Dreptul In Transilvania

CUPRINS

Introducere

PARTEA I – DREPTUL ÎN TRANSIVANIA (1300-1600)

CAP I Transilvania , stat organizat ca voievodat (1300 – 1526)

1. Viața economică în Transivania

CAP II. Organizarea de stat în perioada voievodatului(până la 1526)

1.Voievodul Transilvaniei

2.Dregătorii voievodului

3.Adunările obștești ( Congregațiile Generale )

CAP III. Organizarea administrativ – teritorială

1.Districtele românești

2.Comitatele

3.Scaunele secuiești

4.Scaunele sasești

5.Organizarea orașelor

6.Organizarea armatei

7.Organizarea bisericii

PARTEA A II A – DREPTUL ÎN TRANSILVANIA (1300-1600)

CAP I .Dreptul în Transilvania ca voievodat

1.Izvoarele dreptului

2.Codificarea dreptului ( Codul lui Werboczi )

2.1. Prima parte a Codului Werboczi

2.2.Partea a doua a Codului Werboczi

2.3.Partea a treia a Codului Werboczi

3.Organizarea judecătorească a Voievodatului Transilvania

3.1.Instanțele de judecată

3.2.Scaunul de judecată voievodal

3.3Scaunele de judecată secuiești și sasești

CAP II. Transivania , stat organizat ca principat autonom ( 1526 – 1691 )

1.Mihai Viteazul , întăiul unificator al românilor

1.1 Prima etapa a unificarii politice,Transilvania

1.2 A doua etapa a unificarii politice,Transilvania

2.Iancu de Hunedoara

3.Matei Corvin

4.Vlad Țepeș

5.Ștefan cel Mare

CAP III.Organele de conducere ale Principatului Autonom al Transilvaniei

1.Principele Transivaniei

2.Consiliul intim

3.Cancelaria princiara

4.Dieta Transilvaniei

CAP IV.Studiu de caz

INTRODUCERE

Această lucrare are la bază organizarea de stat și dreptul în Transilvania.Am ales perioada 1300 – 1600 deoarece consider că este cea mai importantă perioadă pentru evoluția statului român.Ma refer aici la sfârșitul acestei perioade care a culminat cu Unirea celor trei țări române : Țara Românească , Moldova și Transilvania , înfăptuită de Mihai Viteazul.

Am structurat această lucrare în două părți , și anume : Partea I – Organizarea de stat a Transilvaniei iar Partea II – Dreptul în Transilvania , evidențiind importanța și evoluția acestora în timp.

În prima parte am prezentat perioada 1300 – 1600 din toate punctele de vedere : statal , militar , religios și politic , domenii în care societatea din Transilvania s-a confruntat cu foarte multe evenimente importante pentru istoria noastră.

Cea de-a doua parte a lucrării prezintă Dreptul în perioada 1300 – 1600 în Transilvania cu toate instituțiile sale , dar și organizarea statului ca principat autonom.

În încheierea lucrării am ales sa prezint un scurt studiu de caz despre pedepsele practicate în Evul Mediu în Transilvania dar și în restul Europei. Putem afirma cu ușurință că epoca medievală a fost una dintre cele mai violente perioade ale istoriei omenirii, iar că metodele de tortura pline de bestialitate erau un fapt obișnuit.Ideea acestui studiu de caz a venit în urma vizitei facute acum câțiva ani la castelul Bran unde am avut ocazia sa vad expoziția de instrumente medievale de tortură.

Pentru elaborarea acestei lucrări am utilizat numeroase manuale de istorie ale celor mai cunoscuți autori , dar și câteva surse electronice.

PARTEA I – ORGANIZAREA DE STAT ÎN TRANSIVLANIA

CAPITOLUL I

TRANSILVANIA , STAT ORGANIZAT CA VOIEVODAT ( 1300 – 1600 )

Deși Transilvania nu a reușit să iasă de sub stăpânirea Regatului maghiar, aceasta a obținut recunoașterea statutului de autonomie, având drept conducător un voievod până în secolul al XVI-lea.

Voievodatul Transilvaniei cu instituții proprii – păstrate până la prăbușirea Regatului maghiar sub loviturile Imperiului otoman (1526) – a fost acceptat de regalitatea maghiară ca o realitate ce nu putea fi desființată.Ca instituție, voievodatul era, în fond, forma evoluată, dezvoltată a acelor „Romanii populare”, uniuni de obști și formațiuni politice caracteristice lumii romanice în timpul invaziilor „barbare”.

1.VIAȚA ECONOMICĂ DIN TRANSILVANIA

Viața economică din Transilvania are un caracter predominant agrar , populația fiind preocupată in acea perioadă cu agricultura și păstoritul , dar si cu mineritul , comerțul și dezvoltarea meșteșugurilor , luând astfel naștere viața urbană.

Sub raportul economic , Transilvania se dovedește iarăși a fi o individualitate aparte , orientată mai ales spre sud și est : în aceste direcții își trimitea ea cea mai mare parte a produselor ei și tot de aici veneau produsele de care avea nevoie.Cercetând o hartă a drumurilor medievale din Ungaria și Transilvania , se poate observa că rețeaua ungară , avându-și centrul în Buda , se îndrepta mai ales spre nord și sud – vest , în timp ce rețeaua transilvană era orientată spre est si sud – est , Carpații având șaisprezece trecători mari și mici pe unde oamenii și mărfurile puteau ajunge în Țara Românească și Moldova.Cel mai mult au avut de câștigat de pe urma acestei orientări Sibiul , Brașovul și Bistrița , care au cunoscut o adevărată inflorire , ele fiind cele mai active în schimbul de mărfuri între cele doua versante ale Carpaților.

Transilvania nu gravita economic către Ungaria ci spre celelalte țări românesti , iar acest lucru se ințelege din două fapte semnificative.Primul dintre acestea este faptul că Transilvania avea un regim vamal propriu , deosebit de cel al Ungariei , regim carea a fost respectat și de împărații Austriei după ce Transilvania a ajuns sub stăpânirea acestora.Al doilea fapt este existența unei monede proprii – marca de Sibiu – în timp ce in Ungaria era marca de Buda.Marca de Sibiu a fost statornicită de regele Mateiaș Corvinul în 1489 și și-a păstrat ființa până în 1847 , austriecii fiind obligați în 1747 să revină asupra măsurii care impunea marca de Viena ca monedă oficială. Orientarea economică a Transilvaniei spre tările române de la sud si est de Carpați a fost atât de puternică încât mai târziu a fost necesar un adevărat război vamal pentru a-i schimba această orientare tradițională și a o întoarce spre Austro – Ungaria.

Datorită condițiilor sale deosebite de dezvoltare , Transilvania a reprezentat un ”atelier” , care aproviziona celelalte două țări române cu mare parte din produsele meșteșugărești necesare.La rândul lor , Moldova și Țara Românească reprezentau pentru Transilvania izvoare de materii prime necesare meșteșugarilor și de alimente necesare populației , precum și piețe de care atelierele orașelor transilvănene nu se puteau lipsi.Importanța vitală a acestor schimburi a fost înțeleasă și de marele vornic muntean Stănilă , care în 1558 scria brașovenilor:”știți bine că fără noi voi nu puteți fi și țara voastră fără țara noastră nu poate fi”

Exportul Transilvaniei consta în articole manufacturate la care se adăugau mirodenii și țesături aduse din răsăritul apropiat sau îndepărtat de către negustorii greci , armeni , ruși , evrei și mai târziu turci.

În privilegiul de comerț al voievodului Vladislav I sau Vlaicu , acordat la 20 ianuarie 1368 brașovenilor , se arată că el întărește libertățile lor de negoț.Se precizează vămile pe care le vor plăti astfel : pentru mărfurile ce se desfac în țară se plătește o singură vamă , la Câmpulung , fiind scutiți de plata vămii la Slatina.Pentru mărfurile de tranzit vor plăti de două ori , o dată la Câmpulung și a doua oară la Dunăre.Cei care vor alege drumul Brăilei vor fi scutiți de vamă la mărfurile exportate dar vor plăti pentru cele importate , favorizând astfel dezvoltarea portului.

Dacă privilegiul comercial al lui Vladislav I are caracter general , srătând locurile de vamă si direcția exportului și importului , cel al lui Mircea cel Bătrân , acordat tot negustorilor brașoveni la 6 august 1413 , ne lămurește in legătură cu produsele importate și exportate , precum și asupra cuantumului vămii.

Din cele relatate mai sus putem trage concluzia că cele tri orașe – Brașov , Sibiu și Bistrița , și pe cale de consecință Transilvania , se dezvoltă grație comerțului cu Țara Românească și Moldova.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA DE STAT ÎN PERIOADA VOIEVODATULUI ( PÂNĂ LA 1526 )

Cu toate că Transilvania a făcut parte din Regatul Ungariei și-a păstrat o individualitate proprie , distinctă.Acest fapt rezultă atât din configurația sa fizică – un platou de circa 500 de metri inălțime , înconjurat de munții Carpați – cât și dintr-o serie de factori de natură economică si politică. Unul din factorii cei mai grăitori in acest sens este insuși titlul de voievod pe care il poartă cârmuitorul Transilvaniei , titlu care este o moștenire a epocii anterioare venirii ungurilor.Primul voievod al Transilvaniei , sub stăpânire ungurească , a fost ”Leustachius Vaivoda Transilvaniae” , în 1176.Puterea voievodului Transivaniei era considerabilă;câteodată ea egalează pe cea a unui adevărat stăpânitor independent , cum a fost sub Roland ( 1282 – 1293 ) din neamul Borșacare deține calitatea de voievod în trei rânduri și care a tratat cu regele Ungariei ,ca un adevărat suveran , sau sub Ladislau care in 1307 trimite la voievodul român de dincoace de munți pe regele Otto de Bavaria , care fusese încoronat rege al Ungariei , pe care il luase prizonier.

Marea majoritate a populației voievodatului Transilvaniei era românească.Sașii , colonizați de coroana ungară împreună cu secuii , de asemenea colonizați , și cu puținii unguri așezați în orașe , reprezentau o minoritate față de populația românească autohtonă.Când ungurii se stabilesc pe meleagurile Transilvaniei , ei găsesc aici vechile denumiri româno – slave : Brașov – căruia îi vor spune la fel in timp ce sașii îl vor boteza Kronstadt , Sibiu numit de ei la fel , Szeben la care au adăugat Nagy ( Mare ) , pe când sașii îl numesc Hermannstadt , Bistrița al cărei nume il păstrează și unii și alții , ca și Rodna , Abrud și Deva , iar Albei Iulia românii continuă sa îi zică Bălgrad.

1.VOIEVODUL TRANSILVANIEI

După formarea statelor românești de sine stătătoare , stăpânirea funciară a crescut , s-a consolidat și și-a accentuat caracterul ierarhic.Ierarhia funciară era totodata o ierarhie militară și politcă. În fruntea fiecărui stat românesc era un voievod, cu prerogative suverane în Țara Românească și , limitate în Transilvania, care, integrată în regatul maghiar, și-a păstrat, totuși, autonomia în întreg evul mediu. Voievodul Transilvaniei concentra și el în mâinile sale prerogative suverane; era „mare judecător”, guvernator și comandant militar al comitatelor din Transilvania, dispunea de cancelarie permanentă, deși – spre deosebire de voievozii Moldovei și Țării Românești – nu se putea intitula mare voievod și domn, singur stăpânitor, calitate rezervată doar monarhilor de sine stătători, și nu putea bate monedă proprie, simbol al suveranității. Voievodul Transilvaniei depindea de coroana Ungariei, fără ca această dependență să fi influențat fondul autonom al organizației voievodale.

Atributele suveranității voievodului , asemenea altor suverani europeni ai vremii aceleia, erau, în principiu, indivizibile; erau divizibile, însă, în exercitarea lor. Voievozii , ca și alți suverani europeni din evul mediu, erau obligați să încredințeze, temporar și revocabil, o parte din atribuții altor instituții. Este vorba de sfatul voievodului care avea doar un rol consultativ, iar membrii săi erau numiți de voievod și îndeplineau anumite funcții publice .

În cazul Transilvaniei, puterea voievodului a variat în cursul timpului în funcție de raportul de forțe dintre el și regele Ungariei. În momente de criză a puterii regale s-a manifestat tendința emancipării voievozilor de sub autoritatea regală și creării unei dinastii de voievozi; între 1344 și 1376 demnitatea de voievod a fost ocupată, cu mici întreruperi, de șase membri ai familiei Lackfi, iar între 1415 și 1437, scaunul voievodal a fost deținut de doi membri ai familiei Csáki. Voievodul era numit și revocat de rege; el își alegea subalternii – de la

vicevoievod și comiți până la notari – dintre familiarii lui, oameni aflați în slujba sa.

Voievozii și vicevoievozii nu aveau o reședință stabilă; de obicei, stăteau la Curțputea intitula mare voievod și domn, singur stăpânitor, calitate rezervată doar monarhilor de sine stătători, și nu putea bate monedă proprie, simbol al suveranității. Voievodul Transilvaniei depindea de coroana Ungariei, fără ca această dependență să fi influențat fondul autonom al organizației voievodale.

Atributele suveranității voievodului , asemenea altor suverani europeni ai vremii aceleia, erau, în principiu, indivizibile; erau divizibile, însă, în exercitarea lor. Voievozii , ca și alți suverani europeni din evul mediu, erau obligați să încredințeze, temporar și revocabil, o parte din atribuții altor instituții. Este vorba de sfatul voievodului care avea doar un rol consultativ, iar membrii săi erau numiți de voievod și îndeplineau anumite funcții publice .

În cazul Transilvaniei, puterea voievodului a variat în cursul timpului în funcție de raportul de forțe dintre el și regele Ungariei. În momente de criză a puterii regale s-a manifestat tendința emancipării voievozilor de sub autoritatea regală și creării unei dinastii de voievozi; între 1344 și 1376 demnitatea de voievod a fost ocupată, cu mici întreruperi, de șase membri ai familiei Lackfi, iar între 1415 și 1437, scaunul voievodal a fost deținut de doi membri ai familiei Csáki. Voievodul era numit și revocat de rege; el își alegea subalternii – de la

vicevoievod și comiți până la notari – dintre familiarii lui, oameni aflați în slujba sa.

Voievozii și vicevoievozii nu aveau o reședință stabilă; de obicei, stăteau la Curțile de pe domeniile lor. De la începutul veacului al XV-lea, voievozii stăteau tot mai des și mai îndelung în afara granițelor Transilvaniei, îndeosebi la Curtea regală; ei lăsau în asemenea cazuri conducerea țării, aproape exclusiv, pe seama vicevoievozilor. Voievodul Lorand Lepeș a cârmuit, de pildă, Transilvania peste 20 de ani (1415-1438). Începând din veacul al XV-lea, demnitățile de voievod și vicevoievod erau exercitate de doi sau chiar trei demnitari în același timp.

Autoritatea voievodului a fost limitată treptat de puterea regală la cele șapte comitate ale Transilvaniei de sub jurisdicția lui proprie.Acestea erau : Solnocul Interior , Dobîca , Cluj , Turda , Tîrnava , Alba și Hunedoara.

Jurisdicția teritorială a voievodului a fost îngrădită treptat în secolul al XIV lea de către regalitate care incerca să restrângă puterea prea mare a acestui mare demnitar și să îi apropie de ”coroană” pe secui și sași având în vedere necesitățile economice și strategice ale regatului.Însă această politică regală de îngrădire a puterii voievodului s-a lovit de cele mai multe ori de tendințele de autonomie ale voievodatului.

2.DREGĂTORII VOIEVODULUI

Pentru a rezolva problemele de conducere si administrare , Voievodul Transilvaniei avea la dispozitie un sistem de dregatori alcatuit din vicevoievod,notar,seful cancelariei voievodale,judele curtii voievodale si vistierul insarcinat cu treburile financiare ale voievodatului.

Voievodul,care era numit si revocat de rege,isi alegea subalternii,de la vicevoievod si comiti,pana la notari,dintre familiarii sai,oameni aflati in slujba sa personala,care depindeau de el si raspundeau numai fata de el,in virtutea acelei ”familiaritas”,forma specifica a raporturilor vasalice in regatul Ungariei.De obicei,cand de schimba voievodul,se schimbau si dregatorii sai.

Deoarece de la inceputul secolului al XV-lea,voievozii stateau tot mai des in afara granitelor Transilvaniei,ei lasau conducerea tarii aproape in totalitate pe seama vicevoievozilor.

De la mijlocul secolului XV,in absenta lor,in Transilvania,voievozii incredintau puterea unor “guvernatori”,care la randul lor,puteau sa aiba viceguvernatori.

Pe la mijlocul secolului al XIV-lea,se intalneste chiar si un “duce al Transilvaniei”, Stefan(1349-1351),fratele regelui Ludovic I.Demnitatea acestuia fiind superioara celei de voievod,acesta din urma devine subalternul ducelui,membru al familiei regale.

3.ADUNĂRILE OBȘTEȘTI ( CONGREGAȚIILE GENERALE )

Adunările obștești ale Transilvaniei erau de mai multe categorii și au suferit transformări în decursul timpului.De obicei , erau adunări cu caracter judiciar ; mai rar se ocupau și cu probleme economice sau administrative cum ar fi : reglementarea raporturilor dintre biserică și nobilime , problema vămilor feudale etc. Uneori , puteau să aibă și caracter legislativ ; în acest sens cunoaștem un sigur caz menționat la 8 mai 1342 , când se acordă nobilimii dreptul de a-i judeca pe iobagi.

Adunările obștești erau convocate in general de către voievod , și mai rar de către rege sau vicevoievod. Dacă până la 1320 aceste adunări erau neregulate , dupa aceea ele au devenit adunări judiciare și erau convocate anual și chiar de două ori pe an , lângă Turda.

