Dreptul In Sistemul Normativ Social

LUCRARE DE LICENȚĂ

Cuprins

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Dreptul in sistemul normativ social

1.1 Consideratii generale despre realitatea sociala si conduita umana in contextul acesteia

1.2. Ordinea normativa

1.3 Realitatea sociala

1.4 Sistemul normelor sociale

1.4.1 Normele sociale nejuridice

1.4.1.1 Obiceiul

1.4.1.2 Normele de convietuire

1.4.1.3 Normele morale

1.4.1.4 Normele organizatiilor nestatale

1.5 Normele juridice

1.5.1 Caracterul normei juridice

1.5.2 Structura normei juridice

1.5.2.1 Ipoteza

1.5.2.2 Dispoziția

1.5.2.3 Sanctiunea

1.5.3 Relatia dintre normele juridice si normele religioase

1.5.4 Relatia dintre normele juridice si programele politice

Capitolul II. Realizarea normelor juridice

2.1 Formele realizarii dreptului

2.1.1 Realizarea dreptului prin activitatea de respectare si executare a legilor

2.1.2 Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de catre organele statului

Capitolul III Interpretarea normelor juridice

3.1. Felurile interpretarii normelor juridice

3.1.1 Definitia interpretarii normelor juridice

3.2 Clasificarea interpretarii normelor juridice

3.2.2 Interpretarea oficiala

3.2.3 Interpretarea neoficiala

3.3 Metodele interpretarii normelor juridice

3.3.1 Interpretarea gramaticala

3.3.2 Interpretarea sistematica

3.3.3 Interpretarea istorica

3.3.4 Interpretarea logica

3.4 Rezultatele interpretarii normelor juridice

Concluzii

Bibliografie

Webografie

Introducere

Dreptul in cadrul societatii este instrumentul prin care statul si puterile sale, coordoneaza si manevreaza activitatile sociale, incat, producerea de evenimente nefavorabile sau de nerespectari ale normelor care pot duce la acestea, sa fie eliminate sau rarefiate.

Sistemul juridic este un sistem compus din variate elemente care sprijina ca un total realizarea aceluiasi obiectiv: sustinerea modelului acceptat de societate, din necesitatea controlarii evenimentelor si activitatilor desfasurate in cadrul societatii.

Stim cu totii ca pentru a intelege un lucru trebuie mai intai sa il cunoastem, si sa il constientizam. La fel se intampla si in sistemul juridic, unde, normele, care sunt miezul dreptului, si care sunt reguli care sunt impuse de necesitatea si vointa majoritatii, pentru a fi respectate si pentru ca acestea sa fie eficace, ele trebuiesc mai intai, aduse la cunostinta indivizilor care sunt vizati de acestea.

Asadar, in prezenta lucrare, mi-am propus ca scop sa arat cum anume dreptul isi impune reglementarile, cum normele juridice actioneaza asupra societatii si asupra comportamentelor umane, si, care este procesul prin care acestea se aplica in cadrul societatii.

Asadar, in primul Capitol, “Dreptul in sistemul normativ social”, voi analiza societatea, ce inseamna ordinea in cadrul acesteia, ce reprezinta si care este realitatea sociala, si, sistemul normelor care actioneaza asupra sa.

Scopul acestui capitol este de a face o constructie a mediului in care actioneaza normele, pentru care, am aratat si tipurile de norme pe care le putem intalni, pentru a ne da seama cum actioneaza si influenteaza acestea.

Tot in capitolul I, voi prezenta structura normei juridice, si caracterul acesteia, pentru a putea concluziona la final, care este modul de influentare a sa asupra dezvoltarii omului si asupra comportamentului sau. Am facut legatura acestora si cu zona religioasa si zona politica, care sunt arii auxiliare in cadrul activitatii juridice intr-o societate. Acestea, si nu numai, sprijina dreptul in constructia morala a societatii.

In capitolul II, “Realizarea normelor juridice”, ajungem in nucleul lucrarii, asa cum se vede si in titlu, aceasta fiind subiectul pe care vreau sa il dezvolt. In acest capitol, voi trece de la prezentarea dreptului si a normelor la modlitatea de implementare a lor, si in final de realizare a dreptului. Scopul acestui capitol este de a arata care este procesul de realizare a dreptului, ce inseamna acesta, si care sunt implicatiile in urma atingerii obiectivelor sale.

In partea a doua a capitolului, voi schita fazele procesului de realizare, din care va reiese forma procesului de realizare a dreptului, de la inceput (analiza ipotezei), producere ()alegerea normei care este aplicabila in situatia concreta) si incheiere (concluziile si elaborarea actului de aplicare).

O importanta faza a acestui proces este “interpretarea normelor juridice” care este si obiectul capitolului III. Am ales sa dezvolt aceasta faza, deoarece in cadrul acesteia se intampla majoritatea “actiunii” prin care, realizarea dreptului, in urma studiului informatiilor de la inceput si a stabilirii normei aplicate, contureaza cu ajutorul mai multor actiuni, norma juridica, cum acume actioneaza, care sunt rezultatele actiunii sale, si, mai ales, clarifica intregul proces desfasurat in fazele de dinante.

Asadar, obiectivul lucrarii este de a arata intregul proces de realizare a dreptului, mediul pe care il influenteaza si mai ales, ce, cum si cat influenteaza.

Capitolul I. Dreptul in sistemul normativ social

1.1 Consideratii generale despre realitatea sociala si conduita umana in contextul acesteia

Societatea ni se infatiseaza ca un sistem complex de structuri si relatii interumane, in care figura centrala este omul.

Oamenii au in dezvoltare si desfasurare permanenta relatii interumane, adica, interactiunea reciproca dintre indivizi in cadrul comunitatilor umane, adica, viata sociala.

In functie de interese (imediate, de perspectiva), nevoi, cerinte, omul isi formeaza propriul stil de reactie si actiuni proprii. Din aceasta capabilitate a omului, apare dinamica actiunii umane, care este si baza dinamicii societatii.

In functie de interesele si nevoile sale, omul isi planifica actiunile, si, prin care acesta ia parte la legaturile sociale cu ceilalti, fapt ce il conduce spre existenta sa ca participant al dinamicii sociale.

Cadrul in care se desfasoara activitatea omul, este complex dar, la randul sau este dependent de activitatea umana: social, economic, politic, cultural,natural, etc.

Aceste cadre sunt foarte diversificate, si complexe, prin acest lucru, omul are libertatea si posibilitatea sa aleaga modalitatea, stilul si mediul in care isi desfasoara activitatile proprii.

Daca privim omul ca fiind un sistem individual putem observa ca acesta este capabil sa dezvolte o actiune sau o activitate asupra mediului inconjurator, fie el politic, social, economic, sau natural. O alta calitate al fiintei umane este ca acesta poate recepta si analiza mesajele din partea societatii si, in mod rational acesta poate sa isi construiasca unicul si propriul comportament dar si atitudine. Intradevar, formarea acestora, este influentata de mediul inconjurator, de oameni si de situatii.

O alta influenta vine din partea normelor juridice. Acestea vizeaza omul, in scopul de a-l ajuta sa isi formeze caracterul care sa il mentina just si care sa ii confere relatii interumane calitative.

De aceea, in prima faza, dreptul este chemat sa studieze omulsi pozitia sa, atitudinea si comportamentul sau, in special fata de normele juridice, care reprezinta varianta optima de comportament pentru el, dar, in acelasi timp obligandu-l sa le respecte. Asadar, normele juridice ofera omului trei ipostaze in care : trebuie sa faca ceva; trebuie sa nu faca ceva; trebuie sa se abtina la ceva. Omul trebuie sa faca aceste lucru in permanenta deoarece mediul in care traieste este activ, si in permanenta trebuie ca el sa se adapteze situatiilor noi, dar si normelor de drept.

De baza nu este gandirea sau reactia intimã, personalã, a omului in conformitate cu realitatea exterioara, fata de continutul normelor juridice, ci modalitatea in care omul actioneaza in fata normei juridice.

Poate sa existe in intimitatea gandurilor si parerilor dubii in a crede in normele juridice. Din acest motiv, pot exista indivizi care contesta normele juridice, dar tinand cont ca acestea reprezinta si vointa majoritatii, cei care o contesta sunt obligati sa o respecte.

În fapt, omul sustine faptul ca activitatile umane sunt necesare a fi normate, reglementate, cã acestea nu se pot desfasura intr-un mod dezorganizat, si fara ca acestea sa aiba scopuri clare, si sa se subordoneze unor norme si principii juridice.

La inceputul mileniului trei, societatea umana prezinta schimbari profunde, care sunt date in primul rand de “revolutia informationala, de criza alimentara, de dezechilibrele mari aparute in anumite zone si regiuni geografice, de fenomene de instrainare a individului, de criza guvernarii statelor, de formidabila presiune a fenomenului de somaj, analfabetism, criminalitate criminalitate si saracie.”

Din aceste cauza acestor schimbari este necesar, ca toate activitatile umane sa fie normate, coordonate si corectate, astfel ca aceste probleme aparute sa fie diminuate sau inlaturate, si pentru a interveni inainte de aparitia unora noi. Practic, normele juridice regleaza posibilitatea de intamplare a acestor evenimente, si regleaza conduita umana, care este, in majoritatea cazurilor vinovata de acestea.

Termenul “norma” provine din grecescul “nomos”, care se traduce cu ordine. Zeita Nemesis avea ca slujba organizarea si respectarea impartirii lumii intre zei, de aici si notiunea de “nomos”.

