Dreptul Familiei. Bunurile Sotilor
CUPRINS
=== dreptul familiei ===
CUPRINS
CAPITOLUL I
Principiile generale ale dreptului familiei
1. Principiul monogamiei
Principiul monogamiei, dedus din cerințele art. 5 din c. fam., constă în posibilitatea de a încheia căsătoria numai de către persoane necăsătorite.
În acest sens art. 5 C fam. prevede că este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.
Principiul monogamiei, este opus principiului poligamiei și poliandriei, își are rațiuni multiple dintre care cele mai puternice sunt legate de tradiția creștină a familiei românești, dar și de importante comandamente de ordin social, moral și juridic.
Potrivit art. 303 C. pen, încheierea unei noi căsătorii de către o persoană care este deja căsătorită realizează conținutul infracțiunii de bigamie. Principiul monogamiei este apărat și prin norme de dreptul familiei. Astfel în temeiul art . 19 coroborat cu art. 5 C. fam. Căsătoria încheiată de un bărbat căsătorit sau o femeie căsătorită este nulă. În acest caz ne aflăm în fața unei nulități absolute. Cu toate acestea, în ipoteza în care la închieierea căsătoriei unul dintre soți sau chiar ambii au fost de bună credință, în temeiul art. 23 alin. (1) C. fam., soțul de bună-credință va păstra până la data când hotărârea judecătorească de declarare a nulității rămâne irevocabilă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă
Declararea sau constatarea nulității căsătoriei, inclusiv pentru bigamie, nu are nici o urmare asupra copiilor, care își păstrează situația de copii din căsătorie, conform art. 23. alin. (2) C. fam.
Există însă în dreptul comparat sisteme legislative în care este permisă poligamia, adică dreptul bărbatului de a se căsători cu mai multe femei. Spre exemplu, în dreptul musulman, bărbatul musulman nu se poate căsători cu o femeie căsătorită cu un alt musulman, dar poate avea concomitent patru sotii care să nu fie rude între ele.
2. Principiul căsătoriei liber consimțite între soți.
Acest principiu este consacrat de art. 48 alin (1) din Constituție, de art. 1 alin. 3, art. 16 și17 C fam. și derivă din împrejurerea că în ultimă instanță, căsătoria este actul juridic al soților, prin care aceștia convin să întemeieze o familie.
Sub aspectul pus în discuție, se poate face precizarea că cerința consimțământului deplin este stipulată de art. 48 alin(1) din Constituție, iar acea a caracterului liber este prevăzută de art1 alin(3) C fam.
De asemenea, Proiectul Noului Cod civil, în art. 203, impune neinspirat numai condiția exprimării personale a consimțământului la căsătorie de către viitorii soți.
Principiul este înscris și în unele acte normative internaționale, dintre care, cu titlu de exemplu:Declarația Universală a Drepturilor Omului(art16. alin 2);Pactul Internațional privind drepturile civile și politice (art. 23 parag. 3); Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale și Convenția ONU privind vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor, adoptată de Adunarea General de la New York la 10 decembrie 1962.
Pentru a da eficiență acestui principiu, Codul familiei interzice, prin art. 9. să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum și persoanele care sunt lipsite vremelnic de facultățiile mintale, cât timp nu au discernământul faptelor sale, iar prin art 21 alin (1) se dă posibilitatea soțului al cărui consimțământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soț, prin viclenie sau prin violență, de a cere anularea căsătoriei astfel încheiate. Lipsa consimțământului la căsătorie este sancționată cu nulitatea absolută a acesteia, iar vicierea lui cu nulitatea relativă.
Și alte prevederi ale Codului familiei sunt de natură să asigure caracterul liber și deplin al consimțământului. Astfel, spre exemplu, vârsta matrimonială a soților, prevăzută de art. 4, are printre altele rolul de a oferi garanții în legătură cu exprimarea unei voințe conștiente a viitorilor soți în legătură închieierea căsătoriei. De asemenea, art 16 și art 17 fam. Obligă ofițerul de stare civilă să ia cu ocazia oficierii căsătoriei, consimțământul viitorilor soți, precum și obligativitatea ca viitorii soți să-și exprime în mod public și solemn consimțământul la închieierea căsătoriei sunt garanții privind realizarea principiului căsătoriei liber și deplin consimțite între soți.
Consimțământul la căsătorie mai este stipulat și în Proiectul Noului Cod Civil de art 217 alin(1), art218 alin(1), art. 219 și art 229.
3. Principiul ocrotirii căsătoriei și al familiei
Potrivit art 1 alin(1) C fam., în România statul ocrotește căsătoria și familia, iar in temeiul art 1 alin (2), statul apără interesele mamei și ale copilului. Principiu ca atare se degajă din prevederile art. 48 și ale atr 49 din Constituție.
Acest principiu se desprinde și din texte ale unor acte normative internaționale. Spre exemplu, potrivit art. 16 parag. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 23 parag. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, familia are dreptul la ocrotire din partea statului și a societății.
Casătoria presupune între soți diverse interese reciproce, în primul rând obligația fiecăruia de a contribui la bunul mers al mariajului.
Evident, ocrotirea familiei de către stat se realizează în primul rând prin instrumente juridice. Au o astfel de semnificație de exemplu normele Codului familiei referitoare la condițiile pentru închieierea căsătoriei, situațiile și condițiile în care se poate constata ori declara nulitatea căsătoriei sau desfacerea acesteia.
Familia este ocrotită și prin norme ale altor ramuri de drept. Dintre cele mai energice sunt cele de drept penal. Astfel, Codul penal incriminează o serie de fapte care aduc atingere relaților de familie cum ar fi de exemplu infracțiunea de bigamie sau abandonul de familie.
Cu toate acestea, calificarea familiei ca fiind elementul fundamental al societății este incompatibilă cu atitudinea de indiferență a autorităților statale față de problemele, în special de ordin material, cu care se confruntă tot mai multe familii. Oricât de generoase ar fi reglementările juridice, fără o dezvoltare economică durabilă a societății și fără o preocupare cotidiană din partea autoritățiilor statului pentru prosperitatea materială și spirituală a individului, căsătoria și mai ales, familia rămân fragile, vulnerabile în fața dificultățiilor economice și sociale cu care se confruntă.
4. Principiul egalității în drepturi și în obligații a soților
Acest principiu este prevăzut de art 48 alin 1 din Constituție, potrivit căruia printre altele, familia se întemeiază pe egalitatea soților. Principiul ca atare este consacrat și de art. 1 alin. (4) C fam conform căreia egalitatea se manifestă atât în relațiile dintre soți, precum si în exercitarea drepturilor lor față de copii.
Principiul este reluat de art. 25 C fam, care precizează că bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie. De asemenea, alte texte ale Codului familiei evocă acest principiu și anume:
art. 26, care stabilește că soții hotărăsc de comun accord în ceea ce privește căsătoria;
art. 29, care prevede că soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia la chieltuielile căsătoriei;
art. 35 alin (1), conform căruia soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele;
art. 97, în care se pervede că părinții au drepturi și îndatoriri egale față de copiii lor minori .
Proiectul noului Cod civil prevede și el principiul egalității sotilor. Principiul mai este stipulat și în unele documente internaționale, dintre care fac parte următoarele:
Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 16 parag. 1)
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale;
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei (art. 2)
Potrivit acestor reglementări internaționale, egalitatea dintre soți trebuie să se manifeste deopotrivă la închieierea căsătoriei, pe durata ei și la desfacerea ei. Căsătoria este în ultimă instanță un act juridic de natură civilă în care părți sunt tocmai soții, egalitatea acestora la închieierea, pe timpul și la desfacerea ei constituie o aplicare in concreto al principiului general al egalității juridice a părților din actele juridice civile.
Egalitatea soțiilor poate fi analizată și ca o latură a principiului egalitătii sexelor. Pe de altă parte, egalitatea soților este o egalitate juridică și nicidecum o egalitate a prestațiilor. Egalitatea acestora nu are semnificația că prestațiile acestora, în ceea ce privește chestiunile de familie, ar fi egale, ci tocmai împrejurerea că, sub aspect juridic, nici unul nu se află în situația juridică de a-și impune voința față de celălalt. Altfel spus, raporturile juridice dintre ei nu sunt raporturi de subordonare și nici de supraordonare. Soții sunt ținuți, potrivit legii, să hotărască de comun acord în tot ce privește căsătoria.
CAPITOLUL II
RELAȚIILE PATRIMONIALE DINTRE SOȚI
Precizări privind raporturile patrimoniale dintre soți
1. Necesitatea reglementării raporturilor patrimoniale dintre soți
Dreptul comun nu este suficient pentru reglementarea acestor raporturi patrimoniale. De aceea a fost necesară o reglementare specială a raporturilor patrimoniale dintre soți, ceea ce s-a făcut prin normele dreptului familiei.
2. Noțiunea de regim matrimonial
Totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și pe cele care se stabilesc între soți și terțele persoane privind bunurile soților constituie regimul juridic al bunurilor soților adică regimul matrimonial.
2. 1. Regimul matrimonial în dreptul comparat.
În dreptul comparat regimurile matrimoniale se clasifică după mai multe criterii. Astfel, după izvorul lor, regimurile matrimoniale sunt legale și convenționale după cum sunt stabilite prin lege sau prin convenție. Se numește convenție matrimonială sau de căsătorie acea convenție prin care viitori soți stabilesc regimul matrimonial căruia se supun. Convenția matrimonială se încheie înainte de celebrarea căsătoriei. În cazul regimurilor matrimoniale modificabile, convenția matrimonială se poate încheia și în timpul căsătoriei.
După structura lor, regimurile matrimoniale sunt de comunitate, universale sau parțiale de bunuri și de separație. De asemenea, există regimuri matrimoniale eclectice, care îmbină separația de bunuri în timpul căsătoriei cu principiul comunitar ce se manifestă la desfacerea acesteia.
În sfârșit, regimurile matrimoniale sunt imutabile și mutabile, după cum se pot modifica, respectiv se pot modifica în timpul căsătoriei.
2. 2. Regimul matrimonial în dreptul nostru.
Potrivit acestui regim matrimonial, soții au două categorii de bunuri:
comune ambilor soți;
proprii fiecăruia dintre soți
Regula este că bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt comune, iar excepția este că anumite bunuri, limitativ prevăzute de lege, sunt propriiart. 30 și art. 31). Grupa bunurilor comune și aceea a bunurilor propri există în patrimoniul fiecăruia dintre soți, nefiind vorba deci de un al treilea patrimoniu, cel al bunurilor comune, care să fie distinct de cele două patrimonii ale soților.
Regimul comunității de bunuri are un caracter precumpănitor, iar separația de bunuri între soți are un caracter subsidiar, de excepție bunurile fiind proprii unuia dintre soți numai în cazuri limitativ prevăzute de lege. În consecință în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soți, legea pune accentul pe comunitatea de bunuri, iar nu pe separarea de bunuri.
In determinarea regimului juridic al bunurilor soților s-a avut în vedere, pe de-o parte, faptul că în mod obișnuit bunurile pe care soții le dobândesc în timpul căsătoriei sunt rezultatul direct sau indirect al muncii lor și, pe de altă parte, grija că, prin intrarea în căsătorie nici unul dintre soți să nu-și vadă atinse drepturile pe care le avea asupra bunurilor sale în favoarea celuilalt soț.
3. Egalitatea dintre soți.
Potrivit art. 4 și 16 din Constituția României republicată, femeia are drepturi egale cu bărbatul în domeniul tuturor relațiilor sociale. Codul familiei se referă expres la egalitatatea femeii cu bărbatul în ceea ce privește relațiile dintre soți și cele dintre părinți și copii. În consecință relațiile dintre soți se bazează pe principiul egalității femeii cu bărbatul. Astfel, bunurile soților sunt comune sau proprii, fără a deosebi după cum ele au fost dobândite ori aparțin femeii sau bărbatului. Tot astfel soții administrează, folosesc, și dispun împreună de bunurile comune în condiții de perfectă egalitate.
Impărțirea bunurilor comune în cote părți egale, iar nu în raport de contribuția prestată de fiecare din soți ar fi însemnat numai o împărțire egală, dar nu și o împărțire dreaptă.
4. Finalitatea raporturilor patrimoniale dintre soți.
Viața în comun a soților, gospodăria lor comună și creșterea copiilor determină împletirea intereselor patrimoniale ale celor doi soți atât cu privire la drepturi cât și la obligații. Comunitatea de bunuri este o masă de bunuri afectată întâmpinării sarcinilor comune ce revin soților în cadrul căsătoriei. Pe de altă parte legea reglementează și bunurile proprii fiecărui soț. Rezultă că raporturile patrimoniale dintre soți, nu alcătuiesc o reglementare de sine stătătoare ci una care este subordonată finalității raporturilor personale izvorâte din căsătorie. Așadar, reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți nu-și are temeiul principal în considerații de ordin patrimonial, ci în comunitatea și separarea de interese ale soților în cadrul căsătoriei, raporturile patrimoniale dintre soți fiind o consecință a relațiilor lor personale.
5. Munca femeii depusă în gospodărie și pentru educarea copiilor constituie o contribuție la dobândirea bunurilor comune.
Se bazează pe următoarele temeiuri:
Principiul egalității sexelor art. 1alin. (4) C. Fam., potrivit căruia membrii familiei sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia la cheltuielile căsătoriei (art. 29 C. Fam). Această contribuție nu constă numai în aporturi bănești și mijloace materiale, ci și în munca prestată efectiv în gospodărie;
Regulile de morală ridică munca femeii depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor la nivelul oricărei alte munci, căci munca fiecărei persoane oriunde ar fi prestată, este demnă de aceiași prețuire. În acest sens s-a decis că munca femeii în gospodăria personală reprezintă o contribuție la sarcinile căsătoriei.
6. Regimul comunității de bunuri este un regim matrimonial legal și obligatoriu.
Comunitatea de bunuri este un regim matrimonial stabilit prin lege, nu prin convenție, adică este un regim matrimonial legal. Codul familiei nu cunoaște principiul convențiilor matrimoniale. S-a propus să se recunoască soților dreptul de a aduce pe cale convențională derogări în ceea ce privește restrângerea domeniului de aplicare a regimului comunității de bunuri sau chiar înlăturarea lui în întrgime, prin adoptarea regimului separației de bunuri. S-a arătat însă, că obligativitatea regimului comunității de bunuri constituie o măsură legală de ocrotire a intereselor legale ale soților și ale familiei însăși împotriva propriilor și eventualelor slăbiciuni ale soțiilor, împotriva lipsei de chibzuință, a inexperienței ori a tendinței de risipă a oricăruia dintre ei. De asemenea, sub regimul comunității de bunuri, nici unul din soți nu poate dispune de bunurile comune imobile fără consimțământul expres al celuilalt soț. Dacă regimul comunității de bunuri nu ar fi obligatoriu, măsura de ocrotire a intereselor comune ale soților și ale familiei realizată prin acest regim nu ar fi întotdeauna eficientă, soții putând-o înlătura prin convenția lor matrimonială.
7. Oprirea convențiilor contrare comunității de bunuri.
După ce alin. (1) art. 30 C. fam. stabilește regula că „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soților”, alin. (2) al aceluiași articol dispune că,, orice convenție contrară este nulă”.
În legătură cu acest din urmă text se ridică unele probleme:
A. În ce privește domeniul de aplicare a acestei nulități, din punct de vedere al părților convenției, se impun următoarele precizări:
Nulitatea se aplică atât convenției încheiate de viitori soți, în vederea căsătoriei, cât și aceleia dintre sotoriei, cât și aceleia dintre soți, în timpul căsătoriei. În acest sens, s-a decis că este nulă înțelegerea asupra proprietății bunurilor, intervenită între soți în timpul căsătoriei, prin care s-ar face recunoașteri că anumite bunuri sunt proprietatea personală a unuia dintre ei. De asemenea soții nu pot înlătura, pe cale convențională, caracterul devălmaș al bunurilor comune. Tot odată, acțiunea în constatarea întinderii drepturilor asupra bunurilor comune, nu este posibilă, deoarece ar însemna transformarea caracterului devălmaș al bunurilor comune ale soților în proprietate comună pe cote părți
Nulitatea se aplică și convenției încheiate de viitori soți, de soți ori de vreunul dintre aceștia cu terțele persoane, care ar fi de natură să aducă atingere regimului legal al comunității de bunuri .
B. În ce privește conținutul convențiilor lovite de nulitate, se pot deosebi două situații:
Convenții în care s-ar micșora sau s-ar suprima comunitatea de bunuri. Asemenea convenții nu sunt posibile. Nu se pot încheia convenții prin care soții să se supună unui alt regim decât cel al comunității de bunuri cum ar fi de exemplu cel al separației de bunuri. De asemenea nu se pot încheia convenții prin care să se considere că unele bunuri dobândite de unul dintre soți nu sunt comune dacă legea nu le exceptează de la comunitatea de bunuri, adică nu sunt permise convențiile prin care s-ar recunoaște drept bunuri proprii și alte categori decât cele prevăzute de art. 31 C. fam.
S-a decis că este nulă declarația prin care unul dintre soți recunoaște că nu a avut nici o contribuție la dobândirea unor bunuri achiziționate în timpul căsătoriei. De asemenea este nulă convenția prin care să se ridice unuia dintre soți dreptul de a dispune de bunurile comune drept care să fie recunoscut numai unuia dintre ei.
Convenții prin care s-ar mări domeniul comunității de bunuri în sensul că s-ar declara ca bunuri commune unele dintre acele bunuri, care potrivit dispozițiilor legale sunt considerate proprii. De asemenea și aceste convenții sunt nule, deoarece nu se poate deroga de la regimul juridic al bunurilor soților decât în măsura în care însăși legea o permite. Sunt oprite atât convențiile prin care s-ar suprima sau s-ar micșora comunitatea de bunuri, cât și cele prin care s-ar mări această comunitate. Intre soți se pot face doar donații numai asupra bunurilor proprii, nu și asupra bunurilor comune, deoarece în acest ultim caz s-ar micșora comunitatea de bunuri, ceea ce art. 30 alin (2) C. fam oprește.
8. Acte permise soților.
Soții pot încheia convenții cu privire la bunurile comune, prin care să concretizeze modul de administrare și de folosință a acestora. Tot astfel soții pot face o împărțeală de ascendent privind bunurile comune în forma donației, în folosul copiilor minori comuni, dar nu și o împărțeală de ascendent, testamentară, prin acte între vii, deoarece el nu poate dispune de imobilele bunuri comune decât cu consimțământul expres al celuilalt soț și nici de bunurile comune mobile prin act gratuit, când nu se mai presupune mandatul tacit reciproc între ei
Soții pot își pot face donații din bunurile proprii, acestea fiind revocabile. De asemenea un soț poate dona celuilalt bunuri proprii, cu clauza intrării acestora în comunitate, Fiecare soț poate dispune împărțirea bunurilor proprii, fie în forma donației, fie prin testament.
CAPITOLUL III
BUNURILE SOȚILOR
Secțiunea I. Bunurile comune
1. Criteriile legale pentru determinarea bunurilor comune.
Art. 30 C. fam dispune că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare din soți, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar art. 31 determină limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soț. În temeiul acestor dispoziții legale, un bun este comun dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:
este dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei;
nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii.
Bunurile dobândite de oricare dintre soți sunt considerate comune, în condițiile arătate deoarece legea presupune că ambii soți au avut o contribuție la această dobândire. Contribuția poate fi directă, constând în muncă sau mijloacele ambilor soți, ori indirectă, prin economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie și pentru creșterea copiilor. Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei și deci bunul dobândit de oricare dintre soți în condițiile precizate, este comun chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire. Prin urmare, contribuția soților la dobândirea bunurilor comune este presupusă de lege, dar nu este o condiție pentru considerarea bunurilor ca fiind comune. De această contribuție se ține seama pentru determinarea părților ce se cuvin soților în cazul împărțirii bunurilor comune
În unele situații, bunurile dobândite de unul dintre soți, deși în timpul căsătoriei nu sunt comune, ci proprii acestuia. S-a ținut deci seama, în asemenea situații de interesele proprii fiecăruia dintre soți.
2. Noțiunea de bunuri.
Codul familiei utilizează noțiunea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei. Această noțiune desemnează atât lucrurile care pot fi obiect de drepturi și obligații patrimoniale cât și drepturile patrimoniale și acțiunile privind lucrurile și drepturile patrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt drepturi reale, principale și accesorii, privind imobilele, mobilele, precum și drepturile de creanță, iar acțiunile sunt cele privind drepturile reale. În consecință noțiunea de bunuri desemnează atât bunuri corporale, adică bunurile mobile și imobile, cât și bunurile incorporale, adică drepturile reale, drepturile de creanță și acțiunile privind drepturile patrimoniale. Bunurile pot deveni comune fără a distinge dacă sunt mobile sau imobile corporale sau incorporale. Astfel s-a decis că prin noțiunea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei se înțeleg toate drepturile patrimoniale, deci și drepturile de creanță.
Se înțelege însă că nu pot deveni bunuri comune acelea care nu sunt susceptibile de apropriere individuală, fiind numai obiect de proprietate publică, precum și acele bunuri mobile la care există interdicția legală a dobândirii lor cu titlu de proprietate personală prin anumite moduri de dobândire.
Se consideră că în categoria bunurilor comune trebuie cuprinsă nu numai dobândirea unui drept, ci și dobândirea posesiunii, chiar cu rea credință asupra unui bun cu titlul unei comunități de fapt.
3. Noțiunea de dobândire.
Art. 30 C. fam. dispune că bunurile devin comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei. În cazul drepturilor reale, bunul devine comun fie că a fost dobândit printr-un mod de dobândire originar (accesiunea, uzucapiunea, dobândirea fructelor de posesorul de bună credință), fie printr-un mod de dobândire derivat (contractul, tradiția, succesiunea testamentară).
Bunurile devin comune fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepția bunurilor dobândite prin acte cu titlu gratuit care devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut în mod expres au tacit că vor fi comune.