În afară de nobilimea celor șapte comitate , la adunările obștești participau și alte elemente interesate în procesele dezbătute acolo ; secuii și sașii precum și oameni de orice stare și seamă , nobilii și nenobilii și ceilalți oameni care aveau posesiuni.În concluzie aceste adunări aveau un pronunțat caracter de clasă , întrucât la ele nu participa țărănimea iobagă , lipsită de proprietate funciară.Deși românii alcătuiau majoritatea populației din Transilvania ei nu participau la aceste congregații , fiind în cea mai mare perte aserviți.

Pe la mijlocul secolului al XV lea , congregațiile voievodale au fost înlocuite cu congregațiile generale ale nobilimii sau ale locuitorilor țării.Acestea nu mai aveau doar caracter judiciar.Întrunite pentru prima oară în 1437 cu scopul de a lua măsuri pentru reprimarea răscoalei de la Bobâlna , nobilimea maghiară și păturile înstărite ale secuilor și sașilor s eadunau periodic la Turda sau Mediaș pentru luarea unor hotăâri în vederea apărării poziției lor privilegiate față de masele exploatate ( întocmirea unor statute , strângerea de trupe , etc.). Dacă până la 1437 puteau să participe la congregațiile generale și cnezii și voievozii români , după această dată ele devin adunări exclusive ale acestor trei stări privilegiate , dintre români participând doar cei care se numărau în rândurile nobilimii.Deși populație majoritară în Transilvania , românii erau excluși de la viața politică a țării.

Dintre categoriile de adunări obștești menționate anterior , cela mai importante pentru dezvoltarea autonomă a Transilvaniei au fost congregațiile voievodale lărgite , carea u contribuit la strângerea legăturilor dintre clasele dominante ale populațiilor conlocuitoare , sub conducerea voievodului.

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ

Organizarea politică – administrativă a voievodatului Transilvaniei se conturează treptat, ajungând la forma ei deplină la începutul secolului al XIV lea când apar în general , atât comitatele cât și celelalte organizații administrative : districtele românești , scaunele săsești și cele secuiești.

1.DISTRICTELE ROMÂNEȘTI

Fiecare district cuprindea un număr de sate și asigurau obștilor românești autonomii locale , mai largi sau mai restrânse , variabile după timp și loc. Termenul folosit inițial nu era de district, ci de țară ( terra), prin care se indica o organizație teritorială mai puțin închegată administrativ, premergătoare districtului. Unele din țări ( terrae) își aveau, desigur, originea în vechile organizații autohtone românești. Majoritatea districtelor se găseau în jurul cetăților regale de margine , depinzând de castelanii lor , dar având totuși o anumită autonomie.În organizarea lor internă , în judecăți , districtele se conduceau după obiceiurile străvechi , după legea românilor , pe care a fost obligată sa o respecte și stăpânirea feudală maghiară.Scaunele de judecată districtuale , compuse din jurați , cnezi , sau mai târziu nobili , aveau să judece pricinile mărunte , cu este cazul districtului Hațegului . Numărul juraților era de 12 ca și în alte părți ale Transilvaniei.Scaunele de judecată erau prezidate de castelani acestora , în cazul Transilvaniei voievodul sau vicevoievodul.În aceste instanțe apar uneori și crainicii , intermediari între populația românească și autoritățile cetăților. În atribuțiile lor intra și strângerea gloabelor ( amenzilor ).

Districtele, ca de altfel toate organizațiile administrative românești, se conduceau după dreptul lor străvechi ( jus valachicum), pe care stăpânirea maghiară a fost silită să-l respecte

2.COMITATELE MAGHIARE

Teritoriul Transilvaniei era împărțit în comitate, conduse de comiți, numiți din secolul al XIII-lea de voievod. Vechi organizații ale cetăților și domeniilor regale, comitatele s-au transformat, pe măsura întăririi nobilimii, în organizații nobiliare, care se bucurau de o oarecare autonomie în treburile interne. Comitele sau locțiitorul lui, vicecomitele, conducea comitatul, ajutat de juzii nobililor, aleși de obștea nobilimii comitatului din sânul ei. Comitatele Transilvaniei voievodale aveau câte doi juzi ai nobililor. Din secolul al XIV-lea, comitele sau vicecomitele și juzii nobililor erau asistați de obicei de 6 jurați asesori, aleși de nobilime. Cei doi juzi și cei 6 jurați asesori de fiecare comitat transilvănean îl asistau pe voievod în conducerea adunărilor obștești de la Turda. Comitele sau vicecomitele, juzii nobililor și asesorii formau și scaunul de judecată ( sedes iudiciaria) al comitatului.

3.SCAUNELE SECUIEȘTI

Organizarea secuilor purta puternica amprentă a rostului militar-grăniceresc cu care ei au fost stabiliți în părțile răsăritene ale Transilvaniei. Teritoriul lor de așezare era împărțit în unități administrativ-judiciare numite „scaune” ( sedes). Documentele menționează, de regulă, șapte scaune secuiești , cel mai important fiind scaunul de la Odorhei. Fiecare scaun avea doi dregători: căpitanul ( primipilus) și judele scaunului ( iudex terrestris).Căpitanului îi revenea comanda oștii , dar avea atribuții in materie administrativă si judiciară. Aceștia erau reprezentanții obștii scaunului. Comitele secuilor, atestat documentar din secolul al XIII-lea, era numit și revocat de rege. El nu era ales dintre secui, ci din marea nobilime maghiară. În calitate de înalt dregător, întrunea în mâinile sale și exercita în secuime atribuții militare, judiciare și administrative.

În 1426 apare în documente și dregătoria de jude regal care controla justiția scăunală , veghea la îndeplinirea poruncilor comitelui și strânge gloabele ce i se cuveneau acestuia. El era numit de comite dintre familiarii săi.

Comitele secuilor – pomenit încă din secolul al XIII lea – era numit și revocat de rege.El nu era ales dintre secui , ci din marea nobilime maghiară.În calitete de înalt dregător , el îndeplinea atribuții militare , judiciare și administrative.

4.SCAUNELE SĂSEȘTI

Cele dintâi obști săsești, amintite în documente, se prezentau ca unități judiciar-administrative, numite comitate. Prin reorganizarea din 1224, ele s-au transformat în organizații numite scaune. Scaunele săsești nu au avut un caracter pronunțat militar ca acelea secuiești, sașii nejucând un rol militar comparabil cu cel al secuilor. În cadrul scaunelor săsești, cel al Sibiului, cu centrul în acest oraș, a avut o poziție dominantă, dobândită încă în timpul așezării sașilor. Au existat și două districte săsești, al Brașovului și al Bistriței. Spre sfârșitul secolului al XV-lea s-a format Universitatea sașilor ( Universitas Saxonum), instituție care definea autonomia teritorială a tuturor sașilor din Transilvania, consfințită de Matia Corvin în 1486.

Dezvoltarea superioară meșteșugurilor , a comerțului , precum și consolidarea orașelor și târgurilor situează scaunele săsești în fruntea celorlalte unități administrative din punctul de vedere al organizării.La conducerea scaunelor săsești se afla un jude regal – care putea fi ales de către obștea satului – , ajutat de un vicejude.Împreună indeplineau atribuții administrative , fiscale , militare și judiciare.

5.ORGANIZAREA ORAȘELOR

Unitățile administrative și judiciare amintite : districtele , comitatele , scaunele secuiești și cele săsești , dar și episcopiile își aveau reședințele în târguri și orașe.Orașele se bucurau de o oarecare autonomie ,recunoscută de puterea centrală prin privilegii scrise. Unele orașe erau scutite de jurisdicția voievodului sau de cea a comitelui.Orașele aveau drept de autocârmuire , putând sa-și aleagă organele de conducere , care exercitau atribuțiile administrative , judiciare , fiscale și militare în orașe.

Orașul era condus de un sfat în frunte cu judele.Sfatul era compus de obicei din doisprezece jurați recrutați ca și judele din rândul orășenilor cei mai înstătiți.Aceștia , ca și judele erau aleși anual de către orășeni prin modalități care variau de la oraș la oraș.

Pe la mijlocul secolului al XV lea este amintit în orașele Transilvaniei , mai întâi la Cluj în 1458 și mai apoi în 1459 la Sibiu și Brașov precum și în alte centre urbane centumviratul , adică un consiliu de o sută de bărbați , aleși din orășenii cu stare de către jude și consiliul orășenesc , în preajma expirării mandatului acestora.Centumvirii alegeau apoi pe judele și jurații noi ; se ocupau cu repartizarea dărilor și cu diferite alte sarcini privind administrația orașului.

5.1 Organele administrative în orase

Orașele s-au dezvoltat din acele târguri meștesugărești, cărora regii ungari le-au acordat anumite privilegii speciale, după ce locuitorii au reușit să le înconjoare cu ziduri și bastioane de apărare. În Sibiu, zidul din orașul de jos a fost terminat în anul 1413, iar cel din orașul de sus până în anul 1478. Încă din anul 1387, orașul Sebeș a primit permisiunea de la regele Sigismund de Luxemburg să înceapă lucrările de înconjurare a localității cu ziduri. În Brasov, lucrările au început în anul 1395. În 1438, zidurile Bistriței căzuseră deja în ruină, astfel că regalitatea a permis renovarea lor. În ceea ce priveste Sighișoara, date despre zidurile acestei cetăți avem doar din anul 1490. Informații tot atât de târzii avem despre Mediaș. În anul 1494, regele Vladislav II a permis cetățenilor din Mediaș ca, în chip provizoriu, până la terminarea construcției zidurilor cetății, să-l aleagă pe judele regal din cele două scaune Mediaș-Seica. Doi ani mai târziu, datorită împotrivirii târgurilor Biertan si Seica, regele a anulat decizia. Într-un document din anul 1517, Ludovic II specifica faptul că, datorită lucrărilor de împrejmuire, Vladislav II ridicase târgul Mediaș la rang de oras. În anul 1534, zidurile erau gata, iar în 1552, regele Ferdinand I de Habsburg a ridicat Mediașul la rang de oraș reședință scăunală, permițând medieșenilor să-l aleagă pe judele regal din cele două

scaune. De aceea, 1552 e considerat drept anul de înființare a orasului Medias.Ca toate târgurile, si orașele aveau câte un judecător orășenesc ales de locuitori. Prima atestare documentară: 1292 la Sibiu, 1301 la Sebeș, 1366 la Bistrița, 1368 la Brașov, 1495 la Sighișoara, 1555 la Mediaș.

5.1.1 Administratorul orăsenesc – Der Stadthann

Prin diploma Andreanum, locuitorii din toate localitățile de pe Fundus Regius au

dobândit dreptul de a-și alege conducătorii. Printre aceștia se afla si primarul (villicus, Hann). În documente, acești primari sunt atestați doar din secolul XIV. ÎnBistrița, această funcție a apărut abia în 1742.

Hann-ul avea următoarele responsabilități:

Judecarea pricinilor mărunte. În Sibiu, un tribunal, alcătuit din hann, judele de târg si dintr-un secretar, judecau pricinile apărute între slugi si stăpânii lor, apoi diferendele privind construcțiile.

Redactarea socotelilor orășenesti. Supravegherea cheltuielilor;

Supravegherea stingerii incendiilor;

Supravegherea piețelor de carne, legume si fructe. În acest sens avea ca ajutor pe judecătorul de târg;

Construirea și întreținerea clădirilor publice (porțile cetății, morile, fântânile, podurile și podețele);

Menținerea curățeniei și ordinii publice pe străzi și ulițe;

Supravegherea pășunilor orășenești;

·La Brașov în sarcina hannului intra si calcularea impozitelor care urmau să fie plătite de cetățeni. În orasele cu primari de aceste calcule se ocupau primarii. La Bistrița de acest lucru se ocupa notarul orasului. Tot la Brașov, hannul se ocupa de administrarea economică în întregul district, nu doar în oraș. El trebuia să prezinte bilanțul contabil în fața adunării districtuale, iar din 1606 si în fața centumvirilor.

La Mediaș, funcția de hann a dispărut după 1552, locul ei fiind luat de un primar Bürgermeister. După ce, la mijlocul secolului XVII, funcția a fost restaurată, hannul din Mediaș a fost un funcționar cu atribuții atât în oraș, cât și în scaun.

În ceea ce priveste alegerea se făcea anual sau odată la doi ani (în funcție de statutele municipale). În schimb, după reglementarea din 1804, funcția a fost dobândită pentru toată durata vieții (cu excepția oraselor Brașov si Bistrița).

5.1.2Primarul– Bürgermeister

Este o funcție apărută ulterior (atestată pentru prima dată în anul 1366 la Sibiu,1393 la Sighișoara, 1415 la Brașov, 1553 la Mediaș). Funcția de primar a existat și în târgurile Rupea (în jurul anului 1550) si Cincul Mare (în urma regulamentuluidin 1804). Orasele Bistrița si Sebeș nu au avut niciodată primari. Este interesant că doar la Mediaș funcția de Bürgermeister a apărut ca o înaintare a funcției de Hann.În celelalte orase din cele 7 scaune, cele două funcții au existat în paralel. În cele două districte funcția fie nici nu a fost instituită (Bistrița), fie a dispărut (în Brașov,după 1523).

Primarul din Sibiu a avut un statut deosebit, fiind în același timp si consul provincial, membru în conducerea duovirală a Universității națiunii săsești .Până la regulamentele din 1797 si 1804, primarii din orase au fost aleși de consiliile lărgite (corpul centumvirilor), iar în Rupea de Adunarea scăunală, pe timp de un an. După aceste regulamente, alegerea tuturor primarilor s-a făcut odată la doi ani, de către Adunarea scăunală, dintre cele trei persoane propuse de comitele națiunii săsești în acest scop. Prin aceleași regulamente, primarii din Sibiu, Sighișoara si Mediaș au devenit primii funcționari în scaunele lor.

Îndatoririle primarului erau următoarele:

conducerea sedințelor magistratului (cu excepția primarului din Rupea);

la Rupea, unde nu exista magistrat, primarul era membru al Officiolatului, doar când acesta era instanță de apel (în asemenea cazuri, cei doi judecători – scăunal si regal – nu participau, datorită faptului că făcuseră parte din prima instanță de judecată). Altfel,primarul din Rupea nu făcea parte din Officiolat;

colaborarea cu oratorul comunității;

contabilitatea veniturilor și cheltuielilor din oraș si scaun.

Prezentarea bilanțului la sfârsit de an în fața comunității (iar înRupea în fața Adunării scăunale);

Supravegherea corectitudinii încasării impozitelor și a dărilor;

Supravegherea ordinii publice. La Mediaș, fără aprobarea expresă a primarului, nimeni nu mai putea intra în oraș, după ce porțile cetății erau închise;

Supravegherea breslelor;

Judecarea tulburătorilor ordinii publice si a salariaților orașului

5.1.3 Comunitatea – Centumviratul – Die Hundertmannschaft

Pe Pământul regal, adunarea centumvirilor s-a înființat în anul 1495 (mai întâi la Sibiu, apoi si la Brașov), printr-o măsură a regelui Vladislav II. După modelul orașelor din comitatele ungurești si ardelene (Clujul avea o astfel de comunitate, atestată încă din 1458), această adunare a fost alcătuit din 100 de membri. În anul 1521 este atestată si Comunitatea din Bistrița, în 1621 cea din Mediaș, iar în 1659 si cea dinSighișoara. Spre deosebire de aceste orașe, Sebeșul avea o Comunitate formată doar din 40 membri (atestată prima dată în anul 1614), la fel cu celelalte târguri pretoriale.În schimb, târgul Codlea avea o comunitate formată din 50 membri.Comunitatea era formată doar din proprietari de case în localitatea respectivă, în special din deputați ai vecinătăților și ai breslelor, din liberi profesioniști, literați (numiți Honoratioren), din administratorii localității. Erau exclusi străinii, militarii, clericii , senatorii din magistrat, persoane fără avere și persoane care se aflau în cercetare penală. În ceea ce privește etnia centumvirilor,acestia trebuiau să fie sași sau germani imigranți (decizie a Centumviratului din Sibiu din anul 1614). O excepție o alcătuia Orăștie.Conform statutelor clujene din 1458 și 1488, în fiecare an, în preajma datei alegerii noilor judecători și senatori, senatorii și judecătorii în funcție numeau pe noii centumviri. Statutul din 1488 prevedea că senatorii decideau care dintre centumviri să fie schimbați și care nu. Tot la fel, în orasele săsești. În anul 1793, senatorii brașoveni au acceptat ca pentru fiecare funcție de centumvir să fie permis Comunității să facă trei propuneri. Însă regulamentele Curții din anii 1795-1805 au decis că centumviriiocupau funcția pe toată viața, ei fiind aleși de Comunitate din trei propuneri făcute de Magistrat.

Centumvirii se bucurau de anumite drepturi, în special fiind scutiți de a încartirui soldați. Senatorii puteau fi aleși doar din rândul centumvirilor. Pe de altă parte, funcționarii înalți din scaunele mici ale Provinciei Sibiului puteau fi aleși din rândul Comunității din Sibiu.

Comunitatea se întrunea la anumite prilejuri:

1. la târgurile anuale ale orașului;

2. pentru expunerea bilanțului contabil (socotelile orașului);

3. pentru alegerea înalților funcționari;

4. pentru ascultarea rapoartelor deputaților la Diete

În ceea ce priveste responsabilitățile Comunității, acestea au fost următoarele:

Alegerea funcŃionarilor superiori;

Controlul socotelilor orășenești (în Brașov doar de la începutul secolului XVII, în rest, în virtutea Statutelor municipale);

Supravegherea administrării proprietăților orașului si a întregii activități economice. Regulamentul din 1795 a decis necesitatea acordului dat de Comunitate la vânzarea sau arendarea proprietăților orășenești si la construcția de noi străzi sau clădiri;

Împărțirea, împreună cu Magistratul, a impozitelor pe care trebuiau să fie plătite de cetățenii orașului.

Alegerea preotului orașului ;

Dreptul de a emite statute de organizare.

