Dreptul de Servitute
CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE. NOȚIUNE. CARACTERE JURIDICE……………………………………………………………………..…………4
1. PRECIZARE……………………………………………………………….………………4
2. REGLEMENTARE………………………………………………………..…………….4
3. NOȚIUNE………………………………………………………………………………….4
4. CARACTERE JURIDICE……………………………………………………………..6
CAPITOLUL II – CLASIFICAREA SERVITUȚILOR…………………………..9
1. DUPĂ MODUL DE CONSTITUIRE…………………………………….…………9
A. Servituți naturale………………………………………………………………………….9
B. Servituți legale…………………………………………………………….………………9
C. Servituți convenționale…………………………………………………….……………9
2. DUPĂ OBIECT………………………………………………………………………….11
A. Servituți pozitive………………………………………………………………………..11
B. Servituți negative………………………………………………………………………..11
3.DUPĂ FELUL ÎN CARE SE MANIFESTĂ……………………………..………11
A. Servituți aparente………………………………………………………..……………..12
B. Servituți neaparente…………………………………………………………………….12
4. DUPĂ MODUL DE EXERCITARE:
A. Servituți continue………………………………………………………..……………..13
B. Servituți necontinue ……………………………………………………..……………13
5. DUPĂ CUM SUNT CONSTITUITE ÎN FOLOSUL UNEI CLĂDIRI SAU A UNUI TEREN:
A. Servituți urbane………………………………………………………….………………14
B. Servituți rurale……………………………………………………………………………14
CAPITOLUL III – ASPECTE PARTICULARE PRIVIND SERVITUȚILE…………….…………………………………………………..16
SECȚIUNEA I – SERVITUȚILE NATURALE……………………………………16
1. Considerații generale……………………………………………………..……………16
2. Sediul materiei…………………………………………………………..………………16
3. Clasificarea servituilor naturale………………………………………….………….17
A. Servitutea de scurgere a apelor naturale………………..……..……….17
B. Servitutea izvoarelor……………………………………………….……………19
C. Dreptul de granițuire…………………………………………………………….20
4. Îngrădirea proprietății…………………………………………………….……………23
SECȚIUNEA II – SERVITUȚILE LEGALE
1. Considerații generale…………………………………………………….…………….24
2. Sediul materiei…………………………………………………………..……………….24
3. Clasificarea servituților legale……………………………………………………….25
A. Servituți legale de interes public……………………………………………………25
B. Servituți legale de interes privat:
a. Distanța plantațiilor………………………………………………..…………26
b. Distanța lucrărilor intermediare pentru anumite construcții………..……………………………………………………..28
c. Servitutea de vedere………………………………………………………………29
d. Picătura streșinilor……………………………………………………….……….31
e. Servitutea de trecere……………………………………………………………..32
f. Zidul, gardul și șantul comun…………………………………………….……36
g. Servituți stabilite în zona de frontieră…………………………………..…..37
h. Servituți cinegetice……………………………………………………………….37
SERVITUȚI LEGALE SPECIALE……………………………………………………37
i. Servituți aeronautice……………………………..…………………………38
j. Servituți stabilite prin Legea apelor……………………….……….…….38
k. Servituți stabilite prin Legea minelor și Legea petrolului….……….39
C. Alte servituți……………………………………………………………………………..39
SECȚIUNEA III – SERVITUȚILE STABILITE PRIN FAPTA OMULUI SAU SERVITUȚILE CONVENȚIONALE…………………………………………40
1. Considerații generale…………………………………………………………………..40
2. Sediul materiei……………………………………………………………………………40
3. Moduri de constituire a servituților stabilite prin fapta omului……….…….42
A. Stabilirea prin titlu……………………………..…………………………43
B. Dobândirea servituților prin uzucapiunea de 30 de ani sau prin prescripție.. ……………….…………………………………………..45
C. Stabilirea servituților prin destinația proprietarului……………..…….48
CAPITOLUL IV – EXERCITAREA DREPTULUI DE SERVITUTE……….51
1. Drepturile proprietarului fondului dominant…………………………….……….51
2. Obligațiile proprietarului fondului dominant……………………………………..53
3. Drepturile proprietarului fondului aservit………………………………..……….55
4. Obligațiile proprietarului fondului aservit………………………………..………56
CAPITOLUL V – APĂRAREA DREPTULUI DE SERVITUTE…………….59
1. Mijloace directe………………………………………………………….………………59
2. Mijloace indirecte………………………………………………………..……………..60
CAPITOLUL VI – STINGEREA SERVITUȚILOR……………………..………65
SECȚIUNEA I – CAUZELE DE STINGERE A DREPTULUI DE SERVITUTE PREVĂZUTE EXPRES DE LEGE – CAUZE SPECIALE………………………………………….……………………….65
1. Neexercitarea servituții datorită imposibilității materiale……………….……65
2. Neuzul sau prescripția extinctivă……………………………………………………67
3. Confuziunea………………………………………………………………………………70
SECȚIUNEA II – CAUZELE DE STINGERE A DREPTULUI DE SERVITUTE CARE DECURG DIN DREPTUL COMUN – CAUZE GENERALE………………………………………………………………………………….72
1. Pieirea fondului aservit…………………………………………………..……………72
2. Renunțarea la servitute din partea titularului…………………………….………72
3. Expirarea termenului…………………………………………………….……………..73
4. Revocarea, rezolvirea sau anularea dreptului ce a constituit servitutea………………….……………………………………………………….73
STINGEREA SERVITUȚII ÎN CAZ DE INDIVIZIUNE………………….…..73
CAPITOLUL VII – PRACTICĂ JUDICIARĂ……………………………………….76
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………….…………………80
BIBLIOGRAFIE –
CAPITOLUL I – LEGISLAȚIE
CODUL CIVIL
CONSTITUȚIA
CODUL PENAL
CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ
Legea 56 din 1992 – privind frontiera de stat a României.
Legea nr. 26 din 1976 – privind economia vânatului și vânătoarea.
Decretul nr. 95 din 7martie 1979, privind condițiile de stabilire a terenurilor de aeronautică, a zonelor de siguranță și a serviciilor aeronautice.
Legea minelor nr. 61 din 1998.
CAPITOLUL II – TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
CRISTIAN JORA, FLORIN CIUTACU, „Drept civil român – Drepturi reale – note de curs”, editura Sigma 2002, București.
ISTRATE N. MICESCU „Curs de drept civil” editura All Beck, București 2000.
Prof. univ. dr. DUMITRU LUPULESCU „Drept civil. Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale – ediție revăzută și completată” editura Lumina Lex – București 2002
Prof. univ. dr. PAUL MIRCEA COSMOVICI „Drept civil – Drepturi reale. Obligații. Legislație.” editura All, București 1994
Prof. univ. dr. IOSIF R. URS, Prof. univ. dr. SMARANDA ANGHENI „Drept civil – vol. II – Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor.” editura Oscar Print, București 1998.
Dr. ADRIAN LEIK „Drept civil – Drepturi reale.” editura Apollonia, Iași 1998.
JULIETA MANOLIU, GHEORGHE DURAC „Drept civil – Drepturi reale principale.” editura Fundației „ Chemarea”, Iași 1994.
DOGARU ION, TEODOR SÂMBRIAN „DREPT CIVIL ROMÂN. Teoria generală a drepturilor reale.” vol. II Tipografia Sylvi, București 1998.
ION P. FILIPESCU – prof. univ. dr. docent „Drept civil – Dreptul de proprietate și alte drepturi reale” editura București 1993
CORNELIU BÂRSAN „Drept civil. Drepturi reale principale” editura AllBeck, București 2001
Prof. univ. dr. LIVIU POP „ Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale” editura Lumina Lex, București 1996
MATEI B. CANTACUZINO „Elementele dreptului civil” editura All Educațional, București 1998
CORNELIU BÂRSAN, MARIA GAIȚĂ, MONA MARIA PIVNICERU „Drepturi reale” Institutul European Iași 1997
Dr. EUGENIU SAFTA-ROMANO „Dreptul de proprietate privată și publică în România” editura Graphix, Iași 1993
GHEORGHE FEKETE, I. ZINVELIU „Drepturi reale” editura Didactică și Pedagogică, București 1969
DIMITRIE ALEXANDRESCO „Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român”, vol. II, editura a II-a, București 1909
GEORGE N. LUȚESCU – conferențiar la Facultatea de Drept din București – membru al consiliului legislativ „Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale”, București 1947
Prof. univ. dr. BOTEA GHEORGHE “Drept civil. Patrimoniu și drepturile reale principale”, editura”Concordia”, Arad, 2003
Prof. univ. dr. doc. CONSTANTIN STĂTESCU, Lect. Dr. CORNELIU BÂRSAN „Drept civil. Drepturi reale” Universitatea din București, București 1988
C. HAMANGIU, I ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU „Tratat de drept civil român”, vol. II, editura All, București
CAPITOLUL III – ARTICOLE ȘI STUDII DIN LITERATURA DE SPECIALITATE
CORNELIU BÂRSAN „Revista română de drept” nr. 4 din 1984, pag 50.
SALVATOR BRĂDEANU „Unele probleme privind drepturile de superficie, de abitație și de servitute, în lumina prevederilor legii nr. 58/1974 și nr. 59/1974” în „Revista română de drept” nr. 5/1977, pag 33-34.
N. PEPELEA „Dreptul” nr. 9 din 1993. „Servituțile administrative” pag 69-70
P. PERJU „Dreptul” nr. 6 din 1991 „Probleme privind acțiunea în grănițuire” pag. 32
ALUNARU CRISTIAN „Servitutea de trecere în dreptul civil român” în Revista „Dreptul” nr. 8/1993, pag 15-27
CAPITOLUL IV – PRACTICĂ JUDICIARĂ
Magistrat LUCIA UȚĂ, Drd. CRISTIAN JORA – lector universitar „Practică judiciară adnotată – Culegere de spețe pentru anul 2001” editura Lumina Lex, București 2001
GABRIELA RĂDUCAN, GELU TITUS MARAVELA „Drept civil. Culegere de spețe” editura All Beck, București 1999
CRISTIANA TURIANU, CORNELIU TURIANU „Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. Practică judiciară adnotată” editura All Beck, București 1998
Tribunalul Suprem, secția civilă, Dec. Nr. 1371 din 28 iunie 1983, în „Culegerea de decizii 1983”, pag 29
Tribunalul Suprem, secția civilă, Dec. Nr. 1198 din 7 iulie 1982, în „Culegere de decizii 1982”, pag. 33
Tribunalul Suprem, secția civilă Dec. Nr. 1168 din 1962 din 1962, în „Revista română de drept” nr. 8 din 1983, pag 60; Tribunalul jud. Bistrița-Năsăud, Dec. civ. Nr. 423 din 1971, în „Revista română de drept” nr. 6 din 1972, pag 165.
Tribunalul Suprem, secția civilă, Dec. Nr. 1830 din 1989, în Revista „Dreptul” nr.6 din 1990, pag 74
Prof. univ. dr. MARIN VOICU – judecător Curtea Supremă de Justiție.
MIHAELA POPOACĂ – judecător Curtea de Apel – Constanța „Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. Tratat de jurisprudență 1991-2002 “ editura Lumina Lex, București 2002
=== CAPITOLUL V ===
CAPITOLUL V
APĂRAREA DREPTULUI DE SERVITUTE
1.MIJLOACE DIRECTE
Orice servitute indiferent de categoria din care face parte, poate fi apărată în mod direct printr-o acțiune confesorie, care face parte din rândul acțiunilor petitorii. Proprietarul fondului dominant își apără dreptul de servitute prin acțiunea confesorie de servitute, care poate fi introdusă împotriva proprietarului fondului aservit și prin care se valorifică dreptul de servitute. Titularul servituții are deci, pentru a reclama și a stabili în justiție dreptul său, o acțiune petitorie reală și imobiliară care corespunde revendicării și necesită, pentru a reuși, dovada dreptului de servitute. Această acțiune poate fi pornită atât de proprietarul fondului dominant, cât și de un uzufructuar sau de un embaticar al acestui fond, nu însă de simplul locatar, fiindcă aceasta nu are un drept real.
Acțiunea confesorie ACTIO CONFESSORIA, VINDICATIO SERVITUTIS, corespunde acțiunii în revendicare, prin ea apărându-se însuși dreptul de servitute, dar și celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Această acțiune petitorie, care este acțiunea confesorie în servitute va fi promovată de proprietarul fondului dominant împotriva titularului fondului aservit. În doctrina juridică s-a arătat că “ Sub denumirea de proprietar nu trebuie să înțelegem numai pe acela care are plenum dominium, ci pe toți acei care au un drept real, adică : o parte a dreptului de proprietate precum: uzufructuarul, uzuarul etc.”114
Sub aspect probator, acțiunii confesorii i se aplică aceleași reguli ca și la acțiunea în revendicare.
In eventualitatea ca proprietarul fondului aservit nu ar consimți de bună voie să suporte sarcina izvorâtă din servitute, exercițiul servituții va putea fi asigurat prin intervenția autorității publice. Acțiunea confesorie de servitute nu va putea însă profita unui locatar, deoarece acesta nu este titularul unui drept real, ci al unui simplu drept de creanță izvorât din contractul de locațiune115.
La rândul său, proprietarul fondului, asupra căruia o persoană pretinde sau exercită o servitute, are acțiuni pentru a se apăra și păstra integritatea dreptului său de proprietate.
În primul rând, proprietarul fondului asupra căruia cineva pretinde a înlătura exercitarea servituții, anume acțiunea negatorie, prin care tăgăduiește existența servituții. Se decide în genere ca acel ce exercită acțiunea negatorie, nu are nevoie sa dovedească direct că fondul său este liber de servitute, ci este suficient să stabilească câ este proprietar, fiindcă odată acest lucru stabilit, proprietatea se prezumă liberă de servitute, conform situației normale a proprietății; în acest caz, pârâtul are sarcina să dovedească existența servituții, conform regulii: REUS IN EXCIPIENDO FIT ACTOR116.
Prin acțiunea negatorie – ACTIO NEGATORIA – proprietarul fondului aservit “ tăgăduiește ”117 câ fondul său ar fi afectat de o servitute.
Din punctul de vedere al probațiunii, proprietarul va trebui să dovedească doar faptul că este proprietarul imobilului și nu că acesta nu este supus servituții .Odată făcută dovada dreptului de proprietate, pârâtului îi revine sarcina să probeze că există o servitute dobândită pe una din căile legale. Asemenea acțiuni confesorii și acțiuni negatorii au un caracter imobiliar, deoarece o servitute nu poate exista decât asupra imobilelor.
Competența teritorială a instanțelor judecătorești va fi determinată de locul unde se află situat imobilul.
În concluzie, proprietarul fondului aservit poate utiliza acțiunea negatorie, prin intermediul căreia se încearcă înlăturarea stării de fapt cu privire la servitute al titularului și înlăturarea exercitării dreptului de servitute.
MIJLOACE INDIRECTE
Servituțile continue și aparente, adică servituțile susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune, mai pot fi apărate indirect, prin acțiunile posesorii.
Atunci când titularul dreptului de servitute este tulburat în exercițiul acesteia, poate folosi acțiunile posesorii, prin intermediul acestora putându-se apăra, conform articolului 675 Codul de procedura civilă, numai servituțile continue și aparente118. Totuși, în cazul servituților constituite prin titlu, acestea pot fi apărate pe calea acțiunilor posesorii, chiar și în cazul în care asemenea servituți nu sunt continue și aparente119. Acțiunea posesorie este și la îndemna proprietarului fondului aservit, care o poate folosi pentru a-l împiedica pe un terț să dobândească o servitute asupra fondului său.
Potrivit prevederilor articolului 675 Cod procedură civilă, vor putea fi apărate pe calea acțiunii posesorii servituțile continue și aparente.
Justificarea juridică se găsește în faptul că asemenea servituți vor putea fi dobândite prin prescripție achizitivă de 30 de ani. De exemplu, Instanța Supremă a decis că, servitutea de a avea arbori plantați sub distanța legală, fiind aparentă și continuă, va putea fi dobândită prin acțiunile posesorii120. Jurisprudența a admis că titularul servituții poate exercita acțiunea posesorie, în caz de tulburare adusă posesiei dreptului său, însă numai în anumite cazuri și cu anumite restricții. Astfel, în principiu ea refuză acțiunea posesorie pentru apărarea serviților neaparente sau necontinue, conform principiului că aceste servituți nu sunt susceptibile de posesie utila.
Acțiunea posesorie nu se acordă deci decât pentru servituțile în același timp continue și aparente.
