Dreptul Inculpatului la Tacere

UNIVERSITATEA _______

FACULTATEA DE __________

LUCRARE DE

DREPTUL INCULPATULUI LA TĂCERE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:

BUCUREȘTI 2016

CUPRINS

INTRODUCERE

Conceptul de „viață socială” circumscrie majoritatea relațiilor dintre subiecții de drept; acestea fiind puse sub regim normativ se califică conceptual ca „raporturi juridice”. Acest ambient face ca în viață individului și a comunităților să își facă simțită prezența „răspunderea” concept care exprimă, în termenii, cei mai generali cu putință, consecința comportamentelor noastre responsabile în relațiile normate de viață socială. Fie că adoptăm un comportament compatibil, fie unul contrar cadrului normat, fiind legalmente responsabili, adică nu ne încadrăm în acele cazuri expres stabilite de legea juridică, ca fiind de iresponsabilitate, se cheamă că suntem legalmente responsabili, adică ne asumăm „răspunderea” pentru comportamentele pe care le adoptăm față de participanții la viața socială.

Răspunderea juridică, fie ea răspundere penală ori răspundere civilă delictuală se obiectivează, în general, printr-o acțiune în justiție: acțiunea penală ori acțiunea civilă. Spunem în general, pentru că regula, ca orice regulă are și excepții. Astfel, în dreptul civil este posibil ca părțile să rezolve litigiul pe cale amiabilă, fără să fie necesară intervenția statului prin organele sale abilitate sau, o dată pusă în mișcare acțiunea, părțile pot să tranzacționeze. Pe de altă parte, cât privește exercitarea acțiunii, și în dreptul penal, uneori, partea vătămată poate dispune nu numai cu privire la punerea în mișcare a acțiunii penale, în sensul în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate, dar părțile, atunci când legea o permite se pot împăca.

Unul din principiile ce guvernează procesul penal este principiul oficialității, consacrat legislativ de dreptul intern în dispozițiile art. 3 alin. 2 Cod procedură penală care prevede: „uncțiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.” Potrivit acestui principiu, actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, statul având dreptul, prin intermediul organelor judiciare să-l tragă la răspundere pe infractor, în interesul societății, independent de voința persoanelor interesate, respectiv a persoanelor vătămate prin infracțiune. În alți termeni,pentru începerea urmăririi penale sau pentru desfășurarea procesului penal, de regulă, nu este nevoie de solicitarea unei persoane, ceea ce înseamnă că în acest domeniu nu își are aplicabilitatea principiului disponibilității pe care îl vom aborda în continuare.

Acțiunea penală și acțiunea civilă, în mod obișnuit, atunci când nu au nici o legătură, (nu se declanșază ca urmare a aceleiași conduite ilicite) sunt de competența unor instanțe diferite: acțiunea penală de competența instanței penale, iar acțiunea civilă de competența instanței civile. Dacă răspunderea penală și răspunderea civilă intervin ca urmare a săvârșirii unor fapte ilicite fără legătură, independente, chiar dacă am vorbi de aceiași victimă, aceasta nu are posibilitatea de a alege, de a opta în privința instanței căreia i se va adresa pentru repararea prejudiciului civil, ci are o singură cale pentru a obține repararea prejudiciului, respectiv aceea de a se adresa instanței civile, potrivit normelor procedurale civile.

Dreptul la tăcere este un drept al persoanei ce se exercită și se realizează în domeniul comunicării sociale în concordanță cu celelalte drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Este evident că și prin tăcere se poate comunica informația, informație de care uneori legea leagă anumite efecte juridice. Conținutul informației comunicate prin tăcere îmbracă diferite forme și de regulă se deduce din conjunctura în care se manifestă tăcerea dar în mod deosebit din definiția și reglementarea dată de legiuitor (aprobare tacită , refuz tacit, aviz tacit, acord tacit, autorizare tacită, etc.). Ca urmare romanii ziceau «tacio facit ius». Dar după opinia noastră, dreptul la tăcere nu se confundă cu tăcerea ca element al comunicării în general. Prin tăcere se poate consimți sau nu la nașterea ori stingerea unor drepturi sau obligații, se poate abține ori exprima neutralitatea, pe când dreptul la tăcere are o altă semnificație și evident altă reglementare.

