Dreptul In Perioada Regimului Comunist
DREPTUL ÎN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST
Introducere
Tema lucrării mele de licență se intitulează “ Dreptul în perioada regimului comunist” și este rezultatul unei curiozități intelectuale și al unei provocări.
Motivația alegerii temei derivă din dorința de documentare cu privire la aplicarea dreptului și instituțiile de drept în perioada comunistă.
O curiozitate aparte a fost evoluția acestui tip de conducere în țara noastră și în special modul de gândire și aplicarea metodelor de guvernare ale regimului ceaușist.
Lucrarea abordează codurile deontologice ale “ Istoriei dreptului românesc” și este formată din patru capitol.
Capitolul I este rezervat considerațiilor generale privind regimul communist.
În cel de al doilea capitol am considerat necesară abordarea problemei din prisma organizării de stat și organizării centrale ale acestuia în perioada regimului dictator.
În capitolul III am tratat “ sistemul politic și sistemul organelor statului”.
În ultimul capitol am vorbit despre “ schimbările apărute în România în perioada comunismului”.
Din punctual meu de vedere acest regim a adus atât aspect positive cât și aspect negative țării noastre, faptele cele mai grave fiind confiscarea proprietății private și reducerea rației zilnice la alimente
Cuprins
Capitolul I
Considerații generale
1.1 Noțiuni generale
Adoptarea unei noi constituții la 21 august 1965 și proclamarea Republicii Socialiste România urma să consfințească victoria deplină a socialismului, lărgirea bazei economico – sociale a puterii de Stat, saltul calitativ produs în esența Statului, devenit organizație politică a întregului popor în frunte cu clasa muncitoare, reprezentând "cadrul constituțional adecvat al desăvârșirii construcției socialiste și al pregătirii condițiilor pentru trecerea treptată spre comunism".
Conferința Națională a P.C.R. din decembrie 1967 a aprobat măsurile privind perfecționarea conducerii și planificării economiei naționale, a metodelor de organizare și conducere a vieții sociale, corespunzător noii etape de dezvoltare a societății, precum și principiile de bază ale îmbunătățirii organizării administrativ-teritoriale a României. Congresul al X-lea al P.C.R., care a avut loc între 16-21 august 1969, a avut ca linii directoare ale dezvoltării viitoare economice și sociale-culturale și obiectiv principal lărgirea bazei tehnico-materiale a țării în direcția făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și adâncirea "democrației socialiste" printr-o intensificare a participării maselor populare la conducerea Statului, crearea condițiilor necesare în vederea ridicării bunăstării materiale și spirituale, obiective cu caracter declarativ și ramase, în bună parte, simple deziderate.
Conferința Națională a P.C.R. din 19-21 iulie 1972 a evidențiat cerința integrării organice a Partidului în viața societății, necesitatea creșterii rolului Statului în conducerea unitară a societății, pe principiile centralismului democratic, pe îmbinarea conducerii unitare cu lărgirea continuă a autonomiei organelor teritorial – administrative și a, unităților economico – sociale, în realitate însă accentuând caracterul totalitar al regimului prin sporirea rolului Statului – Partid.
Programul Partidului Comunist Român de făurirea societății multilateral dezvoltate, adoptat de Congresul al Xl-lea din 1974, a stabilit strategia generală și orientările tactice ale politicii interne și externe ale Partidului și Statului, pentru o perioadă de 20 până la 25 ani, a prezentat principiile de bază ale societății socialiste multilateral dezvoltate, o serie de procese esențiale ale trecerii spre comunism, precum și trăsături ale fizionomiei orânduirii comuniste, subliniind atât necesitatea creșterii rolului conducător al Partidului în toate domeniile de activitate, cât și sporirea rolului Statului în organizarea și conducerea tuturor proceselor construcției socialiste. Pe baza Programului au fost adoptate o serie de documente, care prefigurau direcțiile de dezvoltare economică – socială a României până în 1990, iar în unele domenii până în anul 2000 și anume Directivele dezvoltării economico – sociale a țării și în cadrul acestora obiectivele și măsurile generale pentru elaborarea planurilor cincinale 1976 – 1980 și 1981 – 1985, nu lipsite de elemente utopice și megalomane.
1.2 Izvoarele dreptului în perioada comunistă
Dreptul a reprezentat un instrument important în planul de edificare a societății socialiste multilateral dezvoltate și în pregătirea trecerii la comunism, de unde și cerința ca el să reflecte noua structură a relațiilor sociale, așa încât – după cum se arăta în Programul adoptat de Congresul al Xl-lea – să exprime în modul cel mai corespunzător schimbările revoluționare produse în caracterul forțelor de producție, să permită așezarea pe baze judicioase a raporturilor dintre întreprinderi, dintre diferite organisme sociale, dintre cetățeni, să dea formă juridică adecvată raporturilor de conviețuire în orânduirea socialistă și comunistă", obiective preluate apoi și dezvoltate de Conferința Națională a P.C.R. din 7 – 9 decembrie 1977.
Congresul al XlI-lea al P.C.R. din 19 – 24 noiembrie 1979 a preconizat sporirea rolului Dreptului socialist în dezvoltarea economico – socială a țării în perioada 1981 – 1985 și acționarea prin mijloacele ce-i sunt specifice și la realizarea obiectivelor legate de intensificarea activității Statului, promovarea formelor colective de conducere în toate sferele de activitate, întărirea autoconducerii muncitorești și a autogestiunii economice și vor fi definitivate proiectele de coduri administrativ, civil, al familiei, penal, procesual penal și civil .
În general, se pot desprinde următoarele trăsături propuse procesului dezvoltării legislației, în noua etapă:
sporirea ponderii și asigurarea rolului primordial al legii în ansamblul reglementării juridice, conform principiului supremației legii;
dezvoltarea planificată a, întregului sistem al legislației, perfecționarea metodelor și procedeelor de tehnică legislativă;
perfecționarea legislației ca factor stimulativ al dezvoltării "democrației socialiste", al participării ample a cetățenilor la conducerea vieții sociale și de Stat;
extinderea substanțială a sferei de reglementare și diversificării legislației economice;
accentuarea funcției educative a Dreptului, a promovării principiilor eticii și echității socialiste, ale "umanismului revoluționar" , aflate încă în stadiul de simple deziderate.
1.3 Perioadele regimului comunist din România
Regimul comunist din România, întins pe un timp îndelungat de peste patru decenii, a cunoscut mai multe perioade cu anumite etape în cadrul acestora, comportând o serie de particularități.
O primă perioadă este cea dintre 1948-1965 din timpul guvernării lui Gh. Gheorghiu-Dej. Acesta, ales prim-secretar al partidului comunist în octombrie 1945, ulterior conducător al partidului unic până la moartea sa în 1965, a fost, după modelul politic reprezentat de Stalin, un conducător autoritar, intolerant cu orice formă de opoziție. Regimul Dej a cunoscut trei etape principale ale luptei în interiorul partidului, trei ocazii pe care le-a folosit, după modelul stalinist, pentru impunerea echipei sale fidele și pentru eliminarea (epurarea) adversarilor reali sau potențiali. Prima etapă a epurărilor întreprinse de Dej a început în 1945, prin lichidarea grăbită a lui Ștefan Foris, fost conducător al partidului comunist în timpul războiului, și a culminat cu arestarea, în 1948, a liderului de partid Lucrețiu Pătrășcanu, un comunist cu o bună pregătire intelectuală și foarte ambițios în care Dej vedea un adversar politic personal. Pătrășcanu a fost închis și supus la diverse presiuni fizice și psihice, pentru a recunoaște colaborarea cu servicii secrete occidentale. După moartea lui Stalin (5 martie 1953), noul conducător al Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov, a dat semnalul înnoirii echipelor conducătoare din țările-satelit. Temându-se că Hrușciov va dori înlocuirea sa cu Lucrețiu Pătrășcanu, Dej a decis în 1954 lichidarea adversarului său, în urma unui proces regizat în culise.
A doua etapă a epurării întreprinse la vârful propriului partid i-a avut drept victime principale pe Ana Pauker și pe colaboratorii acesteia, Vasile Luca și Teohari Georgescu (gruparea moscovită, Dej și colaboratorii săi fiind "fracțiunea internă"). Cele două fracțiuni au colaborat atâta vreme cât au avut de luptat împotriva dușmanilor comuni. În 1952, având consimțământul lui Stalin, gruparea lui Dej a pornit ofensiva deschisă împotriva grupării Anei Pauker, acuzând-o de "politică de stânga", "împăciuitorism", etc. Unul dintre avantajele lui Dej provenea și din faptul că atacul său la adresa Anei Pauker (care era evreică) coincidea cu începutul unei campanii antisemite a lui Stalin la Moscova.
Ultima etapă a epurării interne a avut loc în iunie 1957, an în care Dej a anihilat, din punct de vedere politic, alți doi lideri de partid susceptibili de a-i deveni adversari: Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu. Acum, ca și-n precedentele etape, conform ritualului politic practicat de toate regimurile comuniste, Dej a legat de numele adversarilor săi înlăturați toate abuzurile, eșecurile și nerealizările regimului; în locul celor epurați, și-a numit oameni fideli, din propria sa echipă. După 1958, anul retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României, trece la o schimbare sensibilă a liniilor directoare ale politicii sale: este vorba de o oarecare îndepărtare față de modelul sovietic, mai ales în privința politicii externe.
Pe planul politicii interne, această schimbare s-a manifestat printr-o relativă liberalizare a vieții culturale, a învățământului, etc. Legăturile culturale și științifice cu țările din Occident, rupte după 1948, sunt reluate și ajung la un nivel modest, dar promițător. Dej reia și legătură cu Iugoslavia, al cărei lider comunist, Iosip Broz Tito, fusese un adversar redutabil al lui Stalin. Totuși, este de reținut faptul că, din punct de vedere politic, partidul unic și-a menținut neștirbit controlul intern asupra societății și nu a cedat nici unul din prerogativele sale.
A doua perioadă a acestui regim este cea dintre 1965 – decembrie 1989, din timpul guvernării lui Nicolae Ceaușescu. Venirea noului lider la conducerea partidului unic a fost bine primită de societatea românească: Ceaușescu era recunoscut ca unul dintre cei mai fideli discipoli ai lui Dej și era de așteptat continuarea procesului de liberalizare a regimului; pe de altă parte, Ceaușescu simboliza și o altă generație ajunsă la putere (în vârstă de 47, fostul general de Securitate, era cel mai tânăr lider comunist). În iulie 1965, la Congresul al 9-lea al Partidul Comunist Român (redenumit astfel, din Partidul Muncitoresc Român), Ceaușescu pune bazele propriului său program de politic, foarte promițător în condițiile epocii: se distinge, mai ales, principiul conducerii colective, menit să împiedice-potrivit versiunii oficiale-acumularea puterii în mâinile unei singure persoane. Cel puțin pe moment, acest principiu avea și acoperire practică: în acel moment, România avea, formal, o conducere colectivă: Nicolae Ceaușescu (secretar-general al PCR), Chivu Stoica (președintele Consiliului de Stat), și Ion Gheorghe Maurer ( prim ministru ).
În cadrul acestei perioade se pot distinge trei etape: prima din 1965-1971; a doua din 1971-1982, iar a treia din 1981 – decembrie 1989.
În prima etapă a acestei perioade (1965-1971), se continuă procesul de creștere economică și, pe această bază, o ridicare a nivelului de trai a populației, o protecție socială și o anumită liberalizare a vieții spirituale, păstrându-se însă elementele fundamentale ale regimului totalitar comunist. Pe plan extern s-a continuat politica de independență față de Uniunea Sovietică și de deschidere spre Occident, România fiind inițiatoarea unor acțiuni politice pe plan extern mult apreciate în epocă. Momentul culminant al acestei politici 1-a cici 1-a constituit poziția României față de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia în frunte cu cele ale Uniunii Sovietice (1968), la care România nu numai că nu a participat, dar a condamnat vehement această invazie, populația țării noastre fiind chemată să opună rezistență armată în cazul unei situații similare cu cea din Cehoslovacia. Prestigiul liderului comunist a crescut atât în țară cât și în străinătate, aspect care, din păcate, va fi folosit apoi la promovarea unui cult deșănțat al personalității.
A doua etapă a regimului politic dictatorial din timpul guvernării lui Ceaușescu (1971-1982) se caracterizează prin accentuarea conținutului totalitar al regimului politic, recurgându-se la o supraveghere severă a populației de către organele partidului și statului, la o ideologizare și politizare excesivă a vieții sociale în toate domeniile sale de activitate, la o supercentralizare a economiei, la împrumuturi masive de capital de pe piața occidentală ce au fost destinate construirii unor obiective industriale gigant, mari consumatoare de materii prime, materiale și energie care, în perspectivă, au avut urmări negative, mai ales sub aspectul eficienței și rentabilității economice.
În această etapă a continuat, pe baza unei rate înalte de acumulare, procesul de creștere economică, implicit o creștere a construcțiilor de locuințe pentru populație și a unor obiective culturale și de învățământ. S-a continuat protecția socială din etapa anterioară. Spre sfârșitul acestei etape însă, și-au făcut apariția unele semne evidente privind o încetinire a ritmului de dezvoltare economică și totodată, o penurie de bunuri alimentare, medicamente etc.
Este în același timp etapa în care semnele de contestare a cuplului Ceaușescu devin tot mai evidente, îndeosebi pe plan intern, dar în unele privințe și pe plan extern.
A treia și ultima etapă a regimului totalitar comunist din timpul guvernării lui Ceaușescu, se referă la intervalul de timp dintre 1982 și decembrie 1989, când acest regim a fost înlăturat prin revoluția română.
Drepturile și libertățile omului sunt drastic îngrădite. Economia țării traversează o perioadă de criză manifestată prin încetarea creșterii economice și, mai ales, a lipsei de eficiență și rentabilitate. Starea gravă din economie este accentuată și de măsurile inițiate de Ceaușescu de a achita împrumuturile externe ale statului român, care au dus, pe de o parte la izolarea economică și politică a României, privarea economiei de mijloace modeme de dezvoltare. Aspectul cel mai grav al acestor stări de lucruri 1-a constituit scăderea dramatică a nivelului de trai a populației, obligată la privațiuni de tot felul (alimentație, căldură etc.). Tragic și paradoxal pentru populația românească era faptul că, deși suferea de foame și de frig, era obligată, prin mecanismul propagandei de partid și de stat să adreseze permanente osanale cuplului Ceaușescu.
Și sub aspectul politicii externe apar în această etapă schimbări semnificative. Astfel, dacă în etapele anterioare politica externă românească era orientată spre occident, Ceaușescu încercând chiar să pună securitatea României sub umbrelă americană, în anii '80, Ceaușescu dă semne de oscilare și nesiguranță pe plan extern, ajungându-se la o înrăutățire a relațiilor țării atât cu Uniunea Sovietică cât și cu Occidentul. Paradoxul acestei situații îl constituie faptul că deși se manifesta încă o anumită independență față de Uniunea Sovietică, sub aspect economic, România depindea tot mai mult de aceasta datorită nevoilor de import de gaze naturale, petrol și alte materii prime și materiale, aceasta și datorită perturbării între timp a relațiilor țării noastre cu Occidentul.