Totuși, jurisprudența însăși atenuează servitutea acestei reguli, acordând acțiunea posesorie chiar pentru servituțile necontinue sau neaparente, când acestea au fost stabilite prin titlu, fiindcă în acest din urmă caz ea consideră că servitutea se exercită pe baza unui drept neîndoielnic, și ca atare exercitarea ei este o adevărata posesiune, cu tot caracterul neaparent sau necontinuu al folosinței. Jurisprudența franceză se arată, chiar foarte largă în aprecierea validității titlului invocat în sprijinul servituții; astfel ea a decis că titlul invocat nu trebuie să facă probabilă și prezumabilă existența acestui drept.
Pe de altă parte, în caz de servitute legala jurisprudența acordă acțiune posesorie chiar pentru servituțile neaparente sau necontinue ( de exemplu pentru servitutea de trecere în favoarea unui loc înfundat ), fără a cere înfățișarea unui titlu special, cu singura condiție ca posesorul să stabilească că se află în condițiile necesare pentru ca servitutea să existe ( de exemplu ca locul său este înfundat); aici titlul legal este suficient.
Instanțele judecătorești au fost confruntate mai frecvent cu problema admisibilității acțiunii posesorii în cazul servituții de trecere. Soluțiile au fost nuanțate în funcție de unele criterii. Astfel, s-a considerat, în principiu, că servitutea de trecere nefiind neaparentă, neputând fi dobândita decât prin uzucapiune, așa încât folosința nu va putea fi apărată pe calea acțiunilor posesorii121. Cu toate acestea, Instanța Supremă a stabilit însă că, atunci când servitutea de trecere se întemeiază pe un titlu ( fie chiar un titlu legal în baza articolului 616 Cod civil ) și nu pe toleranța titularului fondului aservit, acțiunea posesorie va fi admisibilă, deoarece prin promovarea ei se urmărește respectarea conținutului titlului în temeiul căruia a fost constituită servitutea122. Jurisprudența veche a admis posibilitatea intentării acțiunii posesorii inclusiv pentru servituțile necontinue și neaparente, dacă ele însă au fost stabilite prin titlu; s-a motivat că în acest caz, servitutea se exercita în temeiul unui drept neindoielnic123.
S-a admis acțiunea posesorie chiar și în cazul servituților legale, când sunt neaparente și necontinue124. Tot jurisprudența veche a decis că acțiunea posesorie va putea fi promovată inclusiv pentru servituțile necontinue și neaparente și atunci când acestea au fost constituite prin destinația proprietarului, deoarece acesta echivalează cu un titlu125. Instanța Supremă a mai statuat că, dacă, în general, servitutea de trecere nu poate fi dobândită în uzucapiune, situația diferă când este vorba de servitutea prevăzută de articolul 616 Cod civil pentru locurile înfundate. S-a considerat că această servitute își derivă titlul din lege și, în principiu, ea poate fi apărată pe calea acțiunii posesorii126. Readucând în actualitate o practică judiciară mai veche, instanțele judecătorești au apreciat că este posibilă exercitarea acțiunilor posesorii, chiar când servitutea este necontinuă, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții pentru promovarea acțiunii.
Doctrina juridică a îmbrățișat soluțiile jurisprudenței, în sensul că, prin intermediul acțiunii posesorii va putea fi apărată posesia oricărei servituți indiferent de natura ei, esențial fiind ca ea să se întemeieze pe un titlu.
În definitiv, regula că servituțile necontinue și neaparente nu pot da loc la o acțiune posesorie, nu se mai aplică decât în cazul când servitutea a fost constituită prin fapta omului și prin titlu, și nu se poate înfățișa un titlu suficient pentru a stabili în mod foarte probabil existența ei.
Pentru exercitarea acțiunii posesorii se cer condițiile generale; astfel posesorul trebuie să exercite servitutea de cel puțin un an, și posesia nu trebuie să fie viciată.
Când posesorul, în loc de a acționa în calitate de titular al unei servituți, acționează în calitate de proprietar indiviz al locului asupra căruia își exercită folosința, nu mai este cazul a face vreo deosebire între folosința aparentă sau neaparentă, continuă sau necontinuă, posesorul poate exercita în orice caz acțiunea posesorie, dacă, conform principiilor generale, posesia sa nu este viciată și se află în condițiile necesare, impuse pentru exercitarea acțiunii posesorii.
Proprietarul fondului asupra căruia o persoană pretinde a exercita o servitute, poate porni o acțiune posesorie pentru a face să înceteze tulburarea ce i se aduce.
O problemă se pune în cazul în care posesorul neproprietar al fondului dominant va putea recurge la acțiunea posesorie. Unii autori spun că acest lucru este posibil. Justificarea se găsește în faptul că, servitutea se constituie în favoarea altui fond și nu a proprietarului fondului, deci cel care folosește fondul dominant, chiar dacă este un posesor de bună sau de rea credință, el va putea promova acțiunea posesorie, deoarece el exploatează fondul dominant.
Cele două situații care se pot ivi, intr-un litigiu relativ la servitute, în care se acționează atât la petitoriu, cât și la posesoriu.
În prima situație – sa presupunem că o persoana face asupra fondului proprietarului vecin acte de folosință corespunzătoare unei servituți.
Proprietarul acelui fond, pentru a face să înceteze această situație, va exercita acțiunea posesorie, ceea ce va obliga pe pârat să întrerupă folosința sa. Pentru a fi reintegrat în folosința, pâratul va putea porni acțiunea confesorie, care este petitorie, spre a stabili existența unei servituți în favoarea sa. În această ipoteză, proprietarul fondului aservit face o acțiune posesorie, la care proprietarul fondului dominant, titular sau pretins titular al servituții, răspunde printr-o acțiune petitorie.
În a doua situație – să presupunem în mod invers, că o persoană exercită asupra fondului vecin o folosință cu titlu, o servitute, în condițiile necesare pentru a putea exercita o acțiune posesorie. Dacă proprietarul fondului aservit o tulbură sau o împiedică în folosința sa, aceea persoana va putea porni o acțiune posesorie spre a face să înceteze tulburarea, ceea ce va obliga pe proprietarul fondului aservit să înceteze opunerea sa. Pentru a face să înceteze folosința servituții, proprietarul fondului aservit va trebui sa pornească o acțiune negatorie, acțiune petitorie prin care să dovedească existența dreptului său de proprietate, care, după opinia dominantă expusă, este prezumat liber de servituți până la proba contrarie. În această ipoteză, proprietarul fondului aservit răspunde printr-o acțiune petitorie.
=== CAPITOLUL I ===
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE .NOȚIUNE.
CARACTERE JURIDICE
PRECIZARE
Servituțile propriu-zise (dezmembrăminte ale dreptului de proprietate) sunt cele stabilite prin fapta omului. Toate celelalte, deși incluse în Dreptul Civil în capitolul intitulat „Despre servituți”, sunt doar limitări normale ale dreptului de proprietate.Acestea din urma vor fi studiate în continuare având în vedere că noțiunea de „servitute” cuprinde atât așa numitele servituți legale cât și servituțile naturale;noțiune care s-a păstrat în mod tradițional intrând în limbajul juridic obișnuit.
REGLEMENTARE
Codul Civil, în Titlul 4 intitulat „Despre Servituți”, consacră un număr mare de dispoziții acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate; în articolele 576- 643. Reglementarea, în mod amănunțit a servituților, de către Codul Civil, subliniază importanța acordată de legiuitor acestor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
In timp ce uzufructul, uzul și abitația se constituie în favoarea unei persoane, servitutea ia ființă pentru „utilitatea și comoditatea unui fond”.
NOȚIUNE
Articolul 576 din Codul civil definește servitutea ca fiind „o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul și utilitatea unui imobil având un alt stăpân”. În contextul acestei dispoziții legale, cuvântul de stăpân trebuie luat în înțelesul de proprietar. Servitutea este, deci, o sarcină impusă unui fond pentru uzul și utilitatea unui imobil care are un alt proprietar.
Matei B. Cantacuzino consideraă că denumirea de servitute este exclusiv rezervată pentru a desemna numai acele sarcini care “în afară de limitele normale ale atributelor inerente dreptului de proprietate” sunt constituite printr-un „act de voință individuală” fie unilateral (univolutiv), testament, destinația proprietarului, uzucapiune; fie contractul în „folosul unui fond zis dominant și în sarcina altui fond zis șărbit”. Toate așa numitele servituți rezultând din lege sau din situația respectiva a fondurilor, au fost examinate de Matei B. Cantacuzino, sub denumirea generală de îngrădiri normale ale atributelor dreptului de proprietate, și acest limbaj se justifică prin aceea că chiar și când acele îngrădiri nu sunt reciproce, și când din cauza situației respective a fondurilor se poate vorbi de un fond dominant, și de un fond „șărbit”, ele totuși nu constituie sarcini, adică dezmembrări ale proprietății, ci constituie însăși condițiunile legale de structură,de organizație și prin urmare de limitare normală a proprietății funciare.
Deosebit de celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, în cazul servituții, aceasta este o sarcină, o limitare a exercitării atributelor dreptului de proprietate. Toate atributele rămân în continuare la îndemâna proprietarului.
Dreptul de servitute este deci, acel drept real, principal, indivizibil și perpetuu, care ia naștere asupra unui imobil –denumit fond aservit – pentru uzul și utilitatea unui alt imobil – denumit fond dominant, cu condiția ca cele două imobile sa aparțină unor proprietari diferiți.
Definiția dată dreptului de servitute lasă să se întrevadă posibilitatea stabilirii unui raport juridic între două imobile. În realitate, nu este vorba de un raport juridic între două bunuri așa cum s-a concluzionat în literatura juridică, ci de raporturi juridice între titularii dreptului de proprietate, au o serie de drepturi și obligații rezultând din constituirea dreptului de servitute.
Așa de exemplu, proprietarul unui teren ce nu are ieșire la calea publică obține un drept de trecere de la proprietarul terenului ce are ieșire la calea publică. Primul proprietar beneficiază de dreptul de servitute, în acest caz dreptul de trecere, pe terenul celui de al doilea proprietar ce are ieșire la calea publică.
Servitutea fiind un drept, implică un subiect activ care s-o exercite și un subiect pasiv care să sufere exercițiul acestuia. Ea implică deci un raport juridic ce se stabilește între proprietarii celor două fonduri. În ce privește subiectele dreptului de servitute, acestea pot fi atât persoane fizice cât și persoane juridice.
Obiectele dreptului de servitute.
În ce privește bunurile cu privire la care se pot constitui drepturi de servitute spre deosebire de dreptul de uzufruct, acest drept se poate constitui numai cu privire la bunuri nemișcătoare, prin natura lor, cu sau fără construcții.
CARACTERE JURIDICE
Dreptul de servitute prezintă următoarele caractere juridice:
a) în primul rând, este un drept real principal derivat, asupra bunului altei persoane, reprezentând un dezmembrământ al dreptului de proprietate –JUS IN RE ALIENA.
Este un drept opozabil proprietarului și anume, este o sarcină impusă unui imobil și nu unei persoane.
b) dreptul de servitute impune existența a două fonduri vecine, ambele având proprietari diferiți. Imobilul în favoarea căruia se constituie servitutea se numește fond dominant, iar imobilul pe care este grevată servitutea se numește fond aservit (sau servient – ART. 620; servit – ART. 628; supus – ART. 631, 632 Cod civil).
Instanțele judecătorești au subliniat faptul că „pentru constituirea unui drept de servitute este necesar ca cele două fonduri dominant și aservit, să aparțină unor proprietari diferiți”. Dacă ambele fonduri aparțin aceluiași proprietar, servitutea nu se mai poate constitui. De aceea, dacă fondurile sunt în indiviziune, nu va putea lua naștere acest dezmembrământ al dreptului de proprietate. Astfel, chiar dacă coindivizarii s-ar înțelege asupra modalității de a ajunge la locuințele lor, nu se va justifica nașterea unui drept de servitute.
Chiar dacă servitutea reprezintă un raport între două imobile, în cele din urmă ea folosește tot proprietarului fondului dominant. Aceasta nu va conferi însă servituții un caracter de folosință personală, ea continuând să rămână o servitute reală.
În vreme ce un uzufruct poate fi constituit asupra unui alt uzufruct, o servitute nu poate fi constituită asupra altei servituți, deci, în al doilea rând, servitutea se constituie în folosul și respectiv în sarcina unor bunuri imobile prin natura lor, acestea aparținând unor proprietari diferiți.
c) în al treilea rând, servitutea reprezintă un drept real imobiliar întrucât se poate stabili numai asupra imobilelor prin natura lor. La rândul ei, însăși servitutea este un imobil prin obiectul la care se aplică.
Întrucât constituirea dreptului de servitute are ca efect îngrădirea și restrângerea dreptului de proprietate asupra fondului aservit, în literatura de specialitate ca și în practica judecătorească, în unanimitate, s-a ajuns la concluzia că asupra bunurilor imobile proprietate publică nu se poate constitui un drept de servitute. Cu alte cuvinte, bunurile imobile proprietate publică nu pot fi fonduri aservite.
Înseamnă că nu sunt susceptibile de servitute imobilele prin destinație și cele prin obiectul la care se referă.
d) în al patrulea rând, servitutea este un accesoriu al fondului căruia îi profită, și ca atare, urmează soarta fondului,ea are o existență de sine stătătoare. Servitutea nu poate fi despărțită de fond; ea nu poate fi înstrăinată, urmărită, ipotecată sau separată de fond, independentă de fondul față de care are caracterul de accesorietate.
Suntem în această materie în prezența unei aplicații a principiului „ACCESORIUM SEQUITUR PRINCIPALE”.
Dreptul de servitute se instituie în favoarea unui fond și, ca atare, apare ca un accesoriu al acestuia și va avea întotdeauna soarta juridică a fondului în favoarea căruia este constituit.
Cel care va cumpăra fondul dominant, iar în actul juridic nu s-ar menține nimic în legătură cu servitutea, el o va putea totuși folosi, deoarece servitutea este o calitate a proprietății.
e) în al cincilea rând, servitutea are un caracter perpetuu, care rezultă din accesorietatea acesteia. În cazul în care părțile nu au stabilit altfel, servitutea durează atâta vreme cât vor dura bunurile imobile și cât timp se va menține situația care i-a dat naștere. Caracterul de perpetuitate al dreptului de servitute nu este însă de esența lui, ci numai de natura sa, de îndată ce se admite constituirea, prin convenția părților, a dreptului de servitute pe un termen limitat.
Ca o concluzie, servitutea nu se stinge prin moartea proprietarului fondului dominant sau a celui aservit. Durata sa poate fi limitată prin actul de constituire a servituții. Proprietarii celor două fonduri de comun acord, vor putea limita în timp servitutea.
f) Și în al șaselea rând, servitutea este indivizibilă. În acest sens, Instanța Supremă a statuat că „servitutea este indivizibilă, în sensul că se constituie asupra întregului imobil aservit și profită întregului fond dominant. Când unul dintre fonduri sau ambele aparțin mai multor coproprietari,constituirea servituții trebuie să se facă contradictoriu cu toți proprietarii fondului aservit”.
În concluzie, servitutea este indivizibilă în sensul că aceasta grevează întregul fond aservit și totodată, profită întregului fond dominant.
Regula unanimității se aplică diferit, după cum proprietatea indiviză se referă la fondul dominant sau aservit. Astfel, dacă fondul dominant se află în coproprietate, oricare dintre coproprietari va putea, singur, fără acordul celorlalți, să încheie o convenție valabilă cu proprietarul fondului aservit, pentru constituirea unei servituți. Soluția se impune deoarece servitutea profită tuturor coproprietarilor. Dimpotrivă, când se urmărește constituirea unei servituți, regula unanimității acționează în ce privește pe coproprietarul fondului aservit.
Deci în cazul în care un bun aparține mai multor titulari, în coproprietate, pentru stabilirea servituții fie asupra, fie în favoarea acelui bun, este necesar consimțământul tuturor titularilor.
Consimțământul tuturor coindivizarilor este necesar și în situația stingerii servituții.
Cu toate acestea, dacă oricare dintre cele două fonduri se divide, iar servitutea servește numai unor părți din imobilul dominant sau se poate exercita numai cu privire la unele părți din imobilul dominant sau se poate exercita numai cu privire la unele părți din imobilul grevat, dreptul de servitute se stinge în privința celorlalte părți.
=== CAPITOLUL II ===
CAPITOLUL II
CLASIFICAREA SERVITUȚILOR
În privința criteriilor după care urmează a se clasifica servitutea, se au în vedere prevederile articolului 577 Cod civil, care are următorul cuprins : „Servituțile izvorăsc sau din situația naturală a locurilor, sau din obligația impusă de lege sau din convenția dintre proprietari”.
Clasificarea servituților avându-se în vedere criteriile care rezultă explicit sau implicit din Codul civil.
1. După modul de constituire sau origine, servituțile, conform art. 577 Cod civil sunt:
A) Servituți naturale;
B) Servituți legale;
C) Servituți stabilite prin fapta omului sau servituți convenționale.