Asadar, pornind chiar de la inceputuri, scopul normei este de organizare a vietii sociale. Societatea functioneaza independent de vointa oamenilor care este individuala, aceasta fiind chiar ca o “constiinta colectiva” de unde pornesc regulile dar si obligatiile care vizeaza existenta in comun si prin intermediul careia se transmit de la o generatie la alta necesitatea sau indivizibilitatea unor actiuni, implementand ideea ordinii sociale, ce este caracteristica modalitatii de desfasurare constante a vietii in colectivitate.

Ordinea sociala face referire la capabilitatea societatii sau abilitatea ei de a: controla si coordona agesivitatea oamenilor, ajuta societatea prin coordonarea activitatilor ei, sprijini continuitatea vietii sociale si a ajuta la predictia conduitelor si a actiunilor umane viitoare.

Ordinea sociala ajuta la stabilirea unui echilibru, a unei armonii, care, din pacate, nu au caracter definitiv, deoarece societatea fiind activa, pot aparea oricand situatii noi, conflicte, incalcare ale normelor, testarea acestora.

Norma sociala are si efecte pentru situatiile din contextul prezentat mai sus si au ca scop readucerea consensului si a ordinii:

– ofera drepturi si obligatii care consolideaza relatii, interese,scopuri, dar si idealuri pe plan social, dar care le sanctioneaza pe cele indezirabile.

– dirijeaza actiunile si conduitele umane individuale, pentru a asigura sociabilitatea umana.

– intareste coeziunea colectiva pentru a putea sustine evitarea conflictelor.

-sustine sentimentul de solidaritate sociala, dar si securiattea oamenilor in situatii cu eventuale agresiuni ori in cazul actelor de violenta, care ii pot afecta.

– fixeaza reguli de conduita, dand exemplu cum trebuie sa fie comportamentul social al indivizilor, aratand care este comportamentul just, in ce conditii sociale, pentru a ajunge la un rezultat eficient.

In lucrarile de specialitate, si in literatura de specialitate, norma juridica este definita astfel:

-o regula standard, definita de asteptarile reciproce ale mai multor oameni cu privire la un comportament considerat acceptabil din punct de vedere social, si care orienteaza conduita obisnuita.

– o lege sau un principiu care trebuie sa dirijeze sau sa ghideze o conduita, tinzand sa desemneze ceea ce este normal, adica conform majoritatii cazurilor, sau ii prescrie ceea ce trebuie facut.

– o regula de activitate, comportare, gandire sau creatie fixata prin lege sau prin uz si a carei activitate este asigurata de drept, traditie, opinia publica, indicatie sau prescriptie cu privire la modul de realizare a valorilor.

1.2. Ordinea normativa

Conceptul filozofic de ordine implica o serie de note care il definesc: pluralitate de enplan social, dar care le sanctioneaza pe cele indezirabile.

– dirijeaza actiunile si conduitele umane individuale, pentru a asigura sociabilitatea umana.

– intareste coeziunea colectiva pentru a putea sustine evitarea conflictelor.

-sustine sentimentul de solidaritate sociala, dar si securiattea oamenilor in situatii cu eventuale agresiuni ori in cazul actelor de violenta, care ii pot afecta.

– fixeaza reguli de conduita, dand exemplu cum trebuie sa fie comportamentul social al indivizilor, aratand care este comportamentul just, in ce conditii sociale, pentru a ajunge la un rezultat eficient.

In lucrarile de specialitate, si in literatura de specialitate, norma juridica este definita astfel:

-o regula standard, definita de asteptarile reciproce ale mai multor oameni cu privire la un comportament considerat acceptabil din punct de vedere social, si care orienteaza conduita obisnuita.

– o lege sau un principiu care trebuie sa dirijeze sau sa ghideze o conduita, tinzand sa desemneze ceea ce este normal, adica conform majoritatii cazurilor, sau ii prescrie ceea ce trebuie facut.

– o regula de activitate, comportare, gandire sau creatie fixata prin lege sau prin uz si a carei activitate este asigurata de drept, traditie, opinia publica, indicatie sau prescriptie cu privire la modul de realizare a valorilor.

1.2. Ordinea normativa

Conceptul filozofic de ordine implica o serie de note care il definesc: pluralitate de entitati distincte, forme comportamentale interconexate, uniformitate si regularitate necesare.

In lucrarea lui C. Mihai “ Fundamentele dreptului- Teoria si filozofia dreptului”, se sustine ca “ordinea constituie o distributie spatio-temporala conform cu anumite tipare “sine qua non”, o regularitate dinamica sau statica, o uniformitate concominenta sau-si in succesiunea entitatilor, aflate intr-o conexiune sistemica intr-o modalitate oarecare; termenul modalitate trebuie nuantat: pe fagasul existentei entitatilor, in universalitatea lor, modalitatea este de tip necesar;ordinea are atributul necesaitatii sau nu este ordine”.

In formarea sistemelor sociale, si nu numai, ordinea si dezordinea sunt categorii ce se afla la poli opusi.

Niciuna din acestea, nici ordinea, nici deozrdinea nu pot avea caracter absolut sau total.

“Ordinea in natura, ordinea in societate, ordinea in gandire sunt zone interdependente si interferente ale ordinii in univers”.

Ordinea gandita, apropiata de termenul “drept”, ne putem referi, pentru inceput la ordinea construita prin norme in societate, numita ordinea normativa.

Orice fiinta umana, sociala are o serie de obligatii pe parcursul vietii, care sunt concretizate printr-o serie de norme. Aceste norme nu se pot exclude una pe alta, dar acestea pot aparea in contradictoriu unele fata de altele, dar majoritatea se completeaza una pe cealalta, acestea depinzand si de specificul grupurilor de interese.

Normele fac parte din totalitatea normativa care sustine valoarea umana, interesele si motivatiile, acestea sustinand dinamica societatii ca pe un intreg.

Ordinea normativa este creata de diversitatea normelor, impreuna cu modul lor specific de a functiona in contexte diferite ale vietii, iar ea, ajuta la desfasurarea vietii sociale in mod rational.

Ordinea normativa este posibil de inteles la nivel global odata cu intelegerea culturii din care face parte.

Pentru acest lucru, orice cultura prezinta trei componente mari:

-un sistem de actiune (format din totalitatea modelelor prezentate pentru desfasurarea activitatilor umane).

– un sistem normativ (care arata modul in care, indivizii apartinatori ai unei societati trebuie sa reactioneze si sa actioneze, si, potrivit caror norme acestia pot sa isi exercite drepturile, obligatiile si responsabilitatile.

– un sistem de produse materiale si simbolice (care au caracter moral, si sunt, de fapt, rezultatul actiunii si interactiunii oamenilor si, au puterea de a influenta modul de viata in cadrul societatii).

Actiunile umane si relatiile sociale sunt foarte diversificate, de aceea sunt implicate o multitudine de norme, impartite in urmatoarele categorii:

– In functie de domeniul de activitate: norme profesionale, norme tenice, norme politice, etc.

– In functie de valorile lor: norme etice, norme juridice, norme religioase, etc.

– In functie de gradul lor de generalitate: generale (care se adreseaza tuturor indivizilor din societate) si particulare (specifice, dedicate anumitor grupuri sociale).

– In functie de continutul lor: prescriptive (care arata ce trebuie facut) si proscriptive (care arata ce nu trebuie facut).

– In functie de valabilitate si functionalitate: ideale (contureaza comportamente si conduite ideale care au caracter exceptional, asemuite cu cele mai inalte valori ale umanitatii) si reale (ce contureaza limitele in care trebuie sa se dezvolte comportamentul uman)

– In functie de manifestare: explicite sau implicite, intime sau colective, formale sau informale, etc.

– In functie de sanctiuni: sociale sau juridice, spontane sau organizate, etc.

– In functie de gradul de independenta si libertatea de alegere acordata subiectului actiunii: cu caracter conservator sau traditional, liberal, etc.

1.3 Realitatea sociala

Orice om are o pozitie in societate pe parcursul vietii, dar si intr-o realitate sociala. Aceasta este, de fapt, totalitatea evenimentelor, fenomenelor, starilor, si chestiunilor curente ce au loc intr-o societate.

Realitatea sociala reprezinta, intr-un mod simplificat, totalitatea activitatilor sociale pe plan economic, politic, moral, spiritual, demografic, tehnologic si juridic.

Realitatea sociala este un total, in care fiecare numitor contine o genezã, o dezvoltare si o evolutie distinctã, ce se incruciseaza, si are ca scop formarea unui tot unitar, cu o dinamicã si într-o combustie aparte.

Componentele principale ale realitãtii sociale sunt :

– realitatea economicã,

– realitatea politicã,

– realitatea culturalã, moralã, spiritualã,

– realitatea demograficã,

– realitatea juridicã.

Potrivit localizãrii sale, realitatea socialã cuprinde :

      realitatea nationalã ( specifica Statului national ),

     realitatea regionala ( specifica unei regiuni geografice, economice ),

realitatea continentalã (europeanã, africanã, nord-americanã, sud-americanã,etc.)

     realitatea internationalã.

Realitatea sociala, de-a lungul timpul a cunoscut mai multe etape:

– realitatea comunei primitive,

– realitatea societatilor sclavagiste,

– realitatea epocii medievale,

–  realitatea societatii capitaliste,

– realitatea societatii de tip comunist,

–  realitatea societatii moderne actuale.

Fiecare tip de realitate sociala functioneaza in virtutea unei ordini sociale, care se asigurã prin existenta si aplicarea unui set de norme sociale.

Fiecare componenta a realitatii sociale (economica, politica, cultural-spirituala, demografica si juridica) este guvernata de norme specifice care au menirea de a asigura o ordine specificã. In acest mod, realitatea, de exemplu cea economica, este carmuita de normele economice, care asigur ordinea economica.