Bunul devine comun fără a deosebi dacă în actul de achiziție au fost trecuți ambi soți sau numai unul dintre ei. De asemenea bunul devine comun dacă a fost dobândit prin munca ambilor soți sau numai a unuia dintre ei.
În cazul în care în actul de dobândire al unui imobil, încheiat în timpul căsătoriei, figurează ambii soți, iar actul ar fi înscris în cartea funciară cu indicarea părții cuvenite fiecâruia dintre soți, respectivul imobil este bun comun, și nu proprietate pe cote părți. Bunul devine comun și dacă este înscris în cartea funciară doar pe numele unuia dintre soți dacă dobândirea a avut loc în timpul căsătoriei. Neconcordanța înscrieri în cartea funciară cu starea de drept va putea fi oricând înlăturată prin înscrierea și a dreptului celuilalt soț cu privire la bunul comun. În cazul în care soțul care apare singur ca titular al dreptului de proprietate refuză să-și dea consimțământul la înscrierea dreptului de proprietate asupra bunului comun în favoarea celuilalt soț, acesta din urmă este îndreptățit să ceară înscrierea pe baza acțiunii în prestație tabulară.
Bunurile dobândite cu venitul din muncă al unuia dintre soți și cele dobândite cu împrumutul făcut de unul dintre soți sunt bunuri comune.
De asemenea fructele provenite de la bunurile comune sunt bunuri comune. În ceea ce privește uzucapiunea trebuie făcute următoarele precizări:
uzucapiunea de 30 de ani constituie mod de dobândire a bunurilor comune dacă data când termenul prescripției achizitive a început să curgă se situează în timpul căsătoriei, deoarece uzucapiunea retroactivează și deci uzucapantul este considerat că a devenit proprietarul bunului din momentul când a făcut primul act de posesiune cu intenția de a dobândi proprietatea lui.
uzucapiunea de 10 până la 20 de ani este un mod de dobândire a bunurilor comune dacă data titlului care servește ca bază prescripției se situează în timpul căsătoriei datorită efectului retroactiv al uzucapiunii.
4. Bunurile trebuie să fie dobândite în timpul căsătoriei.
Bunurile devin comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei, ceea ce înseamnă că dobânditorul trebuie să aibă calitatea de soț. În consecință calitatea dobânditorului este o condiție pentru ca bunul să devină comun. Sunt comune bunurile dobândite separat de unul dintre so comun. Sunt comune bunurile dobândite separat de unul dintre soți și cele dobândite de soți împreună. De aceea nu prezintă importanță pentru ca bunul să devină comun dacă în acte figurează numai unul dintre soți sau amândoi. Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei și cele dobândite după data încetării sau desfacerii acesteia nu sunt comune. S-a decis că locuința construită, total sau parțial, în timpul căsătoriei cu bani împrumutați, devine bun comun. Insă într-o speță, Tribunalul Suprem, prin decizia civilă nr. 331/1990, a dat o soluție care prezintă unele particularități în ceea ce privește data dobândirii bunului comun constând într-un apartament proprietate personală. Astfel s-a decis că viitorii soți pot conveni ca un imobil construit pe numele unuia dintre ei, dar cu contribuția ambilor, să intre în regimul comunității de bunuri la data încheierii căsătoriei, simpla convenție încheiată este suficientă pentru recunoașterea caracterului comun al apartamentului, dacă se înceie căsătoria, indiferent că predarea-primirea apartamentului s-a făcut anterior datei încheierii căsătoriei părților. În acest caz, data dobândirii dreptului de prorietate asupra apartamentului este distinctă și separată în timp de data când apartamentul devine bun comun. Prima dată este anterioară căsătoriei iar cea de-a doua coincide cu data când se încheie căsătoria. Ceea ce justifică și determină caracterul comun al apartamentului este convenția părților în acest sens, urmată de încheierea căsătoriei între ele. Împlinirea condiției care afectează convenția nu produce efecte retroactive, căci apartamentul devine bun comun la data încheierii căsătoriei, adică data împlinirii condiției. Dacă nu s-ar mai încheia căsătoria între părți, nu se mai pune problema apartamentului bun comun, raporturile dintre părți rezolvându-se pe alte temeiuri. Întrebarea care se pune este cea de a ști care este situația apartamentului între data predării-preluării, când se dobândește dreptul de proprietate asupra lui, și data încheierii căsătoriei care este ulterioară primei date, dcă apartamentul este proprietate numai a viitorului soț pe numele căruia s-a construit sau este proprietatea ambilor viitori soți.
Căsătoria durează între momentul încheierii sale și data desfacerii sau încetării căsătoriei.
Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofițerul de stare civilă constată existența consimțământului viitorilor soți și îi declară căsătoriți conform art. 15, 16, 17 Cod. fam.
În ceea ce privește data desfacerii sau încetării căsătoriei deosebim:
Căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soți, fizic consumat. Bunurile dobândite de soțul supraviețuitor vor fi proprii, deoarece nu sunt dobândite în timpul căsătoriei;
Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți declarată judecătorește. În acest caz bunurile dobândite până la data fixată prin hotărâre ca fiind aceea a morții, vor fi comune, iar cele dobândite după această dată vor fi proprii.
În cazul în care data morții, stabilită prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte, este apoi rectificată, bunul este comun dacă este dobândit până la noua dată a morții, care, după caz, poate fi anterioară sau posterioară față de prima.
În cazul în care cel declarat mort este în realitate în viață și obține anularea hotărârii declarative de moarte, comunitatea de bunuri nu a încetat să existe, dar aparent căsătoria a încetat la data fixată prin hotărârea declarativă de moarte. Bunurile dobândite deci după data astfel stabilită a morții sunt comune, deoarece data dobândirii se află în timpul căsătoriei.
S-a susținut că hotărârea declarativă de moarte poate fi anulată în cazul în care s-ar putea dovedi cu certificat de deces data reală a morții celui care a fost declarat mort. Într-un asemenea caz, bunul dobândit până la data decesului stabilită pe certificatul de deces este comun.
Dacă cel declarat mort se întoarce și între timp fostul soț s-a recăsătorit, comunitatea de bunuri ca rezultat al primei căsătorii există până în momentul încheierii noii căsătorii. Această soluție presupune ca soții din noua căsătorie au fost de bună-credință la încheierea ei. În cazul în care ei au fost de rea-credință, ce-a de-a doua căsătorie este lovită de nulitate, deoarece a fost încheiată în frauda legii. În consecință, comunitatea de bunuri ca efect al primei căsătorii nu a încetat să aibe ființă, iar pentru noua căsătorie nu se poate vorbi de comunitate de bunuri.
În toate aceste situații, bunuri proprii pot deveni, retroactiv, comune și invers, bunuri comune pot deveni proprii după cum ele au fost dobândite ori nu în timpul căsătoriei, în raport cu noua situație juridică.
Căsătoria se desface prin divorț. În acest caz, bunurile sunt comune dacă sunt dobândite până la data la care hotărârea de divorț rămâne definitivă, deoarece căsătoria se consideră desfăcută de la această dată potrivit art. 39 C fam. Dacă s-au dobândit bunuri în intervalul dintre data pronunțării hotărârii și data rămânerii ei definitive, acestea sunt comune.
S-a decis că dispozițiile art. 30 C. fam nu sunt aplicabile în cazul în care bunul a fost dobândit numai de către unul dintre soți după desfacerea căsătoriei, însă cu banii proveniți de la celălalt soț; în acest caz, bunul dobândit constituie bun propriu al soțului care l-a achiziționat, celălalt soț neavând decât drept de creanță pentru suma remisă în timpul căsătoriei.
Dacă în timpul procesului de divorț, chiar în instanța de recurs, unul dintre soți a decedat, instanța va închide dosarul, căsătoria încetând prin deces. În cazul în care unul dintre soți a decedat după pronunțarea sentinței de divorț, dar până la data introducerii recursului de către celălalt soț împotriva acelei sentințe, căsătoria a încetat prin decesul soțului, nu s-a desfăcut prin divorț. În această situație, recursul nu poate fi anulat ca netimbrat, deoarece nu se mai pune problema desfacerii căsătoriei prin divorț, ci se impune admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul închiderii dosarului.
În aceste situații bunurile dobândite după pronunțarea hotărârii de divorț până la data decesului unuia dintre soți sunt comune deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei.
Căsătoria încetează prin nulitate sau anulare. În acest caz căsătoria este desfințată cu efect retroactiv, astfel că soții se consideră că nu au fost căsătoriți între ei. De aceea, ei nu au putut avea nici bunuri comune.
O situație particulară există în cazul căsătoriei putative. Dacă amândoi soții au fost de bună-credință la încheierea căsătoriei comunitatea de bunuri a existat, deoarece bunurile au fost dobândite în timpul căsătoriei. Dacă numai un soț a fost de bună-credință, acesta beneficiază de comunitatea de bunuri. În ceea ce privește situația soțului de rea-credință s-au exprimat mai multe păreri:
Beneficiază de comunitatea de bunuri și soțul de rea-credință, pentru următoarele motive:
art. 24 alin. (1) C fam dispune că beneficiază de dispozițiile privitoare la divorț, în ceea ce privește pensia de întreținere, numai soțul de bună-credință, pe când în priviința rapotuurilor patrimoniale dintre bărbat și femeie, textul nu mai precizează că beneficiază de aceleași dispoziții numai soțul de bună-credință, de unde rezultă că beneficiază amândoi;
în fapt nu poate exista un regim juridic privind raporturile dintre bărbat și femeie pentru un soț, iar pentru celălalt un alt regim juridic, ceea ce înseamnă că odată ce s-a invocat comunitatea de bunuri de către un soț, aceasta se va răsfrânge și asupra celuilalt. Rezultă că lichidarea bunurilor soților se va face după regimul comunității bunurilor și în cazul în care numai unuldintre soți este de bună-credință;
Numai soțul de bună-credință se poate prevala de existența comunității de bunuri, ca efect al căsătoriei putative, dar în felul următor:pentru bunurile pe care soțul de rea-credință le-a dobândit în timpul căsătoriei va fi suficient ca soțul de bună-credință să invoce beneficiul putativității, pentru ca acele bunuri să fie prezumate a fi bunuri comune, în conformitate cu art. 30 alin. (3) C fam; comunitatea de bunuri care există numai pentru soțul de bună-credință este alcătuită din bunurile dobândite în timpul căsătoriei de soțul de rea-credință; acest din urmă soț având calitatea de concubin, nu poate beneficia de dispozițiile Codului familiei privind împărțirea bunurilor comune. Dacă soțul de rea credință pretinde că a contribuit la dobândirea bunurilor celuilalt soț, atunci el va trebui să facă dovada dreptului său, care va fi după împrejurări o proprietate comună pe cote-părți sau o creanță împotriva celuilalt soț, în măsura în care cu mijloacele sale a sporit patrimoniul acestuia.
Se mai consideră că din punct de vedere al probațiunii, se distinge între situația soțului de bună-credință și cea a soțului de rea-credință, trebuind să facă dovada fiecărui bun dobândit în timpul căsătoriei desființate (putative).
5. Bunurile dobândite în timpul separației în fapt a soților.
Bunurile devin comune și în cazul în care sunt dobândite în perioada de timp în care ei sunt despărțiți în fapt. Această soluție se impune pentru următoarele motive:
separația în fapt a soților nu atrage după sine încetarea sau desfacerea căsătoriei, astfel încât bunul achiziționat în perioada separației în fapt a soților este dobândit în timpul căsătoriei;
în privința acestor bunuri, legea nu face nici o derogare; într-adevăr, legea nu distinge în cazul în care soții sunt împreună și cel când locuiesc separat, de unde rezultă că bunul dobândit în ambele situații este comun;
dacă nu s-ar da această soluție, ar însemna că soții ar avea posibilitatea să răstoarne normele legale privind bunurile comune, separându-se în fapt înainte de dobândirea unor bunuri.
Traiul separat al soților are însă importanță pentru determinarea întinderii părții care se cuvine fiecăruia dintre aceștia asupra bunurilor comune. S-a decis că bunul dobândit în timpul separației în fapt a soților este comun, dar că această împrejurare trebuie avută în vedere la stabilirea contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune, în sensul că unele bunuri s-au achiziționat fără aportul unuia dintre soți. În cazul bunurilor cumpărate cu plata în rate, valoarea ratelor plătite după separația în fapt, de către unul dintre soți, nu constituie bun propriu, ci mărește contribuția la dobândirea totalității de bunuri comune.
De asemenea este bun comun cel dobândit din veniturile unuia dintre soți după despărțirea În fapt. Faptul că o parte din rate au fost plătite numai de unul din soți, bunurile fiind dobândite în timpul despărțirii în fapt până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, nu determină neapărat o cotă mai mică de contribuție din partea celuilalt soț la suportarea lor, deoarece cota de contribuție a soților se stabilește în raport de tota litatea bunurilor, și nu în raport de fiecare categorie de bunuri.
SECȚIUNEA A II-A. Clasificarea bunurilor comune
I. Venituri din activități productive.
1. Salariul celor încadrați în muncă în temeiul contractului de muncă.
Prin încheierea contractului de muncă ia naștere raportul juridic de muncă. Retribuția este un element esențial al contractului de muncă, alături de locul muncii și felul muncii. Dreptul de retribuție se naște în temeiul muncii prestate sub forma dreptului de creanță (retribuția neîncasată) drept care se stinge pri plată, iar obiectul lui, adică suma de bani datorată, devine prin încasare obiectul unui nou drept, și anume dreptul de proprietate (retribuția neâncasată. )
În legătură cu determinarea categoriei de bun comun sau propriu a retribuției s-au purtat unele discuții în literatura juridică, exprimându-se mai multe păreri:
a) Retribuția este bun comun.
Fie că aceasta se prezintă sub forma dreptului de creanță, fie că se prezintă sub forma unei sume de bani, mobil, corporal, obiect al dreptului de proprietate, retribuția este un bun comun. În sprijinul acestei păreri, seinvocă următoarele argumente:
retribuția este un bun și nu este cuprinsă în excepțiile limitative prevăzute de art. 31 C. fam;
când lege a vrut ca anumite sume de bani dobândite în timpul căsătoriei să fie bunuri proprii a prevăzut aceasta în mod expres, cum este, de exemplu, cazul indemnizației de asigurare și al despăgubirilor pentru pagube pricinuite persoanei sau cel al premiilor și recompenselor, ceea ce nu a făcut în prezența retribuției deoarece a considerat-o bun comun;
retribuția este destinată susținerii sarcinilor căsătoriei în scopul îndeplinirii prevederiilor art. 2 C. fam., ceea ce înseamnă că trebuie considerată un bun comun;
retribuția este elementul de bază al comunitătii de bunuri ceea ce înseamnă că, în caz contrar comunitatea ar fi lipsită de conținut;
dacă retribuția ar fi considerată un bun propriu ar însemna, în virtutea art. 31 lit. f ) C. fam. Care prevede subrogația reală cu titlu universal, că tot ce se procură cu aceasta să fie, de asemenea, bun propriu, ceea ce nu este admis;
b) Retribuția, în ambele sale forme este un bun comun în raporturile dintre soți.
Se precizează că, în raporturile soțului celui încadrat în muncă și oricăror alte persoane cu cel încadrat în muncă, prin mijlocirea celui care încadrează în muncă, efectele caracterului comun al creanței celui încadrat în muncă, nu și al retribuției sub forma sumei de bani încasată cu acest titlu care este un bun comun fără nici o restricție și față de orice persoană sunt aproape de-a întregul paralizate prin aplicarea legislației extrinseci Codului familiei. Într-adevăr, potrivit legislației muncii, pretențiile privitoare la plata retribuției, precum și orice alte pretenții întemeiate pe contractul de muncă pot fi formulate numai de soțul încadrat în muncă nu și de celălalt soț. Tot astfel, în conformitate cu reglementarea legală privind plata retribuției, soțul celui încadrat în muncă nu poate pretinde să încaseze retribiția și să dispună de ea. De asemenea, potrivit art. 409 C. proc. civ. creditorii personali ai soțului încadrat în muncă pot urmări retribuția acestuia în anumite limite. Soțul celui încadrat în muncă nu poate obține un drept asupra retribuției soțului său decât în temeiul unei creanțe de întrținere și numai prin mijlocirea unei popriri.
Procedura imputației, instituită de Codul muncii, nu se conciliază cu soluția potrivit căreia creanța celui încadrat în muncă ar fi bun comun, deoarece într-o asemenea ipoteză unitatea ar trebui mai întâi să urmărească bunurile proprii ale soțului încadrat în muncă, și numai după împărțirea bunurilor comune s-ar putea îndestula din însăși creanța retribuției celui încadrat. În privința soțului încadrat în muncă și a oricăror alte persoane cu cel încadrat în muncă prin mijlocirea celui care încadrează în muncă, retribuția, sub forma creanței neâncasate încă, urmează a fi privită ca și când ar fi bun propriu.
În sprijinul acestei păreri se invocă atât argumente formulate în sensul că retribuția este un bun comun, cât și reglementarea care în general se invocă în favoarea tezei că retribuția este bun propriu, deoarece în acest fel reglementările care par contradictorii sunt interpretate nu într-un spirit de separație de interese, ci într-un spirit de comunitate. Argumentele invocate în sprijinul tezei că retribuția este bun comunsunt pe lângă cele arătate, următoarele:
art. 31. lit. d) C. fam. Consideră venituri proprii numai veniturile din muncă din muncă obținute cu titlu de premiu sau recompensă, ceea ce înseamnă că cele omise, inclusiv retribuția sunt bunuri comune în intenția legiuitorului;
comunitatea bunurilor soților, atât în principiul cât și în aplicarea ei, este potrivit dreptului nostru un regim care îsi găsește temeiul nu în voința soților sau unuia dintre ei, ci în lege, soții neputând-o suprima și nici restrânge;
teza că retribuția este un bun propriu se conciliază greu cu soluția că munca femeii în gospodărie și pentru educarea copiilor este o contribuție la dobândirea bunurilor comune;
existența unei categorii de bunuri care nu ar fi nici comune, nici proprii, ridică problema regimului lor juridic, cu deosebire în ceea ce privește regimul lor juridic, cu deosebire în privința dreptului de urmărire al creditorilor soților, deoarece Codul familiei reglementează numai urmărirea bunurilor comune și a celor proprii
c) Retribuția este bun propriu.
În susținerea acestei păreri se invocă următoarele argumente:
la baza criteriului de împărțire în bunuri comune și proprii se găsește elementul de muncă și elementul de economie realizată din sumele obținute prin muncă; bunurile comune sunt cele achiziționate prin muncă și cu economiile realizate de soți; art 31 C fam nu menționează retribuția printre bunurile exceptate de la comunitate, nu pentru că ar fi bun comun, ci pentru motivul că retribuția nu este un bun achiziționat fără muncă și nici un bun achiziționat din economiile realizate din sumele obținute prin muncă, ci este un mijloc posibil de dobândire a bunurilor comune sau proprii;
retribuția poate fi urmărită pentru datoriile personale ale soțului respectiv, ceea ce exclude ideea că este bun comun, deoarece bunul comun nu poate fi urmărit pentru datoriile personale ale soților decât după urmărirea bunurilor proprii și numai după împărțirea bunului comun;
soții au obligația legală de a contribui la cheltuielile căsniciei, precum și obligația de întrținere între ei, ceea ce presupune că retribuția este bun propriu al soțului respectiv (art. 29, 91, 86 C. fam. );
Codul familiei a instituit regimul comunității de bunuri ale soților, dar nu a instituit și regimul comunității patrimoniilor soților; dacă se exclude retribuția din patrimoniul soțului respectiv înseamnă că se proclamă inexistența acestui patrimoniu.
d) Retribuția este un bun propriu de afectațiune.
Aceast părere se sprijină pe ideea că dispozițiile Codului muncii și cele ale Codului familiei nu se pot aplica în mod concomitent, ci numai succesiv. Retribuția este calificată bun propriu de afectațiune, fie că este încă neâncasată (drept de creanță), fie că s-a încasat (drept real). Bunurile care se vor dobândi cu retribuția vor fi, după caz, comune sau proprii. Prin urmare, dispozițiile dreptului muncii se aplică retribuției până la stingerea acesteia prin plată, iar prezumția de comunitate se aplică bunurilor dobândite din retribuție, dacă nu se încadrează în categoria bunurilor proprii.
e) Retribuția nu aparține nici categoriei bunurilor comune, nici categoriei bunurilor proprii.
În privința retribuției, potrivit acestei păreri, se face următoarea distincție:1) cât timp se găsește în patrimoniul soțului încadrat în muncă sub forma unui drept de creanță, retribuția reprezintă o categorie juridică distinctă, aparținând dreptului muncii; 2) după ce a fost încasată, retribuția constituie un bun comun sau propriu, după afectațiunea care i se dă .
În sprijinul acestei teze se invocă următoarele argumente:
retribuția constituie un element esențial al contractului de muncă și se cuvine celui încadrat în muncă în raport cu munca prestată;
reglementarea retribuției se găsește în dreptul muncii, iar nu în cadrul dreptului familiei, ceea ce arată că legiuitorul consideră că retribuția are un regim juridic distinct, ea nefăcând parte nici din categoria bunurilor comune, nici din categoria bunurilor proprii;
după încasarea retribuției, trebuie ținut seama de utilizarea sumelor de bani, în raport cu care ea va deveni bun comun sau propriu.
f) Retribuția sub forma dreptului de creanță este un bun propriu și cea sub forma dreptului real este un bun comun. În practica judiciară s-a stabilit, inițial că retribuția ar fi bun propriu, atâta timp cât nu a fost investită în timpul căsătoriei, în alte bunuri decât cele de uz personal sau destinate pentru exercitarea profesiei unuia dintre soți. În acest sens sunt invocate argumentele:
retribuția reprezintă remunerarea muncii prestate;
omisiunea de a fi enumerată de art. 31 C. fam. este aparentă, căci ea este mijloc de dobândire de bunuri comune sau proprii;
subrogarea rală prevăzută de art. 31 C. fam. nu operează decât pentru bunurile enumerate de art 31 din același cod, ceea ce explică de ce bunurile dobândite cu retribuția devin comune;
dacă retribuția ar fi bun comun s-ar ajunge la consecințe inadmisibile (să poată fi urmărită pentru bunurile celuilalt soț; unul din soți să poată pretinde o cotă din retribuție ca proprietar comun de la celălalt soț).