A. Servituțile naturale sunt acele servituți care își au izvorul în situația naturală a fondului, cum ar fi servitutea de grănițuire, servitutea de îngrădire, servitutea izvoarelor.
B. Servituțile legale sunt cele stabilite de lege având în vedere utilitatea publică sau utilitatea proprietarului, ele fiind deci servituți, fie în interesul public așa numitele „servituți edilitare” –constituie conform art. 587 alin 2 Cod civil – „Tot ce privește acest fel de servituți se determină de către legile sau regulamentele particulare, prin dispoziții normative speciale; fie în interesul privat, al particularilor, adică în interesul asigurării bunei vecinătăți (servitute de trecere, servitutea privind picătura streșinilor, servitute de vedere, distanța plantațiilor, distanța construcțiilor).
C. Servituțile stabilite prin fapta omului sau servituțile convenționale sunt servituțile constituite prin act juridic (contract sau testament), convenție, uzucapiune sau prin destinația proprietarului.
De exemplu, înțelegerea intervenită între doi vecini, ca unul să treacă pe terenul celuilalt și să ia apă de la izvor.
Această clasificare este criticată în literatura de specialitate sub următoarele aspecte:
– izvorul tuturor servituților îl constituie legea. Este inexact să se susțină că există servituți naturale, deoarece natura nu creează servituți.
O servitute există pentru că legea o recunoaște. Din acest punct de vedere, servituțile naturale sunt tot legale.
– servituțile naturale și legale nu sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, ci mai degrabă, sunt îngrădiri ale acestuia, un mod de determinare și existență a acestora, avându-se în vedere utilitatea lor socială și economică. Așa zisele servituți naturale și servituți legale sunt opozabile terților, fără îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.
Servituțile naturale și legale au fost considerate pe drept cuvânt, „un număr de obligații normale, care se impun proprietarilor unor bunuri ca regulă de bună vecinătate corespunzătoare unei necesități de ordin social”.
Ele sunt limitări normale ale atributului folosinței, în scopul folosirii raționale a fondurilor învecinate. Aceasta, a făcut ca în sistemul de Carte Funciară servituțile naturale să fie tratate ca fiind îngrădiri ale dreptului de proprietate, fără a fi înscrise în Cartea Funciară, dar fiind totuși opozabile terților.
– dintre cele trei categorii de servituți menționate de articolul 577 Cod civil, sunt servituți veritabile numai cele stabilite prin fapta omului: acesta pe motiv că „numai printr-un abuz de limbaj” s-au denumit servituți, servituțile naturale și legale.
Matei B. Cantacuzino, în lucrarea sa intitulată „Elementele dreptului civil” prezintă o deosebire clară între cele trei categorii de servituți menționate la art. 577 Cod civil. Arătând că denumirea de servitute este rezervată în concepția sa acelor sarcini care „în afară de limitele normale ale atributelor inerente dreptului de proprietate sunt constituite printr-un act de voință individuală… fie unilaterală, fie contractuală” în folosul fondului dominant și în sarcina altui fond adică a fondului aservit, el pune în lumină caracterul așa-ziselor servituți naturale și servituți legale, considerându-le „îngrădiri normale ale dreptului de proprietate”.
În dezvoltarea acestei idei se precizează că în cazul în care acele „îngrădiri nu sunt reciproce și când din cauza situației fondurilor se poate vorbi de un fond dominant și de un fond aservit, ele nu constituie sarcini, adică dezmembrăminte ale proprietăți, ci constituie condițiile legale de structură, de organizare și deci de limitare normală a proprietăți”.
În concluzie, sunt servituți veritabile numai acelea care se stabilesc prin fapta omului, adică prin act juridic, uzucapiune și prin destinația proprietarului. Numai ele dezmembrează dreptul de proprietate .
De altfel în literatura de specialitate mai veche, din țara noastră, problematica servituților naturale și acelor legale este abordată în legătură cu raporturile de vecinătate. Analiza dreptului de servitute este circumscrisă numai sferei servituților stabilite prin fapta omului.
Uneori legiuitorul a confundat servituțile legale cu cele naturale. Așa de exemplu, Codul civil consideră servitutea de grănițuire ca fiind naturală (art. 584 Cod civil), iar servitutea de îngrădire ca fiind legală (art. 600 Cod civil), deși ambele au aceeași natură.
Drept urmare, nu se poate constitui o servitute asupra unui fond ce face parte din domeniul public al statului căci potrivit art. 135 alin. 5 din Constituție:
„Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate”; iar pentru opozabilitatea față de terți numai pentru servituțile stabilite prin fapta omului există obligativitatea transcrierii acestora în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni Imobiliare, respectiv înscrierea în Cartea Funciară.
În sfârșit, recurgând la formulările jurisconsulților români, unii autori au denumit servituțile naturale și legale ca fiind cvasiservituți.
2. După obiect deosebim în :
A. Servituți pozitive
B. Servituți negative
A. Servituțile pozitive sunt acelea care conferă proprietarului fondului dominant, (subiect activ al dreptului de servitute), dreptul de a exercita acte de folosință asupra fondului aservit, spre exemplu în cazul servituții de trecere, servitutea de a lua apă de la fântână etc..
B. Servituțile negative sunt servituțile care impun proprietarului fondului aservit (subiectul pasiv al dreptului de servitute) restricții în exercitarea dreptului de proprietate, o obligație de „a nu face” în exercitarea atributelor dreptului său de proprietate, de exemplu servitutea „NON AEDIFICANDI” (de a nu construi), servitutea „NON ALTIUS TOLLEDI” (de a nu clădi peste o anumită înălțime), de a nu deschide o fereastră (servitutea de vedere), de a nu planta la o anumită distanță.
3. După felul în care se manifestă deosebim între:
A. Servituți aparente
B. Servituți neaparente.
A. Servituțile aparente sunt acelea care se recunosc prin anumite fapte exterioare, conform art. 622 alin. 3 Cod civil:
„Servituțile aparente sunt acelea care se cunosc prin lucrări exterioare, precum: o ușă, o fereastră, o apăducere ”.
B. Servituțile neaparente sunt acelea care nu au un semn exterior al existenței lor: spre exemplu servitutea de a nu construi dincolo de o anumită distanță în raport de limita dintre proprietăți. Servituți neaparente sunt toate servituțile negative și sunt reglementate în art. 622 alin 3 Cod civil:
„ Servituțile neaparente sunt acelea care nu au semn exterior de existența lor precum spre exemplu, prohibițiunea de a zidi pe un fond, sau de a nu zidi decât până la o înălțime determinată”.
De observat este faptul că art. 622 Cod civil când se referă la servituțile aparente prevede că ele se cunosc după „lucrări exterioare”, iar în cazul servituților neaparente, vorbește de „semne exterioare”. Deși cuvintele „lucrări” și „semne” nu sunt sinonime, în cazul delimitării servituților în aparente și neaparente, trebuie să se aibă în vedere semnele exterioare , adică ceea ce determină ca servitutea să poată fi văzută.
Ceea ce face ca servitutea să fie aparentă sau neaparentă nu depinde de natura servituții, „ ca de felul cum se exercită, adică de circumstanțele de fapt”.
În funcție de împrejurări, o servitute poate fi aparentă sau neaparentă. De exemplu, în cazul unei servituți de trecere, când trecerea se face pe o cărare sau pe un drum vizibil, servitutea este aparentă; dacă trecerea are loc pe un teren neîngrădit , necultivat, fără vreun semn, atunci servitutea este neaparentă.
Interferența dintre servituțile aparente și neaparente, continue și necontinue, permit și o clasificare datorită combinațiilor care pot avea loc între ele.
Astfel după situația specială a fondurilor avem:
– servituți continue și aparente – spre exemplu servitutea de vedere.
Numai servituțile continue și aparente se pot dobândi prin uzucapiune de 30 de ani, potrivit art. 623 Cod civil:
„Destinațiunea proprietarului ține loc de titlu în privința servituților continue și aparente”.
Textul legii ( art. 623 Cod civil) nu vorbește în materie de servitute, de uzucapiunea de 10-20 ani, și de altminteri întrunirea condițiilor cerute pentru această uzucapiune este aproape imposibilă de conceput în această materie. Rigoarea excepțională a legii cu privire la dobândirea servituților prin prescripție se explică prin această îndoită considerație că pe de o parte actele de exercițiu, oricât de repetate, a unei servituți discontinue se pot datora în multe cazuri unei îngăduinți tacite sau exprese a proprietarului fondului, îngăduință care conferă actelor de exercițiu un caracter de precaritate specială în materie de servitute (art. 1853 alin 2) –iar pe de altă parte este vigilența normală a proprietarului fondului „șărbit”, care, ar fi în multe cazuri expusă la surprinderi, dacă legea ar permite a se câștiga prin prescripție agravări ale condițiilor rezultând din vecinătate fără a pretinde că aceste agravări să fie traduse în semne exterioare statornice și vizibile pentru proprietarul fondului „șărbit”.
Astfel orice servitute poate fi apărată pe cale posesorie când e constituită prin titlu; dar numai o servitute totodată continuă și aparentă poate fi apărată pe cale de acțiune posesorie când ea se sprijină pe posesiune.
servituți continue și neaparente – spre exemplu servitutea de a nu construi;
servituți necontinue și aparente – spre exemplu servitutea de a pășuna, servitutea de trecere pe un drum sau pe o potecă vizibilă;
servituți necontinue și neaparente – spre exemplu servitutea de trecere când nu există un drum sau o potecă vizibilă.
Servituțile necontinue și neaparente potrivit art. 624 și 628 Cod civil, nu se pot dobândi decât prin titluri. Rezultă că aceste servituți, neputând fi dobândite prin prescripție, nici acțiunile posesorii relativ la exercițiul lor, fără existența unui titlu, nu pot fi admisibile, pentru că posesiunea are drept scop prescripția, iar prescripția, întrucât exercițiul posesiunii acestor servituți este considerat de lege ca simplă toleranță și cu titlu precar, nu poate constitui un titlu pentru dobândirea servituții.
4. După modul de exercitare deosebim între :
A. Servituți continue;
B. Servituți necontinue sau discontinue.
A. Servituțile continue sunt acelea care se exercită în mod continuu, fără a fi nevoie de un fapt actual al omului, conform art. 622 alin 2 Cod civil:
„ Servituțile continue sunt acelea al căror exercițiu este sau poate fi continuu, fără să aibă trebuință de faptul actual al omului: astfel sunt apăducele, scursurile apelor, ferestrele și altele asemenea.”
B. Servituțile necontinue sunt acelea pentru care este necesar faptul actual al omului, conform art. 622 alin. 2 Cod civil :
„servituțile necontinue sunt acelea care au trebuință de faptul actual al omului spre a fi exercitate, astfel dreptul de trecere, de a lua apă din fântână, de a paște vite și alte asemenea”.
Pentru evitarea unor confuzii, nu trebuie să înțelegem prin cuvântul “continuă” că servitutea se exercită în mod neîntrerupt. Nu continuitatea dă caracterul de continuu servituții.
Astfel, în cazul servituți de scurgere a apelor rezultate din ploi, ne vom afla în prezența unei servituți continue, deoarece nu impune fapta omului, deși exercitarea servituții este întreruptă (nu plouă continuu).
În art. 622 Cod civil, servitutea continuă, servitutea de apeduct, reprezintă dreptul unei persoane de a aduce apa prin conducte, peste terenul proprietarului.
O servitute nu este necontinuă deoarece s-ar exercita cu intermitențe, ci pentru că ea nu poate fi exercitată decât prin acte din partea omului. Deci cât privește servituțile continue, trebuie să înțelegem că ele nu necesită mereu intervenția omului, întrucât, odată ce există se menține fără intervenția proprietarului fondului dominant. Dimpotrivă, servituțile necontinue sau discontinue implică, pentru exercitarea și păstrarea lor intervenția actuală și activă a proprietarului fondului dominant.
5. După cum sunt constituite în folosul unei clădiri sau a unui teren sau după natura fondului:
A. Servituți urbane;
B. Servituți rurale.
Această clasificare, evitând denumirile propriu-zise – se justifică după cum servituțile sunt stabilite în folosul unei clădiri sau a unui teren.
Conform prevederilor art. 621 Cod civil:
„Servituțile sunt stabilite sau în folosul clădirilor sau în folosul pământului. Cele de felul dintâi se numesc urbane, chiar când clădirile pentru care servituțile sunt instituite se vor afla nu numai în oraș, dar și la tară, cele de al doilea fel se numesc rurale”.
A. Servituțile urbane sunt servituțile stabilite în folosul clădirilor. O servitute urbană indiferent dacă clădirea se află în oraș sau într-o localitate rurală.
B. Servituțile rurale sunt servituțile stabilite în folosul pământului sau terenului.
Această clasificare a servituților este destul de ambiguă, este lipsită de importanță în prezent.
PRINCIPIUL CARE SE AFLĂ LA BAZA
INTERPRETĂRII NORMELOR LEGALE ÎN MATERIA
SERVITUȚILOR
Potrivit prevederilor art. 635 Cod civil, titularul unui drept de servitute nu-și poate folosi dreptul său decât în limitele titlului său, fără a se împovăra fondul aservit. Aceasta înseamnă că, în materia servituților, nomele sunt de strictă interpretare.
În cazul litigiilor, dacă va exista îndoială cu privire la exercitarea servituții, judecătorii vor trebui „să mărginească și să restrângă sarcina, în loc de a o lărgi și de a o întinde, pentru că o obligație este o restricție la libertate”. Cum servituțile limitează libertatea fondului aservit, interpretarea normelor va trebui să fie restrictivă.
=== CAPITOLUL III ===
CAPITOLUL III
ASPECTE PARTICULARE PRIVIND
SERVITUȚILE
SECȚIUNEA I – SERVITUȚILE NATURALE
Considerații generale.
Un loc distinct în categoriile clasificate și menționate, îl reprezintă servituțile naturale.
Servituțile naturale iau naștere din situația naturală a bunurilor și sunt reglementate în Codul civil; acestea reprezentând de fapt îngrădiri sau limitări ale atributelor dreptului de proprietate.
2. Sediul materiei
Servituțile naturale sau servituțile izvorâte din situația naturală a locurilor sunt reglementate de Codul civil în Titlul IV, Capitolul I, intitulat „Despre servituți ce se nasc din situația locurilor”, în articolele 578-585, și sunt numite de unii autori „restricții”.
3. Clasificarea servituților naturale.
În funcție de obiect, servituțile naturale pot fi grupate în patru categorii:
A. Servitutea de scurgere a apelor naturale;
B. Servitutea izvoarelor;
C. Grănițuirea sau dreptul de grănițuire;
D. Îngrădirea proprietății.
Din analiza textelor Codului civil, care reglementează servituțile naturale în articolele 578-585, rezultă o clasificare a acestora după cum reprezintă limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege în folosul și în sarcina reciprocă a două imobile învecinate fiecare dintre acestea fiind în raport cu ceilalți în același timp, atât fond dominant, cât și fond aservit, caz în care se numesc „servituți reciproce” sau „servituți bilaterale” sau sunt stabilite exclusiv în folosul unuia dintre imobile și în sarcina celuilalt, caz în care sunt „servituți nereciproce” sau „servituți unilaterale” .
Această din urmă clasificare a servituților naturale poate fi aplicată și cu privire la servituțile legale.
Servituțile naturale sunt numai îngrădiri normale ale atributelor dreptului de proprietate, dar unele din ele privesc chiar exercitarea dreptului de proprietate. De exemplu, dispozițiile cuprinse în articolele 579-580 Cod civil, care se referă la dreptul de proprietate asupra apelor curgătoare. Tot astfel, servituțile de grănițuire și îngrădire nu sunt propriu-zis servituți, deoarece ele primesc de fapt obligații care decurg din raporturile de vecinătate. În cazul acestor așa zise servituți nu suntem în prezența unui fond aservit ci a unui fond dominant.
A. Servitutea de scurgere a apelor naturale
Conform articolului 578 din Codul civil:
„Locurile inferioare sunt supuse a primi apele ce curg firește din locurile superioare, fără ca mâna omului să fi contribuit la aceasta.
Proprietarul inferior nu poate ridica stăvili ca să oprească această scurgere.
Proprietarul superior nu poate face nici o lucrare spre agravarea servituților fondului inferior”.
Fondurile inferioare trebuie să primească apele care curg natural pe fondurile superioare, fără a exista o intervenție activă a omului.
Este vorba despre curgerea normală a apelor în cazul imobilelor situate pe un plan înclinat.