Realitatea juridica este insumarea relatiilor care apar si se dezvoltã intre partasii circuitului juridic.

Realitatea juridica este condusa de normele juridice, capabile sa asigure ordinea juridica in cadrul societatii.

1.4 Sistemul normelor sociale

Asupra conduitei oamenilor dar si asupra relatiilor de ordin social, exista o actiune din partea unei mari varietati de norme, prezente in forme variate si actionand in diverse modalitati.

Activitatea sociala de desfasoara in cadrul societatii umane si functioneaza in functie de norme si principii care orienteaza conduita oamenilor, care sunt participantii la activitatea sociala.

Impreuna cu termenul “norma” se utilizeaza ,cand acesta are caracter mai putin general, denumirea diferitelor stiinte: juridice, economice, politice, sociologice, tehnice.

Norma sociala este diferita de norma tehnica, aceasta din urma definindu-se ca fiind regulile ce se aplica in vederea coordonarii comportamentului uman, in procese de productie, fata de mijloacele de productie, unelte si echipamente si care vizeaza comportamentul uman fata de natura, astfel acesta sa nu aduca prejudicii acesteia.

Norma sociala este o regula ce vizeaza comportamentul uman, un standard creat tot de om fiind expresia vointei sale, pentru a construi exemplul acceptat de societate.

Normele sociale, stabilesc nu doar o conduita generala acceptabila din punct de vedere social, ci conduita in functie de diferite domenii al societatii, si este necesara si obligatorie, deoarece o societate “anomica” care nu are la baza o serie de norme, nu poate fi inchipuita, activitatea neputand sa se desfasoare.

Odata cu dezvoltarea si evolutia societatii a crescut si sistemul normelor sociale deoarece rolul tuturor normelor a crescut foarte mult, simtindu-se nevoia de un sistem mai complex.

Dreptul subiectiv al cuiva înfățișează ceea ce îi este ”permis” pe baza unei reguli de drept care, prin aceasta, trebuie neapărat să prescrie în chip explicit sau implicit și ceea ce e juridicește impus sau interzis altora. Tot ceea ce e permis unei persoane trebuie să corespundă cu ce este impus sau interzis altor persoane și prin urmare la ce sunt acestea ”obligate” ”a face” sau ”a nu face”. Titularul unui drept subiectiv îl poate ”exercita”, adică el poate cere debitorului executarea prestației pozitive sau negative care e ”obiect” al dreptului, și aceasta înseamnă că debitorul e ”obligat”

Spre deosebire de drepturile care implică o obligație de ”a face” sau chiar de ”a nu face” a unei alte persoane bine determinate în cadrul unui raport juridic, drepturile la integritate fizică, morală și patrimonială cuprind obligații de ”a nu face” a oricărei alte persoane încă nedeterminate, care ar încerca să aducă atingere drepturilor respective.

Oamenilor nu i se impun in mod obligatoriu si mecanic respectarea normelor, ci pentru a fi eficiente, acestea trebuie sa treaca mai intai prin constiinta lor, iar liberul arbitru sa aleaga.

1.4.1 Normele sociale nejuridice

Normele sociale nejuridice pot fi impartite in patru feluri: obiceiul, norme de convietuire, norme morale si norele organizatiilor nestatale.

1.4.1.1 Obiceiul

Obiceiul, numit si moravul sau datina, reprezinta o categorie a regulilor sociale, cu caracter foarte vast. Acestea vin din timpuri vechi, de la inceputul existentei omului unele, altere aparute din necesitatea aparuta odata cu dezvoltarea sa.

Aparitia obiceiului se face in mod spontan, si este rezultatul utilizarii si aplicarii unei conduite in mod repetat. Obiceiul este regula care este respectata din obisnuinta, si apartine de traditia colectivitatii.

Caracterul obiceiului este conservator, el odata ce se formeaza greu, incet, treptat, pe atat de greu si isi inceteaza actiunile asupra societatii, deoarece, acesta a fost implementat treptat, iar membrii societatii l-au capatat ca obisnuinta si il folosesc si respecta din deprindere.

La inceputurile primitive, arhaice, in cadrul societatii, obiceiul avea o arie de actiune foarte intinsa: el aranja viata de familie, stabilea gradele de rudenie, folosintele alimentare si vestimentare, fabricatia de bunuri si schimbul acestora. Aceste actiuni au fost reglementate de obicei pana mai tarziu, in perioada antichitatii si a feudalismului.

Obiceiul, din cauza reglementarilor sale in acea perioada, a fost recunoscut ca putere publica, iar incepand cu aceasta, capata si caracter obligatoriu. Pentru a putea fi mentinut caracterul sau obligatoriu, acesta primeste si puterea de aplicare a unor sanctiuni in cazul in care nu este respectat.

Distinctia obiciului de morala sau de drept se face din prisma naturii sale nu foarte rationale, obiceiul nefiind la fel de constient, fapt ce apare chiar de la formarea sa spontana. Deci, spre deosebire de obicei, morala si dreptul necesita un proces constient de dezvoltare implementare si utilizare.

1.4.1.2 Normele de convietuire

Acestea au caracteristici mai apropriate de obicei si de normele morale. Acestea au in contextul sau incadrate si normele protocoale, normele de buna-cuviinta, politetea, curtoazia, norme ce ne ajuta practic la respectarea de zi cu zi a tuturor normelor.

Aceste norme contureaza partea comportamentala a omui care dezvolta in relatiile sociale: stima, respectul, aprecierea, consideratia, toate acestea avand caracter reciproc si, fiind necesare doi sau mai multi participanti.

Aceste norme au utilitatea de a contribui la mentinerea raporturilor interumane, dar contributia lor este redusa, de multe ori, existenta lor trebuie motivata din punct de vedere moral.

Normele de convietuire vizeaza deasemenea si reguli culturale care privesc igiena, bunacuviinta, comportamentul civilizat al membrilor societatii, care, sunt si cerinte morale ale grupurilor.

Un foarte important segment il reprezinta cel al deontologiei profesionale (pentru cadrele medicate, cadrele didactice,etc.) si, specificul acestuia este formarea tretata dar spontana, si pot fi incluse ca in calitate de statut al unei persoane. In conditii specifice, pot interveni si reglementari juridice, prin acte normative, iar norma de convietuire sociala beneficiaza si de forta juridica, devenind ea insasi norma juridica.

1.4.1.3 Normele morale

Putem defini morala ca fiind o mutitudine de idei, perceptii, reguli ce arata binele si raul, corect si incorect, just si injust. Aceasta se bazeaza in principal pe constiinta individuala a fiecarui membru al societatii. Regula morala este perceputa de multe ori ca fiind obligatia fiecaruia fata de persoana sa.

Indivizii isi formeaza comportamentele in raport cu binele si raul, de unde apare si definirea comportamentului ca moral si imoral.

Baza construirii moralei este formata din valori si principii: binelui, dreptatii, justitiei, adevarului , care sunt valori sustinute, implementate si preferate in cadrul dreptului.

Sanctiunile moralei, sau a normei morale, sunt ori exterioare subiectului (oprobiul public) ori interioare (unde actiunea principala o are constiinta subiectului: pareri de rau, mustrari, etc).

Morala a aparut odata cu societatea, aceasta fiind necesara, a jucat si joaca un rol foarte important in dezvoltarea relatiilor sociale dar si in garantia pentru ordinea publica.

Sfera de aplicabilitate si actiune a normei morale, este in general mai extinsa decat cea a dreptului, dar aranjarea ei nu este atat de concreta, de aici concluzionand ca dreptul sprijina implementarea principiilor morale, dar si morala are influenta asupra aparitiei, elaborarii si realizarii dreptului.

1.4.1.4 Normele organizatiilor nestatale

Numim organizatii nestatale: asociatiile civile, organizatii apolitice, organizatii cu sau fara scop lucrativ, partidele politice, firme si companii comerciale, uniuni, cluburi sportive, etc.

Normele care ajuta la functionarea acestora sunt tot norme nejuridice, dar, acestea sunt foarte importante, fiindca acestea sunt baza organizarii activitatilor, functiilor, raporturilor dintre membrii, a cadrului de functionare.

Aceste organizatii emit norme cu caracter statutar, institutional si conventional. Un bun exemplu, sunt normele sau regulile pe baza carora sunt conduse jocurile sportive, care duc la un rezultat “fair-play” dupa principiul corectitudinii, prin organizarea sa (arbitrajul) si modalitatile de aplicare.

Aceste norme sunt foarte asemanatoare normelor juridice, deoarece si acestea stabiles reguli care sunt obligatorii pentru membrii sai, exista sanctiuni pentru nerecpectarea acestora, si, foarte important aceste norme dar si activitatea origanizatiilor trebuie sa fie in conformitate si cu regulile juridice.

Acestea nu trebuiesc insa sa fie confundate cu cele juridice, deoarece acestea nu au nici garantarea prin puterea statului, si nici forta de constrangere a statului.

1.5 Normele juridice

Norma juridica reprezinta celula de baza a dreptului. Dreptul poate avea o explicatie si nu are capabilitatea de a fi in exteriorul realitatii construite de norma juridica.

In cadrul oricarei norme juridice, isi face simtita prezenta o anumita reprezentare constienta a legiuitorului in relatie cu conduita posibila a participantilor la viata sociala.

Norma juridica are pretentia si exigenta pentru membrii sai de a-si regla conduita in cadrul diverselor relatii sociale.

In general, cuvantului “norma” i se atribuie intelesul de regula, iar in majoritatea dictionarelor, “norma” este explicaa ca fiind “regula de conduita”. Se explica aceasta prin faptul ca majoritatea normelor juridice au ca obiect stabilirea unor limite de comportament, confera drepturi si determina obligatii si responsabilitati.

