Dreptul de Uzufruct.dreptul de Uz.dreptul de Abitatie.studiu Comparativ

=== 9469e3e6253dd0621c00c411f4414cc42bd52d53_332690_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I DREPTUL DE UZUFRUCT

Noțiune

Caracterele uzufructului

Modurile de dobândire a uzufructului

Uzufructul conventional

Uzufruct testamentar

Uzucapiunea

Obiectul uzufructului

Durata uzufructului

Drepturile și obligațiile uzufructuarului

Drepturile și obligațiile nudului proprietar

Cazurile de stingere ale uzufructului

CAPITOLUL II DREPTUL DE UZ

2.1. Noțiune

2.2. Caracterele uzului

2.3. Modurile de dobândire a uzului

2.4. Obiectul uzului

2.5. Limitele dreptului de uz

2.6. Obligația uzuarului

CAPITOLUL III DREPTUL DE ABITAȚIE

3.1. Noțiune

3.2. Caracterele dreptului de abitație

2.3. Modurile de dobândire ale dreptului de abitație

2.4. Obiectul dreptului de abitație

2.5. Limitele dreptului de abitație

2.6. Obligația titularului dreptului de abitație

CAPITOLUL IV ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE DREPTUL DE UZUFRUCT, UZ ȘI ABITAȚIE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

S.D.R. – Studii de drept românesc

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prin complexitatea problematicii abordate, materia dreptului civil a reprezentat dintotdeauna o atracție pentru orice absolvent de științe juridice.

Datorită noilor realități, respectiv a integrării țării noastre în Uniunea Eurpeană, materia dreptului civil a suferit ample reconsiderări.

Pe fondul noilor realități modificările intervenite în 2011, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil au fost oportune și binevenite.

Prezenta lucrare analizează, cu precădere, noua configurație a instituției dezmembrămintelor dreptului de proprietate având ca principal fundament doctrina și practica juridiciară.

Este binecunoscut faptul că dreptul de proprietate este un drept complet: el cuprinde însumate cele trei atribute cunoscute – posesia, folosința și dispoziția.

Este posibil însă ca aceste atribute să aparțină, separat, mai multor titulari, formând prin această separare drepturi reale distincte.

Drepturile reale rezultate din separarea atributelor componente ale dreptului de proprietate poartă denumirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Acestea apar ca drepturi reale asupra bunurilor aparținând altor persoane iure in re aliena.

La rândul său, prin constituirea unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, proprietarul păstrează o parte din atributele conferite de acest drept, de regulă atributul dispoziției juridice asupra bunului; de aceea, el se mai numește și nud proprietar.

Cel mai adesea, titularii dezmembrămintelor dobândesc, pe temeiul acestora, dreptul de folosință – usus și fructus – asupra bunului astfel transmis, cu precizarea că acest drept este un drept real opozabil erga omnes, inclusiv nudului proprietar. Așadar, aceste dezmembrăminte nu desființează dreptul de proprietate, însă îi limitează atributele, proprietarul fiind lipsit de unele dintre ele.

În literatura noastră juridică de specialitate, dezmembrămintele dreptului de proprietate au fost definite foarte exact, ca fiind acele drepturi reale principale derivate asupra unui bun proprietatea altei persoane, ce se constituie sau se dobândesc prin transferarea unor elemente ale conținutului juridic al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv către o altă persoană „sau prin exercitarea concurentă a acestor elemente de către titularul bunului și o altă persoană.

Fostul Cod civil român de la 1864 reglementa, ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație și dreptul de servitute.

De asemenea, plecându-se de la dispoziția cuprinsă în art. 492 fostul C. civ., potrivit cu care „orice construcție, plantație sau lucru în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui”, până se face dovada contrară, precum și de la menționarea sa în acte normative deosebit de importante pentru materia drepturilor reale, atât literatura de specialitate, cât și practica judiciară au consacrat ca dezmembrământ al dreptului de proprietate și dreptul de superficie.

La rândul său, noul Cod civil dispune, în art. 555 alin. (2), că, „în condițiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de (…) dezmembrare”, iar în enumerarea drepturilor reale în dreptul nostru civil făcută de art. 551 NCC sunt cuprinse toate aceste dezmembrăminte, respectiv, în ordinea textului, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație și dreptul de servitute.

Această enumerare conduce la concluzia că dezmembrămintele dreptului de proprietate, ca toate drepturile reale în general, sunt limitate, ca număr, prin lege.

Nu există nicio îndoială asupra faptului că dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt compatibile cu dreptul de proprietate privată, oricare ar fi titularul acestui drept.

Ele nu își găsesc însă aplicație în privința dreptului de proprietate publică. Într-adevăr, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituție, bunurile proprietate publică sunt inalienabile și că, în condițiile legii organice, aceste bunuri pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice, pot fi concesionate sau închiriate ori pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.

Cu excepția închirierii, darea în administrare, în concesiune și în folosință a bunurilor proprietate publică se face în cadrul unor raporturi juridice specifice de drept public, iar titularii lor dobândesc drepturile reale de administrare, de concesiune și de folosință opozabile tuturor, dar inopozabile statului, care le-a constituit.

Textul constituțional nu menționează posibilitatea constituirii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privitoare la bunurile proprietate publică, pentru că acestea conduc la constituirea unor drepturi reale opozabile și ele erga omnes, inclusiv celui care le-a constituit, trăsătură inacceptabilă pentru dreptul de proprietate publică.

Compatibilitatea dezmembrămintelor dreptului de proprietate cu dreptul de proprietate publică nu rezultă nici din dispozițiile art. 862 NCC, potrivit cu care acest drept este susceptibil de orice limite reglementate de lege ori de noul Cod civil pentru dreptul de proprietate privată, în măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile astfel afectate.

Într-adevăr, pe de o parte, în nicio situație de limitare a dreptului de proprietate privată prevăzută de noul Cod civil nu se ajunge la constituirea unor dezmembrăminte ale acestui drept; că, într-un anumit sens, însăși constituirea unor asemenea dezmembrăminte constituie o limitare, prin lege sau prin voința părților ori printr-un alt mod de constituire, a dreptului de proprietate privată, aceasta este o altă problemă, ce tine de esența raporturilor de drept privat pe baza cărora se nasc dezmembrămintele ce fac obiectul prezentei analiza.

CAPITOLUL I

DREPTUL DE UZUFRUCT

Noțiune

În cadrul literaturii de specialitate dreptul de uzufruct a fost definit ca fiind un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, cu caracter temporar, care conferă posibilitatea de a stăpâni bunul altuia în calitate de uzufructuar și prerogativa folosinței asupra acelui bun, precum și posibilitatea exercitării acestor atribute în aceleași condiții ca și proprietarul, având însă îndatorirea de a-i conserva substanța.

Dreptul de uzufruct presupune dezmembrarea dreptului de proprietate prin divizarea atributului posesiei și prin pierderea de către proprietar a elementelor usus și fructus, dreptul de a folosi bunul și de a culege fructele acestuia, ca prerogative ale dreptului de uzufruct fiind expres prevăzute de art. 703 NCC.

Atributul posesiei rămâne, în parte, păstrat de nudul proprietar care continuă să aproprieze bunul și să îl stăpânească în această calitate. Uzufructuarul preia o parte din atributul posesiei, precum și atributul folosinței asupra bunului, inclusiv posibilitatea de a transmite dreptul său..

De altă parte, uzufructuarul poate încheia acte de administrare și conservare, poate constitui o ipotecă, dar nu are posibilitatea să înstrăineze bunul ori să renunțe la accesoriile de care acesta profită. Spre exemplu, el nu poate renunța la o servitute de care se bucură fondul asupra căruia exercită folosința, cel mult având posibilitatea să nu o exercite pe durata uzufructului.

Astfel, prin acțiunea civilă formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Blaj sub dosar nr. 294/191/2007, reclamanta F.A. a chemat în judecată pârâții S.M.și S.E. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună evacuarea acestora din imobilul situat administrativ în Blaj, str. Clujului, nr. 132, jud. Alba.

Prin cererea reconvențională formulată în cadrul aceluiași dosar, reclamanții reconvenționali S.M. și S.E. solicitat, în contradictoriu cu pârâta reconvențională F.A., instituirea unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu până la restituirea sumei de 150.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 728/2007 a fost admisă acțiunea principală dispunându-se evacuarea pârâților din imobilul în litigiu, iar cu privire la acțiunea reconvențională formulată, acestora le-a fost respinsă ca inadmisibilă, sub aspectul constatării investițiilor pe care pârâții reclamanți au pretins că le-au efectuat la imobil; s-a luat act de renunțarea pârâților reclamanți reconvenționali la judecarea capătului de cerere privind instituirea unui drept de retenție, dispunându-se obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei principale în sumă de 1358,65 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat un contract de întreținere în baza căruia reclamanta a transmis pârâților dreptul de nudă proprietate asupra imobilului situat în Blaj, str. Clujului, nr. 132, în schimbul prestării întreținerii pe durata vieții, rezervându-și dreptul de uzufruct viager asupra imobilului.

S-a reținut că părțile s-au mutat împreună în imobil, relația lor degradându-se treptat, în prezent existând o permanentă stare de tensiune, nocivă pentru starea de sănătate precară a reclamantei.

Apreciind că pârâții nu justifică un titlu locativ asupra imobilului pe timpul vieții reclamantei și că aceștia nu au dreptul de a folosi imobilul asupra căruia au un drept de nudă proprietate, pentru evitarea degradării relațiilor dintre părți într-o așa măsură încât contractul de întreținere să nu mai poată fi salvat, judecătoria a dispus admiterea acțiunii cu evacuarea pârâților din imobil.

Sub aspectul acțiunii reconvenționale, s-a apreciat că cererea vizând constatarea investițiilor aduse de pârâți imobilului în litigiu este inadmisibilă raportat la art. 111 Cod procedură civilă, scopul urmărit de reclamanții reconvenționali putând fi eventual realizat prin procedura asigurării dovezilor reglementată de dispozițiile art. 253-241 Cod procedură civilă și nicidecum prin promovarea unei cereri ce vizează constatarea unei situații de fapt de către instanță.

Admițându-se excepția inadmisibilității acțiunii reconvenționale, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta reconvențională prin întâmpinare nu a mai fost analizată.

În baza art. 246 Cod procedură civilă s-a luat act de renunțarea pârâților reclamanți reconvenționali la judecarea cererii vizând instituirea unui drept de retenție, făcându-se aplicare disp. art. 274 Cod procedură civilă sub aspectul cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinței au declarat apel pârâții, aducându-i critici de nelegalitate și netemeinicie, solicitând în principal desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar, în subsidiar, schimbarea în parte a acestuia, sub aspectul modului de soluționare a acțiunii principale in sensul respingerii acesteia.

Prin decizia civilă nr. 49/A/2008, Tribunalul Alba a respins apelul declarat de pârâții S.M. și S.A.E. împotriva sentinței civile nr. 728/2007 pronunțată de Judecătoria Blaj în dosar nr. 294/191/2007.

Au fost obligați apelanții la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei reclamante în sumă de 1300 lei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut și motivat următoarele:

În mod greșit susțin apelanții că instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei.

Instanța a fost investită cu soluționarea unei cereri în evacuare pe lipsa titlului locativ, astfel că cercetarea aspectelor vizând culpa părților în deteriorarea relațiilor dintre aceștia, modalitatea în care s-a prestat întreținerea, etc. sunt chestiuni care exced temeiului legal invocat în motivarea acțiunii, acesta fiind raționamentul pentru care s-a apreciat că nu se impune a se analiza și a se reține căreia din părți îi aparține crearea climatului tensionat, câtă vreme în cauză se discută o anumită problemă de drept și nu respectarea clauzelor contractuale.

