Dreptul de Uz Si de Abitatie
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ
– DREPT –
DREPTUL DE UZ ȘI DE ABITAȚIE –
Coordonator științific,
Prof. univ.dr. Cristian Jora
Absolvent,
Milanici E. Roberto Alexander
BUCUREȘTI
2016
Cuprins
Capitolul I CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA DEZMEMBRAMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATE
Considerații introductive cu privire la patrimoniu……………………………. pag.5
Conceptul de patrimoniu în legislația națională civilă……………………………….. pag.7
Clasificarea elementelor patrimoniului…………………………………………………….. pag.9
Trăsăturile patrimoniului……………………………………………………………………….. pag.10
Funcțiile patrimoniului………………………………………………………………………….. pag.17
Patrimoniul și subrogația reală cu titlu universal…………………………….. pag.19
Subrogația cu titlu particular……………………………………………… pag.21
Patrimoniul și transmisiunea universală sau cu titlu universal……………….. pag.21
Consideratii introductive privind dezmembramintele dreptului de
proprietate……………………………………………………………………………………………. pag.22
Posesia – atribut al proprietății………………………………………………………… pag.22
Folosința – atribut al proprietății…………………………………………………… pag.22
Dispoziția – atribut al dreptului de proprietate…………………………………… pag.23
Enumerare și scurtă prezentare a dezmembramintelor dreptului de proprietate privată…………………………………………………………………………………………………. pag.24
Capitolul II DREPTUL DE UZ
2.1. Definiția dreptului de uz……………………………………………………………………….. pag.27
2.2. Caracterele juridice ale dreptului de uz…………………………………………………… pag.29
2.3. Constituirea si exercitarea dreptului de uz……………………………………………….. pag.31
2.4. Drepturile și obligațiile uzuarului…………………………………………………………… pag.33
2.4.1. Drepturile uzuarului…………………………………………………………………………… pag.33
2.4.2. Obligațiile uzuarului………………………………………………………………………….. pag.33
2.5. Drepturile nudului proprietar…………………………………………………………………. pag.36
2.6. Obligațiile nudului proprietar………………………………………………………………… pag.37
Capitolul III Stingerea și Lichidarea dreptului de uz
3.1. Stingerea dreptului de uz………………………………………………………………………. pag.39
3.2. Lichidarea dreptului de uz…………………………………………………………………….. pag.41
Capitolul IV Dreptul de abitație
4.1. Definire……………………………………………………………………………………………… pag.42
4.2. Caractere juridice…………………………………………………………………………………. pag.43
4.3. Drepturile și obligațiile titularului dreptului de abitație…………………………….. pag.44
4.4. Moduri de dobândire a dreptului de abitație…………………………………………….. pag.45
4.4.1. Abitația constituită prin convenție, testament, prescripție achizitivă………..pag.45
4.5. Stingerea dreptului de abitație…………………………………………………………………pag.48
Capitolul V Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor
5.1. Considerații generale cu privire la drepturile succesorale ale soțului
supravietuitor…………………………………………………………………………………………….. pag.49
5.2. Enumerare și scurtă prezentare a drepturilor succesorale ale soțului
supravietuitor…………………………………………………………………………………………….. pag.50
5.3 Dreptul de abitație al soțului supravituitor……………………………………………….. pag.52
Concluzii………………………………………………………………………. pag.55
INTRODUCERE
Într-o societate organizată pe baza principiilor economie de piată, importanța dreptului de proprietate se amplifică, frecvența actelor juridice civile referitoare la acest drept fundamental și litigiile în acest domeniu crescând considerabil.
Pe de altă parte, se constată că circulația bunurilor imobile și a bunurilor mobile ce constituie obiecte ale dreptului de proprietate aparținând persoanelor fizice și juridice se realizează pe două căi principale: prin acte juridice civile ale căror efecte se produc în timpul vieții acestor persoane participante la încheierea lor și prin transmisiune succesorală cu efecte după moartea titularului bunurilor.
Dreptul de proprietate publică și privată este cel mai important drept subiectiv civil de natură patrimonială, care are conținut economic evaluabil în bani.
Pentru aceste considerente, nu poate fi concepută cultura juridică fără cunoașterea acestei instituții centrale, care însumează norme juridice cuprinse în legea fundamentală română ( art. 44, 45, 46 și art. 136, Constituție), Codul Civil, în Legea fondului funciar nr. 18/1991 precum și în alte acte normative .
Înainte de a fi un drept, proprietatea este o realitate socială și economică. Asumarea calității de stăpân al unui lucru, dispunerea de acesta după bunul plac pentru satisfacerea nevoilor proprii, afirmarea acestor prerogative față de terți, cărora li s-a pretins să le recunoască și să le respecte, s-au născut înaintea dreptului.
Apropierea unui bun de către o persoană, puterile pe care aceasta le exercită asupra bunului, raporturile ce se pot stabili între persoane cu privire la bunuri, în scopul satisfacerii nevoilor proprii dar și a celor specifice comunității din care face parte, nu sunt invenții ale legiuitorului. Acesta nu a făcut decât să sistematizeze și să organizeze raporturile de proprietate născute anterior, în acord cu ceea ce s-a considerat a fi interesul dominanat al societății situate pe o anumită treaptă a evoluției sale.
Proprietatea, ca realitate economică și socială, a constituit astfel premisa nașterii dreptului de proprietate, ea devenind un astfel de drept îndată ce a intrat în atenția autorității statale și a făcut obiectul regelementărilor. Anterior acestei regelemetări, proprietatea era mai puternică, în sensul că exercitarea sa de către stăpânul bunului nu cunoștea alte limitări decât cele consimțite prin respectarea tradițiilor comunității căreia acesta îi aparținea.
Reglementarea proprietății și transformarea sa în drept de proprietate a adus cu sine și o serie de limitări, statul arogându-și poziția de exponenet al interesului general al societătii și dictând reguli precise pentru exercitarea sa. În același timp, proprietatea a fost întărită prin garantarea dreptului de proprietate, crearea cadrului juridic necesar apărării sale față de eventuale încălcări de către terți, dar și prin extinderea câmpului său aplicativ asupra a noi domenii individuale.
Proprietatea nu putea rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului pentru că ea reprezintă premisa oricărei activități economice, adică premisa funcționării motorului oricărei societăți iar finalitatea dreptului este tocmai aceea de a organiza și asigura funcționarea societății.
Pentru redactorii Codului civil francez, exponenți ai ideilor Revoluției franceze, dreptul de proprietate este un drept natural, inerent ființei umane. Așa se explică puținele limitări pe care codul le aduce dreptului de proprietate. Acești redactori au avut însă înțelepciunea să prevadă că evoluția societății ar putea impune noi limitări și au creat premiza ca acestea să poată fi create prin lege.
Limitările sunt impuse de necesitatea armonizării intereselor titularului dreptului de proprietate cu cele ale altor titulari de drepturi, dar și cu cele ale comunității .
Importanța dreptului de proprietate pentru indivizi și pentru societate a condus și la includerea în cuprinsul regelemtăilor internaționale consacrate drepturilor omului a unor prevederi menite să protejeze dreptul de proprietate privată.
În art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în anul 1948, se prevede că orice persoană are dreptul la proprietate și nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa.
La rândul său, Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la 4 noiembrie 1950 de statele membre ale Consiliului Europei, prin art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1, adoptată în anul 1952 include dreptul de proprietate în categoria drepturilor omului. Prevederea citată este în sensul că orice persoană fizică ori juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
În jurisprudența adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a statuat că noțiunea de „bunuri”, utilizată de art. 1 al Protocolului nr. 1 are o semnificație autonomă și include nu numai proiprietatea bunurilor corporale dar și alte drepturi reale cum sunt dreptul de servitute, dreptul de uzufruct sau dreptul de concesiune .
Dezmembrămintele dreptului de proprietаte sunt drepturi reаle principаle derivаte аsuprа bunului аltuiа cаre se constituie sаu se dobândesc prin trаnsferаreа unor elemente din conținutul juridic аl dreptului de proprietаte аsuprа bunului respectiv către o аltă persoаnă sаu prin exercitаreа concurentă а аcestor elemente de către proprietаrul bunului și o аltă persoаnă.
Astfel înțelese, dezmembrămintele dreptului de proprietаte sunt limitаte cа număr prin lege. Într-аdevăr, toаte drepturile reаle, deci și dezmembrămintele dreptului de proprietаte privаtă, аu аceаstă cаrаcteristică. Dezmembrаmintele sunt incompаtibile cu dreptul de proprietаte publică.
Drepturile reаle formаte prin desprindereа unor аtribute аle proprietății sunt аșа-numitele dezmembrăminte аle dreptului de proprietаte. Acesteа sunt următoаrele dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de аbitаție, dreptul de servitute, dreptul de superficie. În lucrаreаde fаță ne-аm propus аnаlizа аcestr dezmembrămite аle dreptului de proprietаte.
CAPITOLUL 1
CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA DEZMEMBRAMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATE
Considerații introductive cu privire la patrimoniu
În doctrina noastră civilă, conceptul de patrimoniu poate fi regăsit și în alte ramuri ale dreptului. Astfel, în dreptul internațional public se regăsește conceptul de patrimoniul comun al umanității, ce are ca obiect marea liberă, precum și resursele minerale, solide, lichide ori gazoase in situ, care se găsesc pe fundul mărilor sau în subsolul acestora, inclusiv nodulii polimetalici.
În legislația națională de drept civil, adesea, se fac referiri la noțiunea de patrimoniu.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. 1 NCC situat în materia persoanelor, orice persoană fizică sau juridică este titulara unui patrimoniu, ce include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia.
Conceptul de patrimoniu se regăsește utilizat în numeroase acte normative speciale, prin acest concept determinându-se regimul juridic al unor anumite categorii de bunuri, adoptate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Cu titlu de exemplu, art. 1 alin. 2 din Legea nr. 182 din 20 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată , prevede că „ansamblul bunurilor ce reprezintă o mărturie și o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor aflate în continuă evoluție, precum și toate elementele rezultate din interacțiunea, de-a lungul timpului, între factorii umani și cei naturali, bunuri identificate ca atare, constituie patrimoniul cultural național, indiferent de regimul de proprietate asupra acestor bunuri.”
Uneori, în legislația noastră, fără a face referire la o anumită ramură de drept, o grupare de bunuri, de valori care au aceeași natură sau același regim juridic poate fi desemnată prin noțiunea de fond .
În susținerea acestei idei, art. 1 din Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 a fondului funciar, republicată , cu modificările ulterioare, prevede că „terenurile de orice fel, indiferent de destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României”.
În cuprinsul unor alte acte normative speciale, o grupare de bunuri care au aceeași natură sau același regim juridic poate fi desemnată prin noțiunea de domeniu .
Cu titlu de exemplu, art. 4 din Legea fondului funciar prevede că „terenurile pot face obiect al dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale ce au ca titulari persoane fizice sau juridice ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat. Domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține sta¬tului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparține comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor.”
Însă, ceea ce ne interesează este definirea conceptului de patrimoniu. Ce este patrimoniul?
În concepția profesorului Constantin Stătescu „știința dreptului civil are ca obiect, în ultimă analiză, cercetarea raportului juridic civil ca relație socială reglementată de norma juridică civilă, privit în elementele sale structurale: subiecte, conținut, obiect” . Conținutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile subiective și obligațiile corelative care aparțin subiecților raportului juridic civil.
Este cunoscut că drepturile subiective și obligațiile corelative pot fi patrimoniale, respectiv au un conținut economic, și personal-nepatrimoniale, care nu au un asemenea conținut.
Pentru definirea conceptului de patrimoniu ne interesează doar drepturile și obligațiile subiective care au o valoare economică, adică cele patrimo¬niale. Cercetarea drepturilor subiective patrimoniale și a obligațiilor corelative poate fi făcută însă în două modalități .
Acestea pot fi analizare separat, unul câte unul, ca aparținând unui anumit subiect de drept, deci unui anumit titular. Ele pot fi drepturi reale sau drepturi de creanță. Însă, pot fi analizate și ca un ansamblu, ca o universalitate juridică ce aparține unui subiect de drept, fără a mai avea în vedere identitatea fiecărui drept sau a fiecărei obligații în parte, conștienți fiind că ansamblul este alcătuit din acestea.
Prin încercarea de unire a tuturor drepturilor subiective cu conținut economic și a obligațiilor corelative ajungem la o noțiune care realizează sinteza lor, adică la noțiunea de patrimoniu.
Conceptul de patrimoniu în legislația națională civilă.
În legislația noastră civilă nu a existat și nu există o definiție a conceptului de patrimoniu. Astfel, creatorii Codului civil român de la 1864 , după modelul celui francez de la 1804, au acordat puțină importanță acestui concept. Însă, nu mai puțin adevărat este că, această noțiune, nu îi era străină fostului Cod civil, cod ce făcea referiri la ea implicit sau explicit.
Astfel, o referire generală, implicită, se regăsea în cuprinsul art. 1718 din vechiul
Cod civil potrivit căruia „oricine este obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare” .
Mențiunea vechiului Cod civil la toate bunurile ce aparțin debitorului, prezente și viitoare, cu care acesta garanta îndeplinirea obligațiilor asumate față de creditorul său, viza totalitatea bunurilor acestuia, universalitatea lor. . Codul civil de la 1864, în prezent abrogat, făcea referiri clare la această noțiune atunci când reglementa separația de patrimonii.
Așadar, potrivit art. 781 vechiul Cod civ. creditorii unei persoane care a decedat puteau cere „separația patrimoniului defunctului de acela al eredelui”, cu scopul de a nu se produce confuziunea între patrimoniul pe care l-a lăsat persoana decedată și patrimoniul propriu al moștenitorului ei.
În acest fel, adică separând patrimoniul acestuia de cel al defunctului, creditorii succesorali urmăreau să se asigure că se vor putea îndestula din bunurile care au aparținut defunctului, fără a fi în concurență cu propriii creditori ai moștenitorului.
În vechiul Cod civil, conceptul de separație de patrimonii se regăsea și în cuprinsul art. 784 și în art. 1743 din materia privilegiilor.
Este util a menționa că NCC nu mai reglementează separația de patrimonii, însă, în cuprinsul art. 1107 NCC creditorii unui succesibil pot accepta moștenirea acestuia, pe calea acțiunii oblice, în limita îndestulării creanței lor.
Dacă în cuprinsul alin. 1 al art. 31 NCC se precizează că „orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu care cuprinde toate drepturile și toate dato¬riile acesteia evaluabile în bani”, alin. 2 al aceluiași articol prevede că patrimoniul unei persoane „poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni numai în ca¬zurile și în condițiile prevăzute de lege”.
Art. 31 alineatul 3 al NCC enumeră ca fiind patrimonii de afectațiune masele patrimoniale fiduciare constituite potrivit dispoziții¬lor Titlului IV din Cartea a III-a a noului Cod civil, patrimoniile afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii ca având același caracter.
Alături de fiducie, conceptul de patrimoniu se regăsește și în alte texte ale noului Cod civil român precum art. 214 alin. 1 NCC dispune că membrii organelor care asigură administrarea unei persoane juridice au obligația să asigure și să mențină separația între patrimoniul acesteia și propriul lor patrimoniu.