Avand ca scop sa intelegem ce trasaturi are norma juridica, dar si ce structura, pornim in baza “Legis virtus haec est: imperare, vetare, permitere, punire” (forta legii consta in: a ordona, a interzice, a pedepsi), adica, pornim de la faptul ca norma juridica reglementeaza ce trebuie un individ sa indeplineasca, ce este indreptatit sa faca, ce i se recomanda ori este stimulat sa indeplineasca.

Prin urmare există între drept și obligație o stransa corelatie absolută. Oriunde este un drept trebuie să existe și o obligație și oriunde este o obligație, înțelegem că trebuie să existe și un drept.

Este bineînțeles, însă, că o asemenea corelație are ființă numai dacă dreptul și obligația sunt corespunzătoare, adică dacă și una și alta poartă exact asupra aceleiași prestații. Dacă, din contră, e vorba de obiecte ori cât de puțin deosebite, nu există legătura necesară între ideea de drept al cuiva și aceea de obligație a altcuiva. Așa, de exemplu, dreptul la plata unei sume de bani nu poate corespunde pentru debitor decât obligației la această plată întocmai, și nu la altceva .

1.5.1 Caracterul normei juridice

“Desi simpla in apartenenta norma juridica are un continut complex, care depaseste enuntul sec al unei reguli de conduita”

Caracterul general si impersonal al normei juridice

“Norma juridica prescrie o conduita, un comportament standard, destinata unui subiect generic; ea se adreseaza difuz si impersonal destinatarilor sai. Norma juridica nu se adreseaza unei persoane individualizate, nominalizate concret; ea este abstracta.”

Asadar, norma nu are referire spre o persoana anume, aceasta se adreseaza tuturor participantilor la viata sociala, din acest punct de vedere, este numita abstracta.

Normele chiar fiind generale si impersonale, nu intotdeauna reglementarile lor se aplica pe intreg teritoriu statului sau populatiei.

Putem avea situatii cand normele se adreseaza unui tip de grup social (pensionari, someri, profesori,etc.) sau unei zone specifice.

Caracterul obligatoriu al normei juridice

De la premisa ca obiectivul normei juridice este prescrierea unei conduite acceptate de societate, un comportament corespunzator pentru a asigura linistea si ordinea sociala. Pomovarea si utilizarea unui model de conduita si comportament care asigura inlaturarea si diminuarea situatiilor si comportamentelor neadecvate.

Pentru realizarea acestui obiectiv, norma juridica trebuie sa aibe caracter obligatoriu, aceasta reglementand cele mai importante domenii in societate, drepturi si libertati ai indivizilor, ordinea sociala, si responsabilitatile membrilor participanti la activitatea sociala.

Caracterul tipic al normei juridice

Asa cum am aratat in paginile anterioare, scopul fundamental al dreptului este acela de a forma, de a reglementa, un tip, un model de conduita pentru participantii la viata societatii (persoane fizice, colectivitati umane, institutii, organe ale statului, etc.). Norma de drept isi propune si trebuie sa realizeze coduri de conduita, sa uniformizeze actiunile subiectilor de drept, sa elimine diferentele individuale nesemnificative, totul in raport cu interesele esentiale ale societatii, care trebuie protejate.

Pentru a realiza acest obiectiv, pentru a ajunge la aceasta finalitate, legiuitorul (creatorul normelor juridice) analizeaza atent fiecare set de relatii sociale si extrage de aici ceea ce este general si universal, ceea ce este dominant. Pe aceasta baza legiuitorul construieste tipul de conduita, de comportament pentru subiectii care actioneaza in acel manunchi (set) de relatii sociale.

Norma juridica implica un raport intersubiectiv

Afirmand faptul ca norma juridica are un continut complex si beneficiaza de trasaturi caracteristice bine definite, [… ]evidentiem imprejurarea ca, prin insasi esenta sa, norma juridica aseaza omul in raporturi complexe cu semenii sai, cu statul si institutiile acestuia.

Norma juridica nu utilizeaza imaginea omului de forta divina, acesta fiind desprins de realitate, ci, foloseste imaginea omului real, impreuna cu multitudinea de relatii sociale, caruia ii ofera drepturi si il insarcineaza cu responsabilitati.

1.5.2 Structura normei juridice

Legiuitorul descrie în norma juridică o conduită ce este ceruta subiectului în situatiile date și stabileste pentru aceasta o forma de reactie admisa, si o sanctiune care v-a fi aplicata in caz de nerespectare a normei.

Subiectul care constientizeaza si accepta continutul normei, va acționa în conformitate cu conduita prevăzută de normă, va refuza sa treaca de limitele impuse de prescripția normativă, sau, subiectul care nu va constientiza sau nu va accepta reglementarile normei, dimpotrivă își va asuma riscul sancțiunii refuzand prescripția sau încălcând-o.

Toate aceste elemente condițiile, conduita, sancțiunea, formeaza elementele normei juridice numite și structura normei juridice.

Trăsăturile specifice normei juridice evidentiaza scopul acesteia de a explica realitatea juridică, norma juridică fiind modul prin intermediul caruia legiuitorul transmite și comunică cu subiectul de drept, in vederea respectarii normelor sociale.

Norma juridica trebuie sa prezinte o organizare si o structura care sa permita receptia acesteia cat mai usor, fara a da dovada de neconcludente si parti interpretabile.

In urma receptiei normei juridice, subiectul poate aleaga cu ajutorul liberului arbitru, un comportament anume: sa respecte conduita reglementata in norma, sa se abtina de la una sau mai multe actiuni prevazute de norma, sau sa incalte total norma, si sa actioneze in mod contrar.

Logica normei este baza prin care se formeaza structura interna, iar cea externa face referire la constructia tehnico-legislativa a normei, asadar, modul in care este exprimata ideea intr-un act normativ.

Norma juridică are în componența sa următoarele trei elemente: ipoteza, dispoziția, sancțiunea.

1.5.2.1 Ipoteza

Ipoteza – reprezinta partea normei in care legiuitorul enumera conditiile, imprejurari si faptele pentru care norma juridica actioneaza, si, categoria subiectilor la care se refera.
Putem clasifica ipotezele astfel:

a. ipoteze strict determinate, pentru care conditiile sunt fix stabilite;

b. ipoteze relativ determinate, sunt cele în care condițiile și împrejurările de aplicare a dispoziției sunt indicate.

c. ipoteze simple, ofera o singură condiție sau o singură împrejurare;

d. ipoteze complexe, au mai multe condiții sau mai multe împrejurări;

1.5.2.2 Dispoziția

Norma juridica are ca centru dispozitia, care poate arata in contextul normei juridice ca o conduita obligatorie. Dispozitia este obligatoriu prezenta in orice norma juridica, prezenta aceasteia avand ca scop sprijinirea conduitei care care trebuie insusita in corelatie cu ipoteza, mai exact care anume sunt drepturile sau obligatiile in concordanta cu reglementarile normei.

Dispozitia normei poate sa reprezinte o obligatie de a executa ceva (un ordin), o obligatie de a se abtine de la ceva, sau, permisiuni.

Formularea poate fi strict determinata (defineste ferm si nu ermite deplasarea de la obligatiile reglementate de norma) sau relativ determinate (atunci cand indivizii vizati au posibilitatea de a alege dintre doua sau mai multe variante o conduita).

De pilda, in art. 30 din Codul familiei se precizeaza că ”bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la date dobândirii lor, bunuri comune ale soților, orice convenție contrară este nulă”.

Asadar, dispoziția referitoare la bunurile bunurile sotilor dobandite in timpul casatoriei, numite si bunuri comune, este o dispoziție determinată.

Art. 36 din codul familiei spune că: “la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora”. In acest caz, dispoziția este relativ determinată, din motivul ca nu stabileste exact cat revine fiecarei parti, lasand libertatea ca soții să alege între ei cum or sa le imparta, iar din cazul in care acestia nu ajung la nici o înțelegere, atunci abia, intervine instanța, care va hotara cum se distribuie bunurile.

1.5.2.3 Sanctiunea

Un alt element al normei juridice este sanciunea, care nu determina o alternativa de a alege in fata indivizilor, chiar daca acestia nu accepta dispozitia sa.

Sancțiunea mentioneaza ca în urma aplicării ei, exista urmări neprielnice in situatia in care avem aplicarea unei sancțiuni negative, și modalitati de stimulare ce promovează conduita necesara si dorita, la sancțiunea pozitivă.

Cel mai studiata dar si cel mai utilizata este sanctiunea negativa, din acest motiv, sanctiunea este considerata o cale de a garanta eficienta normei.

La general vorbind, toate normele de drept au ca fundament sanctiunea, fie ea negativa sau pozitiva, de accea sanctiunea din punct de vedere sociologic, sanctiunea este definta ca fiind o reactie care dirijeaza comportamentul uman.

Putem avea doua tipuri de sanctiuni din punct de vedere al directiei din care vine aceasta: formala (sanctiunile care vin in mod organizat din partea statului si au la baza normele juridie) si neformale (sanctiunile morale).

Sanctiunile neformale vin in completarea sancțiunilor formale, completand reactia statala cu reactii sociale spontane.

In concluzie, numim sanctiunea ca fiind continuarea ipotezei si a dispozitiei, definita prin reactia din punct de vedere juridic sau/ si moral ce este folosita pentru eliminarea probabilitatii de aparitie a situatiilor nefavorabile sau a sporiri de situatiilor favorabile.

