de prevenire și protejare, în acest scop numind unul sau mai mulți muncitori calificați în domeniu; dacă nu sunt astfel de muncitori disponibili, se va apela la alte persoane (articolul 7 al Directivei) Angajatorii trebuie să mai ia măsurile necesare de asigurare a primului ajutor, de stingere a incendiilor și ieșiri de urgență pențru angajați (articolul 8 al Directivei). În plus, aceștia trebuie să se achite de obligațiile ce le revin prin deținerea evaluărilor referitoare la riscurile la care sunt supuși angajații, să decidă asupra măsurilor de protecție și a echipamentului de protecție ce urmează să fie folosit și să țină o evidență a accidentelor profesionale care au dus la concedii de peste trei zile (articolul 9-1 al Directivei) Angajatorii trebuie să își informeze angajații despre riscurile la care sunt supuși și despre măsurile de prevenire luate (articolul 10 al Directivei), că angajații sunt implicați în mod satisfăcător în această privință (articolul 11 al Directivei) și să furnizeze instruiri corespunzătoare angajaților în această privință (articolul 12 al Directivei).

Obligațiile angajaților sunt, de asemenea, împărțite în obligații generale și specifice. Obligațiile generale impun angajatului să aibă grijă de propria sănătate precum și de sănătatea celor afectați de acțiuni.le sale (articolul 13-1 al Directivei). Obligațiile specifice prevăd folosirea corectă a instalațiilor, mașinilor, instrumentelor și substanțelor cu care lucrează; folosirea cu grijă a echipamentului personal de protecție care le este pus la dispoziție; abținerea de la actiuni iresponsabile față de aparatele de siguranță ale mașinilor. instrumentelor sau echipamentului; informarea managementului în legătură cu pericolele la adresa sănătății și securitătii la locul de muncă; cooperarea cu angajatorul în vederea protecției sănătății și securității la locul de muncă (articolul 13-2 al Directivei).

Acțiunile Uniunii Europene în domeniul armonizării raporturilor de muncă au fost menite să dea muncitorilor un minim de siguranță în relația cu angajatorul în cadrul contractului de muncă Prima inițiativă majoră a fost înregistrată în 1975, o dată cu adoptarea directivei asupra armonizării legislative referitoare la concedieri colective Această directivă se referă la concedierea de către un angajator a unui anumit procent din forța de muncă (de obicei în jur de 10%) și are prevederi atât pentru o mai bună informare și consultare a forței de muncă, cât și pentru anumite proceduri de asigurare. Nu se aplică însă concedierilor colective în cazul contractelor pe termen scurt, al angajatilor din sectorul public și personalului navigant.

ln acest sens, trebuie să menționăm Directiva 77/187 care protejează drepturile angajaților în cazul transferării afacerii către un al angajator, ca rezultat al unui act juridic. Se asigură astfel în principal protecție împotriva concedierilor, precum și protecția socială a celor afectați Totuși, pentru a putea fi aplicabilă, Firma în cauză trebuie să își păstreze identitatea, activitatea sa trebuind să continue sau să fie reluată, chiar și în cazul în care a survenit o modificare în ce privește persoana fizică sau juridică responsabilă .pentru administrarea afacerii. Nu se aplică în cazurile în care contractul de muncă al muncitorului cu primul angajator expiră, acesta semnând un nou contract cu un alt angajator pentru a depune aceeași activitate dacă tu există un transfer concomitent intre cele două afaceri de active tangibile sau nu, sau o preluare de către noul an gajator a unei părți semnificative a forței de muncă.

De asemenea, există Directiva privind Insolvabilitatea, adoptată în 1980. Și în cazul acesteia, obiectivul este protecția muncitorului și în particular salarizarea împotriva efectelor pe care le pot avea deciziile și întâmplările asupra cărora muncitorii nu au nici un fel de control în acest caz, falimentul firmei în care lucrează Prin această directivă state.le membre sunt obligate să înființeze o

instituție de garantare corespunzătoare și să se asigure că institutia respectivă este capabilă să rezolve orice cerere referitoare la plăți compensatoriî venită din partea muncîtorilor afectați,

Trebuie, de asemenea, să menționăm Directiva privind înfiintarea Consiliului European al Muncii (CEM). Acest instrument cere firmelor care au minim 1.000 de angajați pe teritoriul unui stat membru, și 150 de angajați în două state membre, să înfrințeze comitete care să reprezinte forța de muncă CEM are dreptul de a fi informat și consultat pentru orice măsură, cum ar fi concedierile colective și transferul sediului care afectează interesele muncitorilor Această măsură reprezintă prima aplicație legislativă a Capitolului Social al TUE

Tn sfera raporturilor de muncă au fost adoptate alte două Directive. Astfel, prin Directiva nr. 91 /533 din 14 octombrie 1991, a Consiliului, a fost instituită obligația celui ce angajează de a-1 informa pe lucrător despre condițiile aplicabile contractului și relației de muncă. Forma pe care urmează să o ia această informație poate să fie constituită de un contract, scrisoare de angajare, orice alt înscris comportând informațiile impuse identitatea părților, locul de muncă, titlul, gradul, calitatea și categoria de încadrare, caracterul sau descrierea sumară a muncii.

Prin Directiva nr. 93/104 din 23 noiembrie 1993, a Consiliului, s-au reglementat unele aspecte privind amenajarea timpului de muncă. Directiva stabileșt.e norme minimale de securitate și de sănătate în acest domeniu. Secțiunea I se referă la perioadele minimale de odihnă și alte aspecte ale amenajării timpului de muncă: repaos zilnic – minim 8 ore consecutive, timpul de pauză, repaosul săptămânal – minim 24 ore fără întrerupere, în principiu duminica, durata maximă, a săptămânii de lucru – durata medie pentru fiecare perioadă de 7 zile să nu depășească 48 de ore, inclusiv ore suplimentare, concediile anuale – cel puțin patru săptămâni conform condițiilor de obținere și de accrdare de legislațiile și/sau practicile naționale. Secțiunea a III-a privește munca de noapte și ritmul de muncă: Dispoziții mai favorabile pot să fie introduse de state (art 1 5) Sunt posibile derogări (art. 17) din partea statelor de la principiile generale de securitate și de sănătate ale lucrătorilor (mai puțin în ce privește concediile) când durata timpului de lucru în baza caracteristicilor specifice ale activităților desfășurate nu este măsurată sau (și) predeterrninată de lucrătorii înșiși, când sunt în cauză: I ) cadre de conducere având putere autonomă de decizie; 2) mâna de lucru familială; 3) personalul din domeniul liturgic a1 bisericilor și comunităților religioase. Mai sunt permise derogări în cazul convențiilor sau acordurilor între partenerii sociali, cu posibilitatea acordării unei perioade echivalente de compensație pentru situații normale, precum și în cazuri excepționale, când acordarea unor perioade compensatorii nu este posibilă pentru rațiuni obiective și se acordă o protecție specifică.

Nici un act obligatoriu nu a fost însă adoptat în privința dreptului de asociere și negocierile colective între patroni și lucrători.

Prin adoptarea Articolului Unic European (AUE) a fost introdus un nou articol în 'Tratat (118A), care face posibilă adoptarea de măsuri obtigatori.i, în special în privința mediului de lucru, pentru ameliorarea sănătății și securității lucrătorilor. În acest scop, Consiliul, statuând conform procedurii prevăzute la art 189 C și după consultarea Comitetului Economic și Social, hotărăște prin directivă prescripțiuni minimale aplicabile progresiv, ținând seama de condițiile și de reglementările tehnice existente în fiecare dintre statele membre. De asemenea, prin art. 118B, alin. 2, se permite crearea unui cadru de dialog într-e conducători și lucrători. Dispozițiile adoptate conform acestui articol nu împiedică oricare stat membru să mențină ori să introducă mă.suri mai stricte pentru protecția condițiilor de lucru compatibile cu Tratatul.

Tratatul de la Amsterdam a introdus un nou Titlu privind Ocuparea Forței de Muncă după Partea a Treia, Titlul VI al TCE. Obiectivul general al politicii comunitare din cadrul acestui Titlu este o strategie coordonată privind ocuparea fortei de muncă și, în particular, crearea unei forțe calificate de muncă, instruite și adaptabile, ca de altfel și o piață a rnuncii care să răspundă schimbărilor economice (articolul 1 din Titlul privind ocuparea forței de muncă). Statele membre trebuie să își aducă contribuția pentru îndeplinirea acestor obiective într-o manieră care să concorde cu liniile directoare ale politicilor eccmomice ale acestora și ale Comunității (articolul 2-1 din Titlul privi:nd ocuparea forței de muncă).

Anual, Consiliul European trebuie să discute situația ocupării forței i de muncă în Comunitate și să adopte concluziile care se impun pe baza unui raport comun al Consiliului de Miniștri și Comisiei (articolul 4-1 din Titlul privind ocuparea forței de muncă) Pe baza concluziilor formulate de Consiliul European, Consiliul de Miniștri trebuie să traseze anual principalele linii directoare pe care statele membre le vor lua în considerare în elaborarea propriilor politici privind ocuparea forței de muncă (articolul 4-2 din Titlul privind ocuparea forþei de muncă). În plus, fiecare stat membru trebuie să inainteze Consiliului de Miniștri și Comisiei un raport anual referitor la principalele măsuri adoptate pentru implementarea politicii din domeniul ocupării forței de muncă (articolul 4-3 din Titlul privind ocupare,a forței de muncă). Pe baza acestor rapoarte, Consiliul de Miniștri examinează implementarea politicilor din domeniul ocupării forței de muncă ale statelor membre și, dacă este necesar, va face recomandările necesare statelor membre (articolul 4-4 din Titlul privind ocuparea fortei de muncă) Având în vedere rezultatele examinărilor, Consiliul de Miniștri și Conusia redactează un raport anual comun pe care îl înaintează Consiliului European (articolul 4-5 din Titlul privind ocuparea forței de muncă).

Consiliul de Miniștri poate adopta măsuri de stimulare care să încurajeze cooperarea dintre statele membre și care să le sprijine în acțiunile acestora în domeniul ocupării forței de muncă, prin inițiative menite să îmbunătățească schimbul de informații si experiență (articolui 5 din Titlul privind ocuparea forței de muncă). Consiliul de Miniștri urmează să înființeze un Comitet pentru ocuparea forței de muncă cu rol consultativ pentru promovarea coordonării in.tre statele membre în politicile privind ocuparea fortei de muncă și piața muncii (articolul 6 din Titlul privind ocuparea forței de muncă).

Libera circulație implică și măsuri de securitate socială, instituirea unui sistem de coordonare a sistemelor naționale de securitate socială Astfel, se aplică tratamentul național lucrătorilor străini aparținând altor state membre, ceea ce conduce Ia dreptul lucrăto-rului respectiv de a putea obține beneficiile sociale, indiferent de teritoriul unde își are domiciliul Sunt excluse doar, până la ora actuală, asistența socială și medicală, ca și regimurile de indemnizare proprii victimelor de război.

Cetățenia comunitară a devenit un factor esențial în structura Spațiului Social European (SSE) Se afirmă, astfel, că cetățeanul european devine o realitate in măsura în care va exista ca și cetățean european și pe plan social, deci cu un statut juridic, independent de naționalitate, valabil pe planul raporturilor de muncă, aceleași, în țara de origine, ca și în fața autorităților din orice stat membru.

La ora actuală se consideră că Uniunea Europeană are deja o politică structuratâ, materializată într-un număr important de directive, chiar dacă nu considerabile, ce privesc munca și securitatea socială. Desigur, în acest sens, există un câmp larg de reglementare, domenii întregi ale dreptului social comunitar nefiind concretizate incă în directive.

Actul Unic .European – prima etapă pentru crearea Spațiului social European

Baza juridică a SSE se află în acest document adoptat în 1986, respectiv art 1 18 și art 130 din Tratatul CEE Aceste articole

legiferează intervenția Comunităþii pe plan social (art. 130), dreptul de a da directive în materie cu o majoritate calificată (art. 118A): afirmând ideea stabilirii unor raporturi între partenerii social comunitari, inclusiv prin negocierea unor convenții colective comunitare europene (art. 1 18B)- Acest articol dă mandat Comisiei să dezvolte și să adâncească dialogul între partenerii sociali european;

Carta comunitară a drepturilor sociale fundarnentale ale lucrătorilor

În materializarea ideii comunitare a creării unui Spațiu Social European, Comisia a luat inițiativa elaborării unui document de ansamblu care să sintetizeze drepturile fundamentale ale lucrătorilor. Nu este lipsit de irnportanță să subliniem că, în competiția pentru o nouă arhitectură europeană, Uniunea Europeană avea, cel puțin pe plan social, ce să-și reproșeze, căci, după cum se cunoaște, Consiliul Europei a elaborat, încă din 1961, celebra „Cartă Socială Europeană". O atare ipoteză nu este exclusă și este confirmată de „anul marilor schimbări'', respectiv 1989, când Comisia solicită, potrivit procedurilor obișnuite, un aviz, mai întâi, de la Comitetul Economic și Social și, apoi, de la Parlamentul European.

Cu o rapiditate greu de obtinut în cazul altor instrumente ale Uniunii Europene, cu toată opoziția Angliei, la 9 decembrie 1989, se adoptă, la Strasbourg, acest document – Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale salaria.ților – care pare „o simplă declarație de intenție". De altfel, în avizul său, Parlamentul lăsa să se înțeleagă că acest document nu este instrumentul cel mai adecvat pentru conexiunea ce se dorea făcută între piața unicã comunitară și o Europă socială.

Carta comunitară definește drepturile sociale fundamentale ale cetătenilor comunitari și, în particular, ale lucrătorilor (muncitorilor), salariati sau independenți.

Marile principii proclamate de Cartă sunt:

• dreptul la libera circulațier – care permite cetățenilor Comunității Europene de a se stabili și de a-și exercita profesia în toate statele membre în aceleași condiții ca și cele ce se aplică cetățenilor țării de primire; se poate observa cã acest drept vizează libera circulație, libertatea de stabilire, egalitatea de. tratament, condiții de muncă și de protecție socială, garantate ca și pentru cetățenii proprii; acest drept presupune, implicit că statele membre sunt conștiente că vor trebui să facă eforturi pentru armonizarea legislațiilor de ședere (de stabilire), astfei încât să poată permite regruparea familială, ca și înlăturarea obstacolelor legate de echivalarea diplomelor;

• dreptul la muncă și la o remunerare echitabilă2 – în concepția inițiatorilor fără a1 garanta în sensul asigurării pentru fiecare a unui loc de muncă de către stat; dreptul la remunerare privește stabilirea unui salariu de referință echitabil pentru cei ce nu beneficiază de încadrarea în muncă deplină („în timp partial'') sau pe durata determinată, ca și menținerea mijloacelor de subzistentă suficiente în caz de pierdere a locului de muncă;

• dreptul la ameliorarea condițiilor de viață și de muncă, ce implică, în esență, asigurarea flexibilității muncii (durata maximă a muncii, muncă în timp parțial, muncă pe durată determinată, muncă în timpul week-end-ului, muncă de noapte, concediul anual de odihnă), ca și apropierea diferitelor legislații din țările comunitare în materia procedurii de concediere colectivă, a drepturilor salariaților în caz de faliment etc.;

• dreptul la protecție socială` – presupune, în concepția Cartei, garantarea unui venit minimal pentru lucrători, cu asistență socială corespunzătoare pentru persoanele excluse de pe piața muncii și pentru cele ce nu dispun de mijloace suficiente de subzistență;

• dreptul la libertate de asociere și de negociere2 – care implică dreptul de asociere eliberă în organizații profesionale, deopotrivă garantat celor doi parteneri sociali, dreptul de a încheia contracte (convenții) colective de muncă., ca și dreptul de a recurge, în condițiile legii, la acțiunea colectivă (grevă);

• dreptul la formare profesională3;

• dreptul la egalitate de tratament între -bărbați și femei4 care presupune nu numai simpla egalitate

de renumerare, ci, în egală măsură, egalitatea de acces într-o profesie în materie de protecție socială, la educație și formare profesională;

• dreptul la informare, consultare și participare a lucrătorilor1 -la ivirea oricărei probleme ce privește întreprinderea și ar putea să aibă reflexe asupra condițiilor de muncă sau asupra menținerii locului de muncă; • dreptul la protecția sănătății și la securitate în procesul muncii`:

• dreptul la protecție al copiilor și al adolescenților3;

• dreptul persoanelor în vârstă de a primi o pensie4 care să le asigure un nivel de viață decent sau, în caz contrar, de a beneficia de un venit minimal, de protecție, asistență socială și medicală;

• dreptul persoanelor handicapate de a benef cia de măsuri specifice de protecție.'

' C 266195 – Pascual Merino Garcia vs. Bundesan;talt fur Arbeit: C ~>2163 – M. Th. Nonnenrnacher vs. Bestuur der Sociale Verrekeringsbank; C 110/79 – Una Caonan vs Insurance Officer; C 33/88 – Pilar Allue & Cannel Mary Coonan vs. Liniversita degh studi di Venezia; C 160/96 – Manfred Molenaar & Barbara Farh-Molenaar vs. Allgemeine Ortskranlcenkasse Baden-Wurtternberg: C 178; ~)7 – Barr~~- Banks vs Theatre RoSal de la Monuaie; C4~1~1/98 – R.J. de Laat vs Bestuur van het Landelijk instituut sociale verzekeringen; C 24,i97 – Comission of the European Communities vs. Federal Repubtic of Gerrnany.

` C 1()2/76 – H.O.A.G M. Perenboom vs lnspecteur des cont.ributions directes de Nimegue; C 340/94 – E. J.M. de Jaeck vs. Staatssecretaris van Financieru, C 71/93 Guido Van Poucke vs. Rijlcsirrsituut voor de Sociale Verzekeringen der Zelfstaandige-n e.t Algemene Sociale Kas voor Zelfstandigen; C ~~1~4/98 – R.J. de ~,aat vs. Bestuur van he.t Landelijk instituut sociale verzekeringcn.

C 102/7l – H.O.A.G.M. Perenboom vs Inspecteur des contributions directes de Nimegue; C=451/93 – Claudine Delevant vs. Allgemeine Ortskrankerrkasse firr das Saarland.

' C 102/91 – Doris Knoch vs. Bmdesanstalt fur Arbeit; C 63/76 – Vito lrrzirillo vs Caisse d'allocations famihales de 1'arrondissernent de I,j~on; C L60/96 – Marrfred Molenaar & Barbara Fath-Molenaar vs. Allgemeine Ortskrar~kenkasse Baden-Wrrrttemberg; C 98/80 – Gn.rseppe Romano vs. Instihrt national d`assurance maladieinvahdite; C 227/81 – Francis Aubin vs Union Natioua.le interprofessiom~elle pour I'emploi dans 1'industrie et le cornmerce (UNEDIC) et Association pour l~emploi dans les industries et le conunerce des Ivehnes, (ASSEDIC); C128/83 – Carsse primaire d'assurance maladie de Ruen vs. A. Guyot; C 187/98 – Conunision of the European Cormmutities vs. Hellenic Repubhc; C 102/76 – H.O.A.G.M. Perenboom vs. lnspecteur des contributions directes de Nimegue; C 66/"77 – Pet_rus

Carta comunitară nu are valoarea juridică a unui regulament sau a unei directive, ea doar enunță drepturile fundamentale. În comparație cu Carta Socială Europeană a Consiliului Europei, Carta respectivă este considerată chiar un regres pe planul reglementărilor europene. Ea este rezultatul negocierilor, al unor compromisuri iăcute pe parcursul elaborării, dar, în egală măsură, ea reflectă, din plin, aplicarea principiului subsidiarității, căci politica socială revine, în cea mai mare măsură, fiecărui stat membru.

În acest context, Comisia a propus, pentru revigorarea Cartei, un program de acțiune în 1990. Pe această bază, farlamentul European a adoptat, în același an, o rezoluție care recomandă, în esență, o acțiune comună, pe plan social, prin intermediul directivelor; astfel, „casa europeană va fi terminată, dar dimensiunea socială va rămâne tot în stadîul de șantier, asemenea construcții fiind periculoase, atât pentru cei ce locuiesc înăuntru, cât și pentru vecini".

Carta comunitară este, deci, un punct de referință în crearea a ceea ce se dorește a fi Spațiul Social European.

1 C 382/92 – Comrnission des Cornmunautes europeennes vs. Royaume-Uni de Grande-Bretagne et d'Irlande du Nord; C 35/70 – S.A.R.L. Manpower vs. Caisse prirnaire d~assurance maladie de Sirasbourg; C 92i63 – Ni. Th. Nonnenmacher vs. BestuLU der Sociale Verzekeringsbank.

Z C 98/8(i – Giuseppe Romano vs. Institut national d'assurarace maladicint•alidite C 79/76 – Carlo Fossi vs. Bundesknappschalt; C 66/77 – Petms Kuyken vs. Rijksdienst ~~oor Arbcidsvoorziening: C160/96 – Manfred Molenaar & Barbara Fâth-Molen;~ar vs. Allgemeine Ortskranlcenkasse Baden-Wurtternberg: C 275/96 – Anne Kuusijar<~r vs. Riksforsakringsverket; C 28/8~ – Alexandre Deghillage vs. Caisse primaire d'assurance maladie de Maubeuge.

C 66/77 – Petnrs Kuyken vs. Rijksdienst voor Arbeidsvoorziening; C 1=43/79 Margaret Walsh vs. National Insurance Officer, C 226/9ă – Pascual Merino Garcra vs. Bundesanstalt fur Arbeit.

~ C 187/98 – Conunision of the European Communities vs. Hellenic Republic; C 79/76 – Carlo Fossi vs. Bundcsknappschaft; C 154/~)2 – Remi van Cant vs. Rijksdienst voor pensioenen.

` A PopescLr, op. cit., p. 3< 1-36i: C 63/76 – Vito Inzirillo vs. Caisse d-allocations familiales de I'arrondissement de Lyon; C 28/8s – Alexandre Deghillage vs. Caisse primaire d'asswance maladie de Maubeuge.

Tratatul asupra Uniunii Europene și politica socialã

Negocierile ce s-au purtat asupra Tratatuaui Uniunii Europene, „Tratatul de la Maastricht" cum este cunoscut, au gravitat, între altele, și în jurul politicii sociale. Comisia și Parlamentul European doreau o modificare a tratatelor care să permită o politică socială coerentă, dar Anglia, consecventă pozițiilor sale anterioare, și-a manifestat rezervele, astfel încât, după lungi discuții, Acordul de la Maastricht relativ la partea socială a fost încheiat doar de cei „11" Poziția engleză sugera că, în acest domeniu sensibil, Comunitatea ar trebui să avanseze mai degrabă pe calea adoptării unor instrumente tip Schengen, respectiv al unor conventii „clasice" de drept internațional și deci exterioare dreptului comunitar. Ceea ce Anglia acceptase pentru uniunea monetară, respingea pentru capitolul social.

Consiliul European de la Maastricht a trebuit să înregistreze astfel „un compromis"- Tratatul asupra Uniunii Europene a fost acceptat așa cum rezultase din negocierile anterioare, dar, printr-un prim Protocol, încheiat de cei „12", se autorizau cei „11" să facă recurs la instituțiile, procedurile și

mecanismele Uniunii Europene pentru a adopta o politică socială convenabilă pentru ei.

Într-un al doilea Protocol, încheiat de acea.stă dată de cei „11", sunt definite noile dispoziții ale articolului 117-122 din Tratatul asupra CEE.

