Dreptul de retenție, ca mecanism de garanție autonom, își găsește originile sale [631204]

INTRODUCERE

INTRODUCERE

1
INTRODUCERE
Dreptul de retenție, ca mecanism de garanție autonom, își găsește originile sale
în dreptul roman, în așa -numita ”exception doli”1.
Cu toată evoluția sa istorică îndelungată, dreptul de retenție se prezintă astăzi
ca o instituție ale cărei contururi sunt imprecise. La această situație a contribuit o
legislație căreia i se reproșe ază că nu cuprinde dispoziții care să contureze cadrul
general de aplicare a dreptului de retenție.
Codul civil roman actual, precum și antecesorul său, Codul Civil Napoleonean
se rezumă să cuprindă doar dispoziții izolate, incidente anumitor materii. Afir mația
este pe deplin valabilă și în privința altor acte normative, care la rândul lor se rezumă
să conțină doar aplicații practice ale dreptului de retenție.
Prezenta lucrare de licență numită ”Dreptul de retenție” încearcă să răspundă
la întrebări precum : Care este fundament ul și domeniul de aplicare al dreptului de
retenție? Care sunt condițiile recunoșterii sale? Care sunt prerogativele retentorului?
Care este natura juridic ă a acestuia? Care sunt modalitățile de stingere a dreptului de
retenție?
Impera tivul aplicării dreptului de retenție diverselor situații ivite în practica
judiciară a reclamat un răspuns întrebărilor mai sus menționate. Acest rol a fost
asumat de către doctină și jurisprudență, dar pe fondul deficiențelor legislative
semnalate, soluț iile oferite au fost dintre cele mai diverse și, nu de puține ori,
antagonice.
Acestea sunt, pe scurt, premisele demersului nostru în cadrul temei abordate,
adică expunerea juridică a problematicii dreptului de retenție.
Pe de o parte, am ales să ne ocupăm de aspectele generale ce privesc retenția,
iar, pe de altă parte, am analizat aplicațiile sale special în cadrul diferitelor materii

1 Liviu Pop, Teoria Generală a Obligațiilor, Editura Lumina Lex, București , 2000, p. 432 .

INTRODUCERE
2
ale dreptului civil, ceea ce a condus la organizarea lucrării de licență în trei capitole
structurale principale. Am decis ca analiza aspectelor generale să debuteze cu
delimitarea fundamentului și domeniului de aplicare al dreptului de retenție. Numai
în măsura în care coordonatele retenției nu au fost bine conturate, ne -am ocupat de
celelalte aspect e de natură a întregi i imaginea instituției analizate. Au stat astfel în
atenția noastră probleme precum: definiția, condițiile, natura juridică și stingerea
dreptului de retenție.
Cercetarea ipotezelor de aplicare a retenției în diferite materii ale dreptului
civil s -a realizat, în primul rând , prin prezentarea cazurilor care își găsesc o
reglementare expresă în Codul Civil sau în alte acte normative. Dar nu ne -am limitat
numai la ele, ci am avut în vedere și alte situații de aplicare a dreptului de retenție,
identificate doctrina r și jurisprudențial care , prin frecvența lor dar mai ales prin
problemele ridicate, au impus o atenție specială.
Trebuie făcută mențiunea că, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Civil,
dreptul de retenție a beneficiat atât de o reglementare general ă, cât și de dispoziții
speciale aplicabile anumitor materii, după modelul actualului Cod Civil.
Prezența acestui dublu plan legislativ, constituit pe de -o parte de actuala
reglementare, pe de altă parte de noile dispoziții aplicabile retenției regăsite în noul
Cod Civil, nu a putut fi ignorant în elaborarea lucrării de față.
Abordarea instituției dreptului de retentie va fi deci rezlizată prin raportare, în
primul rând, la textele în vigoare , urmând a se face întotdeauna referire la dispozițiile
din Noul C od Civil.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

3
CAPITOLUL 1. Noțiuni introductive
Secțiunea 1. Aspecte generale privind dreptul de retenție
Așa cum anunțam în contextul considerațiilor introductive am optat ca,
prioritar, să delimităm cu claritate fundamentul și domeniul de aplicare al dreptului
de retenție (Capitolul I). Odată stabilite limitele instituției analizate, vom oferi într –
un alt c apitol o def iniție dreptului de retenție, urm ând să ne aplecăm și asupra
condițiilor necesare nașterii sale. În continuare , vom î ncerca să decelăm natura
juridică a retenției , pentru ca în cadrul altui capitol să analizăm stingerea drep tului
de retenție . În final, ne vom ocupa de problema constituirii dr eptului de retenție pe
cale convențională .
Dincolo de a fi un simplu criteriu de generalizarea aplicării dreptului de
retenție în afara cazurilor expres prevăzute de lege conexitatea reprezintă
fundamentul dreptului de retenție.2
Deși în mod constant conexitatea ma terială și juridică sunt privite ca
manifestări ale aceleiași legături, în realitate ele se privesc ca raporturi eterogene de
natură a se constitui în fundamente diferite ale retenției. Ace astă împrejurare
constituie premisa abandonării concepției unitare asupra dreptului de retenție. Dar
fiindcă în situația conexității juridice retenția nu este decât o formă de manifestarea
a excepției de neexecutare, urmează că doar mecanismul întemeiat pe conexitatea
materială dintre ceranță și lucru trebuie cantonat în perimetrul dreptului de retenție.
Conexitatea, criteriu de generalizare și fundament al dreptului de retenție.
În absența unei teorii generale, două puncte de vedere s -au con turat asupra
sferei de aplicare a dreptului de retenție. Potrivit unu ia dintre el e, dreptul de retenț ie
trebuie recunoscut doar in situațiil e expres și limitativ prevăzute de lege.

2 Stelian Ioan Vidu, op. cit, 2010, p.101.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

4
S-a arătat că doar o a semenea i nterpretare ar răspunde voinței legiuitorului, a
cărui tăcere î n materia consacrării unui drept „general" de retenție nu poa te avea altă
semnificație decât tocmai repudierea unei aplicări largi a acestuia. În plus, s -a invocat
că dreptul de ret enție sfârșește în cele din urm ă în a oferi o preferință retentorului,
așa î ncât retenția se privește ca o excepție de la r egula egalită ții creditorilor, i ar o
astfe1 de derogare nu poate fi decât în mod forma l consacrată de către legiuitor . Așa
cum, de alt fel, s -a observat, teoria aplicării limitate a drep tului de retenție a avut un
caracter izolat, ea fiind contrazisă de dezvoltarea ulterioară a retenției, a cărei aplicare
a depășit s fera restrânsă a cazurilor expres prevăzute de lege.3
Abandonarea ideii aplicării limitate a dreptului de retenție a ridicat problema
identificării unui criteriu genera lizator suficient pentru a extinde aplicarea dreptului
de retenție în afara cazurilor strict determinate de lege. Independent de orice legătură
dintre creanță și lucru, retenția ar urma să fie recunoscută în favoarea oricărui creditor
care se află în stăpâ nirea unui bun care aparține debitorului său, căci este just refuzul
de restituire a lucrului atâta timp cât creanța creditorului, ținut de obligația de a preda
bunul, nu a fost stinsă.
Punctul de vedere prezentat mai sus își găsește susținerea în Codul co mercial
german și Codul civil elvețian, precum și în similitudinile existente între dreptul de
retenție și compensație.4

3 Stelian Ioan Vidu, op. cit. 2010, p. 19.
4 G. Plastara, Curs de drept civil. Siguranțele reale, Ed. Curierul Juridic, București , 1927, p. 131.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

5
Secțiunea 2. Abandonarea concepției unitare asupra
dreptului de retentie
Potrivit unei concep ții majoritare, dreptul de retenție este o instituție omogenă.
Premisa acestui punct de vedere este faptul că însuși conceptul de conexitate este
abordat într -o manieră unitar ă. Fie că în discuție este o conexitate materială sau una
juridică, ele sunt privite ca manifestări ale uneia și aceleiași legături.5
Această abordare a raportului dintre creanță și lucru, care face abstracție de
particularitățile fiecărei forme de conexit ate, a condus la caracterizarea retenției ca o
instituție de tip monolit. Propriu -zis, un unic fenomen nu poate să justifice decât un
singur drept de retenție.
Conform unui alt punct de vedere, dreptul de retenție nu poate fi privit ca o
instituție unitară . În susținerea acestei opinii s -a pornit de la constatarea că, în
realitate, conexitatea materială și juridică descriu legături eterogene. În acest sens s –
a arătat că între ele există două diferențe esențiale.
În primul rând, elementele componente ale fie cărui raport sunt diferite.
Conexitatea juridică unește două obligații reciproce, pe când conexitatea materială
privește un bun și o obligație. În al doilea rând, natura însăși a legăturii care unește
cele două elemente este fundamental diferită.
Conexitat ea juridică există atunci când creanța garantată și obligația de
restiture a bunului au o origine comună, fiind născute din același raport juridic.
Tocmai pentru acest motiv ea a fost caracterizată ca o legătură de ”similitudine de
origine”.