Anii de sfârșit ai acestei etape (1988-1989), deși înregistrau achitarea completă a datoriei externe de circa 14 miliarde de dolari, arătau o Românie cu o economie sarcofagă, supercentralizată și mult rămasă în urmă, cu o populație care se confrunta cu privațiuni de tot felul și umilită de cultul absurd al personalității, existând o totală izolare a țării pe plan extern.
Toate acestea constituiau semne a unei profunde crize de sistem, conducând la declanșarea revoltei populației împotriva regimului totalitar, revoltă care se va transforma într-o revoluție soldată cu înlăturarea acestui regim și trecerea la un regim democratic și la o economie de piață liberă.
Se poate concluziona că înlăturarea regimului totalitar comunist a fost opera poporului român, pe fondul unei conjuncturi externe favorabile legate de procesul de prăbușire a sistemului comunist din estul Europei. Steagul României între 1947 și 1989 păstra culorile naționale, dispunerea lor spațială, dar adăuga ca element distinctiv Stema Republicii Socialiste România, plasată pe galben, la intersecția diagonalelor.
Stema Partidului Comunist Român având ca elemente "secera și ciocanul", simbolizând "înfrățirea" și "uniunea de nezdruncinat" dintre "țărănimea muncitoare și proletariat." Se observă, de asemenea, cununa de spice ușor eliptică și ascendentă, precum și acronimul PCR .
1.4 Regimul politic din România în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-
Dej
Pe parcursul celui de-al doilea război mondial și la sfârșitul său avem de-a face cu o Românie în care fiecare nou regim politic se impune printr-o lovitură de palat: în anul 1938 – Carol, în 1940- Antonescu, în 1944- regele Mihai, situația culminând în 1947 cu venirea la putere a Partidului Comunist. Fiecare dintre aceste regimuri își justifică prezența prin păcatele României vechi pe care promite să le îndrepte dar în locul îndeplinirii acestei datorii asumate, fiecare regim introduce instituții favorabile sieși, instituții autoritare. În cazul ultimului venit lucrurile merg și mai departe, în sensul că acesta depășește bariera autoritarismului, făcând loc totalitarismului.
În momentul în care Partidul Comunist își face apariția pe scena politică românească la conducerea lui erau trei grupuri: cei care rămăseseră în țară și cei care se aflaseră la Moscova în timpul războiului iar cei dintâi se împărțeau în cei care se aflaseră în închisori și cei care activaseră cu succes în ilegalitate. Primul grup era condus de Gheorghiu Dej și era compus din muncitori și activiști întemnițați în timpul grevelor din anii '30. Al doilea grup cuprindea unii membrii ai conducerii comuniste interbelice care se refugiaseră la Moscova, fiind condus de Ana Pauker, membru al Comitetului Executiv al Kominternului și șef al biroului extern al P.C.R.. Al treilea grup era format din comuniști veterani care rămăseseră în România și acționau în ilegalitate. Cel mai activ grup era acela condus de Gheorghiu Dej, care a reușit să-și creeze în perioada războiului o bază proprie de putere, și care a izbutit la sfârșitul războiului să-1 înlăture prin forță de la conducerea P.C.R. pe Ștefan Foris.
Unul dintre pașii făcuți de Partidul Comunist în vederea instaurării totalitarismului a fost consolidarea partidului unic de masă lucru realizat la 12 noiembrie 1947 prin contopirea forțată a Partidului Social Democrat cu Partidul Comunist. Noul partid obținut prin fuzionare va fi cunoscut sub numele de Partidul Muncitoresc Român, care mai târziu a devenit Partidul Comunist Român.
În cadrul guvernării comuniste, în urma delimitării a patru etape fiecare aducând propriile schimbări, primele două reprezintă ascensiunea și declinul regimului instaurat de Gheorghe Gheorghiu Dej. Prima etapă este cuprinsă între anii 1948-1952, și începe cu inițierea reformelor comuniste și se încheie cu înlăturarea grupului condus de Ana Pauker. A doua etapă este cuprinsă între anii 1952-moartea lui Gheorghiu Dej. În decursul acestor ani luptele interne vor fi concentrate în jurul celor două personalități mai sus menționate. Dej, ales drept secretar al Partidului Comunist Român(P.C.R.) și reales în această funcție în 1948, se bucură de o autoritate mai mult formală dar respectă profilul ideal al comunistului. Ana Pauker care s-a impus în Komitern ca șeful secției românești a fost aleasă membru al Secretariatului alături de Vasile Luca și Teohari Georgescu. Deși Dej era secretar general, el depindea în totalitate de bunăvoința grupului condus de Ana Pauker deoarece acesta deținea majoritatea în Secretariat putând să blocheze inițiativele secretarului ba chiar să-1 înlăture. În cadrul noii structuri de partid se punea accentul pe caracterul de elită al partidului și au fost introduse criterii mai stricte privind calitatea de membru de partid. Astfel, cei ce făceau cerere de intrare în partid trebuiau verificați și era obligatoriu stagiul de „candidat". S-a declanșat astfel o întreagă campanie de epurări cu scopul de a disciplina ideologic partidul și de a-i da o structură complexă. Trebuie menționat că epurarea deținea un loc de onoare în practica de tip comunist. Mai mult, relațiile cu Uniunea Sovietică au definit unele interpretări din mediul academic occidental privitoare la epurările de la începutul anilor '50. Chiar și lupta pentru dominație în cadrul partidului nu poate fi înțeleasă fără luarea în considerare a legăturilor cu Uniunea Sovietică. Această luptă pentru supremație își are originile în lovitura de la 23 august 1944 și în decizia înlăturării lui Ștefan Foris. Dând dovadă de tactică și abilitate, Dej a reușit să-și înlăture pe rând posibilii adversari: pe Ana Pauker a transformat-o în cadavru politic fiind acuzată alături de Teohari Georgescu și Vasile Luca de deviere de dreapta iar Lucrețiu Pătrășcanu a avut aceeași soartă ca și Ștefan Foris, murind executat. Eliminarea lui Lucrețiu Pătrășcanu s-a efectuat datorită faptului că acesta reprezintă o alternativă concretă la supremația lui Dej, pe care sovieticii o aveau la îndemână. Căderea Anei Pauker a fost rezultatul procesului de verificare a calității de membru de partid, care viza eliminarea elementelor carieriste și oportuniste. Vasile luca a fost torturat pentru a obține mărturii în cazul lui Pătrășcanu.
În ceea ce privește reforma comunistă, ea a fost de neegalat. În decursul unui singur an partidul, structura de stat, economia, au fost puternic reformate urmând tiparul sovietic. Principiile modelului stalinist sunt imitate în economie, politică și cultură. Referitor la reforme, Gheorghiu Dej îi descria Principesei Ileana imaginea României visate de comuniști: o lume modernă, industrializată, cu știință de carte, având parte de toate binefacerile civilizației moderne, dar fără nedreptățile ei. Secretarul partidului era convins de justețea modelului marxist de modernizare, de industrializare forțată, cu accentul pus pe industria constructoare de mașini, conducere centralizată și planificată a economiei, colectivizare cu orice preț. Dovezi ale stalinismului economic: iunie 1948- naționalizarea băncilor, societăților de asigurare; noiembrie – sunt naționalizate instituțiile de sănătate, casele de filme, cinematografele; aprilie 1948- farmaciile, laboratoarele, întreprinderile chimice; aprilie 1950 – o parte a fondurilor de locuințe.
Tot în aprilie 1950 a fost elaborat și aprobat de Biroul Politic primul plan cincinal devenit lege la 16 decembrie 1950. Copie fidelă a modelului sovietic, principalul scop al acestuia era să transforme România într-o țară cu o industrie socialistă dezvoltată și cu o agricultură socialistă mecanizată. Până la sfârșitul anilor '50 vor intra în stăpânirea statului cabinetele medicale particulare, restaurantele, taxiurile.
Din punct de vedere al stalinismului politic, în urma înlăturării adversarilor, și după alegerile parlamentare partidul a concentrat întreaga putere în mâna sa deoarece comunismul respinge principiul burghez al separării puterilor.
Al treilea element al modelului stalinist îl reprezintă stalinismul cultural care a dus la o radicală restructurare a vechiului sistem de valori și a instituțiilor. Scopul partidului comunist era acela de a crea un om nou evident după model sovietic. Dar pentru realizarea acestui obiectiv era necesară distrugerea valorilor tradiționale, și o mare infuzie de valori marxist-leniniste. Avem de-a face cu un stalinism cultural impus prin forță; legăturile cu Apusul au fost rupte, Academia Română a fost desființată în iunie 1948 și înlocuită cu una nouă, în august 1948 a fost dată o nouă lege a învățământului care reorganiza învățământul mediu și superior conform modelului sovietic, tot vara 1948 au fost desființate și vechile institute de cercetări. În paralel cu epurarea pe motiv politic existau și epurări ale intelectualilor, oameni de știință, artă, cultură, au ajuns la închisoare, iar numărul autorilor și titlurilor care au fost interzise a crescut" . S-a produs chiar și epurarea drastică a corpului profesoral mai ales a celui din universități. În ceea ce privește statutul bisericii ortodoxe, patriarhul acesteia a fost ales de către partid.
Preeminenta lui Dej în Partidul Comunist a fost pecetluită prin numirea sa, la 2 iunie 1952, ca președinte al Consiliului de Miniștrii, funcție pe care o cumula cu aceea de secretar general al partidului. Gheorghe Gheorghiu Dej s-a impus în lupta pentru putere, reușind să domine elita guvernantă, în ciuda tensiunilor interne care răscoleau partidul la diferite intervale și din diferite direcții. Partidul a pornit o campanie de rusificare cu rolul de a populariza în România realizările culturii și științei sovietice ca fiind cea mai înaintată din lume. Limba rusă a devenit limba obligatorie, predată în școli începând cu clasa a patra. Istoria românilor a fost rescrisă pentru a sublinia rolul slavilor, diminuând elementul latin. Un moment important este anul 1953 când este introdusă o nouă ortografie slavizată care înlătură unele elemente latine mergând până la rescrierea numelui țării.
În perioada stalinistă a ocârmuirii lui Dej analfabetismul cel puțin teoretic a dispărut, științele exacte s-au putut dezvolta, a crescut numărul de teatre, muzee, filarmonici, numărul de studenți.
Moartea lui Stalin, survenită la 5 martie 1953, nu a schimbat politica internă a României. Nu s-a înregistrat nici o schimbare majoră în conducerea partidului, nu a avut loc o descentralizare a economiei și nici nu a încetat colectivizarea agriculturii. Cel de-al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Român îi aducea lui Dej reluarea funcției de prim-secretar. Schimbarea este adusa de intrarea în partid a lui Nicolae Ceaușescu și a lui Alexandru Drăghici, în locul Anei Pauker și al lui Vasile Luca. Gheorghiu Dej avea însă de-a face cu alt conducător diferit de predecesorul său dar după alte lupte interne și opoziții Dej a reușit să-și consolideze propriul control asupra partidului și să-1 lege mai strâns de persoana sa.
Dar totuși creșterea autorității lui Hrușciov în Uniunea Sovietică a determinat o reafirmare a rolului partidului în raport cu cel al guvernului. în România s-a produs o separare a funcțiilor acestora, separare făcută public la 19 aprilie 1954 la sesiunea plenară a Comitetului Central. Atunci s-a hotărât desființarea postului de Secretar General, înlocuit cu un secretariat de patru persoane, condus de un prim Secretar. În ceea ce privește sectorul industrial au trebuit luate unele măsuri, cum ar fi desființarea lagărelor de muncă, pentru a reduce anumite tensiuni acumulate în perioada anterioară.
Ca urmare a luptelor pentru putere ce se duceau între zidurile Kremlinului, Hrușciov ar fi vrut să-1 înlocuiască și pe dictatorul român dar Dej a reușit la plenarele din iunie-iulie 1957 să-i elimine pe posibilii hrusciovieni din conducerea partidului. După anul 1958, Dej evoluează treptat spre o desprindere de ruși și către obținerea unui statut de relativă autonomie, soluție aleasă datorită amenințării venite din partea lui Hrușciov, aceea de a lua puterea din mâinile lui Dej. Ca urmare a acestei decizii, s-a produs un conflict cu Uniunea Sovietică însă nu datorită noii linii de dezvoltare adoptate de comuniștii români ci datorită împotrivirii rușilor de a aplica aceeași linie de dezvoltare în țara lor.
Astfel, în anul 1965, când Dej moare răpus de boală statul român se găsea în conflict cu Uniunea în privința autonomiei, în interiorul țării se întrezăreau tendințe către liberalizare dar mult mai important este faptul că partidul permitea o treptată recuperare a valorilor tradiționale, refuzând totodată să secondeze Moscova în lupta ei pentru hegemonie asupra mișcării comuniste internaționale.
Capitolul II
Schimbări apărute în România în perioada
Comunismului
2.1 Considerații generale
Nicolae Ceaușescu a atins apogeul popularității sale interne cât, mai ales, și externe în 1968 când, vorbind în numele partidului și statului, dar și al națiunii române, condamna în termeni duri intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia împotriva reformelor politice în curs din Cehoslovacia(intervenție la care România nu participa). Această opoziție (manevra abila ce-i asigura dominația internă pentru 25 de ani), ca și alte decizii de politică externă opuse liniei comune a statelor comuniste l-au transformat pe viitorul dictator, din perspectiva țărilor occidentale, într-un lider regional important, o fisură în monolitul comunist est-european. În urma unei vizite întreprinse în iunie 1971 în câteva țări asiatice comuniste (în special China și Coreea de Nord), Ceaușescu va pune capăt relativei liberalizări începute de Gheorghiu-Dej. Așa numitele Teze din iulie 1971 lansează o revoluție culturală al cărei bilanț, în deceniul următor, va transforma România într-o excepție nefericită chiar și-n rândurile țărilor socialiste. În martie 1974, Nicolae Ceaușescu devine primul președinte din istoria republicii (iar titulatura statului se schimbă din Republica Populară România în Republica Socialistă România), cu un ceremonial ce amintește mai mult de încoronarea unui rege.