Potrivit art. 52 din Constituție, tăcerea exprimată prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri înseamnă comunicarea unui refuz al cererii. În alte situații, în mod expres legiuitorul prevede că în caz de tăcere a autorității într-un anumit termen, această tăcere prezumă neinterzicerea cererii și respectiv avizarea favorabilă sau aprobarea solicitată. Spre deosebire de « tăcere » așa cum am arătat, credem că sintagma « dreptul la tăcere » are alte accepțiuni după cum sunt recunoscute sau nu de lege.

CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1. Noțiunile de parte și subiect procesual principal în procesul penal

Potrivit art. 29 C. pr. pen. participanții în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți subiecți procesuali iar potrivit prevederilor art. 32 alin. (2) C. pr. pen. părțile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Potrivit prevederilor art. 33 C. pr. pen. subiecții procesuali principali sunt suspectul și persoana vătămată. Subiecții procesuali principali au aceleași drepturi și obligații ca și părțile, cu excepția celor pe care legea le acordă numai acestora.

Conceptului de „parte”, trebuie să i se determine intensiunea pornindu-se de la dubla determinare pe care o generează, atât în plan substanțial, cât și în plan procesual; mai precis prin „parte” se desemnează, în plan substanțial, unul dintre subiecții raportului juridic civil inițiat prin determinarea unui prejudiciu persoanei vătămate prin faptul juridic penal, iar, în plan procesual penal, subiecții raportului juridic procesual secundar, care se pliază pe raportul juridic civil dedus instanței penale.

Accepțiunea strict procesuală de parte este uneori dublată și de concepția care privește această categorie de pe pozițiile dreptului material. Într-o asemenea viziune, interesele contrarii ale părților nu se pot afirma fără o bază de drept material care să le justifice pe plan procesual. Problema prezintă interes mai ales în latura sa civilă, motiv pentru care implicațiile sale au fost abordate atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară.

Spre deosebire de organele judiciare, care acționează în numele statului pentru ocrotirea intereselor întregii colectivități, părțile din proces acționează pentru realizarea intereselor personale, care se nasc din infracțiune, prin formularea de cereri, memorii, intervenții, concluzii adresate organelor judiciare.

În mod obișnuit, părțile au cele mai largi drepturi procesuale, însă au de îndeplinit și anumite îndatoriri care, de regulă, nu incumbă altor participanți. În exercitarea drepturilor, părțile trebuie să manifeste o atitudine corectă, de loialitate procesuală și de realizare exclusivă a unor interese legitime ocrotite de lege. Teoria abuzului de drept din dreptul procesual civil este aplicabilă în mod corespunzător și în procesul penal în ceea ce privește cel puțin latura civilă. În cadrul laturii penale, teoria trebuie reorientată în așa fel încât să se țină seama de faptul că obiectul procesului decurge totdeauna din existența unui conflict de drept penal.

Întrucât cauza penală izvorăște din raportul juridic penal dintre stat și infractor, raport născut în urma săvârșirii unei infracțiuni, iar acțiunea penală aparține statului, aspectele privind condițiile cerute pentru a fi parte în latura penală a procesului se simplifică mult față de modul în care problema se pune în procesul civil. De exemplu, aspecte cum ar fi dreptul subiectiv valorificat, interesul care pune în mișcare acțiunea judiciară și altele nu au semnificație, iar cele referitoare la capacitatea și calitatea procesuală își reduc dimensiunile ori se modelează în lumina instituțiilor de drept penal sau procesual penal.

Astfel, inculpat devine într-o cauză penală numai persoana a cărei răspundere penală poate fi angajată. În raport de aceasta, rămâne lipsită de sens deosebirea între capacitatea procesuală de folosință și cea de exercițiu. De asemenea, distincția dintre capacitatea procesuală (“legitimatio ad processum”) și calitatea procesuală (“legitimatio ad causam”) mută problema într-un alt plan, cel al deosebirii dintre o parte (inculpatul) și un împricinat care nu are această calitate (suspectul).