Ulterior practica judiciară a considerat că retribuția primită de fiecare dintre soți pentru munca prestată, precum și bunurile cumpărate de ei cu sumele respective, altele decât cele care sunt proprii potrivit Codului familiei, intră în comunitatea de bunuri.
În literatura juridică s-a precizat că soluția care să îmbine dispozițiile dreptului familiei cu cele ale dreptului muncii ar fi aceea că retribuția neâncasată (drept de creanță) să fie bun propriu și retribuția încasată (drept real sub forma unei sume de bani) să fie bun comun. Această soluție este adoptată și de practica judecătorească care consideră retribuția încasată ca fiind bun comun.
Deși clasificarea bunurilor în comune și proprii se prezintă ca o suma divisio, trebuie să observăm că, în cadrul fiecăreia din aceste categorii de bunuri, sunt unele care au, privite din punct de vedere al regimului matrimonial, un regim juridic aparte, prezentând unele particularități. Astfel venitul din muncă sub forma dreptului de creanță nu este supus subrogației reale cu titlu universal și deci retribuția încasată nu este bun propriu, ci bun comun. Spre deosebire de celelalte drepturi de creanță dobândite în timpul căsătoriei, care sunt bunuri comune, retribuția neâncasată se încadrează în categoria bunurilor proprii. De asemenea partea fiecărui soț în bunurile comune se determină în raport de contribuția sa la dobândirea și conservarea acestora, care se întemeiază în principal pe veniturile din muncă încasate. De aceea cotele-părți ale soților pot fi neegale, dacă aportul acestora în sensul arătat este diferit. În stabilirea aportului fiecărui soț se va lua în considerare și munca femeii depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor. Contribuția soților la dobândirea și conservarea bunurilor comune se stabilește în raport de veniturile din muncă folosite în scopul realizării sarcinilor comune căsătoriei și în raport de munca prestată în gospodărie și pentru educarea copiilor. Contribuția soților trebuie înțeleasă ca fiind la dobândirea și conservarea tuturor bunurilor comune, și nu pentru fiecare în parte. Așadar, deși veniturile din muncă ale soților, încasate, sunt bunuri comune, ele servesc totodată pentru determinarea cotei părți ce revine fiecărui soț din totalitatea bunurilor comune ceea ce nu se întâmplă cu nici o altă categorie de bunuri comune. Rezultă că dacă un soț contribuie numai cu o parte din veniturile sale din muncă la dobândirea și conservarea bunurilor comune, cota lui se determină potrivit acestor contribuții fără să se considere că cealaltă parte a veniturilor din muncă, cheltuită de exemplu, în scopuri personale se include în masa bunurilor comune. Dacă se acceptă această soluție, ar însemna să se considere că aportul fiecărui soț la dobândirea și conservarea bunurilor comune se determină în raport de totalul veniturilor din muncă realizate, și nu în raport de contribuția lui efectivă cu veniturile din muncă pentru dobândirea și conservarea bunurilor comune; pe de altă parte, faptul imputării sumelor cheltuite în seama soțului risipitor reprezintă o modalitate de împărțire a bunurilor comune, care presupunu n prealabil, că s-a determinat contribuția fiecărui soț la dobândirea și conservarea bunurilor comune în raport de totalitatea veniturilor din muncă realizate, indiferent care a fost destinația dată acestora. În acest caz se poate semnala încă o particularitate, și anume că deși veniturile din muncă sunt bunuri comune, o parte din acestea se pot folosi pentru dobândirea de bunuri proprii ori pentru satisfacerea de nevoi personale, cum este achitarea unei pensii de întreținere cuvenită copiluilui provenit dintr-o căsătorie anterioară sau fostului soț, fără ca această parte să se considere că se include în bunurile comune, iar apoi să diminueze, prin imputare, ceea ce se atribuie soțului respectiv din bunurile comune supuse împărțirii.
1. Alte venituri asimilate retribuției.
În sensul soluției privind natura juridică a retribuției încasate, s-a decis că sunt bunuri comune
sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei, depuse la Casa de ajutor reciproc;
sumele de bani primite de unul dintre soți cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale, pentru munca desfășurată în trecut;
bursa primită de unul dintre soți, în străinătate, pe baza unei colaborări ștințifice. Într-o speță s-a decis că sumele de bani provenite din burse de studiu, reprezintă bun propriu al soțului beneficiar al acestui venit, în considerarea art. 31 lit d C. fam.
1. 2. Remunerația autorilor.
Opera sau creația intelectuală dă naștere unui complex de drepturi de autor morale și patrimoniale, din acestea din urmă făcând parte și remunerația autorilor. Deși această remunerație se cuvine autorului pentru creația sa intelectuală (operă științifică, literară, artistică, invenție, inovație) ea se deosebește de celelalte categorii de venituri din muncă. Într-adevăr, retribuția datorată în temeiul contractului de muncă reprezintă o retribuție pentru servicii actuale, în funcție de activitatea prestată, pe când remunerația autorului se acordă în raport de activitatea sa de creație, de valoarea acestei creații și nu de activitatea de muncă cheltuită pentru elaborarea operei.
În consecință, remunerația autorilor se poate prezenta sub forma dreptului de cranță, până la încasare, și sub forma unei sume de bani, obiect al dreptului real respectiv bun mobil corporal, după încasare.
Remunerația autorilor sub forma dreptului de creanță este bun propriu și cea sub forma dreptului real este bun comun, dacă încasarea remunerației s-a făcut în timpul căsătoriei. În practica judiciară s-a decis că remunerația cuvenită autorilor pentru operele de creație intelectuală constituie bun comun, dacă a fost încasată în timpul căsătorie, chiar dacă opera a fost realizată înainte de încheierea ei, iar remunerația încasată constituie bun propriu, chiar dacă opera a fost realizată în timpul ei.
O problemă în legătură cu remunerația autorilor este aceea a determinării momentului în care se consideră dobândită, pentru a ști dacă este ori nu bun achiziționat în timpul căsătoriei. În această privință sunt posibile mai multe soluții:
Remunerația autorilor se consideră bun dobândit în timpul căsătoriei, dacă opera pentru care s-a acordat a fost creată în timpul acesteia această soluție nu este acceptată de practica judiciară și de literatura juridică;
remunerația autorilor se consideră dobândită în timpul căsătoriei dacă dreptul de a o primi s-a născut în timpul căsătoriei, chiar dacă încasarea efectivă ar avea loc după desfacerea sau încetarea acesteia;
remunerația autorilor se consideră dobândită în timpul căsătoriei, dacă ea a fost efectiv încasată în timpul acesteia.
S-a propus, că remunerația pentru opere de creație intelectuală, de orice natură ar fi, să fie considerată bun propriu al celui care realizează astfel de opere.
Corespunzător soluției privind retribuția din muncă, se apreciază că data dobândirii remunerației de autor ca drept de creanță este aceea când se naște acest drept și ca drept real sub forma unei sume de bani aceea când a fost efectiv încasată. În prima situație, remunerația de autor este un bun propriu și în cea de-a doua situație este bun comun dacă încasarea s-a făcut în timpul căsătoriei.
Spre deosebire de cele arătate, când un soț are calitatea de autor, pot exista cazuri în care un soț, fără a avea această calitate, dobândește drepturi patrimoniale de autor prin acte între vii, cu titlu oneros, în timpul căsătoriei. Ace3ste drepturi patrimoniale de autor constituie bun comun. Dacă drepturile patrimoniale de autor sunt dobândite de un soț prin testament sau donație, acestea sunt bun propriu, afară de dispoziția contrară a testatorului sau donatorului.
II. Sumele economisite și depuse la Casa de Economii și Consemnațiuni (C. E. C) sau la altă bancă.
1. Dispoziții legale aplicabile.
Depunerile la C. E. C. sunt supuse unui regim juridic special (secretul operațiunilor privind aceste sume, ele se pot elibera numai deponentului sau împuternicitului lui, reguli speciale cât privește urmărirea acestor sume). În cazul în care titularul cecului este de acord, se poate numi un expert pentru identificarea acestuia. Refuzul soțului de a aduce acte doveditoare de la C. E. C. referitoare la sumele depuse pe libret urmează afi avut în vedere la apreciera probelor, dar în nici un caz nu poate fi socotit ca o dovadă deplină cu privire la existența depunerii și la cuantumul acesteia. Dacă titularul nu-și dă acordul cu privire la solicitarea relațiilor de la C. E. C sau la efectuarea expertizei contabile, cu respectarea dispozițiilor legale, instanța poate să se pronunțe pe baza probelor de la dosar pe care le va aprecia, și în funcție de refuzul părții de a înlesni prin dovezi certe a situației existente în legătură cu depunerile la C. E. C. S-a decis că este inadmisibilă cererea de înfințare a popririi, formulată de către unul dintre foștii soți asupra depunerilor care figurează pe libretul C. E. C al cărui titular este celălalt soț, chiar dacă titlul executoriu, în baza căruia s-a cerut înființarea popririi, este constituit de hotărârea de partajare a bunurilor comune, prin care s-a stabilit că depunerile sunt bun comun, iar soțul debitor a fost obligat la plata unei sulte.
Pe de altă parte, Codul familiei nu prevede expres dacă depunerile făcute la C. E. C. de către unul dintre soți, pe numele său exclusiv sunt bunuri comune sau proprii.
2. Soluții propuse privind natura juridică a depunerilor la C. E. C.
Cu privire la această natură juridică s-au exprimat următoarele păreri:
depunerile la C. E. C pe numele unuia dintre soți sunt bunuri comune în măsura în măsura în care nu se încadrează în vreuna dintre categoriile de bunuri exceptate de la comunitate de art 31 C. fam, sumele de bani fiind însă supuse dispozițiilor speciale privind depunerile la C. E. C. ;
depunerile la C. E. C pe numele unuia dintre soți, în măsura în care nu se dovedește că reprezintă bunuri comune sau proprii, sunt bunuri proprii;
pentru determinarea naturii depunerii trebuie făcută următoarea distincție: 1) în raporturile dintre soți și C. E. C. sumele depuse de unul dintre soți pe numele lui sau la purtător sunt proprii acelui soț sau posesorului libretului; 2) în raporturile dintre soți sau dintre ei și terțe persoane altele decât C. E. C., depunerile sunt comune.
3. Depunerea sumelor la C. E. C. nu schimbă natura juridică a acestora de bun comun sau propriu.
În practica judecătorească s-a stabilit că sumele depuse de către un soț pe numele lui rămân bunuri comune sau proprii, așa cum au fost înainte de depunerea lor la C. E. C., deoarece această depunere nu schimbă natura lor juridică. Regimul juridic special privind depunerile la C. E. C nu înlătură normele Codului familiei. Privind comunitatea de bunuri. În acest sens s-a decis că sumele depuse la C. E. C, provenind din pensia de asigurări sociale, care este bun comun, au același caracter de bunuri comune, și nu de bunuri proprii. Tot astfel, sumele reprezentând remunerația încasată pentru realizarea unor opere literare, artistice, științifice și a oricăror alte opere de creație intelectuală, depuse la C. E. C. sunt bunuri comune, deoarece remunerația încasată este bun comun. În același sens, s-a precizat că regimul special instituit cu privire la asemenea depuneri intresează numai raporturile dintre depunător și C. E. C.
4. Câstigirile pe librete C. E. C și la diferite sisteme de loterie.
Opinia ce s-a impus în literatura juridică consideră câștigurile ralizate la loto, pronoexpers, etc ca fiind bunuri comune sau proprii, după cum sumele cu care s-a jucat sunt comune sau proprii.
Se consideră însă, într-o opinie mai recentă că, față de dificultatea de a face dovada provenienței sumei, hotărâtoare nu este natura sumei cu care s-a jucat și câștigat, ci hotărârea de a juca și șansa, motiv pentru care se consideră că bunurile câștigate în acest mod trebuie considerate ca fiind proprii celui care le-a câștigat.
În privința câștigurilor pe librete C. E. C opinia dominantă este că acestea vor avea caracterul sumelor depuse pe libret.
III. Imobilele.
În privința imobilelor, acestea constituie bunuri comune chiar dacă în actul de dobândire sau în cele de publicitate imobiliară figurează numai unul dintre soți, dacă actul de dobândire se în cheie în timpul căsătoriei. Legiuitorul nu mai pretinde în cazul actelor de dobândire a bunurilor imobile manifestarea expresă de voință a ambilor soți, precum în cazul actelor de înstrăinare. Astfel, chiar dacă unul dintre soți ascunde celuilalt actul de dobândire încheiat în timpul căsătoriei sau nu declară că este căsătorit la încheierea actului, bunul vaavea tot caracter de bun comun. Desigur fac excepție actele de dobândire cu titlu gratuit, conform art. 31 lit. b C. fam.
Potrivit art. 44 din decretul nr. 32/1954 soții sunt îndreptățiți să ceară de comun acord înscrierea în cartea funciară a dreptului lor asupra unui bun comun sau menționarea calității de bun comun în registrul de transcripțiuni. Dacă soțul care figurează ca proprietar în cartea funciară se opune, celălalt soț va putea cere înscrierea dreptului său pe calea acțiunii în prestație tabulară.
S-a decis, cu caracter de principiu, că soțul interesat este în drept să ceară, pe calea acțiunii în constatare, potrivit art. 111 C. pr. Civ, să se stabilească dreptul său de proprietate în devălmășie asupra bunului care figurează numai pe numele celuilalt soț.
1. Construcțiile edificate de soți pe terenul proprietate a unuia dintre ei.
În principiu, deși sunt în conflict două prezumții juris tantum, respectiv cea a comunității de bunuri prevăzută de art. 30 C. fam. și cea care conferă proprietarului terenului, prin accesiune proprietatea construcțiilor edificate pe acel teren, prevăzută de art. 492 C. civ, se aplică regimul comunității care are prioritate. Astfel, indiferent căruia dintre soți îi aparține terenul pe care s-a construit, construcția astfel edificată de soți în timpul căsătoriei este bun comun.
Totuși, complexitatea situațiilor de faptimpune următoarele precizări:
1.1. Construcția edificată de soți împreună cu mijloace comune, pe terenul proprietate a unuia dintre ei va fii bun comun al soților, iar soțul neproprietar al terenului va dobândi un drept de superficie, el având un drept de proprietate asupra construcției astfel edificată și un drept de folosință asupra terenului aferent construcției.
1.2. Dacă unul dintre soți construiește cu mijloace comune pe terenul proprietatea a celuilalt soț, cu acordul acestuia, construcția este bun comun, iar soțul constructor va avea un drept de superficie, ce presupune dreptul de proprietate și dreptul de folosință asupra terenului aferent acestuia. Dreptul de proprietate al soțului proprietar al terenului va fi grevat de dreptul de folosință al soțului constructor. Această soluție a rămas valabilă și după intrarea în vigoare a legii nr. 58/1979. De asemenea, aceeași rămâne soluția și după apariția legii nr. 18/1991 as fondului funciar și a legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor. Aceeași este soluția și în cazul construcțiilor ce se adaugă la cele vechi prin alăturare sau învecinare, construcțiilor vechi și terenul rămânând proprietatea soțului titular, iar construcțiile noi devin proprietate comună a soților. Și în acest caz soțul neproprietar asupra terenului va dobândi și un drept de folosință care va greva dreptul de proprietate al so care va greva dreptul de proprietate al soțului titular.
1. 3. În situația în care un soț edifică o construcție cu mijloace comune pe terenul proprietate a celuilalt soț, dar fără consimțământul acestuia sau chiar împotriva voinței acestuia, soțul constructor va fi considerat de rea-credință, în sensul art. 494 C. civ. În această ipostază drepturile care i se cuvin vor fi considerate bunuri comune.
1.4. Dacă unul dintre soți edifică o construcție cu mijloace proprii pe terenul proiprietate a celuilalt soț cu consimțământul acestuia, construcția este bun propriu al soțului constructor. Acesta va dobândi un drept de superficie asupra terenului, care rămâne proprietatea soțului titular.
1.5. Dacă soțul a construit cu mijloace proprii pe terenul proprietate a celuilalt soț însă fără consimțământul acestuia sau chiar împotriva voinței lui, el este constructor de rea-credință și se vor aplica dispozițiile art. 494 C. civ.
1.6. În ipoteza în care construcția a fost edificată de către unul din soți cu mijloace proprii pe terenul proprietate comună a ambilor soți, cu consimtământul celuilalt soț, ea constituie bun propriu al soțului constructor; dacă s-a construit fără consimțământul celuilalt soț, soțul constructor are numai drepturile conferite de art. 494 C. civ. .
2. Construcții edificate de unul din soți pe terenul proprietatea ambilor soți.
2.1. Un soț ridică o construcție, cu mijloace care sunt bunuri proprii, pe terenul bun comun al ambilor soți cu consimțământul celuilalt soț. Soțul constructor dobândește dreptul de superficie, construcția fiind un bun propriu (al soțului constructor).
2.2. Un soț ridică o construcție, cu mijloace care sunt bunuri proprii, pe terenul bun comun al ambilor soți, fără consimțământul celuilalt soț. Soțul constructor are drepturile prevăzute de art. 494 C. civ., care sunt bun propriu.
2.3. Un soț ridică o construcție, cu mijloace care sunt în parte bunuri comune și în parte bunuri proprii, pe terenul bun comun al ambiilor soți, cu consimțământul celuilalt soț. Construcția este, în mod corespunzător, bun comun și bun propriu, iar terenul rămâne cum era înainte de efectuarea construcției, bun comun. În acest sens, s-a decis că o casă construită de unul dintre soți, cu bani proveniți din vânzarea unui bun propriu, și dintr-un împrumut personal, este bun propriu numai pentru cota parte aferentă valorii care înlocuiește bunurile vândute și sumele pe care le are de plătit în timpul căsătoriei în rambursarea împrumutului.
3. Construcții efectuate de soți pe terenul proprietatea unei terțe persoane.
În privința acestor construcții urmează a se avea în vedere mai multe situații.
3.1. Construcții ridicate de soți pe terenul aparținând altei persoane potrivit dreptului comun privind accesiunea. În acest caz, construcția aparține proprietarului terenului, afară de cazul când se dovedește că soții au construit cu învoirea lui ori în baza unei prevederi legale. În această din urmă situație proprietatea construcției aparține soților, nu proprietarului terenului pe care s-a construit, soții dobândind ca bun comun un drept de superficie asupra clădirii, care prin natura lui constituie un drept real. După apariția legii nr 58 din 1974 și a legii59 din 1974, constituirea dreptului de superficie nu poate avea loc, deoarece rezultatul acestei constituiri este practic echivalent cu o înstrăinare a terenului. În același sens, s-a decis că referitor la terenurile cuprinse în perimetrul construibil al localităților rurale și urbane, nu este posibilă constituirea unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Tot astfel s-a decis că ridicarea unei construcții pe terenul altuia, chiar cu consimțământul acestuia, nu conferă un drept de superficie. Rezultă că dacă soții ridică o construcție pe terenul unui terț, ei dobândesc potrivit legilor 58/1974, 59/1974 și 9/1990, numai drepturile prevăzute de art. 494 C. civ., și nu un drept de superficie, aceste drepturi fiind bunuri comune, nu dreptul de superficie.
În temeiul dispozițiilor art. 488 și 492 C civ. privind accesiunea imobiliară, în cazul în care o persoană edifică o construcție pe terenul altei persoane, aceasta din urmă dobândește, pe măsura încorporării construcției în teren, un drept de proprietate asupra acesteia, raporturile dintre proprietarul terenului și constructor rezolvându-se potrivit distincțiilor prevăzute de art. 494 C civ. Astfel constructorul de rea-credință va putea fi obligat la dărâmarea construcției și la eventuale despăgubiri în favoarea proprietarului terenului. Dacă constructorul a fost de bună-credință, proprietarul terenului nu este îndreptățit să ceară dărâmarea construcției, fiind obligat să o păstreze și să-l despăgubească pe constructor, la alegerea sa, cu echivalentul valoric al materialelor și cu prețul muncii sau cu prețul de valoare adus fondului prin edificarea construcției.
Înainte de legea nr. 59/1974 (modificată prin decretul nr. 112/1984) despăgubirea cuvenită constructorului de bună-credință trebuie să fie calculată în așa fel încât să fie aceea de la data construirii, și nu de la data judecății, de creșterea valorii în timp urmând să profite proprietarul terenului.
În cazul în care:
Proprietarul terenului dorește să preia construcția; instanța de judecată va obliga pe soții constructori să-i predea construcția, iar pe proprietarul terenului să plătească soților drepturile cuvenite potrivit distincțiilor prevăzute de art. 494 C. civ. și a altor dispoziții legale;
Proprietarul terenului refuză să predea construcția; dacă soții constructori sunt de rea-credință, instanța de judecată îi poate obliga, când există autorizație de demolare din partea organului administrativ competent; dacă soții constructori sunt de bună-credință sau au construit pe baza unei convenții cu proprietarul terenului, acesta urmează să fie obligat în baza legii, să plătească soților constructori drepturile cuvenite;
4. Construcții ridicate de soți pe terenul unui terț, când proprietarul terenului nu este cunoscut, ori manifestă lipsă de interes pentru preluarea construcției ridicate.
Proprietarul terenului are posibilitatea, potrivit art. 488 și urm. C. civ., să invoce dreptul de proprietate prin aceesiune asupra construcției edificate de soți pe terenul său. Problema care se pune este aceea că atâta timp cât proprietarul terenului nu își valorifică dreptul de a invoca dobândirea proprietății prin accesiune asupra construcției și îi lasă pe soții constructori să aibe nestingheriți folosința, el nu poate fi obligat să despăgubească pe soții constructori. Unii autori au considerat că proprietarul terenului poate fi obligat de soții constructori de bună-credință pe acel teren, pe calea unei hotărâri judecătorești, să dea curs uneia din cele două soluții prevăzute de art. 494 C. civ., adică să decidă dacă face sau nu uz de dreptul de accesiune și în condițiile textului, proprietarul terenului putând fi introdus forțat în temeiul art. 57-59 C. proc. civ., în procesul de împărțire purtat între soții constructori în vederea clarificării raporturilor juridice între părți.