Astfel, ne aflăm în prezența unei separații de patrimonii, de natură să împiedice confuzia între patrimoniul persoanei juridice și cel al persoanelor fizice care, potrivit statutului ori actului de înființare a persoanei juridice, au calitatea de membri ai organelor de administrare a activității acesteia .
Totodată, în cuprinsul noului Cod civil noțiunea de patrimoniu se regăsește și în art. 1114 alin. 2 care prevede că moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia.
În susținerea aceleiași idei este și art. 1624 NCC, potrivit căruia în cadrul aceluiași raport obligațional nu poate opera confuziunea între calitatea de creditor și cea de debitor, atunci când creanța și datoria se găsesc în același patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.
Așa cum am mai precizat în vechiul Cod civil român de la 1864 nu a existat o definiție a noțiunii de patrimoniu, însă ea nu se regăsește nici în reglementările noului Cod civil .
Mențiunile din cadrul legislația noastre civile în vigoare cu privitre la conceptul de patrimoniu ne conduce la ideea că acesta presupune, prin el însuși, o însumare de drepturi și obligații cu conținut economic ce aparțin unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică .
Potrivit Prof. Constantin Stătescu patrimoniul „nu mai presupune luarea în considerare a drepturilor și obligațiilor concrete pe care subiectul de drept le are la un moment dat, ci ansamblul acestor drepturi și obligații, privite fără luarea în considerare a individualității lor”.
Așadar, patrimoniul poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept .
Însă, în doctrină nu este singura definiție dată conceptului de patrimoniu.
Profesori de seamă ai doctrinei, precum Tr. lonașcu și S. Brădeanu au definit conceptul ca fiind „totalitatea drepturilor și obligațiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparținând unei persoane, ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă”.
În opinia Prof. V. Stoica, cu referire la doctrina veche franceză, în noțiunea de patrimoniu ar intra numai drepturile și obligațiile cu conținut economic ca bunuri incorporale, în acest sens, acesta susținând că „patrimoniul este o noțiune juridică, deci o realitate intelectuală. Așadar, el poate fi format tot din elemente intelectuale, adică din drepturi și obligații patrimoniale, respectiv bunuri incorporale, iar nu din bunurile materiale corporale .
Însă, este necesar a reține că în dreptul nostru civil drepturile patrimoniale sunt considerate ca fiind bunuri. Practic, toate drepturile și obligațiile cu caracter economic se referă la bunuri corporale sau incorporale sau sunt ele însele bunuri.
Clasificarea elementelor patrimoniului
Înainte de a dezbate această problemă se impune a menționa cu precădere că, dacă patrimoniul este alcătuit din drepturile și obligațiile cu conținut economic ce aparțin unei persoane, care pot fi exprimate în bani, înseamnă că din cuprinsul lui vor fi înlăturate drepturile personal-nepatrimoniale cum este dreptul la nume, dreptul la onoare etc.
Unii autori ai literaturii de specialitate și-au exprimat opinia potrivit căreia „împrejurarea că atingerea adusă unui asemenea drept s-ar putea concretiza într-o creanță în despăgubiri, adică într-un element activ al patrimoniului, nu este de natură să pună în discuție această înlăturare”.
De exemplu, atingerea adusă dreptului la onoare al unei persoane prin afirmații calomnioase despre acea persoană poate conduce la obligarea celui care le-a făcut la plata, către cel al cărui drept subiectiv personal-nepatrimonial a fost atins, a unei despăgubiri.
Când vorbim despre clasificarea elementelor patrimoniului, nu se are încă în vedere nici clasificarea drepturilor subiective patrimoniale în drepturi reale și drepturi de creanță, deși este știut că acestea dau conținutul patrimoniului.
Dacă drepturile și obligațiile cu conținut economic își pierd identitatea drepturile vor alcătui ceea ce numim activul patrimonial, iar obligațiile pasivul acestuia. Așadar, putem afirma că patrimoniul este alcătuit dintr-un activ și pasivul corespunzător.
În cadrul activului patrimonial se regăsesc toate drepturile subiective cu valoare economică, deci exprimabile în bani. Așadar, poate fi vorba despre: dreptul de proprietate asupra anumitor bunuri, dreptul de superficie asupra unui teren, dreptul de uzufruct asupra unor bunuri.
Toate acestea sunt drepturi reale. Dreptul de a se restitui suma împrumutată, dreptul de a folosi bunul împrumutat de cineva, dreptul de a primi prețul asupra lucrului vândut cuiva, dreptul de a utiliza energia electrică în urma încheierii unui contract de furnizare a acesteia etc., sunt drepturi de creanță sau drepturi personale.
În cuprinsul pasivului patrimonial se vor regăsi toate datoriile, obligațiile evaluabile în bani pe care le are o anumită persoană, datoriile putând consta în: obligația de a da, adică de a transmite sau a constitui un drept real, în obligația de a face, adică de a executa o prestație pozitivă, sau în obligația de a nu face, adică de a nu face ceva, ceea ce, în lipsa acestei obligații, ai fi putut să faci .
Trăsăturile patrimoniului
Patrimoniul este o universalitate juridică
Anterior am menționat că patrimoniul este alcătuit din drepturile și obligațiile cu conținut economic ce aparțin unui subiect de drept, privite în totalitatea lor, însă fără a interesa identitatea fiecărui drept sau a fiecărei obligații. De aici decurge ideea potrivit căreia patrimoniul apare ca o universalitate juridică, cu două importante consecințe:
a) drepturile și obligațiile ce formează patrimoniul sunt strâns legate între ele, alcătuind un tot unitar;
b) drepturile și obligațiile cu conținut economic ce alcătuiesc patrimoniul sunt distincte de universalitate, astfel încâ modificările ce au loc în legătură cu aceste drepturi și obligații nu vor afecta universalitatea însăși, în ansamblul ei, universalitate ce va exista indiferent de modificările ce se produc în interiorul său.
Independent de voința titularului său patrimoniul este o universalitate juridică, o universalitate de drept, această trăsătură făcând distincția clară între patrimoniul și ceea ce numim uneori universalitate de fapt.
Când se aduce în discuție o universalitate de fapt se are în vedere împrejurarea în care, prin voința titularului, mai multe bunuri sunt grupate, iar această grupare, în ansamblul ei, primește o anumită destinație sau este privită ca atare . Cu titlu de exemplu, o persoană decide să vândă sau să doneze librăria ce îi aparține.
Se poate afirma că, în această iopteză, librăria formează o universalitate de fapt, neinteresând individualitatea fiecărei cărți dintre cele ce o compun, ci interesează că toate cărțile formează librăria ce aparține proprietarului ei. Oricum, ea este un element component al patrimoniului aceleiași persoane..
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că esențial pentru existența unei universalități de fapt este „voința titularului de a privi mai multe bunuri în ansamblul lor, ca o totalitate, iar nu în mod individual”, astfel că o persoană „poate să constituie o universalitate de fapt nu numai din bunuri de același fel, ci chiar bunuri de gen, fiindcă ceea ce are importantă este numai voința acelei persoanei de a constitui ansamblul de bunuri ca atare.”
În cuprinsul patrimoniului ca universalitate de drept, elementele componente, respectiv drepturile și obligațiile cu conținut economic, alcătuiesc o unitate abstractă, susceptibilă de modificări sau transformări, ce sunt privite prin expresia valorică – bănească – pe care o au .
Spre deosebire de universalitatea de fapt , în cadrul universalității de drept patrimoniul are un activ și un pasiv, între acestea existând o strânsă corelație. Acesta este motivul pentru care se poate afirma că „o universalitate de drept se definește ca un ansamblu în cadrul căruia activul corespunde pasivului”.
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că în cuprinsul noului Cod civil se recunoaște utilitatea universalității de fapt ca o componentă a patrimoniului unei persoane.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 541 alin. 1 NCC constituie o universalitate de fapt „ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună, stabilită prin voința acesteia ori prin lege”.
După cum se poate remarca, pentru a ne afla în prezența unei asemenea universalități, textul noului cod impune două condiții necesare și suficiente: bunurile care o compun să aparțină aceleiași persoane și ansamblul acestor bunuri să aibă o destinație comună .
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că la cele două condiți anterior prezentate ar mai putea fi adăugată o a treia condiție și anume „destinația comună a bunurilor să fie păstrată pe toată durata de existență a ansamblului, adică a universalității de fapt”.
Cel de-al doilea alinea al art. 541 NCC permite ca bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt să poată face, împreună ori separat, obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte. În această ordine de idei art. 706 NCC enumeră printre bunurile ce pot face obiect al dreptului de uzufruct o universalitate de fapt ori o cotă-parte din aceasta.
Orice persoană are un patrimoniu
Este binecunoscut faptul că, a fi subiect de drept civil, adică participant la raporturile juridice civile a unei persoane fizice sau juridice, presupune și existența unui patrimoniu.
În cazul persoanelor fizice acest caracter are valoare de adevăr fundamental și asta deoarece indiferent cât de sărac ar fi cineva deține totuși un minimum de bunuri ce îi alcătuiesc patrimoniul.
În cazul persoanelor juridice acestea sunt titulare ale patrimoniului necesar îndeplinirii scopului pentru care au fost înființate, indiferent care ar fi acesta: economic, de binefacere, de asistență mutuală pentru membrii lor, cultural etc. Este binecunoscut faptul că legea impune existența unui patrimoniu ca una dintre condițiile esențiale pentru însăși existența persoanei juridice.
În susținerea celor menționate art. 187 NCC dispune că, pe lângă o organizare de sine stătătoare, „orice persoană juridică trebuie să aibă un patrimoniu propriu, afectat realizării unui scop licit și moral, în acord cu interesul general.”
Patrimoniul este unic
Acest caracter înseamnă că fiecare subiect de drept, persoană fizică sau juridică, are un singur patrimoniu, oricât de multe drepturi și obligații ar cuprinde acesta, legea interzicând ca același subiect de drept să fie titularul mai multor patrimonii.
Divizibilitatea patrimoniului
Deși patrimoniul este unic aceasta nu înseamnă că este că el este și este indivizibil în sensul că toate componentele sale ar avea unul și același regim juridic.
Trebuie menționat că patrimoniul unui subiect de drept poate fi divizibil în mai multe categorii, grupe sau mase de drepturi și obligații, fiecare dintre acestea beneficiind de un regim juridic distinct, în raport cu scopul pentru care o astfel de divizare a patrimoniului a fost realizată.
Astfel, în cuprinsul art. 31 alin. 2 NCC se regăsește consacrată, cu valoare de principiu, trăsătura divizibilității patrimoniului, noul Cod civil dispunând „că patrimoniul unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, poare face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.”
Cu titlu de exemplu orice societate, ca subiect de drept, are un patrimoniu propriu patrimoniu ce cuprinde mai multe bunuri-mobile, imobile, fonduri bănești-fiecare având un regim juridic diferit.
În cazul unei unități administrativ-teritorială care, în calitate de persoană juridică de drept public, are un patrimoniu propriu, supus și normelor juridice de drept civil, care cuprinde bunuri ce fac parte din domeniul public de interes local și bunuri ce fac parte din domeniul privat al acesteia.
Dacă bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, cele din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Divizibilitatea patrimoniului și patrimoniile de afectațiune.
Cum în cadrul aceluiași patrimoniu există mai multe mase de bunuri cu regim juridic specific, titularului îi este recunoscută posibilitatea juridică de a afecta mai multe mase patrimoniale în vederea realizării unui scop determinat. De fapt acesta este ideea art. 31 alin. 2 NCC, potrivit cu care patrimoniul unei persoane poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectapuni, dar numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Conchizând, trăsătura divizibilității patrimoniului permite crearea, înlăuntrul acestuia, de mase patrimoniale distincte, anume patrimoniile de afectațiune.
Ceea ce este esențial a menționa este faptul că noțiunea de patrimoniu de afectațiune
s-a regăsit consacrată in terminis în dreptul nostru civil înainte de adoptarea noului Cod civil.
Astfel, după anul 1990, odată cu trecerea la economia de piață a impus organizarea pe baze concurențiale a unor profesii care, prin natura lor, sunt considerate a fi profesii liberale, cum sunt cele de avocat, medic, executor judecătoresc, notar etc.
În cuprinsul actelor normative speciale ce reglementează statutul celor ce practică asemenea profesii se regăsesc statuate prevederi potrivit cu care bunuri din patrimoniul acestor persoane primesc o destinație specială, ca patrimoniu de afectațiune; ele vor servi atât la exercitarea pro¬fesiei respective, cât și la eventuala îndestulare a creditorilor ale căror creanțe s-au născut în cadrul exercițiului profesiei.
Articolul 31 alin. 3 NCC dispune, cu valoare de principiu, că patrimoniile de afectațiune sunt mase patrimoniale „afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii astfel determinate”.
Totodată, ținând cont de importanța constituirii maselor patrimoniale de afectațiune destinate exercitării anumitor profesii sau a unor activități economice, în cuprinsul noului Cod civil român sunt consacrate anumite norme procedurale de principiu privitoare la constituirea și la lichidarea acestor mase patrimoniale.
În susținerea celor menționate este art. 33 NCC potrivit căruia „constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabilește prin actul încheiat de titular, cu respectarea condițiilor de formă și de publicitate prevăzute de lege”.
Aceeași dispoziție își găsește aplicabilitate „în mod corespunzător și în cazul măririi ori micșorării, din diverse rațiuni, a patrimoniului de afectațiune profesional individual, iar eventuala lichidare a acestui patrimoniu are a se face în condițiile lichidării patrimoniului societăților constituite în temeiul dispozițiilor noului Cod civil, prin aplicarea prevederilor art. 1941-1948 din același cod, dacă prin lege nu se dispune altfel”.
Noul Cod civil în cuprinsul art. 31 alin. 3 NCC, statuează că sunt patrimonii de afectațiune și masele patrimoniale fiduciare. În noua legislație civilă națională fiducia este o instituție nouă, instituție introdusă prin dispozițiile noului Cod civil.
În conformitate cu noile reglementări civile fiducia reprezintă „o operațiune juridică pe temeiul căreia una ori mai multe persoane, denumite constituitori, transferă anumite bunuri ce pot consta în drepturi reale, drepturi de creanță, garanții sau alte drepturi patrimoniale ori un ansamblu de asemenea bunuri, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulți fiduciari, care le pun în valoare pentru un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari.
Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi și obligații care se regăsesc în patrimoniul fiduciarilor”.
Divizibilitatea patrimoniului și transferul intrapatrimonial
Articolul 32 NCC consacră posibilitatea juridică a transferului intrapatrimonial ca un efect al recunoașterii principiului divizibilității patrimoniului și a reglementării existenței, înlăuntrul aceluiași patrimoniu, a patrimoniilor de afectațiune.
Astfel, conform dispoziților alin. 1 al art. 32 NCC „în cazul divizării unui patrimoniu ori al existenței unui patrimoniu de afectațiune în cadrul aceluiași patrimoniu astfel divizat, având același titular, poare opera un transfer al drepturilor și obligațiilor dintr-o masă patrimonială în alta”.