În cadrul laturii civile a cauzei pozițiile părții civile, precum și cele ale inculpatului și părții responsabile civilmente se aseamănă în multe privințe cu pozițiile reclamantului și pârâtului dintr-un proces civil (existând totuși numeroase particularități). În consecință, cerințele pretinse de lege pentru ca o persoană să fie parte într-un proces civil, trebuie să fie satisfăcute în mod corespunzător și în cadrul laturii civile din procesul penal, după cum urmează:

inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente trebuie să aibă (sub aspect civil) capacitate procesuală (“legitimatio ad processum”) atât de folosință, cât și de exercițiu. De exemplu, partea civilă este deseori o persoană juridică, deci în astfel de cazuri trebuie să se cunoască faptul că ea dobândește capacitatea de folosință în general de la data înregistrării, ori de la data, după caz, a actului de dispoziție care o înființează, respectiv de la data recunoașterii sau a înființării ei.

calitatea procesuală (“legitimatio ad causam”) activă subzistă pentru partea civilă atunci când există o identitate între aceasta și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic civil dedus judecății. Calitatea procesuală pasivă se exprimă în identitatea care trebuie să se manifeste între inculpat, respectiv parte civilmente responsabilă și persoana obligată în același raport juridic. În cadrul laturii civile, poate avea loc și o transmitere legală a calității procesuale.

dreptul părții care exercită acțiunea civilă și față de care se nasc îndatoririle celorlalte părți trebuie să fie recunoscut și ocrotit de lege sub aspect substanțial și actual sub aspectul protejării sale prin acțiunea în justiție. Acest din urmă aspect presupune ca dreptul să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspensive.

interesul reprezintă folosul practic pe care îl are o parte pentru a justifica participarea sa în cauza juridică. În procesul penal, interesul părților angrenate în latura civilă este totdeauna material. Spre deosebire de aceasta, în procesul civil interesul poate fi deseori și moral.

2. Suspectul

Faptele antisociale sunt produsul natural al raporturilor dintre oameni, ele existând și putând fi calificate ca neumane, imorale, independent de orice așezare juridică. Acestea însă, nu pot fi calificate drept infracțiuni decât din momentul în care legea le consideră ca ilicite, sancționându-le cu pedepse.

România este astăzi un stat de drept, democratic și social, în care cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție sau prin alte legi, dar supunându-se și obligațiilor prevăzute de acestea, fiind egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie și de aceea cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință și de așa manieră încât să nu încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Respectarea acestor cerințe impune cu necesitate stabilirea unor reguli de conduită într-un cadru legal bine determinat care configurează conținutul diferitelor ramuri de drept. Încălcarea unei asemenea reguli de conduită determină aplicarea sancțiunii prevăzută de lege, intervenție ce nu poate avea loc decât prin desfășurarea unor activități de către organele anume împuternicite în acest scop.

Cei bănuiți de săvârșirea unei fapte penale au situația de persoane suspecte, dar nu sunt încă părți în raportul procesual penal, fiindcă acest raport ia naștere numai în momentul când acțiunea penală este pusă în mișcare.

Desfășurarea procesului penal conferă autorului infracțiunii diferite calități procesuale, fiecare cu semnificații juridice distincte, în funcție de aceste calități procesuale, astfel că, subiectul activ al infracțiunii va avea anumite drepturi și obligații, pe care urmează a le exercita sau suporta în activitatea procesuală.

Subiect central și indispensabil al finalizării activității procesuale, prin declarațiile sincere făcute, suspectul sau inculpatul contribuie la justa soluționare a cauzei, organele judiciare având posibilitatea să stabilească cu multă exactitate împrejurările în care s-a săvârșit fapta.

Persoana față de care se efectuează urmărirea penală se numeșe suspect, cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa.

Suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Suspectul este subiect procesual principal, dar nu este parte în proces, întrucât calitatea procesuală de parte nu poate esta în proces fără să se fi pus în mișcare mecanismul de tragere la răspundere prin inițierea acțiunii penale.

Potrivit art. 78 din Codul de Procedură Civilă, suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel:

dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia;

dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii;

dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;

dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

alte drepturi prevăzute de lege.

3. Inculpatul

Inculpatul este considerat de întreaga literatură juridică de specialitate ca fiind singura parte principală din procesul penal, fără de care acesta nu se poate desfășura. Însă, trebuie făcută precizarea că aceeași persoană fizică (infractorul) va întruchipa diverse calități procesuale pe parcursul procesului penal, fiecare din acestea indicând atât faza în care a ajuns procesul (cercetare, urmărire, judecată, executare), cât și drepturile și obligațiile pe care le are cel care a încălcat legea penală.