Analiza acestor texte conduce la următoarea delimitare' pe planul competențelor:

> pot fi luate decizii cu o majoritate calificată în materie de parteneriat social numai dacă negocierile dintre aceștia nu conduc la rezultate unanime, respectiv în domeniul conditiilor de viață și de muncă, informarea și consultarea muncitorilor participarea acestora la gestiune, egalitate:a de șanse pe piața muncii, integrarea profesională a personalului exclus de pe piața muncii;

> în materia sistemului securității sociale, a accesului la muncă al resortisanților din terțe țări, deciziile comunitare nu pot fi luate decât cu observarea regulii unanimității;

– dreptul sindical, dreptul la grevă, dreptul la remunerarea muncii rămân în competența exclusivă a Uniunii.

9. TIPURI ȘI MODELE DE PROTECȚIE SOCIALĂ

Începând cu anul 1990, țările din estul Europei traversează un amplu proces, ireversibil, de constituire și consolidare a unei societăți profund democratice, a unui stat de drept pe fondul adoptării unui nou model de dezvoltare economică și socială Autonomia instituțiilor și descentralizarea organizării sociale. participarea și asumarea responsabilităților derivate din acțiunile inițiate la nivel guvernamental, pluralismul opțiunilor si libertatea de expresie, stimularea creativității individuale și sociale, constituie caracteristici ale acestor ani de tranziție de la o economie puternic centralizată la o economie de piață, perioadă în care dezvoltarea umană devine o prioritate a politicilor și programelor naționale.

Perioada tranziției la economia de piață se caracterizează și prin costuri sociale ridicate, suportate de imensa majoritate a populației din țările Europei de Est. Scăderea producției naționale – una din principalele consecințe imediate ale proceselor de tranziție, favorizată de vidul legislativ și de conjunctura externă nefavorabilă, a generat un complex de fenomene care înglobează: sărăcirea populației, caracterizată prin reducerea veniturilor reale, înrăutățirea alimentației populației, a condițiilor de locuit, greutăți crescănde în asigurarea ocrotirii sănătății populației, în diminuarea și dispersarea de resurse în plarr educațional, în accentuarea proceselor de migrație a forței de muncă, precum și creșterea numerică a categoriilor cele mai defavorizate ale populației. Costurile sociale ridicate ale perioadei de tranziție cuprind, de asemenea, criza culturală și morală din societate caracterizată prin reducerea interesului pentru valorile promovate în societatea modernă prin educație, printr-o creștere surprinzătoare în România a criminalității, a corupției, a violurilor, a

consumului de droguri, a prostituției și sinuciderilor, a maladiei SIDA, precum și a altor fenomene sociale deosebit. de periculoase, toate manifestate, în principal, în rândul adolescenților și tinerilor.

Dizolvarea CAER, a Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei, ca și integrarea cu țările Europei Occidentale și introducerea principiilor de piață fostelor țări socialiste au transformat radical mediul economic în care operează agenții economici. În contextul coexistenței mai multor forme de proprietate, pe piața muncii s-a diversificat tipul de agenți economici și s-a creat un sistem de relații deosebit de complex între participanții ce reprezintă cererea și oferta de muncă. Această transformare pune probleme, dar oferă și posibilități.

Pe măsură ce unele piețe au dispărut, piețele Occidentului au fost deschise, iar subvențiile eliminate. Firmele individuale, comunități locale și întregi industrii și-au văzut existența amenințată. Mai mult, stocurile de capital fizic și uman au fost și sunt radical reevaluate. Venitul real al indivizilor s-a diminuat. Posibilitățile constau în potențialele câștiguri furnizate de acest nou mediu și de restructurarea activităților economice ca răspuns la noul mediu economic.

Această stare de lucr-uri creează un sentiment de nesiguranță care în unele situații capătă accente dur eroase Îri acest context, identificarea, abordarea, conștientizarea și soluționarea problemelor sociale constîtuie premise în asigurarea dreptului omului la dezvoltare, fiind în soțite de căutarea, unor soluții, de confruntarea tuturor răspunsurilor posibile.

Relația dintre dezvoltarea economică și cea socială trebuie să fie simultană, amândouă intercondiționându-se reciproc, progresul economic nefiind posibil fară progres social și invers.

Scăderea producției și a ocupării forței de muncă, mai ales în industrie, a avut un impact nefavorabil asupra resurselor de muncă,

a condus la degradarea capitalului uman sub un triplu aspect: instalarea unui proces de degradare biologică a populației reflectată în nod sintetic în reducerea natalității, creșterea morbidității și mortalității, reducerea speranței de viață și diminuarea an de an a numărului total al populației și a celei active – ocupate în mod deosebit; scăderea continuă a gradului de ocupare industrială, o creștere a subocupării, precum și la lipsa de preocupare pentru ridicarea calificării și perfecționării profesionale. Aceste procese, însoțite de diminuarea aportului învățământului și cercetării științifice în procesul formării, reducerea duratei învățământului obligatoriu și gratuit, acces mai scăzut la învățământul liceal și postliceal precum și la exodul, în creștere, de creiere au condus și conduc la degradarea profesională a forței de muncă; șomajul în creștere continuă care afectează îndeosebi tineretul, subocuparea, lipsa unei perspective de realizare profesională, insuficiența măsurilor de protecție socială însoțite de corupție care se manifestă tot mai pregnant și pe piața muncii conduc la degradarea morală a factorilor de muncă' Piata muncii a colectat astfel toate tensiunile tranziției, devenind ea însăși o sursă de instabilitate economică Politica salarială și de protecție socială în România nu și-a modificat coordonatele după o strategie bine dozată și sincronizată cu celelalte direcții ale reformei economice, ci s-a constituit ca reacție a autorităților guvernamentale față de conjunctura socială creată prin ofensiva mișcărilor sindicale. În c;ursul istoriei, forța de muncă a constituit o preocupare majoră, nevoia de protejare a acesteia fiind, în primul rând, o coordonată de ordin economic

Ca urmare a dezvoltării industriei a apărut clasa muncitorilor industriali, a căror existență a fost dependentă în totalitate de plata regulată a salariilor și de cuantumul acestora. În scopul protecției acestei categorii sociale, s-au întreprins măsuri, care, ulterior, s-au constituit într-un adevărat

` Păcuraru I.. Nanes O. I. – Impactul restructurării industriale asupra ocupării fortei de muncă Revista Muucă și Progres Social ne. .3-4/1955.

sistem, precum: facilități economice susținute de guvern, obligarea patronilor de a nu înlătura muncitorii pe durata îmbolnăvirii sau a pierderii temporare a capacitățiior de muncă, în urma accidentel.or de muncă sau vârstei înaintate. Desigur, aceste măsuri au reprezentat modalități limitate de protecție. În ceea ce privește sistemul de măsuri de protecție socială, unele țări au reacționat mai rapid decât altele, procesul luând o dezvoltare impetuoasă după crizeie mondiale majore, în timpul perioadelor de reconstrucție ce au urmat celor două războaie mondiale, precum și perioadei de acțiune împotriva declinului economic de la începutul anilor '30.

Element cu element, programele diferite și separate de sprijin au fost asamblate până când, în țările industrializate, s-a ajuns la o acoperire cvasitotală, atât în ceea ce privește grupurile de populație, diferitele grupuri legate de salarii și venituri, cât și în ceea ce privește calitatea și standardul de viață Aceasta stare nouă de lucruri a dus la definirea conceptului de securitate sau protecție socială '

Conceptul de politică socială se referă prin urmare la oferta largă de activități care în ansamblu au ca obiectiv modificarea stării unei colectivități într-o direcție care să corecteze anomaliile sociale ale acesteia, prin intervenția statului. Ea reprezintă un ansamblu de masuri preconizat ori adoptat de o grupare politică sau de executiv care vizează standardul de viață al popula,tiei, modalitățile de echilibrare a unor disproporții flagrante între membrii colectivității, de ordin economic, social și politic cu relevarea resurselor ce vor fi folosite pentru realizarea acestor scopuri.2

Din cele menționate, rezultă că politica socială constituie un ansamblu flexibil al politicii în domeniul social inclusiv al pieței muncii, ansamblu în cadrul căruia ordinea priorităților se rnodifică în funcție de situația socială dată și de resursele existente în momentul respectiv. Starea socială și dimensiunile resurselor sunt cele două condiții fundamentale ale elaborării și promovării unor politici sociale, acceptabile colectivității.

Întărind cele spuse anterior, H. D. Jovenel preciza ca „protecția socială se constituie într-un ansamblu de prestații in natură sau în speze, adresate indivizilor pentru a acoperi riscuri sau handicapuri sociale sau de a asigura dezvoltarea anumitor categorii ale populației". În general. riscurile sociale se referă la evenimente probabile, restrictiv reținute în legislația socială, cum sunt pierderea locului de muncă; boala, inflația, bătrânețea, iar protecția intervine prin asigurarea unui venit de înlocuire.2 Practic, intervenția statului cu scop de protecție socială, prin stabilirea unui salariu minim garantat, a unor obligații privind durata timpului de muncă, condițiile de muncă, concediile de odihnă, vârsta de pensionare, vârsta minimă pentru incadrare ș.a. reprezintă o limitare a legii cererii și a ofertei 3.

Noțiunea de protecție socială, conform căreia statul își asumă responsabilitatea finală a sănătății și bunăstării cetățenilor, este datorată europenilor Sistemele de protecție socială puse în practică actualmente în toate statele membre ale Uniunii Europene au început să se dezvolte la sfărșitul secolului al XIX-lea în unele țări europene, ca răspuns la noile și vastele probleme sociale legate de o industrializare rapidă și o concentrare crescândă a populației în orașe. și în marile catrtiere muncitorești. Începând cu Germania în anul 1870, guvernele tuturor țărilor Europei, acceptând principiul și în fapt necesitatea intervenției statului în vederea rezolvării acestor probleme, au inițiat progresiv măsuri destinate combaterii sărăciei și mizeriei. În cazul în care nu aveau pământ, erau puși în incapacitatea de a muncii și de a câștiga un salariu.

Politica socială viza așadar, înainte de toate, acordarea unui ajutor în caz de boală, de accident de muncă, invaliditate și de bătrânețe, în general, prin promulgarea textelor de lege care obligau muncitorii și patronii să se asigure împotriva acestor eventualități totuși, a trebuit un oarecare timp pentru ca principiul ajutorului universal pentru toți membrii societății care ocupă sau ocupaserã un loc de munră sau nu, să fie în sfârșit acceptat. A trebuit așteptată perioada interbelică pentru unele țări și primii ani postbelici pentru alte țări pentru a fi instaurate măsurile în vederea acordării unui ajutor medical și social tuturor cetățenilor și pentru a face în așa fel încât fiecare cetățean să aibă acces la un minim vital

' Termenul ,.securitate socială" a fost folosit 'in S.U. A. cu prilejul adoptării Legii Securității Sociale în 1935. "

' Trandafir C . Protecția Socială a Tinerilor. Editura de Sud_ Craiova., 1998. p.13.

' Jouverral H. D., Protecția Sociale. Editura Kapa. Paris, 1986.

` Mustățea D., Protecția Socială, Cerință a dezvaltării economico-sociale. Raporturi dc Muncă, nr. 1/1977.

' Buriloiu P., Economia muncii – probleme actuale, Lumina Lex, București. 1993, p. 71.

În țările din nordul Europei, un astfel de sistem universal dc garantare a venituri.lor și îngrijirii medicale a fost pus în practică în cursul anilor '60, fiind facute în continuare eforturi pentru a raționaliza și consolida aspectele disparate ale acestei asistențe care se dezvoltase adesea într-o manieră haotică și incoerentă.

În regiunile mai puțin dezvoltate din sudul Comunității, sistemele existente, care oferă o protecție mai mult sau mai puțin completă, sunt încă într-un stadiu mai puțin avansat. Deși sistemele de protecție socială existente la ora actuală în statele membre ale Uniunii Europene diferă, în modurile lor de finalizare. și în câmpurile de aplicare; principalele lor caracteristici sunt în linii mari similare. Aceasta se datorează în parte faptului că au un strămoș comun, dar în egală măsură faptului că se străduiesc sa rezolve aceleași tipuri de probleme și au de fâcut față la schimbări sociale și economice similare, situatie care a fost intensificata de procesul de integrare mai accentuat.

Toate statele-membre ale Uniunii Europene acordă cetățenilor lor alocații în caz de bătrânețe, boală, invaliditate, maternitate, somaj, ca și pentru îngrijirea copiilor și îi fac beneficiarii unui sistem de asistență medicală gratuit sau considerabil subvenționată.

Dincolo de importanța alocațiilor acordate, principalele neconcordanțe, care reflectă în parte evoluția diferită pe care au cunoscut-o sistemele naționale, ca și diferențele de structură politică și instituțională a diferitelor țări, se referă la: măsura în care aIocațiile sunt proporționale cu remunerațiile anterioare sau forfetare; gradul în care sunt controlate resursele și modul de stabilire a dreptului la alocații și la creșterea acestora; faptul cã există sau nu dreptul la un venit minim garantat; faptul că prestațiile în natură (îngrijirile medicale) sunt disponibile sau nu pentnt toți în momentul și în locul în care ele: sunt necesare; modul cle percepere a taxelor destinate să finanțeze sistemul și, în particular; importanța cotizațiilor patronale și salariale în raport cu impozitul; rolul reprezentantilor patronilor și muncitorilor în gestionarea sistemului și rolul statului; rolul instituțiilor din sectorul privat în furnizarea prestațiilor și serviciilor oferite în raport cu rolul sectorului public.

Sistemul german de protecție socială' este bazat pe principiilc asigurării sociale pentru persoanele care ocupă un loc de muncă și căștigă mai mult de 250 ECU pe lună. În plus, asistența socială asigură alocații minimale persoanelor care au nevoie.

Regimul asigurării minimului necesar pentru hrană și locuință este obligatoriu pentru salariați și pentru un anumit număr de alte grupe, ca de exemplu unii muncitori nesalariați Orice persoană nesupusă regimuiui obligatoriu poate contracta o asigurare voluntară. Regimul oferă alocații în special în caz de pensii sau de deces, al căror nivel este calculat pe baza numărului de ani de asigurări și a raportului între venitul asigurării și venitul mediu al populației active, care este fixat în fiecare an pe baza salariului mediu net.

Regimurile rentelor complementare profesionale sunt la fel de importante: ele cuprind aproximativ 65% din totalui persoanelor care ocupă un loc de muncă și oferă servicii al căror nivel se ridică în medie la circa 200 ECU pe lună.

În caz de invaliditate, persoanele pot beneficia de alocații proporționale cu veniturile, cu titlu fie de regim de asigurări sociale. fie de regim de asigurări a accidentelor de muncă, după caz

C 2/89 – Bestuur van de Sociale Verzekeringsbanc vs. M.G.J. Kits fau hcijningen; C 79/76 – Carlo Fossi vs. Bundesknappschaft; C 92/6:> – M. T11 honnenmacher vs. Bestuur der Sociale Verzekeringsbank; C 302/84 – A. A. Ten :Iulder vs. Direction de la Niewve Algemene Bedrijfsvereniging; C 24/97 Cumission of the European Commnnities vs. Fedenal Republic of Germany: C 300/84 – A.J.M. ~-an Roosmalen vs. Bestuur van de Bedrijfsvereniging ~=oor' de Gczondheid. Geestelijke en Maatschappelijke Bzla:~gerE. C it)~i~?l – C~oris K.i,uch vs. Bundesanstalt fiu' Arbeit

Toți salariații ale căror venituri sunt inferioare unui nivel specificat (30.000 ECU pe an) trebuie să fie afiliați la un regim de asigurări a îngrijirilor medicale, care cuprinde în egală mă.sură pensionarii, studenții și alte categorii care au nevoie de protecție, ca și numeroși muncitori nesalariați. Regimul asigură îngrijiri medicale și oferă alocații persoanelor aflate în incapacitate de muncă, deși primele șase săptămâni de incapacitate de muncă sunt suportate de patron. Ele asigură, de asemenea, ingrijiri obstetrice și oferă alocații pe perioada specificată în cursul sarcinii și după naștere Organizarea regimului este complexâ, cu circa 1.200 case autonome care stabilesc propriile lor taxe de cotizație (care variază între 8% și 15° %, jumătate fiind plătite de patron, iar cealaltă jumătate de salariat Regimul public cuprinde 92% din populație, cei 8% ră.mași fiind cuprinși de regimurile private de asigurare în caz de boală.

Afilierea la regimul asigurării accidentelor de muncă este obligatorie pentru muncitorii salariați și pentru unii muncitori nesalariați. Acest regim este administrat de Asociațiile de asigurâri

cu responsabilitate patronală (organisme publice autonome în fi ecare sector industrial sau comercial). Regimul acoperă îngrijirile în cazul accidentelor de muncă sau de boală profesională și oferă alocații de invaliditate și pensii de urmaș, al căror nivel variazâ în funcție de riscurile prevăzute.

Regimul de protecție a șomerilor administrat de Agenția Federală pentru Muncă oferă alocații al căror nivel este; în funcție de salariul anterior pe o perioadă de la 6 luni la 2 ani și jumătate, în funcție de durata carierei profesionale și de vârsta persoanei în cauză.

Regimul prevede totodată o serie de măsu.ri destinate prevenirii pierderii locului de muncă și ajutării persoanelor în găsirea unui nou loc de muncă. Ca și în cazul asigurărilor de boală, cotizațiile sunt suportate pe jumătate de patroni.

Alocațiile familiale variază în funcție de numărul copiilor și pot fi reduse dacă veniturile părinților depășesc anumite limite. Părinții au dreptul de a-și lua un concediu special pentru educația copiilor, pe o durată de maxim trei ani pentru un copil, și beneficiază de o alocație de aproximativ 300 ECU pe lună timp de maximum 18 luni.

Asister.ța socială garantează un venit minim tuturor persoanelor neincluse de sistemele de asigurări sociale sau având epuizate drepturile atunci când au nevoie și sunt incapabile să-și câștige traiul în afara alocațiilor de bază Asistența socială asigură deopotrivâ îngrijirile medicale și alte servicii sociale.

În Franța sistemul de protecție socialăr cuprinde un a.numit număr de regimuri legale și diverse dispozitive complementare Regimurile legale constituie baza sistemului. Ele sunt numeroase și fiecare dintre ele are propriul său sistem de finanțare și de atribuire a alocațiilor, care sunt legate de veniturile sau de cotizațiile membrilor. Nici unul dintre acestea nu oferă totuși protecție împotriva șomajului.

Ele pot fi împărțite în patru categorii:

– Regimul general aplicabil muncitorilor salariați din sectoarele industriale și din sectoarele de servicii neafiliate la regimuri speciale, acoperă bătrânețea. intlația, boala, maternitatea, accidentele de muncă și bolile profesionale ca și alocațiile familiale. EI cuprinde, de asemenea, și alte persoane neafiliate la un regim de asigurare de boală obligatorie Finanțarea este asigurată esențialmente prin cotizații patronale și salariale (cotizațiile patronale doar pentn.t accidentele de muncă, bolile profesionaie și alocațiile familiale);

– Regimul agricol penttu agricultori și muncitori agricoli. Cotizațiile nu finamează decât 20% din servicii, restul fondurilor provenind din taxe speciale (pe cereale, pe tutun etc.), ca și din taxa pe valoarea adăugată (T V A.) și din subvențiile statului;

– Regimurile speciale aplicabile salariaților, în cazu( câtorva profesii (militari de carieră. mineri, feroviari), protejează membrii lor împotriva tuturor riscurilor, dar în majoritatea cazurilor nu oferă decât o protecție parțială, alte riscuri trebuind să fie acoperite de regimul general (ca în cazul funcționarilor din distribuția gazului și electricitate);

' C 24i/94 – Ingrid Hoever & Iris Zacho~v vs- LanG1 Nordrhein – Westfalen: C 312194 – Ingrid Hoever & Iris Zachow vs. Land Nordrhein – Westfalen; C 45I/93 – Claudine Delevant vs. Allgemeine Ortskrankenkasse fur das Saarland: C 3~/7t) – S.A.R.L. Manpower vs. Caisse primaixe d'assurance maladie de Strasbourg: C 227/ă 1 – Fravcis Aubin vs. Union Nationale inteprofessionnellc pour 1'emploi davs I'industrie et le conunerce (UNEDIC) et Association pour 1'emploi dans les industries et Ie commerce des Ivehnes (ASSEDIC); C 128/83 Caisse primaire d'assurance maladie de Ruen vs. A. Guyot; C 28%8? – Alexandre Deghillage vs Caisse primaire d'assurance maladie de Maubeuge.

Un anumit număr de regimuri speciale sunt administrate direct de patroni (SNC sau Electricite de France); Regimurile autonome aplicabile muncitorilor nesalariați nu includ decât pensiile și semiciile (alocațiile) în caz de boală și maternitate.

Forme complementare de protecție socială. Regimurile complementare vizează, fie umplerea lacune(or lăsate de regimurile legale, fie remiterea unor alocații complementare. Regimurile complementare de pensii sunt obligatorii pentru toate persoanele cuprinse de regimurile generale și agricole. Ele sunt conduse prin convenții colective și sunt administrate de reprezentanți ai patronilor și salariaților. Orice asigurat are dreptul la renta complementară în plus de cea care îi este oferită de regimul general.

Deși există un număr considerabil de pentru diferite, ele sunt grupate în două mari organizații Asociația, generală a instituțiilor pensiilor cadrelor (AGIRC) și Asociația generală a pensiilor complementare (ARRCO).

Protecția împotriva șomajufui este exclusă din sistemul de securitate socială așa cum este conceput în Franța: ea se limita la origine la servicii de asistentă actualmente obligatorie pentru toți patronii și toți salariații, ea este guvernată de convenții colective și finantată prin cotizații patronale și salariale. Ea comportă două regimuri administrate concomitent de reprezentantii patronilor și saiariaților: regimul asigurării, finanțat prin cotizații, și un regim de solidaritate finanțat de stat, care asigură prestații șomerilor ce nu au dreptul la prestațiile regimului de asigurări

Un ajutor social este furnizat de stat și finanțat de administrația centrală și administrațiile locale. Din 1993, „venitul minim" a fost instaurat pentru a garanta uti venit minim persoanelor celor mai sărace și a le reintegra în viața profesională și în societate.

Mutualele sunt organizații private fãră scop lucrativ, administrate de membrii lor și finanțate prin cotizații, ele oferă servicii complementare în caz de boală, maternitate, bătrânețe, invaliditate sau deces.

Sistemul belgian de securitate socială' este divizat în patru regimuri, aplicându-se funcționarilor din serviciile publice, muncitorilor salariați., muncitorilor nesalariați și tuturor persoanelor inactive din punct de vedere economic care reclamă ajutor. Regimul cel mai imporiant, de care aparțin aproximativ 2 milioane de muncitori, este cel al salariaților, deși agenții din sectorul public, în număr de aproximativ 800.000, beneficiază de serviciile cele mai înalte.

În regimul aplicabil salariaților, creat la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cotizațiile sunt calculate pe baza veniturilor până la nivel maxim și ansamblul prestațiilor se ridică în general la 60% din remunerație. În 1982 acest plafon a fost suprimat în ceea ce privește cotizațiile, dar menținut în ceea ce privește prestațiile În același timp, un nivel minim garantat a fost fixat pentru prestații.