Un asemenea transfer va fi realizat cu respectarea eventualelor condiții prevăzute de lege pentru a opera și fără prejudicierea drepturilor creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale. În cuprinsul alin. 2 al aceluiași articol se face mențiunea că într-o asemenea situație transferul drepturilor și obligațiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.
Având caracter de noutate în cadrul legislației noastre civile se impun a fi făcute câteva precizări. Pentru început se ridică întrebarea dacă noțiunea de „transfer”, termen uzitat în cuprinsul art. 32 NCC este cel mai potrivit și asta pentru că, de regulă, a transfera un bun presupune trecerea lui de la un titular la un alt titular, adică din patrimoniul unuia în patrimoniul altuia, ceea ce semnifică împrejurarea că are loc o „înstrăinare" a bunului de la titularul dreptului asupra lui la un alt titular .
În textul art. 32 alin. 2 NCC se precizează fără echivo că nu operează o „înstrăinare”.
Unii autori ai literaturii de specialitate consideră că ar fi fost mult mai potrivit să se utilizeze termenul de „trecerea" unui bun dintr-o masă patrimonială într-alta nu constituie o „înstrăinare" .
În al doilea rând, chiar dacă o asemenea operațiune juridică nu constituie o înstrăinare, nu mai puțin, ea are a fi făcută cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Totodată, art. 32 alin. 1 NCC precizează ca transferul analizat să se facă fără prejudicierea creditorilor fiecăreia dintre masele patrimoniale cuprinse în această operațiune. Această mențiune presupune de exemplu, că transferul unui bun propriu al unuia dintre soți în cadrul comunității legale nu trebuie să prejudicieze interesele creditorilor personali ai acestuia, după cum trecerea unor bunuri din comunitate în masa patrimonială a bunurilor proprii ale soților nu poate fi de natură a prejudicia pe creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu acte juridice privitoare la comunitatea lor legală de bunuri.
Ultima observație ce se impune a fi făcută, ideea subliniată în cadrulș literaturii de specialitate , constă în ideea potrivit căreia „din moment ce transferurile de bunuri efectuate între masele patrimoniale ale aceluiași patrimoniu nu constituie înstrăinări, actul juridic prin care se efectuează un asemenea transfer nu trebuie să fie încheiat în formă autentică, chiar dacă aceasta ar fi impusă de lege pentru un transfer propriu-zis, adică într-un alt patrimoniu; de asemenea, transferul intrapatrimonial nu este impozabil din punct de vedere fiscal.”
Netransmisibilitatea patrimoniului prin acte juridice între vii.
Atât timp cât patrimoniul este strâns legat de subiectul de drept căruia îi aparține este de neconceput transmiterea lui prin acte între vii.
Este posibil ca o persoană fizică/juridică să transmită, prin acte între vii, unul sau mai multe drepturi din patrimoniul ei, însă nu însuși patrimoniul și asta pentru că patrimoniul rămâne legat de persoana titularului său atâta vreme cât acesta este în ființă.
Patrimoniul va putea fi transmis, în universalitatea sa, numai la decesul unei persoane fizice ori în momentul reorganizării și încetării existenței persoanei juridice , faptul că prevederile art. 1747-1754 NCC consacră posibilitatea vânzării unei moșteniri nefiind de natură a duce la o altă concluzie.
Practic, vânzarea moștenirii, înstituită de art. 1747 NCC„ presupune transmiterea către cumpărător a drepturilor și obligațiilor din care este alcătuită moștenirea ce face obiectul vânzării.”
De la acest principiu există o singură excepție în privința persoanelor juridice, în sensul că poate opera o transmisiune patrimonială cu titlu universal fără ca persoana juridică să își înceteze existența, anume atunci când ea este supusă reorganizării prin divizare parțială. într-adevăr, potrivit art. 236 alin. 3 NCC, într-o asemenea ipoteză, o fracțiune din patrimoniul unei persoane juridice care își menține ființa se desprinde și se transmite către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înființează în acest fel.
Suntem deci în prezența unei transmisiuni de patrimoniu cu titlu universal „între vii", adică între persoane juridice care „ființează" sau care iau astfel „ființă".
Funcțiile patrimoniului
Noțiuni introductive
În cadrul literaturii de specialitatea s-a afirmat ideea potrivt căreia „luarea în considerare a drepturilor și obligațiilor cu conținut economic ce aparțin unui subiect de drept ca o universalitate juridică are anumite consecințe juridice subsumate prin ceea ce se denumește că reprezintă funcțiile patrimoniului.”
În legislația noastră civilă s-a subliniat că patrimoniul are trei funcții, respectiv:
permite și explică gajul general al creditorilor chirografari;
permite și explică subrogația reală cu titlu universal;
permite și explică transmisiunea universală și transmisiunea cu titlu universal.
Gajul general al creditorilor chirografari.
În lipsa conceptului de patrimoniu nu poate fi explicat faptul că orice subiect de drept, persdoană fizică sau juridică, răspunde de îndeplinirea obligațiilor care îi incumbă cu bunurile sale prezente și viitoare.
Cu alte cuvinte, nu poate fi explicat însuși gajul general pe care îl au creditorii chirografari ai debitorului. Prin creditori chirografari înțelegem acei creditori care nu dispun de garanție reală asupra unui bun determinat al debitorului lor.
Dispozițiile art. 2324 alin. 1 NCC, dispoziții ce preiau dispozițiile art. 1718 din vechiul Cod civil , prevăd că „cel ce este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare; ele servesc drept garanție comună a creditorilor săi”.
Practic, creditorii chirografari beneficiază de acea garanție ce constă în dreptul de gaj general, care privește, în principiu, totalitatea bunurilor debitorului, indiferent de modificările care au loc în patrimoniul acestuia de la nașterea creanței și până în momentul execută¬rii .
Din cele prezentate se poate remarca că obiectul dreptului de gaj general al creditorilor chirografari îl constituie însuși patrimoniul debitorului, și nu bunuri concrete, individualizate, care îl compun. Este important a preciza că debitorul, deși are datorii față de creditorii săi, își administrează, liber, patrimoniul așa cum crede el de cuviință.
În ideea administrării patriminiului debitorul poate dobândi bunuri noi, le poate înstrăina pe cele existente sau poate contracta noi datorii, cu condi¬ția să nu urmărească a-și crea o stare de insolvabilitate.
În condițiile prevederilor art. 1562-1565 NCC „actele de dispoziție făcute de debitor ce vizează bunurile ce alcătuiesc patrimoniul sunt opozabile creditorilor chirografari de la nașterea creanței lor până la urmărirea bunurilor, sub rezerva dreptului pe care aceștia îl au de a cere, pe cale judecătorească, revocarea acelor acte făcute de debitor în frauda drepturilor lor, printr-o acțiune specifică denumită acțiunea revocatorie.”
În momentul în care creditorii trec la executarea creanței este marcat momentul fixării dreptului de gaj general asupra unor bunuri individual determinate din patrimoniul debitorului, adică asupra bunurilor efectiv urmărite.
Din acestă perspectivă, apare distincția făcută în cadrul literaturii de specialitate între funcția patrimoniului ce permite și explică gajul general al creditorilor chirografari și „mecanismul juridic prin care se exercită această funcție”.
Este adevărat că funcția amintită are în vedere universalitatea, totalitatea bunurilor care alcătuiesc patrimoniul debitorului în mișcarea acestora prin actele juridice încheiate de debitor cu privire la „componența concretă” a patrimoniului său, pe când punerea în valoare a acestei funcții, adică însăși exercitarea dreptului de gaj general de către un creditor chirografar, semnifică posibilitatea ca el să urmărească drepturile reale și de creanță existente în patrimoniul debitorului la momentul la care acesta decide începerea urmăririi silite și, eventual, să ia măsurile prevăzute de lege pentru indisponibilizarea unor bunuri ori de desființare a unor acte juridice încheiate de debitor în frauda dreptului său de gaj general, în calitate de creditor chirografar.
Dar în cuprinsul art. 2324 NCC se statuează că nu pot face obiectul gajului general al creditorilor chirografari, neputând, așadar, fi urmărite de către aceștia, bunurile insesizabile, caracter ce poate fi dobândit prin lege ori prin voința părților, când aceasta o permite.
Așa cum am analizat anterior una din trăsăturile patrimoniului constă în divizibilitatea acestuia, existând posibilitatea constituirii unor patrimonii de afectațiune.
În aceste condiții se ridică întrebarea cum se raportează funcția patrimoniului de a asigura gajul general al creditorilor chirografari la divizibilitatea acestuia?
Spre deosebire de fostul Cod civil în cuprinsul căruia nu găseam răspuns la această întrebare, art. 2324 alin. 3 din NCC ne oferă răspuns.
Astfel, dacă vorbim despre un patrimoniu divizat, în general, în mai multe mase de bunuri, pe temeiul art. 2324 alin. 3 NCC „creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie, mai întâi, să urmărească bunurile care fac parte din acea masă patrimonială; numai în măsura în care aceste bunuri sunt insuficiente, ei vor putea urmări, pentru satisfacerea în întregime a creanțelor lor, celelalte bunuri ale debitorulu”.
Totodată, în cuprinsul art. 2324 alin. 4 NCC este statuat că „în situația existenței unui patrimoniu de afectațiune constituit pentru exercitarea unei anumite profesii autorizate de lege, bunurile care se găsesc în această masă patrimonială vor putea fi urmărite numai de către creditorii chirografari ale căror creanțe s-au născut în legătură cu exercitarea acelei profesii”.
În plus, distinct de situația divizării unui patrimoniu în general, dacă este vorba despre patrimoniile de afectațiune în discuție, textul menționează că acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului, aceasta înseamnând că riscul „insolvabilității" patrimoniului de afectațiune va fi suportat de către creditorii chirografari ce s-au născut în legătură cu exercita¬rea profesiei autorizate de lege.
În cuprinsului noului Cod civil este instituit în art. 2325 posibilitatea pentru creditor și debitor de a convini a limita dreptul creditorului de a urmări bunurile ce nu îi sunt ipotecate.
Cu alte cuvinte, în temeiul unei astfel convenții, în caz de neîndestulare a creditorului ipotecar din bunul ori bunurile ipotecate, pentru restul creanței ori creanțelor sale ipotecare, el devenind un creditor chirografar, se obligă să nu urmărească celelalte bunuri din patrimoniul debitorului său.
Patrimoniul și subrogația reală cu titlu universal.
Subrogația nu este altceva decât înlocuire. Când o persoană ia locul alteia în calitate de titular al unui drept, vom vorbi de subrogație persoanală, iar în cazul în care un bun este înlocuit cu altul vom vorbi de subrogație reală. Subrogația reală poate fi universală, când își găsește aplicabilitate la scara unui patrimoniu, sau cu titlu universal, atunci când privește o masă patrimonială, o diviziune a acesteia, și cu titlu particular, când vizează un bun individual determinat. În cazul de față ne interesează doar subrogația reală.
Astfel, dacă în cuprinsul unui patrimoniu, respectiv al unei mase patrimoniale, un lucru este înlocuit cu altul, înlocuirea poartă denumirea de subrogație reală universală sau cu titlu universal.
Subrogația reală universală înseamnă că locul oricărui bun din patrimoniu care este înstrăinat este luat de prețul încasat, iar dacă prețul se investește într-un alt bun, acesta intră în patrimoniu în locul valorii respective.
Se impune a preciza că subrogația reală universală/cu titlu universal nu trebuie confundată cu transferul drepturilor și obligațiilor cu conținut economic dintr-o masă patrimonială în alta, în condițiile dispozițiilor art. 32 alin. 2 NCC, acest tip de transfer nefiind o înstrăinare.
Ținând cont de caracterul patrimoniului de a fi o universalitate juridică, drepturile și obligațiile ce îl compun pot fi înlocuite cu alte valori, fără ca universalitatea lui să fie afectată. În mod permanent automat valorile nou intrate într-un patrimoniu iau locul, se subrogă celor ieșite, căpătând poziția juridică avută de acestea din urmă .
În cazul subrogației reale universale sau cu titlu universal funcția juridică constă în asigurarea continuării afectațiunii unui patrimoniu sau a unei mase dintr-un pa¬trimoniu destinației economice concrete, specifice.
Din această perspectivă subrogația reală universală sau cu titlu universal se interferează cu cealaltă funcție, respectiv dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, al cărei conținut îl realizează, deoarece locul bunului înstrăinat va fi luat de bunul primit în schimb, astfel încât creditorul va putea să urmărească, la scadență, bunuri concrete care se vor afla în patrimoniul debitorului la momentul la care se pornește executarea.
Subrogația reală universală sau cu titlu universal funcționează și în alte cazuri cu aceeași finalitatte, respectiv asigurarea destinației masei de bunuri, cum ar fi necesitatea împărțirii unui patrimoniu sau aceea a restituirii unui patrimoniu. într-adevăr, în ipoteza în care mai mulți succesori dobândesc împreună un patrimoniu, ei se află în stare de indiviziune, a cărei lichidare se face prin împărțeală (partaj).
Subrogația cu titlu particular.
În comparație cu subrogația reală universală sau cu titlu universal, care operează automat, subrogația reală cu titlu particular are loc numai atunci când legea o prevede în mod expres și privește un bun luat ut singuli.
În conformitate cu unele dispoziții cuprinse în diferite legi speciale, cât și în noul Cod civil, în dreptul nostru civil în vigoare există mai multe cazuri de subrogație reală cu titlu particular.
De exemplu, art. 28 alin. 2 din Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevede că ipoteca și privilegiul ce grevau bunul expropriat se strămută prin efectul legii (de drept) asupra indemnizației de expropriere. În cuprinsul art. 2330 alin. 2 NCC acest principiu este preluat statuându-se că „sunt afectate plății creanțelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor, sumele datorate în temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau cu titlu de despăgubire pentru îngrădirile aduse dreptului de proprietate, stabilite prin lege.”
În cuprinsul noului Cod civil se regăsesc cazuri de subrogație reală particulară precum cea instituită de art. 2330 alin.1 NCC potrivit căruia „dacă un bun grevat cu un privilegiu ori o ipotecă a pierit ori a fost deteriorat, indemnizația de asigurare sau, după caz, despăgubirea obținută de titularul bunului va fi afectată plății creanțelor ipotecare ori privilegiate, după rangul lor.”
Același principiu operează în materia uzufructului, și asta pentru că, potrivit art. 748 NCC, în caz de distrugere a bunului care formează obiectul dreptului de uzufruct din caz fortuit, fie aceasta și parțială, uzufructul va continua să existe, deci se va transfera asupra despăgubirii plătite de terț sau, după caz, asupra indemnizației de asigurare, dacă aceasta nu este folosită pentru repararea bunului.
Patrimoniul și transmisiunea universală sau cu titlu universal
Odată cu decesul unei persoane fizice ori în caz de reorganizare a unei persoane juridice prin fuziune/prin contopirea mai multor persoane juridice spre a constitui o nouă persoană juridică sau prin divizare, se vor transmite toate drepturile și obligațiile care au aparținut subiectului de drept a cărui ființă încetează.