Calitatea de inculpat apare odată cu punerea în mișcare a acțiunii penale. Potrivit art. 82 din Codul de Procedură Penală, persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală este parte în procesul penal și se numește inculpat. Momentul în care este pusă în mișcare acțiunea penală este ales de către organele de urmărire penală și coincide cu existența temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăție administrate în cauză.

Când o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârșită de mai mulți făptuitori și aceștia sau o parte dintre ei sunt urmăriți sau judecați deodată, ei formează grupul procesual (litisconsorțiu) al coînvinuiților sau coinculpaților. Cu privire la coinculpați trebuie să se facă deosebire între coinculpați în aceeași cauză (participanți) și coinculpați în același proces.

Constituția României consacră largi drepturi și libertăți fundamentale cetățenilor țării noastre, cât și mijloace juridice pentru realizarea acestora. Printre drepturile constituționale fundamentale ale cetățenilor se numără și dreptul la apărare, înscris în articolul 24, care prevede că în tot cursul procesului penal, părțile au dreptul să fie asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu.

Preocuparea legiuitorului pentru garantarea și exercitarea deplină cu mijloace juridice a dreptului la apărare în procesul penal se justifică prin aceea că, ilicitul penal reprezintă una din cele mai grave încălcări ale ordinii de drept, cunoscută sub denumirea specifică de infracțiune. Comiterea unei infracțiuni nu are consecințe doar în planul răspunderii penale a autorului, ci se răsfrânge și asupra altor persoane care au legătură cu infracțiunea respectivă, cum ar fi partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente.

Angajarea răspunderii penale a unui inculpat, cât și obligarea sa și a altor persoane chemate, conform legii, să răspundă din punct de vedere civil pentru prejudiciile cauzate, se poate face numai pe bază de probe din care să rezulte săvârșirea infracțiunii cu vinovăție de către respectiva persoană, cauzarea unui prejudiciu cuantificabil. Deci organele judiciare în cadrul procesului penal au obligația de a asigura aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

Uneori, se întâmplă ca persoanele cercetate, respectiv părțile aflate în procesul penal, să nu aibă efectiv posibilitatea sau cunoștințele necesare pentru a contribui la aflarea adevărului, prin formularea unor cereri și indicarea de probe concludente și utile cauzei. Pentru eliminarea unor astfel de inconveniente și implicit a stabilirii adevărului în fiecare cauză penală, pe bază de probe, în Constituția României și în Codul de procedură penală se prevede pentru toate părțile procesului penal garantarea dreptului de apărare și exercitarea efectivă a acestuia.

În aceste condiții se poate presupune că persoane având cunoștințe de natura juridică de specialitate, denumite avocați, în condițiile stabilite de lege, acordă asistență juridică participanților în procesul penal sau îi reprezintă. Prin recunoașterea și garantarea dreptului la apărare, legiuitorul a impus organelor judiciare obligația de a asigura efectiv parților utilizarea tuturor mijloacelor procesuale în vederea stabilirii adevărului, astfel încât, pedeapsa pentru infractor, răspunderea civilă a acestuia și a parții responsabile civilmente pe de o parte, cât și drepturile parții vătămate și ale părții civile, pe de altă parte, să fie pe deplin dovedite sub toate aspectele, beneficiind de sprijinul avocaților aleși sau numiți din oficiu în condițiile legii.

Înscrierea dreptului de apărare între regulile de bază ale procesului penal, a determinat, cu prioritate, legiferarea unei largi palete de instrumente legale care să impună instituțiile ce conțin și susțin apărarea, astfel că în textele ce compun Codul de procedură penală, le-au fost asigurate părților suficiente posibilități pentru ca organele judiciare să țină cont de cererile și susținerile lor sau pentru a argumenta lipsa de vinovăție, netemeinicia învinuirilor aduse sau a pretențiilor ce decurg din acestea.

Finalitatea principiului dreptului la apărare constă în necondamnarea nici unei persoane nevinovate, dar și ca nici un vinovat să nu suporte rigorile legii penale mai mult decât se cuvine. Acest principiu își găsește fundamentul într-un altul si anume, cel al contradictorialității, în sensul că nici o persoană nu trebuie lovită de sancțiunile penale fără a afla învinuirile ce i se aduc și probele ce o acuză, trebuind să fie ascultată pentru a se dezvinovății. Rolul apărătorului este acela de a preîntâmpina greșelile justiției represive, dar și abuzurile organelor judiciare prin care s-ar viola drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei puse sub învinuire.