5 Deleanu Ion, Seleanu Sergiu, Mică enciclopedie a dreptului, Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc, Ed.
Dacia, Cluj -Napoca , 2000, p. 59.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

6

Conexitatea materială presupune o legătură între creanța creditorului retentor
și lucru.6 Aceasta din urmă precede și stă la originea creanței în sensul că, prilejuit
de faptul deținerii bunului, au fost efectuate cheltuieli ce justifică calitatea de creditor
a celui ce pretinde recunoșterea unui drept de retenție. Așadar, existența unuia din tre
cele două elemente ale raportului depinde de existența celuilalt.
Întrucât conexitatea nu desemnează o singură legătură ci mai multe, fiecare
dintre ele se constituie ca un fundament distinct al retenției.7 Ori, două fundamente
diferite identificate în conexitatea materială și juridică reclamă în mod necesar
existența a două drepturi de retenție distincte, având o natură juridică diferită.8 În
ceea ce ne privește, ne atașăm punctului de vedere prezentat și înțelegem să ne
susținem opinia prin mai multe argumente.
Diferențele ce există între conexitatea materială și juridică nu poate fi
contestată, de aceea conexitatea nu mai poate fi privită ca o legătură unică.
Dimpotrivă, aceasta constituie un ansamblu de mai multe raporturi eterogene. De
altfel, preti nsa unitate a retenției presupune și aplicarea aceluiași regim juridic unor
mecanisme care reclamă modalități diferite de abordare.
Apreciem că este suficient să menționăm că este greu de acceptat că
opozabilitatea față de oricine ar invoca un drept propriu asupra bunului grevat .9 Ar
putea să fie atribuită retenției și în situația în care ea s -ar fundamenta pe o conexitate
juridică. În acest caz, suportul contractual al retenției face ca aceasta să fie puternic
marcată de principiul relativ ității efec telor convențiilor.
Singura asemănare dintre cele două construcții juridice, ce -și au fundamentul
în conexitatea materială și respectiv juridică, constă în aceea că ele conferă

6 Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Drept civil. Partea Generală, Ed. a 2 -a revizuită și adăugită , ed.
Hamangiu, București, 2012.
7 Augustin Aynes, Le droit de retention, Ed. Economica, Paris, 2005, p. 46.
8 Ibidem.
9 În sensul că până în prezent jurisprudența franceză nu a tranșat niciodată problema opozabilității față de terți a
dreptului de retenție întemeiat pe o conexitate juridică.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

7
creditorului puterea de a reține un bun al debitor ului până la realizarea propriei
creanțe.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

8
Secțiunea 3. Dreptul de retenție, un mecanism fundamentat exclusiv
pe conexitatea materială dintre cr eanță și lucru
Reținând așadar, drept concluzie , ideea că retenția nu mai poate fi privită ca o
instituție unitară, nu ne rămâne decât să stabilim care dintre cele două mecanisme
trebuie cantonat în perimetrul dreptului de retenție. Astfel, vom ilustr a că retenția în
cazul conexității juridice nu reprez intă decât o expresie a excepției de neexecutare a
contractului . Această observație ne va îngădui să reținem că doar mecanismul
întemeiat pe conexitatea materială trebuie caracterizat ca fiind un ver itabil drept de
retenție.
Dreptul de retenție întemeiat p e o conexitate juridică, formă de manifestare a
excepției de neexecutare
Precum în cazul dreptului de retenție, în actuala configurație legislativă, nici
excepția de neexecutare nu beneficiază de o regle mentare generală, Codul civil
cuprinzând doar dispoziții legale ce reprezintă cazuri practice de aplicare a ei. A
revenit așadar literaturii de specialitate și practicii judiciare rolul de a dezvolta o
teorie generală a excepției de neexecutare, situație î ntâlnită de altfel și în priv ința
dreptului de retenție.
Una dintre dificultăț ile cu care s -au confruntat doctrina și jurispru dența a fost,
fără îndoială, determ inarea cu exactitate a granițelor dintre cele două instituț ii,
datorită insuficiențelor cadrului legislativ, dar mai ales si militudinilor dintre cele
două mecanisme.
Se reține, îndeobște, că ambele conferă unei persoane posibilitatea de a
conserva ceea ce datorează cu scop ul de a garanta ceea ce i se datorează . În acest fel,
cel care apelează la oricare dintre cele două insti tuții juridice poate evita concursul
celorlalți creditori sau insolvabilitatea propriului debitor . Pe lângă această funcție de
garanție, atât dreptul de retenție cât și excepția de neexecutare îndeplines c

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

9
un rol cominator, fiind mijloace de presiune asupra celeilalte părți pentru a o
determina să -și execute obligația ce -i revine .
Dreptul de retenție și excepția de neexecut are pot fi exercitate fară intervenția
judecătorului , motiv pentru care ele sunt caracterizate adeseori ca forme ale justiției
private . Dar problema cea mai delicată este existența unui domeniu în care, aparent,
sunt incidente ambele instituții juridice . O asemenea suprapunere ar fi determinată
de faptul că dr eptul de retenție își găsește aplicarea nu numai în cazul obligațiilor
conexe ce au un fundament obiectiv (ipoteza conexității materiale), ci și în ipoteza
celor care au un fundament subiectiv ( cazul conexității juridice).
Acest „diferend teritorial" cons iderăm că trebuie tranș at în fa voarea excepției
de neexecutare întrucât dreptul de retenție, în cazul conexiunii juridice, nu este
altceva decât o formă de manifestare a exceptio non adimpleti contractus10.
Astfel, vom arăta că excepția de neexecutare și dreptul de retenție în si tuația
conexității juridice reprezintă unul și același mecanism de garanție . Aceasta justifică
asimilarea dreptului d e retenție, în cazul conexitătii juridice, de către exceptio non
adimpleti contractus .
Dreptul de retenție în cazul conexității juridice și excepția de neexecutare
reprezintă unul și același mecanism de garanție . Am arătat că cele două tipuri de
conexitate, materială și juridică, se constituie în fund amente diferite ale retenției.
Totodată, ele asigură dreptului de retenț ie domenii diferite de aplicare . În
continuare, vom încerca să identificăm în cadrul lucrării fundamentul și domeniul de
aplicare al excepției de neexecutare . Compararea domeniului și fundamentului
dreptului de retenție în cazul conexității juridi ce cu cel al excepției de neexe cutare
va evidenția că, într-adevăr, cele două construcț ii juridice descriu unul și același
mecanism de garanție.

10 În ciuda denumirii latine, excepția de neexecutare nu -și găsește originea în dreptul roman . A se vedea B. Starck,
H. Roland, L. Boyer, Droit Civil. Obligations, Litec, Paris, 1989, p. 665.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

10
Fundamentul domeniul ui de aplicare al excepției de neexecutare
Potrivit unui prim punct de vedere, fundamentul exc epției de neexecutare a
fost identificat în ideea de cauză.11
Confo rm acestei opinii, la momentul încheierii contrac tului si nalag matic,
fiecare parte urmărește nu numai obținerea angajamentului celeil alte ci, mai ales,
realizarea obligației corelative. Se produce , așadar, o deplasare a noțiunii de cauză și
în planul executării contrac tului. Ca o consecință, dac ă una dintre părți nu aduce la
îndeplinir e prestația ce -i incumbă, obligația celeilalte ră mâne fără cauză, ceea ce
justifică refuzul executării ei. O astfel de fundamentare a excepției de neexecutare a
fost cali ficată ca fiind inacceptabilă î ntrucâ t cauza este o condiție de vala bilitate a
contractului și absența ei poate consti tui un obstacol a fo rmării obligației dar, în
niciun caz , nu poate bloca executarea ei . Din moment ce cauza a existat la momentul
nașterii obligației , ea nu poate dispărea ulterior, pentru a justifica neexecutarea .
A doua critică adusă acestei opinii vizează restrângerea dom eniului de aplicare
al excepției de neexecuta re numai la contractele sinalag matice, cu toa te că incidența
ei nu se circumscrie numai acestora .
Conform altui punct de vedere, excepția de neexecutare își găsește
fundamentul în pri ncipiul bunei -credințe12. S-a reproșat acestei orientări că n oțiunea
de bună -credintă este mult prea generală și imprecisă pentru a explica mecanismul
excepției de neexecutare, dar și faptul că acest principiu se află la temelia tuturor
celorialte instituți i ale dreptului.
Alți autori au explicat excepția de neexecut are susținând că ea este o
consecință logică și necesară a ra portului obligațional. Prin ipoteză , două obligații