De asemenea, se mai pune problema de a ști ce drept au, în acest caz soții în patrimoniul lor. S-a decis că în cazul în care construcția este edificată de doi soți, în patrimoniul comun al acestora se află toate drepturile decurgând din faptul edificării construcției, adică:
dreptul de a folosi construcția și dreptul de a fi despăgubiți de proprietarul terenului dacă acesta îi va lipsi de dreptul de folosință asupra construției;
dreptul de despăgubire poate fi evaluat, deoarece construcgubire poate fi evaluat, deoarece construția are o valoare;
creanța este certă și lichidă fiind stabilită valoarea construcției prin expertiză), dar nu este și exigibilă, deoarece nu poate fi valorificată, numai dacă proprietarul terenului își aproprie, în orice mod folosința construcției.
În deciziile menționate ale Tribunalului Suprem nu se precizează natura dreptului de folosință al soților constructori, adică dacă este un drept real sau un drept de creanță, dar ulterior instanța supremă a arătat că dreptul de folosință al constructorului și acela de a fi despăgubit de proprietarul terenului sunt drepturi personale, iar nu drepturi reale.
În literatura juridică s-a exprimat și opinia că în cazul în care proprietarul terenului este necunoscut sau deși este cunoscut, el nu acționează în vreun fel, ori își manifestă lipsa de interes pentru preluarea construcției, dreptul constructorului asupra construcției edificate este un drept real de proprietate, iar nu un drept de creanță sau un drept de folosință. În această opinie dreptul real de proprietate formează obiectul împărțirii între soții constructori.
Într-o altă opinie se consideră că din faptul ridicării unei construcții pe terenul altuia, din chiar momentul încorporării materialelor în sol, rezultă în virtutea legii, un drept de proprietate asupra construcției în favoarea proprietarului terenului, drept pur și simplu, neafectat de vreo modalitate, în temeiul accesiunii, iar în favoarea constructorului se naște un drept de creanță în despăgubire, întemeiat pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, realizată în dauna sa de către proprietarul terenului.
Rezultă că, soluția este aceeași fie că proprietarul terenului este ori nu cunoscut, fie că manifestă ori nu lipsă de interes în preluarea construcției ridicate.
S-a mai precizat că, în cazul în care proprietarul terenului este necunoscut sau absent, instanța de judecată va putea proceda la trecerea terenului în proprietatea statului, potrivit Decretului nr. 111/1951, la cererea organului financiar local, soții constructori urmând să fie despăgubiți potrivit art. 494 C. civ., în limitele Decretului nr. 467/1979.
În consecință, drepturile soților constructori pe terenul altuia, în condițiile și în limitele arătate, constituie bun comun ale acestora. După Legile nr. 18/1991 republicată și nr. 50/1991, proprietarul terenului poate constitui un drept de superficie în folosul constructorului.
5. Construcții ridicate de soți pe terenul proprietate a părinților unuia dintre ei, cu consimțământul acestora.
Construcția poate avea loc pe teren alături de casa părinților, prin supraetajare sau prin adăugarea la construcția existentă. Într-o părere, se consideră că, în acest caz copiii dobândesc un drept de superficie, deoarece se asigură continuitatea unui obicei tradițional mai ales în mediul rural, prin această construire nu se ajunge la săvârșirea unor operații speculative cu privire la terenuri, și oricum copii ca moștenitori legali își consolidează ulterior dreptul pe cale succesorală.
Într-o altă opinie se consideră că, în cazul amintit, copiii nu dobândesc decât un drept de creanță în legătură cu construcția. Această opinie a fost acceptată, dar s-a propus reglementarea dreptului de superficie în această situație. Se consideră că în ceea ce privește determinarea dreptului de creanță al copiilor, dacă a existat o convenție între soți și unul dintre părinții unuia dintre aceștia, trebuie să fie avute în vedere următoarele:
nu este echitabil ca sporul de valoare înregistrat de construcție prin creșterea valorii de circulație să folosească numai părinților;
soluția propusă este de natură să sprijine familiile tinere care au făcut efortul de a ridica o construcție și să dezvolte la părinți ideea de ași sprijini copiii, permițându-le să construiască pe terenul lor, uneori chiar cu un sprijin material.
Dacă soții au ajutat pe părinții unuia dintre ei să-și termine construcția începută, sporul de circulație al casei folosește, în exclusivitate proprietarului bunului, soții având față de acesta un simplu drept de creanță, bun comun. S-a mai decis că îmbunătățiriile făcute de soți la imobilul proprietatea părinților unuia dintre ei dă naștre la un drept de creanță împotriva proprietarilor acelui imobil.
In situația în care soții edifică un imobil în timpul căsătoriei pe terenu proprietatea părinților unuia dinter ei, în patrimoniul comun al soțiilor se află doar drepul de a folosi construcția și de a prim despăgubiri la momentul în care proprietarul terenului valorificându-si dreptul de a invoca accesiunea ca mod de dobândire a proprietătii construtiei îi lipsește de dreptul de folosință.
C. A. Iași, decizia civilă nr. 1313 din 14 iunie
2000 în Curtea de Apel Iași, P. J. C. p157
Prin dec. Civ. nr. 1313 din 14 iunie 2000 a Curții de Apel Iași s-a admis recursul declarat de reclamantă și s-au casat hotărârile recurate. Rejudecând cauzta, instanța de recurs a constatat că părțile auconstruit în timpul căsătoriei, prin contribuție egală casa de locuit în valoare de 88.090.000 lei și au drept de creanță în limita acestei valori. Dreptul de creanță a fost inclus în lotul pârâtului care a fost obligat la plata sultei reprezentînd valoarea cotei de contribuție a reclamantei de 50% din masa de împărțit.
Instanța de recurs a reținut că terenul pe care s-a edificat construcția este în proprietatea mamei pârîtului, situație ce face imposibilă includerea în masa de împărțit a imobilului în natură, așa cum a cerut reclamanta. În calitatea lor de constructori soții au dobândit doar drept de creanță. Construcția aparține, prin accesiune, proprietarei terenului conform art. 492 Cod. civ., iar împrejurarea că proprietara terenului a vândut imobilul nu aduce atingere dreptului de creanță al soților ca element activ al patrimoniului lor. Drepturile soților fiinmd distincte de cele ale proprietarului terenului, în masa de împărțit este inclusă numai creanța reprezentând contravaloarea construcției.
6. Construcții efectuate de către soți pe un teren atribuit de stat în folosință.
6. 1. Natura juridică a dreptului asupra construcției edificate pe terenul atribuit în folosință.
În literatura juridică s-au purtat discuții cu privire la această natură juridică, ajungându-se la soluția că ne găsim în fața unui drept de proprietate asupra clădirii, care este distinct de dreptul de folosință asupra terenului, ambele alcătuind un drept complex, în care fiecare își păstrează natura juridică proprie, soluție consacrată și de practica judiciară.
În consecință, dacă soții au primit de la stat un teren în folosință pe care au construit o locuință, dreptul de proprietate personală asupra locuinței este bun comun al ambilor soți.
6. 2. Dreptul de folosință asupra terenului.
Acest drept are un caracter accesoriu față de clădire, atribuindu-se pe durata acesteia. Dreptul de folosință asupra terenului este un drept real opozabil erga omnes, inclusiv statului și conferă titularului său posesia, folosința și în anumite limite dispoziția asupra terenului.
În cazul în care construcția este un bun comun, dreptul de folosință asupra terenului are același caracter. Dacă se împarte construcția, în mod corespunzător se delimitează și dreptul de folosință asupra terenului.
7. Locuințe construite sau cumpărate de soți cu credite acordate de stat.
Locuințele construite sau cumpărate în timpul căsătoriei constituie bun comun, fără a deosebi dacă a fost încheiat contractul pe numele unuia dintre soți, ori pe numele ambilor, dacă nu există vreun temei prevăzut de art. 31 C. fam. care să justifice calificarea bunului ca fiind propriu. În consecință, dacă locuința a fost dobândită în timpul căsătoriei, dar prețul a fost achitat de soț cu bani proprii, ea devine proprietate exclusivă a acestuia.
7. 1. Locuințe construite cu credit acordat de stat.
În privința problemei de a ști în ce condiții locuințele construite înainte sau în timpul căsătoriei sunt bunuri comune sau proprii, a existat o evoluție a practicii judiciare. Într-o primă soluție s-a considerat că imobilul dobândit în timpul căsătoriei este bun comun numai pentru partea corespunzătoare sumei achitate în timpul căsătoriei din totalul împrumutului acordat. Dacă împrumutul a fost acordat înaintea căsătoriei, locuința fiind de asemenea, înainte de această dată, iar ratele împrumutului sau o parte din ele au fost plătite în timpul căsătoriei, soluția era corespunzătoare celei menționate:
când o parte din rate au fost achitate înainte de încheierea căsătoriei, și altă parte în timpul căsătoriei, locuința se consideră, corespunzător acestor părți, bun propriu și bun comun;
când toate ratele au fost restituite în timpul căsătoriei, locuința se consideră bun comun, deoarece a fost dobândită în timpul căsătoriei
când unele rate au fost achitate înainte de căsătorie, altele în timpul căsătoriei și altele după desfacerea căsătoriei, locuința se consideră bun comun pentru partea restituită în timpul căsătoriei și bun propriu pentru partea restituită înainte de căsătorie și după căsătorie.
Într-o altă opinie s-a considerat că dreptul de proprietate asupra locuinței construite cu credit acordat de către stat se dobândește pe data predării-preluării îcheierii contractului de construire, ori aceea a plății ratelor de credit, iar dacă predarea-preluarea locuinței se face în timpul căsătoriei, ea este bun comun în întregul său, indiferent când se plătesc ratele.
Astfel s-a decis că dreptul de proprietate asupra construcției, prin valorificarea creditelor de stat, se dobândește o dată cu predarea bunului, și nu la executarea integrală a contractului de împrumut. Rezultă că, în cadrul acțiunii de împărțire a bunurilor comune, între care un apartament construit în asemenea condiții, în compunerea masei de împărțit nu intră un drept de creanță până la concurența sumei plătite ca acont și a ratelor achitate, ci însuși dreptul de proprietate asupra acelui bun. De asemenea s-a considerat că, în ceea ce privește contractul de construire de locuință, că având ca obiect o obligație de a face nu transferă dreptul de proprietate în momentul contractării, în acest moment lucrul la care se referă neexistând; dreptul de proprietate privind locuința se naște în momentul în care creditorul obligației, cumpărătorul, a dobândit locuința prin procesul verbal de predare-primire. Data eliberării titlului de proprietate nu este data dobândirii proprietății locuinței construite și afolosinței terenului pe care este amplasată, deoarece aceste drepturi se dobândesc mai înainte, prin predarea locuinței către beneficiari. În concordanță cu cele arătate, s-a decis că ratele plătite pentru apartament de unul dintre soți după despărțirea lor de fapt și până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, nu constituie bun propriu al celui care le-a plătit, ci pot influența eventual, determinarea cotelor ce li se cuvin asupra totalității bunurilor comune. În caz de împărțire a bunurilor, urmează a se ține seama de valoarea actualizată a apartamentului, și nu de aceea de contractare, dar numai pentru partea din prețul plătit până la soluționarea cererii de împărțire, nu și pentru restul de preț ce urmează a fi achitat după această dată de soțul căruia i s-a atribuit apartamentul. De altfel, de principiu, bunurile dobândite în timpul separației de fapt a soților sunt bunuri comune. În acest sens este bun comun cel dobândit din veniturile unui soț după despărțirea în fapt. Tot astfel, faptul că o parte din rate au fost plătite numai de către unul dintre soți, bunurile fiind dobândite în timpul despărțirii în fapt până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, nu determină neapărat o cotă mai mică de contribuție din partea celuilalt soț la suportarea lor, deoarece cota de contribuție a soților, se stabilește în raport de totalitatea bunurilor și nu în raport de fiecare categorie de bunuri.
Plățiile făcute de unul din soți, după rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, urmează a se avea în vedere numai dacă apartamentul se atribuie celui care nu a făcut plata, situație în care cuantumul sumelor plătite trebuie să fie avute în vedere la efectuarea împărțirii ca aport propriu, nu și când s-a atribuit celui ce a făcut plata.
S-a mai decis că sumele depuse ca rate pentru achiziționarea unui apartament pe bază de credit de stat după încetarea comunității nu pot influența cotele care au fost stabilite, ci urmează a fi avute în vedere eventual, la atribuirea sa unuia sau celuilalt soț. Plata restului de preț de către un soț, nu poate constitui însă prin ea însăși un criteriu sau un element de natură să determine atribuirea apartamentului către cel care a făcut-o.
Plata dobânzilor pentru împrumutul folosit la achiziționarea apartamentului se va răsfrânge asupra fiecărui soț, proporțional cu contribuția la dobândirea bunurilor comune; în această proporție, fostul soț căruia nu i se atribuie apartamentul cu ocazia împărțirii bunurilor comune urmează să beneficieze, în bani, și de plusul de valoare pe care îl are apartamentul atribuit celuilalt soț, ca urmare a majorării între timp a prețului de construire a locuințelor cu sprijinul statului. Cu ocazia partajului, valoarea ratelor achitate de foștii soți în timpul căsătoriei la apartamentul unuia dintre ei trebuie calculată la valoarea reactualizată a lor, motivat de creșterea valorii apartamentului, de care astfel, ar profita numai soțul proprietar.
S-a decis că apartamentul construit pe credit de la stat, contractul de construire fiind încheiat de unul dintre soți anterior căsătoriei, iar predarea apartamentului având loc în timpul căsătoriei, este bun comun deoarece data dobândirii este în timpul căsătoriei. În literatura juridică s-a arătat că această soluție presupune că apartamentul nu este bun propriu în temeiul art. 31 C. fam. Întra-adevăr, bunul devine comun dacă este dobândit în timpul căsătoriei și dacă nu este bun propriu în temeiul unui criteriu legal (art. 30 și 31 C. fam. ). În cazul în care contractul de construire s-a încheiat anterior căsătoriei, acesta este bun propriu în limita sumei achitate la data contractării, în temeiul art. 31. lit. f) C. fam. și este bun comun numai în limita creditului primit și achitat în timpul căsătoriei. Dacă ratele au fost achitate, în timpul căsătoriei de către părinții soțului contractant, apartamentul este în întregime bun propriu, deși data dobândirii este în timpul căsătoriei, când s-a făcut predarea-primirea, deoarece se aplică art. 31 lit. f) C. fam. Dacă ratele corespunzătoare creditului primit ar fi achitate de către părinții celuilalt soț (care nu a contractat apartamentul anterior căsătoriei), atunci, în aceiași măsură, apartamentul ar fi bun propriu al acestui soț și, deci, ar fi bun propriu al celuilalt soț pentru suma avută și achitată la data încheierii contractului de construire, astfel că acel apartament ar fi proprietate pe cote-părți a ambilor soți, adică ar fi bun propriu conform precizărilor făcute, și nu bun comun. În cazul în care prețul apartamentului este achitat în întregime la data încheierii contractului de construire, anterioară căsătoriei, iar predarea apartamentului se face în timpul căsătoriei, acesta este bun propriu, conform rațiunilor arătate, deși s-a dobândit în timpul căsătoriei.
În literatura juridică s-au exprimat și alte opinii privind data dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției ridicată cu credit de la stat. Astfel, construția aparține ambilor soți ca bun comun, în măsura în care încorporarea materialelor s-a săvârșit în timpul căsătoriei. Locuința este parțial proprie și parțial comună dacă a fost începută înainte de încheierea căsătoriei (si terminată în timpul ei) sau terminată după desfacerea căsătoriei( dar începută în timpul căsătoriei).
În practica recentă, s-a considerat că dobândirea dreptului de proprietate asupra locuintei construite cu credit de la stat are loc în momentul încheierii contractului de construire. În consecință, dacă contractul de construire s-a încheiat în timpul căsătoriei, locuința este bun comun, iar dacă contractul de construire s-a încheiat înainte de căsătorie, locuința este bun propriu, chiar dacă predarea-primirea se face în timpul căsătoriei.
Soluțiile menționate sunt valabile și în prezent, când bineânțeles nu se mai poate vorbi despre credite acordate de către stat. Aceste credite sunt acordate de către bănci comerciale, statul intervenind printr-o instituție abilitată, respectiv, Agenția Națională pentru locuințe.
7. 2. Particularități privind data dobândirii bunului comun constând într-un apartament proprietate personală.
Într-o speță s-a decis că viitorii soți pot conveni ca un imobil construit pe numele unuia dintre ei dar cu contribuția ambilor, să intre în regimul comunitătii de bunuri la data încheierii căsătoriei; s-a considerat că simpla convenție încheiată este suficientă pentru recunoașterea caracterului comun al apartamentului, dacă se încheie căsătoria, indiferent dacă predarea-primirea apartamentului s-a făcut anterior datei încheierii căsătoriei părților. Asemernea convenție se consideră că este sub condiție. În această situație data dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului este distinctă și separată în timp de data când apartamentul devine bun comun. Ceea ce justifică caracterul comunitar al apartamentului este convenția părților în acest sens urmată de încheierea căsătoriei între ele. Dacă nu s-ar mai încheia căsătoria între părți nu s-ar mai pune problema apartamentului bun comun, raporturile dintre părți rezolvându-se pe alte temeiuri juridice. De asemenea se pune întrebarea de a ști care este situația apartamentului între data predării-preluării, când se dobândește dreptul de proprietate asupra sa.
Art. 30 alin (2) C. fam. oprește convențiile contrare conunității de bunuri. Ar urma ca înțelegerea viitorilor soți pe care o avem în vedere, nu cade sub incidența acestei opriri, deci nu contravine comunității de bunuri. Pe de altă parte se poate pune întrebarea dacă existența convenției menționate poate aduce atingere principiului liberului consimțămănt la căsătorie, mai ales a soțului pe al cărui nume nu este contractul apartamentului.
8. Terenuri primite în folosință ori concesiune pentru construirea de locuințe.
8.1. Dreptul de folosință asupra terenului pe care s-a construit de către soți, în condițiile prevăzute de actele normative în materie constituie bun comun.
Dacă construcția ridicată pe teren este în parte bun comun și în parte bun propriu, dreptul de folosință asupra terenului urmează a avea același regim juridic. În acest sens s-a decis că dreptul de folosință asupra terenului primit de la stat pentru construire aparține în exclusivitate soțului titular de credit sau în comun cu celălalt soț, după cum, corespunzător aportului pe care l-a avut fiecare în timpul căsătoriei la dobândirea bunurilor comune, construcția ridicată pe teren urmează a se considera bun propriu sau comun potrivit Codului familiei.
Dreptul de folosință asupra terenului atribuit pentru construirea de locuință proprietate personală este un drept real de tip nou, opozabil tuturor, se naște în temeiul unui act administrativ, fiind admisibilă acțiunea prin care se solicită restiyuirea dreptului de folosință încălcat de către un alt proprietar de locuință care își exercită abuziv dreptul său de folosință comună.
9. Sporul valorii imobilului proprietate numai a unuia dintre soți.
9.1. Construcții noi (alăturate, învecinate, suprapuse) adăugate la construcții vechi proprietatea unui soț, și sporirea valorii imobilului proprietatea unui soț.
Trebuie deosebită situația în care se efectuează de către ambii soți, sau de către un soț, dar cu mijloace bunuri comune, construcții alăturate, învecinate, suprapuse, deci construcții noi adăugate la o construcție veche proprietate numai a unuia dintre soți, când este vorba de un caz asemănător cu cel în care ambii soți sau numai unul dintre ei ridică o construcție pe terenul proprietate a celuilalt soț, soluția fiind asemănătoare cu cea în care se fac recondiționări, renovări, reparații, deci se realizează un spor de valoare imobilului proprietate numai a unuia dintre soți, dar cu mijloace bunuri comune, fie de către un soț, fie de ambii soți.
În prima situație construcțiile noi devin bun comun, iar terenul și construcțiile vechi rămân proprietatea soțului titular al dreptului de proprietate; soțul constructor neproprietar al terenului, dobândește un drept de folosință asupra acestuia, care va greva dreptul de proprietate al celuilalt soț asupra terenului.
În cea de-a doua situație, suntem în prezența a ceea ce se numește,, sporul valorii imobilului’’ proprietate numai a unuia dintre soți, când trebuie avute în vedere mai multe aspecte.
9. 2. Natura juridică a sporului de valoare a imobilului proprietate a unuia dintre soți.
Dacă acest spor de valoare se realizează cu mijloacele soțului proprietar al imobilului, el are aceiași natură juridică, adică este bun propriu. Dacă sporul de valoare se relizează cu mijloace comune deosebim următoarele situații:
Îmbunătățiriile sau reparațiile capitale efectuate în timpul căsătoriei nu au adus la transformarea esențială a imobilului, ci numai la sporirea valorii acestuia. În acest caz, reparațiile sau îmbunătățiriile nu schimbă natura juridică a imobilului, transformându-l din bun propriu în bun comun. Constituie însă bun comun, sporul de valoare dobândit de imobil prin îmbunătățiri sau reparații. Dacă recondiționarea bunului propriu s-a făcut ca urmare a uzurii normale determinate de folosirea lui în comun, cheltuiala nu mai reprezintă bun comun, deoarece a fost inerentă și obișnuită în căsătorie și nu reprezintă o creștere a valorii bunului cu suma plătită pentru reparare sau recondiționare.