În paralel, odată cu anul 1977 încep și manifestările de opoziție propriu- zisă față de politica regimului, atât în mediile muncitorești (august 1977-greva minerilor din Valea Jiului, 15 noiembrie 1987-manifestația muncitorilor de la Uzinele "Steagul Roșu" din Brașov) cât și-n mediile intelectuale (disidenta românească, colaborarea unor intelectuali de marcă cu postul de radio Europa Liberă, februarie 1987-mișcarea de protest a studenților din Iași). Ca urmare a Tezelor din iulie 1971 și a dezvoltării în anii următori (Tezele din iunie 1982, Tezele din aprilie 1988), printre singurele coordonate admise ale politicii interne s-au numărat: reinstaurarea treptată a controlului total al partidului asupra sferelor culturale (cu precădere după 1980, odată cu moartea scriitorului Marin Preda), politice, științifice; promovarea protocronismului ca orientare cultural- ideologică agreată de regim; acceptarea neoficială a unor mecanisme de conducere și decizie personală specifice dictaturilor; promovarea politică a rudelor familiei Ceaușescu (ceea ce a făcut să se vorbească, în anii '80, despre o eventuală dinastie comunistă la București); decăderea treptată a importanței decizionale a partidului (în ciuda creșterii numerice a membrilor săi: noiembrie 1989-3.824.000) și reducerea lui progresivă la condiția de instrument docil în mâinile familiei conducătoare; promovarea unui cult al personalității cu precedent doar în vremea lui Stalin, etc.
Regimul Ceaușescu a devenit din ce în ce mai nepopular pe plan intern în anii '80, pe măsura deprecierii condițiilor de trai oferite populației și punerii în practică a unor proiecte costisitoare, precum achitarea în termen scurt a datoriei externe a țării (realizată, cu mari sacrificii ale populației, în martie 1989), sistematizarea satelor, construirea noilor "centre civice" ale orașelor, etc. In paralel, pe plan extern, prestigiul lui Ceaușescu a intrat în declin, mai ales după 1985, odată cu reformele încurajate în Europa de Est de noul lider sovietic Mihail Gorbaciov. Refuzul lui de a admite reformarea politică a partidului, ca și hotărârea sa de a izola din ce în ce mai mult România de restul lumii l-au transformat, în preajma căderii regimului său, în ultimul lider de tip stalinist al Europei.
2.2 Contradicțiile industrializării, realizări și eșecuri ( 1948- 1989)
Industrializarea a fost o problemă esențială pentru regimul comunist. Planul de stat lansat la 24 decembrie 1948 urmărea realizarea a cinci obiective: dezvoltarea extensivă, autarhia economică, planul central și planificarea, investiții masive în industria grea în defavoarea celei de consum și sovietizarea industriei românești.
Naționalizarea proprietăților în iunie 1948 și începutul procesului de colectivizare în martie 1949 au făcut din stat singurul deținător de resurse, care puteau fi astfel direcționate spre accelerarea dezvoltării industriale. în primii ani de "democrație populară", subordonarea economică față de URSS a împiedicat statul să dispună eficient de resurse. Ocupația economică sovietică constă în: plata datoriilor de război și existența Șovromurilor, companii mixte romano- sovietice care între anii 1945 și 1956 funcționau exclusiv în profitul URSS. în consecință, programul de modernizare rapidă, lansat după 1948, a fost un eșec. Realitatea de la sfârșitul anilor '50 indică persistența acelorași probleme: înapoierea, în principal, apoi o structură socială predominant agrară, cu o eficiență scăzută.
Declinul economic și teama de revolte sociale au impus schimbări manageriale semnificative. Una din soluțiile propuse de URSS și de statele dezvoltate ale lagărului socialist a fost integrarea economiilor comuniste europene prin reactivarea CAER. Integrarea presupunea departajarea și specializarea economiilor statelor membre pe diverse ramuri (România urma să devină o țară eminamente agrară)
Acest fapt a trezit suspiciunea regimului comunist de la București, care după 1958 nu mai voia permanentizarea dependenței economice față de Moscova. Industrializarea devenea astfel o necesitate pentru economia românească. Construcția combinatului siderurgic de la Galați a devenit simbolul acestei politici de industrializare prin forțe proprii. După 1970, Ceaușescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fără a ține cont de indicatorii economici reali. Aceștia au fost supliniți de un dirijism economic absolut. Creșterea prevederilor planului cincinal 1976-1980 a fost primul eșec al acestei politici. Ca urmare, pentru prima dată în istoria comunismului românesc, prevederile cincinalului următor au fost reduse. Pe termen scurt, acest permanent "salt înainte" în domeniul economic s-a resimțit pozitiv pe plan social: debusee pentru forța de muncă, urbanizarea localităților, o bunăstare relativă. Pe termen lung, s-a dovedit a fi o politică falimentară, care a promovat specializarea industrială a unor regiuni întregi, fără a oferi alternative și o depopulare a satelor.
Autoritățile au investit în trei domenii: industrie grea, infrastructură și proiecte cu caracter mai mult propagandistic decât economic. Administrării defectuoase și investițiilor industriale i s-au adăugat datorii externe împovărătoare și o severă criză de energie. După 1980, economia românească producea mărfuri scumpe și de calitate slabă. In plus, efortul uriaș din ultimul deceniu al regimului de a rambursa datoria externă a uzat tehnologic principalele ramuri economice și a acutizat lipsa de resurse. Calitatea slabă a produselor romanești a reorientat în anii '80 exporturile în țările membre CAER, într-un procent de 57% în 1985. Legăturile economice cu Moscova, atât de blamate în anii '60, au revenit în forță în anii '80.
In 1989, deși România anunța rambursarea datoriei externe, criza economică devenise acută în toate sectoarele economiei. Produsele aveau tot mai puțin acces pe piețele occidentale, organismele financiare internaționale evitau România, iar Ceaușescu a renunțat la clauza națiunii celei mai favorizate în schimburile cu SUA. Cu toate acestea, în 1990, România trebuia să devină în optica partidului "o țară de dezvoltare medie", cu perspective impresionante de a trece la stadiul de "țară socialistă multilateral dezvoltată și îndreptarea României spre comunism".
2.3 Colectivizarea și impactul asupra statului românesc (1948-1962)
Regimul comunist a reușit între 1945 și 1949 să aducă sub controlul sau populația urbană. Lumea rurală, reprezentând 76,5% din populație, se afla însă relativ în afara limitelor acestui control. Metodele utilizate pentru înființare Gospodăriilor Agricole Colective mergeau de la brutalități,confiscări, arestări, deportări până la corupere, campanii de presă și izolare. Primele GAC s-au înființat în iulie 1949. în 1953, totalul atingea abia 10% din suprafața arabilă a țării iar producția agricolă nu a crescut,dimpotrivă. După 1953, metodele au fost schimbate dar scopul nu. Locul arestărilor în masă, al confiscărilor de inventar agricol și recolta l-au luat mijloacele administrative, restricțiile comerciale și interdicțiile.
Anul 1958 a marcat însă revenirea în forță la modelul economic stalinist în agricultură. în 1958, gospodăriile agricole nu cultivau decât 17,5% din pământul arabil. în 1962, deci numai după patru ani, procentajul a urcat la 96%Rezistența țărănească s-a manifestat pe parcursul întregii perioade 1948-1962 și s-a concretizat într-un lung șir de răscoale, în toate zonele țării. "Victoria" totală a colectivizării deși a fost un real succes pe plan politic, administrativ și ideologic-nu a făcut decât să agraveze problema economică, România rămânând a doua țară producătoare agricolă din lagărul socialist (după URSS), un real succes, dar cu mult sub posibilitățile reale ale României. Spre sfârșitul anilor '70, acest eșec avea să umbrească triumfurile industriale ulterioare, spectaculoase sau unilaterale.
În primăvara lui 1983, conducerea de partid a emis nu mai puțin de cinci decrete privind agricultura, toate urmărind rezolvarea crizei (dar găsind "soluția" numai în întărirea controlului central și într-un nou sistem de rechiziții!). Cu toate acestea, producția agricolă nu a atins obiectivele stabilite, în ciuda faptului că statisticile oficiale vorbeau de rate înalte de creștere și recolte record (1982- 22,3 mii. tone, 1983-20 mii tone) Lipsurile alimentare au devenit evidente în ultimul deceniu al regimului Ceaușescu, când s-au reintrodus cartelele (desfățate în 1954) și s-au raționalizat pâinea, laptele, uleiul, zahărul și carnea (pentru a se putea exporta cât mai mult). Programul "științific de alimentare rațională" (adoptat în 1984, și care mai mult spunea populației să nu consume hrana aproape deloc!) a fost considerat singura soluție pentru depășirea crizei alimentare. Acest experiment științific din ultimii ani ai României socialiste demonstra din plin pauperizarea agriculturii românești. Putem spune că acesta a fost cel mai mare eșec al comunismului de stil sovietic și a dus la distrugerea structurii tradiționale a statului românesc.
2.4 Politica demografică (1957-1989)
Ca în orice sistem totalitar, anularea solidarităților tradiționale, distrugerea individualității în favoarea colectivității a însemnat confiscarea vieții private în general și a celei de familie în particular. Liberalizarea avorturilor s-a încadrat în această dimensiune, ca o formă de laicizare a practicilor juridice și sociale, în anul 1957, România s-a liniat și ea acestei practici adoptând o legislație liberă asupra avorturilor. Decizia a favorizat într-un anume fel familia, care trecea printr-o perioadă în care situația economică și îndeosebi nivelul de trai erau deficitare. Pe de altă parte, avortul devenise singura metodă de planificare familială, în lipsa altor metode de contracepție. Situația precară din punct de vedere socio-economic a favorizat însă scăderea natalității: dacă în 1956 existau 24 nou-născuți la mia de locuitori, în 1966 s-a ajuns la 14 la mie, situând România pe ultimul loc în Europa, alături de Ungaria. Drept urmare , dintr-o societate unde avorturile erau libere și relativ ieftine, România ceaușistă se singularizează în 1966, prin politica ei demografică, în întreg lagărul socialist. în toamna lui 1966 se interzice prin lege întreruperea deliberată a sarcinii pentru femeile având mai puțin de patru copii și 45 de ani. Penalitățile prevăzute comportau privarea de libertate atât pentru femeile în cauză și pentru persoanele implicate în operație, cât și pentru tatăl ce se făcea vinovat de omisiune de denunț.. Concomitent, celibatarii, cuplurile fără copii sunt obligate să plătească taxe suplimentare. Divorțurile sunt sistematic descurajate. Creșterea bruscă a numărului de nou-născuți în anul 1967- practic o dublare în raport cu anul precedent – a reprezentat o "performanță" unică în istoria demografică a populațiilor europene. Evoluția ulterioară a natalității (statul comunist avea nevoie de cât mai multe persoane apte de muncă pentru continuarea industrializării și redresării economiei) nu a urmat planificarea imaginată de regim. Avortul provocat, cel clandestin și practicile contracepționale tradiționale au constituit mijloace eficiente de întrerupere a sarcinii. Natalitatea a ajuns astfel, în anul 1983, la 14 la mie, adică exact nivelul din 1966. Mai mult, România se afla pe locul întâi în lume în privința mortalității materne. La mijlocul anilor '80 autoritățile au decis ca actele de naștere ale copiilor să nu fie eliberate mai devreme de o lună de la naștere pentru a diminua numărul statistic al deceselor la nou-născuți.
Politica de stimulare a natalității, prin orice mijloace, a atins cote aberante în anii '80, odată cu ambiția lui Nicolae Ceaușescu de a organiza o creștere planificată, riguroasă și rapidă a populației țării. Propaganda în spiritul creșterii natalității a devenit unul dintre subiectele predilecte ale presei comuniste, iar măsurile încurajate de autorități – precum controlul obligatoriu al femeilor în vederea depistării sarcinii, penalizarea financiară a persoanelor necăsătorite, etc. – au reprezentat una dintre cele mai clare dovezi de încălcare a drepturilor omului și a demnității umane. Alte consecințe foarte grave ale acestor măsuri abuzive – precum creșterea numărului de copii abandonați sau a numărului copiilor născuți cu handicap în urma unor încercări de întrerupere a sarcinii – au devenit vizibile abia la căderea regimului, constituind o reală problemă socială.
2.5 Sistematizarea satelor
Principiul sistematizării s-a numărat printre intențiile de politică socială a partidului încă din ultimii ani ai regimului Dej, dar el a căpătat consistență și amploare în anii regimului lui Ceaușescu. In noiembrie 1965, la inițiativa acestuia este înființată Comisia Centrală pentru Sistematizarea Satelor, comisie care urma să întocmească planuri de perspectivă pentru o folosire cât mai eficientă a pământului agricol și a rețelei hidrografice existente în conferința națională a partidului din decembrie 1967 , Nicolae Ceaușescu a prezentat prototipul viitoarei așezării rurale românești: fiecare comună urma să aibă una sau mai multe școli, o bibliotecă publică și o casă de cultură, cinematograf, dispensar medical și maternitate, o baie publică și o rețea de magazine care să asigure aprovizionarea locuitorilor cu bunuri de consum. In paralel, în aceste comune urmau să fie aduși un număr din ce în ce mai mare de intelectuali, pentru a determina, pe termen mediu, transformarea acestor comune în așezări semiurbane. în 1973, acest program a fost inițiat în județele din aproprierea Capitalei (Ilfov, Cal arași) și extins apoi la nivelul întregii țări. Sistematizarea rurală prevedea reamplasarea gospodăriilor din satele mici și risipite, considerate ca fiind lipsite de perspective de dezvoltare, urmând să fie concentrate în comune cât mai compacte. Un număr de câteva sute de comune, selectate pe tot cuprinsul țării, urmau să fie transformate în centre agroindustriale cu statut de oraș; locuitorii acestora, în număr de cel puțin 5000 în fiecare localitate, urmau să fie mutați din locuințele lor individuale în locuințe colective (blocuri) de câteva etaje, astfel încât densitatea demografică să fie cât mai mare. în interiorul acestor localități, birourile autorităților administrative și politice urmau să fie grupate în centrul civic al așezării. Tot aici urmau să fie construite perimetrele industriale, magazinele, școlile, spitalele și alte facilități care să deservească toate comunele din jur, pe o rază de până la 20 km. Aceste centre urmau să fie dotate cu rețele de canalizare, apă și gaze și cu rețele.
De la începutul anilor '80 sistematizarea a devenit parte integrantă a planurilor anuale și cincinale. Cifrele publicate în martie și iunie 1988 vizau dispariția a 900 de comune, din totalul de 2705, și o reducere a numărului satelor, de la 13123 la maximum 5000-6000. în acest fel, 7000-8000 de așezări rurale dispăreau de pe harta României, iar cele care rămâneau trebuiau demolate și reconstruite în proporție de 50-55%.
Un asemenea plan este foarte util datorită anulării discrepanțelor dintre sat și oraș, dar aplicarea lui într-un ritm atât de rapid, la o scară atât de mare, o utopie, presupunea investii pe care România nu și le putea permite și care vor secătui economia națională. Iar acele ștergeri de pe suprafața pământului ale comunelor nu s-au făcut fără abuzuri, fără arestări și strămutări forțate; nu s-au oferit decât despăgubiri simbolice și acelea după îndelungi tergiversări.