Așadar, obiectul transmisiunii îl reprezintă însuși patrimoniul ca universalitate juridică ce aparține acelui subiect de drept, și nu drepturi și obligații privite în mod izolat. În ipopteza în care întreg patrimoniu se transmite unui succesor, ne vom afla în prezența unei transmisiuni universale, însă dacă se transmit fracțiuni din patrimoniu către mai mulți succesori, fiecare dintre ei primind o asemenea fracțiune, vom vorbi de transmisiune cu titlu universal.
Însă, ceea ce se impune a preciza este faptul că atât succesorul universal, cât și cel cu titlu universal vor dobândi atât activul, cât și pasivul patrimonial. Cele două tipuri de transmisiuni-universală sau cu titlu universal-nu pot fi concepute în afara noțiunii de patrimoniu în care se reflectă unitatea activului și pasivului, ce aparțin și formează patrimoniul unui anumit subiect de drept.
Consideratii introductive privind dezmembramintele dreptului de proprietate
Conținutul dreptului de proprietate este dat de prerogativele
sau atributele pe care acesta le conferă titularului său. Încă din dreptul roman dreptul de proprietate quiritar (dominum ex iure Quiritium) da posibilitatea proprietarului să beneficieze de toate avantajele pe care i le putea aduce bunul, ius dominii descompunându-se în:
ius utendi, dreptul de folosință a lucrului (cum ar fi, dreptul de a locui în casă);
ius fruendi, dreptul de a culege roadele, derivatele lucrului;
ius abutendi, dreptul de a dispune în orice chip de lucrul respectiv, de a-l consuma ori a-l aliena. Pe de altă parte, definiția dată dreptului de proprietate în art. 480 C.civ. determină conținutul juridic al acestui drept prin enumerarea atributelor sale. Așa cum s-a observat prin folosirea expresiei „a se bucura” (de un lucru) legiuitorul a determinat atributele posesiei și folosinței, menționându-l separat pe cel de dispoziție.
Posesia – atribut al proprietății.
Posesia ca atribut al proprietății constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni lucrul ce-i aparține în materialitatea sa și a se servi de el, având față de toate celelalte subiecte de drept atitudinea unui proprietar. El va utiliza bunul direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu, având și posibilitatea de a nu uza de lucru, dacă legea nu-l obligă să o facă.
Folosința – atribut al proprietății.
Folosința ca atribut al proprietății conferă titularului posibilitatea de a întrebuința lucrul său, de a-l pune în valoare prin exploatarea sa culegând pentru sine fructele și productele acestuia. Proprietarul hotărăște singur dacă fructifică sau nu stăpânirea lucrului ce formează obiectul dreptului său, cu excepția situației în care legea îl obligă să o facă.
Dispoziția – atribut al dreptului de proprietate.
În fine, atributul de dispoziție constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta lucrului său și este alcătuit din dispoziția materială și dispoziția juridică. În virtutea dispoziției materiale proprietarul poate dispune de substanța bunului, adică de a-l consuma, distruge ori a-i transforma și modifica funcționalitatea.
Dispoziția juridică dă posibilitatea proprietarului să înstrăineze lucrul, în orice mod dorește, ori să-l greveze cu drepturi reale derivate, principale ori accesorii, în favoarea altor persoane. Dacă proprietarul poate transmite celelalte atribute ale proprietății altor persoane, fără a pierde dreptul său, atunci când înstrăinează dispoziția el înstrăinează practic dreptul. Reamintim că în sistemul nostru regula este că bunurile sunt alienabile, excepția fiind inalienabilitatea.
Garantarea dreptului de proprietate presupune protecția tuturor prerogativelor acestui drept și, în mod special, a dreptului de dispoziție. Proprietarului nu i se poate impune, prin lege, în cadrul raporturilor contractuale, o obligație la care nu și-a dat consimțământul.
Spre deosebire de proprietate, sunt drepturi reale care nu exclud posibilitatea ca unele prerogative ale dreptului de proprietate să fie exercitate de catre un alt titular.
Acestea sunt drepturi care pot fi exercitate asupra unui lucru a cărui proprietate aparține altei persoane jure in re aliena. Prin separarea unor atribute, se formează drepturi reale distincte, care poartă denumirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale principale, derivate asupra bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului, care se constituie sau se dobandesc prin desprinderea ori limitarea unor atribute din conținut juridic al dreptului de proprietate'.
În cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate are loc disocierea dintre atributele dreptului de proprietate, ele fiind împartite între titulari diferiți. Indiferent de natura dezmembrămantului, dreptul de dispoziție aparține totdeauna proprietarului.
Dispoziția este unică prerogativa care îl indică pe titularul dreptului de proprietate, pentru că înstrăinarea dispoziției și punerea acesteia în mâinile altuia, ar duce automat la pierderea dreptului de proprietate. Curtea Constituțională a întărit importanța dreptului de dispoziție, statuând protecția specială a acesteia.
Într-o opinie, descrierea dezmembrămintelor prin separarea atributelor folosinței (usus și fructus) din conținutul juridic al dreptului de proprietate privată, este nu numai incompletă (pentru că atributul posesiei nu rămâne în totalitate nudului proprietar, ci în realitate este divizat între nudul proprietar și titularul dezmembrământului), dar și imprecisă (câtă vreme dispoziția juridică, deși rămâne la nudul proprietar, este limitată numai la nuda proprietate, dobânditorul având, la rândul său, obligația de a respecta dezmembrământul constituit, iar dispoziția materială a nudului proprietar este aproape golita de conținut).
Putem definii dezmembrămintele dreptului de proprietate ca fiind drepturi derivate, care se pot constituii prin limitarea unor atribute ale dreptului de proprietate sau drepturi constituite prin desprinderea atributelor din dreptul de proprietate, acestea fiind drepturi reale principale exercitate asupra bunurilor altei persoane.
Fiind drepturi reale, dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt opozabile erga omnes inclusiv proprietarului care le-a constituit, sau a cărei limitare a atributelor în favoarea unor terîți este obligat sa le accepte (de exemplu, în cazul servituților).
Din definiție reiese ca drepturile reale principale, dezmembrămintele proprietății, sunt opozabile deopotrivă terților și proprietarului, care nu mai are posibilitatea ca, prin voința și puterea proprie, să modifice sau să stingă dreptul real respectiv.
Dreptul creat, poate însă fi revocat, însă această revocare are loc cu titlu de sancțiune și trebuie dispusă numai în cadrul unui proces, de către instanțele de judecată, deoarece între proprietar si titularul dreptului real, se nasc raporturi civile, în care părțile se află pe poziții de egalitate.
Dezmembrămintele se pot constitui numai asupra bunurilor care se află în proprietate privata. Dreptul de proprietate publică fiind inalienabil, în totalitatea atributelor sale, nu este susceptibil de constituirea unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Enumerare și scurtă prezentare a dezmembramintelor dreptului de proprietate privată
Noul Cod civil, prin art. 693-772, recunoaște urmatoarele dezmembraminte ale proprietatii private:
dreptul de superficie;
dreptul de uzufruct;
dreptul de uz;
dreptul de abitatie;
dreptul de servitute.
Dreptul de superficie reprezintă dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință.
Din formularea art.693 alin.1 și a art.702 NCC rezultă trăsătura esențială a dreptului de superficie, și anume că acesta conduce, la suprapunerea a două drepturi: dreptul de proprietate asupra terenului, ce aparține unui anumit titular, și dreptul pe care îl dobândește o altă persoană, superficiarul, de a avea sau de a edifica o construcție, o plantație sau orice altă lucrare cu caracter durabil pe acest teren ori în subsolul acestuia, teren asupra caruia superficiarul dobândește un drept de folosință.
Astfel se dezmembrează dreptul de proprietate asupra terenului în dreptul de proprietate și dreptul de folosință asupra acestuia dobândit de superficiar cu privire la același teren,“care are ca titular pe cel care la avut în proprietate înainte de constituirea superficiei în calitate de nud proprietar, însă datorită constituirii dreptului de superficie, terenul este grevat de dreptul de folosință asupra sa, drept ce are ca titular pe superficiar, la rândul sau, acesta fiind titlar al dreptului de proprietate asupra construcției, plantației ori lucrării realizate pe acel teren.”
Dretul de uzufruct este reglementat de art.703 NCC și este definit ca fiind dreptul de folosință a bunului altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însa cu îndatorirea de ai conserva substanța.
În cazul uzufructuarului există asupra aceluiași bun două drepturi reale diferite și anume: dreptul uzufructuarului de a se folosi, de a stăpâni, și de a culege fructele în calitate de proprietar, însa având obligația de a-i conserva substanța și de a înapoia bunul, și dreptul nudului proprietar de a dispune de bun, asa cum este grevat de dreptul de uzufruct.
Uzufructuarul este un detentor precar, acest lucru permițândui să folosească bunul, să culeagă fructele și să-I conserve substanța, iar în raporturile cu terții acesta apareca un posesor.
Dreptul de uz și dreptul de abitație sunt reglementate de art. 749-754 NCC și reprezintă varietăți ale uzufructului, conferind titularului lor posibilitatea de a folosi bunul altuia și de a-i culege fructele naturale și industriale, dar această activitate trebuie desfășurată numai în măsura în care sunt necesare nevoilor proprii și ale membrilor familiei sale.
Din această limitare se întrevede că nu este posibilă cedarea emolumentului drepturilor respective. Cele două drepturi conferă titularului său atributele de posesie și folosință, precum în cazul uzufructului, fără a putea cesiona beneficiul acestor drepturi.
Atât dreptul de uz cât și cel de abitație se stabilesc și se sting în același mod ca dreptul de uzufruct. Titularii lor trebuie să folosească lucrul ca un bun proprietar; ei trebuie să dea cauțiune și să facă inventarul lucrurilor, titularii acestor drepturi sunt obligați să suporte cheltuielile de întreținere la fel ca și uzufructuarul.
Dreptul de servitutte este definit de art. 755 NCC ca fiind ,,sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar, utilitatea acestuia rezultând din destinația economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a cnfortului acestuia.
Putem spune într-un sens larg că servituțile acordă titularului fondului dominant fie beneficiul limitării exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit, fie clar posibilitatea exercitării unora dintre prerogativele care intră în conținutul juridic al acestui drept.
Dreptul de servitute este un drept accesoriu, un drept real imobiliar numai în privința fondului dominant, un drept perpetuu, un drept indivizibil și presupune existența a doua fonduri care au proprietari diferiți.
CAPITOLUL 2
DREPTUL DE UZ
2.1. Definiția dreptului de uz.
Dreptul de uz este un drept reаl аsuprа unui lucru, în virtuteа căruiа uzuаrul, аdică titulаrul dreptului, poаte să se foloseаscă de аcel lucru și să perceаpă fructele, numаi pentru nevoile sаle personаle și аle fаmiliei sаle. Cаdrul legаl аl аcestei instituții de drept civil se regăsește în аrt. 749 – 754 din Codul civil.
În Dreptul romаn primitiv, uzul erа mаi restrâns: uzuаrul аveа dreptul de а uzа de lucru, dаr nu puteа să perceаpă nici o porțiune din fructe.
De аceeа, romаnii îl numeаu nudus usus sаu usus sine fructu, mаi târziu, jurisconsulții romаni аu аjuns să аdmită că uzuаrul, prin fаvoаre, poаte să perceаpă și o pаrte din fructe, mаi аles în cаzul când simplul uz nu-i procurа un beneficiu îndestulător; însă dreptul său se mărgineа lа pаrteа din fructe ce-i erа necesаră pentru propriа sа subzistență.
Dreptul de uz а trecut cu аceeаși cаrаcteristică în dreptul modern. Acel ce аre uzul unui loc, аdică аl unui fond, nu poаte pretinde mаi multe fructe din аcest loc decât se cuvine pentru trebuințele sаle și аle fаmiliei sаle.
Prin fаmilie, trebuie să înțelegem pe toți аceiа cаre trăiesc în mod normаl în sаrcinа uzuаrului, аdică: copiii, аtât cei legitimi, cât și cei аdoptivi sаu cei nаturаli, soțul, servitorii, precum și аceiа cărorа uzuаrul le dаtoreаză аlimente.
Fаc pаrte din fаmilie, deci uzuаrul poаte percepe fructele pentru întreținereа lor, nu numаi copiii cаre erаu dejа născuți în momentul stаbilirii uzului, dаr și copiii cаre s-аu născut ulterior, în cursul uzului.
Dаcă lucrul produce fructe mаi multe decât аceleа ce sunt necesаre nevoilor uzuаrului și аle fаmiliei sаle, uzuаrul nu аre nici un drept аsuprа prinosului ce întrece аceste nevoi.
Se decide chiаr, că dаcă lucrul produce numаi un аnumit fel de fructe, de exemplu, în cаzul unei vii cаre nu produce decât struguri sаu vin, prisosul de fructe ce întrece nevoile uzuаrului în struguri și vin nu аr puteа fi vândut de către uzuаr nici măcаr pentru а cumpărа, cu prețul obișnuit, аlte lucruri de cаre аre nevoie și pe cаre fondul nu le produce.
În ceeа ce privește constituireа dreptului de uz, аceаstа este аsemănătoаre uzufructului cu deosebireа că uzul nu este niciodаtа stаbilit prin lege, deci nu există uz legаl.
După cum аrătа profesorul Mаtei Cаntаcuzino „putereа de а dispune de dreptul de proprietаte, de а-l înstrăinа, de а-l trаnsmite constituie un аtribut esențiаl аl proprietății. Inаlienаbilitаteа, cаre e neаpărаt vremelnică și neаpărаt relаtivă, nu poаte să existe decât în cаzurile prescrise sаu îngăduite de lege, ceeа ce vreа să zică că fаcultаteа de а înstrăinа este de ordine publică, liberа circulаție а bunurilor fiind în relаție directă cu interesele economiei obștești”.
Principiul în аcestă mаterie trebuie să fie formulаt cu privire lа toаte elementele pаtrimoniului, în înțelesul că „prohibițiuneа de а înstrăinа dreptul trаnsmis este incompаtibilă cu trаnsmisiuneа dreptului și trebuie cа аtаre să fie privită cа ilicită”.
Dreptul de uz poate avea ca obiect bunuri mobile sau bunuri imobile, cu excepția unei case de locuit, care face obiectul dreptului de abitație.
Dreptul de uz presupune dezmembrarea dreptului de proprietate prin divizarea atributului posesiei și prin pierderea de către proprietar a elementelor usus șo fructus.
Dreptul de a folosi bunul și de a culege fructele acestuia, ca prerogative ale dreptului de uz sunt expres prevăzute de art. 749 NCC.
Atributul posesiei este în parte păstrat de nudul proprietar care continuă să aproprieze bunul și să îl stăpânească în această calitate. Uzuarul preia o parte din din atributul posesiei, precum și atributul folosinței asupra bunului.
Cu toate că reprezintă o varietate a dreptului de uzufruct, dreptul de uz prezintă anumite deosebiri față de uzufruct. Astfel, titularul unui drept de uz poate fi numai o persoană fizică.
Exercitarea atributelor posesiei și folosinței este limitată în raport cu necesitățile uzuarului și ale familiei sale. Prin familie, în doctrină s-a arătat că se înțeleg toate persoanele care se gospodăresc cu uzuarul, desfășurând un singur menaj, precum soțul sau soția, copiii, indiferent că sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, sau adoptați.