1.5.3 Relatia dintre normele juridice si normele religioase

Normele religioase apar ca ipotetice și condiționate, ele nefiind impuse printr-o autoritate rațională propice ; astfel, ele sunt comandate și formulate de divinitate.

Proiecte în retrospectivă istorică, multe norme sociale care aveau să fie asigurate prin forțe de constrângere a Statului- norme juridice- au fost inițial formulate ca precepte religioase. Astfel, precepte devenite ulterior norme juridice se găsesc în Coran în timp ce primele colecții de texte juridice, cum a fost Codul Hamurabi, conțineau multe precepte religioase. În general se poate spune că religia a constituit unele din izvoarele materiale pe treaptă inferioară a formării dreptului. De asemenea din punct de vedere al normelor juridice de origine religioasă, religia a contribuit la respectarea dreptului deoarece în cazul neconformării cu ceea ce se cerea prin acele norme, oamenilor le era teamă de pedeapsa forțelor supranaturale, divine.

Influența religiei asupra dreptului s-a manifestat și în Evul Mediu, pârâtul era chemat să lupte cu reclamantul, iar învingătorului i se dădea dreptate, pe considerentul că divinitatea nu ar putea ajuta pe cineva care nu are dreptate.

Mai mult, influența religiei asupra dreptului în timpurile moderne mai are încă reminescențe manifestate în statele creștine prin dreptul canonic mai ales în privința familiei aproape la fel cum era Shariatul în statele musulmane.

Există deci, principii ale Binelui și Justului acceptate ca revelație, fapt ce conferă dreptului un caracter sacru ce se sustrage oricărei discuții ; tot de aici ar rezulta autoritatea și caracterul divin al ștatului. În acest caz, în ordine teoretică, teologiei îi corespunde teocrația în ordinea politică.

Spiritul critic a fost cel care s-a împotrivit acestui apriorism dogmatic, încercând separarea științei și filozofiei de religie. În lucrarea sa « De jure belli ac pacis », prin afirmația că dreptul natural ar exista « chiar dacă Dumnezeu n-ar exista », Hugo Grotius nu apără ateismul, ci încearcă fundamentarea pur rațională umană a dreptului.

Teologismul simplu e prima formă prin care s-a încercat întemeierea dreptului pe divinitate, însemnând presupusul comandament al unei ființe supreme și dând ca răspuns al problemei justiției : «E just ceea ce e voit de zei ». Deoarece acest comandament ar emana de la o putere transcendentă, această teorie, față de cea a realismului nu lămurește asupra valorii și fundamentului intrinsec al dreptului, întrucât nici impunerea, nici apelul la voința unei divinități nu clarifică aceste probleme.

O a doua formă, mai progresistă, e cea a teologului semi-rațional, caz în care divinitatea nu comandă justiția după voie, ci după conținutul acesteia de adevăr, astfel încât însăși voința divină nu i s-ar putea sustrage.

Așadar, în timp ce în cadrul primei teze ceea ce e sfânt e astfel întrucât e comandat de divinitate, în cea de a doua ceea e sfânt e comandat de divinitate tocmai pentru că este sfânt, astfel spus sfințenia este anterioară comandamentului.

Teologismul semi-rațional reprezintă un compromis, o încercare de împăcare a exigențelor credinței cu gândirea speculativă. Nu este pur teologic deoarece caracterul adevărului superior divinității o contrazice în același timp, iar dacă ar fi în întregime rațional ar deveni o critică a teologismului.

Cu toate că prin definiție e absolută și superioară rațiunii, fiind acceptată doar de calea credinței, divinitatea nu constituie totuși un principiu rațional sau științific în sensul riguros al cuvântului.

1.5.4 Relatia dintre normele juridice si programele politice

Statul reprezintă principala instituție politică superioară a societății cu rol de conducere acesteia. El este o modalitate social-istorică de organizare in ordin superioar prin care grupurile sociale și-au promovat interesele comune și în care și-a găsit expresia concentrată întreaga societate.

Ca și component al formei statului, regimul politic reprezintă ansamblul metodelor și mijloacelor de conducere a societății cu referire la raporturile desfasurate intre stat și individ, in mod concret în care statul asigură și garantează drepturile subiective si, de aceea statele sunt septate în state cu regimuri politice democratice și state cu regimuri politice autocratice.

În opinia lui D. Gusti, sociologia este știința realității sociale, etica-știința idealurilor sociale iar politica este știința punerii în concordanță a realității cu idealul social. Dreptul pornește de la realitățile sociale pe care le reglementează, sensul acestora fiind dat de etică, ca sumă a idealurilor societății. Politica servește dreptului la îmbunătățirea sistemului său, politicul pune în concordanță realitatea cu idealul social prin intermediul reglementărilor juridice impuse societății. Pe de altă parte, sociologia permite dreptului nu numai o cunoaștere exactă a realității sociale, ci și verificarea eficienței aplicării legilor prin anchete de frecvență a faptelor și actelor juridice sau asupra opiniei publice.

Capitolul II. Realizarea normelor juridice

Prin activitatea lor de zi cu zi, ca membri ai unei organizatii sociale ori organe de stat ori simpli cetateni, oamenii îsi exercita drepturile si îsi îndeplinesc obligatiile. Aceasta activitate reprezinta ceea ce se numeste realizarea dreptului. Ea se desfasoara pe doua cai: în primul rând, prin respectarea si executarea normelor juridice de catre cetateni si diferitele organizatii si institutii; în al doilea rând, prin aplicarea normelor juridice de catre organele de stat competente.

Realizarea dreptului se bazeaza, si pe mijloace nonjuridice (economice, politice, culturale), care au puterea sa creeze conditii stimulative in cunoasterea si respectarea normelor juridice.

Majoritatea normelor de drept ajung la finalitate prin aparitia conduitei dorite a oamenilor, conduita potrivite normelor de drept. Ori ca vorbim de respectarea exacta a obligatiilor contractuale, de respectarea normelor de circulatie pe drumurile publice, ori preintampinarea comiterii de infractiuni etc., acestea reprezinta forme de realizare a dreptului.

Totusi, pe langa reusitele de realizare a dreptului exista cazuri in care normele sunt ingnorate de oameni, ori asociatii private, ori functionari ai statului, etc.

Fenomenul infractionalitatii arata o agravare si, mai mult, capata si in tara noastra un caracter mafiot. Acesta este un fapt ce ne arata ca aprecierea normelor de drept si sustinerea lor prin activitatile de organizare ale puterii publice a executarii lor. In acelasi timp cu datoria de a respecta in primul rand ele ordinea juridica a statului de drept, organele statului responsabilitatea de a controla executarea actelor normative de catre toti participantii la viata sociala.

Activitatea prin care organele statului implementeaza si sustin normele juridice, se numeste aplicarea dreptului, iar ei sunt vizati ca titulari ai puterii publice.

“Pentru realizarea ordinii de drept (inteleasa si ca nucleu al ordinii siciale) trebuie sa se infarptuiasca traducerea in fapt a continutului normelor juridice, adica sa se realizeze dreptul.”

“Realizarea dreptului reprezinta procesul complex de transpunere in viata a continutului normelor juridice. In cadrul acestui proces oamenii, organele de stat, organizatiile nestatale si celelalte institutii considerate subiecte de drept, respecta si aduc la indeplinire dispozitiile actelor normative, iar in situatia incalcarii acestora, organele de stat abilitate intervin potrivit competentelor pentru aplicarea dreptului.”

Din continutul definitiei retinem urmatoarele aspecte:

– Realizarea dreptului este un proces complex si continuu de traducere in viata a continutului normelor juridice;

– Traducerea in viata a normelor juridice reclama asigurarea cadrului organizatoric necesar, in masura sa permita aplicarea corecta a dreptului;

– Coordonarea fundamentala a procesului de realizare a dreptului o constituie respectarea dispozitiilor normative de catre subiectii de drept;

– Realizarea dreptului presupune implicarea organelor de stat care aplica concret dispozitiile normative in conformitate cu competentele ce le sunt stabilite prin lege;

– In procesul de realizare al dreptului se intersecteaza doua planuri: planul realitatii concrete si planul conduitei, al comportamentului prescris de legiuitor si asezat in substanta normelor juridice; Realizarea dreptului urmareste apropierea celor doua planuri, asigurand concordanta dintre realitatea concreta si conduita cuprinsa in norma de drept;

– Procesul de realizare al dreptului este conceput si se infaptuieste plecand de la trasaturile generale ale sistemului social, de la influenta pe care o exercita procesele sociale asupra comportamentelor subiectelor de drept, inclusiv asupra organelor de stat insarcinate cu aplicarea efectiva a normelor juridice;

– Realizarea dreptului se refera la modul de implementare a normelor juridice in viata sociala, la felul in care societatea receptioneaza continutul si mesajul acestora si o incorporeaza in substanta psihologica a individului.

2.1 Formele realizarii dreptului

Realizarea dreptului este reprezentata ca o activitate complexa, care se desfasoara in mod continuu si are ca obiect transpunerea in interiorul realitatii sociale, normele juridice.

In cadrul acestei activitati, putem avea ca participanti si persoane fizice si persoane juridice. Societatile, asociatiile, se comporta in aceasta actiune ca subiecte de drept privat.

Actiunea de realizare a dreptului inglobeaza actiunea de respectare al dreptului si implicarea puterilor de stat, in functie de puterea sa.

2.1.1 Realizarea dreptului prin activitatea de respectare si executare a legilor

Libertatea reprezinta o valoare la care spera oricare fiinta umana, orice individ. Manifestatea intradevar libera nu e realizabila decat in momentul cand omul isi stabileste in mod constient limite pentru exercitiul libertatii individuale, asadar libertatea sa sa poata sa se desfasoare in mod constructiv, care sa sustina si libertatea celorlalti si, nu in ultimul rand, libertatea sociala.