2.6 Represiunea și Securitatea (1949-1989)
Între 1949 și 1953, un număr imposibil de stabilit de deținuți politici, multe zeci de mii în orice caz, după unele surse peste 100.000 de persoane în perioada 1950-1954, au trudit până la exterminare pe șantierul Dunăre-Marea Neagră sau în "celebrele" închisori Sighet, Gherla, Râmnicu-Sărat sau Malmaison. După 1950, partidul a încurajat, vreme de câțiva ani, în unele închisori, metoda reeducării prin violența fizică și psihică, devenită celebră mai ales datorită experimentului de la Pitești. Represiunea, care în această perioadă a îmbrăcat poate formele cele mai violente din întreaga Europa de Est, s-a îndulcit întrucâtva după moartea lui Stalin. între 1956-1959 însă, de frica exemplului unguresc și polonez, ea a lovit din nou, mai ales intelectualitatea și studențimea.
Nu se poate stabili desigur nici măcar cu aproximație numărul persoanelor arestate între 1949 și 1964, când s-a renunțat Ia închisorile politice. Potrivit istoricilor, trebuia să fi fost cel puțin jumătate de milion. Dacă adăugăm la această cifră și pe așa-zișii chiaburi (peste 80.000 arestați), șvabi, deportații în Bărăgan, și existența detașamentelor militarizate de muncă în care erau trimiși tinerii cu "origine nesănătoasă", cifra victimelor represiunii trebuie să fi fost mult mai mare. Această eficienta teroare explică în bună parte neputința organizării unei rezistențe active, deși grupuri izolate de partizani au continuat să acționeze în munți până în anul 1956.
Închisorile politice au început să se deschidă în 1962, odată cu noul curs politic al regimului de la București, când au fost eliberați, după cifrele oficiale, 1304 deținuți, urmați în 1963 de alți 2892 și, în primele luni ale lui 1964, de ultimii 464. Aceste eliberări simbolice arată clar ca în anii '60 regimul nu mai avea dușmani interni, ca deținea controlul absolut asupra tuturor aspectelor socio-economice din România.
După 1964, regimul închisorilor și extenuarea fizică au fost înlocuite de metode mai subtile de supraveghere a societății în ansamblu: o puternică rețea de informatori și încurajarea delațiunii, ascultarea convorbirilor telefonice, violarea mesajelor poștale, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal. Frica paraliza acum toate segmentele sociale și, în lipsa unei opoziții puternice la politica regimului, Securitatea putea preveni eficient orice încercare de a contesta politica partidului.
Capitolul III
Organizarea politică în perioada regimului comunist
3.1 Sistemul politic
Sistemul politic al societății era alcătuit din trei mari componente: subsistemul organelor statului; subsistemul organelor și organizațiilor de masă și obștești și subsistemul organelor de partid și de stat. Astfel, în subsistemul organelor statului, organul suprem al puterii de stat era Marea Adunare Națională, (Parlamentul); în subsistemul organelor și organizațiilor de masă și obștești entitatea supremă era Partidul Comunist Român; în subsistemul organelor de partid și de stat organismul de vârf era Comitetul Central al Partidului Comunist Român și Comitetul Politic Executiv considerate drept organele supreme ale puterii și administrației de stat. Principiul fundamental al organizării și funcționării sistemului politic era acela al rolului conducător al Partidului Comunist Român: partidul era organizatorul și conducătorul întregii activități de făurire a "societății socialiste multilateral dezvoltate". Acest principiu era acompaniat de principiul centralismului democratic, considerat un principiu specific orânduirii socialiste.
Sistemul organelor statului era alcătuit din patru categorii de organe:
organele puterii de stat: Marea Adunare Națională, Consiliul de Stat și Președintele Republicii erau considerate organele supreme, iar consiliile populare județene, orășenești și comunale erau organele locale ale puterii de stat;
organele administrației de stat: Consiliul de Miniștri, ministerele și organele de specialitate reprezentau administrația centrală, iar comitetele și birourile executive al consiliilor populare, precum și organele de specialitate ale administrației de stat de la nivel județean, orășenesc și comunal reprezentau administrația locală.
Organele judecătorești erau reprezentate la nivel central de Tribunalul Suprem, la nivel județean de tribunalele județene, iar la nivel local de judecători.
Organele procuraturii erau reprezentate la nivel central de Procuratura generală iar la nivel județean de procuraturile locale.
Toate categoriile de organe ale statului erau subordonate Marii Adunări Naționale, considerat organul suprem al puterii de stat, organism reprezentativ, ales de către întregul popor, care conduce și controlează întreaga activitate din stat. Astfel, Marea Adunare Națională exercită controlul asupra activității consiliilor populare, fiind unicul organ legiuitor al României.
Față de Marea Adunare Națională sunt subordonate: Consiliul de Stat și Președintele Republicii (acesta era ales și revocat de către Marea Adunare Națională), Consiliul de Miniștri (acesta era ales și revocat de Marea Adunare Națională), Tribunalul Suprem și Procuratura Generală.
3.2 Sistemul organelor statului
Legea fundamentală, respectiv Constituția din anul 1923, repusă în vigoare prin Decretul-constituțional nr. 1626 din 31 august 1944, consfințea faptul că organele centrale ale statului erau: regele, guvernul și parlamentul.
România continua să fie o monarhie constituțională, ereditară, regele având atribuții legislative, executive și judecătorești, pe care le exercita la propunerea Consiliului de Miniștri.
Guvernul și structurile centrale ale statului au acționat pentru punerea în aplicare a prevederilor Convenției de Armistițiu, respectiv lichidarea vechiului aparat de stat, modificarea sistemului electoral, controlul asupra economiei în vederea îndeplinirii obligațiilor de război, eliminarea claselor sociale considerate contrarevoluționare, legiferarea reformei agrare și trecerea la construirea unei economii socialiste, potrivit doctrinei marxist-leniniste.
La 30 decembrie 1947, prin Legea nr. 363 este abolită monarhia și proclamată Republica Populară Română, fiind reglementate următoare probleme:
activitatea legislativă să fie exercitată de Adunarea deputaților, până la dizolvarea ei și formarea Adunării constituante;
activitatea executivă a fost încredințată unui Prezidiu al Republicii, compus din cinci membri, aleși cu majoritate de Adunarea deputaților "dintre personalitățile vieții politice, științifice și culturale ale Republicii Populare Române";
Consiliul de Miniștri reprezenta autoritatea care promulga legile. După abolirea monarhiei a fost adoptată o noua Constituție, careu consacrat forma de stat republicană, precum și obiectivele economice și politice prevăzute în programul adoptat de Partidul Muncitoresc Român.
Astfel, la 23 ianuarie 1948 a fost adoptată o nouă Lege electorală, prin care vârsta alegătorilor cobora de la 21 la 20 de ani. La 28 martie 1948 au avut loc alegeri pentru Marea Adunare Națională, obiectivul fundamental al acesteia fiind adoptarea unei noi Constituții.
Proiectul Constituției a fost votat în unanimitate de către cei 414 deputați în ziua de 13 aprilie 1948. încă din primul articol se stabilea noua formă de stat "Republica Populară Română este un stat popular, unitar, independent și suveran". Spre deosebire de Constituțiile anterioare, această lege fundamentală prevede următoarele dispoziții:
egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură;
dreptul de a alege îl aveau toți cetățenii (bărbați și femei) de la vârsta de 18 ani;
pentru prima dată sunt recunoscute drepturi depline pentru femei: ele aveau drepturi egale cu bărbații în toate domeniile de drept public și drept privat;
organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Națională, singurul organ legislativ;
atribuțiile de șef al statului erau exercitate de Prezidiul Marii Adunări Naționale, alcătuit din președinte, trei vicepreședinți, un secretar și 14 membri aleși pe o perioadă de 4 ani. Prezidiul convoca Marea Adunare Națională, exercita dreptul de grațiere și comuta pedepsele, conferea decorații și medalii, reprezenta statul român în relațiile internaționale, numea și revoca miniștrii la propunerea președintelui Consiliului de Miniștri. Comparativ cu puterile regale, nul era "Capul puterii armate", nu putea numi și destitui guvernul, nu putea dizolva parlamentul.
Organul "suprem executiv" era guvernul, răspunzător pentru activitatea sa în fața Marii Adunări Naționale. Guvernul conducea activitatea administrativă a statului, coordona și elabora directive generale ministerelor de resort, asigura planificarea economiei naționale, realiza politica statului în domeniile ordinii publice și securității, conducea politica generală a statului în domeniul relațiilor internaționale.
Teritoriul României era împărțit, din punct de vedere administrativ în: comune, plăși, județe și regiuni, care erau conduse de consilii locale populare, alese prin vot universal, direct, egal și secret pe timp de patru ani.
Privitor la structura social-economică a Republicii Populare Române, Constituția prevedea faptul că "mijloacele de producție aparțin statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizațiilor cooperatiste sau particulare, persoane fizice sau juridice". De asemenea "bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație ferată, rutiere, pe apă și în aer, poșta, telegraful, telefonul și radioul aparțin statului, ca bunuri comune ale poporului. Prin lege se vor stabili modalitățile de 'trecere în proprietatea statului a bunurilor enumerate, care, la data intrării în vigoare a prezentei Constituții, se aflau în mâinile particulare" (art. 6). Articolul 10 din Constituție consacră principiul exproprierii într-o formă originală: "când interesul general cere, mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun comun al poporului, în condițiile prevăzute de lege". în contextul structurii social-economice a României menționăm prevederile art. 15 din Constituție care stipulează principiul planificării centralizate: "Statul îndrumează și planifică economia națională în vederea dezvoltării puterii economice a țării, asigurării bunei stări a poporului și garantării independenței naționale".
Potrivit Constituției, au fost inițiate și finalizate următoarele acțiuni:
prin Legea din 11 Iunie 1948 privind naționalizarea principalelor mijloace de producție au fost trecute în proprietatea statului "toate bogățiile subsolului, precum și întreprinderile industriale, societățile de orice fel și asociațiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații". Potrivit celor 28 de anexe ale legii, erau trecute în proprietatea statului 1050 de întreprinderi (aproape 90% din producția minieră și industrială).
Prin acte normative elaborate ulterior Legii din 11 Iunie 1948, au fost naționalizate: industria cinematografică și cinematografele (383 cinematografe), instituțiile medico-sanitare, fiind trecute sub comanda statului biserica și școala. Astfel, la 17 iulie 1948 a fost anulat concordatul cu Vaticanul (semnat în anul/1927),, după care s-a dispus închiderea unor biserici catolice, greco-catolice și protestante. La 3 august 1948 a fost votată Legea învățământului, prin care au fost desființate școlile particulare și conferionale, întregul proces de învățământ fiind organizat de stat. Pentru învățământul elementar și liceal (școli medii) manualele școlare de literatură nu mai cuprindea operele lui Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Octavian Goga, Ion Barbu, iar marele nostru poet Mihai Eminescu era prezent doar cu câteva strofe din poezia "împărat și proletar". Cel mai afectat a fost domeniul istoriei naționale: în anul 1947 a fost publicat și difuzat manualul unic de ISTORIA ROMÂNIEI, sub semnătura lui Mihail
Roller, lucrare devenită, după anul 1948, Istoria Republicii Populare Române, în care trecutul istoric al românilor era prezentat pe două coordonate fundamentale:
ajutorul primit din partea slavilor, a Rusiei și respectiv Uniunii Sovietice
dezvoltarea societății are la bază lupta de clasă. Dezvoltarea economică a României în anii 1949-1950 s-a realizat pe baza celor două planuri anuale, care prevedeau un ritm înalt de creștere a industriei, precum și transformarea socialistă a agriculturii. Totodată, au fost inițiate măsuri pentru organizarea unui aparat de stat nou, apt să îndeplinească, obiectivele puterii clasei muncitoare: au fost create sfaturile populare, a fost desființată vechea organizare administrativ- teritorială a țării (8 septembrie 1950), a fost realizată o nouă organizare judecătorească (1952). Aceste schimbări au determinat elaborarea, în anul 1952, a unei noi Constituții.
3.2.1 Președintele Republicii Socialiste România
Prin Legea nr. 1 din 28 martie 1974, Constituția României a fost modificată în sensul că s-a instituit funcția de Președinte al Republicii Socialiste România. Potrivit art. 71 din Constituție "Președintele Republicii Socialiste România este șeful statului și reprezintă puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale Republicii Socialiste România";
Președintele era ales de Marea Adunare Națională pentru un mandat de patru ani, la propunerea Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Președintele era răspunzător față de Marea Adunare Națională pentru întreaga activitate, în fața căreia prezintă periodic dări de seamă asupra exercitării atribuțiilor sale și asupra dezvoltării statului, el era subordonat nemijlocit față de Marea Adunare Națională. Atribuțiile Președintelui Republicii erau grupate în două categorii: atribuții pe plan intern și atribuții pe plan internațional.
Atribuțiile pe plan intern ale Președintelui Republicii erau, potrivit Constituției, următoarele:
prezidează Consiliul de Stat;
prezidează ședințele Consiliului de Miniștri atunci când este necesar;
numește și revocă, la propunerea președintelui Consiliului de Miniștri, vicepreședinții Consiliului de Miniștri, miniștrii, președinții altor organe centrale ale administrației de stat, membrii Tribunalului Suprem;
în timpul în care Marea Adunare Națională nu este întrunită în plenul său, numește și revocă pe președintele Tribunalului Suprem și pe procurorul general;
acordă gradul de general, amiral și mareșal;
acordă grațierea, dreptul de azil și cetățenia română.
Pe plan extern, atribuțiile Președintelui vizau: stabilirea rangurilor misiunilor diplomatice, acreditarea reprezentanților diplomatici ai României, încheierea tratatelor internaționale în numele României.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, Președintele Republicii emitea decrete prezidențiale și decizii. Decretele prezidențiale aveau atât caracter normativ cât și caracter individual, deciziile aveau numai caracter individual.
Analiza acestor atribuții, dar mai ales a realităților din perioada 1974- 1989, conduc la concluzia că România a fost condusă de un președinte dictator, cu un sporit cult al personalității.
3.2.2 Organul suprem al administrației de stat
Acesta era Consiliul de Miniștri, care exercita conducerea generală a activității executive pe întregul teritoriu al României, având ca principală sarcină aducerea la îndeplinire a liniei politice și a directivelor Partidului Comunist Român. Consiliul de Miniștri era ales de Marea Adunare Națională pe durata legislaturii acesteia, atribuțiile sale principale fiind:
inițierea măsurilor necesare pentru îndeplinirea politicii interne, organizarea și asigurarea executării legilor;
elaborarea proiectelor planurilor de dezvoltare economico-socială, a bugetelor anuale și proiectelor de legi și decrete.;
înființarea de organizații economice, întreprinderi și instituții de stat de interes republican;
asigurarea ordinii publice, apărarea intereselor statului și ocrotirea drepturilor cetățenilor;
aducerea la îndeplinire a măsurilor stabilite în domeniul relațiilor externe.
Actele normative elaborate de Consiliul de Miniștri erau hotărârile cu caracter normativ și individual.
3.2.3 Organele judecătorești
Potrivit art. 101 din Constituție, justiția se înfăptuiește conform legii, prin Tribunalul Suprem, tribunalele județene, judecătorii, precum și prin tribunalele militare.
Activitatea de judecată consta în soluționarea litigiilor juridice ivite în societate prin hotărâri cu putere de lucru judecat și susceptibile a fi executate prin forța de constrângere a statului.