11 Liviu Pop, op. cit ., 2000, p. 36, p. 74 și p. 76.
12 Este așadar, ”contrar bunei credințe de a pretinde fără a executa tu însuți”, a se vedea D. Gherasim Buna credință
în rapoartele juridice civile, Ed. Academiei R.S.R. București, 1981, p. 82.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

11
vor trebui executate întocmai, în același tim p, dacă creditorul nu a acordat debitorului
său un termen pentru plată.
Simulta neitatea executării obligațiilor este înscrisă în voința contractuală. Ar
fi o modificare a contractului dacă una dint re părți ar fi ținută să -și exe cute obligațiile
înaintea celeilalte. Așa cum s -a arătat , această opinie ar putea avea drept consecință
limitarea incidenței excepției de neexecutare doar în ipoteza contractelor
sinalagmatice perfecte, ceea ce ar reprezenta o reducere arbitrară a domeniului său
de aplicare. De altf el, chiar susținătorii acestei teze recurg la alte temeiuri pentru a
justifica aplicarea excepției de neexecutare în cazul contrac telor sinalagmatice
imperfecte sau î n situația raporturilor juridice năs cute din desființarea contractelor
sinala gmatice ce au fost executate . În ceea ce ne privește, ne atașăm punctului de
vedere ce identifică fundamentul excepției de neexecutare în conexitatea juridică.
Mai mult , posibilitatea invocării excepț iei de neexecutare este recunoscută și
în situația în care obligațiil e reciproce s -au născ ut cu ocazia uno r raporturi juridice
diferite, c e-și găsesc însă suportul în existența unui acord general în baza căruia au
fost executate mai multe operațiuni succesive . Ori, comunitatea de origine dintre
două obligații traduce tocmai ideea de conexitate juridică.
Consecințele deduse din analiza comparativă a funda mentului și d omeniului
de aplicare al dreptu lui de retenț ie și excepției de neexecutare , în primul rând din
compararea temeiului dreptului de r etenție cu ac ela al excepției de neexecutare ,
rezult ă că, în cazul particular al co nexității juridice, cele două instituții au același
fundament . Mai mult decât atât, dreptul de ret entie în cazul conexității juri dice și
excepția de neexecutare reprezin tă unul și același mecanism de gar anție. Astfel,
conexitatea juridică, fundamentul comun al celor două construcții juridice, explică
vocația de a fi interdependente două obligații ce pro vin din același raport juridic.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

12
Drept urmare, dacă o parte nu aduce la îndeplinire datoria ce -i revine, cealaltă
poate, la rândul ei, refuza în mod legitim executarea obligației ce -i incumbă. Acesta
este resortul excepției de neexecuta re și al dreptului de retenție î ntemeiat pe o
conexitate juridică. Este adevărat că excepția de nee xecutare poate fi invocată
indiferent de obiectul prestației, care poate fi de a da, a face și a nu face, în timp ce
dreptul de retenție , în cazul c onexității juridice , privește numai o obligație de
restituire a unui bun.
Această diferență de natur ă cantitativă nu poate afecta însă unitatea
mecanismului descris de ele.
În al treilea rând, din moment ce retenția , întemeiată pe o conexitate juridică ,
și excepția de neexecutare reprezintă unul și același mecanism, în mod firesc
domeniul lor de aplicare este identic.
Asimilarea dreptului de retenție întemeiat pe o conexitate juridică de către
excepția de neexecutare
Așa cum am arătat în ideile prezentate mai sus, dreptul de retenție și excepția
de neexecutare prezintă o serie de asemănări ce vizează func ționalitatea lor.
Acestor asp ecte le putem alătura acum faptul că în cazul cone xității juridice ,
dreptul de retenț ie are același fundament cu excepțio non adimpleti contractus . De
asemenea, ele descriu același mecanism de garanț ie. Ca o consecință, domeniu l lor
de aplicare este identic . Aceste similitudini justifică asimilarea celor două construcții
juridice, operațiune care nu poate avea loc decât într -un singur sens, întruc ât exceptio
non adimpleti cont actus poate fi exercitată indiferent de obiectul prestației, în timp
ce dreptul de retenție poate f i invocat numai în cazul în care există o obligație de
restituir e a unui bun, acesta din urmă urmează a fi încorporat celei dintâi. Propriu –
zis, atunci când excep ția de neexecutare privește o obligație de predare a unui bun,
ea îmbracă forma retenției . Unei asemenea asimilări i s -ar pu tea opune natura unitară

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

13
a drep tului de retenție, precum și faptul că regimul juridic al acestuia ș i cel al
excepției de neexecutar e sunt diferite.
În privința primului dintre ele, nu ne rămâne decât să trimitem la o constatare
anterioară, în sensul căreia dreptul de retenție nu mai poate fi privit ca o instituție de
tip monolit. Conexitatea materială și cone xitatea juridică reprezin tă legături de o
natură profund diferită, ceea ce conduce ineluctabil la soluția plu ralității
mecanismelor de garanț ie pe care ele le descriu.
În privința celui de -al doilea motiv pentru care retenția , în cazul conexităț ii
juridice , nu ar putea fi asimila tă de către non adimpleti contractus , acest a se refera la
regimul juridic diferit aplicabil dreptului de retenție și excepției de nee xecutare.
Astfel, se susține că cel dintâi are caracter absolut, fiind opozabil tuturor, și
indivizibil , avînd ca obiect în tregul bun aflat în detenția retentorului, până la achitarea
integrală a datoriei.
Din contră, excep ția de neexecutare are caracter relativ izvorând dintr -un
contract sinalag matic și poate fi înlăturată prin executarea parțială a obligației
corelative a celeilalte părți. În l egătură cu această probl emă, literatura de specialitate
a susținut că argumentele deduse din regimul juridic al celor două instituții nu pot
avea nicio relevanță, întrucât regulile c e le sunt aplicabile sunt determ inate de
concepția și analiza care se fac.
Dacă se pornește de la premisa că ele nu sunt în niciun fel asimilabile, este
posibil să se confere dreptului de retenție un regim juridic diferit de cel al excepției
de neexecutare. În caz contrar, se p oate identifica o coere nță a regu lilor aplicabile
retenției fundamentate pe o conexitate juridică și excepției de neexecutare. Fă ră să
ne propunem să identificăm prezența unor reguli comune incidente , în egală măsură
dreptului de retenție întemeiat pe o co nexitate juridică și excepției de neexecutare,

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

14 subliniem cel puțin trei mo tive care pot fi invocate pentru a susține aplicarea aceluiași
regim celor două construcții juridice.
În primul rând, esența dreptului de retenție în cazul conexității juridice și
excepției de neexecutare este aceeași. Legătura particulară dintre două obligații ce au
o origine c omună, denumită conexitate juri dică, explică refuzul de executare a uneia
dintre cele două datorii, atunci când cealaltă nu este adusă la îndeplinire. Or i,
identitatea meca nismului impune aplicarea aceluiași regim juridic, o a ltă soluție fiind
inacceptabilă . În al doilea rând, în sensul celor susținute de noi , se pronunță în mod
indirect și legiuitorul, în măsura î n care texte ale Codului civil 13considerate ca fiind
cazuri de apli care a excepției de neexecutare, sunt interp retate în același tim p ca
temeiuri legale pentru recu noașterea dreptului de retenție întemeiate pe o conexitate
juridică14. În aceste condiții, se poate sustine că legiuitorul le privește ca o unică
entitate, ceea ce implică și identitatea regimului juridic aplicabil.
În al treilea rând, nu trebuie omis faptul că regimul juridic al drep tului de
retenț ie este incert în absenț a unor dispoziți i legale care să -1 reglementeze . De
asemenea, el nu este un mecanism unic, deci nu poate fi supus în mod unitar acelorași
reguli . În aceste condiții, există posibilitatea ca același regim juridic să fie aplicat atât
dreptului de retenție , întemeiat pe o conexitate juri dică, cât și excepției de
neexe cutare. De altfel, noi nu contestăm prezența unor diferențe de regim jur idic între
dreptul de retenție î ntemeiat pe o conexitate materială și excepția de neexecutare, ci
doar extinder ea acestora î n privința reten ției fundam entate pe o conexitate juridică15.
Conchizând, dreptul de retenție în cazul conexității juridice nu este decât o
manifestare particu lară a excepției de neexecutare . Pentru o asemenea soluție,