În privința dreptului de alegere a funcționarilor superiori, trebuie afirmată

mai întâi deosebirea dintre orasele săsești și Cluj. În timp ce Comunitățile săsești îi

alegea numai pe funcționarii superiori (primar și judecători), Comunitatea clujeană îi alegea și pe senatorii orașului.

5.1.4 Magistratul sau Senatul orăsenesc (Consiliul restrâns)

Existau magistrate în toate orasele, dar si în târgul Orăștie. Cazul acestei localități este unul mai special. În anul 1376 era atestat ca oraș. Prin urmare, avea dreptul de alegere a judelui scăunal și al judecătorului orășenesc. După ce a fost devastat de către turci în anul 1420, a decăzut la nivelul unei simple localități fără drept de alegere. După ce s-a permis sașilor să-și aleagă judele regal, locuitorii din Orăștie au trebuit să împartă acest drept cu celelalte localități din scaun. Apoi, ca celelalte scaune cu târguri, si Orăștie a fost nevoit să accepte juzi regali numiți de Sibiu (fie nobili maghiari, fie sasi). Abia în anul 1545 a reușit să obțină doar pentru sine dreptul de alegere a judelui regal. Totuși, Orăștie a continuat să fie considerat târg, cu toate că avea magistrat, și nu officiolat, ca celelalte târguri pretoriale. Conducerea magistratelor era deținută de primari la Sibiu, Sighișoara si Mediaș, de juzii supremi în Brașov si Bistrița si de judele regal în Sebeș. Membrii senatului se alegeau de către comunitate. Anual, prin rotație, erau schimbați de la un sfert la jumătate din membrii magistratului (în funcție de statutele municipale). Magistratul era alcătuit din primar, hann (în Mediaș abia din 1711), din judele regal (judele regal din Sibiu, în acelasi timp și comite al națiunii săsești, a devenit membru în magistrat doar după 1583), judele scăunal, notar, vicenotar , preceptor alodial si din alți senatori fără funcție înaltă în scaun sau district. În Brașov, fiecare din cele patru cartiere avea câte patru senatori. În Sighișoara, în schimb, jumătate din senatori proveneau din orașul de jos, iar cealaltă jumătate din cetățuie. În Orăștie, magistratul era format după 1572 din șase senatori sași și alți șase senatori unguri.

În 1732, Curtea de la Viena a cerut insistent ca jumătate din numărul senatorilor din toate magistratele să aparțină confesiunii catolice. În Mediaș, jurații scăunali se alăturau magistratului orășenesc, atunci când aveau loc alegeri pentru judele regal al scaunului și când magistratul se aduna ca instanță de apel pentru cele Două Scaune. Statutul municipal al Sibiului din 1550 interzicea înrudirea de sânge dintre membrii magistratului.

Membrii magistratului se adunau în sedințe. Acestea aveau loc în sediul primăriei, în patru zile din săptămână. În restul zilelor, senatorii trebuiau să se ocupe cu sarcinile speciale pe care trebuiau să le îndeplinească. În cadrul sedințelor, senatorii prezentau dări de seamă asupra activității lor (acestea urmau să fie scrise, doar în cazuri extreme se permitea prezentarea lor orală).

Magistratul în ansamblul său, avea datoria ca, împreună cu centumvirii, săîmpartă impozitele și dările asupra cetățenilor. Fiecare senator avea un sector al orașului, de care răspundea în acest sens.Magistratul avea drepturi însemnate și în ceea ce priveste afacerile bisericesti, în special în numirea predicatorilor orășenesti și a directorului scolii.Doi senatori din magistrat purtau funcția de părinți bisericești, ținând contabilitatea bisericească. Ei încasau impozitele bisericești, apoi taxele pentru bătutul clopotelor , pentru cimitir. De asemenea, supravegheau buna menținere a clădirilor bisericești și a învățământului din oraș. Toate căsătoriile cu străini trebuiau aprobate în ședințele magistratului.Senatorii aveau si îndatorirea de a supraveghea buna ordine din oraș, în calitate de inspectori orășenești. Cetățile erau împărțite în cartiere si subcartiere,fiecărui senator revenindu-i un sector anume. De asemenea, unii senatori aveau sarcina de a supraveghea activitatea breslelor, înlăturând disputele dintre ele sau dintre mesteri si ucenici, dar controlând și contabilitatea breslelor.

Rolul de conducere al magistratelor nu se exercita doar în oraș, ci și în scaunul sau jurisdicția respectivă. Magistratul fixa impozitele pe care trebuiau să le plătească celelalte localități din jurisdicție. Un număr de senatori îndeplineau și funcția de inspectori sătești. Acestia supravegheau activitatea economică din satele arondate, apoi controlau dacă măsurile administrative luate de magistrat erau respectate. În urma regulamentelor dintre anii 1795-1805, inspectorii senatoriali au dobândit dreptul de a asista la alegerile primarilor și oratorilor sătești, precum și pe acela de control al socotelilor din sat.

Magistratul din Bistrița avea unele drepturi speciale în satele din district:

Astfel îi întărea pe toți funcționarii aleși în sate; deținea apoi dreptul de patronat întoate satele; soluționa disputele de hotar dintre acestea și fixa prețul vinului și al celorlalte produse artizanale. Toate magistratele erau instanțe de apel. În aceste cazuri, magistratul din Mediaș era întregit de jurații scăunali. Totusi, magistratele erau prime instanțe în cauzele penale. În toate celelalte pricini, prima instanță era formată din cei doi juzi(regal și scăunal; la Mediaș doar cel regal).

6.ORGANIZAREA ARMATEI

Oastea era alcătuită în secolele XIV-XV din curteni, din cetele sau steagurile marilor boieri, din țărani și orășeni. Cetele sau steagurile boierilor sau nobililor, alcătuite din oameni de pe domeniile lor și comandate de ei, formau elementul cel mai important al oștirii. Pe lângă cetele sau steagurile boierimii, exista o oaste care depindea direct de domn și era formată din curteni și mici boieri. În Transilvania, un rol militar deosebit l-au jucat cnezii și voievozii români precum și boierii făgărășeni , ca reprezentanți ai organizațiilor românești. În secolele XIV-XV, pentru merite câștigate în paza granițelor Transilvaniei, în luptele cu tătarii sau pentru colaborarea cu puterea regală împotriva celor răzvrătiți, mulți dintre cnezii și voievozii români – mai cu seamă în Maramureș, Hunedoara, Banat – au obținut de la rege, de la voievodul Transilvaniei sau de la banul Severinului danii, care i-au apropiat de nobilii maghiari; îndatoririle lor militare au ajuns să fie asimilate cu acelea ale nobilimii. Secuii, care erau un factor însemnat în organizarea militară a Transilvaniei, mergeau la oaste sub comanda comitelui lor, luptând, de obicei, în avangarda sau ariergarda oastei regale. Sașii au jucat un rol militar mai redus. Prin privilegiul din 1224, ei erau obligați să trimită un număr de ostași în expedițiile regale: 500 în țară, 100 dacă regele însuși conducea expediția peste graniță și 50 dacă oastea era comandată de un locțiitor al său. Orașele erau datoare să ridice și ele steaguri proprii în caz de primejdie. Țăranii erau chemați la oaste, în „oastea cea mare” numai în caz de

mare primejdie, cum erau invaziile străine pe teritoriul țării. Începând din prima jumătate a secolului al XIV-lea, pe lângă oastea de țară, în situații militare critice, puterea centrală – mai întâi în Transilvania, mai apoi și în Țara Românească și – angaja și mercenari.

În Țara Românească și , comandantul suprem al întregii oștiri era domnul; în lipsa acestuia, comandau, de obicei, banul sau vornicul, uneori și spătarul sau hatmanul. În Transilvania, în fruntea oastei se afla voievodul, ca reprezentant al regelui Ungariei. Echipamentul și armamentul oastei variau în funcție de poziția socială a ostașilor. Boierii și nobilii mari erau echipați, ca și cavalerii apuseni, cu cămăși de zale și armuri; ei luptau călăre, cu sabia, lancea și scutul. Armamentul pedestrimii consta mai ales din arcuri și săgeți, uneori și din sulițe și săbii, foarte adesea din coase și topoare. Către mijlocul secolului al XV-lea au început să se răspândească armele de foc, bombardele (un fel de tunuri rudimentare), de fontă sau aramă, cu ghiulele de piatră sau de fier; în acea vreme au apărut și armele de foc manuale. Și unele și altele erau procurate în cantități însemnate de domnii români din orașele transilvănene, mai ales de la Brașov și Sibiu. În cadrul sistemului general de apărare a Țărilor Române, un rol important l-au avut fortificațiile. Construcția tehnică a fortificațiilor și așezarea lor dovedesc că ele erau plasate în locuri judicios alese și că îndeplineau un rol strategic și tactic. Populația din satele apropiate de cetăți aveau obligația să participe la construcția, întreținerea și apărarea lor.

7.ORGANIZAREA BISERICII

„Suntem în această parte a Europei – scria unul dintre marii istorici români, C.C. Giurescu, – cei mai vechi creștini; creștinismul, ca și graiul nostru, este de caracter latin”.

În procesul de formare a statelor românești, limba de origine a locuitorilor țării și credința lor religioasă ortodoxă au fost nu numai factori de coeziune, ci și de afirmare a entității lor etnice și politice. Comunități religioase cu biserici au precedat actul de impunere a Principatelor Române în geografia politică europeană a secolului al XIV-lea.

După contoporea teritoriilor intracarpatice de către regatul catolic maghiar, au avut loc profunde mutatății de natura etnica, sociala si religioasa. Pe langa românii autohtoni, care au deținut in permanența superioritatea numerică, au venit acum aici si elemente maghiare, dintre cuceritori, apoi au fost colonizați sași și secui, în teritoriile în care locuiesc pâna astazi. In 1437 s-a constituit cunoscuta “unire a celor trei națiuni”, nobili, sasi si secui, cu excluderea treptata a romanilor autohtoni din viata constitutionala a Transilvaniei. A inceput si o intensa actiune prozelitista catolica, patronata de papii sau de regii Ungariei, prin diferiti misionari si inchizitori. O parte dintre cnejii romani au trecut la Biserica romano-catolică si cu timpul au fost maghiarizati.

Exista, in schimb, nenumarate marturii arheologice, documentare si literare cu privire la viata bisericeasca a romanilor ortodocsi. De pilda, s-au zidit – mai ales in partile Hategului si Hunedoarei –zeci de biserici si manastiri romanesti din piatra si caramida, apartinand secolelor XIII – XIV,majoritatea existente pana azi. Se cunosc cu numele multi preoti si protopopi romani in secolele XIV – XV.Avem dovezi sigure despre existenta unor ierarhi ortodocsi, ca arhiepiscopul Ghelasie de la Ramet,in 1377, Ioan de Hunedoara in 1456, un Ioanichie in 1479. De la sfarsitul secolului XVleasi pana pe la mijlocul secolului al XVIlea,sediul Mitropoliei ortodoxe romanesti a Transilvaniei s-astabilit in satul Feleac, langa Cluj, unde au pastorit patru ierarhi.

Dupa anul 1541, voievodatul Transilvaniei a devenit un principat autonom sub suzeranitate otomana, condus de principi maghiari sau romani maghiarizati. Odata cu aceste mutatii de natura politica, s-au produs si insemnate schimbari in sfera vietii bisericesti. Pe langa catolicism, au aparut si au fost recunoscute oficial de Dieta Transilvaniei, trei confesiuni noi, nascute din Reforma: luterana(1550), la care au aderat sasii, calvina sau reformata (1564) si unitariana (1568), la care au aderat ungurii si secuii. Episcopiile romano-catolice

din Alba Iulia si Oradea si manastirile lor au fost desfiintate, iar averile lor secularizate, incat Biserica romano-catolica a ramas cu un numar foarte redus de credinciosi. Deci, de acum inainte vor exista in Transilvania trei natiuni, maghiari,sasi si secui ,dar si patru confesiuni “recepte”, catolica,luterana, calvina (reformata) si unitariana.

Singuri romanii,si credinta lor ortodoxa, au ramas si pe mai departe in starea de dinainte: lipsiti de drepturi in propria lor tara. In aceasta noua perioada din istoria Transilvaniei, principii calvini din Alba Iulia au patronat o intensa actiune prozelitista printre romani, in vederea atragerii lor la calvinism, prin aceasta urmarindu-se si maghiarizarea lor. Cu toate acestea, propaganda calvina n-a inregistrat succese. Au contribuit la aceasta, in primul rand,mitropolitii Transilvaniei, care si-au stabilit sediul un timp la Geoagiu (jud. Alba), iar dupa 1572 la Alba Iulia. Intre ei s-au remarcat Ghenadie I, Ioan de la Prislop,Ghenadie II, Ilie Iorest, Simion Stefan si Sava Brancovici. Prin cartile tiparite de ei, ca si prin legaturilepe care le-au pastrat cu romanii de pretutindeni, ei au contribuit la mentinerea si consolidarea constiintei de unitate etnica, culturala si bisericeasca a romanilor.

În concluzie , viața confesională a Transilvaniei s-a dezvoltat în condiții vitrege.Nu numai că nu a avut sprijinul statului , dar nu a beneficiat nici măcar de neutralitate din partea acestuia.Spre deosebire de domnii din Țara Românească și Moldova a căror atitudine legată de toleranța religioasă a fost exemplară , regii Ungariei erau preocupați de combaterea vieții religioase a ortodocșilor.În special Ludovic și mai apoi Sigismund au luat o serie de măsuri în acest sens.De fapt acesta este și motivul pentru care în Transilvania nu întâlnim biserici strălucite ca cele ale sașilor , sau mănăstiri bogate precum cele de dincolo de Carpați.Iobagii cei săraci și asupriți au trebuit să se mulțumească cu biserici modeste din lemn.Însă oricât de modeste erau bisericile , oricât de rare și sărace bisericile , ele implicau , în mod necesar prezența unor ierarhii.A trebuit să existe în Transilvania , încă din cele mai vechi timpuri , fețe bisericești mai înalte , arhierei și episcopi care să sfințească lăcașurile și să hirotonisească pe cei care aveau să slujească in ele.Nu s-a putut compara sub raportul material al organizării administrative ,al averii sau al veniturilor cu episcopii catolici care erau sprijiniți de oficialitate și îmbogățiți prin dijma iobagilor.Sub raportul spiritual însă nu au fost mai prejos;ba dimpotrivă , modestia și simplitatea condițiilor de trai îi apropia mai mult decât pe ceilalți de esența învățăturii creștine.

PARTEA A II A – DREPTUL ÎN TRANSILVANIA (1300-1600)

CAP I DREPTUL ÎN TRANSILVANIA CA VOIEVODAT

În secolele al XIV-lea și al XV-lea funcționau încă vechile obiceiuri juridice românești,săsești și secuiești. Cele două tipuri din urmă erau garantate prin

privilegiile sașilor și secuilor, acordate de regalitate la așezarea acestor grupuri în

Transilvania și ulterior. În general, mai toți demnitarii din evul mediu, atât cei aleși de

comunități, cât și cei delegați de rege, aveau și atribuții judecătorești. Sistemul juridic al

sașilor, adus din regiunile de origine și unificat și consolidat în Transilvania, cuprins în

privilegii, era numit „dreptul provinciei Sibiului” și el s-a extins treptat și asupra sașilor

lipsiți de privilegiile inițiale (în 1315, la cerere, primesc „dreptul sibian” scaunele Mediaș și

Șeica, în 1366, bistrițenii etc). Sibiul devine for de apel pentru toți sașii, pregătind

unificarea completă finală din secolul al XV-lea.

Sașii au fost în situația de a beneficia deun sistem juridic dezvoltat, în urma zestrei aduse din apusul Europei, în urma evoluțieirapide în Transilvania și în urma procesului de urbanizare accentuată, de dezvoltare ameșteșugurilor, comerțului, de mobilitate în țările din jur.

Secuii au alcătuit, dimpotrivă, o societate închisă, cu un regim ancestral de comunitate a bunurilor și de egalitate a drepturilor, ce funcționa încă în secolul al XIII-lea, parțial și în cel de-al XIV-lea și frâna afirmarea individuală. Dreptul cutumiar și-a prelungit aici existența, mai ales la nivelul satelor, până târziu, însă elita secuilor s-a adaptat relativ ușor obiceiurilor feudale ale nobilimii, al cărei statut tindea să-l dobândească. Scaunele de judecată secuiești erau formate din căpitanul scăunal, judele scăunal și judele regal, asistați de 12 asesori jurați

aleși.

La sași, scaunele de judecată se compuneau din judele scăunal, din cel regal și din

asesori jurați (patru sau mai mulți). Oaspeților germani și unguri din Maramureș (stabiliți

printre români, la Sighet, Teceu, Câmpulung, Vișc, Hust etc.), privilegiul din 1329 le

permitea judecarea pricinilor de către jude și bătrânii lor, exceptând cauzele majore (omor,

furt, tâlhărie, incendiere), ce reveneau judelui regesc și celui local.

Forul suprem de apel la secui era adunarea generală a secuilor din cele șapte scaune (la Odorhei), care judeca „după lăudabila lege a tuturor secuilor și după vechiul obicei recunoscut.”