Activitatea judecătorească a fost reglementată prin Legea nr. 58/1968 în care erau stabilite sarcinile fundamentale ale instituțiilor de judecată: apărarea orânduirii sociale și de stat, drepturile și interesele legitime ale persoanelor, asigurarea respectării legilor de către organele statului, persoanele juridice și persoanele fizice. Principiile de organizare și funcționare ale organelor judecătorești erau:
principiul independenței judecătorilor și asesorilor populari și supunerea lor numai față de lege;
-principiul publicității dezbaterilor judiciare;
principiul asigurării dreptului de apărare;
principiul imposibilității retractării de către instanțe a hotărârilor pronunțate;
principiul unității sistemului instanțelor judecătorești;
-principiul alegerii judecătorilor și asesorilor populari.
3.2.4 Organele procuraturii
Articolul 112 al Constituției, făcând referire la organele de procuratură și la principalele lor atribuții, desemnează o categorie distinctă de organe ale statului, care realizează . activitatea de asigurare a respectării legilor.
Organele procuraturii sunt constituite ca un sistem de organe speciale care asigură respectarea și aplicarea legilor.
Prin Legea nr. 60/1968 cu privire la organizarea și funcționarea Procuraturii Republicii Socialiste România sunt stabilite atribuțiile și competențele organelor procuraturii:
Dreptul socialist a reprezentat instrumentul prin care statul a reglementat totalitatea relațiilor sociale potrivit doctrinei și ideologiei partidului comunist. Prin normele de drept a fost reglementată conduita oamenilor față de stat, față de bunurile obștești, față de oameni și drepturile acestora, față de muncă, familie etc.
În felul acesta, cu ajutorul dreptului toate relațiile au fost reglementate și orientate pe un făgaș socialist, creându-se o ordine de drept nouă, socialistă.
Dreptul era definit ca "ansamblul de norme generale de conduită ce exprimă voința de stat a clasei dominante, iar în condițiile victoriei depline a socialismului, voința tuturor oamenilor muncii, a întregului popor, sub conducerea clasei muncitoare, care reglementează, potrivit interesului acestora, relațiile sociale și a căror respectare este susceptibilă de a fi asigurată prin forța coercitivă a statului".
Potrivit normelor dreptului constituțional, poporul avea calitatea de subiect de drept (art. 2 din Constituția României adoptată în anul 1965 precizează că în Republica Socialistă România întreaga putere aparține poporului). în doctrina juridică se argumenta faptul că, pentru a-și exercita puterea, poporul își alcătuiește organele sale: Marea Adunare Națională și consiliile populare, alese prin vot universal, egal, direct și secret. De altfel, "legea teoretică și metodologică a științei dreptului constituțional o constituia materialismul dialectic și istoric, socialismul științific; programul partidului Comunist Român și gândirea secretarului general al partidului nostru".
Dreptul penal a cunoscut modificări substanțiale imediat după anul 1944, materializate în adoptarea Decretelor-lege nr. 140 și 149 din 20 ianuarie 1945 pentru urmărirea și pedepsirea criminalilor și profitorilor de război, precum și a celor vinovați de dezastrul țării, a Decretul ui-lege nr. 1460 din 2 mai 1945, pentru reprimarea speculei ilicite și a sabotajului economic, a Legii nr. 289 din 1947, pentru desființarea și interzicerea organizațiilor de tip fascist, profascist sau terorist – politice, militare sau paramilitare.
În domeniul economic, pentru reprimarea infracțiunilor au fost adoptate: Legea pentru circulația produselor agricole, Legea pentru organizarea controlului economic, Legea pentru combaterea infracțiunilor vamale.
În anul 1948 a fost republicat Codul Penal din 1936, iar prin Decretul nr. 187 din 30 aprilie 1949 este modificat art. 1 al codului penal care prevedea: "Legea penală are drept scop apărarea Republicii Populare Române și a ordinii sale de drept împotriva faptelor periculoase pentru societate, prin aplicarea măsurilor de apărare socială față de persoanele care săvârșesc asemenea fapte. Sunt periculoase pentru societate în înțelesul alineatului precedent, orice acțiuni sau omisiuni care aduc atingere structurii economice, sociale sau politice, ori siguranța R.P.R., sau tulbură ordinea de drept statornicită de popor în frunte cu clasa muncitoare".
În anul 1968 au fost adoptate Codul Penal și Codul de Procedură Penală, care, cu modificările intervenite succesiv, sunt în vigoare și astăzi.
Dreptul socialist al muncii s-a constituit ca ramură distinctă a dreptului începând cu Constituția din 1948 și actele normativ elaborate ulterior, care reglementau drepturile și îndatoririle muncitorilor, funcționarilor, personalului tehnic și de conducere, retribuirea muncii după cantitatea și calitatea ei, protecția muncii și asigurările sociale.
La 8 mai 1950 a fost adoptat Codul muncii care s-a aplicat până în anul 1972. Acesta a fost completat prin legi speciale, cele mai importante privind aspectele legate de încheierea, executarea și încetarea contractului de muncă, asigurările sociale, protecția muncii, concediul de odihnă, organizarea și disciplina muncii în unitățile socialiste de stat etc.
La 1 martie 1973 a intrat în vigoare un nou Cod al muncii care se aplica raporturilor juridice de muncă ale persoanelor încadrate în temeiul unui contract de muncă cu unitățile socialiste de stat, indiferent de categoria acestora. De asemenea, dispozițiile Codului muncii se aplicau și raporturilor de muncă dintre organizațiile cooperatiste și celelalte organizații obștești și persoanele încadrate în aceste organizații pe baza unui contract de muncă.
Codul muncii reglementa contractul colectiv de muncă încheiat între unitate și colectivul de oameni ai muncii, care prevedea dispoziții pentru realizarea planului unității și măsuri de îmbunătățire a condițiilor de muncă și viață ale personalului muncitor.
Dreptul civil, ca ramură esențială a dreptului național, s-a dezvoltat pe dispozițiile cuprinse în Codul Civil elaborat de Alexandru Ioan Cuza la 1865. Aceste dispoziții au fost completate prin norme juridice specifice privitoare la dreptul de proprietate, dreptul familiei, dreptul cooperatist, etc., cele mai reprezentative fiind:
– Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice;
Decretul nr. 32/1954 de punere în aplicare a Codului familiei;
Decretul nr. 321/1956 privind drepturile de autor;
Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă;
Decretul nr. 278/1960 privind actele de stare civilă;
Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume;
Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat;
Decretul nr. 212/1974 de ratificare a Pactelor internaționale privind drepturile omului.
În această perioadă au fost aplicate dispozițiile Codului de Procedură Civilă elaborat în 1865, modificat în repetate rânduri și republicat în anul 1948. Cele mai importante modificări au fost:
Decretul 470/1958 prin care înceta dreptul Tribunalului Suprem de a mai introduce recursul în supraveghere, acest drept revenind procurorului general;
Decretul nr. 38/1959 de modificare a art. 195 din Codul de Procedură Civilă, prin care se reglementează modul de audiere ca martor a minorului care nu a împlinit 14 ani;
Legea nr. 58/1968 privind organizarea judecătorească care modifică procedura de organizare și desfășurare a judecății în fața instanței. Perioada care face obiectul analizei (1948-1989), fiind încă atât de aproape de noi nu poate fi condensată în câteva pagini. Statul și dreptul nu sunt noțiuni abstracte, ele nu se nasc și nu evoluează decât pe coordonatele factorilor care le configurează: cadrul natural, cadrul social-politic și factorul uman.
Ca ansamblu de norme care reglementează raporturile sociale, ordinea juridică presupune o societate organizată politic.
România a avut în această perioadă o organizare politică impusă de ocupația sovietică în urma încheierii celui de-al doilea război mondial. Până în anul 1958 în România au staționat trupe aparținând armatei sovietice (peste 25.000 de militari), situație care a garantat implementarea modelului sovietic de organizare politică. Potrivit doctrinei și ideologiei marxist-leniniste "statul socialist este organizația politică cu cele mai largi posibilități de organizare socială fiind condus de partidul clasei muncitoare". Statul socialist era definit ca "organizația politică a puterii celor ce muncesc, în frunte cu clasa muncitoare, care îndeplinind sub conducerea partidului marxist-leninist rolul de instrument principal de construire a socialismului și comunismului – se manifestă, în perioada construirii socialismului ca organizație a dominației asupra claselor exploatatoare, iar în perioada de construire a comunismului ca organizație ce exprimă voința și realizarea intereselor poporului, care în totalitatea sa este alcătuit din oameni ai muncii" .
Același autor definește dreptul socialist ca "Ansamblul regulilor de conduită instituite sau sancționate de statul socialist în interesul construirii socialismului și comunismului, care exprimă voința clasei muncitoare aliată cu toți oamenii muncii, iar după construirea socialismului, voința întregului popor, sub conducerea clasei muncitoare, voință determinată în ultimă instanță de condițiile vieții materiale a societății, reguli a căror respectare și aplicare obligatorie se asigură prin conștiința juridică socialistă a cetățenilor, iar la nevoie cu ajutorul forței coercitive a statului".
În literatura juridică erau consacrate următoarele principii fundamentale ale dreptului socialist:
consfințirea puterii politice a oamenilor muncii în frunte cu clasa muncitoare;
proprietatea socialistă ca bază a dreptului socialist;
internaționalismul proletar;
democratismul real;
retribuția după muncă;
îmbinarea intereselor individuale cu cele obștești;
apărarea păcii și coexistenței pașnice;
legalitatea socialistă;
– umanismul socialist.
Dreptul socialist își găsește originea în prima dictatură a proletariatului – Comuna din Paris (1871), care a reușit, pentru o foarte scurtă perioadă de timp, să consacre o serie de principii socialiste: organizarea socialistă a puterii de stat (Comuna), sistem electoral specific, naționalizarea atelierelor părăsite de patroni, organizarea controlului muncitoresc asupra producției din marile întreprinderi, separarea școlii de biserică, incriminarea penală a trădării cauzei poporului, a agitației contrarevoluționare și sabotajului.
Dreptul socialist și-a găsit consacrarea în dreptul sovietic, fundamentat pe Rezoluțiile și Decretele elaborate de puterea sovietelor din Rusia în Octombrie 1917, respectiv de naționalizare a întreprinderilor, băncilor, transportului, comerțului, cele privitoare la noua organizare a statului, de înființare a tribunalelor revoluționare etc. Ulterior au fost definitivate: Codul penal sovietic și de procedură penală, Codul civil sovietic și de procedură civilă, statutul de organizare a Tribunalului Suprem și instanțelor judecătorești.
Întreaga operă de construcție și dezvoltare a dreptului socialist s-a întemeiat pe tezele formulate de socialismul științific, care a fost considerat știința transformării revoluționare a orânduirii capitaliste, a construcției și victoriei orânduirii comuniste.
La baza socialismului științific au stat, operele teoretice ale lui V. I. Lenin care considera faptul că dictatura proletariatului este o formă superioară a democrației. Dictatura unei clase înseamnă, în concepția lui Lenin, puterea nelimitată și bazată pe forță, pe constrângerea de stat a acestei clase asupra dușmanilor săi de clasă. Statul reprezenta puterea organizată a unei clase cu ajutorul căreia aceasta exercita conducerea societății.
Modelul de organizare a statului și dreptului socialist, realizat în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), a fost impus de puterea de la Moscova în toate statele europene devenite satelit ale acesteia, după sfârșitul celui de-al doilea război mondial (Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, România, Republica Democrată Germană).
Acest model, adaptat în țările amintite la unele particularități ale acestora și potrivit unor idei ce au aparținut unor lideri comuniști, s-a spulberat începând cu anul 1989, când s-a produs dezintegrarea sistemului socialist și destrămarea U.R.S.S.
Din decembrie 1989 statul și dreptul românesc intră într-o nouă eră: a democrației și economiei de piață.
Capitolul IV
Sistemul juridic
S.1 Dreptul privat
1. Drept civil
Cu privire la principalele instituții ale Dreptului civil, sunt de remarcat: perfecționarea reglementării personalității juridice a unităților socialiste de Stat ce s-a realizat prin Legea nr. 11/1971 privitoare la organizarea și conducerea acestora, modificată ulterior prin Legea nr. 57/1974 și Decretul 154/1976, devenit Legea nr. 19/1976, cu privire la perfecționarea mecanismului economico – financiar.
Reglementările referitoare la contractele economice din Decretul nr. 265/1949 au fost înlocuite cu Legea nr. 71/1969, destinată creării unui cadru juridic adecvat realizării cantitative, calitative și la termen a sarcinilor de plan, Legea nr. 2/1970 privind asigurarea și controlul calității produselor și Legea nr. 14/1971 privind gospodărirea fondurilor fixe, a resurselor materiale și aprovizionarea tehnico-materială. In scopul întăririi autoconducerii muncitorești și a autogestiunii economico-fmanciare a fiecărei unități socialiste, prin Legea nr. 3/1979 au fost aduse substanțiale modificări Legii contractelor economice nr. 71/1969, fără a se putea înlătura însă caracterul lor birocratic și formal.
Regimul juridic al locuințelor a fost pus și el în concordanță cu noile cerințe și noile posibilități de satisfacere a acestor cerințe, Decretul nr. 78/1952 fiind înlocuit prin Legea nr. 9/1968 pentru dezvoltarea construcției de locuințe din fondul de Stat către populație și construirea de case proprietate personală, de odihnă sau turism și Legea nr. 10/1968 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, legi înlocuite ulterior prin Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe și Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ.
În materia dreptului succesoral, au intervenit noi reglementări cuprinse în Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale și Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar.
2. Dreptu familiei
în materia Dreptului familiei, prin Decretul nr. 4/1956 și prin Decretul nr. 779 din 8 octombrie 1966, aprobat prin Legea nr. 39/1966, s-a argumentat rolul Statului în sprijinirea căsătoriei și familiei, în apărarea intereselor mamei și copilului, dispoziții prevăzute și de Constituție (art.23) și Codul familiei; în scopul consolidării căsătoriei și familiei, au fost aduse modificări privind divorțul și procedura respectivă, acesta devenind admisibil numai în cazurile în care raporturile dintre soți sunt grav și iremediabil compromise.
Se constată o sporire a căsătoriilor mixte, însă funcțiile familiei se diminuează treptat, în mod obiectiv, pe măsura procesului de urbanizare, iar numărul familiilor dezorganizate și al relațiilor extraconjugale sporește.
3. Dreptul muncii
În condițiile adoptării Constituției din 1965 și introducerii unor reglementări în domeniul Dreptului muncii, a devenit necesară adoptarea unui nou Cod al muncii (Legea nr. 10/1972), publicat la 1 decembrie 1972 și intrat în vigoare Ia 1 martie 1973, structurat în două părți, cea dintâi având ca obiect principiile generale ale relațiilor de muncă, iar cea de a doua consacrată relațiilor de muncă din unitățile socialiste de Stat și prevăzând posibilitatea elaborării de statute profesionale speciale. în acest cadru, au fost adoptate legi în legătură reglementarea raportului juridic de muncă: Legea nr. 57/1974 privind retribuția, cu modificările ulterioare, Legile nr. 24/1976 și nr. 25/1976 privind încadrarea într-o muncă utilă a persoanelor apte de muncă, Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale și asistență socială, Legea nr. 4/1978 pentru modificarea și completarea Legii retribuirii muncii după cantitatea și calitatea muncii nr. 57 din 29 octombrie 1974 etc.