Apelanții au calitatea de nuzi proprietari asupra imobilului în litigiu, aspect ce nu le conferă neapărat un drept locativ, aceștia având doar un drept de dispoziție asupra bunului și care îi obligă de a nu-l stânjeni pe uzufructuar (în speță pe reclamanta intimată) în exercitarea dreptului acesteia de uzufruct, respectiv în exercitarea atributelor posesiei și folosinței.

Astfel, în mod corect prima instanță a apreciat că pentru salvarea contractului se impune măsura evacuări apelanților din imobil.

De altfel, locuirea în comun nu este de esența, ci cel mult de natura contractului de întreținere, iar obligația de întreținere a intimatei poate fi executată de apelanți nu doar prin locuirea acestora împreună cu întreținuta, cu atât mai mult cu cât apelanții mai dețin în proprietate un apartament în aceeași localitate, apartament compus din două camere, înscris în CF 1259 Blaj sat, astfel cum rezultă din contractul de credit bancar nr. 248/2005 depus la fila 50-52 din dosarul instanței de fond.

Așa fiind, împrejurarea că intimata nu-i mai tolerează pe apelanți în imobil, nu înseamnă că aceasta urmărește a-i împiedica pe viitor la îndeplinirea obligației de întreținere pe care și-au asumat-o prin contract, mai cu seamă că nici un moment intimata nu a contestat buna întreținere de care beneficiază din partea apelanților.

Sigur că în viitor, după evacuarea întreținătorilor, dacă intimata va iniția o acțiune în rezoluțiunea contractului de întreținere, se va analiza în cadrul acelui proces modul cum apelanții au înțeles să-și îndeplinească obligațiile contractuale ulterior evacuării acestora din imobil.

Evident că o conduită de refuz a intimatei de a primi întreținerea va fi sancționată de instanță și va certifica motivul promovării acțiunii în evacuare de față, dar, cel puțin la acest moment, nuda proprietate de care beneficiază apelanții nu le conferă un drept locativ asupra imobilului în litigiu, motiv pentru care cererea în evacuare cu care a fost investită instanța de fond se apreciază că a fost corect soluționată în sensul admiterii acesteia, urmând ca hotărârea astfel pronunțată să fie menținută ca efect a respingerii ca nefondat a apelului civil de față conform art. 296 Cod procedură civilă.

Pe cale de consecință, în baza art. 274 Cod procedură civilă, apelanții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei în sumă de 1300 lei reprezentând onorariu de avocat dovedite prin chitanță depusă la dosar.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs pârâții invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă. În expunerea criticilor recurenții arată următoarele:

– instanța de apel a respins probațiunea testimonială, deși apelul este devolutiv. A refuzat să acorde termen pentru studiul întâmpinării, încălcând grav dreptul la apărare.

Prin simpla repetare a motivării anterioare și refuzul de a respecta dreptul la apărare, instanța de apel nu a judecat în fond apelul, astfel că se impune casarea deciziei cu trimitere la instanța de apel pentru completarea probațiunii.

– cele două hotărâri sunt greșite, nelegale și netemeinice întrucât instanțele de fond și apel nu privesc legea în finalitatea ei, obiectul acțiunii reclamantei este o acțiune de evacuare în cazul special al contractului de întreținere în care întreținutul, care are uzufructul imobilului și nu se plânge că întreținerea nu este conform convenției, formulează cerere de evacuare a întreținătorilor care sunt nuzi proprietari ai imobilului.

În contractul de întreținere uzufructul este prevăzut ca măsură de siguranță pentru intimată, dar dacă voința părților a fost de coabitare, schimbarea voinței reclamantei fără nici un motiv și fără nici o culpă din partea întreținătorilor nu poate fi primită decât ca o acțiune exercitată de rea credință. Instanțele de fond trebuiau să afle care este cauza acestei cereri a reclamantei.

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.

Prin decizia civilă nr.281 din 19 septembrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a respins recursul reținând următoarele:

E de necontestat că recurenții sunt nuzi proprietari, iar reclamanta intimată este uzufructuara imobilului din care s-a dispus evacuarea de către instanțele de fond.

Uzufructul s-a constituit indirect pentru reclamanta intimată, pe cale de retențiune, prin contractul de întreținere încheiat cu recurenții, prin înstrăinarea dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu din conținutul căruia au fost desprinse și reținute pentru înstrăinător atributele de posesie și folosință a bunului.

Corespunzător atributelor de posesie și folosință din conținutul dreptului său, uzufructuarul are dreptul exclusiv de a obține posesia bunului, de a o exercita pașnic și nestingherit și dreptul de a folosi exclusiv bunul și de a-i culege fructele în deplină proprietate în conformitate cu dispozițiile art. 521-538 Cod civil.

Potrivit dispozițiilor art. 539 Cod civil, proprietarul nu poate prin faptul său nici cu orice chip vătăma drepturile uzufructuarului.

Nudul proprietar are asupra bunului doar dreptul de dispoziție, fiind obligat să respecte dreptul de uzufruct până la stingerea lui.

Prin urmare, în speță, nu prezintă relevanță nici un aspect invocat de recurenți.

Uzufructuara, intimata reclamantă, își poate apăra dreptul exclusiv de posesie și folosință asupra imobilului inclusiv pe calea acțiunii în evacuare a recurenților – nuzi proprietari fără să justifice acest fapt. Prin urmare, instanțele de fond nu aveau obligația de a cerceta care este motivul pentru care solicită reclamanta evacuarea.

Nu prezintă relevanță în speță dacă există sau nu culpă din partea nuzilor proprietari, întrucât aceștia din urmă sunt obligați să respecte dreptul de uzufruct al reclamantei.

Nuzii proprietari au fost tolerați în imobilul asupra căruia reclamanta are un drept de uzufruct.

Este dreptul uzufructuarei de a folosi bunul în mod exclusiv și de a solicita instanței obligarea nuzilor proprietari să-i respecte acest drept, chiar prin evacuarea acestora din imobil.

Astfel susținerea recurenților că instanța de apel nu a soluționat fondul nu poate fi primită. Probațiunea testimonială nu era utilă și pertinentă soluționării cauzei și în mod corect nu a fost încuviințată de către instanță.

În fața instanței de apel intimata reclamantă a formulat întâmpinare și pe care a depus-o la dosar în termenul procedural statuat de dispozițiile art. 289 alin 2 Cod procedură civilă teza ultimă, astfel că nu pot fi primite susținerile recurenților referitoare de dreptul de apărare cu atât mai mult cu cât prin întâmpinare nu s-au invocat excepții și nici cereri noi.

Pentru considerentele expuse, întrucât în cauză nu sunt întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul, decizia atacată fiind legală.

Caracterele uzufrunctului

În primul rând se impune a menționa că prin „separarea” exercițiului atributelor dreptului de proprietate între uzufructuar și nudul proprietar în modul arătat de însăși definiția sa, uzufructul apare ca un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată; de asemenea, uzufructul este un drept real principal, cu existență de sine stătătoare, cu un conținut juridic specific, dat de înseși atributele pe care le conferă titularului său.

În al doilea rând, ca și în situația existentă în sistemul fostului Cod civil în materie, uzufructul este un drept real esențialmente temporar; potrivit art. 708 alin. 1 NCC, uzufructul în favoarea unei persoane fizice este cel mult viager, uzufructul va dura atâta vreme cât uzufructuarul va fi în viață.

Dacă uzufructul este constituit în favoarea unei persoane juridice, el va putea avea o durată de cel mult 30 de ani; chiar dacă ar fi constituit cu depășirea acestui termen, uzufructul în favoarea unei persoane juridice se va reduce de drept ia 30 de ani, această normă fiind imperativă, de ordine publică.

Dacă nu a fost prevăzută durata uzufructului, cel constituit în favoarea unei persoane fizice se prezumă că este viager, iar cel care are ca beneficiar o persoană juridică se prezumă că este constituit pe 30 de ani. Desigur, nimic nu se opune ca părțile să convină o anume durată a uzufructului, dar, dacă uzufructuarul moare înainte de termenul stabilit de părți, uzufructul se va stinge la moartea acestuia.

Și în situația persoanelor juridice, părțile pot conveni asupra unui termen mai mic de 30 de ani. În privința uzufructului ce are ca beneficiar o persoană fizică și este constituit până ia data la care aceasta va ajunge la o anumită vârstă, art. 708 alin. 4 NCC dispune că el va dura până la acea dată, chiar dacă beneficiarul ar muri înainte de împlinirea vârstei stabilite de părți ca durată a uzufructului.

Modurile de dobândire a uzufructului

Uzufructul convențional

Dreptul de uzufruct se poate constitui prin acte inter vivos sau mortis causa.

Prin contract se poate constitui, pe de o parte, cu titlu gratuit ori cu titlu oneros, iar, pe de altă parte, direct sau indirect.

În mod direct, uzufructul se constituie prin transmiterea prerogativelor care constituie dreptul de uzufruct unei alte persoane.

În mod indirect, se constituie prin transmiterea nudei proprietăți unei altei persoane, în timp ce proprietarul inițial își rezervă prerogativele specifice uzufructului.

Constituirea în mod direct sau indirect are efecte asupra obligației uzufructuarului de constituire a garanției, potrivit art. 726 alin. 1 și 2 NCC: când este constituit în mod indirect nu există obligația constituiri garanției pentru îndeplinirea obligațiilor uzufructuarului.

În virtutea autonomiei de voință, actul juridic prin care se constituie acest drept poate fi pur și simplu ori afectat de modalități, chiar dacă dispozițiile exprese în acest sens ale art. 519 C.civ. nu se regăsesc în noul Cod civil.

În situația în care uzufructul se constituie asupra unui imobil, actul juridic trebuie încheiat în formă autentică, pentru a fi respectate „dispozițiile în materie de carte funciară”

Însă, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, forma actului va fi supusă legii în vigoare la momentul încheierii acestuia.

Uzufruct testamentar

Prin testament nuda proprietate poate fi lăsată unei persoane, iar uzufructul altei persoane.

Autorul poate constitui dreptul de uzufruct direct, prin transmiterea acestui drept legatarului, sau indirect, prin transmiterea nudei proprietăți unui legatar și păstrarea dreptului de uzufruct pentru moștenitori sau transmiterea lui către un alt legatar.

Vor fi aplicabile regulile generale din materia moștenirii testamentare, iar legatarul uzufructului universal ori cu titlu universal are obligația prevăzută de art. 743 alin. 3 NCC.

Uzucapiunea

Manifestarea exterioară a prerogativelor dreptului de uzufruct este tocmai posesia, ca stare de fapt corespunzătoare acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată.

Chiar în condițiile în care art. 518 C.civ. nu menționa uzucapiunea printre modurile de constituire a dreptului de uzufruct, s-a admis dobândirea acestui drept prin uzucapiune sau prin posesie de bună-credință asupra bunurilor mobile

În prezent, vor fi avute în vedere dispozițiile legale privind uzucapiunea extratabulară sau tabulară, în situația bunurilor imobile, ori dispozițiile art. 939 noul Cod civil, în situația bunurilor mobile.

În ambele situații, posesia trebuie să fie corespunzătoare dreptului de uzufruct, iar uzufructuarul trebuie să aibă reprezentarea subiectivă că stăpânește bunul în această calitate, iar nu în calitate de proprietar. De aceea, în ipoteza uzucapiunii extratabulare, dobândirea acestui drept este mai mult teoretică întrucât, din punct de vedere practic, cel care stăpânește bunul va prefera să susțină calitatea de proprietar.