Cele Șapte plus Două Scaune (Mediaș și Șeica) săsești aveau instanța lor superioară de judecată la Sibiu, formată din juzii scăunali și din bătrânii (seniores, Altschaft) aleși, prezidați de judeleregesc al Sibiului. Ei judecau „după legea noastră” și „după vechiul obicei.”35 Românii sejudecau în scaunele lor sătești, de către „oamenii buni și bătrâni” conduși de cnezi (juzi).Deasupra acestor foruri erau adunările districtuale, formate, de regulă, din 12 sau 24 de cnezi cu rol de asesori jurați (rar sunt amintiți în aceste foruri și oameni de rând, ca în1360, la Hațeg, unde adunarea era alcătuită din 12 cnezi, din 6 cnezi-preoți și din 6 Olachi populani). Românii se judecau după dreptul lor românesc (ius Valachicum) sau după „legea Țării Românești” (ius Volachie) – ca și cum ar fi existat o țară a lor generică – și după

varianta de tip feudal a acestui ius Valachicum, numită drept cnezial (ius keneziale), prin

care se exercita stăpânirea individuală asupra pământului (satelor).36

Începând cu domnia Angevinilor, vechile obiceiuri juridice locale, cu precădere cele

românești, neapărate de privilegii ferme, tind să fie periferizate, îngrădite și chiar interzise,

în favoarea rânduielilor feudale de model apusean ale regatului. Cu precădere cnezii

români se plâng mereu de încălcarea rânduielilor românești, cer judecăți după dreptul

românesc sau cnezial, atât în domeniul penal, cât și în cel civil (pedepsirea hoților,

împărțirea pământului între rude, moștenirea, dreptul femeilor etc). Instrumente ale

acestor imixtiuni, ale extinderii sistemului juridic al statului maghiar erau juzii regali din

scaunele săsești și secuiești, autoritățile comitatense nobiliare, castelanii, banii, voievozii și

locțiitorii lor, în cazul districtelor românești.

Pomenita diplomă a regelui Ludovic de Anjou din 1366, sub pretextul stârpirii „răufăcătorilor” români, uniformiza sistemul juridic, desființa obiceiurile vechi și îi încadra pe toți locuitorii în rânduielile oficiale.

Puterea judiciară a nobilimii și a scaunelor sale de judecată este sporită considerabil, iar diferența de tratament între nobilime și „oamenii de rând sau români” este evidentă și

ajunge să fie expressis verbis consemnată în scris. Probabil că, sub aspect juridic, înainte de

1366, după cum se procedase și sub Arpadieni, elita românilor (ca și acelea ale secuilor și

sașilor) era echivalată cu nobilimea (în fond, cnezii și boierii români erau feudali după

dreptul românesc). Diploma din 1366 arată precis că, la judecată, numai cnezii cu

diplomă regală erau egali nobililor (deși, din punct de vedere românesc, toți cnezii aveau

aceeași esență feudală, fiindcă posedau sate și aveau rosturi militare).

Organizarea judecătorească a Transilvaniei nobiliare cunoaște mai multe instanțe,

fără o delimitare permanentă și clară a tuturor competențelor lor. După instanța cea mai

de jos, a satelor, urmează cea seniorială, condusă de stăpânul feudal, care aplica dreptatea

în cauze minore (simple). Cauzele grave erau trimise la instanța superioară (adunarea

comitatensă). Diploma din 1351 pare să fi asigurat nobilimii și privilegiul de justiție

majoră, dar el nu s-a aplicat niciodată global. De aceea, de pe la mijlocul secolului al XIVlea,

tot mai mulți nobili din Transilvania au obținut individual de la rege „dreptul paloșului” (ius gladii), adică dreptul de justiție majoră (judecarea de pricini ce presupuneau pedeapsa capitală: furt, tâlhărie, incendiere, crimă etc.), marcat simbolic prin dreptul (obiceiul) de a ridica spânzurători pe domeniile lor. După justiția domenială (seniorială), urma scaunul de judecată al comitatului (sau adunarea comitatensă), ca instanță de apel pentru cei nemulțumiți cu judecata feudalului. Aici puteau ajunge direct doar nobilii și oamenii liberi, iar șerbii – prin reprezentare de către stăpânul lor. După comitat, se putea face apel la scaunul de judecată al voievodului (vicevoievodului), care se ținea la „octavele” unor sărbători (a opta zi după unele sărbători). Din secolul al XIV-lea, la „octave” ajunge să judece mai mult vicevoievodul, deoarece voievodul prezida adunările generale de la Turda, care funcționau adesea ca scaune supreme de judecată ale Transilvaniei. Pentru nobilii importanți sau pentru pricini de mare însemnătate, adunările Transilvaniei de la Turda erau foruri de primă instanță, deși, de obicei, se considerau instanțe de apel. Instanța de apel cea mai înaltă era și pentru transilvăneni curtea regală.

1.Izvoarele dreptului

Prin izvor de drept se intelege actul juridic cu o valoare normativa in care sunt cuprinse regulile de drept.

Actul normativ reprezinta cel mai important izvor de drept,ce contine reguli cu un caracter obligatoriu si are forta juridica superioara altor izvoare ale dreptului si acopera totalitatea relatiilor sociale ce necesita reglementare juridica.

ca are un caracter unic si protejata,pentru ca revizuirea ei este un mod ingreunat,pentru a se asigura un plus de stabilitate.

1.1 Dreptul consuetudinar(Cutuma)

Din punct de vedere istoric,constituie cel mai vechi izvor de drept,considerata ca o forma arhaica a dreptului.A constituit o expresie a unor necesitati de pastrare a valorilor sociale,reprezentand experienta de viata a unei comunitati,a repetarilor unor practici in credinta care se respecta ca o regula de drept.

In relatiile interumane,se aplica unele reguli care duc la convingerea utilitatii acestor legi si necesitatea lor,devenind astfel obiceiuri.Obiceiul are origine spontana din practica si constiinta populara,devenind in acest mod,legi nescrise.Aceaste obiceiuri devin cutume numai in momentul recunoasterii lor de carte puterea publica,apoi devenind obligatorii.

Obiceiul,sub forma de datini,traditii sau practici religioase ,a reprezentat principala modalitate de ordonare a relatiilor sociale in comunitatea primitiva,asigurand existenta si securitatea colectiva.

Aceste reguli de drept sunt caracteristice in mod special societatilor cu un ritm lent de transformare,a societatilor neorganizate.Ele au evoluat in sens invers proportional cu dezvoltarea statului.

Obiceiul juridic este dreptul consuetudinar care a existat din cele mai indepartate timpuri.

In Evul Mediu,odata cu divizarea puterii centrale si stabilirea autoritatii particulare,dreptul cutumiar se extinde,ajungandu-se la codificarea cutumelor.

Dupa revolutiile burgheze,in sistemele de drept,scade influenta obiceiului datorita politicii legislative si este inlocuit de norme juridice de drept public si privat.Aceste schimbari au necesitat o dinamica puternica a dreptului,care nu puteau fi infaptuite prin legile foarte lente si conservatoare.

In tara noastra,cutumele geto-dace au reprezentat un izvor de drept important pentru dreptul pozitiv,reglemantand relatiile sociale pe plan intern,dar si pe plan extern.In perioada democratiei militare,aceste relatii erau sub forma de obiceiuri nejurudice,primind forma unei norme juridice in perioada de formare a statului geto-dac.

O pozitie puternica in Evul Mediu a avut dreptul cutumiar,cunoscut sub denumirea de “Jus Valachicum” sau “Jus Valachorum”.Dupa formarea statelor romanesti feudale,acest drept a constituit legea tarii,ceea ce confirma legatura sa cu populatia din aceasta regiune.

In prezent,in majoritatea sistemelor de drept in care cutuma este acceptata ca si izvor de drept,are rol subsidiar,inferior dreptului scris pentru ca este considerata imprecisa,nesigura,greu de constatat si conservatoare.

In dreptul penal,rolul cutumei este exclus pentru ca cele doua principii presupun ca izvor de drept penal legea scrisa.

Unele obiceiuri sunt consacrate de lege si recunoscute ca fiind necesare si utile dezvoltarii sale,altele fiind doar acceptate fara a fi consacrate,iar cele care contravin legii in vigoare,sunt sanctionate.

Se considera ca includerea obiceiului juridic in dreptul contemporan are atat avantaje,cat si dezavantaje.Ca avantaje,se pot mentiona consacrarea valorilor morale si spirituale ale natiunilor,iar ca dezavantaje se pot specifica intretinerea discriminarilor nationale si rasiale,a intolerantei religioase,nesincronizarea cu actele normative,lipsa de siguranta a fixarii clare a regulilor.Obiceiul juridic este considerata o componenta a traditiei normative si purtatoare a trasaturilor acesteia.

1.2 Jus Valachorum

Existenta obstilor in cadrul Tarilor Romanesti a determinat si mentinerea normelor traditionale dupa care functionau,intarite prin autoritatea sistemului politic,devenind in timp norme juridice,completandu-se cu altele noi.

Aceasta caracteristica a legii romanesti s-a format in o perioada indelungata in care normele constitutive in cadrul obstei satesti au fost respectate datorita acordului colectivitatii.

Legea scrisa a inceput sa fie numita lege odata cu aparitia parvilelor-coduri de lege scrise incepand cu secolul XVII,cand a fost necesara deosebirea dreptului scris cu cel nescris,denumirea celui de al doilea fiind de obicei.

Un alt sens avut de legea romanilor este acela de credinta religioasa,cea crestina-ortodoxa.Aceasta lege a influentat continutul moral al constiintei romanilor,fiind numite “legi dumnezeiesti”.

Constiinta juridica a timpului cuprindea,pe langa mostenirea geto-daca,si unele principii de influenta bizantina si morala crestina.

Principala caracteristica a “Legii Tarii” o reprezinta unitatea din punct de vedere georgrafic,fiind comuna tuturor romanilor.De asemenea,este unitara si din punct de vedere social,neexistand in trecutul nostru un drept taranesc,cu un caracter colectiv si un drept nou cu un caracter individual, un drept cu caracter rural,un drept agrar al oamenilor legati de pamant.

Este complet si complex,reusind sa reglementeze principalele relatii sociale implementate la nivelul societatii.Este format dintr-un sistem de norme de conduita si convietuire sociale,cuprinzand atat norme de drept public,cat si norme de drept privat(probleme particulare ale oamenilor).Fiind elastic si receptiv la cerintele realitatii,ale conditiilor economico-sociale se nasc institutii noi care se refera la posibilitatea de iesire din indiviziune prin respectarea dreptului de cumparare-rascumparare.Statutul juridic al persoanelor se diferentiaza in functie de avere,justitia se oficializeaza ca urmare a dezvoltarii statelor feudale romanesti.

Originalitatea vechiului drept romanesc este rezultat din modul de viata al stramosilor,care erau organizati in obsti teritoriale,in formatiuni politice cu caracter prestatal.

Rezistenta obiceiului pamantului este asemena celorlalte institutii politico-juridice romanesti,cnezate,voievodate,scaune.

1.3 Legea celor 12 Table

Dreptul roman este ansamblul de norme de conduita , care exprima vointa clasei dominante , instituite si sanctionate de catre stat.

Dreptul roman se impartea in conformitate cu conceptia romana , in drept privat (care ocroteste interesele private ale diferitelor persone) si drept public (care ocroteste interesele intregii societati).

Prin izvoarele materiale trebuie sa se inteleaga conditiile vietii materiale ale societatii sclavagiste romane, conditii care determina atat necesitatea cat si continutul regulilor respective de drept.

Multa vreme de la formarea statului roman cutuma a fost principalul izvor al dreptului.In perioada republicii relatiile sociale au capatat un caracter tot mai complex si dreptul cutumiar a devenit inutil pentru exprimarea formelor juridice corespunzatoare noilor relatii sociale.

Legea ca expresie a vointei stapanilor de sclavi apare datorita posibilitatilor mai complete si mai rapide de reglementare,superioara obiceiului asupra caruia capata treptat o superioritate absoluta.

Cea mai veche si importanta lege romana este Legea celor XII Table,care dupa afirmatia lui Titus Livius,” ea constituie izvorul intergului drept public si privat” .

Legea ocrotea proprietatea privata,pedepsind foarte aspru pe cei care o incalcau.O importanta deosebita se acorda creditului,debitorul insolvabil putand fi vandut ca sclav sau chiar omorat.

Legea celor XII Table a fost intocmita in anul 449 i.e.n. si a fost adoptata de fondul conflictului dintre patricieni si plebei,pentru ca plebeii au cerut ca obiceiurile juridice sa fie codificate si afisate in forum pentru ca cetatenii romani sa cunoasca dispozitiile normelor de drept.In fata acestor presiuni,in 451 i.e.n.,patricienii au format o comisie de 10 barbati,denumita Comisia celor 10 Barbati care sa scrie dreptul,comisie insarcinata sa sistematizeze obiceiurile si sa le expuna in forum.Totusi,plebeii au protestat si afirma ca aceasta sistematizare nu este completa,iar in 449 i.e.n. s-a format o alta comisie,in care erau incadrati si 5 plebei,iar aceasta comisie a facut sistematizarea completa a obiceiurilor,publicandu-le pe 12 table de bronz.

Dupa continutul ei,legea apare ca o codificare imbunatatita a dreptului obisnuielnic,cu unele imprumuturi din dreptul grec.Aceasta lege cuprinde totalitatea drepturilor publice si preivate ale Romei,pentru acest lucru legea este denumita si “Codul Decemvrial”.

In cazul dreptului privat,legea cuprinde dispozitii cu privire la statutul juridic al persoanei,la organizarea familiei si la succesiuni.

Multa vreme s-a afirmat,in mod eronat,ca Legea celor 12 Table ar fi un plagiat dupa dreptul grec.Afirmatia se baza pe un text din Titius Livius,conform caruia inainte de adoptarea legii,o comisie constituita din 5 barbati ar fi mers in Grecia pentru studiul dreptului grec.Defapt, legea celor 12 table este in totalitate originala,pentru ca releva fidel modul de viata al romanilor din acel secol.Totodata,ea reflecta si psihologia poporului roman din acea perioada,prin duritatea sanctiunilor,prin exprimarile clare si concentrate.S-au facut studii comparative intre Legea celor 12 Table si Legile lui Solon si s-a constatat ca sunt doar trei elemente comune.

Prin Legea celor 12 Table,plebeii urmareau un scop dublu,egalitatea politica si civila a plebeilor cu patricienii si codificarea dreptului privat consuetudinar,dar numai ultimul scop a fost realizat,magistraturile continuand sa fie monopolul patricienilor,din aceasta rezultand ca din punct de vedere politic,nici macar formal,nu s-a ajuns la egalitatea pretinsa de plebei. Nici din punct de vedere privat nu s-a realizat egalitatea pretinsa de plebe,pentru ca Legea celor 12 Table consacra imposibilitatea casatoriei intre patricieni si plebei.

Textul legii nu ne-a parvenit pe cale directa,deoarece cele 12 table de bronz au fost distruse de gali,odata cu incendierea Romei,in jurul anului 389 i.e.n.Cu toate acestea,legea nu a fost republicata,cele 12 table nepastrandu-se,textul legii a fost reconstruit in epoca moderna pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultilor.

Legea celor XII Table apare insa ca un produs original al conditiilor materiale de existenta a secolului al XV-lea i.e.n.Dupa cuprinsul ei,se deduce ca Roma era un stat majoritar agricol,iar schimburile comerciale foarte slab dezvoltate.Aceasta lege,deci,cuprinde dispozitii cu privire la bunuri si,in special,proprietatea de pamant,dar si sanctiuni impotriva celor care violeaza dreptul de proprietate.Legea contine si sanctiuni referitoare la intretinerea drumurilor rurale,hotarele campurilor,reglementarea scurgerii apelor,recuperarea fructelor cazute pe terenul vecinului.

Prin urmare se deduce ca Legea celor 12 Table a facut constituita in avantajul si pentru proprietarii de pamant,pentru agricultori,ceea ce este in deplin acord ci situatia economica a Romei in secolul V i.e.n.,in care Roma era un stat de agricultori.

2.Codificarea dreptului ( Codul lui Werboczi )

In anul 1504,regele Ungariei,Vladislav al II-lea a poruncit unui grup de juristi maghiari condusi de Stefan Werboczi sa creeze prima mare parte a dreptului aplicabil in teritoriile aflate sub dominatie maghiara.Lucrarea a fost terminata in anul 1517 si a fost prezentata Adunarii Nationale de la Buda pentru a fi aprobata si votata.

Din punct de vedere structural,acest cod cuprinde trei parti,de unde vine si denumirea de “Tripartitum”.Importanta Codului Werboczi este aceea ca este si un cod de legi,dar si un manual de drept.

Partea introductiva a codului cuprinde explicarea principiilor generale de drept si a unor norme juridice,fiind pusa in evidenta importanta legilor pentru protectia omului si a conceptului de dreptate.

Codul Werboczi opereaza cu diviziunea clasica a dreptului in drept public si privat,dar si cu o alta diviziune: in drept civil propriu-zis si drept civil municipal sau statuat,dreptul civil municipal fiind aplicabil oraselor carora li se recunoaste o anumita autonomie.

2.1. Prima parte a Codului Werboczi

Prima parte a Codului reglementeaza dreptul de proprietate cu toate formele lui existente in Ungaria si Transilvania: proprietatea regala,proprietatea feudala nobiliara si bisericeasca,proprietatea taraneasca,proprietatea funciara ,proprietatea mestesugarilor.

Cu privire la modalitatile de dobandire a proprietatii,Codul Werboczi pastreaza clasificarea tradutionala in moduri originale(ocupatia si destelenirea pamanturilor necultivate) si in moduri derivate (mostenirea,dania regeasca,prescriptia achizitiva,dar si prin acte incheiate intervivos sau mortis).

Instrainarea bunurilor mobile si imobile prin contract de vanzare-cumparare este riguros reglementata,facandu-se referire la obiceiul aldamasului existent,atat la romani cat si la maghiari,sasi si secui.

2.2.Partea a doua a Codului Werboczi

Partea a doua a Codului reglementeaza statutul juridic al persoanelor,fiind cuprinse dispozitii discriminatorii,in raport cu pozitia ocupata de individ in societate.Desi este clar recunoscuta capacitatea juridica a tuturor persoanelor libere,aceasra depinde de pozitia sociala a persoanei,facandu-se separatia categorica si definitiva intre omul liber si omul dependent,intre nobili si celelalte categorii.

Sunt prezentate drepturile si obligatiile nobililor si clerului,populatia romaneasca apartinand claselor sociale lipsite de privilegii.Iobagii erau total aserviti nobilimii,fiind prevazuta expres legarea lor de pamant.