Acceptata ca fiind un proces constient, puterea de a limita spontaneitatea stihinica individual ori a instinctului ori egoismului dizolvant este, de fapt, un efort, anevoios, dar indispensabil, care valorizeaza si asimileaza valorile.

Dreptul constituie, pentru subiectele participante la viata sociala,un comportament obligatoriu. Normele sunt chiar definite ca si reguli ce servesc statul pentru a reglementa o conduita favorabila a participantilor la viata sociala. Asadar, in prisma acestora, dreptul trebuie sa isi aloce responsabilitatea de a le aduc ela cunostinta subiectilor vizati, la cunostinta publica.

Prima etapa a realizarii dreptului este, dupa cum reiese si mai sus, aducerea la cunostinata a normelor juridice cu ajutorul publicarii lor.

In plan social constiinta juridica a autoritatilor statului, sustine promt modul de a aduce la cunostinta normele juridice. Pentru ca indivizii sa se supuna sensului si reglementarilor juridice impuse de norme, mai intai, acestia trebuie sa le inteleaga, sa le constientizeze.

Privind forma de realizare a dreptului , exista mai multe posibilitati:

– indivizii sa respecte conduita si comportamentul impus prin normele juridice;

– Indivizii nu dau nastere de raporturi juridice deoarece acestia se abtin (conservarea dreptului);

– in functie de competentele detinute, autoritatile statului iau parte la implementarea normelor si la executarea competentelor in baza unei activitati continue, legale si neabuzive.

Cea mai mare nedreptate care poate veni din parte statului, in aceasta privinta, este aceea de a nu face posibila cunoasterea legii de catre cetateni.

Realizarea dreptului prin executarea si respectarea normelor juridice se face:

– In primul rand, prin faptul ca subiectele de drept indeplinesc reglementarile si cerintele pretinse de normele juridice. Acest lucru arata si reprezinta acceptarea dispozitiilor date de norma de drept de catre indivizii vizati de continutul acesteia.

– In al doilea rand, realizarea dreptului prin executarea si respectarea normei de drept, se face de catre organele de stat, care , prin aceasta actiune, dau exemplul si modelul necesar pentru a fi respectata.

– In al treilea rand, aducerea la cunostinta a normelor de drept de catre intregul sistem de organe cu atributii normative, arata ratiunea insusirii lor, dar si a continutului lor nemijlocit.

– In al patrulea rand, pornind de la ideea ca cel mai usor este sa respecti legea, prin lipsa raporturilor juridice de conflict se instaureaza realizarea dreptului.

– In al cincilea rand, actiunile oamenilor de a valorifica drepturile care ii revin din punct de vedere al legilor, si prin indeplinirea obligatiilor si asumarea responsabilitatilor dobandite din normele juridice.

2.1.2 Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de catre organele statului

“Aplicarea dreptului presupune nasterea si dezvoltarea de raporturi juridice, in care un subiect este, obligatoriu un organ al statului care-si exercita prerogativele potrivit competentelor atribuite prin lege.”

Asadar, de aici reiese ca, organul statului competent prin lege de a participa la aplicarea dreptului, este si cel care sustine cunoastere, respectarea, coordonarea normelor juridice, in functie de atributiile dobandite prin lege.

Prin cadrul normativ al societatii, se sa satisfactie cerintelor sociale. Pentru acest lucru, este necesita implicarea in mod direct al unor autoritati statale, pentru a urmari normele de drept in procesul de realizare al lor.

Actul de aplicare este necesar a avea un caracter concret din punct de vedere juridic, si trebuie sa porneasca dinspre un caz particular solutionat, ceea ce reprezinta aplicarea dinspre general spre particular.

Din cauza ca, situatiile concrete nu sunt la fel, nici actele de aplicare, chiar daca au valoare asemanatoare, nu seamana intre ele.

Aplicarea dreptului raportat cu activitatea normativa prezinta si cateva caracteristici:

– actul de aplicare se ridica la valoarea unui fapt juridic, si starneste nasterea unui raport juridic, modificarea ori stingerea sa.

– actele de aplicare sunt diferite de actele normative cu respect la valabilitatea lor. Aici, putem spune si ca, regulile de aplicare a dreptului nu functioneaza dupa reguli stabilite, statul avand diverse modalitati de intervenire in respectarea legii, dar si o multitudine de norme ce pot fi incalcate.

– efectul de actiune in timp al celor doua categorii de acte este diferit.

Procesul de aplicabilitate a dreptului este dependent de tipul normei ce a fost incalcata, de organul ce are ca functie restabilirea legii, de competenta si de caile folosite.

2.2 Fazele procesului de aplicare a dreptului

Fazele in care se aplica dreptul si normele juridice sunt etape obligatorii si esentiale. De asemenea, activitatea de aplicare a dreptului trebuie sa fie concreta, sa respecte anumite reguli, acesta fiind un proces complex care este necesar a fi aplicat corect, pentru fiecare situatie exacta intalnita.

2.2.1 Stabilirea starii de fapt este etapa de inceput a procesului de aplicare a dreptului, in care se regasesc cunoasterea circumstantelor si a elementelor exacte ale cauzei respective.

Cercetarea aspectelor exacte (concrete) care contureaza cadrul natural, economic, social, politic, in care isi desfasoara actiunile normele juridice, trebuie facuta de catre organul de aplicare al dreptului.

In baza ipotezei inglobate in continutul normei juridice se desfasoara si activitatea de verificare si clarificare a ipostazelor.

In aceasta faza a procesului de aplicare a dreptului, se vor stabili, imprejurarile concrete a actiunilor indivizilor vizati si, consecintele in urma producerii unor evenimente, de catre organele abilitate.

Activitatile concrete care se desfasoara in vedere stabilirii si lamuriri circumstantelor, si realizarii informarii cat mai complete, de catre organele de aplicare a dreptului, sunt: cercetarea documentelor oficiale, identificarea martorilor si intervievarea acestora, intervievarea partilor, reconstituiri, expertize, cercetarea loculuiin care s-a produs fapta, conturarea circumstantelor producerii evenimentului, formulrea concluziilor etc.

2.2.2 Alegerea normei de drept

In urma lamuririi circumstantelor, conturarii evenimentului, cercetarii documentelor, urmeaza faza in care organul de aplicare alege norma juridica care a fost nerespectata, ori, norma care are aplicabilitate pe cazul concret.

O corecta incadrare juridica, ofera actului de aplicare emis caracter de legalitate. Din aceasta reiese ca daca prima faza a procesului de aplicare a dreptului este riguroasa, atunci in a doua faza cu care are legatura, exista deja un rezultat de eficienta.

Asadar, etapa de incadrare juridica este formata din urmatoarele activitati ale organului de aplicare:

– selectionarea normei juridice

– verificarea autenticitatii normei juridice

– verificarea fortei juridice si a actiunii normei de drept, daca era inca in vigoare in momentul producerii evenimentului si ce forta juridica are din partea actului normativ.

– stabilirea raporturilor normei juridice alese, cu alte norme juridice cuprinse in acelasi act normativ sau in alte acte normative;

– Determinarea continutului exact al normei.

2.2.3 Interpretare normelor juridice si stabilirea starii de drept

Este a treia faza a procesului de aplicare a dreptului, si este construita din o multitudine de operatiuni care au ca obiectiv lamurirea si concretizarea continutului regulii de drept cuprinsa in norma juridica care trebuie aplicata in situatia concreta.

2.2.4 Elaborarea si emiterea actului de aplicare

Reprezinta ultima fata din proces, si este, practic, redactarea actelor de aplicare care se face in baza unor cerinte si reguli ce se refera in special la forma si organizarea actului in sine, numite si cerinte de forma, iar, continutul sau este diferit, variabil, depinzand de ramura de drept din care face parte sau de categoria normei aplicate.

De exemplu, cand avem o hotarare judecatoreasca, actul de aplicare se numeste “pronuntarea hotararii judecatoresti”.

Capitolul III Interpretarea normelor juridice

O etapa importanta in procesul de aplicare a dreptului o constituie interpretarea normelor juridice.

Necesitatea de a interpreta norma juridica este sustinuta din cauza ca in procesul de aplicare al dreptului, organul de aplicare (judecatorul, procurorul, politistul, organul administrativ,etc.) trebuie sa lamureasca cu maxima precizie textul normei juridice si sa determine daca aceasta se aplica (este compatibila) situatiei de fapt concrete (spetei).

In activitatea de elaborare a dreptului legiuitorul este preocupat sa asigure claritate si accesibilitate normelor juridice. Cu toate acestea, in opera de aplicare a dreptului, trebuie sa se recurga adesea la unele procedeea de analiza logico-rationala, gramaticala sau social-istorica pentru a dezvalui sensul si intelesul corect al normei juridice.

Norma juridica prezinta un caracter general si impersonal, dar, oricat de clara este exprimarea sa, sa inglobeze toate situatiile posibile aparute pe parcursul vietii, iar aceasta trebuie aplicata pe situatii precise.

Norma juridica, pentru ca aplicarea si cunoasterea sa fie corecte, aceasta trebuie sa fie confirmata cu celelalte norme, sa fie inteleasa ca o parte integranta a unui ansamblu de reglementari. Astfel, o norma juridica continuta in cadrul partii speciale a Codului Penal sau Civil nu poate fi inteleasa corect doar daca analiza se face in legatura stransa cu normele juridice din partea generala a codurilor;

Interpretarea este necesara si impusa din modalitatea de redactare a textelor normative. Limbajul si stilul, terminologia folosita de legiuitor dar, si modul precis de formulare a frazelor juridice, cere clarificari si demonstratii care solicita cunostinte de specialitate care sa ajute la gasirea sensului real al concepte, expresii, formulari, etc.