În situația divorțului pronunțat din culpa exclusivă a soțului pârât, prestația compensatorie de care poate beneficia soțul reclamant poate fi stabilit și sub forma unui drept de uzufruct asupra unor bunuri mobile sau imobile care apart:-debitorului, potrivit
art. 392 NCC.

În această situație, uzufructul se constituie prin hotărâre, de divorț pe toată durata vieții celui care solicită prestația compensatorie sau pe o perioară mai scurtă.

El va fi supus regulilor speciale privind modificarea încetarea prestației compensatorii. De menționat că, în cazul partajul judiciar, în absența înțelegerii părților, nu s-ar putea decide încetarea stării de coproprietate sau indiviziune prin atribuirea nudei proprietăți unei părți și a uzufructului celeilalte părți.

Așadar, uzufructul nu se poate constitui prin hotărâre judecătorească pentru că instanța nu poate să decidă, împotriva voinței părților, nașterea altor drepturi reale decât cele existente.

De altă parte, uzufructul poate să rezulte dintr-un partaj voluntar, fără a fi însă în situația unui „alt mod” de dobândire în sensul art. 704 NCC, ci în cazul dobândirii prin act juridic civil.

Potrivit art. 704 alin. 1 partea finală noul Cod civil, în materia constituirii dreptului de uzufruct rămân aplicabile „dispozițiile în materie de carte funciară”.

Dat fiind efectul constitutiv al înscrierii, în situația în care aceasta are ca obiect un imobil, dreptul de uzufruct se dobândește prin înscriere numai în cazul convenției și al uzucapiunii tabulare și fără înscriere în cazul testamentului.

Potrivit art. 704 alin. 2 NCC, dreptul de uzufruct se poate constitui „numai în favoarea unei persoane existente”.

În situația persoanei fizice, acest text trebuie corelat cu prevederile art. 36 NCC, astfel încât uzufructul poate fi constituit în favoarea copilului conceput, sub condiția de a se naște viu.

Îîn situația persoanei juridice, acest text trebuie corelat cu dispozițiile art. 205 alin. 3 NCC, astfel încât se poate constitui un drept de uzufruct în favoarea unei persoane juridice supuse înregistrării chiar de la data actului de înființare, „însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil”.

Așadar, persoana juridică poate dobândi un drept de uzufruct din momentul în care are capacitate de folosință limitată, pe parcursul procesului de constituire.

În fine, capacitatea de folosință încetează „odată cu moartea acesteia” sau, după caz, la „data radierii” din registrele în care a fost înscrisă, până la acest moment fiind „persoană existentă” în sensul art. 704 alin. 2 NCC.

.

Obiectul uzufructului

Dreptul de uzufruct, fiind un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, nu se poate constitui asupra bunurilor din domeniul public.

Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este dezmembrabil, așa încât asupra bunurilor din domeniul privat poate fi constituit dreptul de uzufruct.

Așadar, bunurile asupra cărora poate fi constituit dreptul de uzufruct sunt cele care se află în circuitul civil.

Pot fi bunuri mobile prin natura lor ori prin anticipație, după cum poate fi vorba de bunuri imobile prin natura lor sau prin destinație.

De altă parte, poate fi un bun care are o existență materială, fiind ușor perceptibil simțurilor omului (corporal), sau care are o existență ideală (incorporal). În această ultimă ipoteză, dreptul de uzufruct poate avea ca obiect o masă patrimonială, nu un patrimoniu, o universalitate de fapt sau o cotă-parte din acestea.

Masa patrimonială este o parte a unui patrimoniu, care păstrează o unitate specifică determinată de scopul căruia îi este afectată și de regimul juridic special.

Spre deosebire de universalitatea de fapt, care se constituie fie prin voința legiuitorului, fie prin voința titularului patrimoniului, masa patrimonială are întotdeauna un temei legal.

Divizarea patrimoniului în mai multe mase patrimoniale poate fi întâlnită în situații precum: comunitatea matrimonială (legală sau convențională), patrimoniul profesional individual, transmisiunea moștenirii.

În condițiile legii, masa patrimonială poate fi alienabilă on inalienabilă, avându-se în vedere scopul căruia îi este afectată. În aceleași condiții, masa patrimonială poate constitui obiectul unui drept de uzufruct. De menționat că uzufructul asupra patrimoniului succesoral este, în realitate, un uzufruct asupra unei mase patrimoniale, pentru că patrimoniul succesoral este, în patrimoniul moștenitorului, o masă patrimonială.

În funcție de obiectul său, uzufructul poate să fie cu titlu particular, când are ca obiect unul sau mai multe bunuri individuale, cu titlu universal sau universal, când are obiect o fracțiune sau o întreagă universalitate. Această distincție are importanță practică în ceea ce privește prerogativele și obligațiile uzufructuarului.

În fine, există posibilitatea coexistenței mai multor dezmembrăminte ale dreptului de prorietate cu privire la același bun.

Dacă s-a constituit mai întâi un drept de uzufruct, constituirea unui drept de servitute asupra aceluiași bun imobil este posibilă numai cu acordul nudului proprietar și al uzufructuarului. în fine, nu se poate constitui un drept de uzufruct asupra unei servituti independent de fondul dominant.

Durata uzufructului

Dreptul de uzufruct este un drept esențialmente temporar având în vedere interesul societății ca proprietatea să nu devină iluzorie în mâinile proprietarului.

În consecință, dispozițiile art. 708 alin. 1 și 2 NCC care impun limitele temporale ale dreptului de uzufruct sunt imperative, iar prezumțiile legale prevăzute de art. 708 alin. 3 NCC sunt absolute, în sensul că nu se poate proba o durată mai mare.

Mai întâi, în situația în care titularul dreptului de uzufruct este o persoană fizică, uzufructul poate fi cel mult viager.

În consecință, părțile nu pot să declare uzufructul transmisibil moștenitorilor. Prin voința părților se poate stabili un termen cert, dar uzufructul încetează dacă uzufructuarul moare până la împlinirea termenului.

Un caz special de uzufruct constituit cu termen este reglementat în art. 708 alin. 4 NCC: în ipoteza în care uzufructul se constituie „până la data la care o altă persoană va ajunge la o anumită vârstă”, se consideră că părțile au avut în vedere un număr determinat de ani (certa curricula), iar nu vârsta terțului.

În acest caz, uzufructul nu se stinge dacă terțul decedează înainte de vârsta precizată în actul de constituire, ci va continua până în momentul în care terțul ar fi împlinit vârsta respectivă.

Această soluție se întemeiază pe prezumția legală relativă că aceasta a fost voința reală a părților.

Ca urmare, nu se aplică atunci când rezultă din termenii actului constitutiv al uzufructului sau din circumstanțele cauzei, că durata uzufructului depinde chiar de viața terțului, caz în care se va stinge prin moartea acestuia.

Pe de altă parte, contractul cu titlu oneros prin care se constituie un drept de uzufruct viager este un contract aleatoriu.

În situația în care titularul dreptului de uzufruct este o persoană juridică, uzufructul poate avea durata de cel mult 30 de ani.

Pentru că dispozițiile legale în materie sunt de ordine publică, dacă părțile au convenit un termen mai mare, dreptul de uzufruct se reduce la 30 de ani.

A contrario, părțile pot să convină un termen mai redus. În toate situațiile, termenul pentru care a fost constituit uzufructul, stabilit de părți ori impus de lege, începe să curgă din momentul constituirii sau al transmiterii dreptului de uzufruct, care poate fi data încheierii actului, cu respectarea prevederilor în materie de carte funciară.

Drepturile și obligațiile uzufructuarului

Folosința bunului

Potrivit art. 709 NCC, în lipsa unei stipulații contrare, uzufructuarul are folosința exclusivă a bunului și dreptul de a culege în proprietate fructele acestuia. Constituirea dreptului de uzufruct semnifică pentru uzufructuar dobândirea prerogativelor specifice acestui drept real, prima dintre ele fiind folosința bunului care, în lipsa unei înțelegeri contrare a părților, va fi exercitată de către uzufructuar.

Totuși, dreptul de a folosi bunul este numai de natura uzufructului, nu de esența sa, astfel că părțile, respectiv uzufructuarul și nudul proprietar, pot conveni asupra faptului ca, pe durata uzufructului, folosința bunului să se exercite în comun de către ei sau împreună cu o terță persoană. În măsura în care însă folosința bunului este exclusivă, aceasta va purta asupra întregului bun, asupra tuturor accesoriilor bunului, precum și asupra a tot ce se unește cu bunul ori se încorporează în acesta pe durata uzufructului.

Dacă uzufructul are ca obiect bunuri consumptibile, uzufructuarul dobândește, privitor la acestea, nu numai folosința lor, ci și posibilitatea de a le consuma el însuși ori de a le înstrăina, cu îndatorirea de a restitui la sfârșitul cvasiuzufructului, sau bunuri de aceeași cantitate, calitate și valoare, sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului.

Articolul 713 NCC dispune că, în ipoteza în care uzufructul are ca obiect bunuri care, fără a fi consumptibile, se uzează ca urmare a folosinței lor, uzufructuarul are dreptul de a le utiliza ca un bun proprietar, potrivit destinației lor, caz în care el nu va fi obligat să le restituie la expirarea uzufructului decât în starea în care se vor afla la acea dată. Desigur, într-o asemenea situație, legiuitorul a avut în vedere, pe de o parte, uzura rezultată dintr-o folosință normală a bunului, potrivit destinației sale, iar pe de altă parte, din moment ce uzufructuarul trebuie să utilizeze bunul „ca un bun proprietar”, aceasta înseamnă că el trebuie să manifeste, în exercitarea actelor de folosință asupra acelui bun, grija specifică, raportată la obligația conservării substanței bunului, chiar dacă va fi vorba despre o „substanță” în starea dată de folosința în discuție.

Tot ca un bun proprietar, uzufructuarul va putea dispune de acele bunuri care, fără a fi consumptibile, se deteriorează „rapid" prin utilizare; aceasta semnifică împrejurarea că, într-o asemenea ipoteză, uzufructuarul exercită dreptul de dispoziție privitor la bunurile supuse „deteriorării rapide”, cu îndatorirea de a restitui nudului proprietar la sfârșitul uzufructului, valoarea pe care ar fi avut-o bunurile la acea data.

Pe temeiul dreptului de uzufruct, uzufructuarul are dreptul să culeagă în proprietate fructele bunului ce formează obiectul dreptului său. Privitor la culegerea fructelor, ca și în sistemul fostului Cod civil român, noul Cod civil distinge între fructele naturale și industriale și fructele civile.

Astfel, potrivit art. 710 NCC, fructele naturale și industriale neculese de nudul proprietar la momentul constituirii uzufructului, culese însă de uzufructuar după constituirea acestuia, vor aparține uzufructuarului.

Tot privitor la dreptul uzufructuarului de a folosi bunul, art. 717-722 NCC conțin o serie de dispoziții speciale care au în vedere modul în care uzufructuarul poate să facă acte de folosință asupra unor categorii speciale de bunuri date în uzufruct, respectiv modul de exploatare a pădurilor tinere, a pădurilor înalte și alte drepturi ale uzufructuarului asupra pădurilor ce fac obiectul uzufructului, dreptul asupra pomilor fructiferi aflați pe terenul dat în uzufruct, dreptul asupra carierelor de piatră și de nisip aflate în exploatare la momentul constituirii uzufructului, precum și situația unor asemenea cariere ce nu au fost deschise la acea dată și cea a comorilor ce s-ar putea descoperi în timpul uzufructului. Trebuie să precizăm că, în privința exploatării pădurilor, inclusiv a arborilor ce se scot din pepiniere, uzufructuarul este tinut să respecte, întocmai ca și proprietarul, normele legislației speciale în materii, pe de o parte; pe de altă parte, uzufructuarul este obiigat să țină seama de regulile pe care însuși proprietarul le-a stabilit, tot prin luarea în considerare a normelor speciale privitoare la exercitarea folosinței pădurilor – obiect al dreptului de uzufruct.