S-a apreciat că, dacă inculpatului, atunci când își face autoapărarea, îi este îngăduit să facă orice pentru salvarea sa, apărătorului nu-i este permis să încalce legea. În acest context, “prin menirea și importanța sa, apărarea este considerata o adevărata instituțiune de interes public, de o egală importanță cu Ministerul Public”.

Același doctrinar consideră că “rolul apărării este tot atât de nobil ca și cel al acuzării, societatea fiind interesată ca aceste două oficii să poată participa la realizarea justiției represive prin asigurarea unei egalități de drepturi si garanții pentru aceste instituțiuni”, egalitate ”care reprezintă tot ce poate fi mai util și mai sănătos pentru împărțirea dreptății”

Dreptul la apărare cuprinde atât eforturile persoanelor ce luptă pentru respectarea drepturilor și intereselor lor procesuale, cât și obligația organelor judiciare de a asigura exercitarea acestor drepturi.

Regula în procesul penal o constituie lipsa obligativității apărării si excepția, când legea consacră apărarea obligatorie. Această posibilitate oferă largi drepturi procesuale părților dar în special suspectului sau inculpatului.

Suspectul sau inculpatul nu este obligat să contribuie la aflarea adevărului, interesul său fiind ca fapta să nu fie descoperită, deslușită și probată în toate laturile esențiale, pentru a-și diminua vinovăția sau chiar sustrage răspunderii penale. În condițiile în care nu încalcă alte norme penale, suspectul sau inculpatul nu va săvârși o nouă infracțiune, când prin apărarea sa va încerca să altereze adevărul.

Prin autoapărare, inculpatul nu are obligația de a se pune în slujba adevărului, chiar dacă dorința celui care instrumentează cauza este să dobândească cât mai multe date în susținerea celorlalte probe, cunoscut fiind faptul că depoziția inculpatului nu constituie probă decât în măsura în care se coroborează cu celelalte piese din dosar.

Organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe suspect sau inculpat despre fapta pentru care este suspect și încadrarea juridică a acesteia. Părțile au dreptul să prezinte mijloacele de probă , să propună probe și să ceară administrarea lor, iar în cazul că există probe de vinovăție, suspectul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Sarcina probațiunii revine organului judiciar și nu suspectului care beneficiază de prezumția de nevinovăție. Ca o consecință a acestei prezumții, suspectul sau inculpatul nu poate fi sancționat dacă nu propun probe. Câtă vreme nu se produc probe în sprijinul învinuirii, suspectul sau inculpatul se poate menține în atitudinea de negare, fără a fi obligat să-și sprijine tăgada prin producere de probe.

În faza de urmărire penală, propunerile sau cererile părților privind administrarea de probe, sunt apreciate ca utile acestei faze a procesului penal de organul de urmărire penală care le acceptă sau le poate respinge motivat.

Inculpatul sau suspectul are dreptul de a propune probe și de a combate învinuirea pe toată durata procesului penal. Dreptul inculpatului la contraprobă iese și mai mult în evidență cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, când are dreptul de a consulta întregul dosar și când poate să propună sau să ceară administrarea de noi probe. O garanție a respectării acestui drept o constituie obligația pe care o are organul de cercetare penală de a admite sau respinge cererea doar prin ordonanță.

Suspectul sau inculpatul va participa obligatoriu la efectuarea reconstituirii întrucât numai el este în măsură să dea lămuririle necesare, fiind direct interesat de rezultatele ei. Judecata poate avea loc numai în prezența inculpatului care trebuie sa fie legal citat.

Prezentarea materialului de urmărire penală este o instituție care se înscrie între garanțiile asigurării dreptului de apărare al inculpatului în faza de urmărire penală, fiind plasată la sfârșitul urmăririi penale, când organul de urmărire consideră că au fost administrate toate probele care susțin învinuirea.

Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală inculpatul va lua obligatoriu și nemijlocit contact cu dosarul, prilej cu care va lua act de întregul material probator și în consecință își va construi apărarea , fiind totodată în măsura de a aprecia dacă mai sunt probe de administrat în cauză.

Pentru prezentarea materialului de urmărire penală, organul de cercetare penală sau procurorul îl cheamă pe inculpat și îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoștință de materialul de urmărire penală, arătându-i și încadrarea juridică a faptelor săvârșite.