Întinderea drepturilor titularului uzului este prevăzută în titlul de constituire, iar, în lipsa acestei prevederi, urmează a fi determinată în funcție de criteriul arătat în art. 749 NCC, respectiv măsura necesităților uzuarului și ale familiei sale.
Legiuitorul face vorbire numai de fructele naturale și cele industriale, arătând în cuprinsul art. 749 NCC că numai acestea pot fi culese de către uzuar.
Această prevedere trebuie corelată cu art. 752 NCC, potrivit căruia bunul, obiect al dreptului de uz nu poate fi închiriat sau arendat.
Având în vedere că, potrivit art. 548 alin. 4 NCC, fructele civile reprezintă veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, este exclusă posibilitatea perceperii acestora de către titularul dreptului de uz, în raport cu art. 752 NCC.
2.2. Caracterele juridice ale dreptului de uz
Fiind o vаrietаte а dreptului de uzufruct, dreptul de uz prezintă toаte cаrаcterele uzufructului, și anume :
Dreptul de uz este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privata. Prin aceasta se întelege ca dreptul de uz este un drept real principal. Dreptul de uz, ca si celelalte dezmembrăminte are caracterele juridice ale drepturilor reale principale, dar se disting in cadrul acestora prin modul lor de natere si prin continutul lor juridic.
Dreptul de uz este un drept esențialmente temporar. Rezulta acest caracter temporar deoarece dreptul de uz se poate constitui numai in favoare unei persoane fizice, iar durata maxima a uzului este durata vieții uzuarului. Dispozițiile legale ne arată ca există posibilitatea ca uzul sa fie constituit pe o durata mai mica decat aceea a vieții uzuarului, dar stabileste ca durata maxima a uzului este durata vieții uzuarului.
Conform dispozițiilor legale cand dreptul de uz, este constituit pana la data la care o altă persoană ar ajunge la o anumită vârsta dureaza până la acea data, chiar daca acea persoană ar muri înainte de împlinirea vârstei stabilite.
Așa cum am menționat mai sus dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct si prezintă aeleași caractere ca si dreptul de uzufruct și anume :
este un drept real principal; este un drept opozabil erga omnes;
este un drept mobiliar sau imobiliar;
este un drept esentialmente temorar;
nu este un drept cesibil;
este un drept sesizabil;
este un drept viager.
Dreptul de uz ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, este un drept real, aceasta fiind prima sa caracteristică, cu excepția cazul în care are ca obiect drepturi de creanță ,și ca orice drept real este opozabil erga omnes ;
În funcție de obiectul său, uzul este un drept mobiliar sau imobiliar ;
Este un drept esențialmente temorar, atunci când uzul este constituit pentru o persoană fizică, durata maximă poate fi pâna la decesul uzuarului, uzul poate fi cel mult viager, iar în cazul peroanelor juridice durata maximă a uzului nu poate depăși 30 de ani, în cazul în care uzul este constituit cu depășirea duratei de 30 de ani aceasta se reduce de drept la 30 de ani.
Uzul este viager sau constituit pe o perioadă de 30 de ani numai în cazul în care nu s-a precizat durata lui.
Dreptul de uz nu este un drept cesibil deoarece nu este posibilă cedarea emolumentului lor, așadar titularul dreptului de uz sau de abitație nu numai că nu poate ceda dreptul său, dar el trebuie sa-l exercite,de regulă numai pentru nevoile lui si ale familiei sale, spre deosebire de dreptul de uzufruct care este un drept cesibil fiind posibilă cesiunea uzufructului, în sensul că uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte persoane fără acordul nudului proprietar, înlaturând așadar caracterul intuitu personae al uzufructului.
În Vechiul Cod și dreptul de uzufruct era tot un drept incesibil, la fel ca și dreptul de uz nu se putea tranzmite prin acte între vi sau pentru cauză de moarte (mortis cauza).
Dreptul de uz este un drept sesizabil, în sensul că, creditorii pot urmări veniturile bunurilor ce formează obiectul dreptului său.
Dreptul de uz este ca și dreptul de uzufruct este un drept viager, atunci când se constituie asupra unei persoane fizice, durata acestuia fiind numai pe timpul vieții uzuarului.
Durata lui poate fi redusă prin convenția părților, dar nu și prelungită peste această limită.
Din acest caracter și anume caracterul viager, derivă un caracter subsecvent respectiv caracterul aleatoriu, care constă în faptul că nu se cunoaște perioada de timp cat va trăi uzuarul.
Deoarece ca și în cazul uzufructului stingerea dreptului are loc la moartea uzufructuarului, respectiv uzuarului.
Pe lângă trăsăturile comune, dreptul de uz se individuаlizeаză prin următoаrele trăsături specifice:
Titulаrul dreptului de uz poаte fi numаi o persoаnă fizică;
Este un drept strict personаl: în consecință, pe de o pаrte titulаrul nu poаte cedа emolumentul аltei persoаne, iаr pe de аltă pаrte, fructele culese de uzuаr nu pot fi culese de creditorii аcestuiа.
2.3. Constituirea si exercitarea dreptului de uz
Dreptul de uz și dreptul de abitație se pot constitui prin acte juridice inter vivos, cu titlu gratuit ori cu titlu oneros, sau mortis causa, în mod direct sau în mod indirect, prin înstrăinarea nudei proprietăți și reținerea dreptului de uz sau de abitație.
În cazul în care dreptul de uz poartă asupra unui bun imobil, și în cazul dreptului de abitație, actul juridic trebuie încheiat în formă autentică în acord cu prevederile în materie de carte funciară.
Însă, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, forma actului va fi supusă legii în vigoare la momentul încheierii acestui. Nu este exclusă constituirea acestor dezmembrăminte prin testament, fiind aplicabile regulile generale din materia moștenirii testamentare.
În ceea ce privește dobândirea prin uzucapiune, dreptul de uz și dreptul de abitație, fiind manifestări particulare ale dreptului de uzufruct, vor fi aplicabile dispozițiile privind constituirea uzufructului. Vor fi avute în vedere dispozițiile legale privind uzucapiunea extratabulară sau tabulară, în situația bunurilor imobile, ori dispozițiile art. 939 NCC, în situația bunurilor mobile.
În ambele situații, posesia trebuie să fie corespunzătoare dreptului de uz sau, respectiv, dreptului de abitație, iar titularul trebuie să aibl reprezentarea subiectivă că stăpânește bunul în această calitate, iar nu ca titular al dreptului de proprietate.
Uzuаrul аre аceleаși obligаții cа și uzufructuаrul. Astfel, el trebuie, înаinte de а intrа in folosință, să fаcă inventаr si să deа cаutiune. În cursul uzului el trebuie să se foloseаscă de lucruri cа un bun proprietаr și în genere să vegheze lа conservаreа substаnței lucrului.
Prin urmаre, uzuаrul vа аveа îndаtorireа să întrețină lucrul, cheltuielile și repаrаțiile de întreținere și de cultură fiind în sаrcinа sа. De аsemeneа, vа plăti contribuțiile și sаrcinile după аceleаși norme cаre se аplică lа uzufruct.
Dаcă uzul sаu аbitаțiа аbsorb toаte fructele fondului sаu toаtă folosințа cаsei, uzuаrul vа suportа în întregime contribuțiile și sаrcinile ordinаre, cаre în mod normаl se аchită din venituri,
Dаcă însă uzuаrul nu iа decât o pаrte din fructe sаu nu аbsoаrbe decât o pаrte din folosințа cаsei, аtunci el vа plăti din аcele contribuții și sаrcini numаi o pаrte proporționаlă cu folosințа sа.
În аceste privințe se аplică regulile generаle аle uzufructului. Uzuаrul, fiind un dobânditor cu titlu pаrticulаr, nu este obligаt să contribuie lа plаtа dаtoriilor pаtrimoniаle și nici а pensiilor аlimentаre și а rentelor.
Regulа generаlă este că uzuаrul nu se poаte folosi de lucru decât pentru nevoile sаle și аle fаmiliei. Uzul se consideră deci cа аvând un cаrаcter mаi personаl decât uzufructul, și chiаr un cаrаcter аlimentаr în multe cаzuri.
Dаcă uzul însuși nu poаte fi închiriаt, se pot totuși închiriа diferite obiecte ce fаc pаrte din uz, căci аceаstа este o simplă trаnsformаre а fructelor nаturаle în civile, însă, bineînțeles, închiriereа este posibilă numаi în limitа nevoilor uzuаrului.
Fаptul că uzuаrul nu poаte cedа dreptul său unui terț, nu-l împiedică să cedeze dreptul său, cu titlu grаtuit sаu oneros, însuși nudului proprietаr, fiindcă o аsemeneа cesiune este o simplă renunțаre, аdică un mod de stingere vаlаbil.
S-а discutаt dаcă uzuаrul аre dreptul să ceаră а fi pus în posesiа lucrului, cа și un uzufructuаr, sаu dаcă dreptul său se reduce lа а cere de lа proprietаr remitereа periodică а părții din fructe lа cаre аre dreptul. S-а pretins că, cu excepțiа cаzului de аbitаție, uzuаrul nu аre dreptul să ceаră posesiа lucrului.
După un аlt sistem, uzuаrul аre аcest drept, însă numаi când uzul аbsoаrbe toаte fructele lucrului. Socotim că аmbele sisteme sunt inexаcte. Uzuаrul аre în principiu totdeаunа dreptul de а cere să fie pus în posesiа lucrului.
S-а discutаt, de аsemeneа, dаcă pаrteа din fructe și venituri, lа cаre аre dreptul uzuаrul, trebuie preluаtă din produsul net, аdică din produsul ce rămâne după ce s-аu scăzut cheltuielile de cultură și întreținere, sаu din produsul brut.
2.4. Drepturile și obligațiile uzuarului
2.4.1. Drepturile Uzuarului
Drepturile uzuarului sunt:
Dreptul de a culege fructele pentru el și pentru familia sa;
Dreptul de a înstrăina fructele culese, dacă el consideră necesar, care este o simplă transformare a veniturilor sale în limitele nevoilor uzuarului.
2.4.2. Obligațiile uzuarului
Conform dispozițiilor legale putem spune ca uzuarul are aceleași obligații ca și uzufructuarul daca folosește întregul bun în interesul său și al familie.
Aceste obligații sunt o manifestare a obligației negative pe care uzuarul trebuie să o respecte, împreună cu toate celelalte persoane care formează subiectul pasiv ( membri familiei sale), general și nedeterminat al raportului juridic în conținutul căruia intră dreptul de nudă proprietate, fie intră în conținutul căruia intră dreptul de nudă proprietate, fie intră în raporturi juridice obligaționale.
De aici rezultă obligațiile de a conserva substanța, obligația de a folosi lucrul ca un bun proprietar și obligația de a respecta modul de folosința stabilit de proprietar.
Uzuarul trebuie totodată sa respecte și dreptul real al nudului proprietar care îl obliga pe uzuar de la abținerea de la încheierea unor acte juridice de dispoziție sau de la săvârșirea unor acte materiale care ar vătăma substanța bunului.
În doctrină, s-a arătat ca obligația generală negativă de a nu tulbura exercitarea dreptului de nudă proprietate este o obligație continuă, dar care totuși conține și elemente de discontinuitate, când nuda proprietate este încalcată.
Nu putem face confuzie între noțiunea de “obligație generală negativă” și cea de ,,obligație civilă”, deoarece prima dintre ele ,,reprezintă o aplicație a îndatoririi generale de a nu aduce atingere drepturilor altei persoane și nu se poate concretiza prin eventualitate, ci prin persistență și continuitate, asemenea obligației dispărând numai odată cu pieirea bunului”.
Uzuarul trebuie să îndeplinească anumite obligații chiar înainte de a intra în folosința bunului:
Acesta are obligția de inventaria bunurile mobile și de a întocmii un proces-verbal din care să rezulte starea materială a bunurilor imobile, conform dispozițiilor legale ale codului civil.
Astfel acesta preia bunurile în starea în care acestea se află la momentul constituirii uzului, însa nu va putea să intre în posesia acestora decât după inventarierea acestora și constatarea stării în care se află.
Această inventariere și constatare a stării bunurilor poate fi facută în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată, și are scopul de a constituii ca probe pentru stabilirea eventualelor stricăciuni, sau deficiențe suferite de bunuri în timpul uzului.
În cazul neîndeplinirii acestei obligații, proprietarul poate dovedi starea bunurilor prin orice mijloace de probă, și îl poate împiedica totodată pe uzuar să intre în folosința lucrurilor.
În cazul bunurilor imobile, s-a arătat că în favoarea proprietarului operează prezumția ca bunurile au fost predate în bună stare.
O altă obligație a uzuarului este aceea de a respecta destinația bunurilor.
Uzuarul este ținut să respecte destinația dată bunurilor de nudul proprietar, cu excepția cazurilor când se asigură o crestere a valorii bunului sau cel puțin nu se prejudiciază interesele proprietarului.
În cazul în care, folosirea necorespunzătoare a bunurilor date în uz, uzuarul are obligația de a-l despăgubi pe nudul proprietar.
Însă atunci când bunul este distrus datorită altor cauze care nu i se pot imputa uzuarului, ca de exemplu vechimea bunului sau cazul fortuit, obligația de reparare nu survine nici uzuarului dar nici proprietarului.
Uzuarul are obligația de a suporta reparațiile de întreținere a bunului, iar reparațiile mari vor intra în sarcina nudului proprietar.
Uzuarul are trebuie să inștiințeze nudul proprietar atunci când bunul are nevoie de reparații.
Dacă uzuarul nu îndeplinște obligația de conservare, el va răspunde pentru daunele suferite de nudul proprietar din această cauză.
Uzuarul mai are obligația prealabilă de a constitui o garanție.
Întarzierea în depunerea garanției nu este de natură de a afecta dreptul uzuarului de a uza de bunul respectiv și de a culege fructele ce i se cuvin la momentul constituirii uzului.
Uzuarul mai are și obligația de a se folosi de bun ca un bun proprietar, adică trebuie să manifeste aceiași grijă ca însuși proprietarul, asigurându-se de îtreținerea bunului, această obligație având loc în momentul exercitării dreptului de uz.
Uzuarul are obligația de a folosi lucrul ca un bun proprietar, de a face acte de conservare și întreținere a bunului, dar și de a aduce la cunoștința proprietarului orice tulburare și tulburare a dreptului de proprietate.
O altă obligație a uzuarului este aceea de a suporta sarcinile si cheltuielile proprietății.
Uzuarul mai are și obligația de a suporta cheltuielile de judecată ocazionate de litigiile privitoare la folosința bunului, iar nudul proprietar va suporta cheltuielile de judecată relative la proprietate.
Uzuarul are și obligația de a aduce la cunoștința nudului proprietar despre orice uzurpare a fondului și orice contestare a dreptului de proprietate, sub sancțiunea obligăriila plata de daune-interese.
În momentul încetării dreptului de uz, uzuarul are urmatoarele obligații:
Are obligația de a restitui bunul primit în folosință, restituirea făcânduse în natură și în starea în care buul se găsea la momentul nașterii dreptului de uz.