Dreptul de cesiune a uzufructului

În sistemul noului Cod civil s-a renunțat la caracterul intuitu personae, incesibil al uzufructului. Într-adevăr, art. 714 NCC dispune că, în absența unei stipulații contrare, uzufructuarul va putea ceda dreptul său unei alte persoane fără acordul nudului proprietar, rămânând aplicabile dispozițiile în materie de carte funciară. Într-o asemenea situație, uzufructuarul va rămâne dator față de nudul proprietar numai pentru obligațiile ce îi reveneau pe temeiul uzufructului, născute înainte de cesiune; până la notificarea cesiunii nudului
proprietar, uzufructuarul și cesionarul vor răspunde solidar pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor față de nudul proprietar.

După notificarea cesiunii, cesionarul va fi ținut față de nudul proprietar de toate obligațiile născute după notificarea ei, caz în care uzufructuarul nu va fi „descărcat”, ci va rămâne un fideiusor, adică un garant personal al nudului proprietar pentru îndeplinirea obligațiilor asumate de cesionar ulterior notificării cesiunii uzufructului. După cesiune, dreptul de uzufruct va continua, după caz, până la împlinirea termenului inițial pe care a fost constituit ori până la decesul uzufructuarului.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 71/2011, toate dispozițiile art. 714 NCC privitoare la cesiunea uzufructului se vor aplica indiferent de data constituirii sale; totuși, în situația uzufructului constituit prin convenția părților încheiată anterior datei intrării în vigoare a noului Cod civil, uzufructul „este și rămâne incesibil, mai puțin în cazul în care părțile convin altfel”.

Dreptul uzufructuarului de a închiria ori de a arenda bunurile primite în uzufruct

Deși conceput ca incesibil în sistemul fostului Cod civil, dispozițiile acestuia permiteau uzufructuarului să cedeze beneficiul (emolumentul) acestui drept către o terță persoană, uzufructuarul continuând a fi titularul dreptului de uzufruct, răspunzător în această calitate față de nudul proprietar privitor la soarta bunului dat în uzufruct.

Dincolo de posibilitatea cesiunii uzufructului art. 715 alin. 1 NCC dispune că uzufructuarul are dreptul de a închiria sau, după caz, de a arenda bunul primit în uzufruct.

Într-adevăr, prerogativa folosinței bunului conferită uzufructuarului de dreptul de uzufruct poate fi exercitată de acesta în mod direct sau în mod indirect, prin intermediul unei alte persoane; această din urmă situație presupune posibilitatea pentru uzufructuar de a închiria ori a arenda, după caz, bunul dat în uzufruct.

Asemenea acte juridice civile se vor încheia de către uzufructuar fără a fi necesară obținerea consimțământului nudului proprietar. În același timp, din moment ce uzufructul este un drept esențialmente temporar, uzufructuarul nu poate încheia astfel de acte decât pe durata existenței dreptului său; la încetarea uzufructului urmează să înceteze și drepturile consimțite de uzufructuar pe temeiul unor acte juridice de închiriere ori de arendare a bunului în favoarea unor terțe persoane, nudul proprietar urmând a redobândi dreptul de folosință a bunului.

Totuși, art. 715 alin. 2 NCC precizează că locațiunile privitoare la bunurile imobile încheiate de uzufructuar și înscrise în cartea funciară vor fi opozabile proprietarului ori moștenitorilor acestuia, în situația stingerii uzufructului prin decesul său ori, după caz, după încetarea existenței persoanei juridice titulare a unui uzufruct, până la împlinirea termenului lor, dar nu mai mult de 3 ani de la momentul încetării uzufructului. În același timp, potrivit art. 715 alin. (3) NCC, reînnoirile de închirieri de imobile sau de arendări făcute de
uzufructuar și înscrise în cartea funciară înainte de expirarea termenului contractelor inițiale vor fi opozabile nudului proprietar și moștenitorilor săi pe o perioadă de cel mult 6 luni în cazul închirierii ori, după caz, de un an în cazul arendării, dacă la data stingerii uzufructului nu au fost puse în executare, în niciun caz însă închirierea ori arendarea nu va putea dura mai mult de 3 ani de la data stingerii uzufructului.

În sfârșit, art. 715 alin. 4 NCC dispune că, în cazul în care uzufructul s-a stins prin expirarea termenului, „locațiuniie încetează, în toate cazurile, odată cu stingerea uzufructului”.

Apărarea dreptului de uzufruct

Uzufructuarului i se recunoaște dreptul de a-și apăra dreptul de uzufruct împotriva oricărei persoane, inclusiv împotriva nudului proprietar, pe calea unei acțiuni denumite acțiunea confesorie de usufruct.

Obligațiile uzufructuarului

Obligația de a „conserva” substanța bunului

Conceput ca un drept esențialmente temporar și conferind uzufructuarului numai atributele usus și fructus, prin definiție uzufructuarul are obligația de a salva substanța bunului (salva rerum substantia), pentru a-l putea restitui nudului proprietar la încetarea uzufructului.

Împrejurarea că legea fundamentală civilă reglementează și cvasiuzufructul, care conferă titularului acestuia dreptul de a „consuma” bunurile astfel primite, sau faptul că uzufructuarul poate, ca un bun proprietar, să înstrăineze bunurile care se deteriorează „rapid” nu pun în discuție obligația specifică ce revine uzufructuarului de păstrare a substanței bunului.

Chiar dacă, așa după cum am văzut, art. 713 NCC se referă la calitatea necesară de „bun proprietar” în unele situații speciale, în realitate credem că se poate vorbi de obligația uzufructuarului de a asigura folosința bunului „ca un bun proprietar” pe toată perioada existenței dreptului de uzufruct. După cum s-a afirmat această obligație apare ca prezentând fundamentul criteriului abstract sau obiectiv de apreciere a eventualei culpe a uzufructuarului „în cazul în care nudul proprietar ar pretinde despăgubiri pentru daunele pe care le-a suferit în timpul uzufructului”.

Obligația de a respecta destinația bunurilor

Potrivit art. 703 NCC, uzufructuarul are dreptul de a folosi bunul dat în uzufruct și de a-i culege fructele, întocmai ca proprietarul acestuia. Deși subînțeleasă de această formulare, art. 724 NCC impune uzufructuarului obligația de a folosi bunurile ce formează obiectul dreptului de uzufruct în așa fel încât să asigure respectarea destinației date lor de către nudul proprietar, uzufructuarul nu va putea să transforme bunurile astfel primite ori să le schimbe destinația. De la această regulă există două excepții prevăzute de partea finală a textului citat, în sensul că uzufructuarul va putea schimba destinația dată de proprietar bunului asupra căruia poartă uzufructul atunci când:

printr-o asemenea schimbare de destinație se asigură o creștere a valorii bunului;

printr-o asemenea schimbare „cel puțin nu se prejudiciază în niciun fel interesele proprietarului' (nudului proprietar).

Aplicarea practică a acestor excepții va privi situații de fapt, a căror realitate și oportunitate urmează a fi determinate în fiecare caz în parte.

Prin raportare la obligația esențială a uzufructuarului de a păstra substanța bunului, noul Cod civil prevede și alte obligații ale acestuia, la momentul constituirii uzufructului, pe parcursul exercitării acestui drept, respectiv la stingerea sa.

Obligațiile uzufructuarului la momentul nașterii uzufructului

Potrivit art. 723 NCC, uzufructuarul preia bunurile în starea în care acestea se află la data constituirii uzufructului; el nu va putea intra însă în posesia lor decât după inventarierea bunurilor mobile și constatarea stării în care se află imobilele, cu excepția cazului în care uzufructul unui bun mobil este dobândit prin uzucapiune. Inventarul se întocmește în prezența nudului proprietar ori după notificarea lui cu privire la întocmirea acestuia.

Îndatorirea impusă uzufructuarului de textul evocat, de inventariere a bunurilor mobile și de a constata starea bunurilor imobile ce formează obiectul dreptului de uzufruct, trebuie privită prin prisma obligației sale de restituire a bunului la încetarea uzufructului. Întocmirea actelor de inventariere a bunurilor mobile și de constatare a stării imobilelor va fi de natură să permită părților să constate dacă uzufructuarul a folosit bunurile în așa fel încât să se asigure restituirea lor în starea normală de folosință.

Mai mult, legea prevede că această „obligație” a uzufructuarului are a fi îndeplinită în prezența nudului proprietar, iar dacă, din diverse motive, deși „notificat” privitor la întocmirea inventarului, acesta nu va fi prezent, i se va notifica inventarul bunurilor mobile întocmit de uzufructuar. Acest inventar va cuprinde enumerarea și descrierea bunurilor mobile, cu menționarea cantității, calității, gradului de uzură și a oricărui alt element necesar determinării cât mai complete a stării în care acestea se prezintă la momentul constituirii uzufructului.

La cvasiuzufruct va fi necesară și menționarea valorii bunurilor consumptibile primite de uzufructuar. Inventarul poate fi întocmit sub forma unui înscris sub semnătură privată ori prin înscris autentic. Tot la fel se va proceda și cu privire la constatarea stării imobilelor.

Toate cheltuielile ocazionate de efectuarea acestor acte vor fi în sarcina
uzufructuarului, deoarece el este ținut de îndeplinirea obligației impuse de lege. Cât timp această obligație nu este îndeplinită de către uzufructuar, nudul proprietar poate refuza predarea bunurilor asupra cărora s-a constituit uzufructul, considerându-se că va avea chiar un drept de retenție cu privire la predarea acelor bunuri, pe temeiul art. 2495 NCC, chiar dacă uzufructuarul l-ar acționa în justiție, spre a-l obliga astfel la predarea bunurilor asupra cărora s-a constituit uzufructul, fără a se ajunge însă astfel la pierderea dreptului de uzufruct sau la pierderea dreptului asupra fructelor ce i se cuveneau pe timpul „rezistenței” sale la îndeplinirea obligațiilor de efectuare a inventarului și/sau de constatare a stării imobilelor.

O a doua obligație ce revine uzufructuarului la momentul constituirii uzufructului este aceea de a constitui o garanție pentru îndeplinirea obligațiilor sale. Articolul 726 alin. (1) NCC dispune că, în lipsa unei stipulații contrare, uzufructuarul este obligat să depună o garanție de natură a asigura îndeplinirea celorlalte obligații ce îi revin pe parcursul existenței uzufructului și, mai ales, la încetarea acestuia. Din moment ce legea nu distinge, spre deosebire de reglementarea din fostul Cod civil, care obliga uzufructuarul „la a aduce cauțiune”, adică la constituirea unei garanții personale (fideiusiunea), în sistemul noului Cod civil garanția poate fi atât reală – ipotecă imobiliară ori mobiliară -, cât și personală, sub forma fideiusiunii. Nu vor fi obligați să constituie o asemenea garanție vânzătorul și donatorul care au vândut ori au donat un anumit bun, rezervându-și pentru ei dreptul de uzufruct.

Totuși, chiar în situația în care uzufructuarul este scutit de aducerea garanției, instanța de judecată va putea dispune depunerea ei ori luarea unei alte măsuri conservatorii, dacă uzufructuarul, prin fapta sa ori prin starea de insolvabilitate în care se află, ar pune în pericol drepturile nudului proprietar.