Interpretarea este stabilita si de existenta anumitor texte normative neclar elaborate, al caror limbaj si stil sunt in disproportie cu cerintele dreptului modern.

Necesitatea interpretarii trebuie vazuta si din punct de vedere al naturii normei juridice. Caracterul de generalitate si impersonalitate a normei juridice arata necesitatea interpretarii acestora.

Interpretarea nu este o operatiune ce se desfasoara ocazional, ci constanta, fiind absolut necesara in activitatea de aplicare a dreptului; nu reprezinta nici un exercitiu mecanic ci un exercitiu al mintii.

3.1. Felurile interpretarii normelor juridice

Complexa activitate de interpretare a normelor contine elemente cu grad diferit de dificultate, la acestea paricipand in general, mai multi subiecti, fiecare avand “partea” sa, iar solutionarile ce sunt formulate nu sunt caracterizate de aceeasi forta juridica.

3.1.1 Definitia interpretarii normelor juridice

Interpretarea normelor juridice reprezinta procesul intelectual prin care se stabileste sensul pe care il au cu exactitate normele juridice, si are ca scop aplicarea normelor juridice in situatiile precise si deoarece este necesara si solutionarea acestora de catre organele de aplicare a dreptului.

Interpretarea dreptului reprezinta o actiune, o activitate ce prezinta caracter logic ce clarifica si justifica intelesul clar si complet al dispozitiei normelor juridice, dand in acest sens, solutii juridice pentru diferitele spete, cazuri si situatii pe care organele de stat le au de solutionat.

Conceptul de interpretare a normelor juridice are propria sa istorie. In Imperiul Roman de Rasarit, Justinian proclamase ca numai el poate si are dreptul sa interpreteze legile, hotarare care a condus la interzicerea oricarei interpretari private si obligativitatea interpretarii imperiale. Principiul invocat atunci se referea la faptul ca legea nu poate fi interpretata decat de cel ce a facut-o. Nici Napoleon, […] nu admitea interpretarea normelor cuprinse in Codul Civil de la 1804. La aparitia primelor comentarii facute de juristi pe marginea Codului Civil, Napoleon ar fi spus “Codul meu este pierdul” (Mon Code est perdu).

“Interpretarea raspunde la intrebarea: Ce a dorit legiuitorul sa spuna?”

3.2 Clasificarea interpretarii normelor juridice

3.2.2 Interpretarea oficiala

Numita si interpretare obligatorie, este interpretarea facura de organele statului, ori cele care au aport la procesul de elaborare al normelor juridice ori care au contributii in procesul de aplicare al acestora.

Organele care elaboreaza acte normative sunt ori legiuitorul ori organele administrative.

Interpretarea autentica apare atunci cand exista situatii in care organul care emite interpreteaza normele care sunt cuprinse in propriul act normativ. Aceast act, numit act interpretativ are aplicatie retroactiva, si se mai numeste si interpretare generala ori interpretare legala.

Interpretarea juridica, numita si interpretare cazuala, este infaptuita de instantele judecatoresti ori de organele de administratie. Aceasta interpretare se raporteaza la procesul de aplicare a normelor, ca fiind o interpretare de caz.

Interpretarea cazuala este neaparata pentru speta respectiva, precum si fata de participantii respectivi.

Organul care aplica norma, trebuie sa lamureasca o cauza concreta, sa fixeze si imprejurarile cauzei, sa ofere o clarificare pentru respectiva speta,iar cu privire la actul de aplicare, se refera la interpretarea normei juridice pentru a elibera actul legal de aplicare.

“Organul de aplicare nu se poate pronunta decat strict la speta pe care a avut-o de rezolvat.”

Pentru acest gen de interpretare, subiectele sunt intotdeauna organe de stat, care au libertatea de a aplica dreptul , de a clarifica sensul normei aplicate, rezultatul fiind cuprins in actul de aplicare, in forma finala.

Interpretarea generala-obligatorie are ca scop lamurirea sensului unei norme, si, nu este conditionata de nevoia solutionarii in acelasi timp si a unei cauze concrete, iar interpretarea cauzala se justifica in momentul solutionarii unei cauze concrete.

3.2.3 Interpretarea neoficiala

Numita si interpretare doctrinara, reprezinta activitatile prin care se interpreteaza normele juridice, dar, sunt desfasurate de analisti din domeniul dretului, practicieni, teoreticieni ai dreptului, care sunt inglobate in opere stiintifice sau in reviste de specialitate.

De aceasta data, nu vorbim de o interpretare cu putere juridica, aceasta nefiind obligatorie. Interpretarea neoficiala, o gasim deseori in pledoariile avocatilor, iar, in decursul istoriei interpretarii, are un rol insemnat, deoarece este apreciata ca izvor de drept.

Astfel, de data aceasta interpretarea se face de catre persoane sau institutii care nu actioneaza avand puterea unui organ de stat, aceasta fiind efectuata pentru indeplinirea unor sarcini sau necesitati de cunoastere ori de elucidare a continutului lor, dar cu alte scopuri decat aplicarea normei imediat.

Ca exemplu, putem arata, un profesor, stabileste intelesul unei norme, si are ca scop completarea sau efectuarea unui curs, sau a unei carti.

3.3 Metodele interpretarii normelor juridice

“Teoria Generala a Dreptului este preocupata de stabilirea si clasificarea metodelor de interpretare a normelor juridice, avand in vedere complexitatea si marea diversitate a actelor normative. In procesul de aplicare al dreptului, interpretarea normelor juridice presupune scoaterea in evidenta a conditiilor social- istorice in care a fost elaborat actul normativ, a finalitatilor urmarite de legiuitor, a valorilor protejate.”

Mijloacele de interpretare a normelor juridice sunt in general puse la dispozitie de catre alte stiinte decat stiinta dreptului. Acestea se gasesc si sub denumirea de metode de interpretare.

Tehnica interpretarii dreptului cuprinde procedee de examinare a textelor normative, prin intermediul carora organul de interpretare stabileste intelesul exact si complet al textului in cauza.

3.3.1 Interpretarea gramaticala

Obiectul metodei gramaticale este stabilirea exigentei continut in norma juridica prin analiza gramaticala (sintactica si morfologica) a textului normei juridice.

Interpretul se v-a folosi de modul de folosire al cuvintelor in cadrul textului, sensul folosit, va stabili daca legiuitorul foloseste cuvintele cu sens comun, utilitar, sau cu sens juridic.

In aceasta interpretare, este urmarita modalitatea de imbinare al cuvintelor, in propozitii ori in fraze, daca acestea au un sistem mai larg de semnificatii, daca sunt folosite sub forma de conjunctii cuvintele.

De pilda, o modificare a textului apare si de la utilizarea conjunctiilor “si”, “sau”in textul legii.

Procedeele de interpretare gramaticala reclama si clarificarea problemei terminologiei juridice.

Intelesul unor termeni pe care ii intalnim in textul normei juridice poate fi identic din limbajul obisnuit sau poate avea un sens specific juridic, cum este cazul cuvintelor: infractiune, vinovatie, delapidare, functionar public, etc.

Cele mai intalnite probleme sunt aparute din cauza sensului multiplu al anumitor cuvinte. În aceste situații exista o serie de reguli, cum ar fi: nu trebuie acordat anumitor termeni sens juridic particular, in cazul cand nu prezinta motive puternice și serioase pentru a o face; cuvintele daca sunt folosite cu semnificație juridică diferita față de limbajul comun, trebuie interpretate ca atare; determinand semnificația juridică speciala posedata de un termen într-o ramură de drept, acesta trebuie inteles in sens apropiat cu semnificația gasita în alte ramuri de drept.

3.3.2 Interpretarea sistematica

Metoda sistematica consta in lamurirea sensului unor norme juridice, a unui text normativ, prin coroborarea acestei norme sau acestui text cu alte dispozitii normative, apartinand aceleasi institutii juridice sau ramuri de drept.

Exista o nevoie, aceea de a folosi aceasta interpretare, care este provenita din legatura sistematica a elementelor din care este compus dreptul, considerat un tot unitar construit din formatiuni interdependente. De aici porneste si faptul ca nici o norma nu poate fi inteleasa daca este separata de celelalte norme inglobate intr-un act normativ.

O regula clara a dreptului sustine ca interpretarea oricarei reguli, pentru a fi inteleasa, trebuie sa fie facuta in cadrul sistemului din care este componenta norma interpretata. De pilda, norma juridica cuprinsa in partea speciala a Codului penal nu ar putea fi aplicata corect, potrivit vointei legiuitorului daca nu ar fi in legatura directa si permanenta cu normele juridice cuprinse in partea generala a codului.

Asa de exemplu, normele juridice din Codul Comercial se interpretau prin raportare la norme, reglementari si institutii cuprinse in Codul Civil; Normele juridice din partea speciala a Codului Penal nu ar fi aplicate potrivit vointei legiuitorului daca nu ar fi raportate permanent la normele juridice din partea generala a codului.

3.3.3 Interpretarea istorica

Metoda istorica este utilizata pentru a explica intelesul normei juridice prin luarea in considerare a circumstantelor social juridice care au format baza elaborarii si insusirii legii, hotarand astfel scopurile urmarite de legiuitor.

Prin utilizarea metodei istorice, organul de aplicare a dreptului este obligat sa studieze un important volum de documente, sa cerceteze lucrarile preparatorii ale actului normativ, expunerile de motive, amendamentele propuse, interventiile cu ocazia dezbaterii actului normativ, reactiile si comentariile din presa vremii, examenele comparate intre noile si vechile reglementari ale domeniului respectiv.