13 A se vedea art. 1693 NCC care prevede că vânzătorul nu este obligat să predea lucrul în cazul în care
cumpărătorul nu plătește prețul și nu are de la vânzător un termen pentru plată.
14 A se vedea art. 2495 -2499 Noul Cod Civil.
15 Marian Voicu Dreptul de retenție Ed. Lumina Lex, Craiova, 2001, p. 85.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

15 pledează similitudinil e ce vizează funcționalitatea lor, identitatea fundamentului,
domeniul comun de aplicare , dar mai ales împrejurarea că ele reprezintă unul și
același mecanism de ga ranție. De asemenea, regimul juridic diferit al dreptului de
retenție și al exc epției de neexecutare, precum și natura unitară a celei dintâi insti –
tuții nu pot fi reținute ca argumente împotriva asimilării dreptului de retenție în cazul
conexității juridice de către exceptio non adimpleti con tractus .
Dreptul de retenție, un mecanism fundamentat pe conexitatea m aterială
dintre creanță și lucr u.
În măsura î n care retenția întemeia tă pe o conexitate juridică tre buie plasată
în perimetrul excepției de neexecutare, rămâne că doar mecanismul întemeiat pe o
conexitate materială reprezintă, în realitate, un veritabil drept de retenție16.
Sigur c ă, dintr -o atare perspectivă, î nsăși utilizarea denumirii de drept de
retenție, în ipoteza în care refuzul de predare a lucrului se întemeiază pe o conexitate
juridică, este contestabilă. Este motivul pentru care propunem ca atribuirea denumirii
de „drept de retenție" să fie asociată numai ipotezei în care ret enția este fundamentată
pe o co nexitate materială, pentru ca mecanismul întemeiat pe o conexitate juridi că să
fie desemnat ca fiind o excepție de neexec utare .
Apreciem că această abordare a raportului dintre dreptul de re tenție și excepția
de neexecutare este profitabilă ambelor instituții.
Cât privește excepția de neexecutare, ea devine în exclusivitate b eneficiara
domeniului descris de conexitatea juri dică, urmând să -și găsească aplicarea ori de
câte ori se impune asigurarea unui echilibru între obligațiile ce provin din același
raport sinalagmatic .
La rândul său, dreptul de r etenție este limitat la situațiile în care între creanță
și lucru există o legătură materială. Această restrângere a domeniului său este de

16 J. Mande –Djapou, La notione du droitde retention JCP (Doctrine) 1976, p. 14 -16.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

16 natură să asigure o mai mare acuratețe , creând premisele necesare decelării regimului
și naturii sale juridice.
Este de menționat că soluția cantonării dreptului de retenție doar în situația
existenței unei conexități materiale dintre creanță și lucru este consacrată și de art.
2495 din noul Cod civil. Aceasta rezultă cu claritate din conținutul textului normativ,
din moment ce dreptul de retenție urm ează să fie recunoscut creditorului doar pentru
garantarea cheltuielilor necesare și utile pe care le -a făcut pentru acel bun, ori pentru
prejudiciile pe care lucrul i le -a cauzat.
Trebuie spus că form ularea legiuitorului nu este la adăpost de critici. Astfel,
circumscrierea creanței garantate numai dreptului reten torului de a solicita restituirea
cheltuielilor necesare și utile, precum și repararea prejudiciului cauzat de lucru, nu
este de natură să acopere întreaga plajă a situațiilor în care poate fi identificată
conexitatea ma terială. E ste suficient să menționăm că î nsuși legiuitorul, prin art. 9 37
alin. (3) din noul Cod civi1 , recunoaște posesorului de bună -credință al bunului furat,
pe care 1 -a cumpărat „dintr -un loc ori de la o persoană care vinde în mod obișnuit
bunuri de a celași fel ori dacă a fost adjudecat la o licitație publică” , un drept de
retenție opozabil proprietarului lucrului, care nu va putea să reintre în stăpânirea
bunului său până ce nu va achita credi torului retentor prețul pe care acesta l-a plătit
la cum părare.
Dreptul de retenție este recunoscut în această ipoteză în considerarea
conexității materiale dintre creanță și lucru , fără ca drep tul la primirea prețului achitat
la cumpărare să se subscrie vreuneia dintre situațiile reglementat e de art. 2495 deja
menționat.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

17 Secțiunea 4. Evoluția dreptului de retenție în dreptul român ,
precum și în alte sisteme de drept
Elabor at la 10.12.1907, codul civil elveți an reglementează dreptul de retenție
în mod unitar și într -o formă sistematică și generală printr -o serie de dispoziții
grupate în titlul XIII, imediat după regulile referitoare la gajul mobiliar și amanet.
"Dispozițiile art. 895 -898 constituie un veritabil u nic cod al dreptului de retenție.”17
Creditorul care, cu consimț ământul debitorului, se află în posesia bunurilor
mobile ori a titlurilor de valoare aparținând acestuia din urmă, are dreptul să le rețină
până la momentul plății, cu condiția ca creanța să fi e exigibilă și să fi existat un raport
natural de co nexitate între ea și obiectul reținut. Această conexitate există pentru
comercianți, cu condiția ca posesia lucrului și creanța să rezulte din relațiile lor de
afaceri (art. 895).
Dreptul de retenție nu p oate fi exercitat asupra lucrurilor care prin natura lor
sunt nerealizabile. El nu se naște dacă este incompatibil, fie cu o obligație asumată
de creditor, fie cu instrucțiunile date debitorului sau cu ordinea publică (art. 896).
Așadar, aceste două d ispoziții fundamentale consacră dreptu l de retenție ca o
instituție genera lă. El există, deci, ori de câte ori condițiile cerute de lege pentru
nașterea și exercitarea sa sunt îndeplinite.
Acestea sunt condiții generale, fiind mai puțin important dacă detenția
lucrului rezultă din tr-un contract ori dintr -o altă cauză, excluzând, bineînțeles, actul
ilicit. Se observă că legislatorul elveția n nu a limitat dreptul de reten ție la anumite
situații contractuale și, deci, nu a reglemen tat numerus clausus cazurile posibile de
aplicare a sa. Potrivit art. 898 cod civil, care prevede efectele dreptului de retenție și
modul de valorificare a lucrului, creditorul care nu a primit plata și nici o garanție

17 Younis Al Chiekh Radhi, Le droit de re tention les legislations francaise et suisse”, Universite de Laussane, These de
doctorat, 1957, p. 51.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

18 suficientă, poate, după notificarea prealabilă, să urmărească bunul reținut conform
regulil or relative la gajul mobiliar. Î n plus, față de reglementarea generală din art.
895-898 cod civil, acesta, cât și codul obligațiilor, care îl completează, prevăd și un
număr de cazuri speciale de reten ție, oarecum derogatorii, sub aspectul nașterii și
exercitării sale.
Dispozițiile art. 700 (2) cod civil permit proprietarului fondului de a exercita
dreptul de retenție asupra obiectelor atrase (anexate) fon dului prin caz fortuit sau prin
efectul forțelo r naturale. Același drept poate fi exercitat asupra animalelor, inclusiv
pești și stupi cu albine, care se transportă. De asemenea, orice posesor, incl usiv
proprietarul unui imobil, poate reține animalele aparținând alt uia, care cauzează
pagubă asu pra fondului, ca o garanție pentru despăgubirea datorată de acesta din
urmă.18
În aceste cazuri, dreptul de retenție recunoscut posesorului sau proprietarului
diferă de cel general din art. 895 cod civil prin faptul că retentoru l a dobândit posesia
lucrului re ținut fără consimț ământul debitorului și nu se cere condiția ca bunul să fie
un obiect "exe cutabil prin natura sa".
Dreptul de retenție al locatarului diferă de cel ordinar, sub mai multe aspecte.
Diferența esențial ă este că creditorul nu are pose sia bunu rilor reținute, exigibilitatea
creanței nefiind cerută în întregime, iar pe de altă parte el nu poate fi exercitat decât
pentru o creanță privind chiria și nu pentru alte obligații.
În acest sens, jurispru dența a stabilit că "d reptul de retenție al locatarului este
un drept de retenție sui generis fără legătură directă cu instituția prevăzută în art. 895
cod civil și care se apr opie, mai degrabă, de sechestrul prevăzut pentru urmărirea
datoriilor"19. Alte prevederi speciale consa cră dreptul de retenție al mandatarului,

18 Corneliu Bîrsan, Drept Civil, Drepturi Reale Principale, Ed. a 2 -a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București,
2012, p. 166.
19 Tribunalul federal elvețian – Decizia Cand. Ro -1925.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