Atent la protejarea drepturilor nudului proprietar, legiuitorul a prevăzut că, în situația în care uzufructuarul nu poate oferi o garanție, instanța de judecată va numi, la cererea nudului proprietar, un administrator al imobilelor și va dispune ca fructele civile încasate și sumele ce reprezintă contravaloarea fructelor naturale și industriale percepute de uzufructuar să fie depuse la o instituție de credit aleasă de părți, caz în care uzufructuarul va fi îndreptățit să încaseze numai dobânda produsă de acele sume. În aceeași situație, a inexistenței unei garanții, nudul proprietar poate cere vânzarea bunurilor ce se uzează prin folosință și depunerea sumelor astfel obținute la o instituție de credit aleasă de părți, dobânzile acestor sume urmând a reveni uzufructuarului. Cu toate acestea, uzufructuarul va putea cere să îi fie lăsate o parte din bunurile mobile necesare folosinței sale și familiei sale, cu obligația de a le restitui la stingerea uzufructului ; practic, într-o asemenea situație, uzufructuarul apare ca fiind scutit de obligația de garanție.

Obligațiile uzufructuarului pe timpul uzufructului

Asemenea obligații au în vedere asigurarea păstrării substanței bunului, uzufructuarul urmând a-l folosi cu grija unui bun proprietar. Astfel, art. 729 NCC dispune că uzufructuarul este obligat să efectueze reparațiile de întreținere a bunului; „reparațiile mari” vor fi în sarcina nudului proprietar, cu excepția situației în care ele au fost determinate de neefectuarea la timp și în mod corespunzător a reparațiilor de întreținere, situație în care vor fi în sarcina uzufructuarului.

Obligațiile uzufructuarului la încetarea uzufructului.

La momentul încetării uzufructului, uzufructuarul va fi ținut de obligația de restituire a bunului; de asemenea, el va trebui să despăgubească pe nudul proprietar dacă bunul dat în uzufruct a pierit ori s-a deteriorat din culpa sa. Astfel, potrivit art. 725 NCC, uzufructuarul este obligat să îl despăgubească pe nudul proprietar pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzătoare a bunurilor date în uzufruct, urmând a fi aplicate, într-o asemenea situație, principiile răspunderii civile delictuale (art. 1349 NCC).

Drepturile și obligațiile nudului proprietar

Dreptul de a poseda bunul

Ca principiu general, drepturile nudului proprietar reprezintă concretizarea punerii în valoare a prerogativelor dreptului de proprietate ce rămân asupra sa, după constituirea uzufructului. Din acest punct de vedere, urmare a acestei operațiuni juridice privitoare la bunul dat în uzufruct, însăși posesia acelui bun va fi „fragmentată” între nudul proprietar, acesta având, în mod evident, reprezentarea subiectivă că el continuă a stăpâni bunul corpore alieno, în calitate de nud proprietar, și uzufructuar, care va stăpâni bunul, dar va avea o
posesie cu elementul subiectiv corespunzător dreptului său de uzufruct.

Dreptul de a dispune de bun

Urmare a constituirii uzufructului, nudul proprietar rămâne, totuși, titularul unei prerogative esențiale a dreptului de proprietate, anume aceea a dispoziției, atât materială, cât și juridică. În privința actelor de dispoziție materială, este de reținut că, din moment ce uzufructuarul este îndreptățit să culeagă numai fructele produse de bun, aceasta înseamnă că productele se cuvin nudului proprietar.

Însă dreptul lui de a face eventuale acte de transformare privitoare la bunul dat în uzufruct este limitat de obligația de a respecta drepturile uzufructuarului, de a nu stânjeni cu nimic exercițiul prerogativelor conferite uzufructuarului de dreptul său real, opozabil erga omnes, inclusiv nudului proprietar.

În schimb, nudul proprietar păstrează „în întregime” dreptul de dispoziție juridică asupra bunului dat în uzufruct, el poate să îl înstrăineze, să îl greveze cu drepturi reale de garanție ori cu alte sarcini, dar, în caz de înstrăinare a bunului, aceasta se va face prin respectarea dreptului uzufructuarului; proprietarul va putea înstrăina ori greva numai nuda proprietate, al cărei titular rămâne prin constituirea uzufructului.

Dreptul de a-și asigura apărarea nudei sale proprietăți

Nudul proprietar va putea să asigure apărarea acesteia pe calea unei acțiuni în revendicare, în ipoteza în care bunul dat în uzufruct a intrat fără drept în stăpânirea altei persoane; într-o asemenea situație, obiectul acțiunii în revendicare va privi nuda proprietate ca atare. Tot astfel, posesia pe care el o exercită asupra bunului în calitate de nud proprietar va putea fi apărată prin acțiunile posesorii îndreptate împotriva terților care i-o tulbură, iar nu împotriva uzufructuarului.

Obligațiile nudului proprietar

Obligația de a suporta sarcinile și cheltuielile proprietății

Articolul 735 NCC dispune că cheltuielile și sarcinile proprietății sunt suportate de nudul proprietar, iar atunci când acestea au fost suportate de către uzufructuar, nudul proprietar va fi obligat la rambursarea lor; când uzufructul a fost constituit cu titlu oneros, nudul proprietar va datora uzufructuarului dobânda legală pentru sumele achitate de uzufructuar cu titlu de cheltuieli ori sarcini ale proprietății.

Aceste dispoziții nu sunt de ordine publică, astfel că, prin acordul lor, chiar și tacit, părțile pot stabili și un alt mod de „repartizare” a acestor cheltuieli și sarcini, fie în sensul „preluării” lor de către uzufructuar, fie în sensul partajării lor între nudul proprietar și uzufructuar.

Obligația de a efectua reparațiile mari

Dacă reparațiile de întreținere a bunului sunt în sarcina uzufructuarului, art. 729 alin. 2 NCC dispune că reparațiile mari trebuie să fie efectuate de către nudul proprietar.

Potrivit art. 729 alin. (3) NCC, sunt reparații mari acelea care au ca obiect o parte importantă din bun, care implică o cheltuială excepțională, cum ar fi cele referitoare la consolidarea ori reabilitarea construcțiilor în privința structurii de rezistență, zidurile interioare și/sau exterioare, acoperișul, instalațiile electrice, termice ori sanitare aferente construcțiilor, înlocuirea sau repararea motorului ori a caroseriei unui automobil ori a unui sistem electronic în ansamblul acestuia. Nimic nu se opune însă ca părțile să se înțeleagă să suporte împreună asemenea reparații ori ca ele să fie suportate de către uzufructuar.

Atunci când, deși înștiințat de uzufructuar nudul proprietar nu efectuează la timp reparațiile mari și părțile nu au convenit asupra suportării lor împreună ori numai de către uzufructuar, acesta le va putea face pe cheltuiala sa, iar nudul proprietar va fi obligat să restituie contravaloarea lor până la sfârșitul anului în curs, contravaloare actualizată la data efectuării plății. Se crede că părțile vor putea conveni și asupra altui termen privitor la efectuarea acestei plăți, norma nefiind de ordine publică.

Cazuri de stingere a uzufructului

Dreptul de uzufruct este esențialmente temporar, iar art. 746 NCC prevede care sunt modurile specifice de stingere a acestui dezmembrământ.

Pe lângă acestea, există și alte moduri de stingere care rezultă din aplicarea unor principii generale ale dreptului.

Astfel, prin desființarea cu caracter retroactiv, pe orice cale, a titlului de proprietate a celui care a constituit uzufructul, prin desființarea actului juridic prin care s-a constituit uzufructul, prin uzucaparea sau dobândirea prin posesie de bună-credință a dreptului de proprietate de către un terț asupra bunului care formează obiectul dreptului de uzufruct, se va stinge și dreptul de uzufruct.

În situația în care obiectul uzufructului este un bun imobil, se vor avea în vedere dispozițiile în materie de carte funciară.

Încetarea capacității de folosință

Când titularul este o persoană fizică, uzufructul, fiind un drept viager, se stinge prin moartea uzufructuarului, indiferent care ar fi cauza acesteia, chiar un omor comis de nudul proprietar, și chiar dacă intervine imediat după constituirea uzufructului.

Dispozițiile art. 2247 NCC care declară fără efect contractul de rentă viageră constituit pe durata vieții unei persoane afectate de o boală letală din cauza căreia a murit în 30 de zile de la încheierea contractului, nu se aplică în materie de uzufruct.

Regula instituită de art. 708 alin. 1 NCC nu interzice ca uzufructul să fie constituit în favoarea mai multor persoane chemate să-l exercite împreună (concomitent) sau una după moartea alteia (succesiv).

Se impune ca fiecare dintre co-uzufructuari sau uzufructuarii succesivi să fie născut sau cel puțin conceput în momentul constituirii dreptului.

În esență, și în aceste situații uzufructul este stabilit „pentru o viață de om”, fiind limitat la viața uzufructuarului care trăiește mai mult. Pe de altă parte, când titularul este o persoană juridică, dreptul de uzufruct încetează la data încetării personalității juridice.

Poate fi data radierii din registrele în care a fost înscrisă persoana juridică sau data actului prin care s-a dispus încetarea acesteia ori, după caz, data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.

În fine, uzufructul constituit pentru un timp determinat se stinge prin împlinirea acelui termen, dacă el nu s-a stins înainte de acest moment din alte cauze, precum renunțarea uzufructuarului, decăderea pentru abuz de folosință, moartea sau încetarea personalității juridice a uzufructuarului.

Pentru a determina momentul inițial al termenului pentru care uzufructul a fost constituit, se vor avea în vedere termenii actului juridic constitutiv și voința concordantă a părților.

Pentru cazurile de stingere a uzufructului potrivit art. 746 alin. 1 lit. a) și b) NCC, în situația în care obiectul acestuia este un bun imobil, se vor avea în vedere și dispozițiile art. 885 alin. 2 teza a II-a NCC.

Stingerea dreptului în cazul în care calitatea de uzufructuar și de nud proprietar se întrunesc în aceeași persoană este o aplicare a regulii res sua nemini servit.

Consolidarea poate interveni în mâinile nudului proprietar, uzufructuarului sau unui terț.

Dacă are loc prin voința părților, consolidarea nu afectează drepturile dobândite de terți prin acte juridice anterioare încheiate cu uzufructuarul.

Dacă nudul proprietar îl moștenește pe uzufructuar, dreptul de uzufruct, fiind esențialmente viager, se stinge prin moartea titularului, iar nu prin consolidare.

Când consolidarea este numai parțială, uzufructul se stinge doar pro parte, iar dacă actul juridic prin care a intervenit este desființat, uzufructuarul își reia exercițiul dreptului său.

În fine, consolidarea nu poate fi o cauză de încetare atunci când uzufructuarul are
ab initio deplina proprietate a bunului (cvasiuzufruct).

Stingerea uzufructului prin renunțare este o aplicare a principiului reglementat de
art. 12 NCC-libertatea de a dispune.

Uzufructuarul, care are capacitate de exercițiu deplină, poate renunța printr-un act unilateral și irevocabil la dreptul său. Efectul stingerii uzufructului se produce independent de voința nudului proprietar, dar nu poate afecta în principiu, drepturile dobândite anterior de terți printr-un act încheiat cu uzufructuar.

Renunțarea se poate produce și prin contract, fie cu titlu gratuit (donație indirectă), fie cu titlu oneros. Este o renunțare translativă, spre deosebire de cea care se produce prin act juridic unilateral, care este abdicativă. Testamentul nu poate cuprinde o renunțare la uzufruct, întrucât la moartea autorului, oricum uzufructul se stinge potrivit art. 746 alin. 1 lit. a) NCC.