4. Dreptul cooperatist
Congresul Cooperativelor Agricole de Producție, care a avut loc între 7-9 martie 1966 a hotărât crearea uniunilor cooperativelor agricole de producție și a adoptat statutele acestor uniuni, precum și noile statute ale cooperativelor agricole de producție. Organizațiilor cooperatiste din agricultură li s-au adăugat alte două categorii de organizații cooperatiste: cooperativele de aprovizionare și consum și cooperativele meșteșugărești, care își desfășoară activitatea conform statutelor, pe baza îmbinării principiului democrației cooperatiste cu cel al conducerii centralizate. Organizarea și funcționarea cooperativelor meșteșugărești a primit o nouă reglementare prin Legea nr. 14/1968, iar organizarea și activitatea cooperației de consum prin Legea nr. 6/1970. Asocierea unităților de Stat cu Cele agricole cooperatiste a fost reglementat prin decretele Consiliului de Stat nr.212/1974 și nr. 114/1974, iar prin Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar s-a realizat reglementarea unitară a folosirii pământului. Prin Legea nr. 31/1977 a fost instituit Congresul Consiliilor de conducere ale unităților agricole socialiste, al întregii țărănimi, ca forum suprem al agriculturii și au fost create consiliile unice agroindustriale de Stat și cooperatiste, organe ce cuprindeau totalitatea unităților cu caracter agricol care își desfășoară activitatea într-un anumit perimetru, păstrându-și totuși autonomia, însă fără a înlătura abuzurile și birocrația și din acest domeniu.
S.2. Dreptul public
1. Dreptul penal
În materie penală, Codul penal din 21 iunie 1968 (Legea nr. 115), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, și Legea nr. 30 din 13 noiembrie 1968 pentru punerea în aplicare a Codului penal aveau la bază, în concepția autorilor lor, trei principii fundamentale și anume democratismul umanismul și legalitatea. în art. 1 se arată că scopul legii penale este apărarea contra infracțiunilor a suveranității, independenței și unității Statului, a proprietății socialiste, a persoanei și a drepturilor acesteia, precum și a întregii ordini de Drept. Umanismul se manifesta prin ansamblul de dispoziții ce pretindeau a realiza o mai puternică ocrotire a persoanei împotriva faptelor care-i pot aduce atingere, prin dovedirea vinovăției la săvârșirea de infracțiuni mai puțin grave, prin înlocuirea răspunderii penale în fața unor infracțiuni cu un pericol social mai reduse, cu o răspundere ce atrage aplicarea fie a unei forme de influențare obștească, fie o sancțiune cu caracter administrativ, prin dispozițiile privitoare la eliberarea condiționată, prin instituirea reabilitării de drept, prin reglementarea răspunderii penale a minorilor etc. Persistența fenomenului infracțional într-o societate care pretindea că au dispărut cauzele sociale determinate, a dus la admiterea unor cauze biologice, în sensul concepțiilor lombroziene. în scopul întăririi "legalității socialiste", se prevedea că singurul temei al răspunderii penale este săvârșirea unei infracțiuni în condițiile în care aceasta este prevăzută și pedepsită de legea penală.
Pe lângă Codul penal au fost adoptate și unele legi penale speciale, prin care se asigura aplicarea prevederilor părții generale/a Codului și anume Legea nr.23/1969 privind executarea pedepselor, Legea nr. 3/1971 cu același obiectiv și Legea nr. 4/1971 privind extrădarea. Prin modificările aduse Codului penal în 1973, s-a creat posibilitatea ca, în cazul infracțiunilor mai puțin grave și pentru infractorii ușor educabili, să se execute pedeapsa închisorii fără privare de libertate, prin muncă corecțională (Decretul nr.218 din 17 iulie 1977).
2. Dreptul procesual
Modificări substanțiale au fost aduse Codului de procedură civilă prin Decretul nr. 649/1967 ca de pildă, în materia conflictelor de competență și comunicarea actelor procedurale. Prin Decretul nr.52/1969, au fost modificate dispozițiile Codului de procedură civilă privind competența organelor judecătorești, participarea procurorului în procesul civil, recursul extraordinar (o modificare ulterioară fiind adusă prin Decretul nr. 79/1971), exercițiul dreptului de acțiune în fața instanțelor judecătorești, probele judiciare (urmată și de modificarea realizată de Decretul nr. 83/1973).
Procedurile speciale au fost instituite, în materie de contravenții, prin Legea nr. 32/1968 și Decretul nr. 153/1970 și în materia controlului provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice obținute prin mijloace ilicite (Legea nr. 18/1968 republicată cu modificările intervenite în 27 iulie 1973); în privința executării între organizațiile socialiste s-a realizat simplificarea procedurii, iar în Codul muncii s-au introdus noi garanții procesuale privind soluționarea litigiilor de muncă.
Adoptarea noului Cod penal din 1969 a necesitat un nou Cod de procedură penală, intrat în vigoare la aceeași dată și care consacră, ca reguli fundamentale, legalitatea procesului penal, caracterul ei obligatoriu, descoperirea adevărului, rolul activ al organelor judecătorești, garantarea libertății persoanei, garantarea dreptului de apărare, precum și folosirea în tot cursul procesului penal a limbii române, dar și a celei materne în unitățile administrativ – teritoriale locuite de alte naționalități. Legea nr. 6/1973 privind modificarea Codului penal a făcut necesar noi schimbări și în Codul de procedură penală, ca cele din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor și Legea nr. 8/1973 pentru modificarea Legii nr. 23/1969, reglementări caracterizate printr-o individualizare a pedepsei, fără ca aceasta să-și piardă însă caracterul de clasă.
3. Dreptul internațional
Pe plan extern, Statul român a promovat în această perioadă o politică de impunere în viața internațională a principiilor deplinei egalități în drepturi, respectarea independenței și suveranității naționale, neamestecul în treburile interne, avantajul reciproc, nerecurgerea la forță sau amenințarea cu forța, dreptul fiecărui popor de a fi stăpân pe destinele sale. Pe această bază a încheiat tratate bilaterale de alianță și prietenie cu statele socialiste, participă din 1955 la Tratatul de la Varșovia, a avut cu mai multe state socialiste europene un Tratat de colaborare și ajutor reciproc (CA.E.R.) și a dezvoltat relații de prietenie, solidaritate și colaborare pe toate planurile cu celelalte state socialiste. în același timp, România a promovat – îndeosebi după 1965 – o politică de colaborare cu alte state, fără deosebire de orânduirea lor socială ajungând la începutul deceniului nouă să aibă relații diplomatice cu 140 de țări ale lumii, relații comerciale cu 132 de state, să facă parte din 80 de organizații internaționale guvernamentale și să participe la peste 700 de organizații internaționale neguvernamentale.
Ținând seama de la marile comandamente ale epocii, România a acționat pentru stingerea focarelor de încordare și conflicte, pentru realizarea unor programe efective pe calea dezarmării generale, pentru adoptarea unor măsuri care să ducă Ia oprirea cursei înarmărilor, la limitarea și reducerea treptată a bugetelor militare, interzicerea folosirii armamentului nuclear și a altor arme de distrugere în masă, lichidarea babelor militare de pe teritoriile altor state și retragerea trupelor străine în granițele lor naționale, stabilirea de zone denuclearizate, crearea condițiilor pentru desființarea blocurilor militare; documentele prezentate la O.N.U, în toamna anului 1975 cuprindeau idei ce și-au găsit o concretizare și în Documentul final al sesiunii speciale a Adunării Generale a O.N.U. consacrate dezarmării din acel an. Cele zece propuneri prezentate la reuniunea de la Madrid în 1980 erau menite să contribuie, alături de cele ale altor țări, la stimularea procesului de destindere și securitate inaugurat la Helsinki, iar rezoluția: Reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor, dintre state propusă de România la O.N.U. în 1980 a fost aprobată în unanimitate.
Reuniunea ministerială a "Grupului celor 77" care a avut loc la București în 1980 s-a bucurat de aprecierea țărilor în curs de dezvoltare pentru contribuția pe care România a adus-o aportului general de afirmare a unor raporturi echitabile între state, indiferent de mărimea sau orânduirea lor politică.
Dreptul internațional privat și-a găsit o nouă concepție în soluționarea conflictelor de legi, manifestată în primul rând prin schimbarea radicală intervenită în tratamentul aplicat legii străine. Pe când înainte de 1944 legea altui stat era considerată un fapt juridic, acum i se recunoaște calitatea de act normativ și i se asigură un regim corespunzător. In consecință, o hotărâre judecătorească putea fi casată de către instanța de recurs dacă nu a aplicat legea străină, deși aceasta era competentă sau dacă se constată că a interpretat-o greșit.
În sens contrar, pentru apărarea ordinei publice și a principiilor fundamentale ale propriului sistem socio-politic și de drept se excludea aplicarea legii străine care le-ar nesocoti.
Cetățenilor străini li se acordă pe timpul stabilirii pe teritoriul țării noastre regimul național. Pentru rezolvarea eventualelor diferende care se pot ivi în activitatea de comerț exterior și de cooperare economică și tehnico-științifică internațională a fost organizată încă din 1954 o jurisdicție specializată și anume Comisia de arbitraj de pe lângă CCI. R.S.R., o instanță nestatală, cu caracter obștesc, independentă față de sistemul judecătoresc. In scopul extinderii și diversificării sale economice externe, România a devenit parte la o serie de organizații economice internaționale, precum CA.E.R. (1948), G.A.T.T. (1972), Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.) și Fondul Monetar Internațional (1973) și a ratificat numeroase acorduri multilaterale cu țările socialiste membre ale C.A.E.R., precum și acorduri multilaterale adoptate sub egida O.N.U., printre care convențiile referitoare la arbitrajul comercial internațional de la New York (1958) s-au de la Geneva (1961).
4.Organizarea judecătorească
Organizarea judecătorească a fost reglementată prin Decretul nr. 135/1968 privind modificarea unor dispoziții din Legea nr. 5/1952 pentru organizarea judecătorească, Legea nr.6/1952 pentru înființarea și organizarea Procuraturii, Decretul nr. 377/1960 pentru organizarea și funcționarea Notariatului de Stat, Decretul nr. 281/1956 pentru organizarea și exercitarea avocaturii și Decretul nr. 143/1955 privitor la organizarea și funcționarea oficiilor juridice, Legea nr. 58/1968 privind organizarea judecătorească, Decretul nr. 841/1973 privind modificarea Legii nr.58/1968 pentru Organizarea judecătorească.
Justiția se înfăptuia, potrivit legii, prin Tribunalul Suprem, tribunalele județene, judecătorii precum și prin tribunalele militare. Judecătoriile și tribunalele județene judecau pricinile civile, penale și orice pricini date în competența lor. în cazurile prevăzute de lege, tribunalele și judecătoriile exercită controlul asupra hotărârilor organelor administrative și obștești cu activitatea jurisdicțională. putând să se pronunțe, în condițiile legii, și asupra legalității acestor acte; Tribunalul Suprem exercită controlul general asupra activității de judecată a tuturor tribunalelor și judecătoriilor.
Judecarea proceselor în primă instanță la judecătorii, la tribunalele județene și Iar tribunalele militare se făcea cu participarea asesorilor populari, afară de cazurile când legea dispunea altfel. Prin Legea nr. 59 din 27 decembrie 1968 privind Comisiile de judecată, s-a realizat concentrarea întregii activități de influențare și jurisdicție obștească – desfășurată anterior de o multitudine de organe obștești precum și unitatea de competență și procedură în această materie, hotărâri supuse controlului organelor judecătorești.
După modificarea Constituției din 1965 prin Legea nr. 56/1968, prin Legea de organizare și funcționare a Procuraturii nr. 60 din 27 decembrie 1968 s-a stabilit că Procuratura exercită supravegherea activității organelor de urmărire penală și a organelor de executare a pedepselor și veghează la respectarea legii în fața instanțelor judecătorești. Procuratura este condusă de procurorul general, ales de către Marea Adunare Națională, răspunzând în fața acesteia, iar în intervalul dintre sesiuni în fața Consiliului de Stat. Organele Procuraturii erau: Procuratura Generală, procuraturile județene, procuraturile locale și procuraturile militare, toate subordonate ierarhic. Arbitrajul de Stat, ca sistem de organe speciale de jurisdicție, a format obiectul unor reglementări succesive, precum Legea nr. 5/1954. modificată prin Decretul nr. 713/1966 și H.C.M. nr. 466/1968.
5. Dreptul constituțional
Proclamarea prin Constituția din 21 august 1965 a Republicii Socialiste România reflecta modificările produse în baza socială a Statului și în forma de Stat, marcând în concepția oficială lărgirea bazei sociale a acestuia, trecerea de la puterea marii majorități a poporului, în frunte cu clasa muncitoare, la puterea de Stat deținută de întregul popor. Prin Legea nr. 1/1974 privind modificarea titlului III al Constituției Republicii Socialiste România, a luat ființă instituția Președintelui Republicii, ca organ suprem al puterii de Stat, exercitând funcția de șef al Statului Președintele era comandantul suprem al forțelor armate și președintele Consiliului Apărării . El îndeplinea următoarele atribuții:
prezidează Consiliul de Stat;
prezidează ședințele Consiliului de Miniștri atunci când apare necesar;
numește, revocă, la propunerea primului ministru, pe vicepriministru, miniștrii și președinții altor organe centrale ale administrației de Stat, care fac parte din Consiliul de Miniștri; numește și revocă pe conducătorii organelor centrale de Stat care nu fac parte din Consiliul de Miniștri; numește și revocă pe membrii Tribunalului Suprem;
în timpul în care Marea Adunare Națională nu este întrunită în plenul său, numește și revocă pe președintele Tribunalului Suprem și pe procurorul general;
acordă gradele de general, amiral și mareșal;
conferă decorațiile și titlurile de onoare, autorizează purtarea decorațiilor conferite de alte state;
acordă grațierea;
acordă cetățenia, aprobă renunțarea la cetățenie și retragerea cetățeniei română; aprobă stabilirea domiciliului în România pentru cetățenii altor state;
acordă dreptul de azil;
j) stabilește rangurile misiunilor diplomatice, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai țării;
k) primește scrisorile de acreditare și de rechemare ale reprezentanților diplomatici ai altor state;
1) încheie tratate internaționale în numele Republicii Socialiste România;
m) proclamă, în caz de urgență, în unele localități sau pe întreg teritoriul țării, starea de necesitate,
În îndeplinirea atribuțiilor sale, Președintele emite decrete prezidențiale și decizii, este răspunzător față de Marea Adunare Națională pentru întreaga sa activitate și prezintă periodic Marii Adunări Naționale dări de seamă asupra exercitării atribuțiilor sale și asupra dezvoltării Statului. Prin Legea nr. 56/1968 de modificare a Constituției și Legea nr. 57/1968 de organizare și funcționare a Consiliilor populare a fost sporită competența Consiliilor populare județene și ale municipiului București. Pentru asigurarea unei conduceri și îndrumări unitare a activității organelor locale ale puterii și administrației de Stat și pentru creșterea rolului consiliilor populare și al deputaților acestora, prin Legea nr. 5/1975, modificată prin Legea nr. 3/1976, au fost create Congresul consiliilor populare județene și al președinților consiliilor populare, Camera legislativă a consiliilor populare, județene și a președinților consiliilor populare, Conferința pe țară a președinților consiliilor populare și conferințele județene ale deputaților consiliilor municipale, orășenești și comunale. O măsură menită să contribuie la sporirea rolului Marii Adunări Naționale și al Consiliului de Stat a fost aceea a creării unor organe de specialitate, de analiză, îndrumare, coordonare și control care, deși nu sunt organe ale puterii de Stat, își desfășoară activitatea în subordinea și sub conducerea nemijlocită a acestora, unele având o dublă natură – de Partid și de Stat – precum: Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale a României, Consiliul Organizării Economico-Sociale, Consiliul Central Muncitoresc al Activității Economice și Sociale, Consiliul Apărării Republicii Socialiste România, Comiteu.l pentru Problemele Consiliilor Populare, cu o notă de originalitate însă tară a diminua caracterul totalitar al regimului și mecanismului birocratic.