Daca deși folosința bunului a fost una normală, dar în urma acestei folosințe a survenit o deteriorare rapidă a acestuia, la momentul în care se încheie dreptul de uz, uzuarul va fi obligat la restituirea valori pe care au avut-o bunurile la acea dată.
Însă în cazul în care bunurile au pierit datorită unor cauze care nu îi sunt imputabile uzuarului,cum ar fi cazul fortuit, acesta nu mai are această obligație, întrucât riscul pieirii bunului va fi suportat de către nudul proprietar.
Dar daca pieirea bunului se datorează culpei uzuarului, acesta va fi obligat la plata contravalorii bunului dar și plata unor daune-interese.
În cazul în care obiectul uzului, a fost constituit de bunuri consumtibile, uzuarul este obligat la restituirea unor bunuri de aceiași cantitate, calitate și valuare sau echivalentul în bani al acestora la momentul stingerii uzului.
Obligațiile uzuarului care survin pe parcursul exercitării dreptului de uz sunt prevăzute de legiuitor cu scopul de ai permite nudului proprietar posibilitatea reîntregirea proprietății și revenirea acesteia la starea de dinaintea dezmembrării.
În cazul în care bunul care constituie obiectul dreptului de uz, a suferit lucrări de îmbunătațire făra ca proprietarul să fi fost încuviințat, acesta poate solicita obligarea uzuarului la ridicarea acestora și readucerea bunului în starea inițială.
2.5. Drepturile nudului proprietar
Drepturile nudului proprietar sunt cele care rezultă din exercitarea atributului dispoziției:
a) dreptul de a înstrăina nuda proprietate, însă dobânditorul subsecvent rămâne obligat să respecte dreptul uzuarului constituit, care este un drept real;
b) dreptul de a greva nuda proprietate cu ipotecă, de a constitui o servitute, fără ca prin aceasta să-l împiedice pe uzuarului în exercitarea dreptului său;
c) dreptul de a culege productele bunului, fructele se cuvin uzuarului, deoarece dreptul de folosință conferă dreptul de a culege fructele uzuarului;
d) dacă bunul care formează obiectul uzuarului este expropriat, pentru că și dreptul de uz este expropriabil, despăgubirea acordată va fi împărțită între nudul proprietar și uzuar.
e) dreptul de a exercita toate acțiunile în justiție prin care se apără dreptul său de proprietate, fără ca prin aceasta să se aducă atingere drepturilor uzuarului. El nu va putea revendica bunul său de la uzuar înainte de stingerea uzuarului.
Nudul proprietar poate înstraina bunul asupra căruia poartă nuda proprietate sau il poate greva cu sarcini reale, dar cu respectarea prerogativelor uzuarului.
Dacă bunul supus uzului este vândut, dreptul uzuarului nu survine nici unei modificări, cu excepția cazului în care acesta renunță el însuși la a se folosi de acest drept în mod formal.
De astfel nudul proprietar poate ipoteca nuda proprietate, sau de a constitui o servitute, dar trebuie să facă în așa fel încât uzuarul să nu fie deranjat ăn exercitarea dreptului său.
Prin exercitarea tuturor acțiunilor prin care acesta poate să își apere dreptul facem referire la: actiune în grănițuire, acțiunea negatorie, dar și acțiunile posesorii în ipoteza în care acesta a pierdut posesia bunului.
Proprietarul poate să exercite și o acțiune personală pentru a-l obliga pe acesta să repare eventualele degradări aduse bunului care formează obiectul uzului, adică aducerea acestuia în starea inițială.
Într-o opinie, nudul proprietar nu poate supraveghea modul ăn care uzuarul își exercită obligațiile, deoarece un asemenea drept s-ar putea manifesta numai la stingerea uzului.
O altă opinie ne arată ca nudul proprietar poate veghea ca uzuarul să își îndeplinească obligațiile sale.
2.6. Obligațiile nudului proprietar
Execitarea normală a dreptului de uz nu trebuie să fie tulburată de nudul proprietar, acesta având obligația de a se abține în a face orice acțiune sau inacțiune care ar putea să tulbure normal exercitare a dreptului uzuarului.
De principiu, nudul proprietar nu are vreo obligație pozitivă față de uzuar, dar acesta nu poate vătama, prin acțiunile sale, drepturile ce îi revin uzuarului, de aici rezultând ca nudul proprietar este ținut de o obligație negativă.
Nudul proprietar are obligații care intră în conținutul unor raporturi juridice obligaționale, aici vom reaminti de obligația de a garanta împotriva evicțiunii, obligația de a reconstitui, alături de uzuar ceea ce s-a distrus ca urmare a unui caz fortuit sau datorită vechimii, obligația de a suporta cheltuielile și sarcinile proprietății.
Într-o altă ordine de idei obligațiile nudului proprietar sunt următoarele:
obligația pasivă sau negativă de a se abține de la orice fapt material de natură să-l împiedice pe uzuar în exercitarea dreptului său;
Prin această obligație se înțelege că dacă nudul proprietar înstrăinează bunul în tot sau în parte, el nu poate aduce atingere drepturilor uzuarului sau de al prejudicia pe acesta.
obligația pozitivă de a-l garanta pe uzuar pentru evicțiune în două dintre cazuri și anume în cazul când obligația de garanție derivă din natura uzului și în cazul când proprietarul și-a asumat în mod expres o asemenea obligație, prin actul constitutiv al uzului, spre exemplu atunci când are caracter oneros;
de a-l despăgubi pe uzuar, când a micșorat valoarea de exploatare a bunului obiect al dreptului de uz.
Înafară de cele enumerate nudului proprietar îi mai revin și obligația de de a face reparațiile capitale, ale bunului care formează obiectul dreptului de uz.
În doctrină s-a arătat ca nu este exclus ca nudul proprietar să își asume prin contractul de constituire a uzului și alte obligații, care fac obiectul unor raporturi juridice obligaționale.
Codul civil face distingere între reparațiile capitale care intră în atributele nudului proprietar și reparațiile de întrținere care aparțin uzuarului.
În cazul în care uzuarul ar refuza să execute lucrările curente, de întreținere, atunci nudul proprietar le poate face el, pe cheltuiala uzuarului. Uzuarul nu îl va putea însă obliga pe proprietar să execute reparațiile mari.
Se poate spune că cheltuielile sunt tuportate de proprietar, însă atunci când asupra bunului exercită posesia și folosința o altă persoană, cheltuielile vor fi suportate de acea persoană și anume de uzuar.
Așa cum am mai spus uzuarul este obligat să suporte anumite cheltuieli dar și sarcinile obijnuite, care vor fi suportate de acesta din venituri.
Capitolul 3
Stingerea si lichidarea dreptului de uz
3.1.Stingrea dreptului de uz
Stingerea dreptului de uz are loc în aceleași condiții ca și dreptul de uzufruct. Dacă convenția părților prevede, de uz pot beneficia și moștenitorii uzuarului.
De aici putem deduce următoarele moduri de stingere a dreptului de uz:
Moartea uzufructuarului;
Uzul se stinge prin moartea uzuarului, chiar dacă termenul nu s-a îndeplinit, însă în cazul în care uzuarul are mostenitori aceștia vor beneficia în continuare de dreptul de uz al uzuarului.
În opinia mea putem spune că uzul este un drept succesoral deoarece, moștenitorii uzuarului pot beneficia în continuare de dreptul de uz.
Ajungerea la termenul pentru care a fost constituit;
Pe cale convențională părțile pot stabili dreptul de uz pentru un anumit termen, acest termen fiind un termen cert sau incert.
Termenul maxim pentru care se poate constituii dreptul de uz este decesul uzuarului.
De aici deducem că odată cu încetarea din viață a uzuarului înceteaza si dreptul de uz.
Consolidare;
Prin consolidare întelegem îndeplinirea uzuarului a celor trei atribute- usus, fructus și abusus, în consecință dreptul de uz stingânduse.
Când sunt întrunite cele trei atribute automat uzuarul va îndeplini ambele calități atât cea de uzuar cât și cea de nud proprietar, astfel ducând la stingerea dreptului de uz.
Neuz;
În cazul în care uzuarul nu beneficiază de uzanța bunului timp de 10 ani, sau timp de 2 ani în cazul uzului unei creanțe, atunci dreptul de uz va înceta.
Pentru ca dreptul de uz să înceteze, uzuarul trebuie să nu întrebuinteze bunul timp de 10 ani, respectiv doi ani, continuu dar si complet.
Este lesne de înțeles că în cazul în care această întrerupere nu este continuă și completă dreptul de uz asupra bunului nu va înceta.
Renuntarea la uz;
Renunțarea poate fi expresă sau tacită, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Renunțarea trebuie să fie exprimată clar, neechivoc, renuntarea neputând fi prezumată. Dacă priveste un imobil, actul juridic în formă autentică va fi înscris în cartea funciară. De altfel în cazul de încetare a uzufructului unui imobil sunt aplicabile dispozițiile în materie de carte funciară.
Abuzul de folosință;
Uzul poate înceta la cererea nudului proprietar însa această încetare poate fi dispusă numai de către instanța de judecată, în cazul în care uzuarul abuzează de folosința bunului, aduce stricăciuni acestora ori îl lasă să se degradeze.
Abuzul de folosință este o noțiune care include, atitudinea negativă a uzuarului fața de obligațiile asumate prin acțiuni negative, pasivitate, neglijență.
Instanța poate dispune în cazul abuzului de folosiță fie preluarea bunului de către nudul proprietar, fie stingerea uzului. Nudul proprietar avînd obligația de a plăti uzuarului o rentă pe durata uzului în cazul bunurilo mobile, iar în cazul bunurilor imobile se poate dispune înscrierea unei ipoteci în cartea funciară, acest lucru având ca scop garantarea rentei.
Creditorii uzuarului pot interveni în proces, aceștia oferind garanții și oferinduse să repare stricăciunile cauzate de actiunile uzuarului, acestia având ca scop conservarea drepturilor lor.
Pieirea bunului;
Atunci cînd bunul care face obiectul dreptului de uz este distrus în totalitate datorită unui caz fortuit dreptul de uz se stinge, deoarece dispare bunul care face obiectul dreptului de uz.
Însă dacă bunul nu este distrus în totalitate și este distrus în parte, dreptul de uz va continua asupra parții rămase. În toate cazurile uzul va continua asupra despăgubirii plătite de terț , sau asupra indemnizației de asigurare în cazul în care aceasta nu este folosit pentru repararea bunului.
Rezoluțiunea sau nulitatea titlului nudului proprietar.
În cazul rezoluțiuni sau nulități se vor desființa drepturile consimțite în favoarea uzuarului.
3.2. Lichidarea dreptului de uz
La stingerea uzuui, uzuarul trebuie să restituie nudului proprietar bunul sau bunurile care au constituit obiect al uzului, deoarece la momentul stingerii uzului ia sfârșit și dreptul de folosință al uzuarului.
Ca efect al stingerii dreptului de uz, uzuarul are obligația de a înapoia nudului proprietar toate lucrurile care au făcut obiectul dreptului de uz.
Cu alte cuvinte acesta trebuie să înceteze actele de folosința și să redea posesia bunului obiect al dreptului de uz. Aceste condiții nu există daca uzul s-a stins prin consolidare sau prin pieirea totală a bunului din cauze neimputabile uzuarului.
Uzuarul este un detentor precar, el posedă bunul pentru altul, mai exact pentru nudul prorietar, restituirea urmând a fi facută de bună vie în starea în care l-a primit.
În cazul în care uzuarul refuză restituirea bunului, proprietarul poate recurge la acțiunea în revendicare sau la cea personală, acest lucru derivând din convenția părților.
Atunci când uzul are ca obiect bunuri consumtibile, uzuarul are obligația de a restitui bunuri de aceiași valuare, cantitate, calitate și de aceiași natură.
Daca din culpa uzuarului, bunul piere sau este deteriorat, acesta are obligația de dezdăunare care poate fi însoțită de obligația de restituire, uzuarul având îndatorirea de a acoperi prejudiciul cauzat proprietarului. El neavând aceste obligații dacă degradările sau deteriorările se datorează întrebuințării sau folosinței acestuia într-un mod prin care să nu abuzeze de folosința bunului.
În cazul în care ca obiect al dreptului de uz este un bun imobil care în urma folosirii normale s-a deteriorat, uzuarul are obligația de a repara prejudiciul suferit de proprietar.
Uzuarul nu poate pretinde despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse bunului, chiar dacă acestea au adus un spor de valuare. Singurul lucru care poate fi făcut de uzuar este acela de a ridica tablouri, oglinzi, ornamente și orice alte asemenea adăugiri care se pot detanșa comod din bunul asupra căruia s-a constituit dreptul de uzufruct, care trebuie să fie restituit în starea anterioară.
La rândul său, proprietarul este obligat să restituie uzuarului sumele de bani pe care acesta le-a plătit pentru el, cum ar fi spre exemlu plata făcuta unui creditor al proprietarului care avea drept de ipotecă asupra imobilului care este obiect al ipotecii.
CAPITOLUL 4
Dreptul de abitație
4.1. Definiție
Dreptul de abitație este un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, care conferă titularului prerogativele de a poseda și folosi o locuință proprietate a altei persoane, care pot fi exercitate pentru satisfacerea trebuințelor de locuit ale titularului și ale familiei sale.
În acord cu prevederile art. 750 NCC, titularul unui drept de abitație poate fi numai o persoană fizică. Având în vedere prevederile art. 753 NCC, reiese în mod evident că dreptul de abitație se poate exercita asupra unei locuințe sau asupra unei părți dintr-o casă de locuit.
Dreptul de abitație presupune dezmembrarea dreptului de proprietate prin divizarea atributului posesiei și prin pierderea de către proprietar a elementului usus.
Dreptul de a folosi bunul, ca prerogativă a dreptului de abitație este expres prevăzut de art. 750 NCC sub forma dreptului de a locui în locuința nudului proprietar.
Atributul posesiei este în parte păstrat de nudul proprietar care continuă să aproprieze bunul și să îl stăpânească în această calitate. Titularul dreptului de abitație preia o parte din atributul posesiei, precum și atributul folosinței asupra locuinței.
Întocmai ca dreptul de uz, și dreptul de abitație reprezintă o manifestare particulară a dreptului de uzufruct. Cu toate acestea, dreptul de abitație prezintă anumite deosebiri față de uzufruct.
Astfel, titularul unui drept de abitație poate fi numai o persoană fizică. Exercitarea prerogativelor conferite de acest dezmembrământ este limitată în raport cu necesitățile titularului și familiei sale, fiind incluși în această categorie soțul și copii titularului, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitația, precum și părinții titularului sau alte persoane aflate în întreținere.
Dreptul de abitație, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, are ca obiect o casă de locuit. El permite titularului să folosească locuința, proprietatea altei persoane, pentru satisfacerea nevoilor sale de locuit și ale familiei sale.
La fel ca uzufructul, abitația poate fi constituită prin convenție, iar atunci când dreptul este constituit pentru o cotă-parte din imobil, așa cum este cazul în speță, se pune problema dacă și cum este posibilă stabilirea întinderii lui, prin determinarea părții din locuință care face obiectul abitației.