Dacă uzufructul are ca obiect un bun imobil, renunțarea trebuie încheiată în formă autentică. În toate cazurile voința uzufructuarului trebuie să fie manifestată în mod clar și neîndoielnic, pentru că, potrivit art. 13 NCC., este de principiu că renunțarea la un drept nu se prezumă. De altă parte, creditorii uzufructuarului, prin acțiunea pauliană au posibilitatea să ceară anularea renunțării ori de câte ori ea ar fi fost făcută în frauda drepturilor

Uzufructul se stinge prin neuz timp de 10 ani, indiferent dacă are ca obiect un 6 bun imobil sau un bun mobil și fără a fi nevoie ca un terț să dobândească uzufructul asupra aceluiași bun prin uzucapiune.

De asemenea, nu este relevant dacă uzufructuarul a avut sau nu cunoștință de dreptul de uzufruct pe care 1-a lăsat să se stingă prin neuz.

Nu se impune însă ca uzufructuarul să întrebuințeze personal bunul, ci este suficient ca un terț (detentor precar) în numele său (chiriașul, arendașul etc.) să exercite acte de folosință; în asemenea situații, uzufructul nu se stinge prin neuz.

Chestiunea de a ști dacă uzufructuarul a uzat sau nu de dreptul său este o chestiune de fapt, care se apreciază în mod suveran de instanță în cadrul procesului declanșat de nudul proprietar (sau avânzii săi cauză).

Uzufructuarul care folosește decât o parte din bunurile supuse uzufructului (care fac parte dintr-o universalitate) sau culege numai o parte din fructele bunului, nu își pierde dreptul prin neuz.

Așadar, nu este necesar ca uzufructuarul să exercite toate prerogativele dreptului său. De asemenea, când nu întrebuințează bunul potrivit destinației sale ori potrivit actului constitutiv, este posibil ca el să comită un abuz de folosință, dar nu se pune problema neuzului. Stingerea dreptului de uzufruct prin neuz nu se aplică în situația cvasiuzufructului.

Termenul de 10 ani se va socoti după regulile generale ale prescripției extinctive și începe să curgă de la cel din urmă act de folosință, chiar și atunci când uzufructul nu este susceptibil decât de acte intermitente de folosință.

Introducerea acțiunii confesorii înainte de expirarea termenului are ca efect întreruperea prescripției extinctive.

Când uzufructul are ca obiect o creanță, termenul este de 2 ani, iar existența neuzului se poate aprecia având în vedere drepturile și obligațiile specifice acestui usufruct, precum neîncasarea dobânzilor..

Stingerea uzufructului în caz de abuz de folosință

Dreptul de uzufruct nu poate fi exercitat „într-un mod excesiv și nerezonabil”.

Dacă față de terți „folosirea malițioasă” a dreptului poate atrage răspunderea delictuală a uzufructuarului, nudul proprietar, care își vede drepturile puse în pericol, are la îndemână o sancțiune specifică: stingerea dreptului.

În această materie sunt vizate atât faptele (acțiunile) uzufructuarului, cât și pasivitatea sa, iar noțiunea de abuz de folosință are un sens larg.

Abuzul poate consta în a aduce stricăciuni bunului ori a-1 lăsa să se degradeze, ceea ce poate să rezulte din neîndeplinirea corespunzătoare a obligației de a se folosi de lucru ca un bun proprietar și de a salva substanța acestuia.

De asemenea, întârzierea ori neexecutarea reparațiilor de întreținere sau neîndeplinirea obligației de informare, impusă de art. 730 alin. 1 sau art. 734 NCC pot avea acest rezultat.

În plus, schimbarea destinației bunurilor cu încălcarea limitelor impuse de art. 724 NCC poate avea semnificația juridică de abuz de folosință.

Nu este nevoie să existe doi, fraudă sau rea-credință din partea uzufructuarului pentru a exista abuz, în sensul art. 747 NCC.

Acțiunea nudului proprietar poate fi justificată și când există o simplă nepăsare sau neglijență a uzufructuarului, dacă rezultatul prevăzut de lege s-a produs, pentru că evaluarea folosinței bunului, analiza comportamentului uzufructuarului, se face după un criteriu abstract.

El este obligat să acționeze direct și imediat pentru a păstra obiectul uzufructului în bună stare sau să-1 anunțe de îndată pe nudul proprietar despre riscurile care pun în pericol substanța materială sau juridică a bunului.

Comite un abuz de folosință uzufructuarul care și-a încălcat în mod grav obligațiile sale, de manieră să compromită bunurile obiect al uzufructului sau cel care abandonează fără motive întemeiate bunul. Problema abuzului de folosință nu se pune în situația cvasiuzufructului, pentru că titularul dispune liber de bunurile primite în acest caz.

Stingerea uzufructului pentru abuzul folosinței atrage o micșorare a patrimoniului uzufructuarului, care este de natură a afecta drepturile creditorilor.

De aceea, art. 747 alin. 2 NCC, în conformitate cu principiile generale, le acordă posibilitatea să intervină în proces pentru conservarea drepturilor lor. Mai întâi, ei pot să susțină, alături de uzufructuar, că nu există abuz de folosință și să solicite respingerea cererii nudului proprietar.

Pe de altă parte, în situația în care din probe rezultă că există un abuz al uzufructuarului, în sensul art. 747 alin. 1 NCC, „ei se pot angaja să repare stricăciunile și pot oferi garanții pentru viitor”.

Cele două posibilități pot fi oferite alternativ sau cumulativ, iar garanțiile pot fi personale sau reale. A fortiori poate face aceste oferte chiar uzufructuarul. Dacă admite cererea de intervenție, instanța trebuie să menționeze care sunt garanțiile sau obligațiile creditorilor. Cererea poate fi respinsă chiar dacă faptele uzufructuarului care constituie abuz de folosință sunt ulterioare constituirii drepturilor creditorilor.

În ipoteza art. 747 NCC, uzufructul nu încetează de drept. La cererea nudului proprietar (a moștenitorilor sau a creditorilor săi), stingerea dreptului este pronunțată de instanță. Fiind vorba de o culpă a uzufructuarului și de o pedeapsă civilă care i se aplică, trebuie să fi apreciată in concreto de instanță.

Păstrând soluția de principiu a art, 558 alin. 2 C.civ, art. 747 alin. 3 NCC prevede posibilitatea instanței de a decide, în funcție de „gravitatea împrejurărilor”, fie stingerea uzufructului, fie transformarea într-o rentă.

În situația în care uzufructul are ca obiect o masă patrimonială este posibilă stingerea parțială a dreptului, numai cu privire la bunul determinat care a fost stricat ori lăsat să se degradeze.

Renta va fi plătită pe perioada uzufructului și poate fi egală cu valoarea fructelor percepute. Când obiectul uzufructului este un imobil, la cererea uzufructuarului, instanța poate dispune înscrierea unei ipoteci în cartea funciară pentru garantarea rentei.

Așadar, această creanță beneficiază de o ipotecă legală, în condițiile art. 2386 teza I NCC.

Într-un cadru mai larg, atunci când uzufructuarul săvârșește un abuz de folosință, nudul proprietar poate solicita fie stingerea uzufructului, fie obligarea uzufructuarului la repararea bunului și acoperirea pagubei, fie, în sfârșit, stingerea uzufructului și daune-interese.

În toate cazurile, instanța rămâne suverană să aprecieze dacă se impune sau nu sancțiunea stingerii uzufructului. încetarea uzufructului nu are doar scopul de a sancționa greșelile uzufructuarului, ci și de a înlătura pericolul pentru nudul proprietar de a pierde substanța bunului său.

Stingerea uzufructului în caz de pieire a bunului

Uzufructul este un drept real, prin urmare distrugerea totală a bunului care constituie obiectul său determină încetarea dreptului. în această materie cazul fortuit și forța majoră. au același efect juridic: stingerea totală sau parțială a dreptului în funcție de întinderea distrugerii obiectului uzufructului.

Pieirea totală a bunului are o triplă semnificației juridică. Mai întâi, poate fi vorba de distrugerea în întregime a lucrului, astfel se pierde întreaga sa substanță.

Pe de altă parte, poate fi vorba de ipoteza în care substanța nu a pierit în totalitate, dar s-a transformat, adică i s-a schimbat în totalitate forma inițială.

În fine, când nu piere sau nu se transformă substanța materială, este posibil să piară substanța juridică a dreptului (obiectul uzufructului este scos din circuitul civil).

Numai uzufructul se stinge prin distrugerea bunului, nu însă și cvasiuzufructul.

În situația unui uzufruct constituit asupra unei mase patrimoniale, universalități de fapt ori o cotă-parte din acestea, distrugerea unui bun determinat, care face parte din universalitatea juridică, nu afectează existența dreptului.

El continuă asupra bunurilor existente în această universalitate.

Prin aplicarea acestor principii, în situația în care uzufructul s-a constituit asupra unei clădiri care este distrusă în întregime dintr-un caz fortuit, uzufructuarul nu va avea dreptul de a se folosi de terenul pe care se află clădirea.

În caz de reconstruire, dreptul de uzufruct nu renaște, iar dacă reconstruiește fostul uzufructuar, în lipsa unei înțelegeri contrare, el este supus dispozițiilor din materia accesiunii imobiliare.

Pe de altă parte, în situația în care uzufructul este constituit asupra unui domeniu, considerat ca o universalitate de fapt, care cuprinde terenuri și clădirile existente, uzufructuarul este îndreptățit să folosească terenul după distrugerea clădirii.

Stingerea uzufructului ca urmare a distrugerii totale a bunului este absolută și definitivă. Ea este absolută pentru că uzufructuarul nu are niciun drept asupra materialelor rămase în urma distrugerii și este definitivă pentru că refacerea bunului nu determină renașterea dreptului de uzufruct

Stingerea dreptului de uzufruct prin distrugerea totală a bunului se produce numai dacă aceasta este determinată de un caz fortuit.

În alte situații, în care bunul a pierit din culpa unui terț (a nudului proprietar sau a uzufructuarului), uzufructul va fi exercitat mai departe fie asupra despăgubirilor, fie asupra bunului refăcut sau care înlocuiește bunul distrus.

Dispozițiile art. 748 alin. 2 NCC prevăd un caz de subrogație reală cu titlu particular. Despăgubirile plătite de un terț din culpa căruia a pierit bunul care forma obiectul unui uzufruct, precum și indemnizația de asigurare plătită de asigurător pentru bun, sunt elemente pecuniare care intră în patrimoniul nudului proprietar.

Din acest moment primesc regimul juridic al bunului distrus și constituie obiect al dreptului de uzufruct, în situația unui uzufruct constituit prin act juridic civil, uzufructul va continua asupra noului obiect în condițiile prevăzute în actul constitutiv.

CAPITOLUL II

DREPTUL DE UZ

2.1. Noțiune

În cuprinsul articolului 749 NCC se regăsește definit uzul ca fiind acel drept real în virtutea căruia titularul său se poate folosi de lucru și îi poate culege fructele naturale și industriale numai pentru nevoile lui și ale familiei.

2.2. Caracterele uzului

Dreptul de uz este un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, care conferă posibilitatea de a stăpâni bunul altuia, în calitate de uzuar și prerogativa folosinței asupra acelui bun, care pot fi exercitate numai în limitele nevoilor uzuarului și ale familiei sale.

Dreptul de uz presupune dezmembrarea dreptului de proprietate prin divizarea atributului posesiei și prin pierderea de către proprietar a elementelor usus și fructus.

Dreptul de a folosi bunul și de a culege fructele acestuia, ca prerogative ale dreptului de uz sunt expres prevăzute de art. 749 NCC.

Atributul posesiei este în parte păstrat de nudul proprietar care continuă să aproprieze bunul și să îl stăpânească în această calitate. Uzuarul preia o parte din din atributul posesiei, precum și atributul folosinței asupra bunului.