19 agentului, comisionarului, comisionarului expeditor și antrepo -zitarului, cărora li se
recunoaște acest drept , formă aprop iată excepției de neexecutare20.
Dreptul civil elvețian, în esență, tratează gajul mobiliar obișnuit și dreptul de
retenție , ca instituții , nu numai vecine, dar și analoage de vreme ce în titlul XXIII al
codului civil, intitulat "Gajul mobiliar", primul capitol se definește "Despre amanet
și dreptul de retenție".
Pe de altă parte, conform art. 3 7 alin. (2) al legii federale asupra urmăririi
datoriilor și falimentului, definind gajul și gajul mobiliar în cadrul dispozițiilor de
executare silită, se declară formal că "expresia gaj mobiliar cuprinde amanetul,
dreptul de retenție, gajul creanțelor și alte drepturi".
Așadar, aparent, legea însăși definește natura juridică a dreptului de retenție și
îl consideră ca un drept real restr âns, una din formele gajului .
În legislația germană . Codul civil german din 1900 reglementează, pentru
prima dată, într -o formă completă noțiunea dreptului de retenție, delimitând clar sfera
și domeniul de aplicare și stabilind două categorii definite ale acestuia. Dispozițiile
art. 273 privesc dreptul de retenție propriu -zis, ba zat pe criteriul conexității, iar cele
din a rt. 320 se referă la contractele sinalagmatice.
Dreptul de retenție propriu -zis vizează situația când cele două au o legătură
subtilă, aproap e imperceptibilă, denumită juridic conexitate, implicând ideea de
echitate în executarea lor reciprocă și simultan ă, și nu de intercondiționare în nașterea
și existența lor.
În privința contractelor sinalagmatice perfecte, însă, cele două izvorăsc din
același contract și în același timp, iar în caz de neî ndeplinire a uneia, creditorul
aceste ia are facultatea de a cere desființ area contractului sau amânarea executării lui,
invocând excepția non adimpleti contractus.

20 Art. 401, 418, 434, 439, 451 și 485 (alin. 3) din Codul Obligațiilor.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

20 Toate contractele sinalagmatice imperfecte se încorporează în sfera dreptului
de retenție și nu în cea a regulii non adimp leti contractus .
Art. 273 alin. (1) din C odul civil german stabilește că dreptul de retenție se
acordă dacă cele două prestații opuse sunt născute din același raport juridic. Dreptul
de retenție există și în cazul când cel care este obligat să predea un l ucru cu care a
efectuat cheltuieli și care i -a cauzat o pagubă nu a fost despăgubit de proprietarul
bunului. 21
Creditorul, însă, poate paraliza exercițiul dreptului de retenție dacă oferă o
garanție de orice natură în afară de cauțiune22 (art. 273 alin. 2 și 3).
Din compararea dispozițiilor legisla ției civile și a celei comerciale germane
rezultă două sisteme distincte: cel vechi în materie comercială, în care se recunoaște
comerciantului creditor al altuia dreptul de retenție asupra tuturor bunurilor și
efectelor mobiliare aparținând debitoru lui său, chiar dacă nu există nici o conexitate
între bunul reținut și cr eanță , și cel din dreptul civil, care admite regula conexității
sub ambele aspecte, iar simpla posesie a l ucrului nu a fost considerată drept o ga ranție
în mâinile debitorului.23

21 A se vedea art. 273 Cod Civil german
22 A se vedea art. 273 Cod civil german
23 Marin Voicu, Dreptul de retenție, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 48.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

21 CAPITOLUL 2. Definiția și condițiile nașterii
dreptului de retenție
Secțiunea 1. Definiția, apariția și condițiile nașterii
dreptului de retenție
Observând cele deja exprimate în această privință în doctrină, dar și aspectele
relevate sub aspectul fundamentului său, vom defini retenția ca fiind acel drept
subiectiv civil ce conferă titularului -creditor al datoriei născute în legătură cu lucrul ,
puterea de a reține și de a refuza restituire a unui bun până când debitorul său nu va
stinge obligația ce s -a născut în sarcina sa în legătură cu lucrul respectiv.
Această aptitudine implică exercitarea de către retentor a unei puteri de control
asupra bunului, care nu este însă de natură să -i asigur e vreuna dintre prerogativele
dreptului de proprietate (posesia, folosința sau dispoziția).24
Fără î ndoială că nașterea dreptul ui de retenție nu poate fi concepută î n afara
unei conexități materia le dintre creanță și lucru. Analiza acestei cerinț e indeniabile
constituirii retenției a fost realizată în cuprinsul unui capitol anterior, în condițiile în
care conexitatea este mai mult decât o simplă condiție, ea fiind însuși fundamentul
dreptului de retenție.
Pe lângă existența unei atari conexități, n așterea dreptu lui de retenție depinde
și de î ndeplinirea unor condiții c e privesc creanța garantată și lucrul grevat . Pe lângă
prezentarea acestor con diții, în partea finală a capitolulu i urmează să ne ocupăm de
conse cințele pe care întrunirea tuturor ceri nțelo r nașterii retenției le are asu pra
mecanism ului acestuia .

24 Anca R oxana Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Ed. CH Beck, București, 2017, p. 202 -203.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

22 Buna -credință a creditorului retentor este indiferentă procesului consti tuirii
dreptului de retenție.
Doctrina și jurisprudența au fost confruntate cu problema dacă buna -credință
a creditorului retentor trebuie sau nu să fie privită ca o condiție pentru aplicarea
dreptului de retenție. Afirmarea unei atari condiționări a ridicat și problema
semn ificații lor bunei -credințe în materia dreptului de retenție.
Într-o opinie , s-a propus ca sensurile bunei -credințe să fie căutate în adagiul
”nul ne peut se faire justice a soi -meme” , potrivit acestei reguli, dreptul de retenție
ar urma să fie refuzat celui intrat în stăpânirea bunului prin violență, în urm a unei
acțiuni ilicite sau sama volnice.
Modalitatea în care retentorul a dobândit stăpânirea lucrului este dep arte de a
conota sensurile bunei -credințe. În realitate, precum vom arăta, ea privește o condiție
a bunului grevat, respectiv regularitatea intrării rete ntorului în stăpânirea lucrului . 25
Într-o altă opinie, s -a încercat acreditarea ideii că semnificația bunei -credințe
trebuie decelată prin raportare la dispozițiile legale incidente instituție i posesiei .
Consecința unei atari determinări a sferei bunei -credințe a fost respingerea
recunoașterii dreptului de retenție poseso rului de rea -credință care a fă cut cheltuieli
în legătură cu lucrul sau care a edificat o construcție pe terenul altuia. Și a ceastă
abordare a b unei-credințe a fost abandonată .
A fost greu de explicat motivul pentru care posesorului de rea -credință i se
recunoaște o creanță în restituirea cheltuielilor făcute în legătură cu lucrul sau pentru
construc țiile realizate asupra lui, dar in schimb este refuzată posibilitatea de a apela
la mecanismul retenției, un d rept accesoriu care nu are altă menire decât să asigure

25 Anca Roxana Adam, op. cit., 2017, p. 204 -205.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

23 realizarea dreptului de creanță. De altfel, ideea condiț ionării dreptul ui de retenție de
buna -credință a creditorului retentor face abstracție de particularitățile sale.
Este deja cunoscut faptul că dreptul de retenție este expresia conexității
mate riale dintre creanță și lucru. Nașterea sa are loc de o manieră obiectivă, prin
simplul fapt că un drept de creanță se naște în legătură cu lucrul, poziția subiectivă a
retentorului fiind indiferentă acestui proces.
Dintr-o asemenea perspectivă, soluț ia art. 2496 alin. (2) din noul Cod civil26,
prin care se instituie regula conform căreia recunoaște rea retenției trebuie refuzată ca
regulă posesorului de rea -credință, trebuie privită ca un regres în evoluția instituției
dreptului de retenție.
Condițiile privitoare la creanța garantată . S-a susținut că recunoașterea
dreptului de retenție este condi ționată de natura pecuniară a creanței garantate27.
Chiar dacă, de cele mai multe ori, retenția apare ca o garanție menită să asigure
realizarea unei creanțe a retentorului în plata unei sume de bani, nicio rațiune nu
poate justifica restrângerea incidenței sa le numai într -o atare ipoteză.
Ori de câte ori o creanță se află în conexitate materială cu un lucru, calea
aplicării dreptului de retenție este d eschisă. Ne rezumăm să rea mintim că există
conexitate materială și atunci când lucrul este cauza prejudiciulu i provocat victimei .
Ori, atare situație angajează răspunderea civilă a debitorului, guvernată de
principiul reparării in natură a prejudiciului cauzat.28 Din mo ment ce reparația trebuie
realizată în natură, obligația ce incumbă debitorului și a cărei realizare este garantată
prin recunoașterea dreptului de retenție, este, de regulă, una de a face, alta decât cea
în plata unei sume de bani .