2.3.Partea a treia a Codului Werboczi

Partea a treia a Codului Werboczi tratează dreptul si obiceiurile locale din Transilvania.Codul Werboczi a fost aplicat pana in anul 1848,alaturi de acesta operand si alte reglementari speciale,cele mai importante fiind normele juridice scrise care reglementau reginul juridic al asezarilor sasesti,dar si statutele Tarii Fagarasului codificate la 1508 care cuprindeau regulile de drept locale si obiceiurile juridice ale romanilor,asemanatoare celor din Tara Romaneasca.

3.Organizarea judecătorească a Voievodatului Transilvania

Caracterul de clasă al justiției feudale rezultă nu numai din procedura de judecată si din conținutul legiuirilor dar și din faptul că stăpânii feudali erau si judecătorii oamenilor aflați în subordinea lor.În secolele XIV-XV,vechile obiceiuri juridice ale autonomiilor săsești și secuiești sunt înlocuite cu legiuirile feudale ale statului.În a doua jumătate a secolului XIV și in prima jumătate a secolului XV,taranii romani se plang mereu ca nu se tine seama de obiceiurile lor juridice,cuprinse in obiceiul pamantului(Jus valachicum),de scaunele lor de judecata formate din cnezi,preoti si oameni de rand,

Prin organizarea si consolidarea comitatului nobiliar,prin numire judelui regal in scaunele sasesti s-a extins peste tot sistemul juridic al statului feudal maghiar.În procesul de uniformizare a acestui sistem juridic reprezinta o importanța deosebita diploma regelui Ludovic I in iunie 1366.Regele voia sa desfiinteze obiceiurile juridice vechi și să încadreze pe toți locuitorii in legile oficiale.Puterea judiciara a nobilimii si a scaunelor de judecata nobiliare e sporită în chip considerabil,atât prin această diplomă,cât și prin numeroase privilegii acordate dupa aceea nobilimii din Transilvania.

În ceea ce priveste organizarea judecătorească a Transilvaniei voievodale,ea cunoaște mai multe instanțe,fără să se poată vorbi totdeauna de o delimitare precisă a competenței lor.

Prima instanța era jurisdicția seniorială,exercitată de stăpânul feudalș asupra țăranului dependent,în cauzele judiciare mai simple.Pe măsură ce se agrava exploatarea și creștea lupta de clasă a țărănimii,se înăspreau și mijloacele de reprimare judecătorească ale feudalului;de pe la mijlocul secolului XV,un număr tot mai mare de feudali din Transilvania au obținut de la refe dreptulș de justiție majoră, ”Dreptul Palosului”(jus gladii) și pe acela de a ridica spânzurători pe domeniile lor,pentru ținerea in frâu a țărănimii.

După jurisdicția seniorială urma scaunul de judecată al comitatului,ca instanță de apel pentru cei nemulțumiți cu judecata feudalului in pricinile cu oamenii aserviți acestuia sau împotriva feudalului însuși.Iobagii nu aveau dreptul de apel contra stăpânului lor;în cazul în care un feudal aducea vreo vătămare iobagilor unui alt feudal,acesta putea însă ridica pâra împotriva lui.

De la comitat se putea face apel la justiția voievodală,adică la scaunul de judecată al voievodului sau al vicevoievodului.Scaunul de judecată al voievodului sau al vicevoievodului se ținea de obicei la ”octave”,adică a opta zi de la data unei sărbători.Până la începutul secolului al XIV-lea,voievodul judeca personal,dar,pe măsură ce adunările obștești de la Turda câștigau în importanța,el își exercită atribuțiile judecatorești tot mai mult in cadrul acestor adunari,lăsând judecata de la octave pe seama vicevoievodului.

În afară de aceste instanțe de judecată,în secolul XIV si la începutul celui următor,un rol judiciar important l-au jucat adunările obștești,care erau uneori foruri de primă instanță,iar alteori chiar instanțe de apel la judecata vicevoievodului sau chiar a voievodului.

În sfârșit,ca ultimă instanță de apel era curtea regală.

3.1.Instanțele de judecată

Instanțele de judecată ale voievodatului transilvan au fost:

La nivelul domeniului feudal existau instanțele domeniale în care nobilii laici sau ecleziaști înfăptuiau justiția în funcție de diplomele de privilegii deținute, aplicând chiar pedepse capitale.

La nivelul comitatelor erau instanțele comitatense, denumite sedes nobiliares.

La nivelul orașelor erau instanțe orășenești, compuse din judele orașului și jurați (aleși anual de cetățenii orașelor).

Instanțele ecleziastice.

Instanța voievodală (scaunul de judecată a voievodului sau a vicevoievodului).

Instanța supremă a Curții maghiare.

Structura juridică a Transilvaniei cunoaște mai multe instanțe, de la cea mai simplă, tradițională, a obștii sătești la cea supremă a suveranului.Între cele două foruri de judecată se află o serie de alte instanțe: voievodală,comitatensă, ale scaunelor săsești și secuiești, cea districtuală și cnezială românească,domenială, forurile de judecată ale orașelor și târgurilor, precum și cea bisericească.

3.2.Scaunul de judecată voievodal

Scaunul de judecată voievodal se oficia, în general, la „octavele” unor sărbători religioase importante, sub conducerea voievodului sau a vicevoievodului, și analiza acele procese ce prezentau o gravitate majoră sau cazurile înaintate de forurile inferioare spre apel. În perioada analizată, este tot mai frecvent procedeul investigării litigiilor nu de către voievod, ci, în numele acestuia, de locțiitorul lui sau de alte persoane de vază din Transilvania, desemnate de către acesta sau de către suveran.

Scaunul de judecată al comitatelor era format din 12 membri ai nobilimii din comitatul respectiv, din rândurile cărora făceau parte și juzii nobiliari. Conducerea sedriei o exercita comitele sau vicecomitele. La forul comitatens erau apelate și cazurile domeniale. Iobagii și țăranii liberi aveau și ei dreptul de a contesta hotărârile luate la instanțele inferioare ce activau în perimetrul comitatului. În prima instanță, cea seniorială, se judecau doar pricinile mărunte: furt, tâlhărie, silnicii etc. În împărțirea dreptății, feudalul se ajuta de slujitorii săi sau de o serie de jurați.

Problemele orașelor erau anchetate și judecate de un for propriu. Cazurile grave erau soluționate de diferiți funcționari superiori, de reprezentanți ai puterii centrale sau de juzii așezării. Treptat, datorită complexității structurilor orășenești, instanțele încep să aibă, la rândul lor, alcătuiri diferite, în funcție de ceea ce trebuia investigat și decis. Astfel, judele suprem (iudex supremus) era secondat de un alt jude de rang inferior (iudex minor), ale cărui competențe erau limitate la cauze mărunte. Funcționa și un jude al orașului (iudex fori), având, de asemenea, o autoritate mai redusă, precum și un altul, cu atribuții în problemele fiscale (iudex pecuniarum) etc.

Instanță de judecată aveau și breslele, care judeca pricinile ivite în rândul membrilor lor sau cauzele cu conexiuni cu persoane din afara corporației. Aceste sesiuni erau prezidate de starosti, iar asesorii jurați erau aleși din rândul breslei. Orașele libere regești se bucurau de drepturi mai largi de judecată, conferite de autoritatea centrală prin diverse acte privilegiale. Acestea dispuneau de dreptul de a-i prinde, judeca și pedepsi pe răufăcători, sancțiunile putând merge până la pedeapsa capitală. Infractorii executau pedeapsa în închisoarea așezării.

3.3Scaunele de judecată secuiești și sasești

Organizarea și funcționarea ședințelor de judecată ale scaunelor săsești și secuiești erau asemănătoare. Sedria secuiască era formată din căpitanul scaunului, judele scăunal și judele regal, alături de care mai luau parte la decizii și 12 asesori jurați aleși. La sași, instanța era compusă din juzii regal și scăunal, precum și din 4 asesori jurați. Instanțele amintite judecau atât cauzele civile, cât și pe cele penale, mai cu seamă pe acelea legate de problematica proprietății (moșteniri, hotărniciri), dar și cazuri de furt, imoralitate și privare de libertate.

CAPITOLUL II

TRANSILVANIA , STAT ORGANIZAT CA PRINCIPAT AUTONOM ( 1526 – 1691 )

În împrejurarile deosebite ca urmare a dezastrului de la Mohacs (1526), regatul maghiar iși inceteaza existenta, astfel că Transilvania se emancipeaza complet, transformându-se în principat autonom sub suzeranitatea Portii otomane (1541). In acest fel Transilvania isi dezvolta si mai mult propriile institutii juridico-politice.

Bătălia de la Mohács a fost o bătălie desfășurată la 29 august 1526, lângă Mohács, în Ungaria. În această bătălie, forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori și de regele Ludovic al II-lea (în vârstă de 20 de ani) au fost învinse de forțele superioare numeric ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Suleiman Magnificul.

Victoria otomanilor a avut ca rezultat împărțirea Ungariei timp de aprox. 150 de ani între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg din Austria. O a treia parte a teritoriului a format Principatul Transilvaniei.

La 21 ianuarie 1529 a fost convocată Adunarea Generală a Staturilor Transilvaniei , adunare cunoscută sub denumirea de dieta de la Grind. Hotărârile ei marchează începutul statului autonom al Transilvaniei , membrii acestei diete hotărând că nu recunosc autoritatea împăratului de la Viena.

După moartea lui Ioan Zapolya în 1540 , potrivit tratatului de la Oradea , habsburgii urmau să ia în stăpânire întreaga Ungarie. În acest scop au și început tratativele cu regina Isabella , însă fără nici un rezultat , drept pentru care Ferdinand de Habsburg a pornit în toamna anului 1540 o nouă expediție în Ungaria cu scopul de a-și realiza prin puterea armelor pretențiile de stăpânire politică. Sultanul Soliman nu putea admite însă ca Ungaria și Transilvania să ajungă în mâinile habsburgilor. De aceea în vara anului 1541 , a condus personal expediția pentru ocuparea Budei.Învingând și punând pe fugă pe asediatori , la 29 august 1541 turcii ocupă capitala Ungariei. Astfel au luat sfârșit pentru o vreme luptele de un deceniu și jumătate duse de habsburgi pentru stăpânirea Ungariei.

Habsburgii , pretuind bogățiile Transilvaniei dar și poziția strategică a cesteia , își mențin planurile de a o cuceri. Promițând beneficii materiale nobilimii trensilvănene , Ferdinand reușește să o determine pe Isabella să semneze Tratatul de la Gilău la 29 decembrie 1541 potrivit căruia Ferdinand acordă Isabellei domeniul Zips și 12.000 de florini anual în schimbul coroanei regale și unele orașe și cetăți din Ungaria și Transilvania.

Astfel , Transilvania devine principat separat de Ungaria , dar tot sub suzeranitatea Porții.Ca teritorii , pricipatul cuprinde și comitatul Maramureș , precum și anumite zone la nord – vest de munții Apuseni cunoscute sub numele de Partium , a căror apartenență și alipire la Transilvania sunt afirmate și votate de dieta de la Turda în 1544. Tot în dieta de la Turda , convocată de Martinuzzi , mai hotărăște ca rege al țării să fie recunoscut copilul Ioan-Sigismund. Însă până la majorat , se hotărăște ca treburile publice să fie conduse de Martinuzzi care avea și dregătoriile de vistiernic și judecător suprem , care va fi ajutat în cârmuire de un sfat de 22 de nemeși.Dieta urma să se întrunească anual pentru a fixa impozitele și a rezolva chestiunile referitoare la armată și la apărarea țării.Cu un an înainte , în 1543 , se stabilise principiul libertății religioase , fapt ce a contribuit la progresele țării și îmbunătățirea finanțelor. Din punct de vedere politic , însă Transilvania rămâne sub suzeranitate turcească , iar tributul trimis la Constantinopol era la început 10.000 de florini de aur și crește la 15.000 până la 1601.

1.Mihai Viteazul intaiul unificator al tarilor romanesti

La sfarsitul secolului al XVI-lea, a avut loc cel mai important eveniment din istoria medievala a poporului roman,prima unire a tarilor romane,in conditiile desfasurarii victorioase a razboiului de eliberare de sub dominatia otomana.Eliberarea temporara de sub dominatia otomana si unirea celor trei tari romane au fost realizate prin lupta unita a poporului roman,inlesnita de unele imprejurari internationale favorabile.In aceasta vreme,poporul roman nu a fost izolat in lupta sa,ci ea s-a impletit cu altor popoare subjugate de turci si s-a desfasurat in alianta cu o larga coalitie antiotomana.

Aderarea tarilor romanesti la coalitia antiotomana s-a produs intai separat,apoi sub forma unei confederatii militare,fapt care a asigurat caracterul coordonat al operatiunilor si succesul lor chiar de la inceputul razboiului.

Una din primele actiuni de politica externa a fost intreprinsa de Mihai Viteazul prin scrisoarea adresata lui Sigismund Bathory,in care spunea: “Vreau sa tin cu maria ta toata rudenia buna si buna vecinatate”.Negocierile au intrat in faza hotaratoare in anul 1594,cand Mihai Viteazul amana prin toate mijloacele participarea ceruta de turci la expeditia impotriva Transilvaniei.

La 20 mai 1595 se incheia la Alba-Iulia de catre ambasada de boieri trimisa de Mihai Viteazul tratatul dintre Tara Romaneasca si Transilvania,tratat care va influenta in chip deosebit evolutia razboiului antiotoman.In general,intreaga desfasurare a acestui razboi nu poate fi inteleasa fara patrunderea evolutiei situatiei interne.Din aceasta cauza,tratatul de la Alba Iulia trebuie inteles nu numai ca o conventie interstatala,ci mai ales ca un document fundamental de politica interna,oglindind doua conceptii diferite despre statul feudal centralizat.

In cursul anilor 1599-1600,a avut loc unul din marile evenimente istorice romanesti: prima unificare politica a teritoriului romanesc.

Inlaturarea dominatiei otomane la nord de Dunare deschidea o problema noua in viata internationala a vremii,problema tarilor romane.Fiecare din marile puteri apropiate,si in primul rand Imperiul Habsburgic si Polonia,incerca sa ia locul dominatiei otomane asupra acestor tari.Din aceasta cauza se fauresc diverse indreptatiri juridice si se pun in circulatie proiecte de unire a celor 3 tari romane,sub patronajul diferitelor puteri straine.Astefel,chiar in ajunul inceperii actiunii de unificare intreprinse de Mihai Viteazul,curtea de la Praga punea in circulatie planul crearii unui mare stat habsburgic,alcatuit din Ungaria,Transilvania,Moldova si Tara Romaneasca.

Dar nu numai marile puteri,ci si tarile romane insesi,cautau sa foloseasca in interesul lor curentul general de unificare.Acesta este sensul alcatuirii,in 1594,a confederatiei antiotomane a tarilor romane,slabita ulterior de iesirea Moldovei si schimbarile din Transilvania.Acelasi era sensul actiunilor imperiale din 1597-1598,de anexare la sistemul habsburgic a Transilvaniei si Tarii Romanesti.Toate acestea erau insa proiecte sau incercari incepatoare.

Unificarea politica in adevaratul sens al cuvantului a fost cea incercata in 1599 si intreprinsa de principala forta politica si militara,Tara Romaneasca.

Posibilitatea ca Tara Romaneasca sa foloseasca conjunctura internationala favorabila si sa devina o forta motrice a unificarii a fost creata de rezultatele incipiente a unui proces de dezvoltare interna.Domnia,in lupta pentru salvarea statului centralizat domnesc,a repurtat o biruinta vremelnica,impiedicand,pentru scurt timp,instaurarea regimului boieresc.Schimbarea treptata a raportului de forte intre domnie si opozitia boiereasca a facut cu putinta in acest rastimp incercarea de reorganizare a statului feudal.

Primele rezultate ale acestei incercari au facut ca Tara Romaneasca sa dispuna de solidaritatea interioara si de capacitatea militara necesara marii actiuni care urma sa fie intreprinsa.Biruinta a fost insa vremelnica si conditiile istorice erau coapte pentru instaurarea reginului boieresc,marea boierime alcatuind forta dominanta a clasei conducatoare,iar domnia se baza doar pe o minoritate.Incercarea de organizare a statului feudal nu a putut si asigurata decat prin instaurarea temporara a unui regim autoritar al domniei,realizat prin smulgerea puterii militare din mainile marilor boieri.

La acest regim autoritar se referea regele Poloniei in vara anului 1600,cand il acuza pe Mihai Viteazul nu numai ca vrea sa unifice statal cele teri tari romanesti,dar si ca vrea sa le domneasca in mod absolut.In acest sens trebuie inteleasa si lupta indarjita a lui Mihai Viteazul pentru recunoasterea caracterului ereditar al domniei,in care privinta cele mai importante momente sunt semnarea tratatului de la Targoviste,in 1598, si numirea fiului sau,in decembrie 1599 ,ca domn al Tarii Romanesti.

Cea mai mare atentie a fost acordata insa de domnie reorganizarii aparatului militar.Sub presiunea evenimentelor interne si externe,smulgerea din mainile boierimii a ceea ce mai ramasese din monopolul feudal al armelor si statornicirea unui monopol militar al domniei era de o arzatoare necesitate.Domnia nu putea sa astepte cristalizarea procesului de reorganizare interna.Din aceasta cauza,lipsa de concordanta dintre puterea militara,de care dispunea domnia,si puterea politica reala,de care dispunea marea boierime, a fost un factor de slabire care a dus pana la sfarsit,la esecul politicii interne si externe a lui Mihai Viteazul.

Tendinta cea mai importanta a reorganizarii militare este constituirea unei puternice armate de mercenari.Sensul istoric al acestei tendinte era clar : peste tot unde se manifesta fenomenul,el ilustreaza lupta autoritatii centrale pentru independenta fata de aristrocratie.Aceasta tendinta este realizata de Mihai Viteazul in anii 1595-1596.