2.3. Modurile de dobândire a uzului

Potrivit art. 751 NCC, uzul se pot constitui în temeiul unui act juridic sau prin alte moduri prevăzute de lege. Așadar, dreptul de uz, dezmembrământ al dreptului de proprietate, se pot constitui atât prin acte juridice încheiate inter vivos, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, cât și prin acte juridice mortis causa, respectiv prin testament.

Constituirea lor se poate face atât direct, uzuarul primind folosința bunului în limitele specifice acestui drept, ori indirect, prin reținerea dreptului de folosință de către proprietar și înstrăinarea nudei proprietăți, grevată de dreptul de uz, către o terță persoană.

În sistemul noului Cod civil, dacă uzul va avea ca obiect un bun imobil pentru a se constitui în mod valabil, actul juridic va trebui încheiat în formă autentică, pentru a putea fi înscris în cartea funciară.

Pentru situațiile în care dreptul de uz s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, forma actului de constituire rămâne cea impusă de lege la momentul în care el s-a născut, potrivit regulii generale în materie tempus regit actum.

Dreptul de uz se poate constitui și prin testament, în acest caz urmând a fi aplicate regulile prevăzute de lege în materia moștenirii testamentare, respectiv art. 1034 și urm. NCC.

Privitor la dobândirea dreptului de uz prin uzucapiune, urmează a fi aplicabile dispozițiile în materie privitoare la dreptul de uzufruct. Dacă o asemenea dobândire ar putea fi concepută, cel puțin teoretic, în privința dreptului de uz, este, practic, imposibilă în privința dreptului de abitație, deoarece aceasta ar însemna ca o persoană să stăpânească o casă de locuit pe tot timpul necesar uzucapiunii, dar să nu voiască a dobândi dreptul de proprietate asupra acesteia, ci numai dreptul de abitatie pentru el și pentru familia sa, în sensul dispozițiilor art. 750 NCC.

În orice caz, la dobândirea prin uzucapiune a bunurilor imobile urmează a fi avute în vedere dispozițiile noului Cod civil privitoare la uzucapiunea tabulară și extratabulară, iar în privința bunurilor mobile pot fi aplicabile prevederile art. 939 NCC privitoare la dobândirea proprietății lor prin posesie de bună-credință.

2.4. Obiectul uzului

Este cunoscut faptul că drept de uz poate avea ca obiect bunuri mobile ori bunuri imobile. Pe temeiul dreptului de uz, uzuarul va exercita usus și fructus asupra bunului primit și va exercita posesia asupra acestui bun cu elementul psihologic specific exercițiului dreptului său, în calitate de uzuar, și nu de proprietar al acelui bun.

Titularul dreptului de uz poate fi numai o persoană fizică, iar atributele pe care acesta le conferă sunt exercitate în limita nevoilor uzuarului și ale familiei sale. De asemenea, art. 749 NCC precizează că, pe temeiul dreptului de uz, uzuarul va putea culege în proprietate numai fructele naturale și industriale produse de bunul dat în uz, ceea ce înseamnă că el nu va dobândi și fructele civile. De altfel, art. 752 NCC dispune, în mod expres, că bunul dat în uz nu poate fi închiriat ori, după caz, arendat, așa încât uzuarul nu uzuarul nu are cum sa dobandeasca fructele civile c ear putea fi produse de acel bun.

2.5. Limitele dreptului de uz

Potrivit art. 752 C. civ. dreptul de uz nu pot fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestui drept nu va putea fi închiriat sau, după caz, dat în arendă.

Declararea ca necesibile a dreptului de uz apare cât se poate de logică, în perfectă concordanță cu ceea ce reprezintă caracteristica esențială a acestui dezmembrământ a dreptului de proprietate, anume exercitarea prerogativelor pe care el le conferă în limita asigurării necesităților titularilor și ale familiilor lor.

2.6. Obligațiile uzuarului

În măsura în care titularul dreptului de uz este îndreptățit în temeiul titlului de dobândire să culeagă toate fructele naturale și industriale produse de bun, el va fi ținut să plătească toate cheltuielile de cultură întocmai ca uzufructuarul.

Legea distinge, în materia uzufructului, între reparațiile de întreținere și reparațiile mari, care rămân în sarcina nudului proprietar. Sarcinile privind culegerea fructelor sunt suportate de titularul dreptului de uz, în baza principiului echității, având în vedere că persoana care are folosința unui bun trebuie să aibă și îndatorirea de a acoperi sarcinile acestuia.

În cazul în care titularul dreptului de uz este îndreptățit să perceapă doar o parte din fructe acesta va suporta cheltuielile de cultură sau de întreținere proporțional cu partea de care se folosește

Dreptul de uz reprezintă o varietate a dreptului de uzufruct, particularizată însă prin faptul că atributele de posesie și folosință sunt exercitate numai pentru nevoile titularului și ale familiei sale, iar titularul acestora poate fi numai o persoană fizică.

CAPITOLUL III

DREPTUL DE ABITAȚIE

3.1. Noțiune

Dreptul de abitație este un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, care conferă titularului prerogativele de a poseda și folosi o locuință proprietate a altei persoane, care pot fi exercitate pentru satisfacerea trebuințelor de locuit ale titularului și ale familiei sale.

În acord cu prevederile art. 750 NCC, titularul unui drept de abitație poate fi numai o persoană fizică. Având în vedere prevederile art. 753 NCC, reiese în mod evident că dreptul de abitație se poate exercita asupra unei locuințe sau asupra unei părți dintr-o casă de locuit.

Dreptul de abitație presupune dezmembrarea dreptului de proprietate prin divizarea atributului posesiei și prin pierderea de către proprietar a elementului usus.

Dreptul de a folosi bunul, ca prerogativă a dreptului de abitație este expres prevăzut de art. 750 NCC sub forma dreptului de a locui în locuința nudului proprietar.

Atributul posesiei este în parte păstrat de nudul proprietar care continuă să aproprieze bunul și să îl stăpânească în această calitate. Titularul dreptului de abitație preia o parte din atributul posesiei, precum și atributul folosinței asupra locuinței.

3.2. Caracterele dreptului de abitație

Întocmai ca dreptul de uz, și dreptul de abitație reprezintă o manifestare particulară a dreptului de uzufruct. Cu toate acestea, dreptul de abitație prezintă anumite deosebiri față de uzufruct.

Astfel, titularul unui drept de abitație poate fi numai o persoană fizică. Exercitarea prerogativelor conferite de acest dezmembrământ este limitată în raport cu necesitățile titularului și familiei sale, fiind incluși în această categorie soțul și copiii titularului, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitația, precum și părinții titularului sau alte persoane aflate în întreținere.

3.3. Modurile de dobândire ale dreptului de abitație

Asemeni dreptului de uz, dreptul de abitație se poate constitui prin acte juridice inter vivos, cu titlu gratuit ori cu titlu oneros, sau mortis causa, în mod direct sau în mod indirect, prin înstrăinarea nudei proprietăți și reținerea dreptului de abitație.

Asemeni uzului și în cazul dreptului de abitație actul juridic trebuie încheiat în formă autentică în acord cu prevederile în materie de carte funciară.

Însă, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, forma actului va fi supusă legii în vigoare la momentul încheierii acestui. Nu este exclusă constituirea acestor dezmembrăminte prin testament, fiind aplicabile regulile generale din materia moștenirii testamentare.

În ceea ce privește dobândirea prin uzucapiune a dreptului de abitație, fiind manifestări particulare ale dreptului de uzufruct, se vor aplica dispozițiile privind constituirea uzufructului. Vor fi avute în vedere dispozițiile legale privind uzucapiunea extratabulară sau tabulară, în situația bunurilor imobile, ori dispozițiile art. 939 C. civ., în situația bunurilor mobile.

În ceea ce privește dreptul de abitație, dobândirea acestuia prin uzucapiune extratabulară este mai mult teoretică întrucât, din punct de vedere practic, cel care stăpânește o locuință va prefera să susțină calitatea de proprietar.

Însă, în măsura în care exercitarea posesiei s-a realizat în limitele necesităților sale și ale familiei sale, cu respectarea celorlalte condiții prevăzute de lege, uzucapantul va dobândi dreptul de abitație, iar nu dreptul de proprietate.

Având în vedere posibilitatea întâlnirii lui în practică, menționăm că, până ia intrarea în vigoare a noului Cod civil, în sistemul dreptului nostru civil era recunoscut un drept special de abitație în favoarea soțului supraviețuitor care nu avea o locuință proprie, drept ce a fost menținut și în noul Cod civil.

Astfel, prin Legea nr. 319 din 10 iunie 1944 ce privea dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor se recunoștea acestuia un drept de abitație asupra locuinței ce a aparținut soțului decedat, în următoarele condiții:

casa de locuit să facă parte din moștenire;

soțul supraviețuitor să nu aibă o altă locuință proprie;

dreptul putea fi menținut până la ieșirea din indiviziune și, în orice caz, cel puțin un an de la decesul soțului său;

dreptul de abitație înceta dacă soțul supraviețuitor se recăsătorea înainte de ieșirea din indiviziune.

Soțul supraviețuitor nu era obligat să dea cauțiune pentru dreptul de abitație. Dreptul său nu putea fi nici cedat, nici închiriat. Ceilalți comoștenitori puteau să ceară restrângerea dreptului de abitație dacă locuința nu era necesară în întregime. De asemenea, ei puteau procura soțului supraviețuitor locuință în altă parte.

Soțul supraviețuitor nu trebuia să devină, prin moștenire, proprietarul exclusiv al locuinței, pentru că proprietarul nu poate avea un dezmembrământ asupra propriului său bun, ceea ce înseamnă că, prin ipoteză, pentru a beneficia de acest drept legal de abitație, soțul supraviețuitor trebuia să vină în concurs cu alți moștenitori.

3.4. Obiectul dreptului de abitație

Abitația este o variantă a uzufructului ori a uzului, care se deosebește de acestea numai prin obiectul său, circumstanțiat, precis: o casă de locuit. Potrivit art. 750 C. civ. titularul dreptului de abitație are dreptul de a locui în locuința nudului proprietar împreună cu soțul și copiii săi, chiar dacă nu era căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitația, precum și cu părinții și cu alte persoane aflate în întreținerea sa.

3.5. Limitele dreptului de abitație

Spre deosebire de dreptul de uzufruct, care poate fi înstrăinat, potrivit art. 752 C. civ. dreptul de abitație nu poate fi cedat, întrucât prerogativele exercitate în temeiul acestui drept real sunt limitate de necesitățile titularilor lor și ale familiilor acestora.

În ceea ce privește bunul care privește obiectul dreptului de abitație legiuitorul arată că acesta nu poate face obiectul unei convenții de închiriere sau de arendare.

Vechiul Cod civil prevedea în art. 572 alin. 2 posibilitatea titularului dreptului de abitație de a închiria unei alte persoane partea din casă pe care nu o locuiește. Noul Cod civil a renunțat la această concepție și ca atare locuința, obiect al dreptului de abitație nu mai poate fi închiriată, și nici arendată.

În consecință, prin voința legiuitorului nu este permisă nici cedarea dreptului de uzufruct sau a dreptului de abitație și nici cedarea emolumentului acestora.

3.6. Obligațiile titularului dreptului de abitație

În privința închirierii, respectiv, după caz, a arendării bunurilor ce formează obiectul dreptului de abitație, deși art. 572 alin. (2) fostul C. civ. prevedea posibilitatea pentru titularul dreptului de abitație de a închiria partea de casă pe care nu o folosea, noul Cod civil a renunțat la această soluție, impunând in terminis nu numai imposibilitatea cedării lor, dar și a închirierii ori arendării bunurilor cu privire la care s-a constituit un drept de uz ori un drept de abitație.