Proprietarul fondului dominant nu poate să facă lucrări precum șanțuri, lucrări de hidroalimentații, care să înrăutățească situația fondului aservit și, tot astfel, proprietarul fondului aservit nu poate să ridice stăvilare sau alte lucrări care să constituie obstacole în scurgerea normală a apelor pluviale. Această concluzie a reieșit din decizia luată de Înalta curte de Casație și Justiție, prin care dispozițiile articolului 578 Cod civil, se aplică numai în cazul când este vorba de curgerea firească a apelor ce locurile inferioare sunt supuse a primi din locurile superioare, iar nu și atunci când ele provin dintr-un fapt al omului, cum ar fi facerea unor șanțuri pentru scurgerea apelor murdare.
Terenurile sau locurile inferioare sunt cele situate în aval, iar terenurile sau locurile superioare sunt cele situate în amonte.
Din cele analizate până acum, deducem că orice fond în pantă va trebui să primească apele care curg natural de pe fondul superior, indiferent dacă terenul inferior face parte din domeniul public sau privat. Important este ca omul să nu fi intervenit în scurgerea apelor, canalizând-o prin burlane, jgheaburi etc., apa trebuind să fie lăsată să-și urmeze cursul ei firesc. Canalizarea apelor naturale spre fondul vecin, cu consecința unor prejudicii, atrage după sine răspunderea civilă delictuală a proprietarului fondului superior.
Este întemeiată, însă, cererea proprietarului fondului inferior, îndreptată împotriva proprietarului fondului superior, de a-și face la marginea terenului un șanț de scurgere a apelor, pentru ca servitutea pe care o suportă să fie cât mai puțin împovărătoare, cum a hotărât în speță, instanța apelor.
Colateral obligației titularului fondului superior există și obligația titularului fondului inferior de a nu interveni și a împiedica scurgerea apelor naturale. Cu toate acestea proprietarul fondului aservit, va putea interveni pentru a-și apăra proprietatea împotriva furiei apelor, el va putea să efectueze pe terenul său acele lucrări de natură a-i ușura sarcina, cu condiția de a nu afecta vecinii.
Cu drept cuvânt, însă, s-a relevat în doctrina juridică, „ar fi cu totul neechitabil și contrar cu dreptul de a se impune proprietarului amenințat de flagelul inundației, obligația de a asista cu brațele încrucișate la distrugerea averii sale sub motivul că lucrările ce ar trebui făcute pentru a o salva ar putea să fie vătămătoare vecinului său”. În concluzie se consideră că prevederile articolului 578 Cod civil se referă numai la cursul natural al apelor și nu la viituri. Aceasta justifică dreptul proprietarului inferior să ridice diguri de-a lungul râului, pentru a-și apăra proprietatea împotriva inundațiilor.
Pe de altă parte , articolul 578 Cod civil se aplică însă și apelor rezultate din topirea zăpezilor, inclusiv apelor de izvor atunci când acestea nu au curs natural.
Atunci când proprietarul fondului inferior sau proprietarul fondului superior a împiedicat exercitarea normală a servituții, „acel care s-ar crede lezat ar fi în drept a cere, fie pe cale de acțiune petitorie, ca lucrurile să fie restabilite în starea lor de mai înainte, proprietarul în culpă putând chiar fi condamnat la daune-interese”. Proprietarii celor două fonduri vor putea extinde, restrânge sau chiar desființa servitutea de scurgere a apelor naturale.
Jurisprudența a avut posibilitatea să facă aplicarea prevederilor articolului 578 Cod civil. S-a decis că „executarea unor lucrări care au îngreunat situația fondului vecin, prin aceea că l-au făcut să primească intr-un mod care nu e cel natural, apele de pe primul fond, constituie, după caz, un delict ori un cvasidelict, care dă dreptul proprietarului amenințat să ceară protegiunea proprietății sale, chiar și în ipoteza eventuală a executării lucrărilor de către un terț, cu asentimentul proprietarului”.
Istrate N. Micescu, consideră că într-o bună aranjare a dispozițiilor Codului civil art588 ar fi trebuit să preceadă articolul 578, întrucât în articolul 588 se evidențiază un principiu și anume:
„Legea supune pe proprietari la deosebite obligații unul către altul, fără chiar să existe vreo convenție între dânșii”.
B. Servitutea izvoarelor.
Conform articolului 579 din Codul civil:
„Cel care are un izvor pe proprietatea sa poate face orice întrebuințare cu dânsul, fără însă a vătăma dreptul ce proprietarul fondului inferior are de dobândit sau prin vreun titlu sau prin prescripție asupra acelui izvor”; se stabilește principiul că proprietarul care are un izvor pe proprietate sa poate să-l întrebuințeze, fără însă a avea dreptul să vatăme dreptul pe care proprietarul altui fond l-ar fi dobândit cu privire la folosirea acelui izvor.
Articolul 581 din codul Civil : „Proprietarul izvorului nu-i poate schimba cursul, când izvorul dă apa trebuincioasă locuitorilor unei comune, unui sat sau unui cătun”; prevede că nu este permis proprietarului terenului pe care se află izvorul să-i schimbe cursul atunci când izvorul furnizează apa necesară locuitorilor unei așezări umane.
Codul civil, în articolul 579, nu reglementează în realitate nici o servitute, ci reflectă conținutul dreptului de proprietate, în sensul că cel care este proprietarul unei suprafețe de teren este implicit și proprietarul izvoarelor pe care le are terenul
În virtutea dreptului său de proprietate, proprietarul va putea reține apa pe terenul său, va putea chiar desființa izvorul, fără ca proprietarul vecin să poată ridica vreo pretenție. Face excepție situația în care proprietarul vecin a dobândit un drept de servitute asupra izvorului. Un asemenea drept va putea fi dobândit prin următoarele modalități:
– prin titlu;
– prin uzucapiune de 30 de ani;
– prin destinația proprietarului.
DOBÂNDIREA PRIN TITLU. Proprietarul terenului pe care se află izvorul poate ceda dreptul său asupra izvorului și altor peroane. Este evident că o servitute care se stabilește prin titlu nu poate fi considerată o servitute naturală, ci este o servitute stabilită prin fapta omului.
DOBÂNDIREA PRIN UZUCAPIUNE. Conform articolului 580 din Codul civil : „În acest caz, prescripția nu se poate dobândi decât prin o folosință neîntreruptă în timp de 30 de ani, socotiți din ziua când proprietarul fondului inferior a făcut ș a săvârșit lucrări aparente destinate a înlesni trecerea și scurgerea apei în proprietatea sa”; servitutea va putea fi dobândită printr-o folosință neîntreruptă timp de 30 de ani.
Pentru a putea uzucapa nu este însă suficient ca proprietarul fondului vecin să fi lăsat apa izvorului să se scurgă pe terenul său timp de 30 de ani sau să se folosească de apă în tot acest timp. Este necesar ca proprietarul fondului inferior să fi făcut „lucrări aparente destinate a înlesni trecerea și scurgerea apei în proprietatea sa” (art. 580 C. civ.). Termenul de 30 de ani se va calcula din momentul în care au fost finalizate lucrările.
DOBÂNDIREA PRIN DESTINAȚIA PROPRIETARULUI. Deși legea nu se referă la această modalitate, totuși, conform articolului 623 Cod civil, servituțile aparente și continue pot fi dobândite prin uzucapiune, ori, servituțile continue și aparente vor putea fi constituite și prin destinația proprietarului.
Deși proprietarul terenului pe care se află izvorul poate dispune de izvor cum dorește, în virtutea dreptului său de proprietate, articolul581 Cod civil reglementează o excepție. Astfel „Proprietarul izvorului nu-i poate schimba cursul când izvorul dă apa trebuincioasă locuitorilor unei comune, unui sat sau unui cătun.”. În acest caz, interesul privat al proprietarului izvorului cedează interesului public.
De altfel, dispoziția cuprinsă în articolul 581 Cod civil este o îngrădire a dreptului de proprietate. Însă, proprietarul terenului, care este și proprietar al izvorului poate să-i capteze apele sau să ia măsuri pentru secarea lui, bineînțeles cu excepția cazului în care proprietarul fondului inferior a dobândit un drept asupra izvorului.
În concluzie, servitutea izvoarelor protejează pe beneficiarii unui izvor în contra lucrurilor care ar putea să schimbe cursul izvorului respectiv.
C. Dreptul de grănițuire.
Conform articolului 584 di codul civil: „Orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite cu a sa;cheltuielile grănițuirii se vor face pe jumătate”; orice proprietar îl poate obliga pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite de a sa prin așezarea unor semne exterioare. Cheltuielile grănițuirii se vor suporta de ambii proprietari.
Grănițuirea reprezintă operațiunea de delimitare prin semne exterioare a două proprietăți ce aparțin unor titulari diferiți, care în majoritatea cazurilor rămâne o operațiune materială ce se realizează prin acordul titularilor. Cât timp între titulari nu există vreun conflict cu privire la limitele proprietății, aceștia își exercită dreptul de proprietate, fiecare asupra fondului său, fără ca aspectele legate de delimitarea proprietății să ridice vreo problemă.
Atunci când grănițuirea nu se realizează pe cale amiabilă și se naște un conflict cu privire la limitele proprietății, cel îndreptățit va putea intenta o acțiune „în grănițuire” care reprezintă o operațiune de delimitare prin semne exterioare a limitelor dintre două proprietăți vecine.
Acțiunea în grănițuire fiind o acțiune petitorie, prin care se apără un drept real, având ca finalitate delimitarea unor proprietăți exclusiv limitrofe, este inadmisibilă în cazul în care părțile sunt proprietate în indiviziune asupra terenului.
Într-o asemenea situație, partea interesată trebuie mai întâi să introducă o acțiune de ieșire din indiviziune și numai după aceea, să formuleze acțiunea în grănițuire, dar numai sub condiția ca în lotul ce i s-a atribuit să fie cuprinsă și suprafața în litigiu. În acest caz, acțiunea în grănițuire este admisibilă dacă toți coindivizarii o formulează în contradictoriu cu proprietarul sau cu toți coproprietarii coindivizari ai imobilului limitrof.
În acest caz, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia secției civile nr. 1330 din 5 mai 1995 a decis:
„V.G. și V.G., soți au cerut în contractoriu cu pârâți M.C. și V.C.M., stabilirea liniei de hotar între proprietățile vecine. Printr-o cerere ulterioară au fost chemați în judecată în calitatea de coproprietari Statul Român și Primăria Municipiului Focșani. În legitimarea calității procesuale active, soții reclamanți au arătat că sunt proprietari în indiviziune cu statul asupra terenului în suprafață de 630 m² situat în Focșani, strada Nicolae Iorga, nr. 13, în virtutea deciziei civile pentru ieșire din indiviziune nr 338 ,din 28 aprilie 1983 a Tribunalului Județean Vrancea, precum și proprietari exclusivi asupra unui apartament situat pe acest teren.
S-a arătat că în această calitate au avut o folosință liniștită asupra terenului până în anul 1989, când imobilul alăturat situat la nr. 15, a fost cumpărat de pârâții M.P. și V.C.M., care, profitând de inexistența unui gard între proprietăți, au contestat linia de hotar și au săvârșit în dauna lor acte repetate de tulburare a posesiei.
Printr-o întâmpinare comună, pârâții au contestat linia de hotar aparentă, pe traseul pretins de reclamați, arătând că nu corespunde suprafețelor, dimensiunilor și vecinătăților indicate în titlul de proprietate al antecesorilor proprietari V.C.M.- adică în contractul de vânzare – cumpărare nr. 1061, din 6 decembrie 1989, respectiv, nr. 324/1972. Judecătoria Focșani, prin sentința civilă nr. 5443 sin 30 decembrie 1991, a admis acțiunea și a stabilit linia de hotar dinte cele două proprietăți, conform schiței întocmite de inginerul expert M.G. . Instanța de fond a considerat că varianta adoptată este conformă cu elementele de determinare ale celor două imobile cuprinse în titlurile de proprietate.
Sentința Judecătoriei a fost confirmată de Tribunalul Vrancea, care, prin decizia civilă nr. 495, din 14 mai 1992, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâți. Pentru a decide astfel, instanța de recurs, deși a sesizat deosebiri între traseul de hotar adoptat prin sentință și mențiunile din titlurile de proprietate, a considerat că o altă variantă mai apropriată de traseul vechi nu mai este posibilă, pentru că, urmare a vânzărilor succesive, pe terenuri s-au edificat mai multe construcții, iar configurația lor a suferit modificări.
Considerând că ambele hotărâri sunt vădit netemeinice și date cu încălcarea esențială a legii, procurorul general le-a atacat cu recurs extraordinar pe motiv că instanțele au adoptat o modalitate greșită de grănițuire, pe o linie de hotar care împiedică liberul acces al pârâților la garajul proprietatea lor. Recursul extraordinar este fondat. În principiu, grănițuirea reprezintă o operațiune de determinare prin semne exterioare a limitelor dintre două proprietăți vecine, acțiunea exercitată cu scopul stabilirii traseului real pe care trebuie să îl urmeze hotarul ,fiind întemeiată pe dispozițiile articolului 584 Codul civil. De aici rezultă că grănițuirea, menită să apere dreptul de proprietate, se poate dispune atât în cazul inexistenței unei delimitări între proprietăți cât și în situația în care astfel de semne exterioare există, dar sunt contestate de părți.
Totodată, este necesar ca grănițuirea dispusă prin hotărârea judecătorească să rezolve contestațiile și pretențiile părților cu caracter revendicativ, dar și să țină seama de transformările produse în configurația terenurilor din cauze care nu le sunt imputabile, pentru a se asigura o folosința utilă a proprietăților. Ori, în cauză, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul inginer M.G., grănițuirea pe traseul propus și adoptat de instanțe interzice accesul pârâților la construcțiile edificate pe terenul lor, obligă la realizarea unei servituți de trecere și împiedică și folosința netulburată a proprietății lor de către reclamanți.
Ca urmare, pentru că nici o variantă adoptată prin soluțiile pronunțate, nici altele propuse în cauză, nu răspund drepturilor și nevoilor părților, se impune casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Ținând seama de obiecțiunile părților și de propunerile celor doi experți, să verifice și dacă respectivele construcții care ar împiedica trasarea de hotar rezultă din titluri, au fost ridicate cu autorizație, cu bună credința și dacă mai pot fi demolate în caz extrem, cu îndeplinirea cerințelor legale.
Totodată, în cauză este necesar a se pune în discuția părților necesitatea soluționării litigiului în contradictoriu și cu P.C și P.D. care, potrivit unui înscris nou depus în instanță cu ocazia dezbaterilor (sentința civilă nr. 5993 din 14 septembrie 1994 a Judecătoriei Focșani), au devenit coproprietari asupra unuia dintre fondurile în litigiu”
4. Îngrădirea proprietății.
Conform articolului 585 din Codul civil:
„Tot proprietarul își poate îngrădi proprietatea afară de excepția ce se face la articolul 616”; proprietarul își poate îngrădi proprietatea, cu singura obligație de a respecta servitutea de trecere de care se bucură vecinul său.
În raport de reglementarea articolului 600 Cod civil, îngrădirea devine obligatorie numai în cazul proprietăților situate în orașe. Proprietarii au obligația să îngrădească și altfel proprietatea, cu ziduri sau în alte condiții decât o prevede articolul 600 Cod civil, vecinii având posibilitatea chiar de a conveni să nu-și îngrădească proprietățile.
În literatura juridică s-a considerat că dreptul de îngrădire nu ar reprezenta o servitute, ci numai o normală manifestare a dreptului de proprietate. Acest drept –așa cum a decis instanța superioară, reprezintă o prerogativă a proprietarului și face parte din dreptul său de a se folosi în mod liber de terenul ce constituie dreptul său de proprietate.
Jurisprudența franceză este constantă în sensul că proprietarul unui fond grevat de o servitute de trecere își păstrează dreptul de îngrădire a proprietății sale, dar în așa fel încât să nu aducă atingere dreptului de trecere și nici să incomodeze exercitarea acestui drept. În ceea ce privește aprecierea împrejurărilor în care se realizează îngrădirea, se consideră că acesta revine în întregime judecătorilor fondului.
În articolul 682 Cod civil francez care corespunde articolului 616 Cod civil român, articol ce a fost modificat prin Legea de orientare funciară nr. 67-1253 din 30 decembrie 1967; proprietarul ale cărui fonduri sunt înfundate și care nu are nici o ieșire sau are o ieșire insuficientă la calea publică, fie pentru exploatarea agricolă, industrială sau comercială a proprietății sale, fie pentru realizarea unor construcții sau parcelarea unor terenuri, este îndreptățit să ceară trecerea pe fondurile vecine considerată suficientă pentru a asigura deservirea completă a fondurilor sale, cu o indemnizație proporțională cu paguba pe care o poate ocaziona.