Constituie bun comun de asemenea, valoarea îmbunătățiriilor și amenajărilor aduse de către ambii soți unui imobil proprietate indiviză a unuia dintre ei și a altor persoane, dacă îmbunătățiriile și amenajările au fost aduse în timpul căsătoriei. În această situație, dreptul de creanță al soțului neproprietar cu privire unătățirilor și amenajărilor, poate fi valorificat numai o dată cu partajarea bunurilor comune, când se cunoaște cota de contribuție a fiecăruia. Numai de la această dată începe să curgă termenul de prescripție, respectiv de la data la care, desfăcându-se căsătoria, s-a născut dreptul de a cere împărțirea bunurilor comune, și implicit obligarea fostului soț la plata creanței proporțional cu dreptul de proprietate asupra imobilului. De la aceiași dată dreptul poate fi valorificat și de ceilalți coproprietari ai imobilului, deoarece este necesar a se rezolva în prealabil sau concomitent acțiunea de împărțire a bunurilor comune. Asemenea acțiune poate fi promovată și în timpul căsătoriei și pentru motive temeinice.
Îmbunătățirile sau repațiile capitale efectuate în timpul căsătoriei au dus la transformarea esențială a imobilului, astfel că aceasta a devenit bun comun, cu totul deosebit, un bun nou. În acest caz, imobilul este bun comun. În acest sens, s-a decis că participarea soțului neproprietar la îmbunătățiriile sau reparațiile ce se fac unui imobil, bun prpopriu al celuilalt soț, nu duce la schimbarea naturii lui juridice, transformându-l din bun propriu în bun comun. Constituie bun comun numai sporul de valoare dobândit de imobil. Dacă imobilul a fost transformat în așa măsură încât în fapt a devenit un bun nou, el este bun comun al soților. Nu ne aflăm în această situație dacă, cu materialele rezultate din vechiul imobil, bun propriu al unuia dintre soți s-a construit unul nou, deoarece se aplică subrogația reală cu titlu universal, prevăzută de art. 31 lit. f) C fam., și deci imobilul nou construit este de asemenea bun comun, adică nu i se schimbă natura juridică
S-a admis însă că în cazul în care la renovarea casei bun propriu al unuia dintre soți, celălalt soț contribuie cu materialele care sunt bunuri proprii ale acestuia, instanța trebuie să examineze dacă părțile prin acordul lor de voință, expres sau tacit, s-au înțeles să schimbe caracterul de bunuri proprii ale materialelor, în cel de bunuri comune.
Prin realizarea unor lucrări de renovare și construcții de către soți în timpul căsătoriei asupra imobilului propritatea unuia dintre ei care aduc un spor de valoare semnificativă acestuia se considerăcă imobilul este dobândit în timpul căsătoriei devenind bun comun în sensul art. 30 Cod. fam.
C.A. Brașov, decizia civilă nr.422/R din 28 martie 2001, în Curtea de Apel Brașov B. J. C.P.J.C. 2001 pag. 267-268.
IV. Fructele și productele
I. Fructele produse de bunuri comune și cele provenite de la bunurile proprii.
In temeiul regulii accesiunii prevăzută de art. 483 C. civ., fructele provenite de la bunuri comune sunt și ele bunuri comune. Fructele se cuvin tuturor proprietarilor comuni; aceștia pot să-și valorifice dreptul la foloasele bunului comun nu numai cu prilejul împărțirii bunurilor. Fructele civile se cuvin tuturor copartajaților, putând fi acordate numai pe ultimi trei ani, ca orice drept de crență; fructele industriale produse pe un teren cultivat în exclusivitate de un proprietar comun aparținând numai acestuia; dacă sunt rezultatul muncii mai multor proprietari comuni, dar au fost culese numai de unul dintre ei, ceilalți au dreptul să ceară să le predea partea lor; fiind vorba de un drept real, acțiunea este în revendicare; dacă fructele nu mai există, acțiunea în revendicare se intervertește într-un drept de creanță reprezentând contravaloarea fructelor, drept care se prescrie în termen de trei ani. Respingerea unei acțiuni pentru împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei nu are ca și consecință inadmisibilitatea unei acțiuni ulterioare pentru împărțirea fructelor bunurilor comune; pentru împărțirea fructelor este necesară cunoșterea cotelor de proprietate ale soților.
În ceea ce privește fructele bunurilor proprii, dobândite în timpul căsătoriei s-au exprimat două opinii:
Aceste fructe sunt bunuri comune pentru următoarele motive:
1. Fructele sunt distincte de bunul ce le produce; aceste fructe sunt bunuri comune deoarece nu sunt menționate de art. 31. C. fam. în acest sens, s-a decis că fructele bunurilor proprii nefiind cuprinse în art 31. C fam., text de strictă interpretare, urmează să fie considerate bunuri comune. De asemenea, dobânzile (fructe civle) la sumele de bani care constituie bunuri proprii ale unuia dintre soți nu au caracter de bun propriu ci de bun comun, deoarece bunurile proprii, potrivit legii fiind o excepție de la regula comunității trebuie considerate numai cele limitativ prevăzute de art. 31. C. fam. ;
2. Calitatea de bun comun nu este condiționată de modul de dobândire ceea ce înseamnă că art. 483 C. civ. privind accesiunea nu poate fi reținut.
3. Codul civil constituie regula generală cu privire la regimul bunurilor adică drept comun, în timp ce codul familiei constituie legea specială derogatorie de la dreptul comun;
4. Fructele nu micșoreză substanța bunului; spre deosebire de producte, deci nu devin bunuri proprii în temeiul subrogației reale cu titlu universal prevăzut de art. 31. lit f) din C. fam. .
În această soluție fructele bunurilor proprii se consideră bunuri comune fără deosebire după cum sunt naturale, industriale sau civile. Fructele naturale și industriale ale bunurilor proprii devin comune din momentul culegerii lor, în timpul căsătoriei, iar fructele civile se socotesc dobândite zi de zi (art. 525 C. civ.)
Fructele bunurilor proprii sunt bunuri proprii pentru următoarele motive:
bunurile prevăzute de art. 31 C. fam. sunt proprii fiecărui soț, ceea ce însemnează că are caracter propriu întreg dreptul pe care fiecare soț îl are asupra lucrului ce face parte din categoriile enunțate de text, iar printre aceste drepturi se numără și dreptul de folosință, acesta fiind dreptul proprietarului de a se folosi de nu bun pentru uzul său, dobândind în proprietate fructele și veniturile pe care le poate scoate din folosința conferită de dreptul său. A se considera că fructele bunurilor proprii sunt bunuri comune, înseamnă a admite că soțul proprietarul bunurilor proprii, este lipsit parțial de folosință asupra acestora. După cum s-a spus, dobândirea fructelor nu este un efect al accesiunii, ci este un efect normal al exercitării dreptului de proprietate.
bunurile comune sunt cele pe care legea le poate presupune că au fost dobândite în timpul căsătoriei cu contribuția din muncă sau cu mijloace comune a ambilor soți, cerință legală la care nu răspund, în principiu fructele bunurilor proprii;
soluția că fructele bunurilor proprii sunt bunuri comune se împacă greu cu art. 29. C. fam., care obligă pe soți să contribuie la sarcinile căsătoriei, precum și cu obligația de întreținere între soți.
În practica judiciară s-a considerat că fructele bunurilor proprii, sunt bunuri proprii, deoarece folosința este un exercițiu normal al dreptului de proprietate, iar dreptul asupra bunurilor proprii sunt, atâta timp cât legea nu prevede altfel, drepturi complete care conferă toate drepturile legale pe care le conțin, deci și pe acela de a culege și însuși fructele. Admițându-se soluția că fructele bunurilor proprii sunt bunuri proprii, se consideră că dacă fructele bunurilor proprii sunt rezultatul muncii comune a soților, ele sunt bunuri comune.
SECȚIUNEA A III-A. BUNURILE PROPRII.
1. Precizări prealabile
Art. 31 C. fam. enumeră expres și limitativ șase categorii de bunuri proprii ale soților.
În legătură cu bunurile proprii ale soților, în general, se fac următoarele precizări:
bunurile proprii constituie o exepție de la comunitatea de bunuri instituită de art. 30. C. fam.
categoriile de bunuri sunt expres și limitativ prevăzute de art. 31 C. fam. Drept urmare, soții, prin convenția lor pot să prevadă că și alte categorii de bunuri sunt proprii, deoarece și alte categorii, deoarece astfel ar fi afectată comunitatea de bunuri, iar în temeiul art. 30 alin (2) C. fam, astfel de convenții ar fi lovite de nulitate absolută;
existența celor două categorii de bunuri nu exclude posibilitatea realizării între acestea a unui circuit, în cazurile anume prevăzute de lege. Spre exemplu, dacă din prețul obținut din vânzarea unui bun comun, unul dintre soți va achiziționa bunuri necesare exercitării profesiei, acestea, în temeiul art. 31 lit. c) C. fam., devin bunuri proprii;
de regulă, bunurile proprii se clasifică după criteriul datei dobândirii, legăturii lor cu persoana soțului dobănditor și în raport cu subrogația reală.
SECȚIUNEA A IV-A. CLASIFICAREA BUNURILOR PROPRII.
1. Bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune.
Această categorie de bunuri este prevăzută de art. 31 lit. b) C. fam.
Pentru calificarea acestor bunuri ca fiind proprii s-a avut în vedere caracterul intuitu personae al dobândirii.
Cât privește succesiunea legală caracterul intuitu personae al dobândirii este stabilit de legiuitor, în lipsa voinței exprimate de de cujus printr-un testament. Acest caracter rezultă fără echivoc din dispozițiile art. 659 C. civ. care stabilesc că succesiunile se cuvin copiilor și descendenților defunctului, ascendenților și rudelor sale colaterale, în ordinea și după regulile prevăzute de lege, adică în conformitate cu art. 669.
De fapt în cazul moștenirii legale, în toate situațiile, bunurile dobândite de soțul moștenitor devin bunuri proprii acelui soț, iar în cazul celei testamentare, bunurile pot deveni proprii sau comune, în raport de voința lui de cujus exprimată în testament.
Donațiile și legatele, care sunt cu titlu gratuit, adică liberalități, sunt facute de asemenea, în considerarea persoanei gratificate. În cazul legatelor, caracterul intuitu personae al dobândirii rezultă dinvoința exprimată de către dispunător.
Bunurile dobândite prin donație sunt proprii, indiferent că este făcută prin acte între vii sau acte pentru cauză de moarte ori este vorba despre o donație de bunuri viitoare, care este revocabilă conform art. 821 C. civ sau despre o donație directă, indirectă, deghizată sau un dar manual sau despre o donație cu sarcini. Donațiile între soți sunt valabile dacă au ca obiect numai bunuri proprii. De fapt dacă donația ar avea ca obiect bunuri comune, s-ar ajunge la situația inadmisibilă în care soțul gratificat ar fi în același timp, donator și donatar, iar celălalt soț ar fi în situația de a dona bunul altuia.
Se impune a se observa că art. 31 lit b) C. fam. se referă la legat și la donație fără să facă distincție după cum acestea sunt sau nu cu sarcini. Drept urmare, a considera bunurile ce fac obiectul donațiilor cu sarcini făcute unuia dintre soți sunt bunuri comune înseamnă a sfida principiul ubi lex nondisinguit, nec nos distinguere debemus, adică, de fapt a adăuga la lege.
Bunul primit prin legat este propriu, indiferent dacă legatul este cu titlu particular sau cu titlu universal, deoarece legea nu face nici o distincție în acest sens.
Revenind la excepția prevăzută de art. 31 lit. b), se impun unele precizări:
excepția se referă numai la donații și legate, nu și la moștenirea legală deoarece, în cazul acesteia, în cazul acesteia transmiterea bunurilor, în lipsa voinței exprimate prin testament de către de cujus, se va face conform normelor stabilite de legiuitor;
în cazul legatelor, dispunătorul nu poate dona peste rezerva succesorală prevăzută de lege pentru anumite categorii de moștenitori.
În legătură cu liberalitățiile făcute soților, în doctrină și practică s-au conturat următoarele soluții:
dacă liberalitatea este făcută ambilor soți, cu mențiunea expresă că bunul va fi comun, atunci va fi comun;
dacă liberalitatea este făcută ambilor soți, fără mențiunea expresă că bunul devine comun, bunul devine comun, deoarece liberalitatea este făcută ambilor soți și nu mai este necesară o stipulație expresă referitoare la faptul că bunul va fi comun;
dacă liberalitatea este făcută numai unuia dintre soți, dar cu mențiunea expresă că bunul va fi comun;
dacă liberalitatea este făcută numai unuia dintre soți fără nici o mențiune, bunul va fi propriu.
Cât privește darurile de nuntă care de fapt sunt aplicații frecvente ale darurilor manuale, fiind făcute în timpul căsătoriei, cu ocazia serbării nunții, se apreciază că acestea sunt bunuri comune dacă acestea sunt daruri normale sau obișnuite. Soluția este fundamentată juridic, deoarece potrivit art. 759 C. civ., darurile obișnuite nu sunt supuse raportului, fiindcă nu alcătuiesc donații.
În schimb, dacă darurile de nuntă constau în bunuri de mare valoare sau în sume mari de bani, de către părinți, fără precizarea expresă că se fac ambilor soți, s-a opinat că vor fi proprii.
2. Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei.
Potrivit art. 31 C. fam. sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei.
Pe de altă parte, din reglementările juridice consacrate regimului matrimonial al soților nu se deduce că aceștia nu ar putea avea în timpul căsătoriei și bunuri comune pe cote-părți, alături de bunuri comune în devălmășie. De fapt cota-parte a fiecărui soț va intre în categoria bunurilor proprii prevăzută de art. 31 lit. a) C. fam.
Nu poate fi acceptată nici teza conform căreia bunul dobândit de ambii soți înainte de căsătorie devine bun comun în devălmășie în timpul căsătoriei, dacă soții au supus actul juridic al dobândirii unei condiții suspensive, care se realizează in momentul încheierii căsătoriei.
Desi art. 31 lit. a) nu precizează, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 30alin. (1) C. fam., se deduce că vor fi proprii și bunurile dobândite după încetarea sau desfacerea căsătoriei. De asemenea sunt bunuri proprii bunurile dobândite în timpul unei căsătorii nule sau anulate. Dacă bunul este dobândit de foștii soți împreună după data la care căsătoria dintre ei a fost desființată, aceștia vor exercita asupra bunului un drept de proprietate comună pe cote-părți, deoarece nu mai sunt întrunite cerințele art. 30 C. fam., pentru ca bunul să fie considerat comun, adică dobândirea nu a intervenit în timpul căsătoriei, iar dobânditorii nu mai au calitatea de soți.
3. Bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei.
Aceste bunuri sunt prevăzute de art. 31 lit. c) C. fam.
Cât privește bunurile de uz personal, pentru a fi considerate proprii, potrivit doctrinei, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
bunul să fie dobândit de cel care îl folosește. Dacă bunul aparține unuia dintre soți, dar este folosit de celălalt soț, bunul folosit nu este personal al celui din urmă. Spre ex, un autovehicul dobândit de către unul dintre soți prin legat, dar folosit exclusiv de către celălalt soț va fi, conform art. 31 lit. b) C. fam. bun propriu al soțului dobânditor și nicidecum bun propriu al soțului care îl folosește;
bunul devine propriu soțului care îl folosește, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepția cazurilor în care, potrivit modurilor de dobândire, bunul devine propriu; pentru calificarea bunului ca fiind propriu soțului care l-a dobândit și-l folosește nu are relevanță natura mijloacelor folosite pentru dobândirea bunului. ;
bunul să fie afectat, în mod efectiv, uzului exclusiv și personal al unuia dintre soti. Deci, pentru ca un bun să fie considerat ca fiind propriu nu este suficientă numai natura bunului, ci și folosiința efectivă de către soț a acelui bun, deoarece sunt bunuri care potrivit naturii lor pot fi folosite atât de către un bărbat cât și de către o femeie, cum ar fi de exemplu îmbrăcămintea, încălțămintea, cărțile sau ustensilele casnice. În schimb bunurile de lux, datorită valorii lor mari sunt bunuri comune chiar dacă sunt folosite numai de către unul dintre soți (bijuteriile, limuzinele sau iahturile). Bunurile de lux sunt bunuri comune și nu proprii soțului ce le folosește, deoarece exced afectațiunii prevăzute de art. 31 lit. d) C. fam., adică reprezintă de fapt investiții comune ale soțiilor.
Uzul personal la care se referă textul legal, trebuie să vizeze trebuințele cotidiene normale cum ar fi spre exemplu, igiena personală, îmbrăcămintea, încălțămintea, deplasarea persoanei la locul de muncă. Nu se incadrează în uzul personal luxul, abundența sau opulența, fiindcă, evident, toate acestea exced nevoilor normale ale persoanei.
Bunul destinat exercitării profesiei unuia dintre soți este bun propriu al acestuia dacă a fost dobândit de el, indiferent de natura proprie sau comună a mijloacelor folosite pentru dobândire. Astfel, este bun propriu, spre exemplu computerul dobândit de către soț prin donație făcută de către celălalt soț și folosit de către acesta pentru exercitarea profesiei de informatician. Tot la fel va fi bun propriu, și atunci când computerul este cumpărat de soțul care îl folosește pentru exercitarea profesiei plătind însă prețul dintr-o sumă rezultată din vânzarea unui bun comun.
Totuși, în situația în care bunul destinat a fi folosit pentru exercitarea profesiei, este procurat exclusiv cu mijloace bunuri proprii, ale celuilalt soț, acest bun va rămâne bun propriu al soțului respectiv.
Dacă soțul exercită mai multe profesii, sunt bunuri proprii bunurile destinate exercitării tuturor profesiilor. Dacă soțul încetează să mai exercite o anumită profesie, bunurile, care au fost afectate acelei profesii, vor rămâne bunuri proprii.
Când ambii soti exercită aceiași profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei nu sunt comune, ci sunt proprietatea lor pe cote-părți, deoarece și în acest caz, bunurile îsi păstrează calitatea lor de bunuri proprii.
În cazul bunurilor de valoare mare destinate exercitării profesiei unuia dintre soti și care au fost dobândite, total sau parțial, cu valori comune, își mențin, în aceiași măsură, caracterul de bunuri comune, deoarece aceste valori comune depășesc destinația lor matrimonială.
Pentru ca bunul să fie propriu, soțul trebuie să exercite îndeletnicirea pentru care folosește bunul cu titlu profesional și nicidecum cu caracter ocazional sau vremelnic.
4. Bunurile dobândite cu titlu de premiere sau rencompensă, manuscrisele științifice, schițele și proiectele de artistice, proiectele de invenții, precum și alte asemenea bunuri.
Aceste categorii de bunuri sunt stipulate de art. 31 lit. d) C. fam.
Premiile și recompensele la care se referă acest text nu fac parte din sistemul premial de salarizare pentru a constitui un drept salarial al celui încadrat în muncă. Acestea reprezintă venituri din muncă obținute în mod excepțional, pentru activitate deosebită.
Manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații alcătuiesc suportul material al creației intelectuale, creație care este intim legată de autorul ei, întrucât reprezintă aportul lui exclusiv de originalitate, imaginație, emotivitate și instruire. Aceste suporturi sunt intim legate de autorul creației intelectuale tocmai datorită faptului că ele încorporează și dau expresie materială creației intelectuale respective.
Aceste suporturi materiale fac obiectul reglementării art. 31 lit. d) din C. fam.
De fapt, potrivit art. 1. alin. (1) din legea nr. 8/1996, dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de creație intelectuală este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial.
Sumele primite de autor cu titlu de remunerație pentru utilizarea creației sale intelectuale constituie, potrivit practicii judiciare, bun comun, asemeni oricărui alt venit obținut de soți din munca lor.
5. Indemnizația de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei.
Aceste sume prevăzute de art. 31. lit. e) C. fam. sunt proprii datorită afectațiunii lor speciale. Indemnizația de asigurare și despăgubirea pentru pagube sunt destinate să repare un prejudiciu exclusiv personal sau să contribuie la refacerea sănătății și la redobândirea capacității de muncă a soțului victimă a riscului asigurat sau a faptului ilicit.
Pentru ca indemnizația să fie un bun propriu, trebuie să existe un contract de asigurare de persoane, încheiat de soțul respectiv cu o societate de asigurări de bunuri sau persoane.
Indemnizația rămâne bun propriu chiar dacă pentru plata primelor de asigurare u fost folosite bunuri proprii ale soțului asigurat, ori bunuri comune, sau în parte bunuri comune și în parte bunuri proprii soțului neasigurat.
În ipoteza în care primele au fost plătite în totalitate sau în parte cu mijloacele bunuri proprii ale celuilalt soț, acesta are drept de acțiune împotriva celuilalt soț asigurat pentru restituirea îmbogățirii fără just temei, iar suma restituită va intra în categoria bunurilor proprii prevăzută de art. 31 lit. f) C. fam., deoarece înlocuiește un bun propriu.
Despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei este de asemenea bun propriu, fiindcă este supusă unei afectațiuni speciale. Despăgubirea va fi bun propriu indiferent dacă reprezintă contravaloarea propriu-zisă a pagubei suferite de persoană ori constituie echivalent bănesc al prejudiciului moral suferit de către acesta.
6. Valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.
Potrivit art. 31. lit. f) C. fam., este bun propriu valoarea care reprezintă și înlocuuește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare. În acest caz, bunul dobândit devine propriu în temeiul subrogației rele cu titlu universal. De ex. va fi bun propriu bunul achiziționat de către unul dintre soți, în timpul căsătoriei dar cu bani proveniți dintr-o donație primită de la celălalt soț ori de la o altă persoană sau dintr-o moștenire legală sau testamentară sau cu bani proveniți din vânzarea manuscriselor unor opere literare al cărui autor este. De asemenea, va fi bun propriu si bunul rezultat din încorporarea în el a altor bunuri proprii. Spre exemplu, este bun propriu bijuteria la a cărei realizare s-a folosit aur provenit de la alte bijuterii bunuri proprii ori construcția la edificarea căreia s-au folosit materiale rezultate din demolarea altei construcții bun propriu.