In prezenta cauză, pârâtul care folosea efectiv o parte din imobil, a vândut reclamanților cota sa ideală de 1/2 din bun, rezervându-și dreptul de abitație în limita acestei cote. Dreptul acestuia de a folosi locuința se circumscrie pârtii efective pe care o folosea anterior înstrăinării, neputându-se extinde, după înstrăinare, în partea de imobil folosită efectiv de celălalt coproprietar, care a vândut cota sa de 1/2 tot reclamanților.
A reține contrariul, înseamnă, de fapt, să se pună în discuție valabilitatea clauzei de abitație, înserată în convenție, care privește numai 1/2 din imobil. Or, nu este posibil să se interpreteze că, urmare a înstrăinării cotei de 1/2 din locuință, pârâtul a dobândit și folosința asupra părții din locuință pe care nu a avut-o niciodată în proprietate.
Sensul clauzei de abitație, înserată în convenție, este acela de a-i conferi pârâtului folosința pârtii din locuință deținută anterior înstrăinării, care, potrivit expertizei reprezintă 1/2 din imobil.
Acțiunea reclamanților, având ca obiect stabilirea pârtii din imobil la care se referă dreptul pârâtului, este admisibilă.
Prin stabilirea întinderii dreptului de abitație și determinarea părții din locuință ce poate fi folosită de pârât, nu este îngrădit dreptul acestuia, deoarece i se asigură exercițiul lui în limitele prevăzute în contract.
Reclamanții justifică un interes legitim în formularea acțiunii, pentru că sunt îndreptățiți să folosească parte din locuință, dreptul lor fiind limitat însă la cota de 1/2 care nu face obiectul abitației.
4.2. Caractere juridice
In cazul în care, odată cu înstrăinarea locuinței, vânzătorii – soț și soție – și-au rezervat un drept de abitație asupra întregului apartament, acest drept are, în situația dată, un caracter indivizibil. în consecință, în urma decesului unuia dintre soți, nudul proprietar nu poate cere restrângerea dreptului de abitație astfel constituit, spre a se muta el însuși într-o parte a acelui apartament.
În consecință dreptul de abitație are urmatoarele caractere juridice care reies din regelementările legale după cum urmează:
Carcter special
Este un drept real principal
Este gratuit
Este inalienabil și insesizabil
Este temorar
Nu pote fi cedat sau ipotecat
Are caracter special deorece este creat în favoarea soțului supraviețuitor care nu are niciun drept real de a folosi o altă locuință corespunzătoare nevoilor sale.
Conform acestei reglementări, acest drept succesoral special al soțului supraviețuitor este recunoscut dacă sunt îndeplinite doua condiții: casa de locuit, în care soțul supraviețuitor a locuit pâna la data deschiderii mostenirii, să fie inclusă în masa succesorală rămasă de la soțul decedat, iar soțul supraviețuitor să nu fie unicul moștenitor al defunctului;soțul decedat să nu aibă nici un drept real de a folosi o altă locuință corespunzătoare nevoilor sale.
Durata dreptului de abitație este limitată la momentul iesirii din indiviziune, dar nu mai puțin de un an de la decesul soțului, sau la momentul recăsătorii soțului supraviețuitor.
Soțul supraviețuitor nu este obligat la darea unei cauțiuni.
Folosința locuinței este limitată la nevoile soțului supraviețuitor, dacă suprafața locuinței depășește aceste nevoi, ceilalți moștenitori au dreptul de a cere limitarea dreptului de abitație la partea de locuință necesară soțului supraviețuitor., putând oferi soțului supraviețuitor o altă locunță, corespunzătoare nevoilor acestuia.
Dreptul de uz este temorar deoarece durează pâna la iesirea din indiviziune, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii mostenirii așa cum prevăd dispozițiile legale.
4.3. Drepturile și obligațiile titularului dreptului de abitație
Drepturile titularului dreptului la abitație sunt:
a) dreptul de ocupa locuința împreună cu familia sa, chiar dacă s-a căsătorit ulterior constituirii dreptului. În cazul soțului supraviețuitor încetează însă o dată cu recăsătorirea acestuia;
b) dreptul de a închiria partea din clădire care îi prisosește, chiar dacă proprietarul imobilului se opune. Soțul supraviețuitor este exceptat de la acest drept. Dreptul de abitație în întregime nu poate fi cesionat și nici închiriat.
Obligațiile titularului dreptului de abitație sunt:
a) să folosească imobilul ca un bun proprietar (art. 567 C.civil );
b) să dea cauțiune în cazul când părțile au stabilit și nu s-a acordat scutire de către nudul proprietar;
c) să constate starea imobilului la intrarea în posesia acestuia;
d) să suporte cheltuielile folosinței și cheltuielile curente de întreținere.
4.4. Moduri de dobândire a dreptului de abitație
4.4.1. Abitația constituită prin convenție, testament, prescripție achizitivă
Dreptul de uz și dreptul de abitație se pot constitui prin acte juridice inter vivos, cu titlu gratuit ori cu titlu oneros, sau mortis causa, în mod direct sau în mod indirect, prin înstrăinarea nudei proprietăți și reținerea dreptului de uz sau de abitație.
În cazul în care dreptul de uz poartă asupra unui bun imobil, și în cazul dreptului de abitație, actul juridic trebuie încheiat în formă autentică în acord cu prevederile în materie de carte funciară.
Însă, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, forma actului va fi supusă legii în vigoare la momentul încheierii acestui. Nu este exclusă constituirea acestor dezmembrăminte prin testament, fiind aplicabile regulile generale din materia moștenirii testamentare.
În ceea ce privește dobândirea prin uzucapiune, dreptul de uz și dreptul de abitație, fiind manifestări particulare ale dreptului de uzufruct, vor fi aplicabile dispozițiile privind constituirea uzufructului. Vor fi avute în vedere dispozițiile legale privind uzucapiunea extratabulară sau tabulară, în situația bunurilor imobile, ori dispozițiile art. 939 NCC, în situația bunurilor mobile.
În ambele situații, posesia trebuie să fie corespunzătoare dreptului de uz sau, respectiv, dreptului de abitație, iar titularul trebuie să aibl reprezentarea subiectivă că stăpânește bunul în această calitate, iar nu ca titular al dreptului de proprietate.
În ceea ce privește însă dreptul de abitație, dobândirea acestuia prin uzucapiune extratabulară este mai mult teoretică întrucât, din punct de vedere practic, cel care stăpânește o locuință va prefera să susțină calitatea de proprietar.
Însă, în măsura în care exercitarea posesiei s-a realizat în limitele necesităților sale și ale familiei sale, cu respectarea celorlalte condiții prevăzute de lege, uzucapantul va dobândi dreptul de abitație, iar nu dreptul de proprietate.
Interpretarea este operațiunea de stabilire a conținutului concret al contractului, a sensului și întinderii lui, precum și a obligațiilor cărora el le Interpretarea este necesară, de regulă, în acele situații în care, datorită neclarității conținutului, nu poate fi determinat înțelesul exact al contractului.
Normele cu caracter supletiv după care se poate efectua interpretarea contractelor, înscrise în articolul 970 alin. (2) și art. 977-985 C. civ., permit judecătorului să stabilească intenția părților în raport cu toate circumstanțele cauzei.
Principiul de bază al interpretării contractului este consacrat prin art. 977 C. civ., care prevede: „Interpretarea contractului se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor".
Legea dă prioritate voinței reale a pârtilor, ea fiind cea care, într-o convenție, determină cuprinsul, natura și întinderea raporturilor dintre ele. Pentru stabilirea voinței reale a pârtilor se are în vedere, în principal, textul actului încheiat.
Dacă una din părți susține că a voit altceva decât ceea ce s-a consemnat în înscrisul constatator, aceasta este obligată să facă dovada că voința reală nu este cea care rezultă din conținutul actului scris.
In speță, conținutul contractului de vânzare-cumpărare, prin care reclamanta și-a rezervat dreptul de abitație asupra bunului înstrăinat, este clar. Contractul cuprinde toate elementele care confirmă intenția părților de a vinde și respectiv, a cumpăra apartamentul, în cuprinsul lui fiind determinat bunul vândut și prețul acestuia, cu mențiunea încasării prețului de către vânzătoare.
Reclamanta, care a susținut că voința pârtilor ar fi fost în sensul încheierii unui contract cu clauză de întreținere, nu a dovedit susținerea sa, iar în raport de conținutul clar al înscrisului constatator, contractul nu poate fi interpretat decât ca o convenție de vânzare, prin care părțile au constituit în beneficiul vânzătoarei dreptul de abitație asupra bunului înstrăinat.
Voința pârtilor fiind exprimată în acest sens, efectele contractului se analizează în raport cu conținutul său, iar instanța trebuie să dispună executarea lui potrivit acestui conținut și nu în sensul susținerilor reclamantei.
Dreptul de abitație, reglementat prin art. 565-572 C. civ., reprezentând un dezmembrământ al dreptului de proprietate, se poate constitui prin convenția pârtilor.
Dreptul de abitatie este reglementat în Codul civil împreună cu dreptul de uz, în dispozițiile art. 565-574 și reprezintă acel drept real imobiliar, care are ca obiect o casă de locuit, în virtutea căruia titularul său poate să folosească locuința proprietate a altor persoane, pentru satisfacerea nevoilor sale de locuit și ale familiei sale.
In speță, reclamantul și-a constituit indirect dreptul de abitație, prin reținerea pentru sine și pentru soția sa, a folosinței locuinței, înstrăinând doar nuda proprietate.
Din conținutul art. 572 alin. (2) C. civ., care conferă titularului dreptului de abitație, dreptul de a închiria partea din clădire ce îi prisosește, rezultă că, pe durata existenței abitației, nudul proprietar nu are dreptul să folosească locuința, acest atribut aparținând beneficiarului abitației.
Recurenții, care au doar nuda proprietate, nu au titlu legal pentru folosirea locuinței și, în mod corect prin decizia recurată s-a menținut soluția admiterii acțiunii în evacuare formulate de reclamant, fondată pe actul juridic ce constituie titlul abitației.
Susținerea recurenților, potrivit căreia evacuarea s-ar fi dispus și din partea de construcție edificată de ei după cumpărarea imobilului, este neîntemeiată, deoarece prin hotărârea pronunțată de prima instanță, păstrată de tribunal, s-a dispus evacuarea pârâților-recurenți numai din locuința asupra căreia reclamantul are drept de abitație conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1821 din 18 decembrie 1991.
Această precizare, inserată în dispozitivul sentinței, permite determinarea încăperilor din care s-a dispus evacuarea, prin raportare la conținutul contractului de vânzare-cumpărare.
Curtea de Apel Iași a respins recursul formulat de reclamantul C.G., fiind menținute hotărârile recurate, prin care a fost respinsă acțiunea privind evacuarea pârâtei l.V. din locuința pentru care reclamantul și-a rezervat dreptul de abitație.
Soluția respingerii acțiunii, pronunțată de prima instanță, menținută de instanțele de apel și recurs, a fost motivată de faptul că, deși reclamantul și-a rezervat dreptul de abitație prin contractul de vânzare-cumpărare, cererea sa pentru evacuarea pârâtei intimate nu poate fi admisă, deoarece aceasta, fiind proprietara imobilului, are dreptul să folosească bunul.
Constituirea indirectă a dreptului de abitație (retenția) se realizează, cum este cazul în speță, prin reținerea pentru sine, de către proprietarul care înstrăinează nuda proprietate, a folosinței locuinței.
Din conținutul art. 572 alin. (2) C. civ. care prevede pentru titularul dreptului de abitație posibilitatea închirierii părții din clădire ce îi prisosește, fără ca proprietarul să se poată opune încheierii actului11, rezultă că, pe durata existenței dreptului de abitație, nudul proprietar nu are dreptul să folosească locuința, fără acordul titularului dreptului de abitație, singurul care poate exercita atributul de folosință.
Deoarece nudul proprietar nu are un titlu legal pentru folosirea locuinței, pentru apărarea dreptului său, titularul abitației poate folosi acțiunea în evacuarea acestuia.
Prin urmare, cererea reclamantului privind evacuarea pârâtei din locuință trebuia admisă.
4.5 Stingerea dreptului de abitație
Stingerea dreptului de abitație, are loc în același mod ca și uzufructul. Pentru apărarea dreptului de abitație titularul este îndreptățit la acțiunea în justiție având la îndemână o acțiune confesorie, pentru protecția dreptului real, fie locacțiune personală născută din actul juridic care stă la temeiul constituirii abitației.
Prin acțiunea confesorie înțelegem acțiune reală prin care se ocrotește sau se valorifică dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, de uz sau de abitație, ori dreptul de servitute și care servește la apărarea oricăruia dintre aceste drepturi reale.
Acțiunea confesorie se promovează de către titularul dreptului real principal vizat și poate fi intentată și împotriva proprietarului bunului.
Acțiunea confesorie este prescriptibilă în termenul general de 30 de ani pentru drepturile reale.
Astfel, potrivit legii, dreptul de abitție se stinge prin neexercitarea lui timp de 10 de ani rezultă că, în același termen, se stinge și acțiunea prin care el este apărat.
Capitolul 5
Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor
5.1. Considerații generale cu privire la drepturile succesorale ale soțului supravietuitor
De-a lungul timpului drepturile succesorale ale soțului supravietuitor au fost reglementate prin mai multe acte normative. Astfel potrivit dispozițiilor C. Civ din 1864 soțul supraviețuitor putea culege moștenirea numai după ultimul colateral de gradul al XII-lea, aceste dispoziții fiind abrogate ulterior. Astfel că prin legea din 1921, aceste exigențe au fost atenuate, soțul supravietuitor culegând mioștenirea după ultimul colateral de gradul al 4-lea.
Însă dispozițiile noului Cod civil privind drepturile succesorale ale soțului supravietuitor, îi conferă acestuia posibilitatea de a veni în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori, iar cota care îi revine acestuia se stabileste cu prioritate fața de ceilalți moștenitori, și față de reglementările anterioare.
Pentru a putea fi moștenitor soțul supravituitor trebuie să indeplinească cumulativ anumite condiții și anume:
Să aibă capacitate succesorală;
Să nu fie nedemn față de defunct;
Să aibe vocație succesorală;
Să aibe calitatea de soț la data deschiderii succesiunii.
Ultima condiție fiind și una specială care are aplicabilitate numai în ceea ce îl privește pe soțul supraviețuitor, primele trei fiind condiții generale aplicabile tuturor moștenitorilor.
Așadar, pentru a veni la moștenire în concurs cu rudele defunctului, soțul supravietuitor trebuie să aibă, la data deschiderii moștenirii lui de cuius, calitatea de soț.
Neprezentând importanță durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau sexul soțului supravițuitor, existența copiilor rezultați din căsătorie sau faptul că soții, la data deschiderii moștenirii erau despărțiți în fapt.
Nu se poate voribi despre calitatea de soț supravietuitor atunci când căsătoria a fost desfăcută prin divorț și atunci când căsătoria a fost declarată nulă sau este anulabilă.
Putem spune că atâta timp cât nu există o hotărâre de divorț definitivă la data deschiderii moștenirii, soțul supraviețuitor va putea veni la moșenire în concurs cu ceilalți moștenitori.