In al doilea rand,in ceea ce priveste reorganizarea aparatului militar,tendinta era spre largirea locului ocupat de elementul pamantean sau impamantenit: voluntarii adusi de la sud de Dunare,slujitori cuprinsi mai ales sub numele de “lefegii”,impreuna cu mercenarii,dar independenti de acestia,si alaturi de acestia oameni “trasi la oaste” de catre recrutorii numiti de domn,tocmai cu scopul alcatuirii si a unei forte militare interne neboieresti si nemercenare.In aceasta noua structura a aparatului militar se acorda o mai mare importanta ca in trecut boierimii marunte a “rosilor”,laudata de straini si al carei loc in structura militara oglindea rolul pe care il ocupa in actiunea politica a domniei.Aceasta nu facea sa scada importanta acordata de Mihai Viteazul recrutarii mercenarilor,data fiind superioritatea tehnico-militara a acestora.

Biserica a avut un rol important in desfasurarea actiunii politice a domniei lui Mihai Viteazul.Faptul ca cei mai multi prelati semnasera tratatul de la Alba Iulia arata ca biserica trebuia neutralizata sau chiar castigata de partea domniei,in lupta ei impotriva instaurarii regimului boieresc.In aceasta directie a fost folosita in mare masura influenta Patriarhului de Constantinopol si a Mitropolitului de Tarnovo,Dionisie Rally,sfetnic de seama al domnului Tarii Romanesti.

In ceea ce priveste fixarea raporturilor dintre stat si biserica,s-a trecut la masuri directe de reformare a organizarii interioare bisericesti,intre care de cea mai mare importanta a fost asezamantul de organizare a vietii manastiresti din 13 aprilie 1596.Importanta acestui asezamant consta faptul ca,fiind o hotarare pentru toate manastirile,se aplica pe intregul teritoriu al statului,fapt care era caracteristic pentru un stat feudal centralizat,cu o autoritate centrala in stare sa controleze intreg teritoriul tarii.

Cristalizarea programului politic al domniei trebuia in chip firesc sa adanceasca conflictul dintre domnie si opozitia boiereasca.Conflictul dintre majoritatea si minoritatea fortei dominante a clasei conducatoare a imbracat in perioada anilor 1599-1600 forme violente,cum sunt acelea ale conspiratiilor si chiar ale razmeritelor boieresti fatise.

Caracterul ireductibil al contradictiei dintre politica domneasca si telurile uramrite de o buna parte a marilor boieri a facut ca multi sfetnici si capitani sa conspire pe ascuns,sa participe la subminarea politicii domnesti.O manifestare a ostilitatii crescute fata de politica lui Mihai Viteazul,din partea unei parti a marii boierimi,a fost conspiratia lui Radu Calomfirescu,descoperita abia in 1600 si inabusira prin arestarea capeteniei miscarii.

Caracteristica acestei perioade este stabilirea unor legaturi intre opozitia boiereasca din tara si cea din Moldova,a unui plan de actiune comuna,la care se refera uneori boierii munteni fugiti in Moldova,cand vorbesc despre atitudinea boierimii din tara,lezata de interesele ei.Se poate spune ca in anii 1599-1600 incepe unificarea opozitiei boieresti,care unita,va da lovitura finala,la sfarsitul anului 1600,domniei lui Mihai Viteazul.

1.1Prima etapa a unificarii politice,Transilvania

Planul campaniei lui MIhai Viteazul in Transilvania a fost calculat cu maiestrie,in detalii care au fost realizate cu strictete.Armata a fost impartita in doua coloane.Prima coloana,alcatuita din lefegii unguri si cazaci si din slujitori,sub conducerea persoanala a lui Mihai Viteazul a patruns in Transilvania pe 4/14 octombrie 1599 pentru a se uni cu numeroasele detasamente ale secuilor,dusmani de moarte a familiei Bathory,care le rapise libertatile.Cea de-a doua coloana era formata de corpurile teritoriale din oltenia si era sub comanda banului Udrea si a Buzestilor,patrundea in Transilvania cateva zile mai tarziu.La 16/26 octombrie cele doua coloane s-au unit langa Sibiu,chiar in momentul in care Andrei Bathory termina concentrarea fortelor sale adunate in pripa.

Batalia s-a dat la Selimbar,langa ,la 18/28 octombrie 1599.

Armata lui Andrei Bathory avea o artilerie si o cavalerie destul de puternice,pe care comandantii sai au vrut sa le puna in valoare.Astfel,la inceputul luptei Mihai a avut pierderi grele.Singurul lucru care a pus capat derutei cauzate de pierderile masive a fost interventia personala a lui Mihai care a determinat si victoria,asemanator cu lupta de la Calugareni.

Dupa aceasta victorie,trupele lui Mihai Viteazul au intrat triumfal in si au ocupat intregul teritoriu al Transilvaniei,in cetatile careia au fost instalate garnizoane.

Din punct de vedere administrativ,dupa ocuparea Transilvaniei,vechiul sistem a fost intretinut in linii mari,dar era vadita tendinta spre unificarea politica si chiar statornicia unei administratii romanesti.In sfatul de la Alba Iulia au fost imediat introdusi pe langa nobilimea transilvaneana,dregatori din Tara Romaneasca.Acestia,impreuna cu subalternii lor,executau multe dintre hotararile sfatului sau ale domnului si controlau aplicarea lor.

Vechile institutii si,in primul rand dieta,au fost pastrate.In vremea stapanirii lui Mihai Viteazul in Transilvania au fost convocate trei diete.

Caracterul general al guvernarii lui Mihai Viteazul in Transilvania era de cedare in fata nobilimii.Aceasta cedare era insa atenuata de cativa factori carcateristici:masurile largi luate in favoarea secuilor,unele masuri modeste de ocrotire a populatiei romanesti,care era majoritara.

1.2 A doua etapa a unificarii politice,.

In vederea infaptuirii celei de a doua etape a unificarii,la 2 mai 1600,Mihai Viteazul ordona trupelor sa treaca muntii din TRansilvania in Moldova.Pregatirea grabita a campaniei a fost determinata si de prezenta lui Sigismund Bathiry la Suceava,ceea ce parea sa promita un atac moldo-polon impotriva Transilvaniei.

Dupa ce ocupa Suceava la 16 mai 1600,cateva zile mai tarziu,la Verbia,distruge restul armatei adverse.Campania din Moldova se incheia cu ocuparea intregii tari in mai putin de o luna,exceptie facand cetatea Hotinului pe care nu a izbucnit sa o cucereasca din lipsa artileriei de asediu.

La 27 mai 1600,Mihai Viteazul dadea din un hrisov in care se intitula “Domn al Tarii Romanesti si Ardealului si Moldovei”,formula care se va repeta in toate hrisoavele sale moldovedesti.

In Moldova,ca si in Transilvania,se pastra vechea organizare politico-administrativa a statului,dar se vadea in acelasi timp,tendinta de a pune deasupra acesteia un organ de conducere dependent de domnul Tarii Romanesti.Programul unificarii reiese clar din insasi actiunea de organizare,care urmarea crearea unei baze politice statornice.Mihai Viteazul punea in acest fel in valoare experienta cu rezultate oarecum negative din Transilvania,unde impotrivirea nobilimii era foarte mare.

In actiunea de organizare a guvernarii Moldovei initiata de Mihai Viteazul,un loc important il ocupa biserica,a carei forta materiala si spirituala voia sa o foloseasca pentru planurile sale.Toate actele semnate de Mihai in vremea guvernarii sale moldovenesti sunt intariri de proprietati ale bisericii.Semnificativ este mai ales Sinodul de la Iasi,din iunie 1600,in care inaltii prelati fugiti impreuna cu Ieremia Movila erau caterisiti si cazuti din drepturile lor.Mitropolit al Moldovei devenea Dionisie Rally,sfetnicul lui Mihai Viteazul.Rolul principal al acestui sinod,defapt,era consfintirea legitimitatii domniei lui Mihai Viteazul in Moldova,fapt confirmat de juramintele de credinta catre domn al episcopilor de Roman si de Radauti.

Aceste acte alcatuiesc documente ale unei practici si gandiri politice care tinteau la infaptuirea unificarii politice a tarilor romane.Scurta guvernare moldoveneasca ilustra limpede si constiinta unei asemena actiuni,si perseverenta realizarii ei.Tratativele,incepute imediat,cu Polonia,pentru recunoasterea domniei lui Mihai Viteazul in Moldova,dovedesc de asemenea acest fapt.

La sfarsitul verii anului 1600,baza social-politica a regimului lui Mihai Viteazul in Tara Romaneasca,Transilvania si Moldova,devenea tot mai ingusta.Orice lovitura externa putea fi in acest fel deosebit de grava,cu atat mai mult cu cat in interior se dezvolta intre timp actiunea fatis ostila din partea marilor feudali.

In Transilvania,insurectia nobiliara s-a dezlantuit la 1 septembrie 1600,odata cu refuzul nobilimii de a participa la dieta convocata la Sebesul Sasesc.Planul nobilimii era sa isi concentreze fortele in asteptarea celor care trebuiau sa vina din Polonia si din Moldova,cu Sigismund Bathory.Dupa infrangerea de la Miraslau,Mihai Viteazul se opreste in Fagaras,apoi la Rasnov, unde asteapta intaririle menite sa ii refaca armata.In Transilvania,in acest timp,se dezlantuia teroarea asupra celor care au luptat in armata lui Mihai Viteazul,adica taranimea romana si secuiasca.

Dupa incercarea de a asalta Brasovul,Mihai Viteazul este obligat de imprejurari sa renunte la Transilvania si a hotarat sa isi pastreze puterea militara pentru a apara Tara Romaneasca,care dupa evenimentele din acea perioada,se afla in primejdie.

Odata cu pierderea Transilvaniei,avea loc si pierderea Moldovei.La inceputul lunii septembrie,in momentul in care,in Transilvania, se producea ruptura dintre nobilime si Mihai Viteazul,trupele polone patrundeau in Moldova.

La 1 octombrie,armata polona se gasea la granita dintre si Tara Romaneasca,de unde Ian Zamoyski lansa un manifest catre boierimea Tarii Romanesti.Dupa ce ocupa Buzaul,trupele polone inving detasamentele muntene la Naieni si Ceptura.

Batalia hotaratoare s-a dat la Bucov,pe Teleajan la 20 octombrie 1600.Aici si-a spus cuvantul superioritatea ca numar si armament a polonilor.Forta militara a Tarii Romanesti,desi foarte slabita,era inca in picioare.O invazie turceasca,la sfarsitul lunii spetembrie si inceputul lui octombrie a fost respinsa.

Retras in Oltenia,Mihai Viteazul isi reface armata si reuseste sa sfarame un complot boieresc si sa infranga o noua incercare de ofensiva a turcilor.La 25 noiembrie 1600,se da batalia de pe Arges,in care armata de sub comanda lui Udrea este infranta.

In aceste imprejurari,opozitia boiereasca de sub conducerea Buzestilor,care in ultimele luni il sprijinise pe Mihai de teama ca inscaunarea lui Simion Movila sa nu aduca la putere gruparea boiereasca din Moldova,trece de partea noului domn,adus de ostile moldo-polone.Mihai nu mai avea alta solutie decat cea a pribegiei.

Mihai Viteazul ajunge la Viena,impreuna cu familia,la Curtea lui Rudolf,in luna decembrie 1600.El apare in public la o receptie data de Rudolf,insotit de fiica sa Florica.Statura sa impunatoare,frumusetea barbateasca si farmecul fiicei sale au starnit interesul nobilimii germane si au castigat inima lui Rudolf.Acesta ii ofera lui Mihai 100 000 de ducati si ii cere sa mearga,impreuna cu generalul Basta sa recucereasca Transilvania,unde Sigismund Bathory se declarase independent.La 3 august 1601,la Guraslau,Mihai Viteazul si Basta il zdrobesc pe Bathory,atunci incepand lupta pentru putere intre generalul Basta si Mihai Viteazul.

Solutia pentru inlaturarea piedicii reprezentate de Mihai Viteazul din calea stapanirii austriece asupra Transilvaniei si a celorlalte tari romanesti,pe care Mihai inca planuia sa le unifice,a fost suprimarea fizica a lui Mihai Viteazul.Din ordinul generalului Basta,in ziua de 9 august 1601,a fost asasinat,in cortul sau de pe Campia Turzii.Asasinii,oameni de insemnatate marunta,au ramas cunoscuti in istorie cu pretul acestei crime.Uciderea s-apetrecut dupa toate regulile asasinatului,prin siretlic si surprindere.

Asasinarea lui Mihai Viteazul a avut cu totul alte cauze.Ea era pregatita de mult timp.Toate acestea arata ca forte puternice doreau moartea lui MIhai Viteazul.Ea a fost rezultatul unei intelegeri intre acele forte pentru care Mihai VIteazul insemna personificarea unui regim politic ce putea sa puna in primejdie si interesele politice ale nobilimii in aceasta parte a Europei,si interesele de stat ale marilor puteri.Si generalul Basta si SIgismund Bathory si Ieremia Movila si I. Zamoyski,au colaborat in feluri diferite la odiosul act de la 9 august 1601.Impotriva a tot ce reprezenta Mihai Viteazul,s-au unit o clipa interesele cele mai divergente,atat de mare era considerat pericolul legat de numele si de actiunile sale.

2.Iancu de Hunedoara

Cel mai elocvent caz al aportului unei familii romanești nobile din Transilvania în viața de stat ungară (trecere la catolicism,insușirea limbii ungare și a intereselor lor de stat,înrudire cu familii nobile ungare) o oferă familia Corvineștilor. Ea a oferit statului ungar pe cel mai mare general al lui , Iancu de Hunedoara , pe cel mai stralucit rege , Mateiaș și pe un ilustru arhiepiscop si diplomat Nicolae Olahul.

Iancu s-a născut , se pare , prin 1407. Despre copilăria și adolescența știm puțin.În perioada 1431-1432 el trece în slujba episcopului de Zagreb , comandând o trupa de 12 calareți,după care servește in urmatorii 2 ani lui Filip , ducele Milanului , in Italia. în 1435 se intoarce in țară , unde impreună cu fratele lui Ioan , primește din partea regelui Sigismund , orașul si districtul Comiat din Banat. În 1437 , tot impreună cu Ioan,servește timp de 3 luni cu un detașament de 50 lănci , apoi în anul următor , Iancu devine ban de Severin. În 1441 , Iancu e voievod al Transilvaniei și comite de Timișoara , însă cea mai inaltă treaptă a ierarhiei civile si militare o atinge in 1446 , când în urma morții regelui Vladislav de la Varna , prelatii , baronii și nobilii , il aleg pe 5 iunie in funcția de Guvernator al Ungariei.Deține aceasta demnintate pana în 1452,când iși dă demisia din cauza intrigilor acelorasi nobili.

Pe masura ce a urcat în ierarhia politica si administrativă , Iancu de Hunedoara a acumulat o avere imensă , stapânirile sale de pamânt însumand aproape 1000 de sate,87 de târguri si orașe si 28 de cetăți.

Iancu s-a aratat și un destoinic gospodar,a sporit producția minieră , s-a interesat de viata orașeneasca.

Dupa luptele impotriva Imperiului Otoman(Portile de Fier,Cruciada din 1444,luptele din 1448) Iancu ia parte la ultimul razboi in anul 1456 pentru apararea Belgradului in care moare de ciuma la data de 19 august al aceluiasi an.

3.Matei Corvin

Dupa moartea lui Iancu de Hunedoara,cele doua state feudale romanesti au fost conduse de mari personalitati: Moldova este carmuita de Stefan cel Mare (1457-1504),iar Tara Romaneasca este aflata sub comanda lui Vlad Tepes (1456-1462).În aceasta perioada (1458-1490) rege al Ungariei este Matei Corvin,fiul lui Iancu de Hunedoara.

Matei,al doilea fiu al lui Iancu,s-a nascut la Cluj in ianuarie 1443,fiind ales rege la varsta de 18 ani de catre ”Dieta Nationala” la Buda,cu sprijinul nobilimii mici si mijlocii si sub presiunea exercitata de trupele de mercenari ale lui Mihail Szilagy.

În secolul al XV-lea,in Transilvania se dezvolta productia de marfuri,fapt ce se reflecta si in cresterea numarului breslelor si al mestesugarilor.Se intensifica,de asemenea,activitatea comerciala a orasenimii transilvanene.Ea consta in vanzarea atat de produse autohtone: postavuri,pielarie,arme,cutite etc.,cat si produse achizitionate din orasele din centrul si vestul Europei.

Pentru a largi baza puterii sale,Matei Corvin a sprijinit dezvoltarea negotului,obtinand colaborarea orasenimii in politica sa interna,iar in 1464 regele confirma si largeste autonomia politica a Universitatii si a oraselor de pe teritoriul scaunelor sasesti.

Orasele din Transilvania erau insa departe de a se incadra intr-un sistem de relatii comerciale si politice care sa le lege de Ungaria. Ele raman atasate de pietii locale si,in masura in care sunt antrenate in relatii cu piete mai indepartate,continua a se sprijini mai ales pe legaturile cu tarile romane de la sud si est de Carpati,urmarind cu atentie evenimentele din Tara Romaneasca si din Moldova.

Atitudinea lui Matei Corvin față de iobăgime a fost considerată în trecut favorabilă chiar de tradiția populară,care a creat imaginea regelui Matei ”Cel Drept”. Faptul acesta e de admis doar într-o mică măsură.Exagerarea intensitaților lui Matei în acest sens se explică prin ecopul unor măsuri luate de el,precum și al contradictiilor dintre puterea regală si nobilime,în cadrul cărora actele de autoritate ale regelui față de unii feudali nesupuși au putut fi interpretate ca având,implicit,și o tendință favorabilă țărănimii,

În situația țărănimii,în ceea ce privește obligatiile ei,nu a survenit nici o schimbare în bine. Politica lui Matei Corvin față de țărănimea iobagă trebuie înțeleasă în legătură cu problemele interne care i se supuneau: limitarea puterii marii nobilimi,întărirea autorității centrale,sprijinită de nobilimea mijlocie și mică și pe orașe,sporirea veniturilor statului. Contradicțiile dintre regalitate si marea nobilime se explică,în mare parte, prin această concurență în exploatarea țărănimii.