In privința bunurilor comune, reglementarea subrogației reale ar fi inutilă, fiindcă oricum, în temeiul art. 30. alin. (1) C. fam., ca regulă generală, bunurile dobândite de oricare dintre soți, în timpul căsătoriei sunt bunuri comune. În alți termeni, în timpul căsătoriei numai bunurile ce aparțin categoriilor de bunuri prevăzute expres și limitativ de art. 31 C. fam. sunt bunuri proprii soțului dobânditor, iar toate celelalte sunt bunuri comune.
În temeiul art. 31 lit. f) C. fam. potrivit doctrinei, sunt bunuri proprii și următoarele bunuri:
bunul dobândit în schimbul unui bun propriu;
prețul obținut din vânzarea unui bun propriu;
creanța prețului de vânzare a unui bun propriu;
sulta obținută în cazul schimbului care are ca obiect un bun propriu;
bunul achiziționat, confecționat sau edificat cu prețul obținut din vănzarea unui bun propriu;
indemnizația de asigurare obținută pentru pagube cauzate de distrugerea sau degradarea unui bun propriu;
despăgubirea primită pentru pagube cauzate ca urmare a unor fapte ilicite ce au ca obiect un bun propriu.
Subrogația reală, chiar dacă este parțială este admisă numai în priviința bunurilor proprii, nu și în ceea ce privește bunurile comune.
Deci, practic, bunul comun se poate transforma după caz, într-un bun propriu sau în alt bun comun.
Dacă s-ar admite contrariul, s-ar nesocoti evident principiul comunității de bunuri a soților.
CAPITOLUL IV
DREPTUL SOȚILOR DE A ADMINISTRA, FOLOSI, ȘI A DISPUNE ÎMPREUNǍ DE BUNURILE COMUNE
1. Egalitatea soților.
În conformitate cu principiul egalității sexelor soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele (art. 35 alin. (1) C. fam.
Soții se pot înțelege asupra modului de administrare, folosință și dispoziție a bunurilor comune, cu condiția ca prin aceasta să nu aducă vro atingere drepturilor pe care fiecare dintre ei le are asupra bunurilor comune în virtutea art. 35 C. fam. În caz contrar, convenția este nulă.
2. Separarea de fapt a soților, dispariția sau interdicția unuia dintre soți.
Regula potrivit căreia soții administreză, folosesc și dispun împreună de bunurile comune își găsește aplicare în tot timpul și cât durează căsnicia. În consecință această regulă se aplică și În cazul În care soții trăiesc separați în fapt, oricât de mult ar dura această situație. Într-adevăr, separația în fapt a soților nu poate pune capăt comunității de bunuri și deci regula stabilită prin art. 35 C. fam. privind administrarea, folosința și dispoziția bunurilor comune nu poate înceta de a primi aplicare.
O soluție asemănătoare există în cazul în care un soț este dispărut în fapt sau declarat ca atare prin hotărâre judecătorească. În ambele cazuri dispărutul este considerat a fi în viață câtă vreme nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte. Nepunând capăt căsătoriei, dispariția nu poate duce nici la încetarea comunității de bunuri și a obligației soților de a administra, folosi și a dispune împreună de bunurile comune.
În cazul în care unul dintre soți este pus sub interdicție, drepturile sale cu privire la bunurile comune se exercită prin tutorele acestuia
Dacă unul dintre soți este dispărut sau pus sub interdicție, celălalt soț, afară de cazun în care el însuși este curatorul dispărutului sau tutorele celui interzis, exercită administrația, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune împreună cu reprezentantului soțului său.
Această soluție rezultă din art. 26 și 98 C. fam. Primul text dispune că soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria. Cel de-al doilea text, prevede că măsurile privind persoana și bunurile copilului minor se iau de către părinți de comun acord, iar dacă unul dintre aceștia este mort, decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție sau din orice împrejurare se află în neputință de a-și manifesta voința, celălalt părinte își exercită singur drepturile părintești. O asemenea dispoziție nu există cu privire la dreptul de administrare folosință și dispoziție asupra bunurilor comune.
3. Actele de administrare, de folosință și de dispoziție.
3. 1. Actele de administrare.
Actele de administrare se clasifică în acte de administrare prin natura lor și acte de dispoziție care prin scopul lor se califică a fi acte de administrare.
Actele de administrare prin natura lor sunt acelea prin care se urmărește întreținerea și valorificarea unor bunuri, precum contractul de închiriere pe durată determinată, contractul pentru repararea unui imobil supus deteriorării, acțiunea de evacuare, acțiunea posesorie, acțiunea pentru realizarea unei creanțe comune, etc.
Sunt acte de administrare prin scopul lor: vânzarea fructelor naturale ale bunurilor comune, înstrăinarea bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii.
În sfera actelor de administrare intră și actele de conservare, precum: întreruperea unei prescripții, notificarea cesiunii de creanță, întabularea sau transcrierea unui drept real.
3. 2. Actele de folosință.
Dreptul soților de a folosi impreuna și de a dispune de bunurile comune (art. 35 alin 1 C fam) semnifica pe de-o parte, recunoașterea facultății lor de a întrebuința, de a profita în natură și împreună de bunurile comune, iar pe de altă parte indreptățirea de a culege și percepe fructele și veniturile acestora. Legiuitorul a întrebuințat noțiunea de acte de folosință În accepțiunea sa largă, care include atributele posesiei și îsușirii fructelor, inerente dreptului de proprietate și altor drepturi reale principale aflate ăn patrimoniul comun al soților.
Potrivit practicii judiciare, în timpul căsătoriei este inadmisibilă împărțirea folosiinței bunurilor comune fiindcă măsura ar echivala cu înlăturarea pe cale convenționala sau judecătorească a dispozițiilor art. 35 C. fam. privitoare la drepturile soților asupra bunurilor comune. În primul rând soțul interesat poate să solicite instanței încuviințarea sechestrului judiciar cu privire la bunul ce constituie obiectul dezacordului,, pentru a face să înceteze grabnic abuzul’’ săvârșit de către soțul pârât, o asemenea măsură se justifică ca fiind o garanție a faptului că acel bun nu va fi folosit până la ridicarea sechestrului. De asemenea, se apreciază că cererea soțului de a participa la dobândirea fructelor bunului comun este, în principiu, admisibilă, ori de căte ori unul dintre soți, prin purtarea sa abuzivă, lipsește pe celălalt soț de aceste fructe. În cazul soților despărțiți în fapt, dacă unul dintre ei își asigură folosința exclusivă a bunurilor comune, cu nesocotirea intereselor legitime ale celuilalt, instanța va putea dispune măsura extremă a împărțirii, în timpul căsătoriei, a bunurilor comune dobândite.
În vederea exploatării cât mai eficiente a masei comunitare și pentru a preântâmpina pierderea bunurilor ce o compun, soții sunt adesea nevoiți să recurgă la acte de natură materială sau juridică, menite să asigure conservarea lor. Cel mai adesea, actele de conservare sunt măsuri elementare de prudență, de exemplu, întreruperea unei prescripții, efectuarea de reparații necesare și urgente, etc. Codul familiei nu face nici o referire la categoria actelor de conservare. S-a apreciat că,, în ceea ce privește actele de conservare și de realizare a drepturilor, ele pot fi facute de oricare dintre soți chiar dacă celălalt se opune, deoarece acestea profită masei de bunuri comune ale soților’’.
3. 3. Actele de dispoziție.
Actele de dispoziție, în sens larg cuprind atât actele de dispoziție juridică (înstrăinarea sau grevarea unui bun, renunțarea la un drept patrimonial etc. ), cât și cele de dispoziție materială prin care se decide însăși existența materială a bunului ( de ex, distrugerea sau consumarea acestuia).
4. Prezumția de mandat tacit reciproc.
4. 1. Noțiunea de mandat tacit reciproc.
Art. 35 alin (2) C. fam a instituit mandatul tacit reciproc prin care se prezumă că fiecare soț, atunci când își exercită singur drepturile sale, are consimțământul celuilalt soț.
Este consacrată astfel prezumția de mandat tacit reciproc, conform căreia fiecare dintre soți este presupus că, exercitând drepturile conferite de lege soților asupra bunurilor comune, acționează nu numai în nume propriu, ci și ca reprezentant al celuilalt soț, legea prezumând că soții și-au dat reciproc mandat de reprezentare pentru exercitarea actelor de administrare, dispoziție și folosință asupra bunurilor comune.
În acest sens, s-a decis că în cazul în care obiectul litigiului îl formează un bun comun, recursul declarat de către unul dintre soți îi folosește și celuilalt soț, dat fiindcă există prezumția prevăzută de art. 35 C. fam. potrivit căreia fiecare dintre soți este socotit ca fiind mandatarul celuilalt, cu excepția înstrăinării sau grevării unui teren sau a unei construcții, caz în care are nevoie de consimțământul expres al acestuia.
4. 2. Limitele mandatului tacit reciproc de reprezentare
Limite legale
Art. 35 alin. 2 Cod. fam, instituind prezumția mandatului tacit reciproc de reprezentare între soți, stabilește prin teza finală a textului o importantă derogare de la regula de principiu: „niciunul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau construcție care face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț”.
Așadar, în cazul actelor de înstrăinare sau de grevare a imobilelor comune, consimțământul soțului neparticipant la realizarea actului juridic nu se mai presupune – cum se întâmplă în cazul actelor de administrare, de folosință sau de dispoziție oneroasă mobiliară – ci trebuie exprimat în mod expres, cu valoare de condiție a valabilității actului de dispoziție încheiat. Față de tonul imperativ al dispoziției invocate, credem că soții nu ar putea înlătura prin convenția lor excepțiile legale de la mandatul prezumat, în sensul ca unul din ei să fie îndrituit in abstracto de a încheia singur acte de dispoziție imobiliară; dar nimic nu-i oprește ca, potrivit regulilor contractului de mandat reglementat de dreptul comun, unul dintre soți să-l mandateze pe celălalt cu privire la încheierea, in concreto, a actului juridic de înstrăinare sau de grevare a imobilului comun.
Existența consimțământului expres al fiecăruia dintre soți interesează ca și atitudine favorabilă actului de înstrăinare, de aceea, faptul că înscrisul constatator al convenției poartă numai semnătura unuia dintre soți nu duce în mod necesar la concluzia lipsei consimțământului soțului nesemnatar, cel interesat având posibilitatea să dovedească în condițiile legii, că amândoi soții au consimțit în mod expres la actul juridic intervenit.
În interpretarea și aplicarea excepțiilor legale de la mandatul prezumat, literatura de specialitate și practica judiciară au fost chemate să se pronunțe asupra a două chestiuni de principiu: întâi, dacă ipotezele vizate de text, anume înstrăinarea și grevarea imobilelor comune, sunt de strictă interpretare, sau pot fi extinse, prin analogie, și la alte acte juridice; în al doilea rând dacă legiuitorul referindu-se expres numai la terenuri și construcții, a avut cu adevărat în vedere doar aceste categorii de imobile, sau a subînțeles aplicabilitatea dispoziției din art. 35 alin. 2 Cod fam. la categoria bunurilor imobile în general.
Sub primul aspect, discuțiile s-au purtat îndeosebi în legătură cu incidența excepțiilor de la mandatul prezumat în cazul actelor juridice de dobândire a imobilelor prin întrebuințarea de sume comune, în materia revendicării imobiliare, precum și în materie de împărțeală judiciară; de asemenea, rămâne de actualitate problema aplicabilității mandatului tacit de reprezentare în cazul promisiunii de înstrăinare a imobilului comun, (antecontractul de vânzare – cumpărare) încheiat de un singur soț.
Referitor la actele de dobândire a bunurilor imobile s-a susținut cerința consimțământului expres al ambilor soți pentru că, fiind vorba de una act de dispoziție juridică, ne-am afla într-una din situațiile de excepție expres prevăzute.
Dimpotrivă, într-o altă interpretare cu audiență în doctrină și jurisprudență, se consideră că dobândirea cu titlu oneros de bunuri imobile poate fi săvârșită în mod valabil de oricare dintre soți, fără a fi necesar consimțământul expres al ambilor. În esență, se argumentează prin aceea că o dispoziție imperativă cu caracter de excepție, care interzice expres numai înstrăinarea și grevarea terenurilor și construcțiilor, nu poate fi extinsă la actele de dobândire a acestora, cu amendamentul că ar fi totuși necesar consimțământul expres al ambilor soți dacă prin actul încheiat s-ar însuma obligații ce ar necesita înstrăinarea sau grevarea altor bunuri imobile ale soților. Aceasta este soluția precumpănitor promovată de instanțe.
Excepțiile sunt de strictă interpretare – argumentul este, într-adevăr, greu de contrazis; cu toate acestea, cum de altfel s-a remarcat, unele din consecințele ideii valabilității actului de dobândire imobiliară în baza mandatului prezumat sunt la fel de inacceptabile, lăsând să se înțeleagă că, prin realizarea actelor de realizare a dreptului cu cele de conservare, imobilele pot fi achiziționate în mod valabil chiar în condițiile opunerii unuia dintre soți.
Acțiunea în revendicare, prin care se solicită instanței recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, obligarea părții adverse la restituirea posesie bunului, prezintă interes sub un aspect care a primit rezolvări neunitare în literatura și practica judiciară, anume dacă într-un proces având ca obiect revendicarea imobiliară, este suficientă participarea, în calitate de parte în proces, a unui dintre soți – consimțământul celuilalt fiind prezumat sau, dimpotrivă, este necesară participarea ambilor. De fapt, concluziile divergente sunt consecințele calificării naturii juridice a acțiunii în revendicare.
În principal, s-au conturat două orientări: acțiunea în revendicare este un act de dispoziție, ca urmare este necesară participarea ambilor soți în calitate de parte. Este opinia la care ne atașăm. Unii autori disting după cum soții ar urma să aibă calitatea de participanți – când acțiunea nu ar putea fi promovată decât de ambii soți, prezumția mandatului reciproc de reprezentare nefiind operantă, sau aceștia s-ar afla în postura de pârâți, terțul reclamant pretinzând dreptul său de proprietate asupra imobilului în contradictoriu cu soții – de astă dată „fiind indicat” să participe amândoi, pentru a asigura opozabilitatea hotărârii.
Autorii rămași în minoritate consideră acțiunea în revendicare imobiliară ca fiind act de conservare a patrimoniului, deci o situație acoperită de mandatul prezumat, acțiunea putând fi exercitată de, și respectiv, împotriva unui singur soț, care-l reprezintă, în temeiul art. 35 alin. 2 Cod. Fam. și pe celălalt soț. Obiecția principală adusă adepților acestei teze este că acțiunea în revendicare imobiliară este calificată imobiliară prin obiectul la care se aplică, deci că urmează să beneficieze de același tratament juridic ca și bunurile imobile.
În ceea ce privește partajul, potrivit practicii judiciare, ieșirea soților din indiviziunea cu terțe persoane se poate realiza numai cu participarea, în calitate de părți, a ambilor soți deoarece „se poate ajunge la unele schimbări în întemeierea celor două proprietăți, schimbări ce s-ar compensa prin plata unor sulte”. Împărțirea este asimilată și în doctrină, cu tot efectul în principiu declarativ (și nu translativ de drepturi), actelor de dispoziție, fără a deosebi după cum a fost realizat prin bună învoială sau pe cale judiciară.
În general, consimțământul expres al ambilor soți este considerat necesar și în cazul următoarelor acte juridice: dobândirea unui imobil în schimbul înstrăinării altuia din comunitatea ambilor soți; grevarea cu o servitute a terenului bun comun; înstrăinarea dreptului de uzufruct, bun comun. S-a mai precizat că în categoria actelor de dispoziție urmează a fi incluse nu numai acelea prin mijlocirea cărora transmisiunea dreptului se realizează „fățiș”, ci și acele acte prin care determină indirect un asemenea efect, cum sunt renunțarea la un drept și achiesarea.
Antecontractul de vânzare – cumpărare încheiat de unul dintre soți în calitate de vânzător promitent privitor la imobilul comun este valabil, întrucât nu are ca efect modificarea, transferul ori stingerea unui drept real existent în patrimoniul soților, ci dă naștere unor obligații personale în sarcina soțului promitent, obligații constând în a „face”, adică de a întreprinde tot ceea ce este necesar pentru a realiza în viitor actul legal de transmitere a dreptului de proprietate. Asemenea convenții nu diminuează patrimoniul comun, în consecință valabilitatea lor nu este condiționată de existența consimțământului expres al soților. Când însă în baza antecontractului de vânzare – cumpărare se solicită instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare – cumpărare, consimțământul conjunct și expres al ambilor soți este decisiv, lipsa manifestării de voință a unuia dintre ei neputând fi complinită pe cale judecătorească.
Cât privește cea de-a doua chestiune, anume dacă cerința consimțământului expres prevăzut de art. 35 alin, 2 teza finală Cod. fam. se aplică numai imobilelor prin natura lor, sau și imobilelor prin destinație (art. 468-470), precum și imobilelor prin obiectul la care se referă (uz, uzufruct, servitute, superficie), opinia dominantă este că textul legal are în vedere toate categoriile de imobile, nu doar terenurile și construcțiile.
Limite convenționale. Mandatul tacit reciproc de reprezentare în privința actelor de administrare, folosință și – cu derogările legale deja evocate, actele de dispoziție privitoare la bunurile comune ale soților este doar prezumat prin art. 35 alin. 2 Cod. fam.; prezumția având caracter relativ, soților este îngăduit să stabilească unele limitări, de comun acord sau prin manifestări unilaterale de voință, de voință, în sensul ca anumite acte juridice posibil de încheiat de un singur soț în baza mandatului tacit de reprezentare să poată fi săvârșite numai cu consimțământul expres al ambilor. Asemenea limitări convenționale ale mandatului tacit reciproc de reprezentare nu ar putea avea caracter general (de exemplu, în privința tuturor actelor de administrare a patrimoniului), fiindcă s-ar ajunge la modificarea convențională a regimului legal al comunității de bunuri. Este deci necesar ca derogările să fie particulare, speciale, în sensul că vor fi determinate cu exactitate actele juridice ce nu vor fi valabil încheiate decât având manifestarea de voință a fiecărui soț (cum ar fi actele de folosință sau/și de dispoziție privitoare la autoturismul bun comun).
Sancțiunea nesocotirii limitelor convenționale ale mandatului tacit reciproc de reprezentare nu poate fi, în opinia noastră, decât nulitatea relativă a actului juridic încheiat de un singur soț, la fel ca în cazul nesocotirii limitelor legale ale mandatului prezumat și, de asemenea, în cazul opunerii unuia dintre soți la încheierea de către celălalt a unu act juridic în baza mandatului tacit reciproc de reprezentare, soțul neparticipant urmând să dovedească o împrejurare mai lesne de probat – lipsa manifestării sale de voință, actul nu poate fi anulat când terțul contractant a fost de bună-credință, el neavând cunoștință de convenția soților prin care s-au adus limitări mandatului tacit reciproc de reprezentare.
4. 3. Sancțiunea actelor de dispoziție săvârșite cu nesocotirea cerinței consimțământului expres al ambilor soți.
Prevederile art. 3 alin. 2 teza a II-a Cod. fam. interzic încheierea actelor juridice de dispoziție privitoare la imobile comune altfel decât în prezența consimțământului expres al fiecăruia dintre soți, fără ca legiuitorul să precizeze sancțiunea aplicabilă actului încheiat în disprețul actului invocat.
În tăcerea legii, discuțiile purtate în doctrină au conturat următoarele orientări:
Convenția prin care un singur soț a înstrăinat sau a grewvat imobilukl bun comun este lovită de nulitatea absolută. S-a argumentat că fiind vorba de o nulitate virtuală, caracterul absolut sau relativ al sancțiunii poate fi determinat urmându-se rațiunea legii, ori, din această perspectivă caracterul prohibitiv al normei unit cu atura și destinația comunității de bunuri a soților, pledează pentru nulitatea absolută.
Autorii favorabili acestei teze reamintesc faptul că art. 30 alin/. 1 Cod. fam. prin care s einsituie prezumția de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este o dispoziție de principiu, constatatre unanim admisă – care se cere înțeleasă coroborat cu celelalte norme privitoare la raporturile patrimoniale dintre soți, cuprinse în art. 30-36 Cod. fam. În aceste condiții, dispoziția din art. 30 alin. 2 Cod. fam., potrivit căreia orice convenție contrară comunității este sancționată cu nulitatea absolută, urmează a fi interpretată în sensul că toate actele juridice încheiate cu încălcarea oricăreia din dispozițiile care organizează comunitatea matrimonială sunt nule absolut. Dacă nulitatea absolută instituită prin textul invocat vizează orice convenție încheiată între soți între aceștia și terțe persoane prin care se eludează regula comunității matrimoniale nu există nici o rațiune ca aceeași sancțiune să nu se aplice și convențiilor încheiate prin ignorarea cerinței consimțământului al ambilor soți, pretins de art. 35 alin. 2 teza II Cod. fam. altminteri, caracterul relativ al nulității ar oferi soțului necontractant posibilitatea confirmării actului, adică a unei convenții contrare a regimului legal instituit în privința bunurilor soților.
Pe de altă parte, arată aceeași autori, alternativa nulității relative este inaccpetabilă după regulile dreptului comun în materie de nulități, pentru că soțul nu și-a dat consimțământul nu ar putea obține anularea contractului, acțiunea în anulare fiind deschisă doar părților și succesorilor în drepturi ale acestora.
Adversarii tezei nulității absolute a actului juridic încheiat în disprețul art. 35 alin. 2 teză finală Cod. fam. au ca principală obiecție caracterul excesiv al sancțiunii, dat fiind regimul juridic aplicabil; practic desființarea convenției ar constitui o amenințare perpetuă și ar putea fi inițiată oricînd, de către orice persoană interesată, ceea ce ar așeza valabilitatea unor asemenea acte sub semnul incertitudinii, cu grave consecințe în planul securității circuitului civil. Conchizând, nulitatea ce lovește actul juridic de dispoziție imobiliară încheiată de un singur soț, fără consimțământul expres al ambilor este relativă, cu posibilitatea confirmării actului de către soțul care nu și-a manifestat voința.