26 Potrivit art. 2496 alin. (2), ”dreptul de retenție nu poate fi invocat de către posesorul de rea credință d ecât în
cazurile anume prevăzute de lege” .
27 Anca Roxana Adam, op.cit., 2017, p. 206.
28 Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept procesual civil , Drept executional civil,
Ed. National, București, 2018, p. 99.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

24 În schimb, nașterea dreptului de ret enție este condiționată de exis tența unei
creanț e certe, lichide și exigibile29.
De asemenea, invo carea retenției poate fi de conceput numai pentru o creanță
născută ulterior sau, cel mai devreme, concomitent cu intrarea bunului grevat în
stăpânirea creditorului retentor .
A) Caracterul cert, lichid și exigibil al creanței creditorului retentor
Prezența acestei condiții se explică prin prisma finalității drep tului de retenție.
Chiar dacă în mod dire ct retenția nu conduce la reali zarea nemijlocită a creanței,
exercitarea sa provoacă, prin efectul său com inator, un atare efect. Or i, prezența unei
componente coercitive îndeamnă la o apropiere a dreptulu i de retenție de o formă de
executare silită.
Cum nicio executare nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și
exigibilă30, s-a apreciat, pe calea unui rațio nament de analogie, că dreptul de retenție
nu ar putea fi invocat decât pentru garan tarea unui drept de creanță ce î ntruneșt e cele
trei calități menționate31.
Privitor la conținutul celor trei atribute, reținem că o creanță este certă atunc i
când existența sa este sigură. Este incertă și nu poate conduce la invocarea retenției
creanța afectată de o condiție suspensivă și cea litigioasă.
Se impune mențiunea că o creanță este litigioasă atunci când debitorul contestă
existența ei. Nu orice con testare a creanței poate conduce la concluzia că existența ei
este nesigură. Așa cum s -a spus, contestarea trebuie să fie serioasă, ceea ce nu se
verifică atunci când este exercitată cu rea -credință, în scop șicanator sau pentru a
tergiversa realizarea cre anței creditorului.32

29 Liviu Pop, Ioan -Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., 2012, p. 200.
30 Ioan Les, Tratat de Drept Procesual Civil, Ed. CH Beck, București, 2008, p. 200.
31 Ion Deleanu, Părțile și terții. Relativitatatea și opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rodetti, București, 2002, p. 198
32 Liviu Pop, Ioan -Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit ., 2012, p. 201.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

25 Creanța este lichidă nu numa i când cuantumul său este determinat , dar și când
el este determinabil , existând elementele în baza cărora se poate stabili întinderea sa.
Numai o astfel de abordare a no țiunii d e lichiditate îngăduie invocarea dreptului de
retenție în toate situațiile în care o creanță s -a născut în legătură cu lucrul.
Nu trebuie omis faptul că izvorul creanței retentondui este un fa pt juridic în
sens restrâns. În atare ipoteză, creanța este num ai determinabilă, astfel că numai o
abordare largă a noțiunii de lichiditate permite recurgerea la mecanismul dreptului
de retenție între momentul nașterii ei și acela al stabilirii precise a întinderii sale.
Creanta este exigibilă atunci când creditorul este înd reptățit să ceară
executarea ei . Urmează că o creanță afectată de un termen suspensiv nu poate
justifica invocarea dreptului de retenție, însă, în mă sura în care debitorul decade din
beneficiul termenului acordat, în condiți ile art. 1417 Noul C. civ. , creanța devine
exigibilă, ceea ce permite recurgerea la mecanismul retenției .
O mențiune aparte se cuvine a fi acordată termenului de grație. Dat fiind natura
sa particulară, aceea de a fi un beneficiu acordat de către instanță debitorului prin
amânarea executării silite, termenul de grație nu î nlătură caracte rul exigibil al
creanței , astfel că el nu obstaculează p osibilitatea de invocare a dreptului de retenție .
Creanța garantată trebu ie să fie posterioară sau conco mitentă int rării bunului
în stăpânirea retentorului
O atare cerință se explică prin pris ma mecanismului ce funda mentează
aplicarea dreptului de retenție. Pre cum s -a arătat cu o altă ocazie , în situația
conexității materiale, creanța se naște cu prilejul deținerii bu nului de către retentor,
ceea ce susț ine ideea că drept ul de creanță garantat trebuie să răspundă și exigenței
de a fi posterior sau, cel mai devreme, concomitent cu m omentul intrării bunului în
stăpânirea retentorului33.

33 Liviu Pop, Ioan -Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., 2012, p. 202.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

26 Condi ții privitoare la bunul grevat
În literatura de specialitate și în practica judiciară s-a exprimat punctul de
vedere potrivit căruia, pentru recunoașterea dreptului de retenție, se impune ca acesta
să fie invocat fată de proprietarul exclusiv și actual al bunului cu rol de garanție sau,
într-o altă formu lare, creanța pe care o invocă r etentorul trebuie să existe față de
proprietaru l bunului reținut .
Potrivit unei alte opinii34, dreptul de retenție trebuie constatat chi ar și în
ipoteza în care debitor ul nu are calitatea de proprietar al bunului. Ne alăturăm celui
de-al doilea punct de vedere, înțelegând totodată să evidențiem următorul aspect. Așa
cum arătam, dreptul de retenție se impune a fi recunoscut ori de câte ori dreptul de
creanță se naște în legătur ă cu lucrul, adică atunci când între creanță și bun există o
conexitate materială. O atare legătură poate fi semnalată atât în ipoteza în care
calitatea de debitor al creanț ei garantate se suprapune cu aceea de proprietar al
lucrului grevat, cât și în situația în care această identitate nu există.
Dintr -o asemenea perspectivă, condiționarea nașterii dreptului de retenție de
întrunirea în pe rsoana debitorului a calității de proprietar al lucrului nu poate fi priv ită
decât ca o cerință excesivă, ce fa ce abstracție de mecanismului nașterii dreptului de
retenție.
În consecință, afirmarea unei identități d ebitor -proprietar nu poate fi reținută
ca o con diție pentru nașterea dreptului de retenție .
Dar, recunoașterea retenție i nu poate avea loc decât dacă bunul grevat se află
în detenția creditorului retentor . Ca o consecință , bunul ce constituie obiectul
dreptului de retenț ie trebuie să fie unul corporal.

34 Ion Deleanu, op. cit. , 2002, p. 200.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

27 Bunul trebuie să se afle în detenț ia creditorului retentor
Prezența acestei condiții este de necontestat. Pentru a putea refuza predarea
unui bun, creditorul trebuie să aibă mai întâi în puterea sa lucrul asupra căruia se
invocă retenția. Este indiferent dacă stăpânirea exercitată de către creditor este
realizată cu titlu precar sau corespunde unei veritabile posesii.
Bunul grevat trebuie să fie unul corporal
Este de necontestat aplicarea dreptului de retenție în materia bunurilor
corporale. Condiția corporalității bunului grevat apare ca o consecință logică a
condiției dej a analizate, potrivit căreia, pentru nașterea dreptului de retenție se
impune ca lucrul să se afle în stăpânirea materială a retentorului. Sunt asimilate
bunurilor corporale, deci succesibile de a face obiectul retenției, titlurile la purtător.
Este indife rent dacă bunul este mobil sau imobil. Totodată, nu are importanță dacă
bunul are sau nu o valoare intrinsecă.
Problema extinderii aplicării dreptului de retenție în materia bunurilor
necorporale
S-a exprimat punctul de vedere conform căruia dreptul de ret enție nu trebuie
să se cantoneze în perimetrul bunurilor corporale, că aplicarea sa trebuie să se extindă
și în materia bunurilor incorporale.35
În ceea ce ne privește, avem rezerve față de posibilitatea extinderii retenției
asupra bunurilor necorporale. Pu nctul nostru de vedere pleacă tocmai de la nașterea
dreptului de retenție. Creanța se naște cu prilejul stăpânirii bunului de către retentor.
Ori, bunul necorporal intră în puterea de blocare a retentorului într -un moment
ulterior nașterii creanței garanta te.