Accidentele de muncă și bolile profesionale sunt acoperite de companii de asigurări private. Sistemul este administrat de instituții private și publice, ultimele fiind responsabile de administrarea și recuperarea cotizațiilor, primele ocupându-se de serviciul prestațiilor (cu excepția rentelor). Instituțiile publice în cauză nu depind de putere și sunt conduse de un comitet al reprezentanților sindicali și patronali. O caracteristică distinctă a sistemului belgian rezidă în faptul că invaliditatea este tratată ca și cum ar fi vorba de prelungirea unei boli mai degrabă, decât ca un fel de pensie și alocațiile pot fi primite după un an de incapacitate de muncă (la nivelul de 60% din remunerația anterioară) fară a se ține cont de cotizațiile vărsate. O a doua caracteristică rezidă din faptul că sistemul de indemnizare a șomajului se situează între un regim de asigrrrări și un regim de asistență, acordând prestații la un nivel mai scăzut (mult mai scăzut ca în cazul prestațiilor de boală sau de invaliditate) fără limită la durată (doar când șomajul este anormal de lung și beneficiarul dispune de alte surse de venit). În al treilea rând, alocațiile familiale sunt considerate ca facând parte din asigurări sociale și sunt finanțate în parte prin cotizațiile patronale.

~ C 71/93 – Guido Van Poucke vs. Rijksinsituut voor de Sociale Verrekeringen der Z,elfstandigen ct Algemene Sociale Kas voor ~?clfstandigen; C 4s4/93 Rijksdienst voor Arbeidsvoorr.iening vs. Joop van Gcstel: C 4 î/7i – Gabriclle Defrenne vs. Societe anom~me belge de navigation aerienne Sabena; C G6/77 Pctrus Kuyken vs. Rijksdienst voor Arbeidsvoorrierung; C 1~U,%79 – Couunission des Com~nunautcs europeennes vs. Royaume de Belgique; C 98/80 Giuseppe Romano vs. Institut national d~assurance m.aladie-invahdite; C 2=l~)/83 – Vera Hocck~ vs. Centre public d~aide sociale de Kalnulout; C 293/83 Francois Gravier vs. Ville de Liege~. C p73/89 – Caisse d'assurance socials pour travailleurs indcpendents „Integrity" vs Nadine Rouvroy; C 1 ~-1192 – Renri van Cant vs_ Rijksdienst ~ oor pensioenen. C' 178/97 – Barw Bauks vs Theatre Roval de la i`lounaic

Belgia a fost prima țară care a introdus alocațiile familiale și nivelul prestațiilor este unul dintre cele mai ridicate din lume.

Regimul muncitorilor nesalariați a fost creat după cel al salariaților, în 1967, cu un sistem de gestiune și organizare similare. Totuși, ac.est regim nu oferă decât o protecție de bază împotriva bătrâneții, bolii și invalidității. în parte datorită faptului că nivelul cotizațiilor este scăzut.

În cazul asistenței medicale, numai bolile grave (cele care reclamă un tratament spitalicesc) sunt acoperite, deși o asigurare voluntară subvenționată este disponibilă pentru cazurile de boală mai puțin grave. În ceea ce privește alocațiile familiale, nivelul prestațiilor pentru primul copil este net inferior celui al prestațiilor de care beneficiază salariații, dar este același pentru ceilalți copii. Prestațiile în caz de boală și de invaliditate sunt forfetare și nivelul lor este inferior celui al ajutorului minimal acordat sub condiția resurselor.

Înainte de 1984, rentele muncitorilor nesalariați erau forfetare și nivelul lor este inferior celui al ajirtorului minimal acordat sub condiția resurselor.

Cotizațiile vărsate de muncitorii nesalariați sunt proporționale cu veniturile lor, ele nu sunt totuși calculate pe baza veniturilor actuale, ci pe baza veniturilor din ultimii 3 ani.

Prestatiile sociale de care beneficiază salariații din sectorul public provin în mare parte direct de la stat și cotizațiile nu se pretind decât pentru asistența medicală și pensie. Nivelul prestațiilor a fost întotdeauna superior celui al celor oferite salariaților, deși prestațiile în caz de boală, alocațiile familiale și regulile care guvernează drepturile la pensii sunt calculate pe baza remunerației în momentul retragerii fâră a se ține cont de profesia salariatului.

Regimul rezidual aplicabil persoanelor inactive din punct de vedere economic s-a dezvoltat într-o manieră discontinuă și este administrat de o serie de instituții incluzând autoritățile locale și administratia centrală. În 1967, anul creării sale, acest regim acorda o pensie minimală persoanelor în vârstă; el include apoi alocațiile de invaliditate pentru handicapați și alocațiile familiale, iar din anul 1974 o alocație de venit minim pentru toți. Toate prestațiile sunt oferite cu condiția resurselor și finanțate de sistemul fiscal general.

Sistemul luxemhurghez de protecție socială este bazat pe principiul asigurării, ca și în țările vecine. 1n regimul asigurării pensiilor, pensiile, ca și cotizațiile sunt legate de remunerație și într-o mică măsură de numărul anilor de muncă. În ceea ce privește sectorul privat, cuantumul prestațiilor și al cotizațiilor este aplicabil tuturor salariaților, în timp ce pentru agenții din sectorul public există un regim necontributiv în care nivelul prestațiilor oferite este mai ridicat. Vârsta normală de pensionare este fixată la (15 ani, dar o prepensionare cu plata pensiei este posibilă începând cu vârsta de 60 ani sau, în anumite circumstanțe, 57 ani. Pensiile sunt majorate automat de fiecare dată când inflația depășește 2,5% și sunt ajustate regulat pe baza salariilor.

Ansamblul prestațiilor de boală în caz de incapacitate de muncă corespunde 100% remunerației, în timp ce, în cadrul relativ al asistenței medicale, costul tratamentului este rambursat de casele de asigurări (fiecare dintre ele aplică același nivel al prestațiilor și cotizațiilor); atunci când costurile sunt ridicate ele sunt preluate direct.

În ceea ce privește maternitatea, femeile au dreptul la un concediu de 8 săptămâni înaintea nașterii și 8 săptămâni după naștere, fiind prevăzută o alocație egală cu salariul până la maxim de 5 ori salariul minim social. Femeile care nu exercită o activitate profesională primesc o indemnizație forfetară.

În caz de accident de muncă, totalul indemnizațiilor variază în funcție de gradul de incapacitate de muncă și de remunerația primită în cursul anului precedent accidentului (până la maxim 86%).

Pentru a avea dreptul la ajutor de șomaj, trebuie lucrat cel puțin 26 săptămâni în cursul celor 12 luni care precedă șomajul. Alocațiile sunt legate de salariul pe care persoana îl primea (80%

din salariul brut până la 85% pentru persoanele cu greutăți familiale) și sunt oferite timp de un an cu posibilități de prelungire în cazul persoanelor care au dificultăți în găsirea unui loc de muncă și în cazul muncitorilor în vârstă Există regimuri speciale destinate să ajute muncitorii nesalariați și tinerii care întâmpină dificultăți în găsirea unui prim loc de muncă.

Persoanele care cresc copii primesc alocații familiale al căror total variază în funcție de numărul copiilor și vârsta lor. O sumă specială este vărsată în fiecare an pentru a acoperi costurile școlarizării În plus, părinții care educă copii pot cere o alocație de educație.

Există, în plus, un sistem de asistență socială sub condiția resurselor, vizând garantarea unui venit minim fiecărei familii, cu condiția ca șeful familiei să locuiască în Luxemburg de cel puțin 10 ani, să aibă mai mult de 30 ani. să fie în măsură să muncească și să fie dispus să participe la programele de reintegrare socială. Aceste condiții sunt totuși mai puțin stricte în ceea ce privește persoanele inapte de muncă, persoanele având copii de crescut, persoanele în vârstă și alte grupe dezavantajate.

In Danemarca, urmare a reformelor introduse în anul 1970, toate prestațiile sociale sunt administrate și oferite de servicii sociale speciale' (sociale udvolg) în colectivitățile locale (Kommune).

Acoperirea accidentelor de muncă este asigurată de companii de asigurări private, în timp ce casele de asigurare a șomajului sunt administrate de sindicate Sistemul danez de pensii este tipic scandinav: el este finanțat din impozit. iar pensiile de bază fortetare sunt completate prin pensii contributive. Vârsta admisă pentru pensionare este de 67 ani. Dacă venitul familial este inferior unui anumit nivel sau dacă circumstanțe speciale o reclamă, o alocație suplimentară este oferită. Între 67 și 70 ani, 60% din venituri sunt scăzute din pensie dacă titularul continuă să muncească. Nivelul pensiei complementare contributive depinde de numărul de ani pentru care au fost vărsate cotizațiile și de beneficiile înregistrate de casa de pensii. În afară de aceasta, există deopotrivă un regim de ,,pensie parþială" care oferă o alocație forfetarâ pentru fiecare oră de muncă redusă, atunci când această reducere este mai mare de 25%.

lnvaliditatea este tratată ca un caz de prepensionare și alocațiile de invaliditate sunt oferite tuturor persoanelor ale căror venituri sunt reduse lajumătate sau mai mult. Aceste alocații pot fi, de asemenea, acordate pentru rațiuni „sociale" ca în cazul unei văduve care are copii de crescut sau al unei persoane care întâmpină dificultăți în găsirea unui loc de muncă. Nivelul alocațiilor este calculat în aceeași manieră ca pentru pensiile de bătrânețe.

Alocațiile în caz de boală sunt oferite muncitorilor salariați și nesalariați la un cuantum reprezentând 90% din veniturile anului precedent, până la un nivel maxim pe o perioadă de maxim un an. În cazul îmbolnăvirii unui copil, salariații beneficiaz`a, de asemenea, de o alocație timp de maxim 5 zile pe an.

.Alocațiile pentru maternitate sunt oferite timp de 6 săptămâni înaintea nașterii și 8 săptămâni după naștere, diferențele între acestea și nivelul salariului net fiind suportate de patron. Persoanele care și-au epuizat dreptul la alocații de maternitate pot beneficia de o alocație zilnică pe o nouă perioadă de 16 săptămâni.

Muncitorii care doresc să primească un ajutor de șomaj trebuie să se afilieze la o casă de asigurări. Această afiliere este voluntară. Ajutoarele sunt oferite la un nivel de 90% din remunerația anterioară (până la nivel maxim), nivelul exact al ajutoarelor și al cotizațiilor fiind stabilit de fiecare casă de asigurări, pe o perioadă de maxim 2 ani și jumătate (în functie de cotizațiile vărsate și de vârstă).

Persoanele mai vârstnice de 60 ani primesc o alocație de prepensionare până la vârsta pensionării (67 ani), al cărei nivel este egal cu cel al ajutor-ului de șomaj normal pe primele 30 de luni și redus la 80° % în perioada urmă.toare. În cursul acestei perioade beneficiarii pot ocupa un loc de muncă cu program redus.

Muncitorii nesalariați se pot afilia la o casă de asigurări în aceleași condiții ca și cele aplicabile salariaților.

~ C 392192 – Christel Schmidt vs. Spar-und Leinhkasse der fruheren Amter Bordesholm. Kiel und Cronshagen; C 275/96 – Anne Kuusijar~~i vs. RiksCorsakringsverket; C' O2/G3 – M. Th. Nonnentnacher vs. Etestuur der Sociale Vero.ekeringsbank; C 300/F4 – A.J.M. ~an Roosmalen vs E.estuur van de Bedrijlsvereniging voor de Ge~ondheid, Geestelijke en Maatschappelijke Belangen.

O parte importantă a cheltuielilor este consacrată punerii în practică a politicii active privind piața muncii, ftecare membru având asigurări că va primi o ofertă de muncă după o perioadă de inactivitate de 6 luni.

Mamele primesc, pentr-u fiecare copil, alocațiile forfetare, majorate în cazul copiilor mai mari de 7 ani, ca și în cazul părinților despărțiți.

Asistenta medicală este acordatâ de un serviciu național de sănătate și este gratuită în cazul tratamentelor presc.rise de medici generaliști și al tratamentelor spitalicești. În ceea ce privește tratamentele stomatologice, costurile sunt suportate pe jumătate de pacient, ca și medicamentele.

Mai mult de 80% din costurile sistemului de protecție socială (asigurare socială și asistență socială) sunt finanțate de sistemul fiscal general. Cheltuielile pentru asistența socială sunt finanțate pe jumătate de la bugetul de stat, jumătate de autoritățile locale

În ceea ce privește fondurile de pensii și aloc.ațiile pe termen scurt (boală și maternitate), 25% din finanțare este asigurată de autoritățile locale și 75% de o casă națională, :finanțată, la rândul ei, în mică măsură din cotizațiile salariale și patronale și într-o măsură mai mare de la bugetul de stat.

În ceea ce privește ajutorul de șomaj, finanțarea este asigurată în parte de membri (care varsă o cotizație forfetară), în parte de patroni, dar cea mai mare parte de stat.

În Regatul Unit, muncitorii salariați și nesalariați sunt protejați de către regimul britanic de asigurări socialel. muncitorii salariați cu program redus, ale căror venituri sunt inferioare urwi nivel minim specificat, nu sunt protejați de ac.est regim. Cotizații proporționale cu remunerația sunt vărsate simultan de salariați și patroni la limita unui anumit plafon pentru salariați, dar nu și pentru patroni. Muncitorii nesalariați, care sunt prevăzuți pentru toate alocatiile cu excepția ajutorului de șomaj și a pensiilor legate de venit, varsă cotizații forletare pentru un anumit nivel al veniturilor și cotizații proporționale penttu venituri superioare respectivului nivel.

Persoanele care depind de regimurile de pensii individuale sau de regimurile de pensii profesionale sunt libere să opteze pentru neafilierea la regimul genenal al pensiilor legate de venit

Dreptul la alocațiile de asigurare socială depinde, ca și în alte cazuri, de volumul cotizațiilor vărsate. Alocațiile de scurtă durată oferite în caz de boală sau de șomaj sunt forfetare, în timp ce în cazul pensiilor de vârstă, de invaliditate și de urmaș un supliment proporțional cu venitul este oferit față de alocațiile forfetare dacă persoana respectivă a fost afiliată la regimul general. Suplimente se acordă și pentru persoanele adulte dependente (neajutorate) – pentru toate prestatiile de securitate socială, ca și pentru copiii dependenți (numai în cazul prestațiilor pe termen lung).

Există un anumit număr de prestații care nu sunt legate de volumul cotizațiilor și nu sunt supuse condiției resurselor. Aceste prestații au devenit din ce în ce mai numeroase în cursul ultimilor ani și acoperă accidentele de muncă, alocațiile pentr u copii, alocațiile de invaliditate, ca și indemnizațiile legale de boală și maternitate (pentru care patronii sunt răspunzători de gestionare).

Principala prestație oferită sub condiția resurselor este alocația de susținere a venitului plătibilă tuturor persoanelor al căror venit și economii sunt inferioare nivelurilor specificate, cu excepția persoanelor care muncesc mai puțin de : 6 ore pe săptămână sau care sunt în formare Această prestație este acordată pe o bază forfetară și poate fi majorată în anumite circumstanțe (invaliditate, familie monopare.ntală sau bătrânețe).

Salariații cu salarii mici, întreținătorii de familii pot, de asemenea, solicita un ajutor financiar pentru a-și completa venitul (ceea ce constituie deopotrivă o măsură de incitare la muncă). Persoanele handicapate pot beneficia și ele de un ajutor similar. În afară de aceasta. există un fond special, care acordă subvenții și împrumuturi discreționare limitate.

În sfârșit, o alocație pentru locuință poate fi acordată cu condiția resurselor pentru acoperirea unei părți din cheltuielile de cazare. Sistemul de asigurare socială este finanțat prin cotizații patronale și salariale, în timp ce regimurile prestațiilor noncontributive oferite cu condiția resurselor sunt finanțate în mare măsură de sistemul fiscal, cotizațiile patronale fiind percepute în cazul regimurilor legale de indemnizații de boală și maternitate.

Toate persoanele rezidente în Regatul Unit beneficiază de asistență medicală gratuită (incluzând tratamentele prescrise de generaliști și tratamentele spitalicești) asigurată de National Health Service, deși o anumită participare la cheltuieli este cerută din partea beneficiarilor pentru medicamentele prescrise de medici.

Îh Irlanda, regimul asigurării sociale1 acoperă toți muncitorii salariați și nesalariați, el a fost recent extins asupra muncitorilor cu program redus ale căror venituri sunt inferioare unui nivel minim. Pentru a benefrcia de prestații, persoanele în cauză trebuie să fi cotizat suficient, exceptând cazul accidentelor de muncă, pentru care cotizațiile sunt vărsate numai de patroni.

Prestațiile care sunt forfetare pot fi majorate, în cazul persoanelor avute în grijă (adulți și copii), deși ajutoarele de șomaj (care au fost reduse în cursul ultimilor ani) și alocațiile de maternitate sunt supuse într-o oarecare măsură condiției resurselor.

Asistența socială este destinată garantării persoanelor în vârstã persoanelor incapabile să muncească și șomerilor a unui minim vital. Prestațiile sunt oferite sub coldiția resurselor și au fost extinse, în cursul ultimilor ani, asupra persoanelor incapabile dc muncă pentru că ele sunt aplicabile unuia sau mai multor copii părinți izolați) sau invalizilor. Prestațiile sunt forfetare, cu majorări pentru persoanele avute în grijă, ca și în cazul prestațiilor de asigurare specială, dar nivelul lor este scăzut.

În afară de aceasta, alocația complementară de ajutor social este acordată tuturor persoanelor ale căror resurse sunt insuficiente pentru a satisface nevoile (cu excepția muncitorilor cu program integral, persoanelor implicate într-un conflict de muncă și studenților). Prestațiile forfetare pentru copii, de un nivel scăzut. sunt oferite de asemenea persoanelor care au copii de crescut.

Regimul asigurării sociale este finanțat de cotizațiile patronilor (64% din total în 1990), ale salariaților (26%), ale muncitorilor nesalariați (4%) și de stat (6%). Ca și în alte țări, regimul de asigurare a accidentelor de muncă este finanțat în întregime de patron, în timp ce asistența socială (38% dîn cheltuielile totale în materie de protecție socială) și prestațiile pentru copii (9% din cheltuielile totale) sunt finanțate în întregime de stat. În total, 53% dîn cheltuielile de protecție socială au fost finanțate de sistemul general fiscal în 1991 și 32% de. cotizații patronale.

Asistența medicală este distinctă de sistemul de asigurare socială și dreptul la prestații este supus condiției resurselor Liberul acces la asistență medicală, cu excepția tratamentelor spitalicești, e ste esențialmente limitat la persoanele cu posibilități scăzute din punct de vedere economic (35% din populație) Tratamentele

spitalicești sunt gratuite pentru aproximativ 85% din populație, 85% tirnp ce o participare limitată la cheltuieli eate pretinsă celorlalți C.'heltuielile sunt finanțate în foarte mare măsură de sistemul fiscal general și în mică măsură numai de cotizațiile patronale.

Sistemul olandez de securitate socială' este divizat în patru mari regimuri: un regim aplicat muncitorilor salariați, un regim de asigurare generală, un regim distinct pentru funcționari și servicii sociale complementare.

Regimul de asigurare aplicabil muncitorilor salariați acoperă șomajul, incapacitatea temporară și permanentă de muncă și asistența medicală (în cazul bolilor grave). Regimul este obligatoriu pentru toate persoanele care ocupă un loc de muncă, cu excepția celor ale căror venituri sunt superioare unui nivel și care pot opta pentru afilierea lâ un regim voluntar de asistență medicală. Ajutoarele de șomaj, boală și invaliditate sunt acordate la un nivel echivalent c:u 70% din remuneratia anterioară. În timp ce dreptul la ajutorul de șomaj și de boală este pe o durată limitată, alocațiile de invaliditate sunt acordate pănă la vârsta pensionării Cotizațiile sunt legate de venit până la un anumit plafon.

~ C 382/92 – Commission des Communautes europe<;nnes vs. Royaume-Uni dc Grande-Bretagne et d'Irlande du Nord: C 78/91 – Rose Hughes vs. Chief Adjudication Ufficer, Belfast.

Regimul asigurării generale, introdus la sfârșitul anilor '50, acoperă prestațiile pentru bătrânețe, deces, invaliditate, alocațiile familiale, ca și asistența medicală În principiu, el cuprinde toate persoanele rezidente în Olanda. Ca și în cazul muncitorilor salariați, cotizațiile sunt obligatorii și legate de venit până la o anumită limită.

Pensiile și prestațiile de invaliditate sunt legate de salariul minim net (100% în cazul cuplurilor maritale, 90% pentru familiile monopareniale și 70% pentru celibatari), în timp ce alocațiile sunt acordate pentru fiecare copil la o sumă ce c.rește cu numărul și vârsta copiilor.

Serviciile sociale complementare sunt finanțâte în întregime de sistemul fiscal general, iar prestațiile sunt oferite sub condiția resurselor. În cadrul acestor servicii, municipalitătile au obligația de a veni în ajutorul tuturor persoanelor incapabile să-și satisfacă nevoile. Cu anumite condiții, cetățenii străini care trăiesc în Olanda și cetățenii olandezi care locuiesc în străinătate pot benefi cia de aceste servicii.

Minimul vital corespunde nivelului prestaliilor de asigurări și depinde în egală măsură de starea materială și circumstanțele personale Funcționarii sunt protejați de regimuri distincte, care sunt în

general mai generoase decât cele aplicabile altor categorii de persoane

Sistemul italian este divizat în trei sectoare distincte: asigurare socială (previdenza), asistență medicală (sanita) și asistență socială plus serviciile sociale (asistenza e servizi sociali).

Asigurarea socială protejează toți muncitorii salariați împotriva risCUrilor obișnuite. Muncitorii nesalariați sunt deopotrivă protejați, deși această protecție este limitată în ceea ce privește maternitatea și accidentele de muncă, nefiind protejați deloc împotriva șomajului sau bolii. Regimurile de asigurare socială sunt administrate de un anumit număr de instituții și case distincte, în mare măsură pe bază profesională

Există mai mult de 50 de case distincte de pensii, cea mai inlportantă fiind INPS (Institutul național de asigurare socială) administrată de reprezentanți sindicali, de patronat și de muncitori nesalariați, ca și de Ministerul Muncii ea numără mai mult de 37 milioane de membri.

Asistența medicală, care era foarte fragmentată mai înainte, este actualmente asigurată de serviciul național de sănătate și coordonată la nivel central de Ministerul Sănătății, dar cu o administrație regională și locală a serviciilor. Serviciul național de sănătate cuprinde ansamblul populației rezidente.

După anii '70, asistența socială și serviciile sociale depind de autoritățile locale, care dispun de o foarte mare autonomie și coordonează serviciile sociale, ca și asistența medicală, prin unitățile locale ale serviciului național de sănătate. Protecția este universalâ și legată de cerințe.

Prestațiile sunt legate de venit și oterite în general la un nivel corespunzător la 80% din remunerația anterioară pe o perioadă de 6 luni. Pensiile sunt calculate pe baza următoarei formule: 2% din remunerația anterioară înmulțit cu numărul anilor de cotizație până la maxim 80%.

Vârsta admisă de pensionare este de 55 de ani pentru femei și 60 de ani pentru bărbați, vârstă care a fost progresiv mărită de la 60 la 65 ani Agenții din sectorul public pot pretinde pensionarea indiferent de vârstă după 20 de ani de serviciu. După 1990, muncitorii nesalariați primesc și ei o pensie proporțională cu venitul, al cărui nivel este calculat după aceeași formulă ca și în cazul muncitorilor salariați. Toate prestațiile sunt indicate și erau legate până în anul 1992 de salariile contractuale, cel puțin în sectorul industrial Prestațiile de invaliditate și pensiile de urmaș sunt calculate pe aceeași bază.