Trebuie însă să avem în vedere situația în care soții au apelat la notarul public sau la ofițterul de stare civilă pentru desfacerea căsătoriei, deoarece și acolo ca și în cazul divorțului, dacă la data morții defunctului nu a fost eliberat certificatul de desfacere a căsătoriei acesta păstrează calitatea de soț supraviețuitor.
În mod excepțional însă în temeiul dispozițiilor art. 304 NCC., ,, Soțul de bună-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulabile păstrează, pâna la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă.”
Ne aflăm astfel în prezența căsătoriei putative, astfel că dacă decesul unuia dintre soți intervine mai înainte de ca hotărârea care să declare nulitatea căsătoriei să rămâna definitivă, soțul supravițuitor poate veni la moștenire numai dacă acesta a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, necunosând cauza de nulitate a acesteia, acesta păstrânduși totodată calitatea de soț pâna la rămânerea definitivă a hotărârii de desființare a căsătoriei.
Dacă decesul unuia dintre soți a avut loc după ce hotărârea de desființare a căsotăriei a rămas definitivă, chiar dacă acesta a fost de bună-credință sau nu, nu va putea să vină la moștenire, deoarece acesta își pierde retroactiv, prin efectul nulității,calitatea de soț.
5.2. Enumerare și scurtă prezentare a drepturilor succesorale ale soțului supravietuitor
1.) Un drept de moștenire, în concurs cu moștenitorii din oricare dintre cele patru clase, sau în lipsa acestora, acesta beneficiază de un drept exclusiv de moștenire;
Codul civil în viguare acordă prin dispozițiile art. 972, „soțului supravietuitor o cotă variabilă din masa succesorală, în funcție de moștenitorii legali cu care acesta vine în concurs.”
În concluzie soțul suprvietuitor nu este și nici nu poate înlătura de la moștenire indiferent de clasa din care fac parte rudele defunctului.
În concurs cu rudele defunctului, soțului supraviețuitor îi revin următoarele drepturi:
¼ din moștenire, în concurs cu moștenitorii din clasa întâi;
În ipoteza în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu moștenitorii din clasa a doua, trebuie să specificăm următoarele situații:
În concurs cu ascendenții privilegiați și cu rudele colaterale privilegiate, soțul supraviețuitor va culege 1/3 din moștenire;
În concurs cu ascendenții privilegiați sau cu rudele colaterale privilegiate, soțului îi revine 1/2 din moștenire;
¾ din moștenire, în concurs cu rudele din clasa a treia sau a 4-a de moștenitori.
În situația în care defunctul nu are rude sau nici una dintre aceste rude nu dorește să vină la moștenire, soțul supravituitor poate culege întreaga moștenire.
Putem aprecia că în ipoteza în care soțul supravietuitor ar veni în concurs cu alți moștenitori, se va stabili prima oară cota parte care i se cuvine, iar restul se împarte între ceilalți moștenitori.
De aici putând concluziona că partea soțului supravițuitor se impută asupra moștenirii, și totodată micșorează și părțile care se cuvin celorlalți moștenitori.
Un drept de moștenire special asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților;
Potrivit dispozițiilor art.974 NCC., în ipoteza în care soțul supraviețuitor nu vine în concurs cu descendenții defunctului, acesta moștenește, pe lângă cota stabilită potrivit art.972 NCC, mobilierul și obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților.
Codul civil nu determină sensul concret al noțiunilor de „mobilier” și de „obiecte de uz casnic”, rămânând în sarcina doctrinei și jurisprudenței să stabilească înțelesul acestor noțiuni.
Potrivit literaturii de specialitate, prin „mobilier” sunt desemnate, alături de bunurile destinate mobilării locuinței soților și covoarele, radioul, televizorul etc., iar prin „ obiectele de uz casnic” sunt desemnate obiectele care, prin natura lor, sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice precum: aragazul, aspiratorul, frigiderul, mașina de spalat rufe etc.
Pentru a putea fi calificate astfel mobilierul și obiectele de uz casnic trebuie să fi fost folosite efectiv de soti în cadrul gospodăriei comune, indifernet de momentul dobândirii lor.
Bunurile care au calificarea ca fiind mobilier sau obiecte de uz casnic are la bază natura intrinseacă a acestora și afectațiuea lor concretă.
Pentru ca soțul supraviețuitor să aibă acest drept special, trebuie să îndeplinească anumite condiții:
Soțul supravițuitor să nu vină la moștenire cu moștenitorii din clasa întâi. De aici putând deduce că doar dacă vine în concurs cu rudele din clasele doi-patru poate culege mobilierul și obiectele de uz casnic, afectate folosinței comune a soților, rzultând că acesta poate culege aceste bunuri, peste cota succesorală din celelalte bunuri;
Defunctul să nu fi dispus, în mod expres, de partea sa din aceste bunuri, prin liberalități, inter vivos sau mortis causa.
Putem spune că dreptul special al soțului supraviețuitor vizează numai cota defunctului din aceste bunuri comune și proprii ale defunctului din această categorie.
Un drept de abitație asupra casei de locuit;
Potrivit art. 973 Cod Civ. soțul supraviețuitor care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuință corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitație asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moștenirii, dacă această casă face parte din bunurile moștenirii.
5.3 Dreptul de abitație al soțului supravituitor
Dreptul de abitație este gratuit, inalienabil și insesizabil.
Oricare dintre moștenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitație, dacă locuința nu este necesară în întregime soțului supraviețuitor, fie schimbarea obiectului abitației, dacă pune la dispoziția soțului supraviețuitor o altă locuință corespunzătoare.
Dreptul de abitație se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii moștenirii. Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de recăsătorire a soțului supraviețuitor.
Toate litigiile cu privire la dreptul de abitație reglementat prin prezentul articol se soluționează de către instanța competentă să judece partajul moștenirii, care va hotărî de urgență, în camera de consiliu.
Spre deosebire de dreptul comun dreptul de abitație al soțului supraviețuitor prezintă următoarele caracteristici:
Având în vedere posibilitatea întâlnirii lui în practică, menționăm că până la intrarea în viguare a NCC, în sistemul dreptului nostru civil era recunoscut un drept special de abitație în favoare soțului supraviețuitor care nu avea o locuință proprie.
Potrivit art.973 NCC, Sotul supravițuitor care nu este titular al niciunui drept real de folosință a altei locuință corespunzătoare nevoilor sale beste beneficiarul unui drept de abitație asupra casei în care a locuit până
Acțiune în revendicare. Bun în indiviziune succesorală. Existența unei împărțeli de folosință. Dreptul vremelnic de abitație al soțului supraviețuitor Legea nr. 319/1944, art. 4
Soția supraviețuitoare nu poate pretinde, prin cerere adițională, că ar avea un drept vremelnic de abitație asupra casei ce face parte din moștenire, câtă vreme are locuință proprie, iar casa în care locuise defunctul a închiriat-o (art. 4 din Legea nr. 319/1944).
In condițiile art. 4 din Legea nr. 319/1944, soțul supraviețuitor are un drept de abitație, temporar, numai dacă nu deține un alt spațiu.
Pentru ca soțul supravituitor să poată beneficia de acest drept trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiții:
Soțul suprvietuitor să fi locuit până la momentul deschideri moștenirii în acea casă;
Soțul supraviețuitor nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuință corespunzătoare nevoilor sale;
Casa să facă parte din bunurile succesiunii;
Soțul supravietuitor nu devine, prin moștenire, proprietarul exclusiv al casei;
Defunctul nu a dispus altfel, întrucât soțul supraviețuitor nu este moștenitor rezervatar, în ceea ce privește casa.
Dreptul de abitație al soțului supravietuitor prezintă urmatoarele caractere juridice:
Este un drept real;
Este un drept temporar, deoarece își păstrează calitatea pâna la ieșirea din indiviziune, dar nu mai puțin de un an de la data deschiderii moștenirii.
Acest drept încetează înainte de împlinirea termenului atunci când soțul supraviețuitor se căsătorește.
Este un drept personal, neputând fi înstrăinat sau grevat de soțul supraviețuitor în favoarea altei persoane, acesta neputând fi urmărit nici de creditorii defunctului.
Însă NCC dă posibilitatea restrângerii dreptului de abitație, dacă moștenitorii cer acest lucru, considerând că locuința nu este necesară în întregime soțului supraviețuitor, fie schimbarea dreptului de abitație dacă acestia pun la dispoziția soțului supraviețuitor o altă locuință corespunzătoare.
Prin punerea la dispoziția soțului supraviețuitor a unei locuințe corespunzătoare înțelegem că acestia nu pot oferi spre locuire orice locuință cu orice titlu precar, aceștia fiind obligați să puna la dispoziția acestuia o locuință cu o protecție suplimentară.
Este un drept cu titlu gratuit.
Prin aceasta întelegem că dreptul de abitație cu privire la toate litigiile va fi soluționat de instanța de judecată care este competentă să judece în materie de partaj al moștenirii, aceasta luând o hotărâre de urgență în cameră de consiliu.
Concluzii
Preluаte din dreptul romаn, jus utendi, jus fruendi și jus аbutendi ilustreаză din punct de vedere tehnico-juridic conținutul dreptului de proprietаte.
Aceste аtribute dаu tаbloul аnsаmblului prerogаtivelor cаre аpаrțin titulаrului dreptului de proprietаte аsuprа unui bun, аl puterilor cаre-i sunt recunoscute.
Este posibil însă, аșа cum аm аrătаt pe pаrcursul prezentei lucrări, cа аceste аtribute să аpаrțină, sepаrаt, mаi multor titulаri, formând prin аceаstă sepаrаre drepturi reаle distincte.
Cа urmаre а trаnsformărilor extrem de rаpide pe cаre le-а resimțit societаteа umаnă lа nivel globаl, regionаl sаu nаționаl în ultimul secol, dreptul de proprietаte а cunoscut lа rândul său evoluții spectаculoаse, аtât în ceeа ce privește conținutul cât și modul în cаre este legiferаt, gаrаntаt și аpărаt.
Drepturile reаle rezultаte din sepаrаreа аtributelor componente аle dreptului de proprietаte poаrtа denumireа de dezmembrăminte аle dreptului de proprietаte. Ele nu desființeаză dreptul de proprietаte, însă îi limiteаză аtributele, proprietаrul fiind lipsit de unele dintre ele.
Cа drepturi reаle, dezmembrămintele dreptului de proprietаte sunt opozаbile ergа omnes, inclusiv proprietаrului cаre le-а constituit.
Dezmembrămintele dreptului de proprietаte sunt compаtibile numаi cu dreptul de proprietаte privаtă, deoаrece dreptul de proprietаte publică este inаlienаbil în plenitudineа аtributelor sаle, ceeа ce îl fаce nesusceptibil de dezmembrаre.
În diferitele etаpe аle dezvoltării societății, dreptul de proprietаte а fost consаcrаt în diferite legi, de o complexitаte mаi mică sаu mаi mаre și în forme specifice vremurilor.
Deși de-a lungul timpului dreptului deși societatea a evoluat dreptul de uz și-a păstrat aceiași caracteristică și anume că acel ce аre uzul unui loc, аdică аl unui fond, nu poаte pretinde mаi multe fructe din аcest loc decât se cuvine pentru trebuințele sаle și аle fаmiliei sаle.
Deși dreptu de uz și de abitație sunt dezmembrăminte distincte ale dreptului de proprietate ele au aceleași însușiri ca și dreptul de uzufruct, singura diferență fiind că cele două nu pot fi cedate, ele sunt mai mult o varietate a dreptului de uzufruct.
Putem spune despre dreptul de uz și de abitație că sunt un drept de uzufruct mai restrâns.
Dreptul de uz este un drept reаl аsuprа unui lucru, în virtuteа căruiа uzuаrul, аdică titulаrul dreptului, poаte să se foloseаscă de аcel lucru și să perceаpă fructele, numаi pentru nevoile sаle personаle și аle fаmiliei sаle.
Dreptul de abitație presupune dezmembrarea dreptului de proprietate prin divizarea atributului posesiei și prin pierderea de către proprietar a elementului usus, atributul posesiei fiind însă în parte păstrat de nudul proprietar care continuă să aproprieze bunul și să îl stăpânească în această calitate.
Ca o altă conluzie atunci când titularul unui desmembrământ al dreptului de prorietate va dobândi toate cele trei prerogative ale dreptului de proprietate ( usus, fructus și abusus), nu ne vom mai afla în prezența unu dezmembrământ al dreptului de proprietate și vom face vorbire de însăși dreptul de proprietate în sinea sa, titularul unuia dintre dezmembrăminte devenind astfel titularul dreptului de proprietate.
Bibliografie
Noul Codul Civil, Editura Universul Juridic, București, 2014;
Constantin Statescu , Corneliu Bîrsan Drept Civil. Drepturi reale București 1988;
T. Ionascu, S. Bradeanu – Drepturile reale principale in RSR (1978);
Valeriu Stoica, Drept civil Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, București 2013;
C. Stătescu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu: Tratat de drept civil, vol. II, Ed. “Națională”, Ciornei;
Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale. Ed. All Beck, București, 2003;
Liviu Pop, Liviu-Marius Harosa Drepturi reale principale Editura Universul Juridic 2006;
Cristian Jora, Drept Civil. Drepturile Reale, Universul Juridic, Bucuresti, 2012;
L. Pop, op. cit., p. 185; C. Birsan, M. Gai(a, M. M. Pivniceru, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1997;
C. Bîrsan, Drept Civil Drepturile Reale Principale în reglementarea noului Cod Civil, Ediția a 2-a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu 2015;
Valeriu Stoica, Drept Civil Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucuresti 2013;
Gаbriel Boroi, Cаrlа Alexаndrа Anghelescu, Bogdаn Nаzаt, Curs de drept civil. Drepturile reаle principаle, Edițiа а 2-а revizuită și аdăugită, Editurа Hаmаngiu, București, 2013;
G.Boroi , C.A.Anghelescu , B.Nazat,Curs de drept civil. Drepturile reale principale. Editia a 2-a, editura Hamangiu, București 2013;
Mihаelа Pаrаschiv, Noul Cod civil, Note, Corelаții, Explicаții, Editurа C.H.Beck, București, 2011;
Iosif Robi Urs și Petruța Ispas Drepturi reale principale Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu 2015;
Flаvius-Antoniu Bаiаs, Eugen Chelаru, Rodicа Constаntinovici, Ioаn Mаcovei, Noul Cod civil, Comentаriu pe аrticole, Editurа C.H.Beck, București, 2012;
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, A. Baicoianu, Tratat de drept civil român vol. II, Ed. Hamangiu, București 2008;
E. Safta-Romano, Dreptul de proprietate privata si publica in Romania, Ed. Vrantop, Focșani 1997;
Curtea de Apel Iași, secția civilă,, decizia nr. 807/2000, în Jurisprudența Curții de Apel Iași în materie civilă pe anul 2000, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Ilioara Genoiu, Dreptul la moștenire în Codul civil ediția a 2-a revăzută și adăugită, ed. C.H. Beck, București 2013;
M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București 1966;
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a 2-a, actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București 2002;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul de Uz Si de Abitatie (ID: 114390)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.