35 Stelian Ioan Vidu Dreptul de retenție în raporturile juridice civile, Editura Universul Juridic, 2010, p. 59.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

28 Secțiunea 2. Caz practic. Decizia nr. 2131 pronuțată de
Judecătoria Sectorului 4, B ucurești la data de 25.10.2015
Prin cererea aflată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4, București, reclamanții A
și B au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei, Ministerul
Dezvoltării Lucrărilor Publice și Locuințelor și Ministerul Finanțelor Publice,
Primăria Mun. Buc urești și Consiliul Local Sec. 4 București prin care au solicitat să
se dispună obligarea Statului Român la plata valor ii de piață al apartamentului situat
în mun. București, iar Primări ei Mun. București să le asigure o locuință
corespunzătoare, deoarece contractul de vânzare -cumpărare prin care l -au
achiziționat a fost desființat conform Legii nr. 112/1995, în baza Sentinței Civile nr.
866, pronunțată la data de 22.10.2006 de Judecătoria S ectorului 4 București, să
stabilească evaluarea apartamentului (pe care reclamanții l -au evaluat la suma de
250.000 lei) și să se dispună obligarea de plată a prețului de evaluare al
apartamentului de către Statul Român.
Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților C și D la plata
despăgubirilor reprezentând îmbunătățiri aduse apartamentului (branșarea la gaze,
lumină, schimbare instalații sanitare, glet, zugrăvit, înlocuire parchet, gresie , faianță),
îmbunătățiri a căror valoare se ridică la sum a de 15.000 Euro, să se instituie în
favoarea lor un drept de retenție până la plata tuturor despăgubirilor solicitate,
precum și înscrierea în Cartea Funciară a apartamentului a interdicțiilor de înstrăinare
și grevare cu sarcini pînă la data primirii des păgubirilor.
În motivarea cererii, reclamanții au adus argumente ca: imobilul ce face
obiectul cererii de chemare în judecată a fost restituit în natură pârâților C și D prin
Dispoziția Primarului General al Mun. București nr. 80/2008, înainte de anularea
contractului de vânzare -cumpărare prin care reclamanții au dobândit apartamentul.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

29 Astfel, reclamații solicită să li se acorde o nouă locuință, să fie despăgubiți și
să nu fie evacuați fără a avea unde să locuiască, aceștia cons ideră că cea mai bună
despăgubire pe care statul le -ar putea -o acorda este o nouă locuință care să
corespundă atât nevoilor lor, cât și valori i de piață ale apartamentului în cauză.
Reclamanții au arătat necesitatea restituirii de către pârâții C și D a su mei de
aproximativ 15.000 Euro pe care au investit -o în apartament întrucât pârâții
beneficiază de îmbunătățiri fără just temei. Fără îmbunătățirile aduse, apartamentul
ar fi fost într -o stare avansată de degradare deoarece este vorba despre un imobil
edificat în anul 1922 și imposibil de locuit.
Reclamații și -au întemeiat cererea pe prevederile art. 1336, 1344, ale Legii nr.
10/2001 și ale Legii nr. 1/2009.
Pe data de 03.11.2010, reclamanții au completat cererea de chemare în
judecată, solicitând chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice,
renunțând la judecata împotriva Ministerului Economiei.
Pârâții au declarat că sunt de acord să plătească contravaloarea lucrărilor
necesare și utile făcute apartamentului, nicidecum contravaloarea lucrărilor de
îmbunătățire specificate mai sus, solicitând la rândul lor respingerea dreptului de
retenție.
Pe cale reconvențională, s -a solicitat evacuarea din locuință a reclamaților,
locuință proprietate a pârâților, susținând că reclamanții nu mai au niciun drept
locativ, că nu pot să invoce Ordonanța de Urgență nr. 40/1999, pentru că nu au
calitate de chiriași, iar în situația aplicării actului normativ menționat, prelungirea
locațiunii se putea face până la data de 04 aprilie 2009.
Prin întâmpinare, Consiliul Local Sector 4 București, solicită respingerea
primului capăt de cerere ca fiind neîntemeiat, cu motivarea că instituția nu deține
spații de locuit în acest sens, iar Ministrul Economiei invocă lipsa calității sale

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

30 procesuale pas ive, în conformitate cu prevederile articolului 8 din Ordonanța de
Urgență nr. 221/2008, Ministerul Economiei și Finanțelor a fost desființat, fiind
înființat Ministerul Economiei conform art. 7 al OUG nr. 221/2008, minister ce a
preluat numai drepturi și obligații aferente activităților economice.
La data de 06 octombrie 2009, Tribunalul București, Secția a V -a Civilă, prin
Sentința nr. 559 admite excepția necompetenței materiale și declină spre soluționare
cauza Tribunalului București.
La data de 12 iuni e 2013, prin Sentința Civilă nr. 1163, Tribunalu l București
respinge excepția lipsei calității procesuale a Ministeruui Finanțelor Publice, în
calitate de pârât ca fiind neîntemeiată, respinge excepția lipsei calității procesuale a
Consiliului Local al Sec torului 4, în calitate de pârât, admite excepția lipsei calității
procesuale a Statului Român și a Ministerului Dezvoltării Regionale și a Locuințelor,
respinge acțiunea reclamanților formulată împotriva acestor pârâți, admite în parte
acțiunea formulată î mpotriva Ministerului Finanțelor Publice, obligă Ministerul
Finanțelor Publice să plătească reclamanților plata prețului cu care au achiziționat
apartamentul, admite acțiunea împotriva pârâților C și D și îi obligă pe aceștia să
plătească valoarea îmbunătă țirilor aduse apartamentului în sumă de 10.720 Euro,
conform expertizei efectuate, precum și plata cheltuielilor de judecată în sumă de
2.000 lei, dispunând totodată instituirea dreptului de retenție până la plata către
reclamanți a sumelor menționate mai sus, respingând totodată ca neîntemeiată
cererea reconvențională.
În privința cererii reclamanților de atribui re a altei locuințe, Consiliul Local
are atribuția și calitatea de a acorda locuințe sociale, potrivit Legii nr. 215/2001. În
privința cererii de acordare a unei locuințe sociale, Tribunalul constată cererea ca
fiind neîntemeiată, luând în considerare că în cazul de față nu se dovedește dreptul
reclamanților și existența unei locuințe sociale care să li se acorde acestora.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

31 Tribunalul apreciază totodată ca neîntemeiată lipsa calității procesuale a
Ministerului Finanțelor Publice de obligare la plata prețului de piață al
apartamentului ce face obiectul judecății.
S-a avut în vedere în acest caz invocar ea de către reclamanți a Legii nr.
10/2001, lege care înlătură aplicarea prevederilor din Codul Civil referitoare la
răspunderea vânzătorului pentru evicțiune și vicii.
Pârâții reclamanți C și D și Ministerul Finanțelor Publice au formulat apel
împotriva s entinței, fiecare invocând motive de nelegalitate.
În data de 5 mai 2014, instanța a respins ca neîntemeiată cererea prin care s -a
solicitat efectuarea unei noi expertize, iar la data de 22 mai 2014, prin Decizia Civilă
nr. 218, Curtea de Apel București a respins apelurile ca nefondate.
Curtea de Apel București și -a motivat decizia astfel: cu privire la apelul
formulat de Ministerul ui Finanțelor Publice privind greșita soluționare a excepției
lipsei calității procesuale pasive a pârâtului instanta a constatat ca este nefondat. O
condiție necesară pentru ca o persoană să fie parte într -un proces este calitatea
procesuală, care înseamnă să existe identitate între reclamant și titularul dreptului
dedus judecății – calitate procesuală activă și identitate între pârât și cel care este
obligat în cadrul raportului juridic – calitate procesuală pasivă.
Dreptul de retenț ie își are explicația în existența unei conexități materiale
dintre creanță și bun. Dar, în afara acestei legături, nașterea dreptu lui de retenț ie
depinde de î ntrunirea unor condiții ce privesc creanța garantată de bunul grevat.
Astfel, drept ul de creanță trebuie sa fie cert, lichid si exigibil. În acelaș i timp, crean ța
se impune să fie anterioară sau cel mult simultană cu momentul in trarii bunului î n
puterea de fapt a retentorului. Cât priveș te bunul grevat, este necesar ca el sa se afle
în dete nția creditorului retentor.
Ca o consecință, bunul trebuie să aibă o natură corporală . Fiind îndeplinite
toate ac este cerințe, se declanșează nașterea dreptului de retenț ie. Fiind un mecanism