În practica judiciară franceză s-a decis că un fond este considerat înfundat (enclavé) dacă drumurile care l-ar putea deservi sunt impracticabile și cheltuielile care ar fi necesare pentru remedierea lor ar fi disproporționat de mari față de folosința acestora și în raport cu valoarea fondului. Dimpotrivă, nu se consideră că o ieșire la calea publică este insuficientă decât dacă este vorba de comoditatea proprietarului.
În legătură cu prevederile articolului 616 Cod civil, Curea Supremă de Justiție s-a pronunțat în sensul că prin „ loc înfundat” se înțelege acel loc care nu are nici o ieșire la calea publică sau deși nu există imposibilitatea absolută de a ieși la calea publică, ieșirea ar prezenta inconveniente grave ori ar fi periculoasă. Dacă există acces la calea publică pe un drum impracticabil ar care poate deveni practicabil cu efectuarea unor cheltuieli, dispozițiile articolului 616 Cod civil nu sunt aplicabile.
Aprecierea inconvenientelor sau greutăților pe care le prezintă trecerea spre calea publică aparține instanței de judecată.
SECȚIUNEA II – SERVITUȚILE LEGALE
1.Considerații generale.
Servituțile legale indiferent dacă derivă din situația fondurilor sau își trag puterea din voința legiuitorului, nu pot fi privite, în cea mai mare parte dintre ele, ca servituți propriu-zise, ci mai degrabă, ca îngrădiri aduse dreptului de proprietate,ca obligațiuni legale , izvorând din raportul de vecinătate, dictate de nevoia de a stabili, dacă nu o colaborare între vecini, cel puțin o conviețuire pașnică, de bună înțelegere, evitându-se pe cât se poate conflictele și certurile inerente vecinătăți. Vecinătatea proprietăților impune titularilor fondului anumite sarcini.
2. Sediul materiei.
Despre servituțile stabilite prin lege, Codul civil se ocupă în articolele 586-619. Astfel, articolul 586 Cod civil, prevede că: „Servituțile stabilite prin lege au ca obiect utilitatea publică, sau a comunelor ori aceea a particularilor”.
3.Clasificarea servituților legale
Din interpretarea articolului se desprind două categorii de servituți legale și anume:
servituți de interes public;
servituți de interes privat.
A. Servituți legale de interes public.
Codul civil prevede, în art. 587 că „Servituțile stabilite pentru utilitatea publică sau comunală, au ca obiect cărarea sau poteca pe lângă marginea râurilor navigabile sau flotabile; construcția sau reparațiunea drumurilor sau altor lucrări publice sau comunale”. Servituțile stabilite pentru utilitatea publică sau comunală sunt fixate prin dispoziții normative speciale. De exemplu, în zona de frontieră, potrivit legii nr. 50 din 1992 cu privire la frontiera de stat, plantarea pomilor și arbuștilor este permisă numai până la distanță de 500 de metri față de fâșia de protecție, iar a culturilor înalte până la distanță de 250 de metri față de aceeași fâșie.
Servituțile de interes public fac obiectul dreptului administrativ; aceasta a și determinat pe autorii Codului civil să acorde o atenție mai redusă acestor servituți, limitându-se să dispună în articolul 587 alin. 2 Cod civil că „servituțile se determină de către legile sau regulamentele particulare”.
Servituțile de interes public sunt în realitate tot îngrădiri ale dreptului de proprietate sau sarcini în folosul statului sau a „comunelor”. Astfel, articolul 587 Cod civil, în interesul navigației, impune particularilor obligația de a lăsa liber „cărarea sau poteca pe lângă marginea râurilor navigabile sau flotabile”. Tot pe asemenea treceri, proprietarii riverani nu pot construi, planta etc.. O altă sarcină impusă particularilor, prevăzută tot de articolul 587 Cod civil, este cea referitoare la construirea sau separarea drumurilor, precum și la efectuarea altor lucrări publice.
Alte servituți legale în interes public impun proprietarilor interdicția de a construi în apropierea aeroporturilor, a căii ferate sau privesc sarcini legate de regimul juridic al pădurii, al apelor, al drumurilor publice etc.
B. Servituțile legale de interes privat.
Servituțile legale de interes privat sunt toate cazurile reținute de Codul civil ca obligații reciproce impuse titularilor fondurilor, pentru evitarea litigiilor intre vecini. În acest sens, articolul 588 din Codul civil prevede în mod expres că „Legea supune pe proprietar la osebite obligațiuni unul către altul, fără chiar să existe vreo convenție între dânșii”, ceea ce înseamnă că ne aflăm în fața unor restricții în exercitarea dreptului de proprietate și nu servituți propriu-zise, întrucât nu există, în toate cazurile reținute de cod ca servituți, raportul dintre fondul dominant și fondul aservit, ce caracterizează noțiunea de servitute.
Printre servituțile de interes privat, articolul 589 Cod civil enumeră cele referitoare la zidul sau șanțul comun între vecini, la situația în care se poate înălța un contrazid, la servitutea de vedere, de trecere și picătura streșinii. „Parte din aceste obligațiuni e regulată de către legile asupra poliției rurale.”
Celelalte sunt relative la zidul sau la șanțul comun între vecini, la cazul când se poate înălța un contrazid, la privirea asupra proprietății vecinului la scurgerea streșinilor, la drumul de trecere (articolul 589 Cod civil).
a. DISTANȚA PLANTAȚIILOR
Servitutea privind distanța plantațiilor este reglementată în articolul 607 Cod civil; și anume: „ Nu este iertat a sădi arbori care cresc înalți decât în depărtarea hotărâtă de regulamentele particulare sau de obiceiurile constante și recunoscute și în lipsă de regulamente și obiceiuri, în depărtarea de 2 metri, de la linia despărțitoare a celor două proprietăți pentru arborii înalți și o jumătate de metru pentru celelalte plantații și garduri vii.”
Și în articolul 608 Cod civil găsim o reglementare a servituții privind distanța plantațiilor și anume: „Vecinul poate cere ca arborii și gardurile vii puși la o distanță mai mică să se scoată.
Acela pe a cărui proprietate se întind crăcile arborilor vecinului poate să-l îndatoreze a le tăia .
Dacă rădăcinile se întind pe pământul său are drept a le tăia singur.”
Prin lege, practic, le este interzis proprietarilor să planteze la o anumită distanță fată de terenul vecin, pentru a se imprima raporturilor de vecinătate o atmosferă de înțelegere. Ideea de servitute ar putea să apară doar atunci când unul dintre proprietari a dobândit prin titlu, uzucapiunea sau destinația proprietarului, dreptul de a planta la o distantă mai mică decât cea prevăzută din articolul 607 Cod civil.
În concluzie, potrivit articolului 607 Cod civil, servitutea privind distanța plantațiilor constă în interdicția de a planta arbori înalți la o distanță mai mică de 2 metri fată de linia ce desparte două proprietăți și respectiv mai mică de o jumătate de metru în cazul altor plantații, dacă nu există obiceiuri locale care să prevadă altfel.
Asemenea servitute se stinge dacă proprietarul unuia dintre fonduri a obținut o servitute contrară, adică a obținut dreptul de a avea plantații la o distanță mai mică decât acea stabilită în Codul civil.
Cei doi proprietari pot să stabilească ca distanta la care se efectuează plantațiile să fie mai mică decât cea legală. Dacă nu există o asemenea convenție, proprietarul fondului vecin poate solicita desființarea plantațiilor făcute la o distanță mai mică decât cea stabilită de lege, fără a fi necesar să probeze existenței vreunui pejudiciu.
Regula se aplică atât în mediul rural cât și în cel urban, iar distanța de 2 metri și respectiv de jumătate de metru, operează numai dacă nu sunt norme speciale sau obicei al locului constant care să fi stabilit o altă distanță pentru localitatea respectivă.
Cei doi proprietari pot conveni ca distanța la care se fac plantațiile să fie mai mică decât cea prevăzută de lege, convenție care poate fi expresă, dar și tacită, achiesarea putând să rezulte din neopunerea la efectuarea plantațiilor și atitudinea pozitivă îndelungată a celui care putea cere desființarea lor. Desființarea plantațiilor poate fi cerută numai de proprietarul fondului vecin și nu de cel ce are doar folosința lui.
Obligația de a respecta distanța plantațiilor dispare când proprietarul fondului a obținut servitutea de a avea plantații la o distanță mai mică, servitute care fiind continuă și aparentă poate fi dobândită prin uzucapiune.
Încălcarea interdicției privind distanța plantațiilor dă dreptul proprietarului fondului dominant (acest drept aparține numai proprietarului nu și posesorului temporar al terenului ce alcătuiește fondul dominant) să intenteze o acțiune în justiție pentru a dispune scoaterea arborilor sau plantațiilor. Pentru admiterea acțiunii nu este necesar ca reclamantul să dovedească împrejurarea că a suferit o pagubă. Chiar, potrivit articolului 608 Cod civil, proprietarul fondului vecin poate cere să fie tăiate crengile care umbresc terenul său chiar dacă sunt plantați la distanța legală, după cum poate tăia singur rădăcinile ce se întind pe terenul său.
Obligația de a respecta distanța plantațiilor încetează când proprietarul arborilor sau altor plantații a dobândit dreptul de a planta la o distanță mai mică decât cea legală printr-o servitute contrară. În acest caz, fostul fond aservit devine fond dominant, obligat să suporte existența plantațiilor de pe fondul vecin la o distanță – față de hotar – inferioară celei stabilite de Codul civil sau de obiceiurile locale. O astfel de servitute contrară, care face să înceteze servitutea legală poate fi obținută prin fapta omului: prin titlu sau prin uzucapiune de 30 de ani, căci servitutea privind distanța plantațiilor este o saevitute continuă și aparentă.
În ce privește distanța, aceasta se va măsura de la mijlocul trunchiului arborelui și până la linia despărțitoare a proprietarilor, aceste distanțe prevăzute de Codul civil se aplică doar în subsidiar, ele fiind obligatorii doar când nu sunt prevăzute în regulamente sau obiceiuri. Obiceiul trebuie să fie constant și recunoscut în localitate, ca o regulă generală.
b. DISTANȚA LUCRĂRILOR INTERMEDIARE PENTRU ANUMITE CONSTRUCȚII.
Sediul materiei îl găsim la articolul 610 din Codul civil: „Cel ce face un puț sau o privată lângă un zid fie comun sau nu; cel ce vrea să clădească un cămin sau vatră, o fierărie, un cuptor sau sobă, să-i alăture un ocol de vite, sau ce vrea să puie lângă zid un magazin de sare sau grămezi de materii corozive, e îndatorat să lase depărtarea prescrisă de regulamente și obiceiuri particulare asupra unor asemenea obiecte, sau să facă lucrările prescrise de aceleași legi și regulamente spre a nu aduce vătămare vecinului”; text care instituie obligația proprietarilor a două fonduri vecine de a efectua anumite lucrări cu respectarea distanței stabilite prin reglementările legale sau prin obiceiurile locului.
Acela care dorește să construiască un puț, o fierărie, cuptoare, depozite de materii corozive, are obligația de a lăsa distanța reglementată de actele normative și de obiceiul locului, cu privire la asemenea construcții.
Este necesar ca prin distanța respectivă să se permită folosirea normală a fondului vecin și să nu se aducă vătămare dreptului vecinului.
Articolul 610 od civil nu prevede vreo distanță la care să se poată construi în lipsă de reglementare sau obicei al locului. De aceea îi rămâne instanței rolul să stabilească, dacă prin construire s-au produs vătămări vecinului, sau dacă ea s-a efectuat făcându-se lucrările necesare pentru a nu aduce vătămări.
Dispozițiile articolului 610 din Codul civil nu sunt limitative, așa încât judecătorii vor putea aplica acest text de lege și în alte cazuri, de exemplu: un canal pentru scurgerea apelor, o groapă etc.. Deși acest articol se referă expres la lucrările efectuate pe lângă zidul despărțitor, se presupune că textul se aplică și atunci când despărțirea proprietăților o constituie un gard etc.
Profesorul Istrate N. Micescu, consideră că în privința dispozițiilor cuprinse în articolul 610 Cod civil, există un regulament de construcții și alinieri, care se aplică la toate orașele din țară, în virtutea căruia orașele sunt împărțite în zone. Anumite industrii, societăți insalubre, sau prea zgomotoase, nu pot să fie așezate în anumite zone ale orașului. Însă regulamentul nu se respectă, căci se întâlnesc uzine de multe ori în centrul orașului, tulburând liniștea vecinilor prin zgomotul pe care-l produc.
Această servitute este cercetată în materia restricțiunilor aduse dreptului de proprietate , ca făcând parte di grupa prestațiunilor pasive, deoarece „nu este vorba de un raport de aservire a unui fond față de un alt fond, ci de obligațiune reciprocă, impusă oricăruia dintre proprietarii ce ar dori să execute, pe fondul lor, vreuna din lucrările pe care legiuitorul le menționează în cuprinsul articolului 610 Cod civil, ca fiind vătămătoare sau periculoase și, prin aceasta însăși, să poată fi obiectul unor procese inevitabile”.
c. SERVITUTEA DE VEDERE.
Reglementările privind servitutea de vedere le găsim în Codul civil, articolele 611-614. Este vorba de obligația proprietarilor a două imobile vecine de a nu deschide ferestre de vedere, balcoane, terase și alte asemenea, la o distanță mai mică decât cea prevăzută de lege, care este de 1,90 metri și –respectiv – de 0,60 metri, după cum vederea este direct perpendiculară, în primul caz, ori oblică, piezișă, în cel din urmă caz, în raport de fondul învecinat.
Dreptul de a avea servitute de vedere la o distanță mai mică decât cea legală poate fi dobândit pe cale de uzucapiune, prin titlu, ori prin destinația proprietarului.
Servitutea de vedere constă deci, în interdicția de a efectua deschideri de vedere (ferestre, balcoane, etc.) către fondul vecin la distanțe mai mici decât cele stabilite prin lege; distanța de 1,90 metri pentru vederea directă, adică 1,90 metri intre zidul pe care se deschid aceste vederi și proprietatea vecină, și de 0,60 metri când vederea este piezișă, adică zidul pe care se deschide vederea este oblic sau perpendicular față de hotar.
În privința deschiderilor concepute pentru aerisire și iluminat, acestea pot fi făcute la orice distanță, în raport cu fondul vecin, ele constituind un atribut al dreptului de proprietate și nu sunt de natură să prejudicieze exercițiul dreptului proprietarului fondului vecin.
Nerespectarea servituții de vedere dă dreptul proprietarului dominant să ceară pe cale judecătorească desființarea deschiderii de vedere. Desființarea deschiderii de vedere nu se va putea produce decât pe baza autorizației de desființare a construcțiilor și amenajărilor eliberate de organul competent.
Fiind o servitute continuă și aparentă și putând fi dobândită prin titlu și prin uzucapiune de 30 de ani, servitutea legală de vedere se stinge, fiind înlocuită cu o servitute contrară de vedere ce permite proprietarului fostului fond aservit să aibă o deschidere de vedere la o distanță mai mică decât cea legală.
Spre deosebire de textul corespunzător, din Codul civil francez, articolul 676, articolul 612 Cod civil român se referă numai la vedere nu și la deschideri pentru aer și lumină: „Nimeni nu poate avea vedere sau ferestre spre vedere nici balcoane sau alte asemenea asupra proprietății îngrădite sau neîngrădite a vecinului său de nu va fi o distanță de 19 centimetri între zidul pe care se deschid aceste vederi și proprietatea vecină”.
Practica judiciară a statuat că deschiderile pentru aer și lumină se pot practica la orice înălțime și distanță de fondul vecin , deoarece ele constituie un atribut al dreptului de proprietate și nu sunt de natură să aducă nici un prejudiciu proprietarului fondului vecin.
Vederea este dreaptă atunci când zidul în care e deschisă e paralel cu linia despărțitoare a proprietăților ; va fi piezișă când fereastra se află într-un zid perpendicular cu hotarul dintre proprietăți.
Prevederile articolului 612 și următoarele din Codul Civil se aplică atât în mediul urban cât și în cel rural. Distanța de la zidul despărțitor până la locul unde se va deschide fereastra , se va calcula de la zid până la proprietatea vecinului și nu până la casa acestuia.
Când ferestrele s-au făcut la o distanță mai mică , proprietarul vecin poate cere desființarea lor. El va putea însă încuviința ca ferestrele să fie făcute la o distanță sub cea legală.
Acțiunea întemeiată pe dispozițiile articolului 612 Cod Civil va aparține proprietarului fondului vecin. O asemenea acțiune se consideră că nu poate fi promovată decât de proprietar , unle instanțe au respins ca inadmisibilă acțiunea intentată de beneficiarul unui antecontract de vânzare-cumpărare. Asemenea soluții au fost criticate , deoarece ar fi suficient pentru reclamant , „să demonstreze raporturile de vecinătate și faptul că avea posesia imobilului în condițiile articolului 1846, 1847 Cod Civil și art. 674 Cod Procedură Civilă chiar și numai în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare. S-a mai considerat că nu se justifică distincția între posesorul imobilului deținut în baza antecontractului și titularul dreptului de proprietate , deoarece posesorul nu invocă decât nerespectarea distanței legale la executarea ferestrei.