Organul de cercetare penală are obligația de a-i pune la dispoziție inculpatului întregul dosar, precum și timpul necesar pentru a-l studia. Prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie și în cazul în care instanța a restituit cauza procurorului pentru completarea cercetărilor în condițiile în care sunt efectuate noi acte de urmărire penală.

În cursul procesului penal, părțile se comportă în așa fel încât să stabilească, pe de o parte, faptele care susțin învinuirea iar pe de altă parte, faptele și împrejurările care susțin apărarea, creând prin aceasta posibilitatea ca organele judiciare să afle adevărul și să aplice prevederile legale în vigoare.

În cazul în care părțile prin prestația lor nu sunt în măsură să conducă la justa soluționare a cauzei, legea obligă organele judiciare să intervină din proprie inițiativă pentru ca părțile să desfășoare o activitate de calitate care să asigure soluționarea legală și temeinică a cauzei.

Rolul activ al organelor judiciare reprezintă principiul fundamental și regula de bază a procesului penal, în temeiul căruia organul de urmărire penală, și instanța de judecată au dreptul și datoria de a interveni în mod efectiv, în desfășurarea procesului penal, în vederea înfăptuirii scopului acestuia.

Organele judiciare sunt obligate să arate suspectului sau inculpatului și părților drepturile și facultățile ce le au de la lege, să le explice modul în care le pot exercita, să le întrebe dacă au de făcut cereri sau de ridicat excepții pentru a putea fi lămurită cauza sub toate aspectele.

Declaraiile suspectului sau inculpatului sunt obținute de organele judiciare în cadrul unei activități procesuale complexe, marcată de momente strictre reglementate de lege. Obținerea declarațiilor suspectului sau inculpatului se realizează prin trei procedee probatorii: prezentarea unei declarații cu privire la învinuirea ce i se aduce; ascultarea sa și confruntarea.

Dintre acestea, cel mai des utilizat este ascultarea suspectului sau inculpatului, care constituie o obligație pentru organele judiciare, atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată.

Indiferent de faza procesului penal, ascultarea suspectului sau inculpatului se face de regulă la sediul organului judiciar. Dacă suspectul sau inculpatul se găsește în imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul judiciar îl va asculta la locul unde se află,cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. Ascultarea suspectului sau inculpatului cuprinde două etape, marcate de reguli specifice fiecărui organ judiciar și procedee tactice criminalistice.

Prima etapă este consacrată cunoașterii datelor personale ale suspectului sau inculpatului. Potrivit art. 107 C.proc.pen, la începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale.

Potrivit art. 108 C.proc.pen, organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia. Organul judiciar trebuie să aducă la cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției, iar în cursul judecății posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii. Suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință drepturile sale, precum și următoarele obligații:

obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;

obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le-a luat la cunoștință.

Suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări. Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii. (art. 109 C.proc.pen).

Potrivit prevederilor art. 110 C.proc.pen declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. În declarație se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-a formulat, și se menționează de fiecare dată ora începerii și ora încheierii ascultării.

Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului. Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă.

Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului, inculpatului, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret.

Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret.

4. Persoana vătămată și Partea civilă

Întrucât raporturile juridice procesual-penale sunt consecința existenței unui raport juridic penal de conflict, părțile ca participanți în procesul penal, pot avea interese diferite (spre exemplu, inculpatul are interese contrare celor ale părții vătămate și părții civile). De aceea, în literatura juridică procesual-penală părțile au mai fost definite și ca fiind subiecți procesuali ale căror interese contrare se confruntă în litigiul dedus în fața justiției.

Sub aspect procesual, trebuie făcută distincția între calitățile de persoană vătămată și parte civilă. Chiar dacă este vorba despre aceeași persoană, diferența dintre calitățile de persoană vătămată și parte civilă este determinată de natura raportului juridic al cărui subiect este respectiva persoană. În timp ce persoana vătămată este subiect al raportului juridic penal de conflict, partea civilă este subiect al raportului juridic procesual-penal. Cu alte cuvinte, persoana vătămată este persoana care a suferit, ca urmare a săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală, o vătămare fizică, morală sau materială; dacă această persoană participă în procesul penal, dobândește calitatea de parte vătămată.