' C 308/93 – Bestuur van de Socialc Verzekeringsbar~lc vs. J.M. Cabarus-Issane: C 443J93 – Ioamlis Vougioukas vs. Idiyrrra Koinonikon Asfalisseon (IKA); C 482/)3 – S.E. Klaus vs. Bestum van de Nieuwe Algemene Bednjfsvereniging; C 280/9:1 Y M. Postlumla-van Damme vs. Bestnur van de Bedrijfsvereniging; C 340194 E.J.M. de Jaeck vs. Staatssecretaris van Finaneien; C 1601)6 – Manfred Moienaar & Barbara Fath-Molena~lr v~s. Allgerneine Ortskrankenkasse Baden-Wurttemberg. C 102/76 – H.O.A.G.M. Perenboom vs. Inspecteur de~; contributions directes de Nimegue; C 300/84 – A.J.M. van Roosmalen vs. Beshiur van de Bedrijfs<~erenging voor de Gezondheid, Geestehjke en Maatschappehjke Bfaangen; C 302/8~1 – A. A Ten Holder vs. Direction de ~la Nieu~~e Algemene Bedri.jfsvereuging; C ~4-4~/98 R.J dc L~r~rt vs. Bestuur van het Landehjk insiituut sociale`~ crz.ekeringen.

~ C 63/76 – Vito Inzirillo vs. Caisse d'allocations familiales de 1'arrondissement de Lvon; C79/76 – C'arlo Fossi vs. Bundesknappschafi; C 2 î7/78 – Caisse regionale d'assrirance rnaladie de Lille (CKAM) vs. Diamante Toia; C 98/SO Giuseppe Romano vs. Institut national d'assurance maladie-invalidite; C 33/88 Pilar f111ue & Cannel Man- Coonan vs. Uni~ ersita degli studi di Venezia.

Alocatiile familiale sunt forfetare, deși ele: depind de venit și de numărul copiilor și sunt acordate tuturor salariaților, șomerilor indemnizați, pensionarilor și agricultorilor.

Ajutoarele de șomaj standard se ridică la numai 20% din remunerația anterioară și sunt acordate pe o perioada maximală de 180 zile pe an. Totuși, ajutoare de un nivel superior (80%) pot fi acordate grupelor speciale de muncitori (exemplu în sectorul construcțiilor) și/sau în circumstanțe speciale, în timp ce șomerii parțiali sau temporari pot primi ajutoare de la „Casa Integrazione Guadagni" (casa de integrare a veniturilor) la un nivel relativ ridicat (80% sau mai mult). Acest tip de ajutor a fost larg utilizat în cursul anilor '70 și '80 pentru a compensa insuficiența ajutoarelor de șomaj În 1991 un nou tip de ajutor a fost introdus; acest ajutor, intitulat „indemnizație de mobilitate", este legat de prestațiile de la CIG și este acordat la un nivel inferior pe o perioadă maximală de 3 ani fara garanția unui loc de rriuncă la sfârșitul acestei perioade.

Alocațiile de boală sunt acordate în principiu pe o perioadă de 6 luni la nivel corespunzător la două treimi din remunerație (50% pentru primele 20 zile), deși convențiile colective, în practică, prevăd menținerea salariului timp de un an de la apariția bolii.

În afara prestațiilor de asigurare socială, un ajutor discreționar este acordat de administrațiile locale. Deși nu există un venit minim garantat în Italia, ajutorul este efectiv universal în numeroase regiuni și întreaga gamă de servicii sociale și de forme de asistență individuală sunt disponibile.

În cadrul serviciului național de sănătate, îngrijirile de bază sunt acordate gratuit de către medicii generaliști, ca și tratamentele spitalicești, deși, după 1993, persoanele cu venituri ridicate sunt obligate să verse o cotizație forfetară anuală pentru primele, în timp ce, în cazul tratamentelor prescrise de specialiști, o parte din cheltuieli cade în sarcina pacientului (sunt acordate totuși reduceri anumitor persoane).

Cotizațiile reprezintă principala sursa de finanțare a prestațiilor asigurării sociale și asistenței medicale, deși în cazul asistenței medicale sistemul fiscal intervine din ce în ce mai mult. Serviciile

sociale și de asistență socială sunt finanțate în mare măsură de sistemul fiscal general.

Cotizațiile sunt plătite în mare parte de patroni, care suportă în întregime costurile ajutoarelor de șomaj, asigurarea maternității și a accidentelor de muncă și alocațiile familiale. Patronii finanțează deopotrivă cea mai mare parte a asigurărilor de sănătate și varsă două treimi din cotizațiile pentru pensii. Statul contribuie, deasemenea, la finanțarea caselor de asigurări, simultan procedând la intervenții ad-hoc vizând reducerea costurilor- salariale în perioada de recesiune economică și finanțând tran:;ferurile destinate să acopere deficiențele. Aceste transferuri au devenit mult mai numeroase de la mijlocul anilor '70, în special în ceea ce privește casele de pensii. În același timp, statul a mărit totalul contribuțiilor sale la bugetul sănătății, pentru a face față presiunilor financiare crescânde și a introdus un program moderator, în așa fel încât un impozit suplimentar pe veniturile personale (4-5%) este destinat să furnizeze o finanțare suplimentară.

Sistemul spaniul de protecție socială1 comportă trei niveluri de prestații: regimul contributiv, regimul voluntar și regimul asistenței și garantează tuturor accesul la asistență medicală.

Sistemul de securitate soc.ială protejează toate persoanele active din punct de vedere economic inclusiv muncitorii sezonieri, lucrătorii la domiciliu, studenții și muncitorii nesalariați, ca și familiile lor În anumite circumstanțe, el pratejează și cetățenii spanioli care trăiesc în străinătate și străinii care trăiesc în Spania.

Deși sistemul aplicabil salariaților din industrie și servicii diferă de cel aplicabil muncitorilor agricoli și altor grupe, diferențele sunt minime și au fost reduse de-a lungul timpului Metoda de finanțare și prestațiile diferă în ceea ce privește funcționarii din sectorul public.

' C 266/95 – Pascual Merino Garcia vs. Bundesanstalt firr Arbeit, C 85/96 -Maria Martiner Sala vs. Freistaat Bayern.

Asistenta socială este parte din bugetul securității sociale și este destinată ajutorării persoanelor ale căror venituri sunt inferioare unui anumit nivel. O alocație minimală este acordată persoanelor care au nevoie, oricare ar fi volumul cotizațiilor pe care le-au vărsat, în timp ce un ajutor este, de asemenea, acordat șomerilor care și-au epuizat dreptul la prestații. În plus, persoanele care nu au surse suficiente beneficiază de asistență medicală gratuită, ca și de o serie de servicii sociale vizând sănătatea, securitatea locului de muncă, formarea, reintegrarea persoanelor handicapate și ajutorarea persoanelor în vârstă.

Independent de bugetul securității sociale, există o serie cie alocații pentru persoanele în vârstă, bolnavi și persoanele handicapate care nu pot pretinde prestații contributive Autoritățile regionale au pus deopotrivă în practică diferite sisteme destinate garantării unui venit minim sau reintegrării persoanelor în societate

În timp ce administrația centrală este responsabilă de gestionarea sistemului de securitate socială, autoritățile sunt responsabile de serviciile sociale și, în unele cazrui, de asistența medicalâ. Sistemul este finantat de cotizațiile hatronale și salariale (primele fiind de 5 ori mai mari decât ultimele) și de sistemul fiscal general. Cotizațiile sunt proporționale cu remunerația sub un nivel minim și deasupra unui nivel maxim. În 1990, aproximativ 30% din cheltuieli au fost finantate din impozit (comparativ cu numai 4% în 1976).

După 1986, impozitul a servit esenþialmente la finanțarea asistentei medicale și a pensiilor minimale, care sunt forme ale existenței universale noncontributive, cotizațiile ser vind la prestațiile asigurărilor sociale.

Accesul la serviciile sanitare este gratuit, deși există un program moderator pentru medicamente (cu excepția pensionarilor) Eforturile fâcute în cursul anilor ' 80 pentru asigurarea unei protecții practic universale și constrângerile bugetare au antrenat liste de așteptare considerabile pentru anumite tipuri de tratament particular.

Sistemul portughez de securitate socială constă într-un regim de asigurări contributiv și un regim de prestații noncontributive supuse condiției resurselor.

ln plus, există un regim special pentru angajații din sectorul public, lucrătorii din sistemul bancar și avocați.

Regimul contributiv protejează toți muncitorii salariați și nesalariați împotriva riscurilor obișnuite, cu excepția accidentelor de muncă și a șomajului în cazul muncitorilor nesalariați. Asistența medicală este asigurată de regimul național de sănătate în cazul salariaților din industrie și servicii, cotizațiile sunt calculate pe baza veniturilor globale (fâră plafon), totalul cotizațiilor patronale fiind de două ori mai mare decât cel al cotizațiilor salariale.

Dreptul la prestații este supus unei condiții cotizarea pe o perioadă minimală, care diferă în funcție de tipul prestațiilor În unele cazuri, suma plătită depinde de venit

Pensiile depind de cotizațiile vărsate și sunt legate de remunerația anterioară, deși există un nivel minim garantat, în timp ce ajutoarele de șomaj se ridică la 65% din remunerația anterioară (de la 70% la 100% din salariul minim în funcție de numărul de persoane asistate social).

Alocațiile de boală și de maternitate sunt, de asemenea, legate de remunerația anterioară și provin din vărsăminte de un nivel minim (un procentaj din salariul minim garantat).

Alocatiile familiale sunt forfetare, dar o alocație de un nivel mai ridicat este acordată începând cu al treilea copil; dacă veniturile familiale sunt inferioare o dată și jumătate salariului minim garantat Regimul este finanțat în mare parte de cotizațiile care reprezintă două treimi din încasări, în timp ce statul contribuie cu 7%.

Regimul contributiv protejează toți cetățenii rezidenți în țară neprotejați de un regim de asigurare și se aplică deopotrivă refugiaților.

Prestațiile sunt forfetare și se acordă sub condiția resurselor: ele protejează pensionarii, invalizii, orfanii, văduvele și copiii.

Regimul este finantat în principiu prin sistemul fiscal general, deși în practică el este finanțat în parte prin cotizații, încasările astfel obținute fiind superioare cheltuielilor legate de prestațiile contributive. În 1989, prestațiile noncontributive nu au reprezentat decât 6% din totalul cheltuielilor de securitate socială, în timp ce serviciiie sociale și cheltuielile administrative reprezentau 10%. Cei 84% rămași din cheltuieli reprezentau prestații contributive.

Serviciul național de sănătate creat în 1979 nu este corelat cu sistemul de securitate socială, el este finanțat în mare măsură de stat și asigură asistență medicală gratuită pensionarilor, copiilor mai mici de 12 ani și șomerilor. alte grupe plătesc o anumită sumă în scopul acoperirii unei părți din costul tratamentului.

In Grecia există. patru regimuri de asigurări de bază – sau case de asigurare medicală: pentru muncitorii salariați în zonele urbane (IKA,), pentru agricultori în zonele rurale (OGA), pentru muncitorii nesalariați și pentru funcționari. Împreună, ele cuprind aproximativ 90° o din populație. În plus, există circa 90% de regimuri complementare, în așa fel încât, în ansambiu, sistemul securitătii sociale este foarte fragmentat.

Finanț area caselor variază considerabil. Cea mai importantă IKA, care e cuprinde 45% din populație, este finanțată din cotizațiile patronale și salariale, deși acestea servesc, de asemenea, și la finanțarea altor case, de exemplu OGA, o casă noncantributivă cuprinzând 33% din populație. Casele cele mai importante nu sunt autonome, fiind administrate de persoane desemnate de către stat Deficitele caselor, care se ridică – în cazul IKA – la aproximativ 25% din cheltuielile curente, sunt suportate de stat.

La ora actuală, în Grecia nu există sisteme care să asigure un venit minim. .Există o pensie universală noncontributivă pentru toate persoanele mai vârstnice de 65 ani.

Se.rviciul pensiilor de vârstă este condus printr-o serie de reguli, chiar în interiorul casei de asigurări. Principiul cel mai curent aplicat este că femeile se pot pensiona la 60 ani și bărbații la 65 ani, dar în trecut numeroase persoane s-au retras din activitate mult mai târziu. T'otuși, sub presiunea evoluției democratice, au fost impuse restricții privînd pensionarea. Pensiile sunt calculate pe baza remunerației anterioare și, în principiu, pe baza cotizațiilor vărsate. Totuși, dat fiind faptul că cele mai importante case nu sunt autonome în cea mai mare par-te a cazurilor și sunt obligate să contribuie la finanțarea politicii sociale a statului, pensiile acordate reflectă rareori cotizațiile vărsate.

Dreptul la alocații în caz de boală, finanța.te în parte de patroni și în parte de casele de asigurări, depinde de durata activității profesionale exercitate. În caz de boală prelungită, un muncitor salariat la LK.A beneficiază de alocații pe o perioada maximală de 2 ani; la sfârșitul căreia el primește o pensie de invaliditate al cărei nivel este calculat în funcție de gravitatea invalidității. Sistemul grec se caracterizează prin numărul mare de beneficiari ai unor pensii de invaliditate (în cazul I.K.A., aproape jumătate din pensii sunt pensii de invaliditate), această situație exprimând insuficiența altor forme de ajutor. Din 1992, totuși, restricții severe au fost impuse dreptului la pensia de invaliditate.

Persoanele protejate de casele de asigurare primesc o alocație de maternitate timp de 2 luni înaintea nașterii și 2 luni după naștere Mamele au, de asemenea, dreptul la un concediu de maternitate (neremunerat) de un an și pot lucra cu program redus pentru un salariu identic cu cel anterior în primii 2 ani ai copilului (4 ani pentru funcționari).

Contrar situației existente în alte state membre ale comunității, alocațiile familiale sunt legate de remunerație (1% din salariul iunar pentru fiecare persoană avută în grijă). Familiile, cu patru sau mai multi copii primesc un ajutor special (sub forma exonerării fiscale și a unor privîlegii speciale).

Q A.E.D. (Consiliul național al locurilor de muncă și mâinii de lucru) este responsabil de ajutoarele acordate persoanelor aflate în șomaj. Ajutoarele care se acordă pe o perioadă maximală de un an depind de durata activității profesionale exercitate și sunt legate de remunerația anterioară (40-50% din ultimul salariu primit) cu o majorare de 10% pentru fiecare persoană avută în întreținere (până la maxim 70% din remunerația anterioară).

O.A.E.D. este, de asemenea, însărcinat să găsească locuri de muncă șomerilor Cursuri de formare cu o durată de 3 ani sunt organizate pentru persoanele având vârsta între 15 și 18 ani și există programe de formare profesională pentru muncitorii mai vârstnici.

Asistența medicală este susținută de casele de asigurare: fiecare dintre ele oferă un nivel al prestațiilor și serviciilor diferite, patronii suportând jumătate din cotizații Până în 1992, accesul în spitale și centre de sănătate ale serviciului național de sănătate era gratuit, dar după aceea a fost introdusă o participare a beneficiarilor pentru tratamente și medicamente. Persoanele relativ puțin numeroase în zonele urbane care sunt asigurate au dreptul la îngrijiri medicale prin sistemul de asistență socială `

După cum se poate observa din prezentarea problematicii protecției sociale la nivelul țărilor membre ale Comunității Europene, chiar în condițiile unui nivel de dezvoltare relativ apropiat și in contextul unor obiective economice și sociale convergente, există mai multe tipuri și modele de protecție socială. Aceste tipuri și modele se diferențiază în funcție nu numai de aria de cuprindere a diferitelor categorii de populație, dar și din punct de vedere al ierarhiei priorităților de la un stat la altul și deci de intensitatea cu care se realizează o funcție sau alta a protecției sociale.

Chiar dacă în Carta Socială Europeană se stabilesc Obiective generale comune, fiecare tară abordează de o manieră proprie modul în care urmărește realizarea acestora în domeniul protecției sociale.

' La Prorection Sociale en Europe. 1998, p. IS-30.

10. SISTEMUL INSTITUȚIONAL COMPETENT ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI SOCIALE

(Organizația Internațională a Muncii)

Organizația Internațională a Muncii cuprinde: Conferința lnternațională a Muncii, Consiliul de Administrație și Biroul Inte.rnațional al Muncii. Alte organe de lucru sunt conferințe regionale, diferite comisii și reuniunile de experți.

a) Conferința Internațională a Muncii este organul suprem Atribuțiile saie principale sunt: elaborează normele internaționale de muncă și controlează aplicarea acestora; adoptă rezoluții care orientează politica generală a organizației și activității acesteîa. decide admiterea de noi membri; alege Consiliul de administrație. votează bugetul org,anizației.

Conferința Internațională a Muncii se compune din ansamblul delegațiilor statelor membre, potrivit principiului reprezentării tripartite; ea se întrunește în sesiuni ori de căte ori este necesar, dar cel puțin o dată pe an (de regulă, în luna iunie). Couferința are un președinte și un prim-vicepreședinte aleși dintre reprezentanții guvernamentali și doi vicepreședinti aleși din rândul reprezentanților salariaților și al patronilor. Președintele, prim-vicepreședintele și cei doi vicepreședinți, impreună cu directorul gener al al Biroului tnternațional al Muncii, formează biroul Conferinței.

Conferința desemnează, la fiecare sesiune, comisii pentru examinarea prealabilă a problemelor supuse votului ei, o comisie de aplicare a convențiilor și recomandărilor, o comisie de rezolutii si un comitet de redactare însărcirrat să stabilească, pe baza hotărârilor adoptate, textul final al convențiilor și recomandărilor si aceste comisii au o structură tripartită

Patru mari organizații sindicale internaționale, și anume Confederația interna.țională a sindicatelor libere (CISL)., Confederația. mondială a muncii (CMM), Federația sindicală mondială (FSM) și Organizația Unitățiî Sindicale Africane (OUSA) au statut de observator la Organizația lnternațională a I\luncii. Aceasta le dă dreptul să participe la orice conferință și reuniune a celorlalte organe de conducere, dar nu au drept de vot.

b) Consiliul de admînistrație este organul executiv al Organizației Internaționale a Muncii, care conduce activitatea acesteia între două conferințe. El se întrunește în mod normal de trei ori pe an.

Consiliul de administrație, la fel ca și conferinta, este de naturã tripartită La începutul anului 1993 era alcătuit din 56 de membri, din care 28 reprezentând guvernele și câte 14 reprezentând organizațiile salariaților și ale patronilor. Din cele 28 de locuri ale membrilor guvernamenta.li, 10 sunt rezervate statelor cele mai dezvoltate din punct de vedere industrial. Conform art. 7 din Constituție, ceilalți 18 reprezentanți guvernamentali, ca și cei ai salariaților și patronilor sunt aleși pe timp de 3 ani de la conferință Astfel, dele'gații guvernamentali aleg 18 membri titulari îrr Consiliul de administrație și 18 adjuncți; delegații salariaților aleg 14 membri titulari și 14 adjuncți și tot la fel delegații patronilor

Printre atribuțiile Consiliului de administrație enumerăm:

• întocmește ordinea de zi a Conferinței si a celorlalte reuniuni ale Organizației Internaționale a Muncii;

• ține evidența actelor adoptate și ia măsuri pentru aplicarea lor;

• numește directorul general al Biroului Internațional al Muncii;

• controlează aplicarea normelor internaționale ale muncii. În acest sens au fost instituite: Comisia de experți pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor; Comisia de investigație și de conciliere în materia libertății sindicale și Comitetul libertății sindicale;

c) Biroul Internațional al Muncii este secretariatul permanent al Organizației; are sediul la Geneva

ln structura biroului iotră directorul general, 3 directori. generali adjuncți, 7 subdirectori generali și mai multe departamente

Atribuțiile Biroului lnternațional al Muncii sunt următoarele:

• elaborează documentele și rapoartele pentru confer ințele și reuniunile organizației și realizează lucrările de secretariat pentru acestea;

• recrutează experți în cooperarea tehnică și stabilește directivele pentr-u programele de cooperare tehnică în lumeâ întreagă;

• întreprinde lucrări de cercetare și desfășoară activități educative;

• adună informații și diverse situații statistice din toate țările lumii care privesc munca;

• publică o gamă largă de lucrări și de periodice de specialitate cu privire la muncă și probleme sociale;

• sprijină guvernele statelor membre, organizațiile patronilor și ale salariaților pe probleme ce fac obiectul său de acrivitate. În acest sens, au fost create mai multe birouri regionale in diferite părți ale lumii.

d) Alte organe. În cadrul Organizației Internaționale a Mrmcii mai funcționează conferințe regionale, congrese sau conferințe tehnice, comitete și comisii, reuniuni de experți pe diferite probleme. O importanță deosebită are comisia de experti pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor adoptate de organizație.

Competența Organizației Internationale a Muncii

Când ne referim la competența Organizației Internaționale a Muncii avem în vedere atât competența materială ratione materiae , cât și competenta personală ratione personae.1

Privind competența materială, s-au pus anumite probleme în primii ani după înființarea organizației. În perioada 1922-1932, Curtea Permanentă de Justiție Internațională de la Haga a fost solicitată să se pronunțe prin mai multe avize consultative asupra interpretării ce trebuie dată textelor Constituției, în ceea ce privește îndrituirea noii organizații de a se ocupa de reglementarea unor anumite raporturi, altele decât relațiile decurgând din prestarea muncii manuale în industrie.

Mergând pe linia unei interpretări extensive, întemeiată pe termeni foarte generali și comprehensivi folosiți în preambulul Constituției, organul de jurisdicție internațională a statuat, rând pe rând; asupra competenței Organizației Internaționale a Muncii în materie de reglementare a raporturilor de muncă în agricultură, de limitare sau de interzicere a unor mijloace și metode de producție vătămătoare sănătății muncitorilor, de reglementare a muncii de noapte a femeilor care ocupă funcții de supraveghere sau de direcție etc. Concluzia desprinsă din aceste avize, stațornicită de atunci în practica Organizației Internaționale a Muncii, a fost competența generală a acesteia în materie socială, de muncă Declarația de ia Philadelphia a confirmat această concluzie prin concepția cuprinzătoare ce se degajă din principiile generale pe care le-a. formulat, în locul ceior enunțate, în anul 1919, în Tratatul de la Versailles.

În lumina acestor principii generale, competența ratione materiae a Organizației lnternaționale a Muncii nu se limitează la condițiile de muncă, ci cuprinde și condițiile de viață în general.

Competența ratione personae privește atât pe muncitorii manuali, cât și pe cei intelectuali, în temeiul principiului unității muncii, pe cei ce muncesc în calitate de salariați, dar și pe lucrătorii independenți (micii agricultori, meseriași, liber profesioniști), precum și pe cooperatori, atât pe lucrătorii din sectorul privat, cât și pe cei din sectorul public, inclusiv pe funcționarii publici. De asemenea, ea privește anumite categorii de populație, ind.ependent de existenta relațiilor de muncă, sau chiar când aceste relatii s-au stabilit, de pildă în cazul emigranților, ucenicilor, copiilor, șomerilor

' S Giiiu~pu, Al Ticlea, Dreptul muncii, ed- III, Casa de Fditur~ și Presă Șansa SRL, 1997, p. Ș7

Uneori, chiar această competențâ se extinde, cel puțin sub unele aspecte, asupra ansamblului populației unei țări sau regiuni.

Organizația Internațională a Muncii și-a extins competența asupra unor probleme de politică economică și socială, a unora din libertățiie publice (de exemplu, libertatea sindicală), a unor materii ale dreptului penal (de exemplu, regimul muncii forțate), a unor probleme familiale (de exemplu, privind muncitorii având responsabilități familiale.