Dar nulitatea relativă va fi parțială sau integrală? În acest punct susținătorii tezei nulității relative s-au despărțit în două tabere.
În doctrina și practica mai veche s-a considerat că nulitatea relativă nu va fi decât parțială, în consecință, dacă soțul necontractant nu confirmă expres sau tacit actul de dispoziție privind imobilul comun, convenția consimțită numai de către celălalt va fi valabilă în limitele cotei cuvenite acestui soț.
În opinia cu cea mai largă audiență, împărtășită și de practica judiciară, nulitatea incidentă în ipoteza analizată este relativă și integrală. Ne aflăm în prezența unei nulități de protecția a soțului care nu și-a exprimat consimțământul, soț care este singurul în măsură să invoce dispozițiile art. 35 alin. 2 teza II Cod. fam., sau să confirme actul juridic anulabil, fie expres, fie tacit. Însă, dacă nu a intervenit confirmarea, va fi lovit de nulitate întreg actul juridic și nu doar de limitele cotei devălmașe ce ar reveni acestuia, întrucât bunul fiind comun în devălmășie la data înstrăinării, soții nu aveau cote determinate, deci niciunul nu putea dispune de o anumită parte, obiectul convenției fiind bunul în integritatea lui. Soluția contrară este inadmisibilă, fiindcă ar însemna ca bunul comun să-și piardă acest caracter prin actul unilateral al unuia dintre soți, devenind proprietatea indiviză a soțului care nu și-a dat consimțământul și a terțului dobânditor, eludând regimul legal al comunității matrimoniale. Comunitatea de bunuri are caracter „oarecum intuitu personae” – pentru că este constituită în considerarea persoanei soților – de acea nu este permisă introducerea în ecuație, pe această cale, a unor persoane străine de căsătorie.
Teza a primit susținerea fostei instanțe supreme, care a statuat cu valoarea de îndrumare că actul de înstrăinare sau de grevare având ca obiect terenuri sau construcții comune, săvârșit numai de către unul dintre soți, fără consimțământul expres al celuilalt este lovit de nulitate relativă, dreptul la acțiune fiind supus termenului general de prescripție de 3 ani, socotit de la data când soțul a aflat de faptul încheierii, actul poate fi confirmat expres sau tacit de soțul necontractant, iar dacă ratificarea nu are loc, actul este lovit de nulitate relativă în întregul său.
Într-adevăr soluția anulării actului juridic în întregul său, este cea mai în măsură să protejeze atât drepturile și interesele soțului neparticipant la încheierea convenției, cât și regimul legal, unic și obligatoriu al comunității de bunuri.
Întru=cât actul este lovit de nulitate din momentul încheierii sale, el nu va deveni valabil prin efectul partajării bunurilor comune, cu toate că împărțeala are caracter declarativ.
Nulitatea relativă a actului juridic de dispoziție asupra imobilului comun, săvârșit în lipsa consimțământului expres a unuia dintre soți își va produce efectele fără a distinge după cum terțul dobânditor a fost de bună-credință sau de rea-credință mai mult anularea actului juridic se va dispune chiar dacă dobânditorul ar face dovada că în pofida diligențelor depuse nu a putut și nici nu ar fi putut afla că imobilul făcea parte din comunitatea de bunuri a soților (de exemplu, terțul ar invoca un titlu aparent din acre ar reieși că bunul a fost dobândit de soțul dispunător anterior căsătoriei) el nu poate beneficia de principiul ocrotirii bunei-credințe, dată fiind dispoziția derogatorie din art. 35 alin. 2 teza finală, astfel că interesul general al securității și certitudinii circuitul civil precum și inocența dobânditorului trebuie să cedeze în fața interesului precumpănitor al soțului codevălmaș de a nu fi deposedat de bunul, imobil. Totuși, buna-sau reaua-credință a terțului contractant nu este cu totul lipsită de relevanță: dacă nu este posibilă restituirea în natură a bunului consecutiv desființări actului juridic, repunerea în situația anterioară se realizează prin echivalent bănesc, ori dobânditorul de bună-credință va fi ținut numai la restituirea prețului, păstrând fructele culese anterior promovării acțiunii în anulare în vreme ce terțul contractant de rea-credință va fi obligat să înapoieze valoarea de înlocuire a bunului precum și fructele.
Drepturile soților asupra bunurilor proprii
În privința acestor bunuri care potrivit art. 31 alin. a-f Cod. fam. sunt considerate proprii ale unuia dintre soți, în principiu titulatura exercită atributele posesiei, folosinței și dispoziției potrivit dreptului comun.
Acțiunea în revendicarea bunului propriu îndreptată împotriva celuilalt soț este admisibilă, iar restituirea bunurilor de uz personal, precum și a celor destinate exercitării profesiei poate fi obținută inclusiv pe cale procesuală sumară a ordonanței președențiale cu respectarea cerințelor stabilite prin art. 581-582 Cod. proc. civ.
Oricare dintre soți poate încheia singur, fără a fi necesar consimțământul celuilalt orice acte juridice privitoare la bunurile sale proprii. Unele dintre aceste acte juridice sunt permise și între soți; cea mai semnificativă excepție este contractul de vânzare-cumpărare interzis între soți prin art. 1307 Cod. civ. Mai precizăm că donațiile dintre soți, deși valabile, prin derogare de la dreptul comun sunt oricând revocabilă prin simpla manifestare de voință a soțului donator (art. 937 Cod. civ. )
5. Natura juridică a comunității matrimoniale
Pentru calificarea juridică a comunității matrimoniale, în teoria dreptului s-a impus noțiunea de „proprietate comună în devălmășie”. Dar, având ca reper textul art. 30 Cod. fam. și în deplin acord cu conținutul real al terminologiei legale, sintagma „comunitate de bunuri a soților” are o sferă mai largă de cuprindere comparativ cu sensul riguros juridic atribuit formulei „proprietate comună în devălmășie”, înfățișându-se ca universalitate juridică ce reunește o multitudine de drepturi patrimoniale, reale și de creanță precum și obligații patrimoniale. Nici sfera bunurilor aflate în materialitatea lor în comunitatea soților nu se confundă cu masa bunurilor asupra cărora soții au un drept de proprietate comună în devălmășie, această din urmă categorie fiind mai restrânsă decât prima. Iată de ce, în caracterizarea comunității de bunuri a soților trebuie să reținem că, în context termenul de „proprietate comună devălmașă” este întrebuințat într-un sens mai larg decât cel strict și riguros juridic, devălmășia evocând situația juridică în care soții stăpânesc în comun un bun sau o universalitate de bunuri asupra cărora au un drept real (de proprietate sau alt drept real) fără ca ei să cunoască întinderea drepturilor cuvenite fiecăruia sau bunurile care le revin în mod efectiv și exclusiv, în materialitatea lor. Din această perspectivă, devălmășia nu este o modalitate rezervată doar dreptului de proprietate ci o modalitate a tuturor drepturilor reale.
Dat fiind caracterul heteroclit al comunității matrimoniale, interpretarea extensivă a noțiunii de „proprietate comună devălmașă” poate fi generatoare de confuzii de aceea considerăm justificată preferința unor autori pentru noțiunea de „comunitate patrimonială în devălmășie” pentru ca „dreptul de proprietate comună în devălmășie” să rămâne rezervat exclusiv dreptului real de proprietate a soților asupra unora din bunurile aflate în comunitatea patrimonială devălmașă. În cele ce urmează, referindu-ne la dreptul de proprietate comună în devălmășie al soților, avem în vedere numai dreptul real de proprietate al acestora.
Principala caracteristică a dreptului de proprietate comună în devălmășie formă a dreptului de proprietate comună, este aceea că aparține nefracționat și nefracționabil titulaturilor codevălmaș.
Dreptul de proprietate comună în devălmășie și dreptul de proprietate comună pe cote-părți, ca modalități ale dreptului de proprietate comună, deși asemănătoare în unele privințe – fiindcă ambele implică prezența a cel puțin doi titulari, fiecare titular rămânând un subiect de drept distinct și independent de ceilalți, actul prin care are loc lichidarea comunității este împărțeala realizată după aceleași principii și reguli – se deosebesc prin câteva trăsături care le asigură identitatea. Astfel:
în cazul dreptului de proprietate comună devălmașă, nici unul dintre codevălmași nu are determinată o cotă-parte ideală, abstractă din dreptul de proprietate, determinarea acestor cote producându-se abia la încetarea stării de devălmășie; dimpotrivă, în cazul proprietății comune pe cote-părți, fiecare titular cunoaște întinderea dreptului său exclusiv, care este exprimată sub forma unei fracții matematice, chiar dacă bunul, în materialitatea sa, este și rămâne nefracționat.
întrucât întinderea drepturilor cuvenite fiecăruia dintre soți asupra bunurilor comune nu este determinată, nici unul dintre aceștia nu poate înstrăina dreptul său prin acte între vii; cu totul alta este situația coproprietarilor pe cote-părți, fiecare fiind liber să dispună singur, rară consimțământul altui sau altor coproprietari, de cota sa abstractă de proprietate.
potrivit art. 35 Cod. fam., oricare dintre soți poate săvârși acte de folosință și administrare asupra bunurilor comune, precum și, cu unele limitări, acte de dispoziție, prezumându-se mandatul tacit al celuilalt soț; coproprietarii nu pot încheia astfel de acte privind bunul în întregul său, decât având acordul tuturor coproprietarilor, ca expresie a principiului unanimității.
proprietatea devălmașă a soților ia naștere în temeiul legii, ca efect al actului juridic al căsătoriei, în vreme ce proprietatea comună pe cote-părți are o multitudine de surse, precum legea, convenția părților, uzucapiunea etc.,
existența proprietății devălmașe este strâns legată de calitatea de soț, cu alte cuvinte, această modalitate a dreptului de proprietate comună, devălmășia, are caracter intuitu personae; de aceea, transmisiunea calității de codevălmaș, prin acte juridice, nu este posibilă. In schimb, orice persoană poate fi titular al dreptului de proprietate comună pe cote-părți, fără a fi necesare anumite calități juridice sau existența unor raporturi juridice prestabilite între coproprietari, ceea ce asigură transmisibilitatea „statului de coproprietar pe cote-părți”.
Precizăm că proprietatea devălmașă a soților nu exclude dreptul de proprietate comună pe cote-părți sau în indiviziune al acestora cu o altă persoană.
6. Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
6. 1. Considerații generale
Comunitatea de bunuri a soților – cel mai de seamă efect de natură patrimonială al încheierii căsătoriei – dăinuie, în principiu, pe toată durata căsătoriei, fără să fie condiționată de conviețuirea soților sau de calitatea relațiilor dintre aceștia. Spunem totuși „în principiu”, pentru că art. 36 alin. 2 Cod. fam. permite – este adevărat, în mod excepțional – împărțirea în timpul căsătoriei, exclusiv pe cale judiciară, a bunurilor comune, în întregime sau numai în parte.
Măsura extremă a partajului în timpul căsătoriei poate fi dispusă numai în prezența cumulativă a următoarelor condiții:
există motive temeinice în susținerea cererii de împărțeală, motive a căror realitate a fost dovedită în fața instanței;
partajarea bunurilor comune a fost dispusă prin hotărâre judecătorească.
Caracterul excepțional al partajului bunurilor comune în timpul căsătoriei este mai evident dacă ne raportăm la posibilitățile pe care le au soții în privința lichidării comunității la desfacerea căsătoriei: de astă dată, împărțeala se poate înfăptui atât pe cale convențională, cât și pe cale judiciară, iar dacă s-a optat pentru această din urmă variantă, admisibilitatea cererii nu mai este condiționată de faptul invocării și dovedirii motivelor temeinice de partaj.
Condițiile restrictive în care este îngăduită împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se explică prin aceeași preocupare a legiuitorului de a asigura ocrotirea comunității matrimoniale și prin aceasta de a conferi, implicit, un grad sporit de stabilitate relațiilor dintre soți.
Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei poate fi inițiată de unul dintre soți (art. 36 alin. 2 Cod. fam. ), precum și de creditorul personal al unuia dintre soți (art. 33 alin. 2 Cod. fam. ). Să analizăm ambele ipoteze.
6. 2. Împărțirea bunurilor comune la cererea unuia dintre soți
Condițiile partajului bunurilor comune în timpul căsătoriei. Așa cum stipulează art. 36 alin. 2 Cod. fam., „pentru motive temeinice”, bunurile comune, în întregime sau numai o parte din ele, se pot împărți prin hotărâre judecătorească și în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărțite, precum și cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.
Am anticipat în cele ce preced că împărțirea în timpul căsătoriei a bunurilor comune presupune două condiții cumulative: existența motivelor temeinice și calea judiciară de urmat, instanța de judecată fiind singura în măsură să aprecieze temeinicia motivelor invocate și dovedite în, fața sa și, constatând că cererea este justificată, să dispună măsura solicitată.
Noțiunea de „motive temeinice” nu beneficiază nici în acest context de vreo determinare legală. Înțelesul său, în ipostaza condiției de admisibilitate a cererii de partaj, a fost detaliat prin eforul conjugat al teoriei și practicii judiciare. Vom reține câteva din cele mai semnificative concluzii.
Înainte de toate, între „motivele temeinice” în sensul art. 36 alin. 2 Cod. fam. și „motivele” temeinice de divorț din cuprinsul art. 38 alin. 1 Cod. fam. nu trebuie stabilită vreo legătură necesară. Instanța supremă a statuat, cu valoare de principiu, că sunt de natură să justifice împărțeala în timpul căsătoriei împrejurări de fapt care nu ar avea relevanță în cadrul procesului având ca obiect desfacerea căsătoriei și invers, unele motive, întemeiate din punct de vedere al cererii de divorț nu ar putea asigura succesul într-o cerere de partaj în timpul căsătoriei. În alte cuvinte, temeinicia motivelor invocate în susținerea cererii de împărțire a bunurilor comune se va stabili exclusiv în raport de cererea de partaj, fără ca împrejurările sau faptele afirmate să fie în mod necesar imputabile unuia dintre soți. De pildă, este admisibilă împărțirea bunurilor comune la cererea unuia dintre soți pentru ca bunurile devenite prin efectul partajului proprii ale fiecăruia dintre soți, să poată fi înstrăinate de către soțul reclamant, care, în lipsa altor mijloace, nu are posibilitatea materială să-și susțină copilul dintr-o căsătorie anterioară, aflat în nevoie. 3° In schimb, relațiile extraconjugale ale soțului, asociate cu violențele fizice exercitate asupra soției constituie motive temeinice de divorț, dar nu și de partaj.
Cel mai adesea, noțiunea de „motive temeinice” în sensul art. 36 alin. 2 Cod. fam. evocă situații de fapt aflate în legătură directă cu exercitarea drepturilor soților asupra bunurilor din comunitate, împrejurări de natură să releve că interesele patrimoniale ale unuia dintre soți sunt nesocotite sau prejudiciate prin maniera în care exercită celălalt dreptul de administrare, de folosință sau de dispoziție asupra acestei categorii de bunuri. Separația faptică a soților este una dintre sursele posibile ale acestui tip de neînțelegeri patrimoniale. Este de precizat că, potrivit practicii judiciare, despărțirea în fapt a soților nu justifică, prin ea însăși, partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei, nici dacă separația soților este urmarea unar grave dezacorduri între soții aflați în pragul desfacerii căsătoriei ori în curs de divorț305 Dar o atare împrejurare – despărțirea faptică – coroborată cu alte elemente de fapt în măsură să învedereze instanței că soțul reclamant este împiedicat să-și exercite prerogativele recunoscute de lege asupra bunurilor comune, face admisibil partajul solicitat. Bunăoară, au asemenea semnificație deținerea și folosirea bunurilor comune de către un singur soț precum și înstrăinarea lor în lipsa consimțământului celuilalt soț alungarea din locuința comună a soțului reclamant împreună cu copiii minori ai părților, copii de a căror întreținere celălalt soț nu se interesează, în condi7țiile în care soțul izgonit nu dispune de mijloacele necesare asigurării existenței zilnice, relația de concubinaj a soțului rămas în locuința proprietate devălmașă a soților. În general, abandonarea forțată de către unul dintre soți domiciliului conjugal datorită relelor tratamente ce i s-au aplicat, ori a comportamentului imoral al celuilalt, sau a izgonirii sale, dacă prin asemenea manifestări s-a urmărit asigurarea, prin acte arbitrare, a folosinței exclusive a bunurilor comune, stare de lucruri de natură să vatăme interesele celuilalt soț, poate legitima o acțiune întemeiată pe art. 36 alin. 2 Cod. fam.
Cererea de împărțire a bunurilor comune este îndreptățită și atunci când, datorită comportamentului unuia dintre soți, există pericolul iminent al degradării sau risipirii bunurilor comune, al distrugerii sau sustragerii acestora, sau când soțul pârât are tendința de a ascunde unele bunuri în scopul însușirii sau al înstrăinării; la fel și în situația în care sumele comune sunt depuse la C. E. C. sau Ia diferite unități bancare pe numele unuia dintre soți, iar acesta împiedică pe celălalt să Ie utilizeze în vederea satisfacerii nevoilor comune ale căsniciei.
Prin decizia de îndrumare nr. 7/1974, fosta instanță supremă s-a pronunțat în sensul că este posibilă săvârșirea între soți a interacțiunilor de furt și abuz de încredere; hotărârea penală de condamnare pentru oricare din aceste fapte constituie dovada completă a temeiniciei motivelor de partaj solicitat de soțul nevinovat.
Dat fiind caracterul excepțional al măsurii, în practica judiciară s-au pronunțat soluții de respingere a cererii de împărțeală în situații mai puțin caracteristice; vom evoca unele dintre acestea cu titlu exemplificativ pentru împrejurări de fapt ce nu constituie „motive temeinice” în înțelesul art. 36 alin. 2 Cod. fam. Astfel, este nefondată cererea de partaj în susținerea căreia se arată că celălalt soț, părăsind domiciliul conjugal, a luat cu sine o parte din bunurile comune, după cum nici faptul că unul dintre soți are folosința exclusivă a autoturismului comun nu este de natură să creeze celuilalt prejudicii atât de însemnate încât să se impună împărțirea bunurilor comune. Totuși, dacă prin folosința exclusivă a autoturismului de către unul din soții despărțiți în fapt valoarea bunului comun se diminuează continuu, cererea de partaj a soțului interesat este justificată. Ca regulă, folosința exclusivă a unor bunuri din comunitate nu constituie motiv temeinic de partaj decât dacă se face dovada că soțul reclamant este împiedicat în exercitarea drepturilor sale codevălmașe.
Exemplele de mai sus, extrase din practica judiciară, au doar caracter orientativ, fiindcă instanța sesizată cu o cerere având acest obiect va aprecia în concret temeinicia motivelor invocate, luând în considerare toate circumstanțele cauzei și ținând seama de drepturile și interesele patrimoniale ale ambilor soți. Cum s-a spus, instanțele sunt datoare să examineze cu toată atenția motivele invocate în sprijinul cererii, pentru a nu se admite cu prea multă ușurință astfel de acțiuni, dar nici de a le respinge cu motivarea stereotipă că soluția contrară ar însemna un pas spre divorț.
Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei are întotdeauna caracter judiciar. Eventuala convenție a soților în sensul împărțelii este lovită de nulitate absolută, ca fiind contrară regimului comunității de bunuri (art. 30 alin. 1 și 2 Cod. fam. ). Legiuitorul, prevăzând partajarea în mod excepțional a bunurilor comune în timpul căsătoriei, a găsit de cuviință să stabilească condiția de admisibilitate a motivelor temeinice, a căror apreciere să se afle sub controlul instanțelor judecătorești, ca o garanție a faptului că argumentele invocate în susținerea cererii sunt reale și serioase, iar demersul părții nu este doar o încercare de a sustrage anumite bunuri de sub incidența prezumției de comunitate. In consecință, în cursul procesului de împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei nu se va putea lua act de tranzacția părților, fără prealabila cercetare a temeiniciei motivelor invocate. Va fi însă valabilă convenția de partaj încheiată de soți ulterior promovării acțiunii de divorț, dacă este menită să producă efecte după desfacerea căsătoriei.
Sunt supuse partajului bunurile comune existente în momentul realizării împărțelii, fie în totalitatea lor, fie numai în parte.
Partajul are caracter definitiv, în sensul că bunurile atribuite fiecăruia dintre soți devin bunuri proprii ale acestuia, considerându-se că au fost proprii chiar din momentul dobândirii lor – dat fiind caracterul declarativ al partajului -, în consecință bunurile atribuite nu vor putea face obiectul unui nou partaj, nici în timpul căsătoriei, nici la desfacerea acesteia.
Măsura extremă a împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei nu înlătură regimul legal al comunității matrimoniale, nici dacă poartă asupra masei de bunuri comune în întregul său, pentru că bunurile ce se vor dobândi de către oricare dintre soți consecutiv partajului vor fi comune, la fel și bunurile care, în cazul partajării numai în parte a bunurilor comune, nu au fost cuprinse în masa de împărțit.
Când poate fi cerută împărțirea bunurilor comune? Dispozițiile art. 36 alin. 2 Cod. fam. îngăduie partajul „în timpul căsătoriei”.
Unele detalieri sunt necesare în legătură cu admisibilitatea cererii de partaj formulată ulterior promovării acțiunii de divorț – dat fiind faptul că, pe de o parte, simpla inițiere a procedurii divorțului nu obligă instanța să dispună desfacerea căsătoriei, fiind posibilă și soluția respingerii cererii, ceea ce înseamnă menținerea căsătoriei, iar pe de altă parte, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de desfacere a căsătoriei, ne situăm tot „în timpul căsătoriei” – precum și în legătură cu soarta cererii de împărțeală în cazul în care, înainte de soluționarea sa definitivă (hotărârea constituind, din acest moment, titlu executor), se introduce și o cerere în desfacerea căsătoriei părților.