Îndreptățit a culege toate fructele naturale ori industriale produse de bunul primit pe temeiul dreptului de uz art. 753 C. civ. obligă pe titularul acestui drept „să plătească toate cheltuielile de cultură și reparațiile de întreținere întocmai ca și uzufructuarul”.

Prin cheltuieli „de cultură” au a fi înțelese acele cheltuieli făcute spre a se obține fructele industriale produse de bun. În ipoteza în care titularul dreptului de uz este îndreptățit să perceapă numai o parte din fructe ori să ocupe numai o parte din locuință, el urmează a suporta cheltuielile de cultură sau de întreținere proporțional cu partea de care se folosește.

CAPITOLUL IV

ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE DREPTUL DE UZUFRUCT, UZ ȘI ABITAȚIE

Dacă articolul 517 fostul C. civ. român, în prezent abrogat, definea uzufructul ca fiind „dreptul de a se bucura cineva de bunurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuși proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanța”, definiția dată de noul Cod civil nu se îndepărtează fiind însă mai precisă și mai limpede formulată, determinând însuși conținutul dreptului „de a se bucura cineva” de bunurile proprietatea altei persoane.

Astfel, potrivit art. 703 NCC, „uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța”.

Din cele analiza în capitolele anteriore dreptul de uzufruct ia naștere prin separarea atributelor dreptului de proprietate privitor la același bun, în sensul că o persoană, denumită uzufructuar, va stăpâni și va folosi bunul, urmând a culege, în proprietate, și fructele produse de acel bun; la rândul său, proprietarul bunului astfel grevat cu dreptul uzufructuarului va rămâne numai cu dreptul de dispoziție asupra acelui bun; el va avea nuda proprietate asupra bunului, va fi un nud proprietar.

Se produce astfel, cum îndeobște se denumește a fi, o „dezmembrare” privitoare la exercițiul atributelor dreptului de proprietate.

Esențial este însă faptul că dreptul uzufructuarului de a stăpâni și de a folosi bunul nu se confundă cu folosința ce poate decurge, de exemplu, dintr-un contract de închiriere; această din urmă folosință există în cadrul unui raport juridic obligațional ca un drept de creanță, pe când uzufructuarul este titularul unui drept real, care îi conferă atributele usus și fructus asupra bunului care formează obiectul dreptului său, drept real, opozabil erga omnes, inclusiv nudului proprietar.

De asemenea, pe de o parte, uzufructuarul are obligația de a conserva substanța bunului (de aceea, uzufructul este un ius alienis rebus utenti, fruendi, salva rerum substantia), bun pe care, în principiu, va trebui să îl restituie nudului proprietar la încetarea uzufructului, iar, pe de altă parte, uzufructuarul nu are drept de dispoziție asupra bunului, prerogativa aceasta rămânând nudului proprietar. De asemene, în dreptul nostru civil, uzufructul este conceput ca un drept cu caracter temporar.

Asemeni uzufructului dreptul de uz este și el este un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, drept ce oferă posibilitatea, pe de o parte, de a stăpâni bunul altuia, în calitate de uzuar și, pe de altă parte, prerogativa folosinței asupra acelui bun, care pot fi exercitate numai în limitele nevoilor uzuarului și ale familiei sale.

Și în cazul dreptului de uz se poate vorbi de faptul că acesta poate avea ca obiect bunuri mobile și bunuri imobile, cu excepția unei casei de locuit, care, așa cum am prezentat în capitolele anterioare face obiectul dreptului de abitație.

Dreptul de uz presupune dezmembrarea dreptului de proprietate prin divizarea atributului posesiei și prin pierderea de către proprietar a elementelor usus și fructus.

Dreptul de a folosi bunul și de a culege fructele acestuia, ca prerogative ale dreptului de uz sunt expres prevăzute de art. 749 NCC.

Cu toate că reprezintă o varietate a dreptului de uzufruct, dreptul de uz prezintă anumite deosebiri față de uzufruct. Astfel, titularul unui drept de uz poate fi numai o persoană fizică. Exercitarea atributelor posesiei și folosinței este limitată în raport cu necesitățile uzuarului și ale familiei sale. Prin familie, în doctrină s-a arătat că se înțeleg toate persoanele care se gospodăresc cu uzuarul, desfășurând un singur menaj, precum soțul sau soția, copiii, indiferent că sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, sau adoptați.

Întinderea drepturilor titularului uzului este prevăzută în titlul de constituire, iar, în lipsa acestei prevederi, urmează a fi determinată în funcție de criteriul arătat în art. 749 NCC, respectiv măsura necesităților uzuarului și ale familiei sale.

Întinderea drepturilor titularului uzului este prevăzută în titlul de constituire, iar, în lipsa acestei prevederi, urmează a fi determinată în funcție de criteriul arătat în art. 749 NCC, respectiv măsura necesităților uzuarului și ale familiei sale.

Legiuitorul face vorbire numai de fructele naturale și cele industriale, arătând în cuprinsul art. 749 NCC că numai acestea pot fi culese de către uzuar.

Această prevedere trebuie corelată cu art. 752 NCC, potrivit căruia bunul, obiect al dreptului de uz nu poate fi închiriat sau arendat.

În prezenta analiză am subliniat faptul că și dreptul de abitație este un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, care conferă titularului prerogativele de a poseda și folosi o locuință proprietate a altei persoane, care pot fi exercitate pentru satisfacerea trebuințelor de locuit ale titularului și ale familiei sale.

Asemeni dreptului de uz și dreptul de abitație este o varietate a dreptului de uzufruct. Principala deosebire dintre dreptul de uz și cel de abitație derivă din obiectul lor. Astfel, atunci când acest obiect este o casă de locuit avem de-a face cu un drept de abitație.

În acord cu prevederile art. 750 NCC, titularul unui drept de abitație poate fi numai o persoană fizică. Având în vedere prevederile art. 753 NCC, reiese în mod evident că dreptul de abitație se poate exercita asupra unei locuințe sau asupra unei părți dintr-o casă de locuit.

Dreptul de abitație presupune dezmembrarea dreptului de proprietate prin divizarea atributului posesiei și prin pierderea de către proprietar a elementului usus.

Dreptul de a folosi bunul, ca prerogativă a dreptului de abitație este expres prevăzut de art. 750 NCC sub forma dreptului de a locui în locuința nudului proprietar.

Întocmai ca dreptul de uz, și dreptul de abitație reprezintă o manifestare particulară a dreptului de uzufruct. Cu toate acestea, dreptul de abitație prezintă anumite deosebiri față de uzufruct.

Astfel, titularul unui drept de abitație poate fi numai o persoană fizică. Exercitarea prerogativelor conferite de acest dezmembrământ este limitată în raport cu necesitățile titularului și familiei sale, fiind incluși în această categorie soțul și copii titularului, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitația, precum și părinții titularului sau alte persoane aflate în întreținere.

În măsura în care titularul dreptului de uz este îndreptățit în temeiul titlului de dobândire să culeagă toate fructele naturale și industriale produse de bun, el va fi ținut să plătească toate cheltuielile de cultură întocmai ca uzufructuarul.

În cazul în care titularul dreptului de abitație este îndreptățit conform titlului de constituire să folosească întreaga locuință, el va trebui să suporte reparațiile de întreținere întocmai ca uzufructuarul. în ceea ce privește obligațiile de întreținere, vor fi aplicabile dispozițiile art. 729 alin. 1 NCC din materia uzufructului.

Legea distinge, în materia uzufructului, între reparațiile de întreținere și reparațiile mari, care rămân în sarcina nudului proprietar. Sarcinile privind culegerea fructelor sunt suportate de titularul dreptului de uz sau al dreptului de abitație, în baza principiului echității, având în vedere că persoana care are folosința unui bun trebuie să aibă și îndatorirea de a acoperi sarcinile acestuia.

În cazul în care titularul dreptului de uz sau de abitație este îndreptățit să perceapă doar o parte din fructe sau, respectiv, să ocupe doar o parte din locuință, acesta va suporta cheltuielile de cultură sau de întreținere proporțional cu partea de care se folosește

Dreptul de uz și dreptul de abitație reprezintă varietăți ale dreptului de uzufruct, particularizate însă prin faptul că atributele de posesie și folosință sunt exercitate numai pentru nevoile titularului și ale familiei sale, iar titularul acestora poate fi numai o persoană fizică.

CONCLUZII

Așa cum am arătat de-a lungul analizei dreptul de propritate este dreptul real cel mai deplin, deoarece conferă titularului său trei atribute: posesia, folosința și dispoziția, aceste atribute având un caracter absolut în sensul că există în raporturile proprietarului cu toți ceilalți și un caracter exclusiv, în înțelesul că numai proprietarul le poate exercita în plenitudinea lor, independent de puterile și drepturile pe care altul le-ar avea asupra aceluiași bun.

Există, însă, și situații când unele dintre atributele recunoscute de lege proprietarului sunt desprinde de conținutul juridic al dreptului său, alcătuind un alt drept real principal, constituit ori recunosut în favoarea altei persoane, drept independent, opozabil tuturor, inclusiv proprietarului.

Drepturile reale, ius in rem reprezintă acele drepturi subiective patrimoniale pe
temeiul cărora titularul lor poate să exercite anumite puteri, prerogative asupra unui
bun determinat, în mod direct și nemijlocit fără intervenția altei persoane

În cadrul literaturii juridice vechi s-a susținut ideea că, pentru a pune în evidență împrejurarea că în cazul drepturilor reale titularul exercită direct și nemijlocit anumite prerogative asupra bunului care apare ca obiect al dreptului său, dreptul real creează un raport nemijlocit între om și lucru.

La ora actuală literatura de specialitate este unanimă în a considera că dreptul real este un raport între oameni, cu privire la lucruri. Numai în acest fel poate fi recunoscut caracterul sociale al raportului juridic civil care privește un drept real.

Așadar, dreptul real presupune stabilirea unui raport juridic privitor la un bun determinat între una sau mai multe persoane ca subiect actival raportului juridic și toate celelalte persoane nedeterminate ca subiect pasiv, cu obligația generală negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea prerogativelor dreptului real de către titularul său.

În legislația nostră civilă, drepturile reale se împart în drepturi reale principale și drepturi reale accesorii.

Este binecunoscut faptul că sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate și dezmembrămintele acestuia.

Însă, în noul Cod civil problema drepturilor reale principale are o natură complexă.

De-a lungul analizei am încercat a prezenta principalele elemente ale unora dintre dezmembrămintele dreptului de proprietate, analizând prin antiteză dreptul de usufruct, dreptul de uz și dreptul de abitație.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Bîrsan,C. Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2008;

Bîrsan, C. Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civi, Editura Hamangiu, București 2013;

Bîrsan, C. Drept civil. Drepturile reale principale. Ediția revizuită, Editura Hamangiu, București 2015;

Bleaoanc㸠Al Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. III, Art. 1650-2664, Editura Hamangiu, București 2012;

Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

Bujorel Florea, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2011;

Pop, L., L.M. Harosa, Drept civil.Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic București 2006;

Rudăreanu, Mariana Drept civil. Drepturile reale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2012;

Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Editura Humanitas, București 2004;

Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, București 2009;

Stoica,V. Drept civil, Drepturile reale principale, ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București 2013;

Uliescu, Marilena, Aurelian Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2011;

Ungureanu, O., C. Muneatnu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2008;

Urs, I.R, Ispas P. Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București, 2013;

Articole din reviste de specialitate

I. Lulă, Unele probleme privind noțiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998;

Practică judiciară

Decizia Curții Constituționale a României nr. 4/1992, publicată în M. Of. Nr. 182 din 30 iulie 1992;

Legislație

*** Constituția României;

*** Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011;

*** Codul civil de la 1864;