O importantă dezvoltarea a instituției cetățeniei s-a produs prin adoptarea Legii nr. 24/1971 privind cetățenia română, care stabilește principiile că: cetățenia este o problemă de Stat, care nu este lăsată numai la latitudinea persoanei fizice; în cazul în care un cetățean român este și cetățean al altui Stat, legea străină este fără efect în fața legii române, cel născut din ambii părinți români sau numai unul dintre părinți este cetățean român, indiferent de locul nașterii.
Constituția din 21 august 1965 a preconizat și noi drepturi cetățenești, prevăzând dreptul tinerilor de a avea asigurate din partea Statului condițiile necesare dezvoltării lor fizice și intelectuale, dreptul de petiționare și obligația corelativă a organelor Statului de a rezolva, în termenul legal, aceste petiții, mergându-se până la anularea actului ilegal și repararea pagubei; în categoria drepturilor fundamentale erau incluse drepturile electorale, dreptul de proprietate personală și dreptul de moștenire.
Prin Legea nr. 28/1966 și Legea nr. 34/1968 s-a realizat o reglementare unică a sistemului electoral, iar prin Legea nr.6 7 se prevedea modul de participare a cetățenilor la desfășurarea alegerilor, campaniile electorale și propunerea de candidați pentru Marea Adunare Națională și consiliile populare de către Frontul Democrației și Unității Socialiste, sub conducerea Partidului Comunist Român, caracterul universal, egal, direct și secret al votului, precum și responsabilitatea deputaților în fața alegătorilor, atât pentru activitatea proprie cât și pentru activitatea organului în care sunt aleși și revocabilitea lor, prevederi reduse însă doar la aspectul lor teoretic.
6. Dreptul administrativ
Prin hotărârea Conferinței Naționale a P.C.R. din 1967, pe baza modificării Constituției (Legea nr. 1/1968), a fost înfăptuită o nouă organizare administrativ-teritorială în județe, orașe și comune (Legea nr. 2/1968). Vasta acțiune de sistematizare a localităților și de urbanizare forțată, sub pretextul unei relative modernizări, va duce la lichidarea rapidă a specificului național al satului românesc, unde vatra casei are valențe spirituale majore de axis mundi (Lucian Blaga).
Constituția din 1965 înscria ca principiu de bază al funcționării Consiliului de Miniștri și Comitetelor Executive, conducerea colectivă. Prin Decretul nr. 76/1973, principiul a fost extins în organizarea și funcționarea tuturor ministerelor și celorlalte organe centrale ale administrației de Stat. în vederea aplicării principiului centralismului democratic, au fost luate măsuri legislative. în special pentru a asigura conducerea unitară și autonomia funcțională a organelor și organizațiilor de Stat, precum și pentru a stimula, teoretic, participarea maselor la viața publică" .
Legislația a avut drept obiect și organizarea unui sistem unitar de control și a unor noi forme de control al oamenilor muncii (Legea nr. 6/1972, modificată prin Decretul nr. 384/1977), precum și crearea Curții Superioare de Control Financiar și delimitarea competenței normative a organelor administrației de Stat. Prin adoptarea Legii nr. 1/1978 s-a realizat cadrul juridic corespunzător desfășurării activității de rezolvare a propunerilor, sesizărilor, reclamațiilor și cererilor oamenilor muncii, procedeu ce putea fi ușor transformat în șantaj și mijloc de presiune într-un regim totalitar.
7. Dreptul financiar
In ceea ce privește Dreptul financiar, Legea nr. 62/1968 privea amortizarea fondurilor fixe, iar Legea nr. 72/1969 organizarea, planificarea și executarea investițiilor. A fost, de asemenea, reglementată juridic gospodărirea mijloacelor materiale și bănești ale organizațiilor socialiste, organizarea și funcționarea controlului financiar (Legea nr. 5/1970 și H.C.M. nr. 1047/1970). Un loc deosebit îl ocupă Legea finanțelor (nr. 9/1972), concepută ca o lege cadru a întregii organizări și activități financiare în contextul conducerii și planificării economiei naționale. Prin Legea nr.2/1973, a fost înființată Curtea Superioară de control financiar ca organ al Consiliului de Stat, cu atribuții de control financiar asupra ministerelor, băncilor și altor organe centrale, de coordonare a tuturor formelor controlului financiar și având și atribuții de jurisdicție administrativ – financiară.
În ce privește impozitele, prin Legea nr. 1/1977 a fost desființat impozitul pe retribuțiile personale încadrate cu contract de muncă în unitățile socialiste, iar prin Legea nr.2/1977 impozitul perceput asupra veniturilor agricole a fost înlocuit cu impozitul pe terenuri. Au fost luate măsuri legislative de întărire a autogestiunii economico – financiară a fiecărei unități, de elaborare de către fiecare unitate a bugetului de venituri și cheltuieli, de introducere de indicatori ai valorii producției nete și a producției fizice. Prin Legea nr. 29/1978 s-a introdus un regim juridic al beneficiilor tuturor unităților socialiste, destinate în cointeresarea colectivelor de salariați, în creșterea rentabilității prin sporirea beneficiilor fiecărei unități economice socialiste, în încercarea de a se depăși sistemul "noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc", ajuns proverbial.
S3.Știința dreptului și învățământul juridic
În perioada postbelică, odată cu instaurarea în țara noastră a orânduirii socialiste, Știința Dreptului a fost dominată în întregime de teoria marxist-leninistă, așa cum a fost ea interpretată și aplicată de juriștii sovietici, fără a mai fi nevoie de eforturi inovatoare de felul celor depuse de Ev. B. Pașukovski în primii ani ai puterii sovietice de a se crea "nu numai un drept burghez, dar și un Stat burghez fără burghezie" – după expresia lui V. L Lenin. Ca atare, se începe prin a se traduce masiv literatura sovietică de specialitate, privită mulți ani ca dogmă. Dreptul era considerat indestructibil legat de Stat, ambele ca efect al scindării societății în clase antagoniste, având deci aprioric un caracter de clasă și reprezentând voința clasei politicește dominantă ridicată la rangul de lege, iar Statul fiind chemat să asigure forța de represiune în cadrul unei dictaturi mai mult sau mai puțin fățișă a acestei clase. Ca atare, Statul socialist nu poate fi decât o dictatură fățișă a clasei muncitoare, iar Dreptul o manifestare a voinței acesteia, având ca scop lichidarea oricărei forme de exploatare.
Concepția aceasta, contrarie realităților istorice – vădite în principal de societățile prestatale și cu multe tangențe, prin importanța acordată luptei de clasă, cu Școala biologică a Dreptului ca un veritabil "darwinism juridic" – a fost în parte atenuată de către juriștii români prin admiterea de "constante juridice" (Gh. I. Maurer, Tr. Ionașcu, M. Eliescu) care au permis preluarea de elemente din vechiul sistem de Drept. Realismul acestei poziții nu a întârziat să se facă simțit, între altele și prin renunțarea ulterioară la formule "dictaturii proletariatului" și adoptarea celei de Stat și Drept "al întregului popor", formulă preconizată și de Congresul al XX-lea al P. CU. S. și reprezentând falimentul teoriei marxist – leniniste a caracterului de clasă al acestora.
După o primă fază de imitație a modelelor juridice sovietice, juriștii români au trecut la crearea unui sistem de Drept pe o bază teoretică proprie, fie că era vorba de Dreptul economic (Tr. Ionașcu, V. Gionea), Dreptul familiei (I. Filipescu), Dreptul penal (V. Dongoroz, S. Kahane) și chiar de Teorie generală a Statului și Dreptului (I. Ceterchi) sau de Istorie a Dreptului (A. Rădulescu), căutând să se reconsidere și să se valorifice bogata tradiție juridică românească, în timp ce pe plan mondial teoria leninist – stalinistă a Dreptului era supusă unor severe critici (R. Lukic, I. Szabo, N. Poulantzas M. Villey). Constituția României din 1948 a fost de altfel singura din țările socialiste care a tratat în prima ei parte drepturile și libertăți le cetățenești, în timp ce în toate celelalte, după modelul sovietic, acestea erau lăsate la urmă.
In ce privește învățământul juridic, în condițiile în care în țară funcționau trei facultăți de drept (la București, Cluj și Iași) s-a stabilit unitatea învățământului juridic, ca și folosirea unor programe unice. Disciplinele cu specific juridic au fost structurate pe trei mari grupe: Teoria generală a Statului și Dreptului, științele juridice istorice și științele juridice de ramură, în cadrul cărora accentul a fost mutat pe acele discipline ce dădeau expresie caracterului socialist al Dreptului, în acest cadru au apărut și s-au afirmat, ca atare, noi ramuri ale Dreptului: Dreptul economic, Dreptul familiei, Dreptul muncii, Dreptul cooperatist ș.a.
Tot în această perioadă a început să se desfășoare, în cadrul catedrelor, o bogată activitate de cercetare științifică, caracterizată printr-o serie de construcții originale ce anunțau apariția și afirmarea unei puternice științe juridice românești, axată pe adevărurile universale despre Stat și Drept, activitate ce s-a împletit cu cea desfășurată în cadrul secției de specialitate a Academiei Române.
Laborioasa activitate juridică a dus la constituirea unui sistem de Drept cu o puternică notă proprie nu numai în conținut, ci și ca tehnică legislativă, în pofida ideologiei căreia îi era aservit. Și în acest domeniu, practica, considerată de dialectica materialistă drept criteriul suprem al adevărului, și-a spus cuvântul și asupra regimului politic pe care l-a deservit – regim considerat ca reprezentând o "vârstă de aur", după o expresie pusă în circulație de Vergiliu – ca și asupra resortului psihologic de "nostalgie a originilor" (M. Eliade) și, ca atare, "înserându-se unei tradiții utopice care nu a apărut în secolul nouăsprezece sau douăzeci; el trimite mult mai departe în cultură spre acele zone permanente ale căutării egalității și justiției dincolo de formele politice temporare" – după cum remarca Frank Manuel (Requiem for Karl Marx, 1991).
După o relativă bună stare a păturilor defavorizate ale societății, cărora li s-a concedat o putere pentru care nu erau pregătite să o exercite, lipsa stimulentului proprietății private și a inițiativei particulare a dus la o stare de entropie economică, agravată de incompetență și birocrație, în cadrul căreia puterea discreționară a partidului unic continua să imprime caracter totalitar unui regim ce se proclama cu emfază, "democratic", dar în realitate îngrădirea drepturilor și libertăților individuale conferea Statului – leviathan un caracter polițienesc, cu servicii speciale omniprezente și atotputernice.
Omogenizarea forțată a societății și dizolvarea în cadrul acesteia a clasei muncitoare a făcut inoperant rolul ei de clasă conducătoare și inutil detașamentul ei de avangardă, reprezentat de partidul unic. Corupția la toate nivelurile și acumularea de averi ce nu puteau fi folosite luxuriant au creat o stare de insatisfacție în rândul beneficiarilor regimului, de dorință de trecere de la faza plebeiană la faza aristocratică, trecere cu caracter legic în orice revoluție (Fr. Engels) și de care nu putea să facă excepție nici cea socialistă, în cadrul căreia "noua burghezie, care se constituie, are toate defectele celei vechi. De abia ridicată deasupra nevoilor, se grăbește să disprețuiască pe nevoiași" – aprecia A. Gide această clasă, caracterizată apoi, între alții și de Milovan Djilas, cu cuvinte nu mai puțin măgulitoare. Puternica revoltă populară din decembrie 1989, în contextul degringoladei sistemelor socialiste, a pus capăt și în țara noastră acestui regim printr-o acțiune care – în ciuda controverselor privitoare la desfășurarea ei – are un caracter revoluționar prin transformările de esență în natura proprietății, privatizarea – în pofida posibilității de a adânci inegalitatea socială, după cum remarca și J. J. Rousseau – constituind un resort primordial în descătușarea energiilor necesare progresului.
Concluzii
În lucrarea de față mi-am propus să mă concentrez asupra abordărilor pe care le presupun codurile deontologice ale istoriei dreptului romanesc.
Lucrarea este structurată pe capitole al căror conținut este prezentat în continuare.
Capitolul întâi al prezenței lucrări este rezervat considerațiilor generale privind regimul comunist.
În România, de-a lungul timpului au fost organizate un număr de 12 recensământuri moderne, în anii 1838, 1859, 1899, 1912, 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992 și 2002. Următorul recensământ este prevăzut pentru anul 2011. De asemenea, pe lângă acestea au mai fost organizate înregistrări ale populației pe actualul teritoriu al țării, în Transilvania în anii 1786, 1850 și 1857 de către autoritățile austriece. După instituirea dualismului austro-ungar, autoritățile maghiare au organizat recensământuri în anii 1869, 1880,1890, 1900 și 1910. în Basarabia, un alt teritoriu locuit de români, autoritățile ruse au efectuat recensământuri în anii 1817, 1856 și 1897.
Regimul comunist, instaurat în România după desființarea Regalității și instituirea Republicii la 30 decembrie 1947, după care au fost puse bazele statului totalitar, a organizat în timpul existenței sale până în decembrie 1989, trei recensământuri, în anii 1956, 1966 și 1977. Prezentarea modului de organizare a acestora reprezintă obiectivul studiului nostru.