În primăvara anului 1467,urmărind întărirea puterii regale prin sporirea veniturilor dtstului,Matei Corvin a luat o serie de măsuri cu un caracter fiscal,mărind dările față de stat și supunând la plata lor și o parte a nobilimii. Aceste măsuri fiscale au fost cauza directă a izbucnirii unei mișcări a nobililor,al cărei teatru cel mai important a fost Transilvania care tindea să se constituie într-un stat independent.

În fruntea mișcări stăteau unii conducători ai marii nobilimi,cum erau comiții de Szepes,Stefan si Emeric Zapolya. Ei au atras in mișcare pe voievozii Transilvaniei,Berthold Ellerbach,Sigismund si Ioan de Szentgyorgy.Celui din urmă i s-a promis titlul de rege al Transilvaniei. Au mai fost amestecați și câțiva înalți prelați și demnitari,precum și conducătorii sașilor,nemulțumiți de unele măsuri în legătură cu vămile.

E probabil că și Ștefan cel Mare a sprijinit mișcarea nobililor transilvăneni,acesta se crede că ar fi unul din motivele expedițiri nereușite a lui Matei împotriva lui,din noiembrie-decembrie 1467.După moartea lui Matei Corvin,survenită la Viena,la data de 6 aprilie 1490,în Ungaria și Transilvania va reîncepe o perioadă de ”reacțiune nobiliară”,care va duce la adâncirea contradictiilor de clasă și la grave frământări interne.

4.Vlad Țepeș

A fost domn al Țării Românești intre 1436-1447 și 1456-1462,fiul lui Vlad Dracul si nepot al lui Mircea cel Bătrân. Este unul din voievozii români care,prin personalitatea si faptele sale,a atras,într-un grad deosebit,atenția nu numai a contemporanilor,dar și a istoriografiei și a literaturii din vremea noastră.

Povestirile contemporane despre Vlad Țepeș germane, slave sau românești, au păstrat în memoria timpului câteva acțiuni ferme de guvernare. Chiar dacă ele sunt transmise într-o formulă mai degrabă anecdotică, aceste legende medievale ne dezvăluie dimensiunile și principiile programului său de guvernare: măsuri drastice împotriva hoției (poveștile cu negustorii, cu preoții sau cu cupa de aur la izvor); promovarea muncii și pedepsirea leneșilor (povestea soției leneșe care a fost pedepsită pentru că nu i-a cusut o cămașă suficient de lungă soțului ei); primul program cunoscut de integrare a țiganilor, prin implicarea lor în luptele cu turcii (povestea despre forțarea țiganilor să lupte cu turcii); primul program cunoscut de igienizare a societății românești prin eliminarea fizică a cerșetorilor (povestea despre ospățul dat tuturor cerșetorilor); desfășurarea unui comerț cinstit (poveștile despre negustorii străini) și, desigur, fidelizarea boierimii prin pedepsirea drastică a trădătorilor.

Domnitorul a profitat de implicarea sa în războiul civil din Ungaria pentru a-și impune punctul de vedere. După moartea regelui Ladislau V Postumul a început în Ungaria un război civil între tabăra celor care îl sprijineau pe Mathias Corvin, condusă de guvernatorul Mihail Szilagyi, unchiul viitorului rege, și partida fidelă habsburgilor, între care și sașii ardeleni. În acest context s-au desfășurat primele expediții ale lui Vlad Țepeș în sudul Transilvaniei pentru forțarea sașilor să renunțe la sprijinirea habsburgilor la tronul Ungariei. Profitând de rolul său de arbitru, le-a impus sașilor din Brașov principiul reciprocității în comerțul bilateral, deschizând calea negustorilor români.

La 3 iulie 1456,Vlad Țepeș domnea si asigura pe brasoveni ca ii va apara impotriva unui eventual atac turcesc,dupa care la 6 septembrie,le da brasovenilor un alt act prin care recunoaste sprijinul pe care l-a avut,promite ca ii va ajuta cu orice mijloace,fiind obligati sa il adaposteasca in cazul in care va fi nevoit sa se adaposteasca din tara.

Sub raportul politic,trebuie relevata lupta sa contra Imperiului Otoman,avand ca ultim scop apararea tarii.Este un fapt de cea mai mare insemnatate deoarece aceasta lupta dusa impotriva lui Mehmed al II-lea,cuceritorul Constantinopolului a contribuit sa asigure fiinta

statelor romanesti.Meritul lui Vlad Tepes este asadar contributia la pastrarea fiintei Statului Muntean si de a fi facut pe otomani,in plina expansiune politica si militara,sa renunte a aplica si Tarii Romanesti regimul pe care il aplicasera statelor din Peninsula Balcanica,adica s-o transforme in pasalac.Acest merit covarseste duritatea pedepselor lui care au ingrozit pe contemporani si face ca judecata istoriei asupra lui Tepes sa fie,in ultima analiza,pozitiva.

5.Ștefan cel Mare

A fost cel care a asigurat cea mai frumoasa perioada din istoria Moldovei; niciodata tara nu a fost mai intinsa,mai bogata si mai respectata.Depasind hotarele Moldovei,ea a fost si ramane reprezentativa pentru intreg poporul roman care si-a gasit in acest glorios voievod cea mai inalta intrupare a sa.

El are susținerea domnului din Țara Românească Vlad Țepeș și a multor boieri din Țara de Jos. În luptele de pe Siret, la sud-est de Suceava, lîngă satul Doljești, Ștefan îl înfrînge pe Petru Aron, deținătorul tronului moldovean, unchiul și ucigașul tatălui săuBogdan al II-lea, care fuge în Polonia vecină, unde obține azil politic

Potrivit cronicii slavo-române din sec. al XV-lea, pentru înscăunarea lui Ștefan “s-a adunat toată țara cu preasfințitul mitropolit Teoctist și l-a uns pentru domnie pe Siret, unde se numește acel loc Direptate (sat dispărut în sec. al XVI-lea pînă în ziua aceasta. Și a luat sceptrul Țara Moldovei” . În literatură era specificat că ceremonia “ungerii” la domnie are loc nu în cîmpie, ci în biserica satului Direptate . Astfel s-a început domnia lui Ștefan cel Mare.

Ștefan-Vodă a reușit chiar de la început să scoată țara din impasul în care se afla în rezultatul luptelor politice interne și numai acest moment ar fi fost de ajuns ca numele lui să fie înveșnicit în istorie. El i-a rechemat în Moldova pe boierii fugiți în țările vecine, făgăduindu-le să le ierte slujba la domnul precedent, să le restituie averea și să le mențină înalta situație de mai înainte din societate. După un sfert de veac de lupte crîncene dintre grupările boierești pentru putere, acest pas al noului domn a jucat un rol pozitiv [4], o parte considerabilă a boierilor reîntorcîndu-se în țară. Ca urmare, concurentul principal al lui Ștefan, Petru Aron, rămîne practic fără boieri în anturajul său și doar cu promisiunea de ajutorare a regelui polon. Treptat, domnul a concentrat în mîinile sale întreaga putere și toate resursele militare ale țării.

Construind o armată și o politică militară specială , Ștefan cel Mare a reușit să se opună unui inamicextrem de puternic – Imperiul Otoman , care la numai 20 de ani după moartea sa , zdrobea Ungaria și stăpânea o mare parte a Europei.

Arta de a organiza statul și priceperea de a conduce Moldova într-o perioadă dificilă , sunt oglindite în opera lui Neagoe Basarab care la 10 ani de la moartea lui Ștefan cel Mare consemnează rolul decisiv al marelui domnitor în cârmuirea statului feudal dezvoltat – Moldova.

În vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova deja se întindea peste toate ținuturile de la Munții Carpați răsăriteni pînă la rîul Nistru. Preocuparea dominantă a domniei lui Ștefan a fost lupta pentru independență.

Ștefan-Vodă și-a propus întărirea capacităților de apărare a țării. Înțelegînd că noua sa politică externă, de emancipare a Moldovei de sub conducerea marilor puteri vecine, avea să provoace împotrivirea acestora, iar pentru a înfrânge inevitabila lor reacție era necesar un instrument militar mult mai eficace, prin număr și coeziune cu politica domniei, decît cel care se aflase la dispoziția predecesorilor săi. Ștefan a așezat pe baze noi organizarea militară a țării.. La chemarea domnului la oaste vin toți bărbații apți de luptă, în special țăranii – circa 30 de mii de persoane. Se formează astfel “oastea mare”, cu un efectiv între 40-60 de mii de oșteni: călăreți și pedeștri. Oastea mare a lui Ștefan era deci o "oaste de țară", la vremea aceea puțini fiind lefegii (mercenari).

Un alt factor important al puterii militare a Moldovei lui Ștefan a fost sistemul de fortificații. Cetățile existente au fost întărite, dotate în acea vreme pentru prima dată cu tunuri, altele au fost construite din nou. Moldova era apărată de: Cetatea Soroca, Cetatea Tighina și Cetatea Albă la rîul Nistru, Cetatea Hotinului și  Cetatea Sucevei la Nord, spre Carpați Cetatea Neamțului, iar pe rîul Siret Cetatea Romanului.

Tot atît de hotărît a acționat Ștefan și în direcția consolidării bazei materiale și instrumentului instituțional al puterii domnești. El duce o politică specială de restaurare a domeniului domnesc prin masive cumpărări de sate cu bani din vistieria domnească și prin confiscarea domeniilor boierilor trădători. Astfel, domnul va cumpăra circa 80 de sate. Concesiile de pămînt din domeniul domnesc sunt foarte rare. Principalii beneficiari ai generozității domnești în această privință au fost biserica, unul din stîlpii puterii, și mica boierime, care avea să devină principalul reazem militar și politic al domniei.

Se consolidează și influența domnului în organele de guvernare. Cea mai semnificativă deplasare se constată în componența și noul rol pe care ol juca sfatul domnesc, principalul organ de guvernămînt după domnie, cu care împărțea puterea de stat. Numărul membrilor sfatului domnesc se micșorează de la 25-30 la 15-16 persoane. Astfel, are loc masivul transfer de putere de la marea boierime spre domnia centralizatoare. Un rol hotărîtor în sfatul domnesc a revenit pîrcălabilor – comandanți de cetăți. Dezvoltînd sistematic atribuțiile pîrcălabilor, înzestrîndu-i cu putere militară și administrativă în cetăți și în ținuturile dependente de ei, Ștefan a instituit o rețea de putere strict dependentă de domnie și controlată de aceasta, care a cuprins toată țara.

Epoca lui Ștefan cel Mare a însemnat realizări remarcabile și în domeniul vieții economice – țara era stabilă și bogată. Domnul stimula comerțul prin sistemul de privilegii, pe care le acorda negustorilor străini (italieni, polonezi și armeni) și locali și prin construcția și securitatea drumurilor, hanurilor etc. Direcția prioritară a comerțului internațional prin Moldova o constituia axa Marea Neagră – Liov (Lemberg), negustorii aducînd din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale și pietre prețioase iar din Apus postavuri și arme. Vămile culese aduceau multi bani în visteria domnească și asigură mijloacele materiale necesare pentru lupte, construcții, și alte nevoi ale statului.

O atenție aparte o acordă domnul bisericii. Mitropolitul Teoctist, pînă la 1477, și după el mitropolitul Gheorghe au fost permanent membri ai sfatului domnesc și au participat activ la realizarea politicii interne și externe a țării.

Ștefan Vodă a construit un număr impunător de locașe sfinte, pe care le-a înzestrat cu obiecte de cult (cărți, icoane, cruci etc.). tradiția populară îi atribuie zidirea a 44 de biserici. În mod cert sunt cunoscute 32 de locașe ale căror ctitor a fost marele voievod.

La începutul domniei sale Ștefan Vodă își orientează linia politicii externe spre Polonia . Regele polonez Cazimir al IV-lea, pentru a slăbi Țara Moldovei, se străduia să profite de conflictul pentru domnie dintre Petru Aron și Ștefan. Însă domnul moldovean n-a așteptat dezvoltarea conflictului din partea Poloniei, ci a luat inițiativa, efectuînd în anii 1458-1459 incursiuni în părțile sudice ale Regatului Polonez. Atacurile militare rapide ale oștilor moldovenești asupra pămînturilor poloneze l-au silit pe Cazimir să încheie un acord cu Moldova – în aprilie 1459 – și să-l expulzeze pe Petru Aron din țară. În 1462 Ștefan Vodă a acceptat omagiul de vasalitate regelui polon care a întors Moldovei Hotinul.

Îmbunătățirea relațiilor cu Polonia și stabilirea lui Petru Aron în Ungaria a înrăutățit, în schimb, relațiile Sucevei cu curtea regală de la Buda. Dar și de data aceasta domnul a dat dovadă de spirit de inițiativă.

După eșecul de a recupera Chilia de la unguri în 1462, Ștefan a întreprins un nou atac în 1465, reușind după o zi și o noapte să recucerească această puternică fortăreață. Recîștigarea Chiliei a consolidat capacitatea de apărare a țării la frontiera de sud. În același timp includerea cetății din delta Dunării în componența Moldovei a înrăutățit relațiile acesteia cu Țara Românească și curțile de la Istanbul și Buda, precum și cu genovezii din Caffa.

În toamna anului 1467 regele Ungariei Matia Corvin a hotărît să invadeze Moldova și să o supună. O armată puternică, avînd un efectiv de circa 40 mii de oameni, a fost concentrată la Brașov, în primele zile ale lunii noiembrie. De aici, urmînd pasul Oituz, forțele inamice, după ciocniri violente din trecătoare cu detașamente de acoperire moldovenești au trecut și au ocupat tîrgurile Trotuș, Bacău și Roman.

Ștefan, care urmărise în permanență acțiunile inamicului său, l-a atacat prin surprindere cu oastea sa mică (12 000 de călăreți) la Baia, în noaptea de 14 spre 15 decembrie. Lupta s-a dat la lumina flăcărilor ce cuprinseseră o parte a localității. Oștenii moldoveni au cauzat pierderi grele trupelor ungare.

Rodul biruinței de la Baia s-a răsfrînt curînd și în altă direcție: i-a permis lui Ștefan să-l înlăture definitiv pe Petru Aron. În decembrie 1470, Petru Aron, care organizează o campanie împotriva lui Ștefan Vodă, este înfrînt la Orbic și la 14 decembrie 1470 – executat de domn. Puțin timp după aceasta, în ianuarie 1471, a fost executat și un grup de mari boieri de la curte, care avuseseră legături cu ucigașul tatălui său.   

Prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu Turcii, Ștefan voia să aibă în Muntenia un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ștefan începu ostilitățile, prădînd Ialomița și arzînd orașul Brăilei ,dar îndată Turcii au răspuns, trimițînd pe Tătari în Moldova. Ștefan se îndreptă atunci împotriva noului dușman și-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe rîul Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la Turci.iar Ștefan puse în scaunul Țării Românești pe aliatul său, Laiotă Basarab.

Etapa a doua a domniei lui Ștefan cel Mare (1473-1486) a fost, prin conținutul ei, etapa luptei antiotomane . În anul 1474 încordarea relațiilor moldo-otomane a atins punctul culminant. Noile încercări de a atrage Țara Românească de partea Moldovei, cu toate că suferă iarăși eșec, slăbesc totuși pozițiile turcilor în țara vecină. Refuzul voievodului de a plăti tributul, de a ceda, la somațiile sultanului, Chilia și Cetatea Albă, au determinat Poarta să oprească acțiunile împotriva Albaniei și să trimită contra Moldovei în ultimele luni ale anului 1474 o armată pe care mai multe izvoare o evaluează la 100-120 mii de oșteni sub conducerea lui Hagi Soliman Hadîmbul.

Lupta hotărîtoare s-a dat în dimineața zilei de 10 ianuarie 1475. Se lăsase o ceață densă, vizibilitatea era extrem de redusă și inamicul nu se putea orienta clar. Domnul a folosit și această împrejurare, așezând trupele strategic. Din cauza ceței dese, otomanilor li s-a părut că sunt înconjurați dinspre Bîrlad și, cuprinși de panică, au început să-și schimbe direcția atacului principal. Mulți dintre ei s-au îndreptat spre podurile de peste Bîrlad pentru a preveni un atac asupra dispozitivelor lor. Acolo au fost întîmpinați de o ploaie de săgeți ale oștenilor moldoveni și au fost împinși în mlaștinile adînci, unde mulți și-au găsit sfîrșitul. Resturile armatei otomane s-au retras în grabă, suferind pierderi însemnate din partea cavaleriei moldovenești, îndeosebi la trecerea Dunării.

Înfrîngerea oștilor turcești la Vaslui nu însemna pentru Moldova că războiul împotriva Imperiului Otoman luase sfîrșit. Marele imperiu avea suficiente resurse umane, economice și militare pentru a lupta mai departe împotriva Țării Moldovei. Despre dorința sultanului de a pedepsi Moldova pentru neascultare s-a vestit la Istanbul îndată după înfrîngerea de la Vaslui.

Așteptîndu-se la riposta Porții, Ștefan cel Mare a luat măsuri de întărire a sistemului de fortificații, o atenție aparte acordînd Chiliei și Cetății Albe, primele care urmau să se opună puternicului dușman; Cetatea Hotinului, Cetatea Neamț și Suceava au fost consolidate și aprovizionate ca să poată rezista unui asediu îndelungat. Totodată, voievodul a cerut ajutor de la unguri, polonezi, venețieni. Puterile europene n-au dat însă curs cererilor voievodului Moldovei. Ștefan și de data aceasta rămîne de unul singur în fața turcilor.