Este necesar , de asemenea , ca servitutea de vedere să nu fie exercitată în mod abuziv , deoarece nimănui nu-i este permis să abuzeze de dreptul său pentru a prejudicia pe altul
Dispozițiile din articolul 612 Cod Civil , instituie o garanție a exercitării depline a dreptului de proprietate , independent de existența sau nu a prejudiciului care, în condițiile nerespectării distanței legale sau în lipsa consimțământului vecinilor, nu trebuie dovedite. Prin dimensionare și tip de construcție, ferestrele practicate , mobile și cu înălțimea de 0,90 metri și lățimea de 0,75 pot constitui ferestre de vedere și nu de aerisire. În speță, practicarea ferestrelor cu deschidere mobilă în zidul bucătăriei și a băii, la o distanță mai mică decât cea legală ( 1,45 metri ), de curtea vecinului, fără consimțământul acestuia în măsura în care deschiderea lor ar fi fost posibilă pe un alt perete orientat astfel încât să nu stânjenească pe vecini, contravine dispozițiilor articolului 612 din Codul Civil și se impune zidirea lor.
Servitutea de vedere poate avea și ea înțelesul de „drept de a avea” ferestre sau balcoane spre fondul vecin la o distanță mai mică decât cea prevăzută de lege, caz în care ea poate fi constituită numai prin fapta omului.
d. PICĂTURA STREAȘINILOR
Conform reglementărilor articolului 651 din Codul Civil „Tot proprietarul este dator a-și face streașina casei sale astfel încât apele din ploi să se scurgă pe terenul său”; acela care construiește o casă trebuie să-și prevadă streașina astfel încât apele pluviale să se scurgă pe terenul proprietatea sa sau pe stradă și în nici un caz pe terenul proprietatea vecinului.
Servitutea privind picătura streșinilor apare dacă proprietarul a dobândit dreptul ca apele rezultate din ploi să se scurgă de pe casă pe terenul vecinului, pe bază de titlu, uzucapiune sau destinația proprietarului.
Nici dispoziția cuprinsă în articolul 615 cod civil nu consacră o servitute „ci o aplicare a principiilor generale de drept în materie de proprietate, după care proprietarul unui fond poate să oprească pe oricine de a face sau de a arunca ceva pe fondul său” . Pentru a nu prejudicia pe vecini este normal să se lase o anumita distanță între straeașină și hotar, iar spațiul să fie pavat, pentru a proteja temelia de efectele umidității.
Pentru a se evita confuziile, trebuie să se facă distincția între apele care se scurg în mod natural de pe un fond pe altul și apele care curg de pe acoperișuri. În cazul în care proprietarul fondului vecin refuză mutarea streașinii, acesta va putea fi chemat în justiție. Desigur, proprietarul vecin se va putea apăra că a dobândit prin titlu, uzucapiune de 30 de ani sau prin destinația proprietarului, dreptul de servitute.
Practica judecătorească, a decis că, aprecierea locului de scurgere a apelor se face ținând cont de linia de hotar aflată între cele două proprietăți. Din moment ce proprietarii vecini își instalează lucrări-jgheaburi, aruncătoare, prin care apele de ploaie se scurg pe terenurile lor, nu se mai poate pune problema dobândirii acestei servituți, dar modul de așezare a celor două proprietăți poate determina existenta servituții naturale de scurgere a apelor.
e. SERVITUTEA DE TRECERE
Servitutea de trecere vine în sprijinul utilizării unui fond care nu are ieșire la cale publică. Sediul materiei îl constituie Codul civil, art. 616, și anume: „Proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorire de a-l despăgubi în proporție cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.” De aici reiese că proprietarul al cărui loc este înfundat, adică fără ieșire la calea publică, poate solicita o trecere pe terenul proprietatea vecinului său, pentru a-și exercita dreptul de proprietate, cu îndatorirea de a-l despăgubi pentru prejudiciile pe care i le-ar cauza.
Și articolele 617-619 Cod civil reglementează dreptul de trecere. Articolul 617 cod civil dispune că: „Trecerea trebuie regulat făcută pe partea ce ar scurta calea proprietarului fondului închis, ca sa iasă la drum.” Trecerea trebuie să, se efectueze pe drumul cel mai scurt privind ieșirea la calea publică și prin locul care ar cauza un prejudiciu cât mai redus proprietarului fondului peste care se exercită trecerea. Acest din urmă proprietar nu trebuie să întreprindă nimic în sensul de a-l împiedica pe proprietarul fondului dominant să exercite servitutea respectivă.
Textul de lege se referă la imposibilitatea absolută, dar și la imposibilitatea relativă, în sensul că, deși există o ieșire la calea publică, aceasta prezintă anumite inconveniente sau este chiar periculoasă pentru proprietarul fondului dominant.
Și aici se poate vorbi de o îngrădire a dreptului de proprietate, fiindcă dreptul de trecere este necunoscut tuturor fondurilor, adică este vorba de o „obligație reciprocă”ce incumbă tuturor proprietarilor, ori de câre ori, la un moment dat, proprietatea cuiva n-ar mai avea o ieșire la o cale publică. De aceea, unele jurisprudențe vorbesc când de dreptul de servitute de trecere, când de dreptul de trecere.
Trecerea trebuie să se facă astfel încât să aducă cât mai puțină tulburare proprietarului fondului aservit. De aceea, articolul 617 dispune în principiu că trecerea trebuie făcută pe traiectul cel mai scurt între locul înfundat și calea publică. Însă dacă trecerea pe traiectul cel mai scurt este tocmai aceea care pricinuiește mai multă pagubă proprietarului aservit, atunci conform articolului 618 Cod civil: „Cu toate acestea trebuie a se alege trecerea prin locul ce ar pricinui mai puțină pagubă acelui pe al cărui loc trecerea urmează a fi deschisă”, deci trecerea se va face prin locul pe unde se pricinuiește mai puțină pagubă acelui proprietar, chiar dacă în modul acesta traiectul este mai lung.
Dreptul ce rezultă din servitutea de trecere este recunoscut indiferent dacă este vorba de fond îngrădit sau neîngrădit, urban sau rural, clădit sau neclădit, și indiferent cui ar aparține fondul aservit. Pentru constituirea dreptului, cele două fonduri trebuie să aparțină unor proprietari diferiți. Dacă părțile sunt în indiviziune cu privire la ambele fonduri, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de articolul 616 cod civil, în timp ce fiecare este proprietar pe câte o cotă parte ideală din fondurile respective.
Caracterul de fond înfundat rezultă din aceea că locul este înconjurat de alte proprietăți diferite fără ca proprietarul să aibă ieșire la calea publică. Textul se referă la imposibilitatea absolută de a ieși la calea publică, dar în practica judiciară s-a decis că el trebuie să-și găsească aplicare și în cazurile în care ieșirea la calea publică ar prezenta inconveniente grave sau ar fi periculoasă. Dacă locul respectiv are însă ieșire la calea publică pe un drum care, în anumite împrejurări este impracticabil, dar poate deveni practicabil cu anumite amenajări și oarecare cheltuieli nu se mai consideră loc înfundat.
Nu mai poate fi constituită servitutea de trecere, atunci când locul a fost închis sau înfundat prin fapta proprietarului. În acest sens, Instanța Supremă a statuat că: „pentru a se putea pretinde un drept de trecere peste fondul vecin, înfundarea fondului dominant să nu fie opera proprietarului acestuia, cu alte cuvinte să fie străină de orice activitate a sa”.
De exemplu, dacă proprietarul fondului dominant și-a edificat o construcție de-a curmezișul ieșirii ori a vândut o parte de teren, iar restul terenului care i-a rămas este înfundat, el nu mai poate solicita un drept de trecere peste proprietatea vecinului. Tot astfel, dacă un teren se află în indiviziune și se face un partaj convențional, loturile trebuie să fie astfel făcute încât toate să aibă ieșire la calea publică. Dacă proprietarul unuia dintre loturi n-ar avea ieșire, servitutea de trecere nu se va putea cere pe terenul vecinului, ci pe loturile celorlalți coproprietari, deoarece „copărtașii sunt obligați a-și garanta reciproc deplina folosință a fondurilor”.
În literatura juridică franceză, s-a apreciat că proprietarul unui loc înfundat nu comite o faptă penală –întrucât nu acționează fără drept – dacă trece peste terenul vecin, spre a ieși la drumul public, înainte ca dreptul său să fi fost constatat judecătorește. Legea română arată doar condițiile în care dreptul de trecere poate fi stabilit pe calea unei convenții între părți ori¸ în lipsa acesteia, prin hotărâre judecătorească.
Trebuie făcută distincția între servitutea de trecere legală (spre un loc înfundat) și servitutea convențională de trecere, constituită de proprietarii unor fonduri învecinate în baza principiului libertății convenționale, independent de existența vreunei enclavé. Numai cea din urmă este o servitute propriu-zisă, fiindu-i aplicabile prevederile referitoare la servituțile stabilite prin fapta omului (articolele 620-643 Cod civil), iar nu prevederile articolului 616-619 Cod civil. Din faptul că numai servitutea convențională de trecere dezmembrează dreptul de proprietate asupra terenului decurg importante consecințe teoretice și practice.
Deosebirea dintre cele două servituți a fost evidențiată încă de legislația mai veche și subliniată de clasicii dreptului nostru civil, cu precizarea că, uneori, servitutea convențională este singura posibilă, datorită inaplicabilității dispozițiilor articolului 616 din Codul civil la cazurile în care înfundarea locului provine din fapta proprietarului acestuia.
Scopul servituții legale de trecere, acela de a permite „exploatarea fondului” înfundat, a fost interpretat în sens larg, de folosință fie a terenului, fie și numai a construcției (atunci când terenul aparține altui proprietar). Mai mult literatura judiciară a admis, cu unele obiecții, trecerea proprietarului locului înfundat pe terenul vecin, în baza articolului 616 Cod civil , pentru efectuarea reparațiilor de întreținere la construcția sa, atunci când aceste reparații necesare nu pot fi făcute fără trecerea pe proprietatea vecină. În sprijinul soluției s-a invocat adagiul QUOD TIBI NON NOCET ET ALTERI PRODEST, FACILE CONCEDENDUM EST.
Urmărirea unui roi de albine ori recuperarea unor obiecte aduse de ape pe terenul vecin, precum și accesul cu autoturismul la garajul anexă a locuinței care nu avea acces la calea publică, constituie exemple elocvente privind măsura în care s-a extins noțiunea de „exploatare” a locului înfundat ori, mai degrabă, o dovadă a faptului că e suficientă invocarea necesității unei căi de acces la imobil, independent de orice exploatare.
O importantă deosebire privește și modul în care cele două tipuri de servitute de trecere (legală și convențională) pot fi modificate ori își încetează activitatea. Énclava, „locul înfundat”, fiind de esența servituții legale de trecere, urmează că servitutea încetează odată cu dispariția cauzei care a generat-o, prin deschidea unei ieșiri la calea publică – CESSANTE CAUSA, CESSAT EFFECTUS.
Servitutea convențională de trecere care, reglementată fiind prin titlu (act juridic obligatoriu pentru ambele părți contractante), nu permite modificări unilaterale, cu atât mai mult în cazul în care acestea ar fi împovărătoare pentru proprietarul celuilalt fond.
În timp ce servitutea legală de trecere este vremelnică, servitutea convențională, potrivit unei opinii, supraviețuiește dispoziției énclavei, supunându-se principiului obligativității convențiilor, articolul 969 Cod civil. Se precizează însă, de aceeași autori, că reglementarea „convențională ori judiciară”, intervenită între părți privind locul exercitării servituții legale de trecere la un loc înfundat (reclamată cu titlul de necesitate) nu o transformă într-o servitute stabilită prin fapta omului pentru interes de simplă comoditate, valabilă și pentru cazul încetării énclavei.
În dreptul nostru, dominantă este opinia contrară, aceea a asimilării servituții convenționale cu cea legală, în ce privește încetarea ei prin deschiderea unui drum public, opinie care s-a cristalizat pornind de la interpretarea rațională a articolului 634 Cod civil.
În practica judiciară, precum și în literatura juridică, a fost promovată teza recunoașterii dreptului de trecere pe terenul proprietate de stat dar nu cu titlu de drept real ci cu titlu de „drept personal de trecere”. Un drept de creanță deci, care nu se stinge odată cu dobândirea altei ieșiri la calea publică.
Codul civil francez (articolul 686) interzice expres constituirea de servituți (printre care și dreptul de trecere la un loc înfundat) în favoarea unei persoane. Chiar dacă această interdicție nu a mai fost reprodusă în codul nostru, ideea răzbate totuși în articolul 576 Cod civil român care consacră , ca dispoziție de principiu a întregului titlu IV, Cartea a III-a, recunoașterea servituților numai în folosul și în utilitatea unui imobil. Aceste dispoziții legale confirmă teza că scopul recunoașterii dreptului de trecere către un loc înfundat, chiar peste voința titularului fondului învecinat, este de a asigura exploatarea unui fond iar nu realizarea intereselor unei persoane.
Dreptul de trecere, ca drept de creanță, legat de persoana creditorului, ar subzista chiar după încetarea calității de proprietar asupra terenului, s-ar transmite moștenitorilor independent de imobil ori s-ar putea stinge prin plată, situații, desigur, incompatibile cu rațiunea de a exista a dreptului de trecere.
Sintetizând, putem concluziona că, în condițiile actualului regim juridic al bunurilor imobile, dreptul de trecere (ca drept real , iar nu personal) este compatibil cu imobilele făcând parte atât din domeniul public, cât și din domeniul privat al statului (atunci când constituie o servitute de trecere legală, spre un loc înfundat) ori numai cu imobilele făcând parte din domeniul privat al statului (în celelalte cazuri, când constituie o servitute convențională).
g. ZIDUL, GARDUL ȘI ȘANȚUL COMUN
Codul civil prevede în articolul 590 că „În orașe și la țară, orice zid care servește de despărțire între clădiri sau între curte și grădină, și între clădiri sau între curte și grădină, și între ogrăzi la tară, se socotește comun, dacă nu există un titlu sau semn care ar proba contrariul”. Deci, atât în mediul urban cât și în cel rural, orice zid care servește la despărțirea clădirilor, a curții și grădinii „se socotește a fi comun”, adică în proprietatea comună a proprietarilor vecini.
Situația reglementată de articolul 590 Cod civil nu constituie o servitute, ci o problemă care privește coproprietatea forțată.
Este comun numai zidul care desparte două imobile, deoarece în toate celelalte cazuri se socotește că zidul este proprietatea fondului care se află clădirea. Ca și zidul, orice gard care desparte două proprietăți se socotește comun în afară de cazurile limitative determinate de articolul 606 Cod civil.
g. SERVITUȚI STABILITE ÎN ZONA DE FRONTIERĂ
Acestea sunt reglementate prin legea nr. 56 din 1992 cu privire la frontiera de stat a României.
Plantarea pomilor și arbuștilor în zona de frontieră este permisă numai de la distanța de 500 de metri de fâșia de protecție către interior, iar culturile înalte de la 250 de metri către interior.
În privința lucrărilor de construcții în afara vetrei localităților, acestea pot fi făcute numai la distanța de 500 de metri de fâșia de protecție și cu aprobarea comandantului grănicerilor.
h. SERVITUȚILE CINEGETICE
Aceste servituți constau într-o sumă de obligații reale prevăzute de lege în sarcina tuturor deținătorilor de terenuri peste care se suprapune fondul cinegetic, a căror îndeplinire este necesară în vederea ocrotirii vânatului și exercitării vânătorii. Aceste obligații sunt prevăzute în articolul 11 din legea nr26 din 1976 privind economia vânatului și vânătoarea.
Aceste obligații sunt: să permită unităților care gospodăresc și utilizează fondurile de vânătoare, amenajarea locurilor de hrană, de adăpost, a remizelor și altor lucrări de ocrotire a vânatului; să aducă la cunoștința unității care gospodărește fondul de vânătoare și a organelor sanitar veterinare orice boală sau epizootie constatată la animalele sălbatice sau cele domestice, transmisibilă la vânat; să nu stânjenească exercitarea vânătorii.
Aceste obligații fac parte din categoria servituților legale, deoarece sunt sarcini impuse prin natura lor, pentru uzul și utilitatea fondului cinegetic, fond dominant. Fondul cinegetic fiind alcătuit și din condițiile de mediu în care trăiește vânatul, construcțiile, locurile de hrană, de adăpost, remizele și alte asemenea lucrări de ocrotire a vânatului, este tot un fond imobiliar.