În conformitate cu cele dispuse prin art. 36 alin. 1 Cod. fam., „la desfacerea căsătoriei” bunurile comune se împart potrivit învoielii părților și numai dacă există neînțelegeri între aceștia se va dispune, la cerere, partajarea prin hotărâre judecătorească. Spre deosebire de partajul în timpul căsătoriei, de astă dată admisibilitatea cererii adresată instanței nu este condiționată de existența motivelor temeinice.
Pornind de la această particularitate a regimului judiciar al partajului, unii autori consideră că cererea de împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei poate fi introdusă numai până în momentul formulării cererii de divorț;. dacă ulterior cererii de partaj se promovează și o acțiune de divorț, reclamantul din primul proces (de partaj) poate declara că solicită împărțeala ca efect al desfacerii căsătoriei, situație în care judecata litigiului având ca obiect partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei să fie suspendat, la cererea părții, până la soluționarea acțiunii de divorț, fără ca prin aceasta să aibă loc modificarea temeiului juridic al acțiunii de partaj, ci doar o precizare a situației de fapt. Modul în care se va finaliza acțiunea de divorț se va reflecta în soluția dată în
cererea de partaj: în cazul admiterii cererii de divorț, cauza juridică a acțiunii de partaj este proprietatea comună sub forma devălmășiei, deci nu mai este nevoie de dovada motivelor temeinice în înțelesul art. 36 alin. 2 Cod. fam.; dimpotrivă, dacă cererea de divorț a fost respinsă, menținându-se căsătoria, procesul privind împărțirea bunurilor comune își continuă cursul firesc, admiterea cererii fiind subordonată justificării motivelor temeinice de partaj.
Uneori însă instanțele au apreciat că existența procesului de divorț pendinte nu atrage suspendarea judecătorească în acțiunea de partaj – ne referim la ipoteza de suspendare legală facultativă din art. 244 pct. 1 Cod. proc. civ., „când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți” – fiindcă rezolvarea acesteia din urmă nu se află în relație de dependență cu soluția din cererea de divorț. Așadar, judecata cererii de împărțeală poate continua, admisibilitatea sa fiind condiționată de temeinicia motivelor invocate, a căror apreciere se realizează independent de soluția ce urmează a fi dată în privința divorțului. 324
În ce ne privește, considerăm că acțiunea în împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei poate fi pornită, în acord cu dispozițiile art. 36 alin. 2 Cod. fam., pe toată durata căsătoriei, inclusiv ulterior punerii în mișcare a acțiunii având ca obiect desfacerea căsătoriei, până în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț. Cum am văzut, motivele temeinice care fac admisibilă cererea de împărțire în timpul căsătoriei a bunurilor comune nu sunt în mod necesar legate de conduita culpabilă a unuia dintre soți – spre deosebire de „motivele temeinice” de divorț; nu este lipsit de importanță să adăugăm că în cele două pricini – partajul și desfacerea căsătoriei – soții pot figura în calități procesuale diferite, de pildă, reclamantul din prima acțiune fiind pârât în ceea de-a doua, eventual opunându-se cererii în desfacerea căsătoriei. În opinia noastră, instanța nu va putea proceda la suspendarea facultativă (numită uneori și „judecătorească”) a procesului de împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei pentru motivul că între aceleași părți a fost promovată și o cerere în desfacerea căsătoriei. Hotărârea privind partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei poate fi pronunțată chiar în condițiile în care procesul de divorț este în curs de soluționare, cu precizarea că, în temeiul art. 242 pct. 1 Cod. proc. civ., părțile – și numai ele – sunt îndreptățite să solicite suspendarea judecății procesului de partaj în considerarea procesului privind desfacerea căsătoriei, până la finalizarea acestuia din urmă, instanța fiind obligată să dea curs cererii de suspendare voluntară a judecății. Dacă însă părțile nu au înțeles să se prevaleze de această facultate recunoscută lor de legea procedurală, instanța nu este îndreptățită să dispună din oficiu măsura suspendării cauzei, cu atât mai mult cu cât desfacerea căsătoriei nu este urmată, în mod necesar, de partajarea judiciară a bunurilor comune foștilor soți, fiind posibilă împărțeala prin învoiala părților și, de asemenea, menținerea comunității asupra bunurilor dobândite.
Aspecte procesuale. Partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate realiza exclusiv pe cale judiciară. Procedura de urmat este cea prevăzută prin art. 6731-67314 Cod. proc. civ., aplicabilă pentru judecata oricărei cereri de împărțeală privind bunuri asupra cărora părțile au un drept de proprietate comună, afară dacă însăși legea stabilește o altă procedură (art. 6731 Cod. proc. civ. ).
Dreptul la acțiune are caracter personal, deci poate fi exercitat numai de către unul dintre soți; decesul unui soț survenit în timpul procesului de partaj atrage soluția de respingere a cererii ca fiind lipsită de obiect, judecata neputând fi continuată de moștenitorii defunctului, urmând ca soțul supraviețuitor să-și valorifice pretențiile în cadrul procedurii succesorale.
Din punct de vedere material, instanța competentă este judecătoria, desemnată prin art. 1 alin. 1 Cod. proc. civ. să rezolve, în primă instanță, toate procesele și cererile, afară de cele date prin lege în competența altor instanțe. Teritorial, competența revine judecătoriei de la domiciliul pârâtului, sau, dacă domiciliul acestuia este în străinătate sau domiciliul său nu este cunoscut, la instanța reședinței sale din țară (art. 5 Cod. proc. civ. ). Prin derogare de la această normă de competență teritorială de drept comun, dacă printre bunurile supuse partajului se află și un imobil, va fi competentă instanța în cărei circumscripție se află situat bunul imobil; dacă imobilul este situat în circumscripțiile mai multor instanțe, cererea se va face la instanța domiciliului sau reședinței pârâtului, dacă acestea se află în vreuna din circumscripțiile indicate, în caz contrar, la oricare din instanțele în circumscripțiile cărora se află imobilul (art. 13 alin. 1 și 2 Cod. proc. civ. ).
În cuprinsul cererii sale, reclamantul este ținut să arate bunurile supuse împărțelii, evaluarea lor, locul unde• se află acestea, precum și persoana care le deține sau le administrează (art. 6732 Cod. proc. civ. ); admisibilitatea cererii de partaj a bunurilor comune în timpul căsătoriei fiind condiționată de existența motivelor temeinice de partaj, reclamantul va face mențiune și cu privire Ia aceste împrejurări.
Așa cum stabilește art. 6733 Cod. proc. civ., instanța, la prima zi de înfățișare, dacă părțile sunt prezente, va lua din oficiu interogatoriul părților, cerându-le să facă declarații cu privire la fiecare dintre bunurile supuse împărțelii, luând act, atunci când este cazul, de recunoașterile și acordul lor cu privire la existența bunurilor, locul unde se află și valoarea acestora. În ceea ce privește valoarea bunurilor, interesează valoarea reală a acestora din momentul partajului, potrivit legii cererii și a ofertei, iar nu prețul de achiziție sau valoarea din momentul dobândirii.
Noua reglementare dată partajului mai stabilește că instanța este obligată să stăruie în tot cursul procesului ca părțile să împartă bunurile prin bună învoială (art. 673/4 Cod. proc. civ. ). Credem că, sub rezerva justificării motivelor temeinice de partaj, dispoziția este aplicabilă și în ipoteza partajării bunurilor comune în timpul căsătoriei, urmând ca în eventualitatea unei înțelegeri și în limitele acesteia (de pildă, numai în privința unora dintre bunuri), instanța să pronunțe o hotărâre parțială, continuând judecata pentru restul bunurilor, sau o hotărâre integrală.
Fără a fi o regulă generală, procesul de partaj poate parcurge două etape: admiterea în principiu și partajul propriu-zis. Dacă instanța apreciază că pentru formarea loturilor sunt necesare operații de măsurătoare, evaluare și alte asemenea pentru care ea, instanța, nu dispune de suficiente date, va pronunța o încheiere de admitere în principiu a cererii, care va trebui să cuprindă, ca elemente specifice, bunurile mobile și imobile supuse împărțelii, calitatea de coproprietari a părților, cota-parte cuvenită fiecăruia dintre aceștia precum și creanțele reciproce dintre părți (art. 673/6 teza I și art. 673 /5 alin. 1 Cod. proc. civ. ); prin aceeași încheiere, instanța va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor, expertiză prin care să se facă evaluarea bunurilor – cu arătarea criteriilor de evaluare, să se indice dacă bunurile sunt comod partajabile în natură și, afirmativ, în ce mod, propunându-se și loturile ce ar urma să fie atribuite (art. 673/2 alin. 2 Cod. proc. civ. ). Încheierea de admitere în principiu poate fi atacată separat cu apel, dar numai cu privire la elementele sale esențiale (adică masa bunurilor de împărțit, calitatea de copărtași a părților, cota-parte cuvenită fiecăruia, creanțele reciproce); dacă încheierea nu a fost apelată, sub aspectele arătate ea devine irevocabilă, nemaiputând fi atacată odată cu hotărârea dată asupra fondului.
Încheierea de admitere în principiu nefiind obligatorie, dacă instanța dispune de suficiente elemente probatorii, se poate trece la soluționarea cauzei pe fond și pronunțarea hotărârii.
Partajul propriu-zis constă în formarea loturilor și atribuirea acestora. Cât privește modalitățile concrete de înfăptuire a partajului, acestea sunt împărțeala în natură, atribuirea întregului bun unuia dintre coproprietari, ori vânzarea bunurilor.
Regula este împărțeala în natură (așa cum se desprinde din cele statornicite prin art. 786 Cod. civ. și art. 673/5 alin 1 și 2 Cod. proc. civ. ), la formarea și atribuirea loturilor urmând a fi avute în vedere o multitudine de factori, precum mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecărui copartajant din masa bunurilor supuse partajului, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unul dintre coproprietari a efectuat, înainte de a se cere partajul, lucrări de îmbunătățiri sau alte asemenea (art. 673/9 Cod. proc. civ. ). Dacă împărțirea realizată nu acoperă integral drepturile fiecăruia dintre copartajanți, diferența dintre dreptul cuvenit și bunul sau bunurile primite se acoperă prin plata unei sume, numită sultă.
Atribuirea bunului unui singur coproprietar sau vânzarea bunului ori bunurilor sunt modalități subsidiare de înfăptuire a partajului la care se va recurge fie pentru că împărțirea în natură nu este posibilă ori este neeconomică, fie pentru că nici unul dintre copartajanți nu a solicitat atribuirea în natură a bunului sau aceștia au solicitat să se recurgă la această ultimă modalitate, a vânzării.
În cazul în care împărțeala nu se poate realiza în nici una din cele trei modalități reglementate de lege, instanța va dispune închiderea dosarului.
Asupra cererii de partaj instanța se va pronunța printr-o hotărâre supusă căilor de atac în condițiile și termenele dreptului comun, deci în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii; reamintim că, în ceea ce privește încheierea de admitere în principiu, elementele acesteia nu mai pot fi atacate cu apel odată cu hotărârea dată asupra fondului, dar calea ordinară de atac poate privi alte aspecte de nelegalitate sau netemeinicie ale hotărârii de partaj.
Respingerea ca neîntemeiată a cererii de împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei nu răpește părții posibilitatea de a formula o nouă cerere, întemeiată pe motive noi, neinvocate în cadrul primei judecăți.
6. 3. Împărțirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soți
În conformitate cu prevederile art. 33 alin. 2 Cod. fam., „după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere urmărirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale”.
Dreptul creditorilor personali ai oricăruia dintre soți de a cere împărțirea bunurilor comune ambilor soți constituie o măsură de excepție prin care se atenuează dispozițiile restrictive ale art. 33 alin. 1 Cod. fam., potrivit cărora „bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți”. Așadar, cu toate că legea interzice creditorilor personali ai soților urmărirea bunurilor făcând parte din comunitatea matrimonială, lasă deschisă calea realizării integrale a creanței pe seama bunurilor proprii ale debitorului, recunoscând creditorilor personali dreptul de a cere împărțirea bunurilor comune ale soților, astfel că urmărirea începută asupra patrimoniului propriu poate continua, după epuizarea acestuia, asupra bunurilor devenite prin efectul partajului bunuri proprii ale soțului debitor.
Spre deosebire de împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea unuia dintre soți, îngăduită, cum am văzut, cu respectarea câtorva exigențe legale tocmai în vederea protejării intereselor patrimoniale ale acestora, partajul solicitat de creditorii personali este soluția menită să garanteze interesele creditorilor și, implicit, certitudinea și securitatea circuitului civil general.
Dreptul de a cere împărțirea bunurilor comune ale soților poate fi valorificat de creditorii personali fie pe cale principală, prin promovarea cererii de chemare în judecată având acest obiect, fie pe cale incidentă, în cadrul contestației la executare.
Împărțirea bunurilor comune ale soților pe cale principală
Acțiunea creditorilor personali prin care se urmărește. partajarea bunurilor comune ale soților are caracter subsidiar, în sensul că dreptul de a cere împărțeala poate fi exercitat numai după ce bunurile proprii ale soțului debitor au fost urmărite și epuizate, fără să se fi reușit acoperirea integrală a creanței.
Ordinea de urmărire a bunurilor – nai întâi cele proprii, apoi partajarea celor comune și continuarea urmăririi asupra bunurilor devenite proprii – este imperativă, deci creditorul personal nu poate omite prima etapă, pretextând, de exemplu, că după propriile evaluări, oricum masa acestor bunuri ar fi neîndestulătoare. Dacă totuși el solicită dintr-un început împărțirea bunurilor comune ale soților, oricare dintre aceștia, precum și instanța, din oficiu, poate invoca beneficiul de discuțiune.
Partajarea bunurilor comunitare poate fi înfăptuită, și de astă dată, exclusiv prin hotărâre judecătorească, instanța competentă să se pronunțe fiind, potrivit regulilor generale în materie de competență teritorială, fie cea de la domiciliul pârâtului (art. 5 Cod. proc. civ. ), dacă în masa de împărțit sunt cuprinse numai bunuri mobile, fie instanța de la locul situării imobilului (art. 13 Cod. proc. civ. ), ori de câte ori partajul privește și asemenea bunuri. Pentru a fi asigurată opozabilitatea hotărârii ce se va pronunța față de amândoi soții, cererea creditorului personal trebuie îndreptată împotriva ambilor soți, care vor avea, așadar, calitatea de pârâți în proces.
În literatura de specialitate s-a pus întrebarea dacă creditorii personali, solicitând partajarea bunurilor comune ale soților, exercită un drept propriu, sau, dimpotrivă, se substituie, pe calea acțiunii oblice sau subrogatorii, dreptului unuia dintre soți de a cere împărțeala. Cu toate că între cele două situații în care, în mod excepțional, este permisă împărțirea în timpul căsătoriei a bunurilor comune soților – ne referim la partajul inițiat de unul dintre soți și la cel solicitat pe cale principală de creditorul personal al unuia dintre ei – există unele asemănări, potrivit opiniei dominante, creditorii personali valorifică un drept propriu. Într-adevăr, faptul că în cuprinsul Codului familiei își găsesc loc două texte legale referitoare la partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei (art. 33 alin. 2 și art. 36 alin. 2), vădește intenția legiuitorului de a recunoaște în favoarea creditorilor personali un drept propriu; altminteri, dispoziția din art. 33 alin. 2 Cod. fam. – care, de altfel, este cât se poate de limpede – ar fi inutilă față de reglementarea aceluiași drept (al soțului de a cere partajul). dată prin art. 36 alin. 2 Cod. fam. In același timp, nu pot fi ignorate deosebirile privind condițiile de exercitare și de admisibilitate ale cererii de împărțire a bunurilor comune în cele două ipoteze.
Dreptul de urmărire aparține tuturor creditorilor personali, nu doar celor chirografari, întrucât legea nu face vreo distincție în această privință.
Creditorii personali vor putea solicita și obține partajarea bunurilor comune ale soților numai în măsura necesară acoperirii restului de creanță, după ce bunurile proprii ale soțului debitor au fost insuficiente recuperării integrale a datoriei. Limita valorică în care urmează a se înfăptui partajul este determinată de cuantumul creanței rămasă neacoperită. Bunurile atribuite soțului debitor, care exced nevoii de îndestulare a creditorilor, rămân proprii ale acestui soț, nu vor fi „reabsorbite” de comunitate, după cum și bunurile atribuite celuilalt soț au devenit și rămân proprii.
Cererea creditorilor personali poate avea ca obiect numai bunuri existente în patrimoniul comun al soților la data partajului, nu și bunuri viitoare ale acestora.
În cursul procesului, creditorul personal nu este ținut să facă dovada caracterului comun al bunurilor supuse împărțelii întrucât, potrivit art. 30 alin. 3 Cod. fam., calitatea de bun comun nu trebuie dovedită. Prezumția de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei fiind însă una relativă, cel interesat (în nici un caz creditorul) o poate răsturna, probând apartenența unuia sau unor bunuri la patrimoniul propriu oricăruia dintre soți.
Ca efect al partajului, bunurile împărțite și atribuite fiecărui soț devin proprii; bunurile care nu au fost împărțite, precum și cele ce se vor dobândi ulterior partajului, vor fi comune. Și de astă dată împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este incapabilă să înfrângă regimul legal al comunității matrimoniale, chiar dacă ar viza toate bunurile soților.
Împărțirea bunurilor comune ale soților pe cale incidentă, în cadrul contestației la executare. Contestația la executare este un mijloc procedural specific celei de-a doua faze a procesului civil – executarea silită – în aplicarea principiului general înscris în art. 399 alin. 1 Cod. proc. civ., anume că „împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare”. Întrucât creditorii nu pot urmări bunurile comune ale soților pentru datoria unuia dintre ei, oricare dintre soți are interesul de a scoate de sub urmărire, pe calea contestației la executare, bunurile comunitare; același interes există când actele de urmărire poartă asupra bunurilor proprii ale soțului nedebitor.
Potrivit art. 4001 Cod. proc. civ., „împărțirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea părții interesate, și în cadrul judecării contestației la executare”.
Așadar, când urmărirea datoriilor personale ale unuia dintre soți poartă și asupra unor bunuri comune, atât părțile implicate în procedura execuțională (soțul debitor urmărit, creditorul urmăritor), cât și soțul terț în raport cu procesul execuțional, sunt îndreptățiți ca, urmând calea contestației la executare, să solicite împărțirea bunurilor comune în măsura necesară acoperirii integrale a creanței.
Cum s-a remarcat, soluția împărțirii bunurilor comune în cadrul contestației la executare, alături de avantajul operativității măsurilor de executare, asigură protecția intereselor soțului împotriva căruia nu există titlu executoriu prin aceea că, determinându-se bunurile ce-i revin în exclusivitate dintre cele comune supuse urmăririi, acestea vor fi scoase de sub urmărire.
Competența de a soluționare a contestației la executare propriu-zisă revine instanței de executare, deci primei instanțe de fond (art. 400 alin. 1 Cod. proc. civ. ).
Capitolul V
Concluzii
Reglementarea raporturilor patrrimoniale dointre soți și implicitprin acestea, reglementarea legală a calificării bunurilor soților în bunuri proprii sau comune are o maximă importanță în dreptul familiei și în alte ramuri de drept cu care acesta se interferează.
Totalitatea regululilor care cârmuiesc raporturile patrimoniale dintre soți, precum și raporturile acestora cu terții reflectă noile principii care stau la baza familiei în societatea noastră, ca egalitate deplină a femeii cu bărbatul, asimilarea muncii în gospodărie a femeii cu cea remunerată a bărbatului, precum și subordonarea comunității de bunuri, care are un scop în sine, satisfacerii nevoilor inerente căsătoriei, creșteriișli educării în bune condiții a copiilor minori.
Regimul juridic al bunurilor soților este un regim legal, unic obligatoriu și mutuabil legea neîngăduinței modificări și neadmițând alt regim decît acela pe care-l consacră. Potrivit acestui regim matrimonial soții au două categorii de bunuri: comune ambilor soți și prorii fircăruia dintre ei. Regula este ca bunurile dobâbndite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei sunt comune, iar excepția este ca anumite bunuri limitaiv prevăzute de lege sunt proprii (art. 30 și 31 C. fam.). grupa bunurilor comune și acea a bunurilor proprii există, în patrimoniul fiecăruia dintre soți.
În cazul în care între soți intervin neînțelegeri cu privire la raporturile lor patrimoniale instanțele judecătorești au mai largi posibilități de intervenție decât în cazul raporturilor personale datorită existenței unei reglermentări în domeniul calificării unor bunuri ale soților în bunuri comune sau bunuri proprii. Astfel soții se vor putrea adresa instanțeijudecătorești pentru împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei dacă există motive temeinice în sensul prevederilor art. 36 Cod. fam., sau pentru ca instanța să stabilească caracterul de bun comun al unora din bunurile dobândite în timpul căsătoriei dacă acestea au fost achiziționate și figurează numai pe numele unuia dintre soți cum ar fi cazul imobilelor su pentru împărțirea fructelor bunurilor comune. Este binevenită concluzia conform căreia bunurile dobândite în timpul separației în fapt a soților sunt comune deoarece dacă nu s-ar da această soluție ar însemna căsoții ar avea posibilitatea să răstoarne normele legale privind bunurile comune separîndu-se în fapt înainte de dobândirea unor bunuri.
Corespunzător grupelor de bunuri ale soților, proprii sau comune care reprexxintă activul și pasivul, datoriile soților vor fi considerate comune doar dacă legea le califică în mod expres ca atare, celălalte datorii fiind personale soțului care le-a contractat.
Cele două mari categorii de bunuri aflate în patriomoniul soților nu trebuie considerate totuși ca fiind ireversibil de limitate, căci în unele împrejurări este posibilă schimbarea caracterului bunului din comun în propriu, sau invers.
Regimul juiridc al bunurilor soților este în exclusivitate legal unic obligatoriu și mutuabil nefiind îngăduit ca în locul lui sau în paralel cu el s+ă existe un alt regim convenit de părți.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul Familiei. Bunurile Sotilor (ID: 125143)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.