Organizația Națiunilor Unite Adunarea Generală

Adunarea Generală este organ principal al Organizației Națiunilor Unite, compus din reprezentanții tuturor statelor membre, care își desfășoară activitatea în sesiuni.

Adunarea generală poate discuta orice chestiune sau afacere în cadrul Cartei sau raportându-se la puterile și funcțiile oricărui organ al Organizației Națiunilor Unite și, sub rezerva rolului Consiliului de Securitate într-un diferend, poate formula asupra acestor chestiuni sau afaceri recomandări statelor membre și/sau Consiliului de Securitate (art. 10 din Carta O.N.U.).

Adunarea Generală solicită studii și face recomandări, intre altele, în vederea dezvoltării cooperării internaționale în domeniile economic, social, al culturii intelectuale și educației, al sănătății publice și facilitării pentru toți, fară distincție de rasă, sex, limbă sau religie, a exercitării drehturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, Adunarea Generală primește și studiază rapoartele altor organe interne ale Organizației Națiunilor Unite., care privesc inclusiv domeniul drepturilor omului.

Adunarea Generală dezbate și adoptă tratate internaționale în materia drepturilor omului In egală măsură, ea creează organe ad-hoc pentru supravegherea situației drepturilor omului.

Consiliul Economic și Social

Consiliul Economic și Social este organ principal al O: ganizației Națiunilor Unite, compus din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru o perioadă de 3 ani, reînnoindu-se cu câte o treime în fiecare an.

Între atribuțiile sale, Consiliul Economic și Social poate face recomandări în vederea asigurării respectării efective a drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți (art. 62 par 2 din Carta Organizației Natiunilor Unite).

De asemenea, Consiliul Economic și Social, în domeniile sale de competență, deci inclusiv în materia drepturilor sociale, poate pregăti proiecte de tratate internaționale și poate provoca desfășurarea de conferințe internaționale. El coordonează activitatea instituțiilor specializate din sistemul Națiunilor Unite, și în domeniul drepturilor economice și sociale, "in temeiul acordurilor încheiate cu acestea.

C;onsiliul Economic și Social poate crea organe subsidiare în domeniile sale de competență, între care o cornisie pentru progresul drepturilor omului, a cărei existență este prevăzută expres în art. 68 din Carta Organizației Națiunilor Unite.

Comisia Drepturilor Omului

Comisia Drepturilor Omului este un organ subsidiar al Consiliului Economic și Social, înființat de acesta' în temeiul Cartei Organizației Națiunilor Unite. Existența sa este prevăzută în art. 68 din Carta O.N.U., care dispune că se instituie, de Consiliul economic și Social, o comisie pentru progresul drepturilor omului.

Comisia Drepturilor Omului este cel mai important organ al Organizației Națiunilor Unite specializat în materia drepturilor omului.

' Înființarea Comisiei Drepturilor Omului s-a lăcut printr-o rezoluție a Consiliului Economic și Social din anul 1946.

Ea este un organ cu caracter politic, fiind un organ interguvernamental, compus din reprezentanții statelor, desemnați de Consiliul Economic și Social (53 de delegați guvernamentali).

Comisia Drepturilor Omului dispune de mai multe tipur'i de organe subsidiare. Primul organ subsidiar este Subcomisia pentru promovarea și protejarea drepturilor omului (denumită anterior Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii și de protecție a minorităților), formată din 26 de experți individuali.

Există, fără caracter permanent; și un Comitet special, însărcinat cu efectuarea unei anchete în procedura de analiză a comunicărilor particularilor vizând violările flagrante și sistematice ale drepturilor omului, compus din personalități independente, numite de Comisia Drepturilor Omului cu agrementul guvernului statului interesat.

Comitetul Drepturilor Econornice, .Sociale ,si Culturale Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale este un organ subsidiar al Consiliului Economic și Social, înființat de acesta în temeiul Cartei Organizației Națiunilor Unite, printr-o rezolutie a sa.1

Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale este un organ independent EI este compus din 18 experți, care îndeplinesc funcțiile cu titlu individual

Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale este competent în domeniu) drepturilor omului consacrate de Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale.'` Subliniem că acest Pact este singurul dintre tratatele internaționale principale cu vocație universală; adoptate în cadrul Organizației Națiunilor Unite, care nu creează un organ convențional pentru a asigura respectarea dispozițiilor sale Pentru a suplini această creanță, Consiliul Economic și Social a creat Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale ca organ subsidiar al său După modelul organelor convenționale însă, acesta este un organ independent, iar nu unul compus din reprezentanții statelor.

Procedura de control a respectării drepturilor omului de Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale este aceea a rapoartelor. Înnltul Conxisaricct al Drepturilor Omului

Înaltul Comisariat al Drepturilor Omului este o structură internă a Secretariatului O.N.U. El a apărut din fuziunea, în anul 1997, a Biroului Înaltului Comisar al Drepturilor Omului și a Centrului pentru Drepturile Omului.

Crearea Înaltului Comisariat al Drepturilor Omului este cerută de Declarația și Programul de acțiune adoptate de Conferința mondială asupra drepturilor omului de la Viena.l În secțiunea a II-a par 18 se recomandă Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite să studieze cu prioritate chestiunea creării unui Înalt Comisariat al Drepturilor Omului, pentru promovarea și protejarea ansamblului acestor drepturi.

Printr-o rezoluție a Adunării Generale a O.N.U.2 avându-se în vedere recomandarea formulată în Declarația și Programul de acțiune de la Viena, se creează postul de Înalt Comisar al Națiunilor Unite al Drepturilor Omului.

Înaltul Comisar al Drepturilor Omului trebuie să fie o personalitate de o mare integritate și bucurându-se de o înaltă considerație morală. trebuie să posede cunoștințe specializate, în special în domeniul drepturilor omului, ca și cunoașterea generală a diferitelor culturi și deschiderea de spirit necesare pentru a se putea achita în mod imparțial, obiectiv, neselectiv și eficient de funcțiile sale.

Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale a fost creat prin Rezolutia Consiliului Economic și Social 1985/17 din 28 mai 198>.

' Declaralia și Programul de acliune. au fost adoptate la 25 iunie 1993, dc Conferinla mondială asupra dre.pturilor omului de la Viena.

2 Rez_oluya Adunării Generale a O.N.U. 48/141 din 20 decembrie 1993.

Înaltul Comisar al Drepturilor Omului este. numit de Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite, sub rezerva aprobării de Adunarea Generală, ținând cont de o alternanță geografică. Mandatul său are o durată de 4 ani și poate fi înnoit o dată pentru o nouă perioadă de 4 ani.

Înaltul Comisar al Drepturilnr Omului are rang de secretar general adjunct

Înaltul Comisar al Drepturilor Omului trebuie să-și exercite funcțiile în cadrul Cartei Organizației Națiunilor Unite, al Declarației universale a drepturilor omului, al celorlalte instrumente internaționale privind drepturile omului și dreptul internațional. EI trebuie să fie în special ținut, în interiorul acestui cadru, să respecte suveranitatea, integritatea teritorială și competenta națianală a statelor, cât și să promoveze respectul universal și efectiv al tuturor drepturilor omului, având în vedere faptul că, în perspectiva scopurilor și principiilor Cartei O.N.U., promovarea și protecția tuturor drepturilor omului constituie o preocupare legitimă a comunității internaționale.

Înaltul Comisar al Drepturilor Omului trebuie să fie ghidat de faptul că toate drepturile omului fiind vorba de drepturi civile, culturale, economice, politice și sociale sunt universale; indivizibile, interdependente și strâns Iegate și de faptul că, dacă importanța particularităților nationale și regionale și diversele cantexte istorice, culturale și religioase nu trebuie să fie neglijate, statele nu au mai puțin obligația, oricare ar fi sistemele lor politice, econornice și culturale, să promoveze și să protejeze toate drepturile omului și toate libertătile fundamentale.

Înaltul Comisar al Drepturilor Omului trebuie să fie conștient că este important să încurajeze o dezvoltare durabilă și echilibrată pentru toți și să asigure realizarea dreptului la dezvoltare, așa cum este stabilit în Declarația asupra dreptului la dezvoltare. adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite.

Înaltul Comisar al Drepturilor Omului este funcționarul Națiunilor Unite căruia îi incumbă cu titlu principal, sub conducerea secretanrlui general al Organizației Națiunilor Unite, răspunderea activităților Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului.

În cadrul competenței, puterilor și deciziilor de ordin general ale Adunării Generale, Consiliului Economic și Social și Comisiei Drepturilor Omului, Înaltul Comisar al Drepturilor Omului are următoarele funcții:

. promovarea și protejarea exercitării efective de toți a tuturor drepturilor civile, culturale, economice, politice și sociale;

. executarea sarcinilor care îi sunt stabilite de organismele campetente ale Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului, adresându-le acestora recomandări în scopul ca toate drepturile omului să fie încurajate și apărate mai eficient;

. promovarea și protejarea realizării dreptului la dezvaltare și. în acest scop, obținerea umri sprijin sporit a1 organismelor competente ale Națiunilor Unite;

. acordarea de servicii consultative și de asistență tehnică și financiară, prin intermediul Centrului pentru Drepturile Omului al Secretariatului și al altor instituții corespunzătoare, la cererea statelor și, după caz, a organizațiilor regionale de apărare a drepturilor omului, cu scopul de a sprijini acțiunile și programele în domeniul drepturilor omului;

. coordonarea programelor Națiunilor Unite referitoare la educarea și informarea în domeniul drepturilor omului;

. contribuția activă la înlăturarea obstacolelor și la soluționarea problemelor care împiedică în prezent realizarea integrală a tuturor drepturilor omului, ca și la împiedicarea mențiunii violării drepturilor omului, oriunde în lume, așa cum se prevede în Declarația și Programul de acțiune de la Viena;

. angajarea unui dialog cu toate guvernele în. executarea mandatului său, în scopul garantării respectării tuturor drepturilor omului;

. întărirea cooperării internaționale vizând promovarea și apărarea tuturor drepturilor omului;

. coordonarea activităților privind promovarea și protejarea drepturilor omului în ansamblul sistemului Națiunilor Unite;

. raționalizarea, adaptarea, întărirea și simplificarea mecanismelor Națiunilor Llnite în domeniul drepturilor omului, în scopul ameliorării eficacității și productivității;

. avizarea supervizării de ansamblu a Centrului pentru drepturilor omului.

Înaltul Comisar al Drepturilor Omului dă socoteală de activitățile sale, anual, Comisiei Drepturilor omului și, prin intermediul Consiliului Economic și Social, Adunării Generale a Organizației Natiunilor Unite.

Înaltul Comisar al Drepturilor Omului este instalat la Geneva și dispune de un Birou de legătură la New York.

Personalul și resursele Înaltului Comisar al Drepturilor Omului sunt furnizate de secretarul general al Organizației Națiunilor Llnite. Centrul pentru Drepturile Omului este creat în anul 1975, ca

structură internă a Secretariatului Organizației Națiunilor Unite, cu sediul la Geneva, prin transformarea Diviziei Drepturilor Omului. Dualitatea Biroul lnaltului Comisar al Drepturilor Omului Centrul pentru Drepturile Omului dispare în anul 1977, când cele două organe fuzionează, creându-se Înaltul Comisar al Drepturilor Omului.'

Uniunea Europeanã

Parlamentul European

Parlamentul European este una din instituțiile celor trei Comunități Europene, compus din reprezentanții popoarelor statelor ' reunite în Comunități, aleși prin vot universal, direct.

În materia protecției drepturilor omului, Parlamentul European este competent în ceea ce privește petițiile adresate de cetățenii Uniiunii Europene. Orice cetățean al Uniunii Europene și orice persoană fizică sau juridică, cu reședința sa.u sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a adresa Parlamentului Eurcpean, individual sau în asociere cu alți cetățeni sau cu alte persoane, o petiție asupra unui subiect care ține de domeniile de activitate ale Comunității Europene și care îl privește în mod direct.

Această competență a Parlamentului Ew'opean este introdusă în Tratatul instituind Comunitatea Europeană prin Tratatul asupra Llniunii Europene.

Curtea de Justiție a Comunitălilnr Europene

Curtea de Justiție a Comunităților Europene este una din instituțiile celor trei Comunități Europene, compusă din 15 judecători și asistată de 8 avocați generali

Prin jurisprudența sa, Curtea de Justitie a Comunităților Europene a avut un rol esențial în protecția drepturilor fundamentale. Ea a statuat că respectarea drepturilor fundamentale face parte din principiile generale ale dreptului comunitar, al căror respect ea îl asigură.

Ombudsmanul

Ombudsmanul este un organ al Comunității Europene, creat de Tratatul asupra Uniunii Europene, prin modificarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană.

Ombudsmanul este desemnat de Parlamentul European El este numit după fiecare alegere a Parlamentului European, pe durata legislaturii. Mandatul său poate fi înnoit. Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiție a Comunităților Europene, la cererea Parlamentului European, dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare exercițiului funcțiilor sale sau se află în culpă aravă.

v' Raportul secretarului general „Renovarea O.N.U.: un program de reforme' 1997- decizia 14.

Parlamentul European stabilește statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor Umbudsmanului, cu avizul Comisiei și cu aprobarea Consiliului, care hotărăște cu lnajoritate calificată.

Ombudsmanul își exercită funcțiile în deplină independență. În îndeplinirea îndatoririlor sale, el nu solicită și nu acceptă instrucțiuni de la vreun organism. Pe durata funcțiilor sa1e, Ombudsmanul nu poate exercita nici o altă activitate profesională, fie ea remunerată sau neremunerată

Ombudsmanul este competent pentru cazurile de administrarea defectuoasă în activitatea instituțiilor sau organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă Instanță, aflate în exercițiul funcțiunilor jurisdicționale.

În fiecare an, Ombudsmanul prezintă un raport Parlamentului European în legătură cu anchetele sale.

Modalitățile procedurale de exercitare a funcțiilor sale sunt nejurisdicționale 1 El acționează fie în urma unei plângeri, fie din oficiu, și are competențe de anchetă.

Consiliul Europei

Tratatul constitutiv al acestei organizații internaționale este Statutul Consiliului Europei.2 În preambulul acestui tratat se arată că statele părți își reafirmă atașamentul lor pentru valorile spirituale și morale care sunt moștenirea comună a popoarelor lor și sursa reală a libertății individuale, libertății politice și a statului de drept, principii care formează baza oricărei democrații autentice. Potrivit art. 1, scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi, pentru salvgardarea și realizarea idealurilor și principiilor care sunt moștenirea lor comună și pentru facilitarea progresului lor economic și social, acest scop fiind promovat prin organele Consiliului Europei, prin discutarea chestiunilor de interes comun, prin încheierea de acorduri și adoptarea unor acțiuni comune în domeniile economic, social, cultural, știintific, juridic și administrativ, precum și prin salvgardarea și respectarea pe mai departe a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Calitatea de stat membru al Consiliului Europei, potrivit art , este legată de acceptarea de către acesta a principiilor statului de drept și a principiului în virtutea cătuia ftecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului, precum și de angajamentul de a colabora, în mod sincer și efectiv la realizarea scopului Consiliului Europei.

Organele Consiliului Europei care au competențe generale și pot interveni în domeniul drepturilor omului, implicit pentru asigurarea protecției sociale, reale și efective, sunt: Comitetul Miniștrilor, Adunarea Parlamentară și Secretariatul.

Comitetul Miniștrilor

Comitetul Miniștrilor este organ prin.cipal al Consiliului Europei, compus din miniștrii afacerilor externe ai statelor membre Reuniunile Comitetului de Miniștri pot avea loc și la nivelul delegațiilor miniștrilor

În domeniul consacrării drepturilor omului, Comitetul Miniștrilor încheie tratate internaționale și formulează recomandări.

În materia asigurării drepturilor omului, Comitetul Miniștrilor a adoptat o procedură de monitorizare, cu caracter confidențial Totodată, acesta are competența de a aplica sancțiunile prevăzute de Statutul Consiliului Europei împotriva statelor care încalcă în mod grav principiile organizației.

C. L. Popescu, Protectia internalională a drepiurilor omului – surse, instituiii, ~roceduri, Ed. ALLBECK, București- 2UUU, P. G7.

` Statutul Consiliului Europei a fost senmat la Londra li1 > rllal l~)49 și a intrat în vigoare la 3 august 1949

De asemenea, el are atribuțiile prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în cadrul vechiului sistem, anterior intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție, Comitetul ~ Miniștrilor avea un dublu rol: pe de o parte, soluționarea litigiilor privind violarea drepturilor omului, în cazul în care nu era sesizată Curtea Europeană a Drepturilor Omului; pe de altă parte, supravegherea executării hotărârilor Curtii Europene a Drepturilor Omului și a propriilor decizii privind litigiile referitoare la cazurile de încălcare a drepturilor omului. În prezent, după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție, Comitetul Miniștrilor a păstrat numai competența de organ execuțional al hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Comitetul Miniștrilor are și atribuții în materia Cartei sociale europene, al Protocoalelor la aceasta și al Cartei sociale europene revizuite.

De asemenea, Comitetul Miniștrilor are atribuții și în vederea asigurării respectării drepturilor omului consacrate prin alte tratate internaționale adoptate în cadrul Consiliului Europei Convenția pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante; Convenția europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant; Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale; Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare; Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal

Comitetul Miniștrilor dispune și de organe subsidiare specializate în materia drepturilor omului, formate din reprezentanți ai statelor Comitetul Director pentru Drepturile Omului și Comitetul DH-PR (Comitetul de experți pentru ameliorarea procedurilor de protecție a drepturilor omului, denunut anterior Comitetul de experți pentru ameliorarea procedurii Convenției europene a drepturilor omului), cel de–al doilea organ subsidiar fiind subordonat primului.

Adunarea Parlamentară

Adunarea parlamentară (denumită în Statutul C'.onsiliului Europei Adunarea Consultativă, ea însăși decizând să își schimbe denumirea) este organ principal al Consiliului Europei, compus din parlamentari ai statelor membre

Sub aspectul consacrării drepturilor omului, Adunarea Parlamentară formulează recomandări privind încheierea de tratate internaționale și adoptă acte cu caracter declarator.

In ceea ce privește respectarea drepturilor omului, Adunarea Parlamentară poate dezbate și formula recomandări asupra oricărei probleme. De asemenea, din anii '90, Adunarea Parlamentară a adoptat tehnici de control, constând în însărcinarea comisiilor sale de a supraveghea respectarea de către state a angaj amentelor asumate și a întocmi și a-i prezenta rapoarte publice. Adunarea Parlamentară poate adresa recomandări și poate sancționa nerespectarea persistentă a acestor angajamente, prin suspendarea drepturilor delegației parlamentare a statului în cauză

Adunarea Parlamentară are atribuții exprese în materia Cartei sociale europene, a Protocoalelor la aceasta și a Cartei sociale europene revizuite, precum și a Convenției europene pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante și a Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare.

În cadrul comisiilor Adunării Parlamentare există Comisia problemelor juridice și ale drepturilor omului.

Secretariatul Secretariatul este un organ principal al Consiliului Europei, care asistă Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară. EI este condus de secretarul general, desemnat de Adunarea Parlamentară, la recomandarea Comitetului Mniștrilor.

În materia drepturilor omului, în temeiul art. 52 din Convenția europeană a drepturilor omului, secretarul generaf are putere de anchetă, solicitând explicații statelor părți asupra maniere.i în care dreptul intern asigură aplicarea efectivă a dispozițiilor Conventiei

Potrivit dispozițiilor din Carta socială europeană, din Protocoalele la aceasta și din Carta socială europeană revizuită, secretarul general are atribuții în procedura de control privind drepturile consacrate de aceste tratate internationale.

Totodată, secretarul general are competente și în cadrul altor tratate adoptate de Consiliul Europei: Convenția-cadru pentru protecția minorităților nationale, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și ale medicinei – Conventia asupra drepturilor omului și biomedicina.

În cadrul Consiliului Europei, există două tipuri de organe specializate în mater-ia drepturilor omului

Primul tip este reprezentat de un organ subsidiar al Consiliului Europei, creat, in temeiul puterilor conferite de Statutul Consiliului Europei, de Comitetul Miniștrilor, și anume C'.omisarul Drepturilor Omului.

Al doilea tip de organe sunt convenționale, create prin tratate internaționale distincte Distingem organele create de Convenția europeană a drepturilor omului; de Carta socială europeană, Protocoalele la aceasta și Carta socială europeană revizuită; de alte tratate adoptate în c.adrul Consiliului Europei.

Convenția europeană a drepturilor omului a creat initial două organe, Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Clmului. În prezent, după reforma operată prin Protocolul nr. 11 la Conventie, singurul organ specializat rămas este Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Carta socială europeană, Protocoalele sale și Carta socială europeană revizuită au creat, ca organe specifice, Comitetul de Experți Independenți (inițial, Comitetul de Experți) și Comitetul Guvernamental (inițial, Subcomitetul Social Guvernamental)

Convenția europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant pr evede existența unui Comitet Consultativ

În general, toate aceste structuri instituționale specializate în materia drepturilor omului au exclusiv atribuții pentru garantarea drepturilor omului. Există însă și organe care combină rolul de garantare cu acela de promovare a drepturilor omului (Comisarul Drepturilor Omului; Comitetul Guvernamental, referitor la Carta socială europeană, Protocoale

le la aceasta și Carta socială europeană revizuită; Comitetul Consultativ, referitor la Convenția europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant; Comitetul Consultativ, referitor la Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal; Comitetul Director pentru Bioetică).

Toate aceste organe pot fi clasificate, din punct de vedere al competenței materiale, în organe cu competentă generală (Comisarul Drepturilor Omului; fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului – pentru drepturile civile si politice; Comitetul de Experți -Independenți și Comitetul Guvernamental – pentru drepturile economice și sociale) și organe cu competența specializată (toate celelalte).

Comisarul Drepturilor Omului

Comisarul Drepturilor Omului este un organ subsidiar ai Consiliului Europei, creat de Comitetul Mliniștrilor, în temeiul competențelor recunoscute acestuia de art. 16 și art 17 din Statutta Consiliului Europei.

Crearea acestui organ a fost decisă la cea de-a doua Reuniune la vârf a șefilor de stat și de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei.'

Comisarul Drepturilor Omului este un organ nejudiciar, însărcinat să promoveze educarea și sensibilizarea asupra drepturilor omt,iui așa cum rezultă din instrumentele Consiliului Europei, precum și respectarea lor.

Comisarul Drepturilor Omului este ales de A.dunarea parlamentară, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de 3 candidați stabilită de Comitetul Miniștrilor. Statele membre pot: propune candidaturi printr-o scrisoare adresată secretarului general al Consiliului Europei Candidații trebuie să fie resortisanti ai unui stat membru al Consiliului Europei, să fie eminente personalități europene de cea mai înaltă moralitate, posedând o competență recunoscută in domeniul drepturilor omului, cunoscute pentru atașamentul lor la valorile Consiliului Europei și posedând autoritatea personală necesară pentru a se achita în mod eficace de sarcinile revenind Comisarului Drepturiior Omului

Mandatul Comisarului Drepturilor Omului este de 6 ani și nu poate fi înnoit. Pe durata mandatului, Comisarul Drepturilor Omului nu poate exercita nici o activitate incompatibilă cu exigențele de disponibilitate cerute de o activitate exercitată cu normă întreagă.

Comisarul Drepturilor Omului își exercită funcțiile în deplină independență și cu imparțialitate.