SERVITUȚI LEGALE SPECIALE
Acte normative care reglementează un anumit domeniu de activitate de regulă fiind vorba despre exploatarea unor bunuri proprietate publică a statului, instituie un drept de servitute care poate avea o configurație proprie, deosebită de regimul ei de drept comun.
i. SERVITUȚI AERONAUTICE
Decretul numărul 95 din 7 martie 1979 privind condițiile de stabilire a terenurilor de aeronautică, a zonelor de siguranță și a serviciilor aeronautice dispune că, în scopul asigurării securității zborurilor aeronavelor, se stabilesc anumite zone de siguranță ale terenurilor aeronautice, printre care și așa-numita zonă a benzii de zbor și alte zone speciale: de culuare aeriene de acces, de limitare orizontală etc.
Este vorba despre interdicția amplasării de lucrări, construcții sau denivelări, trecerea de fire electrice sau cabluri, instalații în aproprierea locurilor de decolare și aterizare pentru a nu periclita siguranța zborurilor. Interdicția subzistă și în cazul aproprierii de stațiile de protecție a navigației aeriene.
Se instituie, în esență servitutea de a nu clădi sau de a nu amenaja lucrări în acea zonă, în scopul asigurării normalei exploatări a aeroporturilor. Aceste obligațiuni revin tuturor deținătorilor de terenuri, situate în astfel de zone stabilite potrivit legii, indiferent dacă sunt persoane fizice sau persoane juridice.
j. SERVITUTEA STABILITĂ PRIN LEGEA APELOR
Articolul 495 Cod civil prevede în partea finală că, proprietarul riveran este obligat „de a lăsa, pe pământul său, drumul trebuitor pentru conducerea vaselor”,aceasta semnifică instituirea unei servituți speciale de trecere pentru cei care conduc vase de pe țărmul apelor, activitate cu mai puțină aplicație practică în zilele noastre, articolul 28 din Legea apelor dispunând că proprietarii riverani sunt obligați să acorde drept de servitute în favoarea Regiei Autonome „Apele Române”, ca entitate juridică specializată în exploatarea și conservarea acestei bogății naturale, prin acordul încheiat cu aceasta, fără perceperea unor taxe, pentru trecerea sau circulația personalului de serviciu în gospodărirea apelor, amplasarea în albia râurilor și pe malurile acestora a unor borne, repere sau aparate specifice de măsură și control, transportul și depozitarea de materiale, utilaje necesare efectuării unor lucrări de întreținere și reparație etc.
În situația în care proprietarul riveran suferă anumite pagube, prin aceste activități, el are dreptul la despăgubiri.
Articolul 29 alin.2 din lege prevede că anumite bunuri precum clădirile, curțile, grădinile aferente locuințelor, monumentele publice, parcurile declarate monumente publice etc.,sunt scutite de instituirea unui drept de servitute permanentă. În aliniatul 2 al acestui articol se mai prevede că odată stabilit dreptul de servitute, acesta constituie o obligație opozabilă tuturor. În schimb, în aliniatul 4 se instituie un mod de stingere a acestei servituți, prin neexercitarea ei un timp de trei ani. De asemenea, ea se stinge dacă menținerea ei nu mai este necesară din considerente practice.
k. SERVITUȚI STABILITE PRIN LEGEA MINELOR ȘI LEGEA PETROLULUI
Aceste servituți au un regim juridic asemănător. Ambele legi reglementează modul în care, pentru exploatarea resurselor miniere și petroliere, se organizează așa numitele perimetre de exploatare, declarate de utilitate publică, proprietatea publică a statului.
Articolul 7 aliniatul 1 din Legea minelor prevede că în măsura în care, pentru punerea în valoare a acestor perimetre, este nevoie de trecerea sau efectuarea unor lucrări pe terenuri care nu sunt proprietatea publică a statului, asupra acestora se instituie, în favoarea entității care exploatează bogăția naturală în cauză – petrol, cărbune, șisturi etc. – un drept de servitute legală.
Exercitarea acestui drept se face numai cu plata unei rente anuale către proprietarii terenurilor fondurilor aservite.
În consecință este vorba de un drept de servitute cu titlu oneros. În ceea ce privește durata servituții, aceasta nu este perpetuă, legea o stabilește pe durata activităților de exploatare a resurselor miniere sau petroliere, după caz. Accesul la terenurile situate în perimetrul de exploatare prin folosirea terenurilor aservite se stabilește prin negociere între titularii activităților de exploatare și proprietarii fondurilor aservite „cu respectarea principiului egalității de tratament și al echității” (articolul 7 aliniatul 5 din Legea petrolului, respectiv articolul 6 aliniatul 5 din Legea minelor). Neînțelegerile survenite între părți sunt soluționate de instanțele judecătorești.
C. ALTE SERVITUȚI
În această categorie se includ servituțile privind distanța construcțiilor față de calea ferată sau servituțile care rezultă din regimul juridic al pădurilor, al apelor, al realizării construcțiilor de drumuri.
Tot aici amintim și servituțile reglementate la articolul 6 aliniatul 2 din Legea minelor nr. 61 din 1998, cu privire la terenurile pentru activitățile miniere, în sensul că există un drept de servitute asupra terenurilor necesare exploatărilor aflate în afara perimetrelor de exploatare și asupra terenurilor necesare lucrărilor de exploatare și oricăror activități legate de activitatea de minerit. Titularul unui asemenea drept de servitute este acela care exploatează minele.
SECȚIUNEA III-SERVITUȚILE STABILITE PRIN FAPTA OMULUI SAU SERVITUȚILE CONVENȚIONALE
1.CONSIDERAȚII GENERALE.
Este incontestabil faptul că adevăratele servituți sunt cele stabilite prin fapta omului sau convenționale. Proprietarii celor două fonduri în virtutea dreptului lor de proprietate, pot hotărî de comun acord, dezmembrarea dreptului de proprietate. Sub acest aspect, libertatea proprietarilor este nelimitată, motiv pentru care sunt nelimitate ca număr, singura restricție impusă de lege, dar care nu este specifică servituților, fiind aceea de a nu contraveni ordinii publice.
Titularii fondurilor au chiar posibilitatea de a deroga de la normele care reglementează servituțile legale. De exemplu, se poate permite vecinului să construiască sau să planteze la o distanță mai mică decât cea prevăzută de lege; să facă deschideri pentru vedere sub distanța legală, să facă streașina casei astfel încât apa rezultată din ploi să cadă pe terenul său.
Cu toate acestea, în cazul servituților de trecere, nu va fi „validă convenția prin care s-ar desființa dreptul de trecere stabilit în favoarea fondului înfundat (articolului 616 Cod civil), pentru că după cum se știe acest drept este înființat într-un interes public și obștesc.”
O altă restricție are în vedere că, prestațiunea se va stabili doar cu titlu de obligațiune personală, așa încât ea nu poate avea decât caracter temporar.
2. SEDIUL MATERIEI
Asemenea servituți, considerate a fi cu adevărat servituți, sunt reglementate în Codul civil, articolele 620 – 643.
Conform articolului 620 din Codul civil, proprietarii pot stabili pe proprietățile lor sau în favoarea acestora orice servituți cu condiția de a nu impune proprietarului fondului aservit obligația unui fapt personal și cu respectarea perceptelor de ordine publică și a bunelor moravuri.
Pentru a putea stabili în mod valabil o servitute asupra unui fond, acel ce o constituie trebuie să fie proprietarul fondului aservit, și să aibă în același timp capacitatea de a înstrăina (cu titlu gratuit sau oneros), deoarece stabilirea unei servituți este o înstrăinare parțială. Un embaticar nu poate constitui o servitute, și cu atât mai puțin un uzufructuar sau un locatar.
De asemenea, servitutea nu poate fi dobândită în principiu în favoarea fondului dominant decât de către proprietarul fondului, cu condiția să fie capabil de a dobândi; ea nu poate fi dobândită în principiu de către uzufructuar sau chiriaș. În ceea ce privește însă pe embaticar, i se recunoaște în genere dreptul de a dobândi o servitute.
Părțile pot avea orice servitute, în baza principiului libertății convențiilor. De aceea, spre deosebire de servituțile naturale și legale, care sunt limitate în număr, servituțile stabilite prin fapta omului sunt nelimitate în număr și pot avea obiectele cele mai variate, cel puțin în teorie.
Totuși, legea, în articolul 620 Cod civil, impune o dublă restricție libertății de a stabili orice servitute. „Este iertat proprietarilor a stabili pe proprietățile lor orice servitute vor găsi de cuviință, pe cât aceste servituți nu vor impune persoanei proprietarului fondului serviente obligația unui fapt personal și cât timp aceste servituți nu vor fi contrarii ordinii publice”.
Prin natura ei servitutea este o dezmembrare a proprietății, un drept real și direct asupra unui fond, în virtutea căruia proprietarul fondului dominant dobândește asupra fondului aservit o porțiune din dreptul de proprietate. Proprietarul fondului dominant nu dobândește însă un drept personal împotriva proprietarului fondului aservit, ceea ce rezultă din articolul 576 Cod civil, care definește servitutea ca un drept asupra unui imobil. Proprietarul fondului aservit nu are deci nici o obligație principală pozitivă; el trebuie numai să lase pe titularul servituții să-și exercite dreptul, și să nu-l tulbure în folosința acestui drept. La acest caracter al servituții se referă articolele 620 Cod civil. Servitutea are deci obiect folosință directă a fondului aservit de către titularul ei, iar nu o prestație personală pozitivă a proprietarului fondului aservit.
Servitutea avea același caracter în Dreptul roman, și autorii spuneau că natura servituții nu este ca cineva să facă ceva, ci numai ca cineva să nu sufere sau să nu facă ceva.
Această regulă derivă din caracterul real al servituții. Dacă legea a mai formulat-o în mod expres, este fiindcă în Evul Mediu își făcuseră apariția numeroase sarcini care deși stabilite asupra pământului, obligau totuși pe proprietari la îndeplinirea unor servicii personale pozitive și perpetue, a căror consecință era neegalitatea și ierarhia pământurilor unele fața de altele , și neegalitatea socială a proprietarilor acestor pământuri. În Franța, Revoluția din 1789 a suprimat toate aceste servituți feudale, „întronând” egalitatea pământurilor între ele, concomitent cu egalitatea persoanelor. Autorii Codului Napoleon, temându-se că neegalitatea feudală, de curând abolită, ar putea reapare prin cererea unor servituți reale având ca obiect obligații personale perpetue, au înscris în cod un text expres (articolul 686 Cod civil francez), pentru a prohibi constituirea unor asemenea servituți. Autorii codului nostru au imitat textul francez în articolul 620 Cod civil.
Regula din articolul 620 nu înseamnă că o persoană nu se poate obliga fată de alta la îndeplinirea unei prestații personale pozitive, căci altfel toate obligațiile pozitive ar fi prohibitive. Ea înseamnă numai că o astfel de prestație nu se poate stabili decât cu titlu de obligație personală și deci temporară, iar nu cu titlu de servitute reală, adică perpetuă. Între servituți reale și obligațiile personale există o deosebire fundamentală, că servitutea este legată de fond, în mod activ și pasiv, așa încât se transmite tuturor dobânditorilor fondurilor, fie ei cu titlu universal sau particular, dar în schimb nu se transmite moștenitorilor proprietarilor fondurilor dacă acești moștenitori nu dobândesc fondurile; obligația dimpotrivă este legată de persoană și o urmează, așa încât este independentă de fond și se transmite în mod activ moștenitorilor persoanei.
Există și o excepție de la articolul 620 Cod civil. Sunt anumite servituți care atrag, în mod accesoriu, obligația de a executa anumite prestații pozitive în sarcina proprietarului fondului aservit. Astfel, acest proprietar poate să fie ținut să întrețină lucrările necesare exercițiului servituții. Această obligație nu contravine regulii articolului 620 Cod civil, deoarece ea nu formează obiectul principal al servituții, ci un simplu accesoriu derivând din natura servituții și necesar pentru a face posibil exercițiul ei. De altfel, această obligație accesorie la o servitute se deosebește de obligațiile personale ordinare, prin faptul că se transmit odată cu servitutea, adică odată cu fondurile, în mod activ și pasiv, în loc de a se transmite moștenitorilor proprietarului independent de fonduri, precum și prin faptul că proprietarul aservit se poate elibera abandonând fondul.
3.MODURI DE CONSTITUIRE A SERVITUȚILOR STABILITE PRIN FAPTA OMULUI
PRINCIPIUL LIBERTĀȚII DE CONSTITUIRE A SERVITUȚILOR
Scopul urmărit de legiuitor, s-a socotit, însă, că nu ar putea fi atins decât dacă un text expres va consacra libertatea pentru proprietari de a stabili asemenea servituți. De aceea s-a ținut ca această libertate să-și găsească afirmarea în cuprinsul articolului 620 Cod civil.
Regula din articolul620 nu este altceva decât repetarea principiului libertății care guvernează întreaga materie a dreptului contractual (articolul 969 Cod civil). În cuprinsul articolului 620, legiuitorul aduce două îngrădiri, și anume:
-servitutea stabilită să nu fie contrară ordinii publice. Această condiție nu este decât reeditarea regulii cuprinsă în articolul 5 din Codul civil: „nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”, de altfel sunt foarte puțin numeroase exemplele de încălcare a acestei restricții.
-servitutea trebuie să apese asupra unui fond. Această condiție își găsește aplicația în natura însăși a servituții, care presupune, existența unui raport între două fonduri aparținând la persoane diferite, raport în virtutea căruia fondul aservit urmează să suporte o anumită sarcină în folosul fondului dominant. Și aici legiuitorul nu a făcut decât să repete, într-o formulă mai expresivă, regula cuprinsă în articolul 576 Cod civil.
Servituțile stabilite prin fapta omului se pot constitui în trei moduri; prin titlu, prin uzucapiune și prin destinația proprietarului. Dintre acestea, stabilirea prin titluri este un mod general de dobândire a servituților derivând din fapta omului, deoarece se aplică la toate servituțile, fie ele continue sau necontinue, aparente sau neaparent
A. STABILIREA PRIN TITLU
Prin titlu se înțelege operațiunea juridică, actul juridic în sens de „negotium”, care servește la stabilirea lor, iar nu înscrisul probatoriu, „instrumentumentum”,care constată această operațiune. Din acest punct de vedere, servituțile se pot stabili printr-un contract (cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ori prin testament) . Vânzarea, donația, legatul, sunt astfel de titluri, independent de actul probatoriu care le constată.
Prin titlu se pot stabili, în principiu, toate servituțile, continue și aparente, continue și neaparente, necontinue și neaparente.
Articolul 623 Cod civil declară că servituțile continue și aparente se dobândesc prin titlu sau prin posesia de 30 de ani. Articolul 624 Cod civil declară că servituțile continue – neaparente și cele necontinue și neaparente nu se pot stabili decât prin titluri. Prin urmare, orice servitute se poate stabili și dobândi prin titluri, iar unele servituți nu se pot stabili decât în acest mod. Cu privire la forma titlului, materia servituților nu cuprinde o dispoziție specială, fiind aplicabile toate principiile din dreptul comun, condiția pentru valabilitatea titlului fiind capacitatea de a înstrăina a proprietarului fondului dominant.
În cazul servituților stabilite prin „acte între vii”, pentru realizarea opozabilității față de terți, urmează ca actele să fie transcrise în registrul de transcrieri. În sistemul de publicitate al cărților funciare, intabularea actelor este obligatorie pentru însuși constituirea dreptului de servitute.
Toate operațiile translative de drept comun pot servi ca mijloc de stabilire a unei servituți, fie ele acte bilaterale, adică contracte, sau unilaterale, ca testamentul, cu titlu oneros, ca vânzarea, sau cu titlu gratuit, ca donația. Dacă servitutea este constituită sub formă de donație între vii, ea se face printr-un act autentic, ca oricare donație; dacă este constituită pe cale de legat, actul va fi supus la toate regulile testamentului; dacă este constituită cu titlu oneros între vii, actul constitutiv va putea să fie sub semnătură privată.
O servitute ar putea fi constituită în mod valabil chiar în mod verbal. Însă aici se aplică regulile de drept comun în materie de probe (articolele 1191, 1198 Cod civil). Prin urmare o astfel de servitute nu poate fi dovedită în justiție (prin martori, prezumții etc.) decât dacă valoarea ei nu trece de o anumită valoare, sau dacă există un început de probă scrisă, sau dacă titlul constitutiv s-a pierdut ori nu s-a putut constitui prin caz de forță majoră.
Stabilirea unei servituți poate fi tacită adică să rezulte în mod implicit din clauzele unui contract, dacă acesta pare a fi voința intrinsecă a părților.