Ultimul mare război cu otomanii s-a desfășurat în vara anului 1484, cînd Baiazid al II-lea pornește în fruntea unei mari armate (de circa 150 mii de oameni) asupraMoldovei. La porunca Porții, la această campanie participă și oastea muntenească și cea tătară. Lovitura principală din 1484 a fost îndreptată asupra Chiliei și Cetății Albe, care, după o apărare eroică, cad în mîinile asediatorilor.

Căderea Chiliei și a Cetății Albe a constituit o lovitură extrem de grea pentru țară și a slăbit considerabil statul moldovenesc. Comerțul internațional de tranzit de la Marea Neagră pe uscat decade mult. Pierderea cetăților a provocat o daună destul de mare în ceea ce privește capacitatea de apărare a țării. Ea rămîne expusă invaziilor otomane, pornite din cele două capete de pod din sudul Moldovei. Încercarea lui Ștefan cel Mare de a elibera aceste cetăți în anii 1484-1486 a suferit eșec. Atît Ungaria, cît și Polonia, după marile promisiuni ce le făcuseră Moldovei, încheiau tratate de pace cu Imperiul Otoman, în care recunoșteau de jure acapararea celor două cetăți din sud.

Ștefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură independențaMoldovei în schimbul plății unui tribut sultanului. 

    Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Țara Moldovei a zidit 44 mănăstiri și biserici, conform tradiției, după fiecare luptă o biserică. Bătrîn și bolnav de gută – i s-a amputat piciorul. După o domnie îndelungată de 47 de ani – neobișnuită pentru acele vremuri – marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.

"Iară pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plîngere în mănăstire la Putna, care era zidită de dînsul, jale era, că plîngea toți ca pe un părinte al său…" (Grigore Ureche).
În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptînd de la egal cu vecini mult mai puternici, Ștefan cel Mare a reușit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populației și resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe și greu de executat) Moldova să nu mai poată ține pasul cu vecinii mult mai bogați.

CAP III.Organele de conducere ale Principatului Autonom al Transilvaniei

În granițele Principatului Autonom al Transilvaniei erau cuprinse :

comitatele tradiționale din fostul voievodat

scaunele săsești și secuiești

districtele românești ale Maramureșului , zarandului , Bihorului , Hațegului , Aradului , Satului Mare , Banatul în întregime , precum și unele comitate din Ungaria Superioară

1.Principele Transivaniei

Principele era ales pe viață de catre dietă și confirmat de sultan, insă, ca și in cazul celorlalte doua tări române, de foarte multe ori Turcia nu a luat in considerare această regulă și l-a numit direct pe Principele Transilvaniei fără a lua in considerare alegerea dietei.

  Dieta Transilvaniei intrunita la Turda (1542) a stabilit crearea Principatului Transilvania ca stat autonom tributar Turciei si a conditionat alegerea principelui de catre Dieta Transilvaniei, de asumarea de catre acesta a obligatiilor de a respecta privilegiile nobilimii celor 3 natiuni privilegiate si a celor 4 religii recepte, respectarea lui Uniom Trium Natiorum precum si a legilor respectate de Dieta. Prin acestea in Transilvania a fost instaurat un autentic regim nobiliar. Cu toate acestea, atributiile Principelui Transilvaniei erau mult mai largi decat atributiile voievodului in sensul ca Principele Transilvaniei era seful administratiei publice, numind si revocand functionari publici, conferea titluri de noblete, incheia conventii, declara razboi si incheia pace. Principele Transilvaniei era comandantul supream al armatei si judecator suprem avand dreptul de a gratia si de a comuta pedepse. El devine acum si titular al lui dominium eminens. Pe plan legislativ, principele avea dreptul de a convoca Dieta, avea dreptul de initiativa legislativa, precum si dreptul de a aproba sau respinge legile aprobate de dieta.

2.Consiliul intim

Consiliul Intim e un organ nou creat in vremea pricipatului, cu scopul declarat de a-l sfatui pe Principele Transilvaniei in toate problemele vietii de stat. In realitate insa, consiliul intim e o creatie a regimului nobiliar instituit in Transilvania cu scopul natural de a exercita un control permanent asupra activitatii Principelui Transilvaniei, evident in interesul clasei feudalilor. Consiliul Intim era compus din 10 pana la 12 membri, recrutati dintre varfurile nobilimii Transilvaniei, asa-numitii magnati, cei care detineau cele mai inalte dregatorii in stat. In Consiliul Intim se afla si un reprezentant al Bisericii Catolice. Membrii Consiliului Intim erau remunerati pentru activitatea pe care o desfasurau.

3.Cancelaria princiara

Una dintre cele mai importante instituții centrale, prin intermediul căreia principele a condus țara, a fost Cancelaria princiară. Evoluția acestei instituții a urmat îndeaproape dezvoltarea și transformările pe care le-a cunoscut voievodatul Transilvaniei în trecere spre principat. Înainte de 1556 a existat o cancelarie cu două compartimente – Cancelaria mare (cancellaria maior) și Cancelaria mică (cancelaria minor). Prima se ocupa de problemele legislative, executive sau cele care veneau de la șeful statului, iar de restul actelor se ocupa celălalt for. Este adevărat că inițial deținătorii funcției de cancelar au fost persoane ecleziastice, dar treptat locul lor este luat de persoane laice, mai ales nobili trecuți prin școli, persoane cu rosturi culturale în epocă. Deținătorii funcției de cancelar au fost persoane apropiate și de încredere pentru principe, de altfel, în marea lor majoritate au fost numiți de către acesta. Au stârnit invidia altora pentru puterea deținută. Având în vedere rolul jucat de cancelar, acesta a deținut de cele mai multe ori și calitatea de consilier princiar.

4.Dieta Transilvaniei

  Instalarea propriu-zisă a unui nou regim de stări s-a realizat în perioada imediat următoare morții lui Sigismund de Luxemburg, 1438-1440, o perioadă de criză a puterii, pe fondul unor amenințări interne și externe grave. Puterea centrală a fost nevoită să-și asocieze la guvernare dieta, organul reprezentativ al nobilimii, în cadrul căreia se conturează două ordine distincte, cu rol decisiv: magnații (marea nobilime, baronii, clerul înalt) și nobilimea mijlocie. În împrejurări excepționale, la dietă au participat și reprezentanți ai stării orășenești, însă rolul lor a fost nesemnificativ. La fel ca în celelalte state din regiune, „starea a IlI-a” nu intra în componența adunărilor de stări.

Mai exact, Dieta Transilvaniei era un organism reprezentativ, echivalentul Sfatului domnesc, dar cu o structură diferită față de acesta. Dieta a evoluat din Congregațiile generale ale Transilvaniei, care includeau, pe lângă unguri și români, pe sași și secui. Noul organism nu s-a limitat doar la granițele voievodatului ci s-a definit ca o instituție legislativă și politică unitară comună etniilor transilvănene. Din secolul XIV, existența ei a întărit și mai mult ideea de „regnum Transilvaniae” ca entitate statală distinctă de Regatul Ungariei.

Organizarea Dietei s-a bazat pe principiul lui Unio Trium Nationum, grupând reprezentanții nobililor, fruntașii sașilor și secuilor, însă fără a include Biserica, aceasta dispunând de organizare proprie. Prin impunerea sistemului „religiei recepte”, Dieta a contribuit la eliminarea treptată din viața politică a Transilvaniei a românilor, care erau majoritar ortodocși. Acei nobili români care erau catolici, ulterior protestanți, se vor regăsi în Dietă, dar ei vor fi asimilați treptat de maghiari sau germani, pierzând astfel calitatea de reprezentanți și susținători ai intereselor românești în Dietă.

Principalele atribuții ale organului reprezentativ al stării nobiliare constau în alegerea și încoronarea regelui, legiferarea, împreună cu suveranul, alegerea palatinului, a păstrătorului coroanei, a membrilor scaunului suprem de judecată și a membrilor consiliului regal; din 1495 se pronunță și în cazurile de infidelitate. Participarea la Dietă era obligatorie, iar din rațiuni pragmatice s-a recurs de timpuriu la delegați ai comitatelor .Odată cu asaltul otoman asupra regatului ungar s-au impus o serie de modificări în politica internă a acestuia: creșterea rolului dietei, chemată să decidă impozitele extraordinare, apărea tendința suveranilor de centralizare statală și creșterea rolul nobilimii mijlocii.

5.Tabla regească

În anul 1542, din scaunul de judecată al principelui (status consilium) se înființează instituția cunoscută sub denumirea de “Tabla regească” .Aceasta a fost până către sfârșitul secolului al XIX-lea, cel mai înalt for de judecată al locuitorilor din comitatele, scaunele și districtele Transilvaniei, precum și a celor din părțile anexe.

Tabla regească se compunea la început din doi protonotari și patru–șase judecători (denumiți asesori), iar de la 1588 a avut și un președinte. Legea din 1659 a prevăzut apoi creșterea numărului asesorilor la doisprezece, în afara districtului fiscal, protonotari și președinte.

Tabla regească era, în primul rând for de apel contra sentințelor tribunalelor de la comitate, Universitatea săsească și scaunele secuiești, dar putea fi și instanță de prin grad pentru unele categorii de procese.

În anul 1754 sediul Tablei regești este mutat de la Mediaș la Târgu-Mureș, unde funcționează până în anul 1890, cu o întrerupere de patru ani (1786-1790) când a fost mutată temporar la Sibiu. Au fost îmbunătățite instrucțiunile lui Carol al VI-lea privitoare la organizarea judecătorească a Principatului introducându-se instanțele permanente de judecată și la comitate, scaune și districte, sub denumirea de “continuum judicium”.

Pentru Tabla regească a fost alcătuită în anul 1777 o nouă instrucțiune, cu denumirea de “Instructio pro Tabula Regia Judiciaria Transilvanica”, aprobată de dieta Transilvaniei la 6 august 1777.

Schema Tablei de la începutul secolului XIX-lea cuprindea următoarele funcții: 1 președinte, 3 protonotari, cu secretarii și canceliștii lor, 12 asesori titulari, 12 asesori supranumerari, 1 director fiscal, 1 arhivar, 1 ușier.

În 1848 la Tabla regească își fac practica judiciară peste 200 de canceliști de pe întreg cuprinsul Transilvaniei, între ei erau si cei 29 de canceliști români, care atât pe timpul revoluției, cât și după înăbuțirea ei, au jucat un rol important în viața politică și culturală a principatului. Între canceliștii români din Târgu-Mureș cea mai distinsă personalitate prin cultură și calități, era Avram Iancu, care împreună cu Alexandru Papiu Ilarian erau “sufletul tineretului român”, Al. P. Ilarian a ajuns ulterior ministru al justiției în Guvernul de la București.

Asesorii, protonotarii și mulțimea de canceliști veniți aici de pe toate meleagurile Transilvaniei și ale Părților Anexe au contribuit în mare măsură la dezvoltarea vieții economice și culturale a orașului Târgu-Mureș. Astfel orașul Tg. Mureș a ajuns după Cluj unul din cele mai importante orașe din Transilvania, și datorită acestei înfloriri deosebite a vieții juridice de aici.

Articolul 3 din Legea LIV, din 1868 a menținut Tabla regească din Târgu-Mureș, dându-i caracter de instanța de apel asupra întregului teritoriu din Transilvania. Prin Legea XXV din 1890 privitoare la înființarea Curților de apel din Ungaria, Tabla regeasca din Târgu- Mureș a fost transformată în Curte de apel cu un teritoriu de șase comitate din sud-estul Transilvaniei, înfiintându-se tot atunci alte doua curți de apel, la Oradea și Cluj .

CAP IV . STIDIU DE CAZ

Incepand din antichitate si pana in perioada moderna, tortura a starnit multe controverse de-a lungul timpului si a facut multe victime, aceasta producand dureri severe in corpul acestora, unele pedepse fiind duse la extrem. In Evul Mediu si in epoca moderna timpurie, instantele europene utilizau tortura in functie de fapta savarsita de statutul social al autorului. Tortura a fost considerata un mijloc legitim de obtinere a unei marturisiri sau pentru obtinerea numelui complicelui sau de alte informatii despre o crima. De fapt, oficializarea și răspândirea torturii ca metodă de pedeapsă și control este una dintre caracteristicile acelor vremuri. Existau camere de tortură în donjoanele și beciurile fiecărei cetăți sau fiecărui castel. A fost permisa de lege numai daca existau deja jumatate din dovezile impotriva acuzatului. Tortura in era Inchizitiei Medievale a inceput in 1252 si a luat sfarsit in 1816, cand a fost interzisă.

  Tortura a fost executata, de regula in secret, in temnite subterane. Prin contrast, executiile chinuitoare erau de obicei, publice. Dar in toata perioada moderna timpurie, torturarea vrajitoarelor a devenit un lucru obisnuit. Nenumarati oameni ce au fost banuiti ca au o relatie cu diavolul au fost torturati in public.

Fără doar și poate, epoca torturii medievale este una dintre cele mai negre și mai rușinoase pagini din întreaga istorie a omenirii.  Nu se poate imagina tortura medievală fără oribilul și cumplitul instrumentar aferent acesteia, instrumentar compus din unelte ale groazei care și astăzi îi înspăimântă pe vizitatorii oricărui muzeu de profil.

Sumbrele camere de tortură erau situate de obicei în subsolurile și beciurile cetăților. Zidurile erau foarte groase, astfel încât urletele victimelor să nu deranjeze locuitorii. Temnițele în care condamnații își așteptau rândul la tortură erau foarte mici, mizere și întunecate. Aveau lungimea și lățimea de circa 3-4 metri, iar în ele erau înghesuiți între 10-20 de condamnați. Din nefericire pentru noi, oamenii, tortura ne-a însoțit prin istorie încă din cele mai vechi timpuri. Primul cod de legi, cel a lui Hammurabi din Babilon, prevedea pedepse prin tortură. Totuși, apogeul acestor practici abominabile a fost atins în Evul Mediu. Nu doar în Europa, ci și în Asia. Evident, tortura în Europa a fost îndelung aplicată sub ordinele Bisericii Romano-Catolice, mai ales prin intermediul temutei Inchiziții. Dar nici capetele regale sau primele state europene nu erau străine de torturarea celor indezirabili. Dacă victimele Inchiziției erau cei acuzați de diverse erezii, femeile învinuite de vrăjitorie sau băștinașii din Lumea Nouă care nu se converteau de bună voie, cei sacrificați de regi și nobili erau victimele luptelor politice. În acele vremuri crude și absurde, au existat multe metode de tortură, unele mai crude decât altele. Unele torturi duceau la moartea în chinuri inimaginabile a condamnaților, în timp ce altele îi lăsau infirmi pentru tot restul vieții lor.

Oamenii erau arși cu clești încinși în foc, biciuiți, trași pe roată, spânzurați de mâini în timp ce aveau greutăți legate de picioare, erau trași încet în țeapă, înecați lent, legați de diverse dispozitive diabolice care le smulgeau tendoanele și le dizlocau oasele din încheieturi, erau mutilați fel și chip și crunta listă a torturilor continuă aproape la nesfârșit.

Oricât de înspăimântătoare par aceste fapte practicate în perioada mai sus prezentată suntem obligați să ne înțelegem istoria pentru că se spune că ”Cine nu-și cunoaște trecutul nu poate înțelege prezentul și nu va putea să vadă viitorul”,

Pentru a cunoaște mai bine acele cumplite pedepse aplicate de cele mai multe ori pentru învinuiri închipuite voi prezenta câteva imagini sugestive ale celor mai folosite instrumente medievale de tortură , cu descrierile de rigoare.

Leaganul lui Iuda – Una dintre cele mai teribile inventii in materie de de tortura. Dispozitivul are forma unui scaun inalt cu trei picioare si este prevazut in varf cu o piramida metalica, cu muchii foarte bine ascutite. Victima era ridicata cu ajutorul unui sistem de scripeti si asezata pe dispozitiiv. Varful piramidei era fixat in anusul sau, dupa caz, vaginul victimei. Gravitatia si greutatea condamnatului duceau la desavarsirea procesului. Existau si cazuri in care cei acuzati nu erau suficient de corpolenti, situatie in care de picioarele condamnatului erau atasate diferite greutati. De obicei, victima era dezbracata inainte de ridicarea pe dispozitiv, pentru a spori umilinta.

Tubul Crocodilului

A fost numit "tubul crocodilului" datorita tepuselor metalice care stateau de jur imprejurul gatului, imobilizand victima. Ceea ce vedeti in poza este numai o parte a ansamblului, constituit practic din o multime de tepi care tintuiau tot corpul. Sub tub se facea focul. In scurt timp, daca cel torturat nu "varsa" informatii pretioase, se zbatea involuntar din cauza caldurii si sfarsea intepat groaznic, respectiv ars de viu.

Patul de tortură

Acest "pat de tortura" era foarte popular în Evul Mediu. El avea de regulă o serie de tamburi și scripeți care întindeau sforile ce țineau victima legată de mâini și de picioare. Desigur, prima porție de intinderea era un remediu excelent pentru durerile de spate, însă apoi intervenea ingredientul surpriza: întinderea la maxim până la angoasă! Articulațiile cedau rând pe rând în cazul în care victima nu dorea chiar cu prețul vieții sale să spună informațiile cerute de călăi..

Fierastraul

Una dintre cele mai sinistre inventii ale Evului Mediu a fost, cu siguranta, taierea condamnatilor de vii cu fierastraul. Mai mult, victimele erau legate cu capul in jos, ideea torturii fiind ca acestea sa supravietuiasca si sa fie constiente cat mai mult timp, fapt ce era posibil datorita sangelui care continua sa oxigeneze creierul acuzatilor. In ciuda durerilor care trebuie sa fi fost atroce, un condamnat supus unei astfel de torturi putea rezista pana in momentul in care fierastraul ii atingea toracele.