Funcțiile Comisarului Drepturilor Omului. sunt

• promovează, în statele membre, educația și sensibilizarea asupra drepturilor omului;

• contribuie la promovarea respectării efective și la deplina exercitare a drepturilor omului în statele membre;

• furnizează consultații și orice informații privind protecția drepturilor omului și prevenirea încălcării drepturilor omului; pentru contactele cu publicul, Comisarul Drepturilor Omului, în măsura posibilului, utilizează și cooperează cu structurile ,..drepturi ale omului" din statele membre, iar acolo unde astfel de structuri nu există, Comisarul Drepturilor Omului încurajează crearea lor;

• favorizează acțiunea ombudsmanilor naționali sau a celorlalte instituții similare- acolo unde există;

• identifrcă eventualele insuficiențe în dreptul și în practica statelor membre în ceea ce privește respectarea drepturilor omului așa cum rezultă din instrumentele Consiliului Europei, încurajează aplicarea efectivă a acestor norme de către statele membre și le ajută, cu acordul lor, în eforturile vizând remedierea unor astfel de insuficiențe;

• adresează, dacă este oportun, un raport asupra oricărei chestiuni specifice Comitetului Miniștrilor sau Adunării Parlamentare și Comitetului Miniștrilor;

• răspunde, în modul pe care îl consideră corespunzător. cererilor formulate de Comitetul Miniștrilor sau de Adunarea Parlamentară, atunci când aceste organe acționează în îndeplinirea sarcinii lor de a veghea la respectarea normelor Consiliului Europei în materia drepturilor omului;

• supune un raport anual Comitetului Miniștrilor și Adunârii Parlamentare;

• cooperează cu alte instituții internaționale pentru promovarea și protecția drepturilor omului, evitând orice dublare inutilă în desfășurarea activităților.

Comisarul Drepturilor Omului respectă competențele organelor de control create în cadrul Convenției europene ai drepturilor omului sau a altor instrumente ale Consiliului Europei referitoare la drepturile omului și exercită alte fi.rncții decât cele îndeplinite de acestea.

C.'omisarul Drepturilor Omului ține cont de dorințele exprimate de Comitetul Miniștrilor și de Adunarea Parlamentară în ceea ce privește activitățile Comisarului Drepturilor Omului.

C:omisarul Drepturilor Omului se bucură, în exercitarea funcțiilor sale, de privilegiile și imunitățile prevăzute "in art. 40 din Statutul Consiliului Europei și în acordurile încheiate în 1>aza acestui text

Mijloacele procedurale de acțiune ale Comisarului Drepturilor Onului au caracter nejurisdicțional El' riu poate fi sesizat cu plângeri individuale, iar activitatea sa nu poate da naștere nici unui sistem general de rapoarte din par-tea satelor membre.

' Cea de-a doua reuniune la vârf a șefilor de stat și de guvern ai statelor membre <iJ~_ C'ousihidui Europei s-a de.s~șmat la Strasbour,~. în perioada 10-1 1 octombrie 19~'7

Comisia Europeană a Drepturilor Omului Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Comisiâ Europeană a Drepturilor Omului a fost un organ a.l Consiliului Europei, creat însă nu prin Statutul Consiliului Europei, ci prin Convenția europeană a dr epturilor onmlui. Ea a încetat să existe la 1 noiembrie 1999, adică la 1 an după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie.

Convenția europeană a drepturilor omului, în forma sa inițială, prevedea crearea. Comisiei Europene a Drepturilor Omului ca organ al Consiliului Europei, cu caracter independent, cu natura parajudiciară, cu activitate nepermanentă, acționând alături de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Comitetul Miniștrilor și având rol de filtru al litigiilor privind violarea drepturilor ocnului.

Prin declarația de la Viena', șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei au decis ameliorarea eficacității Convenției europene a drepturilor omului, prin instaurarea unei Curți unice pentru controlul îndeplinirii angajamentelor asumate; care va înlocui organele de control existente până atunci Necesitatea reformei rezultă din faptul că, după intrarea în vigoare a Convenției europene a drepturilor omului în anul 1953, numărul statelor părți aproape că s-a triplat și noi state vor adera la Consiliul Europei, devenind astfel foarte urgentă necesitatea adaptării mecanismului de control existent la această dezvoltare, cu scopul de a menține pe viitor o protecție internațională efectivă a drepturilor omului. Obiectivul acestei reforme este de a crește eficacitatea mijloacelor de producție, de a reduce lungimea procedurilor și de a menține nivelul actual de protecție a drepturilor omului. Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei a primit mandatul de a termina pregătirea unui Protocol de amendare a Convenției europene a drepturilor omului.

În Raportul explicativ la Protocolul nr. 11 se arată că necesitatea unei reforme a apărut din ce în ce mai urgentă datorită numărului crescut de plângeri depuse la Comisia Europeană a Drepturilor Omului și aderării la sistem a noi state. C:reșterea sarcinilor de lucru ale Comisiei Europene a Drepturilor Omului s-a tradus prin creșterea numărului de cauze deferite Curții Europene a Drepturilor Omului.

Declarația de la Viena a fost adoptată la 9 octombrie 1993, de Conferința șefilor se stat și de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei.

Astfel, numărul plângerilor înregistrate de Comisia Europeană a Drepturilor Omului a crescut de la 401 în anul 1981 la 2037 în anul 1993, cifra riscând să crească sensibil datorită faptului că sistemul devine mai bine cunoscut de indivizii din statele membre și că noi state au devenit și vor deveni parte la Convenția europeană a drepturilor omului.

Crganizarea Curții Europene a Drepturilor Omului și statutul judecătorilor sunt reglementate de. Convenția europeană a drepturilor omului; în forma amendată prin Protocolul nr. 11, interpretat în lumina Raportului explicativ; Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului'; al 6-lea Protocol adițional la Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei2.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este; un organ al Consiliului Europei, cu caracter jurisdicțional. Ea este creată printr-un tratat internațional (Convenția europeană a drepturilor omului, amendată prin Protocolul nr. 11) distinct de tratatul constitutiv al organizației internaționale al cărei organ este (Statutul Consiliului Europei). Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un tribunal internațional, specializat în materia garantării drepturilor omului, cu activitate permanentă și cu jurisdicție obligatorie. Ea este singura curte internațională în materia drepturilor omului la care particularii au acces direct, nemijlocit Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o competență materială generală (în materia dreprurilor civile și politice) și o competență teritorială limitată la nivel regional european. În mod practic, toate statele Consiliului Europei sunt părți la Convetția europeană a drepturilor omului și, prin aceasta, justițiabile de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are și o competență consultativă.

` Regulamentul Curþii Europene a Drcptvrilor Omului a fost adoptat de accasta la 4 noiembrie 1998 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.

' Cel de-al 6-lea Protocol adițional la Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei a fost adoptat la Strasbourg, la 5 martie 1996; și a intrat în vigoare la I noiembrie 1998.

Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului înlocuiește cele două organe de control create de Convenția europeană a drepturilor omului și îndeplinește funcții asumate în trecut de aceste organe Comitetul Miniștrilor păstrează doar competența de a supraveghea executarea hotărârilor Curtii Europene a Drepturilor Omului, fiind abolită competența sa de a tranșa pe fond litigiile, în cazul nesesizării Curții Europene a Drepturilor Omului

Sub aspectul competenței, jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului cuprinde toate cauzele privind interpretarea și aplicarea Convenției europene a drepturilor omului, atât pentru litigiile interstatale, cât și pentru sesizările individuale. ln plus, ea exercită, cum era cazul și în trecut, o competență consultativă, la cererea Comitetului Miniștrilor Curtea Europeană a Drepturilor Omului funcționează pe o bază permanentă.

Din punct de vedere al compunerii, C;urtea Eroropeană a Drepturilor Omului se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor părți la Convenția europeană a drepturilor omului, aleși de Adunarea Parlamentară, în numele fiecărui stat parte la Convenția europeană a drepturilor omului. Judecătorii sunt aleși pe o durată de 6 ani și sunt reeligibili. Curtea Europeană a Drepturilor Omului dispune de o Grefă, iar judecătorii sunt asistați în funcțiile lor de referendari, adică de colaboratori numiți pentr-u o perioadă determinată

În ceea ce privește organizarea Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru examinarea cauzelor aceasta funcționează în camere și într-o Mare Cameră. Judecătorul ales în numele statului în cauză funcționează întotdeauna în camere și în Marea Cameră. Problemele de organizare sunt reglementate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ședință plenară, care include toți judecătorii. Comitetele cuprind 3 judecători, camerele 7 judecători, iar Marea Cameră 17 judecători Nu există cvorum. Curtea Europeană a Drepturilor Omului desemnează supleanți, pentru ca aceste comitete și camere să

poată funcționa în compunerea de judecători necesară. Comitetele sunt constituite de camere pentru o perioadă determinată. Camerele detennină care judecători și care supleanți funcționează în comitete. Comitetele nu au altă putere decât să declare o cauză inadmisibilă sau să o radieze de pe rol. Camerele sunt constituite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru o perioadă determinată. Compunerea camerelor este fixă Curtea Eu.ropeană a Drepturilor Omului desemnează 7 judecători care compun o cameră. Curtea Europeană a Drepturilor Omului desemnează judecătorii și supleanții potrivit modalităților care pot fi precizate în regulament. Nu se exclude posibilitatea ca un judecător să fie membru al două camere O Mare Cameră de 17 judecători este constituită pentru a se pronunța asupra cererilor individuale, ca și asupra cererilor statale care ii sunt deferite, precum și pentru a examina cererile de aviz consultativ. Sunt membri din oficiu ai acestei Mari Camere președintele Curții Europene a Drepturilor Omului, vicepreședinții, președinții camerelor și judecătorul ales în numele statului în cauză în litigiu. Ceilalți judecători sunt desemnați de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, potrivit modalităților specificate în regulament, Dacă Marea Cameră examinează o cauză în urma exercitării căii de atac a cererii de retrimitere împotriva unei hotărâri a unei camere, dintre judecătorii camerei care a pronunțat hotărârea atacată pot funcționa la Marea Cameră numai judecătorul ales în numele statului par-te și președintele respectivei camere Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate decide ca membrii Marii Camere, alții decât membrii de drept, să fie aleși pentru fiecare cauză prin tragere la sorți. Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate, de asemenea, să constituie o Mare Cameră pentru o perioadă fixă. Judecătorii împiedicați să ia parte la anumite cauze, întrucât au fãcut parte din compunerea camerei împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, sunt înlocuiți de alți judecători, de exemplu de judecători supleanți sau trași la sorți.

Comitetul de Experți Independenți (referitor la Carta socială europeană, la Protocoalele la aceasta și la Carta socială europeană revizuită)

Carta socială europeană 1 creează, în forma sa inițială, un Comitet de Experti. Acesta este un organ subsidiar al Consiliului Europei, cu caracter independent, nejurisdicțional, creat printr-un tratat internațional. El are competență materială generală (în domeniul drepturilor economice și sociale) și competență teritorială limitată la spațiul regional european.

Potrivit Cartei, Comitetul de Experți se compune din cel mult 7 membri; în anul 1994, Comitetul Miniștrilor a hotărât în unanimitate să mărească la 9 numărul membrilor Comitetului de Experți2. Membrii Comitetului de Experți sunt desemnați de Comitetul Miniștrilor, de pe o listă de experți independenți, de cea mai înaltă integritate și de o competență recunoscută în materiile internaționale, propuși de statele părți la Cartă.

Membrii Comitetului de Experți sunt numiți pentru o perioadă de 6 ani. Mandatul lor poate fi înnoit. La prima numire, mandatul a 2 dintre membrii Comitetului de Experți ia sfârșit la expirarea unei perioade de 4 ani, acești membri fiind desemnați prin tragere la sorți de Comitetul Miniștrilor, imediat după numîre.

Un membru al Comitetului de Experți, numit pentru a înlocui un membru al cărui mandat nu a expirat, duce la stârșit mandatul predecesoruluisău.

Mijlocul de asigurare a respectării dispozițiilor Cartei sociale europene și Protocolului adițional la

Prin Protocolul care a amendat Carta social europeană,1 Comitetul de Experți este înlocuit de Comitetul de Experți Independenți. Anumite dispoziții din acest Protocol au fost puse în aplicare înainte de intrarea lui în vigoare, potrivit deciziei adoptate, la 11 decembrie 199I , de Comitetul Miniștrilor,2 la cea de-a 467-a reuniune a delegațiilor miniștrilor

Comitetul de Experti Independenți este un organ subsidiar al Consiliului Europei, nejurisdicțional, cu caracter independent, creat printr-un tratat internațional. El are competență materială generală (pentru drepturile economice și sociale) și competență teritorială limitată la regiunea europeană

Comitetul de Experți Independenți este compus din cel puțin 9 membri, aleși de Adunarea Parlamentară, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de experți de cea mai înaltă integritate și de o competență recunoscută în materiile sociale naționale și internaționale, propuși de statele părți. Fixarea numărului exact de membri ai Comitetului de Experți Independenți este de competența Comitetului Miniștrilor.

Membrii Comitetului de Experți Independenți sunt aleși pentru o perioadă de 6 ani. Ei sunt reeligibili o dată.

Un membru al Comitetului de Experți Independenți ales pentru înlocuirea unui membru al cărui mandat nu a expirat duce la sfârșit mandatul predecesorului său.

Membrii Comitetului de Experți lndependenți își exercită funcțiile cu titlu individual. Pe întreaga durată a exercitării mandatului lor, ei nu pot să-și asume funcții incompatibile cu exigențele de independență, imparțialitate și disponibilitate inerente acestui mandat.

Comitetul de Experți Independenți are cornpetența de a asigura ' Protocolul purtănd amendarea Cartei sociale europene a fost adoptat la Torino. la 21 octombrie 1991; el nu a intrat în vigoare.

Carta socială europeană3, de către Comitetul de Experți, este controlul prin rapoarte

' Carta socială europeană a fost adoptată la Torino, la 18 octombrie 1961. și a intrat în v igoare la 26 februarie 1962.

` Comitetul Miniștrilor a hotărât aceasta la cea de-a 509-a reuniune a delegațiilor miniștrilor, din anul 1994. Protocolul adițional la Carta socială europeană a fost adoptat la Strasbourg, la 5 mai 1988, și a intrat în vigoare la 4 septembrie 1992.

` Decizia a fost adoptată de Comitetul Miniștcilor la 1 1 decernbrie 1991. la cea 467-a reuniune a delegalilor miniștrilor.

respectarea dispozițiilor din Carta socială europeană, din Protocoalele la aceasta 1 și din Carta socială europeană revizuită.

Modalitățile prin care Comitetul de Experți Independenți își exercită funcțiile sunt: controlul prin rapoarte; controlul prin procedura reclamațiilor colective.

Comitetul Gruvernamental (referitor la Carta socială europeană, la Protocoale la aceasta și la Carta socială europeană revizuită) Inițial, Carta socială europeană a creat Subcomitetul Social

Cruvernamental, organ subsidiar al Consiliului Europei, organ guvernamental, nejurisdicțional, cu competență materială generală (în materia drepturilor economice și sociale) și competență teritorială restrânsă la nivel regional european.

Subcomitetul Social Guvernamental este compus din câte un reprezentant al fiecărui stat parte la Cartă.

Atribuțiile subcomitetului Social Guvernamental privesc drepturile care figurează în Car-ta socială europeană și în Protocolul adițional. Mijlocul procedural este controlul prin rapoarte.

Protocolul purtănd amendarea, Cartei sociale europene substituie Subcomitetului Comitetului Social Guvernamental un alt organ, și anume Comitetul Guvernamental Anumite dispoziții din acest Protocol au fost puse în aplicare înainte de intrarea lui în vigoare, potrivit deciziei adoptate de Comitetul Miniștrilor.

Comitetul Guvernamental este un organ subsidiar al Consiliului Europei, nejurisdicțional, organ guvernamental, creat printr-un tratat internațional. El are competenþă materială generală (pentru drepturile economice și sociale și competență teritorială regională europeană.

Comitetul Guvernamental este compus din câte un reprezentant al fiecăruia dintre statele părți la Carta socială europeană și la Carta socială europeană revizuită.

În afară de Protocolul adițional și de Protocolul privind amendarea, există și cel de-al treilea Protocol la Carta socială europeană. și anmne Protocolul adilional la Carta socială europeană prevăzînd un sistem de reclamalii colective. adoptat la Strasbourg, la 9 noiembrie 1995, și intrat în vigoare la 1 iulie 1998.

Competența Comitetului Guvernamental privește dispozițiile figurănd în Carta socială europeană, în Protocoalele la aceasta și în Carta socială europeană revizuită

Ca mijloace procedurale de asigurare a respectării drepturilor omului înscrise în aceste tratate internaționale, Comitetul Guverna mental recurge la: controlul prin rapoarte; controlul pe calea reclamațiilor colective De asemenea, Comitetul Guvernamental este competent și sub aspectul consacrării drepturilor omului, el examinând propunerile de amendamente la Carta socială europeană revizuită.

11. CONTROLUL INSTITUIT PRIN NORMELE INTERNAȚIONALE ASUPRA PROTECȚIEI SOCIALE

Integrarea economică a statelor vest-europene a necesitac implementarea unei politici sociale adecvate noilor realități Realizarea obiectivelor integrării: piața unică, uniunea vamală, piața agricolă comună, libera circulație a capitalurilor și a forței de, muncă etc., a necesitat și acțiuni pe linie socială, satisfacerea doleanțelor milioanelor de locuitori din țările integrate. De altfel, în Tratatul de constituire se vorbește despre armonizarea sistemelor sociale și de egalizare prin progres a condițiilor de viață și muncă, obiective realizate treptat, în mai multe etape, pe măsura adoptării cadrului legislativ.

În prima etapă, obiectivele politicii sociale s-au limitat la concretizarea liberei circulații a persoanelor și la crearea Fondului Social European (FSE), instituție ce reprezintă instrumentul financiar de punere în practică a acestei politici. EI urmărește promovarea facilităților de folosire a forței de muncă și a mobilității geografice și profesionale a lucrătorilor, facilitarea adaptării la mutatiile industriale.

Pe măsura înregistrării de noi mutații economice și politice, au apărut probleme noi de natură socială. Aceasta a impus o mai mare apropiere a politicilor sociale și, pe această bază, elaborarea unui buget social comunitar.

Treptat au fost promovate noi măsuri egalitatea salariilor între bărbați și femei pentru aceeași muncă prestată; săptămâna de lucru de 40 ore; concediul plătit de 4 săptămâni; garantarea drepturilor angajaților în caz de transfer; protecția lucrătorilor expuși la agenții chimici, biologici sau fizici în timpul muncii etc.

Eforturile depuse pe linia armonizării politicilor sociale s-au concretizat în elaborarea, în anul 1987, a „Cartei drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor'', în care sunt enunțate 12 principii ale politicii sociale din Uniunea Europeană: dreptul de a exercita orice profesie în interiorul comunitar; dreptul de a-și alege locul de muncă și dreptul la o remunerație echitabilă.; dreptul la protecție socială; libertatea de asociere și negociere colectivă; dreptul la formarea profesională; dreptul la, egalitatea de tratament dintre bărbați și femei; dreptul lucrărilor la informare, consultare și participare; dreptul la protecția sănătății și asigurarea securității locului de muncă; dreptul la protecție al copiilor și adolescenților; garantarea unui venit minim al persoanelor în vârstă; dreptul la integrare socială și profesională a persoanelor handicapate.

Dificultățile întâmpinate în acțiunea de elaborare a unei politici sociale comunitare coerente sunt numeroase pentru că fiecare stat și-a elaborat propria legislație în domeniul muncii și propriile sisteme de securitate socială

Ca urmare a modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht, a fost acordată o extensie mai mare problemelor educației, formării profesionale și tineretului.

În concret, acțiunea Comunității are în vedere: dezvoltarea dimensiunii europene, în special prin însușirea și difuzarea limbilor statelor membre; favorizarea mobilității studenților și profesorilor, inclusiv încurajând recunoașterea academicii a diplomelor și a perioadelor de studii; promovarea cooperării între instituțiile de învățământ; dezvoltarea schimbului de inforrnații și de experiență privind problemele comune sistemelor de educație ale statelor membre; favorizarea schimbului de tineri și de animatori socioeducativi; încurajarea dezvoltării educației la distanță; facilitarea adaptării la mutațiile industriale în special prin tormarea șî reconversia profesională; ameliorarea formării profesionale inițiale și formarea continuă în scopul de a facilita inserția și reinserția

profesională pe piața muncii; facilitarea accesului de formare hrofesională șî favorizarea mobilității formatorilor și a persoanelor în formare, în special a tinerilor; stimularea cooperării în materie de formare intre instituțiile de învățământ sau de formare profesionalã în întreprinderi; dezvoltarea schimbului de informațiî și de experiență privind chestiunile sistemelor de formare ale statelor membre. 1

Eforturile comunității internaționale pentru crearea unui cadrt: Iegislativ acoperitor al nevoilor unor categorii socio-profesionale de persoane ar rămâne fără ecou dacă nu ar fi prevăzute măsuri care să verifice modalitatea în care normele de protecție socială si protecție socială a muncii sunt aplicate. Această problemă a fost rezolvată prin instituirea unui sistem de organe și proceduri corespunzătoare.

Pactul internațional privind drepturile economice, sociale si culturale instituie procedura controlului pe calea rapoartclor statale ca o procedură convențională de bază, decurgând direct din ratificarea tratatului internațional. Pentru aprecierea acestor rapoarte, Comitetul Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite a creat un organ intern, și anume Comitetul Drepturilor Economice, Sociaie și Culturale

Statele părți la Pact s-au angajat, prin ratificarea acestuia, să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat și asupra progreselor realizate în vederea asigurării respectării drepturilor recunoscute prin Pact. Rapoartele pot indica factorii și dificultățile care împiedică statele să-și îndeplinească pe deplin obligatiile prevăzute în Pact. În cazul în care informatii asupra unui subiect au fost deja adresate Organizației Națiunilor Unite sau unei instituții specializate de un stat, nu este necesar ca acestea să fie neproduse in raport, fiind suficientă o referire precisă la aceste informații.

Statele prezintă rapoarte în etape, potrivit unui program stabilit de Consiliul Economic și Social, după consultarea statelor și a instituțiilor specîalizate interesate.

Consiliul Economic și Social poate prezenta periodic Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite rapoarte conținând recomandările cu caracter general și un rezumat al informatiilor primite de la state și de la instituțiile specializate asupra măsurilor luate și progreselor îniaptuite în vederea asigurării respectării ,generale a dreptrarilor recunoscute de Pact.

Controlul pe calea rapoartelor statale prevăzut de Carta socială europeană, de Protocoalele la aceasta și de Carta socială europeanã revizuită, este o procedură de bază.

Carta socială europeană, în forma sa inițială, prevede că statele părți la Cartă trebuie să prezinte âouă tipuri de rapoarte.

Statele părți la Cartă prezintă secretarului general al Consiliului Europei, în forma stabilită de Comitetul Miniștrilor, un raport bianual referitor la acceptarea dispozițiilor din Cartă cu ocazia ratificării acesteia sau printr-o notificare ulterioară Pentru statele care sunt parte la Protocolul adițional din anul 1995 și cărora Comitetul Miniștrilor le-a adresat o recomandare în urma constatăr-ii, prin procedura reclamațiilot colective, a violării dispozițiilor acceptate din Cartă sau din Protocolul adițional din anul 1998, raportul trehuie să conțină și indicații asupra măsurilor luate pentru a da efect recomandării.

De asemenea, statele părți la Cartă prezintă secretariatului general al Consiliului Europei, la intervale corespunzătoare și la cererea Comitetului Miniștrilor, rapoarte asupra dispozițiilor Cartei pe care nu le-au acceptat nici la momentul ratificării, nici printr-o notificare ulterioară. Comitetul Miniștrilor determină, la intervale regulate, dispozițiile Cartei cu privire la care se solicită rapoarte statelor și care este forma acestora.