Categoria juridică de persoană vătămată nu trebuie confundată cu noțiunea de victimă a infracțiunii, deoarece persoana vătămată poate fi orice persoană fizică sau juridică aflată în postura de subiect pasiv al infracțiunii, în timp ce victimă a infracțiunii poate fi numai o persoană fizică.

Potrivit art. 79 C.pr.pen., persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se numește persoană vătămată. Legiuitorul definește noțiunea de parte civilă în art. 84 C.pr.pen., potrivit căruia persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă.

Potrivit art. 20 C.pr.pen., constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept. Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele judiciare au obligația de a consemna aceasta într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere.

În cazul nerespectării vreuneia dintre condițiile de constituire ca parte civilă, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acțiunea la instanța civilă. Până la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă poate:

îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;

mări sau micșora întinderea pretențiilor;

solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri bănești, dacă repararea în natură nu mai este posibilă.

În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părțile civile nu și-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfășurare a procesului penal, procurorul sau instanța de judecată poate desemna, prin ordonanță, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanța va fi comunicată părților civile, care trebuie să încunoștințeze procurorul sau instanța în cazul în care refuză să fie reprezentați prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoștință sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate.

Dreptul părții vătămate sunt aceleași cu cele ale părții civile și sunt prezentate la art. 81 C.pr.pen. ca fiind următoarele:

dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;

dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii;

dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;

dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate;

dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

dreptul de a fi ascultată;

dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;

dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;

dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

6. Partea responsabilă civilmente

Săvârșirea unei infracțiuni creează premisele de exercițiu, concomitent a două acțiuni în justiție; penală în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului având ca subiect activ statul, prin procuror, iar cea civilă care aparține persoanei vătămate pentru antrenarea răspunderii civile a infractorului sau/și a persoanei responsabile civilmente .

Potrivit dispozițiilor art. 86 C. pr . pen. persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal și se numește parte responsabilă civilmente..

Instituirea acestei calități procesuale are menirea de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu material împotriva insolvabilității autorului prejudiciului, prin această calitate procesuală reglementându-se o răspundere complementară, indirectă , și anume, răspunderea civilă a unei alte persoane decât autorul infracțiunii pentru prejudiciile materiale sau daunele morale cauzate prin infracțiune.

Cu privire la conceptul de „parte responsabilă civilmente” fără a încerca o definiție, întrucât omnis definitio periculosa est, avem de a face cu o noțiune cu conținut variabil asupra căreia se răsfrâng, în anumite condiții, efectele juridice, de natură civilă, generate prin comiterea unei fapt juridic, de către inculpat, circumscris, deopotrivă, atât de sfera ilicitului penal, cât și de cea a ilicitului civil – fiind infracțiune și delict civil, în același timp-.

În privința „acțiunii civile” consider că trebuie să-i acceptăm numai sensul de mijloc tehnico-juridic organizat de lege în vederea protecției drepturilor subiective civile ori a intereselor legitime încălcate sau nesocotite; acțiunea civilă are caracter abstract, general și unitar fiind pusă la dispoziția titularilor de drepturi sau interese legitime și exprimând aceleași forme procesuale de manifestare indiferent că este exercitată în procesul civil sau în procesul penal.

Un alt concept juridic utilizat este acela de „prejudiciu”, care considerăm că permite a fi definit ca fiind consecința negativă a faptei juridice ilicite, comisă de un subiect de drept, asupra drepturilor patrimoniale sau nepatrimoniale ale unui alt subiect de drept sau asupra intereselor legitime ale acestuia.

Parte responsabilă civilmente în procesul penal poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică; raportul juridic de drept civil substanțial dedus în fața instanței penale poate avea subiecți din ambele categorii de persoane.

Dacă în timpul procesului penal intervin fapte juridice, al căror efect constă în încetarea capacității de folosință și a capacității de exercițiu are loc la moartea persoanei fizice, respectiv la desființarea persoanei juridice, acesta va continua cu participarea succesorilor respectivelor persoane.

Potrivit prevederilor art. 19 C. pr. pen. acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente. Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror, în condițiile legii, și are ca obiect, în funcție de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală.

Potrivit prevederilor art 87 C. pr. pen. în cadrul procesului penal, persoana vătămată are următoarele drepturi:

dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;

dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii;

dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;

dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate;

dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

dreptul de a fi ascultată;

dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;

dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;

dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;