Tot în raport cu stabilirea servituților prin titlu, articolul 688 Cod civil dispune că „titlul constitutiv al servituții, în privința servituților ce nu se pot dobândi prin prescripție, nu poate fi înlocuit decât printr-un titlu de recunoaștere a servituții și dat din partea proprietarului locului aservit. „Spre deosebire de articolul 623 și 624, unde titlu înseamnă „negotium”, operațiune juridică translativă, în articolul 628 Cod civil, legiuitorul înțelege prin titlu, actul scris, care constată construirea servituții, „instrumentum”.
Articolul 688 Cod civil relatează ipoteza când actul constitutiv s-a pierdut. Și în această ipoteză, el dispune că titlul probatoriu pierdut nu se mai poate înlocui, pentru a dovedi în justiție existența servituții la care este supus. Un asemenea act de recunoaștere se numește, în termeni tehnici act recognitiv.
Trebuie să observăm că, în articolul 628 Cod civil, legiuitorul nu face altceva decât să repete dispoziția cuprinsă în articolul 1189 Cod civil, care se bucură de o aplicație generală. Astfel, prezența articolului 628 este inutilă în materia servituților, pentru că regula articolului 1189 s-ar fi aplicat chiar în lipsa acestui articol.
Potrivit articolului 629 Cod civil, când se stabilește o servitute, se înțelege, că se acordă totodată și toate mijloacele spre întrebuințarea ei. Astfel, el se referă textual numai la servituțile ce nu se pot dobândi prin prescripție, adică la servituțile continue – neaparente, necontinue – aparente și necontinue – neaparente, și din felul în care se exprimă s-ar putea crede că numai aceste servituți pot fi dovedite printr-un act de recunoaștere. Dar de fapt orice servituți, chiar acelea ce se pot dobândi prin prescripție, pot fi dovedite printr-un act de recunoaștere, fiindcă nimic nu împiedică pe părți să constate printr-un act scris existenta unei servituți dobândite prin prescripție sau prin destinația proprietarului. Articolul 628 vrea doar să spună că pe când servituțile ce se pot dobândi prin prescripție sau destinația proprietarului, se pot dovedi prin toate mijloacele ce stabilesc prescripția sau destinația; servituțile ce se pot dobândi numai prin titluri nu pot fi dovedite decât sau prin titlu constitutiv, sau (dacă acesta este pierdut și nu se poate aduce în fața justiției) printr-un act de recunoaștere emanând de la proprietarul fondului aservit.
Toate actele între vii prin care se constituie o servitute trebuie transcrise pentru a fi opozabile terților, conform articolului 722, alin. 3 Cod de procedură civilă.
O servitute specială care rezultă din titluri este servitutea de indiviziune. Sunt cazuri în care mai mulți proprietari vecini sunt obligați să rămână în indiviziune asupra unor bunuri. Astfel este comunitatea indiviză a unui drum, a unei fântâni sau a despărțiturilor comune. În ceea ce privește comunitatea despărțiturilor, legea însăși a impus-o: este o comunitate legală.
Pentru celelalte părți comune însă, indiviziunea nu mai este legală – ci ne aflăm în fața unei servituți negative de a nu cere partajul, stabilită prin faptul omului și rezultând din titlul de partaj al fondului primitiv între copărtașii actuali. Actul de partaj creează în mod implicit și tacit servitutea de indiviziune asupra anumitor accesorii ale fondurilor (drumuri, puțuri etc.). Articolul 728 Cod civil interzice convențiile de indiviziune mai lungi numai asupra bunurilor principale ce fac obiectul indiviziunii dar nu asupra unor bunuri comune accesorii, simple dependințe ale unor bunuri principale divize. Proba că față de astfel de bunuri accesorii, indiviziunea perpetuă nu este contrară ordinii publice, o avem în faptul că legea însăși dă exemplu unei asemenea indiviziuni în cazul despărțiturilor comune.
Sunt servituți care nu pot fi dobândite decât prin titluri, cum ar fi, de exemplu, servitutea de trecere. Jurisprudența a stabilit că titularul fondului dominant nu poate agrava exercițiul servituții, iar „În lipsă de precizări în titlul constatator se ține seama de necesitățile unei funcționări normale.”
B. DOBÂNDIREA SERVITUȚILOR PRIN UZUCAPIUNE DE 30 DE ANI.
În conformitate cu articolul 623 Cod civil pot fi dobândite prin uzucapiune numai servituțile propriu-zise continue și aparente. În acest sens este necesar ca servitutea să aibă la bază o posesie utilă care să fi durat 30 de ani. Astfel putem exemplifica servitutea de vedere, servitutea de scurgere a apelor din ploi atunci când exercițiul acestora rezultă prin lucrări sau semne exterioare.
Limitarea uzucapiunii ca mod de dobândire a servituții doar la această categorie de servituți se explică prin intenția legiuitorului de al apăra pe proprietar, care trebuie să suporte sarcinile unei servituți. Fată de dispoziția înscrisă în articolul 623 Cod civil, care se referă expres la termenul de 30 de ani, uzucapiune de 10 – 20 de ani, este exclusă ca mod de dobândire a servituții. De aceea, pentru a uzucapa, posesia trebuie doar să îndeplinească condițiile prevăzute de articolul1847 Cod civil, fără a fi necesară existența unui just titlu.
Critica adusă de unii autori articolului 623 Cod civil este întemeiată. „legiuitorul codului nostru ar fi fost mai bine inspirat dacă admitea uzucapiunea pentru toate servituțile, supunând numai posesia lor regulilor generale ale posesiunii relativ la continuitate și neclandestinitate”.
Conform articolului 624 Cod civil, nu se pot dobândi decât prin titluri, deci nu se pot dobândi prin prescripție, servituțile continue neaparente și servituțile necontinue și neaparente precum și servituțile necontinue aparente, pe care legiuitorul român le-a scăpat din vedere, cum este servitutea de trecere prin faptul omului, și relativ la care jurisprudența a decis totdeauna că nu se poate dobândi prin prescripție.
Nu se pot deci dobândi prin uzucapiune, decât servituțile care sunt în același timp continue și aparente, cum ar fi servitutea de vedere.
Autorii mai vechi explicau dispoziția legii moderne în felul următor: prescripția achizitivă este întemeiată pe o posesie neviciată, deci continuă și publică, ori aceste calități ale posesiei nu există în cazul exercitării unor servituți necontinue și neaparente, care prin definiție sunt întrerupte și ascunse; deci posesia unor astfel de servituți este prin ipoteză viciată, așa încât nu poate întemeia uzucapiunea. Prin posesie neîntreruptă trebuie să se înțeleagă o posesie exercitată astfel încât actele de folosință să nu fie despărțite prin intervale anormale în raport cu natura lucrului posedat. Astfel, pășunile de munte și pădurile nu sunt susceptibile decât de acte de posesiune necontinue, depășite prin intervale de timp adesea lungi; totuși proprietatea lor se poate dobândi prin posesie îndelungată, dacă posesorul face acte de posesie la intervale normale, adică la epocile când le-ar face și un proprietar. Deci, ceea ce este adevărat pentru uzucapiunea proprietății, ar trebui să fie adevărat și pentru uzucapiunea servituților; prescripția unei servituți necontinue ar trebui, spun unii autori, să fie posibilă când actele de folosință, deși necontinue prin forță lucrurilor, sunt totuși făcute la intervale normale în raport cu natura servituții. Astfel, acel ce exercită un drept de trecere, posedă acel drept și ar trebui deci să-l prescrie, din momentul ce exercită trecerea ori de câte ori are nevoie, întocmai cum ar face un titular al servituții. Deci, în ceea ce privește servituțile necontinue, nu se poate spune că posesia lor nu poate fi continuă.
În ceea ce privește servituțile neaparente este de asemenea inexact să se spună că posesia lor este clandestină. Prin natura lor servituțile neaparente nu se traduc printr-un semn exterior;însă tocmai fiindcă aceasta este natura lor, nu li se poate imputa neaparența ca un viciu de posesie. Prin posesie publică trebuie să se înțeleagă o posesie care nu este clandestină, adică o posesie pe care o persoană o poate exercita fără a se ascunde. Nu trebuie să se confunde o servitute neaparentă cu o servitute exercitată în mod clandestin. Servituțile pot fi neaparente fără a fi clandestine, căci ele pot să nu lase nici un semn exterior relativ la exercitarea lor, și totuși să se exercite în văzul tuturor. Astfel, servitutea de a scoate apă dintr-un puț, este neaparentă, totuși ea nu este clandestină, dacă apa este luată fără a se ascunde, în plină zi. Prin urmare, prohibiția uzucapiunii servituților neaparente nu se poate justifica prin clandestinitatea exercițiului lor.
Regula de la articolele 623 și 624 Cod civil s-a dovedit atât de nepotrivită în practică, încât jurisprudența franceză a căutat să o înlăture în cazurile când o servitute există realmente, dar nu poate fi stabilită în justiție fiindcă nu mai există titluri. Însă, în fața textelor legale categorice, ea nu putea admite pentru servituțile necontinue și neaparente dobândirea servituții însăși prin uzucapiune. În practică este totdeauna vorba de servitutea de trecere. Jurisprudența a decis că exercițiul timp de 30 de ani a trecerii peste un fond conferă acelui ce exercită proprietatea, sau mai exact coproprietatea drumului pe care se face trecerea. Rezolvarea acestei jurisprudențe este de a transforma un simplu drept de folosință, care ar fi putut rămâne o servitute dacă nu exista prohibiția articolului 624 Cod civil, într-un drept de proprietate. În acest fel, proprietarul fondului aservit, pe care legea a vrut să-l apere, împiedicând ca simple acte de toleranță să poată fi transformată în servitute, suferă prin sistemul jurisprudențial o atingere mult mai gravă, o adevărată expropriere parțială.
În privința calității și condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească posesia servituții pentru a putea conduce la uzucapiune, se aplică regulile generale ale uzucapiunii și ale posesiei. Conform teoriei clasice posesia trebuie să aibă ambele elemente esențiale: corpus și animus. Tot astfel, posesia nu trebuie să fie viciată deci trebuie să fie continuă, netulburată, publică și neprecară. Articolul 1853 Cod civil care în primul aliniat vorbește de precaritate, adaugă în ultimul aliniat că este de asemenea precară „posesia ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său”. Acel ce exercită aceste acte, cu îngăduința expresă sau tacită a proprietarului, exercită, conform articolului 1853 Cod civil rezultă, deci, că o „folosință, exercitată cu titlu de simplă îngăduință, nu poate conduce la uzucapiune.”
Servituțile stabilite prin prescripție nu pot fi transmise, conform principiilor generale în materie de transcriere sau intabulare.
C. STABILIREA SERVITUȚILOR PRIN DESTINAȚIA PROPRIETARULUI
Servitutea stabilită prin destinația proprietarului se întâlnește în cazul în care proprietarul a două imobile sau părți ale aceluiași imobil, între care există o stare de fapt care ar constitui o servitute dacă unul din imobile sau una din părți ar aparține altui proprietar, înstrăinează unul din fonduri, un imobil sau o parte dintr-un imobil altei persoane. Momentul înstrăinării constituie momentul nașterii servituții.Ne putem afla în prezența unor asemenea servituți și atunci când între două părți ale unui singur fond aparținând unui singur proprietar s-ar constitui o servitute, dacă ar avea proprietari diferiți.
Pentru a lua naștere o asemenea servitute este necesar ca fondurile să aparțină aceluiași proprietar și să se creeze o stare aparentă de servitute care să fie întreținută sau menținută de proprietarul anterior asupra proprietăților în discuție. Apoi, trebuie ca fondurile să fie despărțite între doi proprietari, cu condiția ca prin convenția respectivă să nu se stipuleze nici o clauză de natură să stingă servitutea existentă.
În multe situații, proprietarul unui fond îl împarte în două părti, prin lăsarea unor semne vizibile, după care transferă dreptul de proprietate asupra unuia dintre fonduri unei alte persoane. În asemenea situații s-a stabilit servitutea de trecere în favoarea unui loc înfundat cu demonstrarea că prin încheierea actului translativ de proprietate, părțile înțeleg să nu modifice starea anterioară, întrucât nu stipulează nimic în acest sens și pe această cale există prezumția că între părți, acestea au dorit să mențină și servitutea de trecere.
Atunci când cele două imobile sau părți ale aceluiași fond vor avea, fiecare, proprietari diferiți, urmare a înstrăinării unuia sau uneia dintre ele sau ca efect al dobândirii lor prin moștenire, situația de fapt stabilită de fostul proprietar se va transforma într-o servitute veritabilă, dacă nu există o clauză contractuală sau testamentară diferită. Astfel, potrivit articolului 625 Cod civil „destinația proprietarului ține loc de titlu”. Pot fi constituite pe această cale numai servituțile continue și aparente, cum sunt: servituțile de vedere și servitutea distanței plantațiilor.
Din modul de formulare a articolului 626 Cod civil: „ Nu poate fi destinațiune a proprietarului decât numai când se va dovedi că cele două fonduri acum despărțite au fost averea aceluiași proprietar și că printr-însul s-au pus lucrurile în starea din care a rezultat servitutea”, rezultă că destinația proprietarului este actul prin care proprietarul unui fond stabilește prin propria sa voință, o anumită sarcină pe care, în caz de despărțire a fondului, unul din fonduri ar aparține unor proprietari diferiți, ar întruni elementele unei veritabile servituți. Rezultă că ambele fonduri trebuie să fi constituit fondul aceluiași proprietar, iar servitutea ia naștere numai în momentul despărțirii fondurilor.
Prin destinația proprietarului nu se pot naște decât servituțile continue și oportune – conform articolului 625 Cod civil. Nu poate fi vorba, cum am mai spus, de servitute atunci când cele două fonduri învecinate aparțin aceluiași proprietar – NEMINI RES SUA SERVIT. Atunci când unul din acele fonduri trece în proprietatea unei alte persoane situația de fapt care a fost stabilită de fostul proprietar se va preschimba într-o adevărată servitute. S-a relevat că legea ar prezuma „că părțile au consimțit tacit ca lucrurile să rămână în starea în care erau în momentul când fondurile au încetat de a aparține aceleiași persoane”. Deci destinația dată de proprietar va ține loc de titlu.
Jurisprudența a decis că „Pentru constituirea unui drept de servitute este necesar ca cele două fonduri, dominant și aservit, să aparțină unor proprietari diferiți”. De asemenea Instanța Supremă a stabilit că, destinația proprietarului va ține loc de titlu doar în ceea ce privește servituțile continue și aparente. Ca să existe o asemenea destinație, trebuie ca ea să aibă un caracter permanent, de natură a stabili o servitute, și nu cu caracter provizoriu.
Matei B. Cantacuzino consideră că pentru a se crea o armonie între articolele 625 și 627 Cod civil, singura explicație în concordanță cu litera și cu rațiunea legii, ca și cu principiile generale în domeniul confuziunii și al servituților este cea potrivit căreia, în ipoteza articolului 627, există o servitute între două fonduri despărțite care s-a stins însă prin confuziunea fondurilor în sensul întrunirii acestora în mâinile aceluiași proprietar, care le transmite ulterior iarăși către doi dobânditori diferiți. Într-o asemenea ipoteză, vechea servitute renaște în raporturile dintre fondurile acum din nou despărțite, fiind suficient ca această servitute să se manifeste prin semne aparente, chiar dacă este discontinuă.
Articolul 626 Cod civil determină condițiile necesare pentru a se putea admite că există o destinație a proprietarului. Trebuie să se facă mai întâi dovada că cele două fonduri, actualmente despărțite, au aparținut înainte aceluiași proprietar. Trebuie apoi să se facă dovada că acel proprietar a pus lucrurile în starea din care a rezultat servitutea (sau cel puțin că acel proprietar a menționat o stare de fapt anterioară din care putea rezulta servitutea). Fiind vorba de stabilirea unor fapte, iar pe de altă parte titularul actual neputând să-și constituie în prealabil o probă scrisă, dovezile cerute de articolul 626 Cod civil se pot face prin toate mijloacele de probă admise de lege (martori, prezumții etc.). Este însă necesar, ca starea creată de proprietarul anterior al ambelor fonduri să nu se poată interpreta decât în sensul intenției de a crea în favoarea unuia dintre fonduri un folos în sarcina celuilalt fond, așa încât acest folos să poată persista cu aceeași utilitate în caz de separare a fondurilor. Numai un proprietar poate crea starea de lucruri din care să derive servitutea; un uzufructuar, un locatar etc., nu are această putere. Servituțile stabilite prin destinația proprietarului bazate pe prezumția unui consimțământ tacit „nu au a fi transcrise”.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul de Servitute (ID: 124940)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.