Fiecare stat parte la Cartă adresează copii după rapoarte organizațiilor sale naționale și sindicale, care sunt afiliate la oraanizațiile internaționale de patroni și de lucrători invitate să fie reprezentate la

reuniunile Subcomitetului Comitetului Social Guvernamental. Statele părti la Cartă transmit secretarului general al Consiliului Europei toate observațiile asupra acestor rapoarte, primite din partea acestcn- organizații naționale, dacă acestea o cer Se observă o f'ormă rudimentară de contradictorialitate în procedura controlului internațional pe calea rapoartelor statale.

Rapoartele statelor prezentate secretarului general al Consiliului Europei sunt analizate de Comitetul de experți, acesta fiind, de asemenea, în posesia tuturor observațiilor transmise de organizațiile naționale patronale și sindicale. La deliberările Comitetului de experti participă, cu titlu consultativ, un reprezentant al Organizatiei Internationale a Muncii.

Rapoartele statale și concluziile Comitetului de experți sunt supuse pentru examinare unui Subcomitet al Comitetului Social Guvernamental al Consiliului Europei. Acesta invită cel mult două organizații internaționale de angajatori și două organizații internaționale de lucrători să-și trimită observatori la reuniunile sale, cu titlu consultativ. De asemenea, pot fi chemați spre consultare cel mult 2 reprezentanți ai organizațiilor internaționale neguvernamentale dotate cu statut consultativ pe lângă Consiliul Europei, asupra chestiunilor pentru care ele sunt în mod particular calificate, precum, spre exemplu, bunăstarea socială și protecția economică și socială a familiei. Subcomitetul Comitetului Social Guvernamental prezintă Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei un raport conținând concluziile sale, la care este anexat raportul Comitetului de experți.

Secret.arul general al Consiliului Europei transmite Adunării Parlamentare concluziile Comitetului de experți. .Adunarea Parlamentară aduce la cunoștința Comitetului Miniștrilor avizul său asupra acestor concluzii.

Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, cu majoritatea de două treimi a membrilor având dreptul să participe, poate, pe baza raportului Subcomitetului Comitetului Social Guvernamentai și după consultarea .Adunării Parlamentare, să adreseze orice recomandări necesare fiecăruia dintre statele părți la Cartă Comitetul Miniștrilor a decis că numai repre zentanții statelor părti la Cartă pot vota atunci când el acționează în calitate de organ de control al aplicării Cartei, iar recomandările se iau cu majoritatea de două treimi a delegaților cu drept de vot și cu majoritatea statelor părți la Cartă.

Procedura de control pe calea rapoartelor statale se aplică și pentru supravegherea respectării obligațiilor prevăzute în Protocolul adițional la C.'artă din anul 1988, potrivit dispoziției exprese continute de acesta

Procedura de control pe calea rapoartelor statale este modificată prin Protocolul de amendare al Cartei din anul 1991. Cu toate acestea, Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei a decis, în luna decembrie 1991, să solicite statelor părți la Cartă și organelor de control aplicarea anumitor măsuri prevăzute de Protocol chiar înainte de intrarea lui în vigoare, în măsura în care textul Cartei o permite.

Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în forma modificată prin Tratatul privind Llniunea Europeană, prevede dreptta cetățenilor Uniunii Europene și al persoanelor fizice sau juridice cu reședința sau sediul într-un alt stat membru de a adresa, individual sau în asociere cu alte persoane, petiții Pariamentului European, asupra unui subiect care ține de domeniile de activitate ale Comunității Europene și care îl/o privește în mod direct.

De asemenea, cetățenii Uniunii Europene și persoanele fizice sau juridice cu reședința sau sediul într-un stat membru se pot adresa Ombudsmanului, prin plângeri care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor sau organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă Instantă, aflate în exercițiul funcțiunilor jurisdicționale. Pe baza plângerilor,

Ombudsmanul conduce anchetele pe care le consideră justificate.

Procedura de control în urma petițiilor sau plângerilor individuale are caracter convențional de bază, decurgând din însăși ratificarea tratatului international.

Protocolul adițional la Carta socială europeană prevăzând un sistem de reclamații colective, din anul 1995, instituie un control pe calea reclamațiilor colective sub patru forme. Pentru trei dintre acestea este vorba de o procedură convențională suplimentară, decurgând, distinct de ratificarea Cartei, și din ratificarea acestui Protocol adițional una dintre aceste proceduri este o procedură convențională suplimentară, care necesită; pe lângă ratificarea Cartei și a Protocolului adițional, și o declarație facultativă expresă de acceptare din partea statului interesat.

Au dreptul de a face reclamații colective pretinzând o aplicare nesatisfacătoare a Cartei sociaie europene și a Protocolului adițional din anul 1988, în temeiul ratificării Protocolului aditional din anul 1995, trei categorii de subiecte de drept: organizațiile internaționale de angajatori și de lucrători invitate la reuniunile Comitetului Guvernamental; alte organizații internaționale neguvernamentalc dotate cu statut consultativ pe lângă Consiliul Europei și înscrise pe o listă stabilită în acest scop de Comitetul Guvernamental; organizațiile naționale reprezentative de angajatori și de lucrători ținând de jurisdicția statului parte împotriva căruia este făcută reclamația.

De asemenea, au dreptul de a formula reclamații colective, în temeiui unei declarații facultative exprese la Protocol, facută de statul interesat, și alte organizații naționale neguvernamentale reprezentative, ținând de jurisdicția statului împotriva căruia se îndreaptă reclamația și care sunt în mod particular calificate în materiile reglementate de Cartă. Declarația poate fi fãcută la momentul semnării, a( ratificării sau în orice alt moment ulterior.

Grganizatiile internaționale și naționale neguvernamentale, altele decât ' cele de angajatori și de lucrători, nu pot prezenta rcclamații decât în domeniile pentru care ele au fost recunoscute ca fiind in mod specific calificate.

lndiferent de autorul reclamației, procedura de control este aceeași Etape cele procedurale sunt următoarele:

• depunerea și comunicarea reclamației;

• instruirea cauzei, sub aspectul admisibilității, de Comitetul de experți independenți;

• decizie asupra admisibilității reclamației, luatâ de Comitetul de experti independenți;

• instruirea cauzei, sub aspectul fondului, de Comitetul de experți independenți, inclusiv printr-o audiere;

• statuarea pe fond, prin raport al Comitetului de experți independenți;

• statuarea pe fond, prin rezoluție și, după caz, recomandare a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, cu eventuala consultare a Comitetului Guvernamental;

• transmiterea raportului Comitetului de experți independenți către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și publicarea lui;

• executarea recomandării Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei.

Reclamația trebuie să fie prezentată sub formă scrisă, trebuie să privească o dispoziție a Cartei sau a Protocolului adițional din anul 1988 acceptată de statul respectiv și să indice în ce măsură acest stat nu a asigurat în mod satisfãcător aplicarea respectivei dispoziții.

Orice reclamație este adresată secretarului general al Consiliului Europei, care confinnă primirea, informează ;statul pus în cauză și o transmite imediat Comitetului de experți independenți.

Comitetul de experți independenți poate cere statului în cauză și organizației reclamante să îi supună în scris, într-un termen fixat de el, informații și observații asupra admisibilității reclamației.

Dacă decide că o reclamație este admisibilă, Comitetul de experti independenți informează, prin intermediul secretarului general al Consiliului Europei. statele părți la Cartă. El solicită statului în cauză și organizației autoare a reclamatiei să îi supună în scris, într-un termen fixat de el, toate explicațiile sau informațiile corespunzătoare, iar celorlalte părți la Protocol observațiile pe care ar dori să le transmită, în același termen În cazul în care reclamația este prezentată de o organizație națională de angajatori sau de lucrători sau de o a.ltă organizație neguvernamentală, națională sau internațională, Comitetui de experți informează, prin intermediul secretarului general al Consiliului Europei, organizatiile internaționale de angajatori și de lucrători invitate la reuniunile Comitetului Guvernamental, invitându-le să formuleze observații într-un termen pe care îl stabilește.

Pe baza explicațiilor, informațiilor sau observațiilor formulate, statul în cauză și organizația autoare a reclamației pot supune in scris orice informa,tii sau observații suplimentare, într-un termen fixat de Comitetul de experti independenți.

În cadrul examinării reclamației, Comitetul de experți independenți poate organiza o audiere cu reprezentanții părților. Comitetul de experți independenți redactează un raport în care descrie măsurile pe care le-a luat pentru a examina reclamația și prezintă concluziile sale asupra problemei de a ști dacă statul pus în cauză a asigurat sau nu de o manieră satisfacătoare aplicarea dispozițiilor Cartei sau a Protocolului adițional din anul 1998, vizate de reclamație. Raportul este transmis Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei. El este, de asemenea, comunicat organizației care a introdus reclamația și statelor părți la Cartă, fară ca acestea să aibă facultatea să îl publice.

Pe baza raportului Comitetului de experți independenți, Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei adoptă o rezoluție, cu majoritatea votanților În caz de constatare, de Comitetul de experți independenti, a unei aplicări nesatisiacătoare a Cartei sau a Protocolului adițional din anul 1988, Comitetul Miniștrilor adoptă, cu maioritate de două treimi din votanți, o recomandare la adresa statului în cauză. În ambele cazuri, numai statele părti la Cartă pot lua parte la vot.

La cererea statului în cauză și dacă raportul Comitetului de experți independenti ridică chestiuni noi, Comitetul Miniștrilor poate să decidă, cu majoritate de două treimi din statele părți la Cartă, să consulte Comitetul Guvernamental.

Raportul Comitetului de experți independenți este transmis Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și facut public în același timp cu rezoluția adoptată de Comitetul Miniștrilor sau cel mai târziu intr-un termen de 4 luni după transmiterea lui Comitetului Miniștrilor.

Statul în cauză este obligat să dea indic.ații asupra măsurilor luate pentru a da efect recomandării Comitetului Miniștrilor în următorul raport statal adresat secretarului general al Consiliului Europei, referitor la dispozițiile acceptate din Cartă și din Protocolul aditional din anul 1988.

Se observă caracterul quasi-jurisdicțional al procedurii controlului pe calea reclamațiilor colective.

Carta socială europeană (în forma amendată prin Protocolcul de amendare din anul 1991) și Protocolul adițional din anul 1988 sunt înlocuite progresiv cu Carta socială europeană revizuită, pentru statele care devin parte la aceasta din urmă. Controlul sub forma reclamațiilor colective este prevăzut de Carta revizuită printr-o trimitere la Protocolul aditional din anul 1995.

Astfel, pentru statele care, înainte de ratificarea Cartei revizuite, erau părți la cartă și la Protocolul adițional din anul 1995, dispozițiile acestui Protocol privind reclamațiile colective se aplică dispozițiilor cartei revizuite, acceptată de statul în cauză.

Pentru statele care devin parte la Carta revizuită, fară să fi fost în prealabil parte la Protocolul adițional din 1995, acceptarea de către acestea a mecanismului de control pe calea reclamațiilor colective se poate face printr-o declarație facultativă expresă de acceptare, depusă o dată cu depunerea

instrumentelor de ratificare sau orice moment ulterior. Declarația de acceptare se fac.e printr-o notificare adresată secretarului general al Consiliului Europei.

Prin urmare, în raport cu Carta revizuită, controlul pe calea reclamațiilor colective este o procedură suplimentară, decurgând, suplimentar pe lângă ratificarea cartei revizuite, dintr-o declarație facultativă expresă de acceptare. Această natură a procedurii (sub aspectul izvorului ei), diferă în carta revizuită față de Carta inițială șî Protocolul facultativ din anul 1995, derivă din faptul că Protocolul facultativ din anul 1995 este un protocol numai al Cartei inițiale, iar nu și al Cartei revizuite, astfel încât statele părți la Carta revizuită nu pot ratifica acest Protocol adițional al cartei inițiale

Sub aspectul procedurii derulate în controlul pe calea reclamațiilor colective, nu există nici o dispoziție derogatorie în Carta revizuită.

Convenția europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant instituie un control pe calea a.vizelor și recomandărilor, procedură convențională de bază, prevăzută de acest tratat international.

Comitetul consultativ instituit de Convenție examinează orice propunere facută de unul dintre statele părti, în vederea facilitării sau amelionării condițiilor de aplicare a acesteia, ca și orice propuneri vizând modificarea sa. Avizele și propunerile Comitetului consultativ sunt adoptate cu majoritatea voturilor membrilor, cu excepția propunerilor viză.nd modificarea Conventiei, care se adoptă cu unanimitate.

Avizele, recomandările și propunerile Comitetului consultativ se adresează Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, care decide asupra măsurilor ce trebuie luate.

Comitetul consultativ stabilește periodicã pentru Comitetul Miniștrilor un raport conținând informații referitoare la starea legislației 'în vigoare în statele părți la Convenție cu privire la domeniile vizate de aceasta.

12. ARMONIZAREA LEGISLAȚIEI SOCIALE

Conflictul dintre norma juridică comunitară și norma juridică națională apare, mai ales, în acele situații în care norma juridică comunitară stipulează drepturi sau impune obligații directe pentru cetățenii Uniunii Europene. S-a constatat că în unele st.ate membre normele comunitare stipulând asemenea drepturi și obligații au intrat în conflict cu normele naționale, având un continut diferit.

Comunitățile Europene constatând conllictul dintre cele două categorii de norme au convenit asupra principiului aplicabilității directe a Dreptului comunitar,' în baza căruia este promovată concepția priorității Dreptului comunitar în conflictul cu norma natională.

Experiența a pus în evidență că unele concepte comunitare au o sferă de aplicare proprie,3 care nu face necesară recurgerea la concepte juridice din dreptul național – diferite de la un stat la altul -, ceea ce îngreunează sau chiar împiedică promovarea unor norme unifonne.„ Mai mult, s-a ajuns la concluzia că dreptul național nu va putea să fie aplicat când există în cadrul dispozițiilor tratatelor comunitare concepte care sunt esențiale în realizarea scopurilor pentru care ele au fost stabilite.' Tocmai de aceea, preocuparea majoră a statelor membre este promovarea unei ordini juridice

' Acest principiu se bazează pe reglcmentărilc stipulate în art. 189 din Tratatul Comunităiii Economice Europene care precizează că Regulamentele sunt de aplicabilitate generală în toate statele membre.

– Philipp Manin, Les Comnnmautcs Europeennes, L'Union Europeenue. Droit International, Ed. A. Pedone, Paris, 1993, p. 237.

' Octavian Manolache, Drept Conumitar. Editura ALL,, București, 1996. p. 29. ' Ibidem.

' Ibidem.

comunitare,1 prin armonizarea normelor sistemului juridic al Uniunii cu normele sistemelor jur-idice ale țărilor membre.

Dreptul comunitar exprimă mai elocvent ca alte tipuri și sisteme de drept „unitatea și diversitatea reglementărilor", atât la nivel comunitar, cât și la nivelul statelor membre. Cu toate progresele înregistrate, mai ales în ultimii ani, în direcția unifi cării normelor juridice comunitare, la nivel național se mențin, în mod firesc, reglementări specifice, care sunt determinate de particularități locale și de tradiții.

Orientarea generală este ca ordinea juridiră comunitară să se integreze, treptat, în ordinile juridice naționale, în procesul de armonizare a legislației, care se referă domenii importante cum sunt: domeniul vamal; domeniul bancar; societățile comerciale; conturrile și taxele societăților comerciale; protecția forței de muncă și a locurilor de muncă; securitatea socială; serviciile financiare; regulile de concurență, protecția sănătății și vieții oamenilor. animalelor și plantelor; protecția consumatorilor, impozitarea indirectă; standardele și normele tehnice; proprietatea intelectuală; reglementările nucleare, mediul înconjurător; transporturile etc.

Experiența demonstrează că armonizarea legislației este un proces continuu, care evoluează în măsura în care integrarea europeană se înfăptuiește, iar raporturile economice ale Pieței Comune se consolidează.

Pentru a asigura reușita procesului complex de armonizare a legislației, Uniunea Europeană a furnizat și furnizează asistență tehnică pentru înfaptuirea obiectivelor urmărite prin prezentarea ultimelor date și informații cu privire la reglementările comunitare, precum și prin organizarea unor schimburi de experți și instruirea persoanelor implicate în domeniile supuse armonizării.

Numeroase măsuri de armonizare a legislațiilor și politicilor sociale au fost adoptate în diverse domenii precum regimul securității sociale, condițiile de muncă și sala:riale, igiena și securitatea muncii, politica locuințelor. Ele au luat forma unor recomandări sau rezoluții ale Consiliului sau ale Comisiei, cum ar fi asupra săptămânii de lucru de 40 ore și concediul plătit de patru săptămâni (1975), vârstei de pensionare (în 1982), igienei, securității și sănătății la locul de mrancă (în 1987). Unele directive ale Consiliului privesc egalizarea salariilor bărbaþilor și ale femeilor Nr. 75/I17 din 10 februarie 1975, sau garantarea drepturilor angajaților în cazul transferului de întreprinderi, de afaceri sau de părți de afaceri – Nr. 77/187 din 14 februarie 1977, sau protecția lucrătorilor expuși la agenți chimici sau biologici în timpul muncii – Nr. 80/1107 din 27 noiembrie 1980. Prin Directiva Nr. 75/129 modificată prin Directiva Nr. 92/56 din 24 iunie 1992, ambele ale Consiliului, s-a prevăzut apropierea legislațiilor statelor membre privind concediile colective, iar prin Regula.mentul Nr. 1365/75, din 26 mai 1975, al Consiliului, a fost creată Fundația europeană pentru ameliorarea condițiilor de muncă și de viață. La 18 iulie 1994 a fost creată o Agenție europeană pentru protecția securității și sănătății muncii prin Regulamentul Nr. 2062 din 18 iulie 1994, al Consiliului (J.Of.L. 216/1 din 20 august 1994), modificat prin Regulamentul Nr. 1643/95 din 20 iunie 1995, al Consiliului (J.Of.L. 156/1 din 7 iulie 1995).

Prin decizia Nr 97/16 din 10 ianuarie 1997 s-a stabilit înființare.a unui Comitet privind piața muncii și a folosirii forței de muncă, cu scopul de a asista Consiliul la îndeplinirea responsabilităților sale în aceste domenii (J.Of.L 6/32 din 10 ianuarie 1997), ea fiind abrogată și înlocuită prin Decizia Nr. 2000/98 din 24 ianuarie 2000 privind înființarea Comitetului asupra folosirii forței de muncă, în temeiul art. 130 CE (J.Of.L. 29/21 din 4 februarie 2000), iar prin Decizia Consiliului Nr. 1999/207 din 9 martie 1999 s-a reformat Comitetul permanent privind folosirea forței de muncă și s-a abrogat decizia Nr. 70/523 (J.Of.L. 143/13 din 8 iunie 1999).

' Viorel Marcu, Drept institulional comunitar, Editura NORA, 1994, p. 104.

Un comitet de înalți responsabili privind inspecția muncii a fost înstiințat prin decizia Nr. 95/3I9 din 12 iulie 1997, a Comisiei 4.1 Of.L. l88/14 din 9 august 1995), iar prin Decizia Nr. 95/320 din I2 august 1995 (J.O£L. 188!14 din 9 august 1995) a fost creat un comitet științific în materie de expunere profesională la agenți chimici.

În sfera raporturilor de muncă au fost adoptate alte două Directive. Astfel, prin Directiva Nr. 91/533 din 14 oc.tombrie 199i a Consiliului a fost instituită obligația celui ce angajează de a-1 informa pe lucrător despre condițiile aplicabile contractului și relației de muncă. forma pe care urmează să o ia această informație poate să fie constituită de un contract, scrisoare de angajare, orice alt înscris camportând informațiile impuse identitatea părților, locul de muncă, titlul, gradul, calitatea și categoria de încadrare, caracterul sau descrierea sumară a muncii.

Prin Directiva Nr 93/104 din 23 noiembrie 1993, a Consiliului, s-au reglementat unele aspecte privind amenajarea timpului de mnuncă. Directiva stabilește norme minimale de securitate și de. sanătate în acest domeniu. Secțiunea I se referă la perioadele minimale de odihnă și alte aspecte ale amenajării timpului de muncă: repaus zilnic – minim 8 ore consecutive, timpul d.e pauză, repausul săptămânal – minim 24 de ore iară întrerupere, în principiu duminica, durata maximă a săptămânii de lucru – durata medie pentru fiecare perioadă de 7 zile să nu depășească 48 de ore, inclusiv orele suplimentare, concediile anuale cel puțin patru săptămâni conform condițiilor de obținere și de acordare prevăzute de legislațiile și/sau practicile naționale Secțiunea a III-a privește munca de noapte și ritmul de muncă Dispoziții mai favorabile pot să fie introduse de state (art 15). Sunt posibile derogări (art 17) din partea statelor, de la principiile generale de securitate și de sănătate ale lucrătorilor (mai puțin în ce priveate concediile) când durata timpului de lucru în baza caracteristicilor specifice ale activităților desfãșurate, nu este măsurată sau (și) predeterminată de lucrătorii înșiși, când sunt în cauză: cadre de conducere având putere autonomă de decizie; mâna de lucru familială; personalul din domeniul liturgic al bisericilor și comunităților religioase. Mai sunt permise derogări' în cazul convențiilor sau acordurilor între partenerii sociali, cu posibilitatea acordării unei perioadei echivalente de compensație pentru situații normale, precum și in cazuri. excepționale, când acordarea unor perioade compensatorii nu este posibilă pentru rațiuni obiective și se acordă o protectia specifică.

De regulă, reglementările de armonizare, așa cum rezultă din prevederile art. 136, au în practică temeiuri diferite. În timp ce directivele adoptate pe baza art 94 din Tratat se referă expres la art. 136, Regulamentele adoptate pe baza art. 308 se referă la art 137. Nici un act obligatoriu nu a fost însă adoptat în privinta dreptului de asociere și negocierile colective dintre patroni și lucrători.2

Discuțiile și controversele din jurisprudență au abundat în legătură cu aplicarea art. 119 [ 141 în forma actuală], care prevedea că în timpul primei etape fiecare stat membru va asigura, și ulterior va mentine, aplicarea principiului că bărbatii și femeile trebuie să primească plată egală la muncă egală Acest principiu a putut fi invocat înaintea tribunalelor naționale, care au obligația de a asigura protecția drepturilor pe care această prevedere le acordă persoanelor, în special în cazul acelor forme de discriminare care își au originea lor în prevederi legislative ori în acorduri colective de muncă, precum și atunci cânci bărbații și femeile primesc plată inegală pentru munca egală care este realizată în aceeași întreprîndere ori serviciu, indiferent câ este public sau privat. Dispoziția a avut și

l O. Manolache. Drept Comunitar. ed. a III-a, Editura ALLBECK, București_ 2001. p. 327.

– G. Yon Caen- ~ L.ion Carn_ Drozt social iuteru<2tionol ~t curopceu. D~Lior. 1991. p 29~-3ils

are așadar, efect direct. Dar, s-a remarcat (în același caz) că acest efect direct al dispoziției nu s-a aplicat discriminărilor indirecte și deghizate, întrucât în scopul aplicării ei, trebuie să se facă distincție între, în primul rând, discriminarea directă și deschisă care poate fi identificată numai cu ajutorul criteriului bazat pe muncă și plată egală avute în vedere la art 119 [ 141 ], și, în al doilea rând, discriminarea directă și deghizată, care poate fi identificată numai prin referire la prevederi de implementare mai explicite cu caracter national sau comunitar.