Astfel, pentru explicarea normelor juridice cuprinse in Constitutia Romaniei, adoptata de Parlament si intrata in vigoare prin Referendumul din 13 decembrie 1991 este necesar a fi studiat un impresionant material documentar.

Metoda istorica – urmareste sa analizeze si sa explice intelesul normei juridice intermediul – occasio legis – imprejurarilor social-istorice care formeaza baza elaborarii si adoptarii legii.

De foarte multe ori, interpretul utilizeaza istoricul si traditia pentru a explica o norma. Cercetarea se face prin documente, ceea ce se poate dovedi a fi un proces minutios si de durata.

3.3.4 Interpretarea logica

Metoda logica – este cea mai folosita dintre procedeele de interpretare a normei juridice. Interpretarea logica, practic este, metoda ce le succede pe toate celorlalte metode.

Ea implica evaluari rationale facute prin actiuni generalizatoare, de analiza logica a textului cuprins in norma juridica, de analogie, etc, prin punerea in practica a legilor logicii formale.

In executarea metodei logice de interpretare, interpretatorul sau organul de aplicare utilizeaza de o multitudine de argumente ale logicii formale, de pilda: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortorii etc:

– Interpretarea prin reducere la absurd (ad absurdum) se bazeaza pe stabilirea adevarului si pe faptul ca atunci cand una este adevarata, cealalta nu este (demonstratie indirecta). Asadar, interpretul arata ca orice interpretare folosita pentru textul normei juridice, exeptand-o pe cea care reiese din el, duce la orice concluzie absurda (contrare legii);

– Argumentul per a contrario se aduce din logica legii a tertului dat la o parte. Acest argument porneste de la precizarea ca daca exista contradictii, care se neaga intre ele, doar una este adevarata, cealalta fiind falsa, iar posibilitate de mijloc nu exista ;

– Argumentul a fortiori. Potrivit acceptiunilor a fortiori (cu atat mai mult), o norma juridica actioneaza pe o situatie concreta, ce nu este prevazuta in ipoteza sa, doar daca argumentele vizate la adoptarea sa, apar si in situatia data.

– Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult, poate si mai putin). Acest argument apare din rationamentul "a fortiori" ce hotaraste daca legea ofera mai mult, ea ofera si mai putin (ex. Daca un individ, in baza dreptului de proprietate are dreptul sa instraineze un obiect, acestuia i se permite si sa-l si inchirieze). La acest argument, exista o “exceptie de la regula”, departata ca si timp, din perioada lui Justinian, cand femeia maritata desi avea puterea sa vanda imobilul detinut, nu il putea ipoteca.

– Argumentul a minori ad majus (de la mai putin la mai mult) apare, din arumentul "a fortiori", aratand ideea ca, atunci cand legea interzice mai putin, ea interzice neaparat si mai mult. Acest rationament, care se opune "a majore ad minus", actioneaza numai dintr-un un caz special spre unul general, ca in situatia normelor prohibitive.

– Argumentul a pari se construieste in baza rationamentului cand avand situatii identice sa avem si solutii identice. Organul de aplicare (judecatorul sau organul administratiei) are obligatia de a observa in activitatea sa, textul legii, litera sa, dar si spiritul sau. Acestuia nu ii este acceptat sa faca diferente atunci cand legea nu o face.- ubi lex non distinguio, nec non distinguese debemus.

3.4 Rezultatele interpretarii normelor juridice

Analizand rezultatele interpretarii normelor juridice, interpretarea poate fi: interpretare literara (se realizeaza atunci cand organul de aplicare constata ca textul normei juridice descrie exact sfera cazurilor la care se refera norma juridica, neexistand motivele de a extinde sau de a restrange aplicarea dispozitiei in cauza), interpretare extensiva (Se infaptuieste atunci cand textul normei juridice urmeaza sa fie aplicat si altor situatii decat cele expres nominalizate), interpretare restrictiva (se refera la situatia in care textul normei juridice interpretate urmeaza sa fie aplicat in mod restrictiv, deoarece in urma analizei efectuate rezulta ca sfera cazurilorla care se refera este mai restransa decat arata formularea normei juridice).

Concluzii

Asadar, dupa cum am spus si in introducere, obiectivul lucrarii este de a “arata intregul proces de realizare a dreptului, mediul pe care il influenteaza si mai ales, ce, cum si cat influenteaza”.

De unde putem stii la general, cum influenteaza realizarea dreptului societate, cand fiecare situatie in parte este diferita, deci si fiecare aplicare a normelor juridice este deasemenea diferita.

Este adevarat, nu stim, dar, la fel cum si normele juridice sunt generale, asa si realizarea dreptului porneste de la general, spre particular, acesta fiind unul dintre rolurile sale: de a gasi elementele speficice pentru fiecare situatie concreta.

Acest lucru nu se poate face doar cu conturarea in cateva pagini a conceptului, ci doar cu o stapanire foarte mare a domeniului juridic, dobandita printr-o pregatire si experienta de specialitate.

Dar, prin conturarea acestui concept, putem afla cum anume se face aceasta. Fara a intra in detalii minore, aflam in lucrarea de fata, ca pentru realizarea dreptului, avem nevoie de un mediu in care sa influenteze si sa actioneze, de participanti ai raporturilor juridice, de norme care sa reglementeze acele obligatii sau drepturi ale indivizilor, si o multitudine de alte elemente, fara de care, realizarea dreptului nu poate avea loc.

Aducand aminte de faptul ca realizarea dreptului are loc sub un anumit proces de aplicare a sa, aflam si ca, norma juridica participa la realizarea dreptului dupa ce au fost gasite punctele informationale ale cazului, situatiei concrete (informatii precise despre eveniment, informatii din cercetarile ce au legatura cu acesta, analiza la locul evenimentului si expertize specifice, etc) deoarece, abia dupa conturarea a ceea ce putem numi “incalcare” vom stii cu siguranta care anume norma intra in aplicare.

Nevoia realizarii dreptului este daca chiar din centrul societatii. Aceasta rezida din faptul ca pentru a avea o societate cu activitati constante, o societate “curata” si “sigura” si o societate bine coordonata, trebuie sa avem reguli precise si clare care sa fie aratate de catre organele statului tuturor celor care sunt vizati. Acesta este primul pas in realizarea dreptului, fiindca, logic, un om poate sa respecte o regula in mod constient doar atunci cand o cunoaste si o intelege.

Aceasta nevoie este vazuta si din punct de vedere al istoriei, din vechile timpuri, cand in loc de norma, reguli exista obiceiul, care coordona majoritatea activitatilor si organizarii. Abia cand a fost observat faptul ca acesta reglementa lucruri importante, a fost considerat valoare publica. Iar, odata cu dezvoltarea societatii, in mod normal au aparut si cerinte mai mari de coordonare, de aratare a bunelor exemple, ori a relelor exemple, se sustinere a actiunilor favorabile si de sanctionare a celor nefavorabile. Acestea sunt motivele pentru care obiceiul, cand a fost recunoscut ca putere sociala, a primit ca putere si utilizarea de sanctiuni. Acesta este o modalitate de a arata ca faptele sunt vazute, bune sau rele, juste sau injuste, corecte sau incorecte, si de a le corecta pe cele negative, poate chiar elimina.

Asadar, lucrarea de fata arata o imagine generala a actiunii dreptului in societate, puncteaza modul cum dreptul este realizat in societate, motivele si necesitatile existentei acestui proces, si promoveaza exemple, si arata faptul ca in urma atribuirii unei actiuni, exista urmari.

Bibliografie

Costica Voicu, Gabriel Moinescu, Domnica Catalina Tanase, Adriana Camelia Voicu, “Teoria generala a dreptului- Prelegeri și sinteze”,

Ion Craiovan, “Teoria generala a dreptului”

Gheorghe C. Mihai, “Fundamentele dreptului-Teoria si filozofia dreptului”, Ed All, 1994

Neagu M. Djuvara, ”Ceva despre ideea de drept subiectiv și obligație” anul 1939

Nicolae Popa, “Teoria generala a dreptului”

Huma Ioan, “Teoria generala a dreptului”

Gheorhe Boboș – ”Teoria generală a dreptului” Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1996

Ioan Bitoleanu, “Introucere in istoria dreptului”, Editura Fundatia de Maine, 2006

Blosenco Magda, “Teoria generala a dreptului- Note de curs”, 2010

Carla Tompea, Dan Druga, “Teoria generala a dreptului- suport de curs”, 2009

Webografie

http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/drept/formele-statului-71559.html

Bibliografie

Costica Voicu, Gabriel Moinescu, Domnica Catalina Tanase, Adriana Camelia Voicu, “Teoria generala a dreptului- Prelegeri și sinteze”,

Ion Craiovan, “Teoria generala a dreptului”

Gheorghe C. Mihai, “Fundamentele dreptului-Teoria si filozofia dreptului”, Ed All, 1994

Neagu M. Djuvara, ”Ceva despre ideea de drept subiectiv și obligație” anul 1939

Nicolae Popa, “Teoria generala a dreptului”

Huma Ioan, “Teoria generala a dreptului”

Gheorhe Boboș – ”Teoria generală a dreptului” Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1996

Ioan Bitoleanu, “Introucere in istoria dreptului”, Editura Fundatia de Maine, 2006

Blosenco Magda, “Teoria generala a dreptului- Note de curs”, 2010

Carla Tompea, Dan Druga, “Teoria generala a dreptului- suport de curs”, 2009

Webografie

http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/drept/formele-statului-71559.html