După 1947, în fruntea României comuniste s-a aflat Gheorghe Gheorghiu – Dej, în calitatea de secretar general al Partidului Muncitoresc Român, funcție deținută între 1945-1965. în timpul său au fost puse bazele regimului dictatorial comunist în România. In calitatea sa a acționat cu rapiditate pentru copierea modelului sovietic și transformarea României într-un stat stalinist. în iunie 1948 au fost trecute în proprietatea statului întreprinderile industriale, băncile, minele, întreprinderile de transport, societățile de asigurări. Măsura a permis instituirea în România a unei economii de stat planificate și distrugerea bazei economice a celor socotiți dușmani ai regimului, dar și a elitei manageriale din economia țării.
Următoarea măsură majoră pe linia etatizării economiei naționale a survenit în luna martie 1949, când a fost desființată proprietatea privată asupra pământului. Au fost confiscate proprietățile de până la 50 ha și trecute în proprietatea statului sau gospodăriilor colective, care doar în teorie era proprietate colectivă, dar în practică era tot de stat, deoarece Ministerul Agriculturii își impunea voința și asupra modului de administrarea a Cooperativelor Agricole de Producție
În anul 1949 și 1950 au fost introduse primele planuri anuale, care au reprezentat un dezastru din punct de vedere economic din cauza lipsei personalului calificat care să organizeze producția. După aceasta, s-a trecut la planuri cincinale, primul fiind între 1951-1955.
Obiectivul fundamental pentru economia socialistă a fost industrializarea, care presupune electrificarea, mecanizarea complexă, dezvoltarea industriei grele (siderurgie, construcții de mașini), automatizarea producției. La primul plan cincinal, copie a modelului sovietic, s-a urmărit electrificarea țării și s-a hotărât mobilizarea tuturor organizațiilor de partid, a instituțiilor de stat, a organizațiilor de masă, a oamenilor de știință, inginerilor și tehnicienilor și a întregului popor muncitor la acțiunea de realizare a sarcinilor cuprinse în raport și a planului de electrificare. România trebuia să devină o „țară cu o industrie socialistă dezvoltată și o agricultură socialistă în principal mecanizată". Rezultatele acestui plan prim cincinal și a modificările impuse în societate de regimul comunist, urmau să fie evidențiate și prin recensământul din anul 1956.
În martie 1965, Gheorghe Gheorghiu – Dej a murit în urma unui cancer la ficat. Peste câteva zile i-a urmat în fruntea partidului Nicolae Ceaușescu.
Primii ani ai „epocii Ceaușescu", cum a fost denumită de către lingușitorii regimului perioada în care țara a fost condusă de către acesta, au coincis cu o etapă de liberalizare a regimului și cu o creștere a nivelului de trai a populației, prezentă de fapt, cu excepția Albaniei, în întreaga Europă Răsăriteană la sfârșitul deceniului șapte și începutul deceniului opt al secolului XX. Speranțele spre o liberalizarea și mai mare a regimului au sporit cu ocazia „primăverii de la Praga" care a produs simpatie în rândul Partidului Comunist Român, denumire la care a revenit partidul la congresul al IX -lea din 1965. Simpatia populației și a mediului internațional a sporit și cu ocazia invadării Cehoslovaciei de către țările Tratatului de la Varșovia, prilej cu care N. Ceaușescu și-a afirmat independența, refuzând să participe la intervenția armată.
În deceniul opt al secolului XX, după vizita în China și Coreea de Nord, s-a inaugurat cultul personalității. N. Ceaușescu a continuat politica de industrializare socialistă, fiind pus accentul pe dezvoltarea siderurgiei, petrochimiei, industriei chimice, dar și asupra celei constructoare de mașini. Politica economică a lui N. Ceaușescu a avut în vedere și pe mai departe industrializarea și respingerea oricărui element caracteristic economiei de piață, în consecință, deceniul opt reprezintă și începutul declinului economic. Planificarea planului cincinal 1976 – 1980 a fost nerealistă, majoritatea indicatorilor principali (venitul național, producția industrială, producția agricolă) rămânând neîndepliniți. Drept consecință, prevederile cincinalului următor, cu excepția indicatorilor pentru comerț exterior și agricultură, au fost reduse pentru prima dată în istoria comunismului românesc. Cu toate acestea, planul rămâne neîndeplinit la numeroși indicatori: energie electrică, petrol, cărbune, oțel, automobile, vase maritime, cereale, construcții locuințe.
În asemenea condiții, la care se adaugă și eșuarea politicii pronataliste a lui N. Ceaușescu, organizarea unui nou recensământ, undeva în a doua jumătatea a deceniului al nouălea, era prea puțin probabilă, deoarece nu avea nici o relevanță în privința succeselor trâmbițate de regimul comunisto-ceaușist. Mereu amânat, acesta va fi organizat după căderea regimului comunist, în anul 1992.
În cel de-al doilea capitol am considerat necesară abordarea problemei din prisma organizării de stat și organele centrale ale acestuia în perioada comunistă.
Justiția se înfăptuia, potrivit legii, prin Tribunalul Suprem, tribunalele județene, judecătorii precum și prin tribunalele militare. Judecătoriile și tribunalele județene judecau pricinile civile, penale și orice pricini date în competența lor. în cazurile prevăzute de lege, tribunalele și judecătoriile exercită controlul asupra hotărârilor organelor administrative și obștești cu activitatea jurisdicțională. putând să se pronunțe, în condițiile legii, și asupra legalității acestor acte; Tribunalul Suprem exercită controlul general asupra activității de judecată a tuturor tribunalelor și judecătoriilor.
Proclamarea prin Constituția din 21 august 1965 a Republicii Socialiste România reflecta modificările produse în baza socială a Statului și în forma de Stat, marcând în concepția oficială lărgirea bazei sociale a acestuia, trecerea de la puterea marii majorități a poporului, în frunte cu clasa muncitoare, la puterea de Stat deținută de întregul popor.
Prin hotărârea Conferinței Naționale a P.C.R. din 1967, pe baza modificării Constituției (Legea nr. 1/1968), a fost înfăptuită o nouă organizare administrativ-teritorială în județe, orașe și comune (Legea nr. 2/1968). Vasta acțiune de sistematizare a localităților și de urbanizare forțată, sub pretextul unei relative modernizări, va duce la lichidarea rapidă a specificului național al satului românesc, unde vatra casei are valențe spirituale majore de axis mundi.
Constituția din 1965 înscria ca principiu de bază al funcționării Consiliului de Miniștri și Comitetelor Executive, conducerea colectivă.
În ceea ce privește Dreptul financiar, Legea nr. 62/1968 privea amortizarea fondurilor fixe, iar Legea nr. 72/1969 organizarea, planificarea și executarea investițiilor. A fost, de asemenea, reglementată juridic gospodărirea mijloacelor materiale și bănești ale organizațiilor socialiste, organizarea și funcționarea controlului financiar.
În capitolul trei am tratat aspectele sistemului politic și sistemului organelor statului.
Legea fundamentală, respectiv Constituția din anul 1923, repusă în vigoare prin Decretul-constituțional nr. 1626 din 31 august 1944, consfințea faptul că organele centrale ale statului erau: regele, guvernul și parlamentul.
România continua să fie o monarhie constituțională, ereditară, regele având atribuții legislative, executive și judecătorești, pe care le exercita la propunerea Consiliului de Miniștri.
Guvernul și structurile centrale ale statului au acționat pentru punerea în aplicare a prevederilor Convenției de Armistițiu, respectiv lichidarea vechiului aparat de stat, modificarea sistemului electoral, controlul asupra economiei în vederea îndeplinirii obligațiilor de război, eliminarea claselor sociale considerate contrarevoluționare, legiferarea reformei agrare și trecerea la construirea unei economii socialiste, potrivit doctrinei marxist-leniniste.
În ultimul capitol am vorbit despre schimbările apărute în România în perioada comunismului.
În martie 1974, Nicolae Ceaușescu devine primul președinte din istoria republicii cu un ceremonial ce amintește mai mult de încoronarea unui rege.
În paralel, odată cu anul 1977 încep și manifestările de opoziție propriu- zisă față de politica regimului, atât în mediile muncitorești cât și-n mediile intelectuale.
Regimul Ceaușescu a devenit din ce în ce mai nepopular pe plan intern în anii '80, pe măsura deprecierii condițiilor de trai oferite populației și punerii în practică a unor proiecte costisitoare, precum achitarea în termen scurt a datoriei externe a țării sistematizarea satelor, construirea noilor "centre civice" ale orașelor, etc. În paralel, pe plan extern, prestigiul lui Ceaușescu a intrat în declin, mai ales după 1985, odată cu reformele încurajate în Europa de Est de noul lider sovietic Mihail Gorbaciov.
Se mai pot spune foarte multe la tema dată, însă această lucrare a avut tendința de a arăta și demonstra unele aspecte și linii generale privind tematica dată, iar cel mai important lucru, cum poate un om de rând utiliza toate acestea în interesele proprii.
Bibliografie
1. L. P. Marcu, Istoria dreptului românesc, Ed. Lumina Lex, 1997.
2. D. Deletant, Teroarea comunista in Romania. Gheorghiu-Dej si statul polițienesc, 1948-1965, Ed. Polirom, lași, 2001
3. D. Deletant, P. Teodor, M. Bărbulescu, Istoria României, Ed. Corint, 2007.
4. Interviurile cu Gheorghe Maurer și Alexandru Bârlădeanu, „Cum a venit la putere Nicolae Ceaușescu", Magazin istoric, vol. XXIX, nr 7, iulie 1995.
5. D. Ionescu, "The Posthumans Cult of Ceaușescu and It's High Priests" report on Eastern Europe, 31 mai 1992.
6. V. Tismăneanu, Tremors in Romania, „New York Times", 30 decembrie 1987.
7. D. Deletant, România sub regimul Comunist, București, Fundația Academia Civică, 1997
8. I. A. Pop, I. Bolovan, Istoria României, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004
9. D. Deletant, Teroarea comunistă în România, Iași, Polirom, 2001.
10. S. Tănase, Elite și societate – Guvernarea Gheorghiu Dej, București, Humanitas, 1998.
11. V. Georgescu, Istoria Românilor, București, Humanitas, 1995.
12. A. Pop, I. Bolovan, op.cit., Cluj-Napoca ,Institutul Cultural Român, 2004
13. V. Georgescu, op.cit., București,Humanitas, 1995.
14. S. Tănase, Elite și societate-Guvernarea Gheorghiu Dej, București ,Humanitas, 1998.
15. V. Georgescu, op.cit., București, Humanitas, 1995.
16. G. lonescu, Comunismul în România, București, Ed. Litera, 1994.
17. C. Filip, Tratatul de la Varșovia, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2006. Tratatul de la Varșovia a fost o structură specifică pentru perioada istorică postbelică, numită a Războiului Rece, a lumii bipolare concretizate în plan militar în Europa prin apariția și existența celor 2 aliate rivale: SUA și URSS promovând două modele antagonice de organizare economică și social-politică a societății contemporane: capitalist și socialist.
18. Dobrâncu Dorin și Iordachi, Țărănimea și puterea. Procesul de colectivzare a agriculturii în România (1949- 1962), Ed. Humanitas, București, 2007.
19. V. Tismăneanu, D. Dobrâncu, C. Vasile. Comisia prezidențială pentru analiza Dictaturii Comuniste, Ed. Humanitas, București, 2007.
20. Gh. Gaston Marin, în serviciul României lui Gheorghiu-Dej. însemnări din viață, Ed. Evenimentul Românesc, București, 2000, p. 109.
21. Conferința Națională din 6-8 decembrie 1967 s-a discutat pentru prima dată principiile sistematizării localităților rurale.
22. D. Deletant, Romania Under Conimunist Rule, Academia Civică, București, 2006.
23.D. Deletant, Romania Under Conimunist Rule, Academia Civică, București, 2006
24. A. Pop, I. Bolovan, Istoria României. Compendiu, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2004.
25. D. Deletant, Romania Under Communist Rule, Academia Civică, București, 2006.
Bibliografie
1. L. P. Marcu, Istoria dreptului românesc, Ed. Lumina Lex, 1997.
2. D. Deletant, Teroarea comunista in Romania. Gheorghiu-Dej si statul polițienesc, 1948-1965, Ed. Polirom, lași, 2001
3. D. Deletant, P. Teodor, M. Bărbulescu, Istoria României, Ed. Corint, 2007.
4. Interviurile cu Gheorghe Maurer și Alexandru Bârlădeanu, „Cum a venit la putere Nicolae Ceaușescu", Magazin istoric, vol. XXIX, nr 7, iulie 1995.
5. D. Ionescu, "The Posthumans Cult of Ceaușescu and It's High Priests" report on Eastern Europe, 31 mai 1992.
6. V. Tismăneanu, Tremors in Romania, „New York Times", 30 decembrie 1987.
7. D. Deletant, România sub regimul Comunist, București, Fundația Academia Civică, 1997
8. I. A. Pop, I. Bolovan, Istoria României, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004
9. D. Deletant, Teroarea comunistă în România, Iași, Polirom, 2001.
10. S. Tănase, Elite și societate – Guvernarea Gheorghiu Dej, București, Humanitas, 1998.
11. V. Georgescu, Istoria Românilor, București, Humanitas, 1995.
12. A. Pop, I. Bolovan, op.cit., Cluj-Napoca ,Institutul Cultural Român, 2004
13. V. Georgescu, op.cit., București,Humanitas, 1995.
14. S. Tănase, Elite și societate-Guvernarea Gheorghiu Dej, București ,Humanitas, 1998.
15. V. Georgescu, op.cit., București, Humanitas, 1995.
16. G. lonescu, Comunismul în România, București, Ed. Litera, 1994.
17. C. Filip, Tratatul de la Varșovia, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2006. Tratatul de la Varșovia a fost o structură specifică pentru perioada istorică postbelică, numită a Războiului Rece, a lumii bipolare concretizate în plan militar în Europa prin apariția și existența celor 2 aliate rivale: SUA și URSS promovând două modele antagonice de organizare economică și social-politică a societății contemporane: capitalist și socialist.
18. Dobrâncu Dorin și Iordachi, Țărănimea și puterea. Procesul de colectivzare a agriculturii în România (1949- 1962), Ed. Humanitas, București, 2007.
19. V. Tismăneanu, D. Dobrâncu, C. Vasile. Comisia prezidențială pentru analiza Dictaturii Comuniste, Ed. Humanitas, București, 2007.
20. Gh. Gaston Marin, în serviciul României lui Gheorghiu-Dej. însemnări din viață, Ed. Evenimentul Românesc, București, 2000, p. 109.
21. Conferința Națională din 6-8 decembrie 1967 s-a discutat pentru prima dată principiile sistematizării localităților rurale.
22. D. Deletant, Romania Under Conimunist Rule, Academia Civică, București, 2006.
23.D. Deletant, Romania Under Conimunist Rule, Academia Civică, București, 2006
24. A. Pop, I. Bolovan, Istoria României. Compendiu, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2004.
25. D. Deletant, Romania Under Communist Rule, Academia Civică, București, 2006.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul In Perioada Regimului Comunist (ID: 127523)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.