Ulterior, Curtea de justiție a admis că și discriminarea deghizată se poate afla sub incidența art. 1 19 [ 141). Dar, în nici un caz art. 119 [ 141 ] nu poate fi interpretat ca fiind susceptibil să includă, în plus față de plata egală, egalitatea condițiilor de muncă aplicabile bărbatului și femeii.

Pentru înlăturarea altor asemenea categorii de discriminări posibile între bărbați și femei, Consiliul a adoptat Directiva Nr. 76/207 din 9 februarie 1976 asupra aplicării principiului tratamentului egal pentru bărbați și femei în ce privește accesul la angajare, pregătirea și promovarea profesională și condițiile de lucru. Dispozițiile acestei Directive pot fi invocate contra unei autorități publice acționând în calitatea sa de patron, în scopul de a se înlătura aplicarea oricărei prevederi naționale care nu este conformă acelor dispoziții ale Directiveî.

Ulterior, a fost adoptată Directiva Nr. 79/7 din 19 decembrie 1978 care cuprinde, prevederi la care se referă art. l, par. 2 din Directiva Nr. 76/207, fiind circumscrisă implementării progresive în materie socială a principiului menționat. Directiva a fost interpretată în sensul că ea nu conferă statelor membre libertatea de a include în măsurile naționale de implementare o prevedere tranzitorie care, specificând consecințele abrogării unei reguli ce discriminează în privința femeilor relativ la acordarea unui beneficiu, face acest lucru în așa fel încât efectele acestei reguli ar continua să se producă după expirarea pe:rioadei prevăzute de Directivă pentru conformare de către statele membre

Prin Decizia Nr. 82/43 a Comisiei, a fost creat un comitet consuftativ privind egalitatea șanselor între femei și bărbați, iar prin Rezoluția din 27 martie 1995 Consiliul a avut în vedere participarea echilibrată a femeilor și bărbaților din statele membre la luarea deciziilor.

Directiva Nr. 86/378 din 24 iulie 1986 a Consiliului a privit punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în regimurile profesionale de securitate socială.

Prin Tratatul de la Nisa (art. 144 astfel cum a fost înlocuit) s-a reglementat instituirea unui Comitet al protecției sociale, care este înființat de Consiliu, după consultarea Parlamentului, având caracter consultativ în scopul promovării cooperării în domeniul politicilor de protecție socială între statele membre și cu Comisia. EI are atribuții de: urmărire a situației sociale și a evoluției politicilor de protecție socială în statele membre și în Comunitate; facilitare a schimburilor de informații și de bune practici între statele membre și cu Comisia; sub rezerva art. 207 CE, pregătire de rapoarte, de formulare a avizelor sau de întreprindere a altor activități în domeniile ce intră în competența sa, fie la cererea Consiliului, fie din propria inițiativă. În îndeplinirea mandatului său, Comitetul respectiv stabilește contacte corespunzătoare cu partenerii sociali. Fiecare stat membru și Comisia desemnează doi membri ai Conutetului.

Prin decizia Nr. 2000/436 din 29 iunie 2000, Consiliul a inființat Comitetul consultativ de protecție socială care are sarcina de a supraveghea dezvoltarea politicii protecției sociale în statele membre și în Comunitate, de a promova schimbul de informații și experți între statele membre și Comunitate și, sub rezerva art 207 CE, de a pregăti un raport anual asupra protecției sociale, pe care să îl prezinte Consiliului Comitetul este compus din reprezentanți ai statelor membre, câte doi din fiecare stat, și din doi reprezentanți ai Comisiei.

Ca urmare a modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht a fost acordată o extensie mai mare proble.melor educ.atiei, formării profesionale și tineretului.' Obiectivele Comunității în 'această privință sunt consacrate în primul rând dezvoltării unei educații de calitate, încurajându-se cooperarea dintre statele membre și, dacă este necesar, sprijinindu-se și completându-se acțiunea lor și respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre pentru conținutul învățământului și pentru organizarea sistemului educativ, ca diversitatea culturală și lingvistică (art. 149 par. 1). În concret, acțiunea Comunității are în vedere (art. 149 par. 2):

• dezvoltarea dimensiunii europene în educație, în special prin însușirea și difuzarea limbilor statelor membre;

• favorizarea mobilității studenților și profesorilor, inclusiv încurajând recunoașterea academică a diplomelor și a per-ioadelor de studii;

• promovarea cooperării între instituțiile de învățământ;

• dezvoltarea schimbului de informații și de experiență privind prolemele comune sistemelor de educație ale statelor membre;

• favorizarea dezvoltării sehimburilor de tineri și de animatori socio-educativi;

• încurajarea dezvoltării educației la distanță

În același timp, Comunitatea și statele membre vor favoriza cooperarea cu statele terțe și cu organizațiile internaționale competente 'in materie de educație și în speciai cu Consiliul Europei.

Pentru a contribui la realizarea obiectivelor înfâțișate, Consiliul nu are posibilități de decizie, ci numai de influențare, de încurajare, de recomandare, întrucât textul legal – art. 149 par. 4 – limitează acțiunea Consiliului prin competențele reduse ce i le acordă. Astfel, statuând potrivit procedurii prevăzute la art. 251 și după consultarea Comitetului econonuc și social și a Comitetului regiunilor, el va adopta acțiuni de încurajare, cu excluderea oricărei armonizări a dispozițiilor legislative și

regulamentare ale statelor membre. Credem că rațiunea unei asemenea excluderi se află în reținerea puternicelor tradiții naționale în această privință. De asemenea., statuând cu majoriitate calîficată, asupra propunerii Comisiei, Consiliul va elabora recomandări.

Comunitatea, potrivit art 150 par I, va pune în aplicare o politică de formare profesională care sprijină și completează acțiunile statelor membre, respectând pe deplin responsabilitatea pentru conținutul și organizarea formării profesionale. În aplicarea acestei dispoziții, Consiliul a adoptat, de exemplu, Decizia Nr. 94/819 din 6 decembrie 1994 prin care se stabilește un program de acțiune pentru implementarea unei politici de formare profesională – programul „Leonardo da Vinci". În concret, acțiunea comunitară urmărește, conform art. 150 par. 2:

• facilitarea adaptării la mutațiile industriale în special prin formarea și reconversiunea profesională;

• ameliorarea formării profesionale inițiale și formarea continuă în scopul de a facilita inserția și reinserția profesională pe piața muncii;

• facilitarea accesului la formarea profesională și favorizarea mobilității formatorilor și a persoanelor în formarea în special a tinerilor;

• stimularea cooperării în materie de formare între instituțiile de învățământ sau de formare profesională și întreprinderi;

• dezvoltarea schimbului de informații și de experiență privind chestiunile comune sistemelor de formare ale statelor membre. Comunitatea și statele membre vor favoriza cooperarea cu țările terte și cu organizațîile internaționale în materie de formare profesională.

Consiliul, statuând conform procedurii prevăzute la art. 251 și după consultarea Comitetului economic și social și a Comitetului

Formarea profesională a fost definită în jurisprudența Curții de Justilie ca ..formă de educație care pregătește pentru o calificare într-o anumită profesie. comert sau ocupalie, ori care asigură calif cările necesare pentnr o astfel de profesie, comerl sau ocupație, irrdiferent de vârsta și nivelul de pre.gătire al elevilor și studentilor, chiar dacă programul de pregătire include un clement dc educație generală".

regiunilor, adoptă măsuri pentru a contribui la realizarea obiectivelor înfãțișate, cu excluderea oricărei armonizări a dispozițiilor legislative și regulamentare ale statelor membre. In aceastâ privință se impune aceeași observație ca în cazul Pducației, în legătură cu excluderea armonizării, cu mențiunea că de data aceasta nu mai este precizat genul acțiunilor ce se întreprind sau al actelor ce se adoptă, fiind, totuși, evident, după părerea noastră, că natura măsurilor ce urmează să fie luate nu va putea să depășească acele caracteristici ale unor acte precum recomandările, avizele sau rezoluțiile, dat fiind obiectivul declarat formal la par 1 al art 150, în sensul că politica în materia formării profesionale sprijină și completează numai acțiunile statelor cu respectarea opțiunilor proprii acestora privind conținutul și organizarea formării. Consiliul a adoptat, de exemplu, concluzii privind importanța și obiectivul calității formării profesionale (29 noiembrie 1995) sau concluzii privind eficacitatea școlară, principiile și strategiile privind promovarea reușitei școlare (24 iulie 1995), iar C'.omisia a adoptat Cartea albă privind educația și formarea – a preda și a învăța, spre o societate cognitivă (29 noiembrie 1995), Cartea verde privind educația, formarea și cercetarea – obstacole la mobilitatea transnațională (2 octombrie 1996).

Dar, s-a precizat în literatura juridică, o posibilă armonizare s-ar pune în discuție numai la nivelul principiilor fundamentale ale formării profesionale, întrucât aceasta ar fi în interesul unei dezvoltări echilibrate soc.ial a pieței muncii conform cu obiectivele economice ale Comunității Noul art. 150 CE tratează numai despre problema punerii în aplicare a unei politici de fonnare profesională, și nu despre o politică comună în această privință, așa cum se preciza în textul anterior TMs (art. 128). Dar aceasta nu va putea să împiedice adoptarea în continuare; a unor principii fundamentale în materie, în direcția aprobării unor rezoluții sau recomandări de către Consiliu; precum Rezoluția din 11 iulie 1983 privind politica de formare profesională, ori chiar a adoptării unor decizii, ca în cazul Deciziei Nr. 87/569 privind pregătirea populației tinere pentru trecerea de la educație la viata de muncă Nu mai puțin, sunt posibile acțiuni concrete, precum în cazul regularnentului Nr. 1131/94 din 16 mai 1994, al Consiliului, prin care s-a înființat Centrul european pentru dezvoltare și formare profesională, și al Directivei 93/33 din 1994 (protecția tinerilor la lucru).

În practica jurisdicțională anterioară TMs. s-a admis că, deși politica și organizarea educațională nu erau incluse ca atare în domeniile pe care Tratatul le-a încredințat instituțiilor comunitare, accesul și participarea la cursuri de instruire și de învățământ nu erau fără legătură cu dreptul comunitar. A rezultat din măsurile și programele adoptate de Consiliu în acest domeniu că politica comună de formare profesională (potrivit fostului art 128 CEE n.n.) era gradual stabilită. Ea constituia, i'n plus, un element indispensabil al activitățiior Comunității, ale cărei obiective au inclus inter alia libera concurență a lucrătorilor, mobilitatea muncii și îmbunătățirea standardelor de viață ale lucrătorilor De unde a rezultat că, în speță, condițiile de acces (nediscriminatoriu) la pregătirea profesională a resortisantilor altor țiîri membre a intrat în domeniul de aplicare a Tratatului.

Bibliografie

Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Aminintiri din vremea celor de ieri. vol. I, Editura Humanitas, București, 1991.

Atahanasiu, Alexandru, Dreptul securității sociale, Editura Actami, București, 1995.

Barav, Ami; Philipp, Cristian, Dictionnaire Juridique des Communautes Europeennes, Edition Presse, Universitaires de France, Paris, I 99 3.

Barr, N. (coordonator), Labour Markets and Social Policy in Central and Eastern Europe Transition and Beyond. W. B. Oxford Univerity Press, 1994.

Bibere, Octav, Uniunea Europeană între real și virtual, Editura ALL, București, 1999.

Boudant, Jonel; Gounelle, 1V1ax, Les grandes dates de 1'Europe Communautaire, 1989.

Boulois, Jean, Droit institutionnel des Communautes Europeennes, 3-2 Edition, Montchestien, Paris, 1991.

Brown, L Neville; Jacobs, Francis, G., The Court of Justice of the European Communities, Sweet an Maxwell, London, 1989.

Brunhes, B., (consultants), Fight against social exclusion in the countries in transition, 1995.

Burloiu, P., Economia muncii, Editura Lumina Lex, București, 1993.

Cairns, W., Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, 2001.

Cartou, Louis, Communautes Europeenes, Precis, Dailoz, Paris 1991

Cliarpy, C ; De Hugues J., Protection sociale, Trois Scenaris Contrasses a L'Horizont 2000, Editura KAPA, 1986.

Dahrendorf, Ralph, Reflecții asupra revoluției din Europa, Editura Humanitas. București, 1993.

Debre, Marilena, Companiile feroviare est-europene se vor restructura după modelul românesc, în „Curentul", 1 1 decembrie 2000

Duculescu, Victor; Călinoiu, Constanța; Duculescu, Georgeta, Drept constituțional comparat, Editura Lumina Lex, București, 1999.

Duculescu, Victor, Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale, Ediție nouă, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 1998.

Duffy, K., Opportunity and Risk. Trends of Social Exclusion in Europe. Project on Human Dignity and Social Exclusion, Council of Europe, 1998.

Edward, David A.O.; Lane, Robert, C., European Community Law, Edinburg, 1991.

Filipescu, I.P.; Fuerea, A., Drept instituțional comunitar european, Editura Actami, București, 1996.

Galbraith, J.IC., Știința economică și interesul public, Editura Politică, București, 1982

Ghimpu, S ; Ticlea, A.; Tufan, C , Dreptul Securității Sociale, Editura ALLBECK, București, 1998.

Ghimpu, S.; Ticlea A Dreptul Muncii, ed. a II-a, Casa de Editură și Presă „Șansa" S R.L., 1997.

Gilles Ferreol, (coord.), Dictionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, 2001.

Gomien, Donna, Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Documente europene), Editura ALL, 1997.

H. de Jouvenal, Protection Sociale, Ed. Kapa, Paris, 1986.

Halin, Hubert, L'Europe unie – objectiv major de la Resistanc.e, Editiona de 1'Union des resistants pour une Europe unie, 1967

Hen, Christian; Leonard, Jacques, Europa, Editura Humanitas, București, 1992.

Iliescu, Ion, Revoluție și Reformă, Editura Enciclopedică, București, 1994

lliescu, Ion, Viața politică între violență și dialog, Editura Sincron, București, 1998

Isaac, Guy, Droit Communautaire General, Editura Masson, 1994.

Jinga, Ion, Proceduri specifice de cooperare între Comisia Europeană, Consiliul U.E. și Parlamentul European, Consiliul Legislativ, Buletin de Informare Legislativă, nr 4, 1998.

.linga, Ion, Uniunea Europeană. Realități și perspective, Editura Lumina Lex, București, 1999.

.Iinga, Ion; Popescu, Andrei, Integrarea Europeană. Dictionar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, București, 2000.

Kent, Penelope, European Community Law, The Maud E. Handbook. Series, 1992.

Kinnock, Neil, Time for Change in Europe's Public Administration. Reforming the Commission, The European Commission, Bruxelles, 2000.

Kominczky, L, The Hungarian System of Social Protection European Trade Union Institute Project on European Trade Union Research Network, Budapesta, 1994.

Louis, Jean-Victor, L'ordre juridique communautaire, Bruxelles, 1990.

Luif, Paul, On the Road to Brissels, The Laxerburg Papers, Braumuller, Vienna, 1995.

Manin, Philipp, Les Communautes europeennes. L'Union Europeenne. Droit institutional, Ed. A. Pedone, Paris, 1993.

Manolache, Octavian, Drept comunitar, Editura ALL, București, 1996.

Manolache, Octavian, Regimul juridic al concurenței în dreptul comunitar, București, 1997.

Marcu, Viorel, Drept instituțional comunitar, Editura Nora, 1994 Mazilu, D., Integrarea Europeană, Drept Comunitar și Instituții Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

Meleșcanu T., Organizația Internațională a Muncii – documentar, Editura Politică, București, 1974.

Milanovici, B., Inequality and Social Policy in Transition Economies, Policy Research Working Papers I S 30, Transition Econnomies Departament, World Bank, 1995.

Miron, D., (coord.), Economia Integrării Europene, Editura ASE. Buc.urești, 2001.

Motoc, I_, Uniunea Europeană: Dreptul și politica extinderii la est, Ediiura Paideia, București, 2001.

1~lunteanu, Roxana, Drept european, Editura Oscar Print, București, 1996.

Năstase, Adrian; Jura, Cristian; Aurescu, Bogdan, Drept internațional public – Sinteze, Editura AI:L.BECK, București, 1999.

Philipp, Cristian, Les institutions europeennes, Masou, Paris, 1998.

Pîr-mr, Ghe., (coord.) Uniunea Economică și Monetară, Fundația Scrisul Românesc, Craiova, 1999

Pîrvu- Ghe., Economia Relațiilor Europene (Economie Europeană), Editura Universitaria, Craîova, 2002.

Popa; Vasile; Petrișor, C.; Cozmâncă, O , Elemente de drept internațional public, Editura 1'.U.R., 1994.

fopescu C-tin; Trandafir C., Economia sub dictatul limitării, Editura de Sud, Craiova, 2001.

Pol~escu, A., Dreptul Internațional al ,Vtuncii, Editura Holding Reporter, București, 1998.

Popescu, A.; Duțu, M., Convențiile Organizației Internaționale a Muncii ratificate de România, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1997.

Preda, Aurel, Drept internațional public, Editura Sylvi, București. 1999

Preda, Marian, Politica Socială Românească între sărăcie și globalizare. Editura Polirom, 2002,.

Romano, P , O viziune asupra Europei, Editura Polirom, Iași, 2001. Ruyt, Jean de, L'acte unique europeen, Editions de 1'Universite de Bruxelles, 1989.

Savu, Dana Victoria, Integrarea Europeană, Editura Oscar Print, București, 1989

Schuman, Robert, Pour 1'Europa, Negel, Paris, 1963.

Sută, N., (coord ), Integrarea Economică Europeană, Editura Economică, București, I999.

Șaguna, Dan Drosu; Nicolescu, Mihai R., Societăți comerciale europene, Editura Oscar Print, București, 1996. Taulegne, Beatrice, Le Conseil Europeen, Presse Universitaire de la France, 1993.

Ticlea, A ; Tufan, C., Protecția socială a șomerilor în România, Editura Atlas Lex, București, 1995.

Trandafir, C., Codul protecției sociale, Editura de Sud, Craiova, 1999.

Trandafir, C., Protecția Socială a Tinerilor, Editura de Sud, Craiova, 1998.

Popescu, Corneliu I,iviu, Protecția lnternațională a drepturilor omului, surse, instituții, proceduri, Editura ALLBECK, București, 2000.

Popescu, Dumitra; Năstase, Adrian, Drept internațional public. Ediție revăzută și adăugită, Casa de Editură și Presă „Șansa" S.R L., București, 1997.

Weidenfeld, Werner; Wessels, Wolfgang, L'Europe de A â Z, Institut fur Europaische Polrtik, Bonn, 1997.

Weizsacker, Richard von; Dehaene, Jean-Luc; Simon, David, Implications institution.elles de 1'elargissement. Rapport a Ia Comission Europeenne, Bruxelles, 1999.

Zlătescu, Irina M.; Demetrescu, R.C_, Drept instituțional comunitar, Editura SNSPAM IRDO, București, 1997.

B1"T, Activites de 1'OIT'; 1998-1999 (Conference Internationale du Travail – 88° session 2000.

BIT, Rapport sur la travail dans le monde, 2000, O.I.T. 2000.

BIT, Recomandation Internationales en vigueur sur les statisticques du travail, Edition 2000

B1`f, Votre voix du travail (Rapport global en vertu du suivi de la Declaration de 1'O1T relative au principes et droit fondamentaux au travail), 88` session 2000.

Consiliul European, Concluzii, Luxembourg, 1997.

European Commission, Dictionary of social Protection Terms, 2000.

Free Movement of Persons in the European Union an Overview. European Parliament, Brussels, 1998.

Free Movement of Persons in the European LTnion: Specific Issues, European Parliament, Brussels, 1999.

OCDE/UE, Budget et decision politique, Paris, 2000

Parlamentul European, Comisia instituțională; Premiere analyse du Traite d'Amsterdam, Document Intern, Bruxelles, 1997

Parlamentul European, Comisia instituțională. Rapport sur le Traite d'Amsterdam, Bruxelles, I997.

Parlamentul European, Fiche thematique sur les aspects; institutionels de 1'elargissement de 1'Union Europeenne. No. 15, Luxembourg, 1998.

*** Direction Generale de I'Emploi des Relations Industriales it des Affaires sociales, Commission des Communautes Europeenes, 1991.

* * * Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Editura Polirom, 1999.

* * * Emploiment Policies Germany, Institutiones, Procedures an Messures, Commission of the European Community, 1987.

*** La dimension sociale et du Marche du Travail de la Societe de l'Information, Commission des Communautes Europeennes, 1997

*** La Protection Sociale dans les Etates Membres de 1'Llnion Commission Europeenne, 1994.

*** La protection sociale dans les etats membres de la Communautes Commission des Communautes Europeennes, M.I S.S O.C., I992, Situation an 1-er Juillet, 1992 et evalution

* * * La protection sociale dans les Etats Membres de la Communaute Commission Europeenne, M.I.S.S.O C , 1995, Situation an 1-er Juillet 1994 et evolution, Bruxelles; alte referiri la Uniunea Europeană, provin din aceeași lucrare.

* * * La Protection Sociale en Europe, Commission des Communautes Europeennes, 1993.

*** U.N.D P. Governance for Sustainable Growth and Eyuit, Report of International Conference, UN NY, 28-30 july 1997.

* * * U N. D.P., Human Development Report 1990-1997, Oxford University Press, New York, Oxfod 1990-1997.

*** UNI~CEF 1995, Poverty, Children and Policy Responses for Brighter Future, Economies in Transition Studies, Regional Monitoring Report no 3.

*** UNICEF, Children at Risk in Central and Eastern Europe: Perils and Promises, Economies in Transition Studies. Regional Monitoring Report, no 4, 1997

* * World Bank 1996, România Poverty and Social Policy Report, Washington.

* * World Bank 1997, The State in a Changing World, Development Report, Oaford University Press

CUPRINS

CREAREA ORGANIGA'I'IEI INTERNA'TIONALE A MUNCII

CREAREA CONSILIULUI EUROPEI

CREAREA COMUNITĂTILOR EUROPENE

POLITICA SOCIALĂ

PROTECȚIA SOCIALĂ

CONVEN'TIILE SI RECOMANDĂRILE ADOPTATE DE ORGANIZAȚIA INTERNAȚIONALĂ A MUNCII

Drepturile omului

Condițiile generale de muncă

Protecția muncii femeilor

Securitatea socială

Administrația muncii

NORMELE CONSILIULUI EUROPEI

NORMELE EUROPENE PRIVIND PROTECTIA SOCIALĂ

Actul Unic European – prima etapă pentru crearea Spațiului Social European

Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor

Tratatul asupra Uniunii Europene și politica socială

TIPURI SI MODELE DE PROTECTIE SOCIALĂ

10. SISTEMUL INSTITUȚIONAL COMPETENT ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI SOCIALE

Organizația Internatională a Muncii

Competența Organizației Internaționale a Muncii

Organizația Natiunilor Unite

Consiliul Economic și Social

Comisia Drepturilor Omului

Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale

Înaltul Comisariat al Drepturilor Omului

Înaltul Comisar al Drepturilor Omului

Uniunea Europeană

Curtea de Justiție a Comunităților Europene

Ombudsmanul

Consiliul Europei

Comitetul Miniștrilor

Adunarea Parlamentară

Secretariatul

Comisarul Drepturilor Omutui

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CONTROLUL INSTITUIT PRIN NORNIELE INTERNATIONALE ASUPRA PROTECȚIEI SOCIALE

12. ARMONIZAREA LEGISLAȚIEI SOCIALE