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

32 a carui naștere se produce de o manieră obiectivă, poziț ia subie ctivă a retentorului
este indiferentă procesului constituirii dreptului de retenț ie. Sub ac est aspect, este de
menționat că art. 2496 alin. (2) din noul Cod civil contestă , ca regulă , posibilit atea
posesorului de rea -credință de a invoca î n favoarea sa un drept de retenție. Soluția nu
poate fi privită decât ca un regres în evoluția instituției dreptului de retenț ie. 36
Instanța de apel a apreciat că în cadrul contractului de vânzare -cumpărare,
potrivit art. 1336 -1337, răspunderea pentru evicțiune revine vânzătorului, dar cu
toate acestea, în speță trebuie luată în considerare situația contractelor de vânzare –
cumpăr are încheiate sub Legea nr. 112/1995, așa cum este cazul contractului de
vânzare încheiat de reclamanți.
Totodată înstanța apreciază că cel chemat să răspundă în calitate de pârât
pentru despăgubiri referitoare la prețul de cumpărare actual este Ministerul
Finanțelor Publice, așa cum și prima instanță a apreciat corect.
Din expertiza pe care expertul M.A efectuat -o în cauză, reiese faptul că
apartamentul este const ruit în anul 1920, iar îmbunătățirile aduse apartamentului au
fost nenumărate, majoritatea efectuate în anul 2000, aplicându -se și un coeficient de
uzură, iar valoarea îmbunătățirilor efectuare, prin aplicarea coeficientului de uzură
este de 48.200 lei.
Expertul S., prin efectuarea expertizei, a luat în considerarea valoarea
investiției la repar ațiile sanitare, instalația termică, electrică și gaze pe care
reclamanții le -au realizat, aplicând un coeficient de uzură, iar valoarea
îmbunătățirilor efectuate, prin aplicarea coeficientului de uzură este de 9.890 lei.
În consecință, instanța a dispus o bligarea pârâților -reclamanți să plătească
sporul de valoare al apartamentului conform expertizelor efectuate, din care a rezultat
scăderea coeficientului de uzură din valoarea îmbunătăților efectuate.

36 Cristina Elisabeta Zamsa, Efectele Obligațiilor Civile, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 111.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

33 Instanța apreciază că îmb unătățirile realizate la instalația termică, electrică și
de gaz în anul 2000, pentru un imobil edificat în anul 1920 nu reprezintă îmbunătățiri
necesare și utile deoarece acestea au condus la conservarea imobilului, precum și la
creșterea valorii imobilul ui. Astfel de instalații suportă o uzură fizică majoră prin
trecerea timp ului, iar lipsa lor duce la scăderea valorii imobilului.
Instanța apreciază că valoarea investițiilor efectuate asupra apartamentului se
poate face prin expertiză tehnică, în situația de față, întrucât reclamanții nu pot face
dovada sumei investite cu înscrisuri.
Într-un final, trebuie să precizăm că evacuarea reclamanților nu poate fi
efectuată decât după ce se va stinge dreptul de creanță al acestora împotriva titularilor
dreptului d e proprietate, dată până la care va opera dreptul de retenție, deci după
achitarea de către pârâții a despăgubirilor pe care le au în sarcină.37

37 Înalta Curte de Casație și Justiție a României (www.scj.ro)

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

34 Secțiunea 3. Natura juridică, caracterele juridice și efectele
dreptului de retenție
Așa cum rezultă din definiția sa, retenția, ca drept subiectiv, asigură titularului
său o singură prerogativă, aceea de a bloca în puterea retentorului bunul grevat,
profilul juridic conferit acestuia fiind acela al unui detentor precar.
Dreptul de retenție nu conferă titularului său vreun drept de folosință asupra bunului
grevat.
În literat ura de specialitate a fost evidențiată o excepție de la regula potriv it
căreia retentorul nu este îndr eptățit să folosească bunul. Este situația în care legea
instituie în sarcina deținătorului bunului obligația de a -l folosi, cum este cazul
terenului agricol , care nu poate rămâne nemuncit , situație ce ar fi păgubitoare atât
pentru retentor, cât și pentru proprietar.38
O analiză mai atentă a acestei ipoteze cond uce însă la concluzia că folosirea
bunului de către r etentor nu decurge din însuși dreptul de retenție ci ea este impusă
acestuia cu titlul unei obligații propter rem , ca efect al d eținerii lucrului, în
conformit ate cu prevederile art. 74 din Legea nr. 18/ 1991 .
În atare condiții, rezultă că în acest caz nu ne aflăm în prezența unei excepții
de la regula conform căreia dreptul de retenție nu conferă și prerogativa folosinței
bunului. 39
Întrucât creditorul retentor se află în detenția lucrului, în sarcina sa cade
obliga ița de a conserva bunul până la momentul restituirii lui .
În aceste condiții , retentorul va răspund e pentru pierderea sau deteriorarea
pricinu ită lucrului din culpa sa . Sub acest aspe ct, s-a susținut că aprecierea vinovăț iei

38 Paul Vasilescu, op. cit. , 2012, p. 100.
39 Paul Vasilescu, op. cit , 2012, p. 189.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

35 trebuie reali zată cu maximum de exigență, de oarece dreptul de retenție îl a vantajează
exclusiv pe retentor .
Noul Cod civil urmează să confere o bază legală îndatoririi reten torului de a
conserva bunul grevat. Coo rdonatele ei urm ează să fie găsite în art. 2497, coroborat
cu art. 795 și art. 803 .
Dat fiind că proprietarului îi este obstaculat accesul la utilizarea lucrului, iar
retentorul, precum s -a arătat, este perso ana în responsa bilitatea căreia cade
conservare a bunulu i, o întrebare firească s -a con turat în doctrina și practica judiciară:
care este situația juridică a fructelor bunului frugifer?
Într-o opinie , retenția, ca măsură de constrângere a debitorilor pentru plata
datoriilor, nu poate fi concepută fără prerogativa de a folosi bunul și de a -i culege
fructele, acesta fiind și scopul urmărit de către legiuitor prin recunoașterea dreptului
de retenție. Dacă nu s -ar recunoaște creditorului posibilitatea de a culege fructele,
dreptul de retenție ar fi o simplă formalitate, lipsit de consecințe juridice, iar de bitorul
nu va putea fi constrâns să -și achite datoria.40
Potrivit altui punct de vedere , fruct ele revin proprietarului, retentorul fiind un
simplu detentor precar, soluție impusă de art. 4 851 și art. 4862 C. civ. Conform
acestei statuări, deși fructele aparțin proprietarului bunului, controversat este
momentul de la care se naște dreptul de a solicita predarea lor.
Într-o opinie , proprietarul este îndreptățit să revendice fructele, chiar și înainte
de a-și fi onorat obligația ce -i incumbă, iar dacă el este cel care le -a cules, retentorul
nu are dreptul să pretindă predarea lor.

40 Cristina Elisabeta Zamsa, op. cit., Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 66.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

36 În consecință, dacă proprietarul a cules fructele, rete ntond este îndreptățit să le
revendice pentru a le păstra în continuare în vederea garantării creanței sale, soluție
apreciată, pe de -o parte, ca fiind logică, iar pe de altă parte, ca reprezentând o aplicare
a principiului accesorium sequitur principale .
Ne atașăm ideii că fructele bunului grevat se cuvin proprietarului, soluție ce
corespunde dispozițiilor legale în vigoare.
Apreciem , că până la achitarea datoriei născute în legătură cu lucrul, dreptul
de retenție se extinde și asupra fructelor bunului frugifer .
Soluția justificată pe principiul că accesoriul urmează soarta prin cipalului este
singura de natură să as igure eficiență dreptului de re tenție, răspunzând și interesului
unei exploatări c orespunzătoare a bunului grevat .
Așa cum cu justețe s -a obs ervat , în ipoteza în care proprietarul ar fi îndreptățit
la revendicarea fructelor chiar înainte de achitarea datoriei născute în legătură cu
bunul, el nu ar mai fi interesat să reintre în stăpânirea lui, din moment ce el ar avea,
în fapt, beneficiile bu nului frugifer.
În acest fel, eficiența dreptu lui de retenție ar fi drastic diminuată . De asemenea,
cunoscând împreju rarea că fructele revin proprie tarului, retentorul nu ar mai fi
interesat în culegerea lor, împrejurare de natură să afecteze exploatare a normală a
bunului grevat. O precizare se mai im pune: culegerea fructelor de către retentor se
realizează î n numele proprietarului, ele urmând să -i fi remise acestu ia odată cu
stingerea retenției . 41
În privința regimului fructelor, ream intim că noul Cod prin art. 2497 , stabilește
regula potrivit căreia creditorul retentor are drepturile și obligaț iile unui
administrator al bunului altuia, î mputernicit cu administrarea simplă, urmând să -i fie
aplicat e în mod corespunzător art. 795 -799.

41 Bosneanu Iulia Alexandra, Natura Juridică a Dreptului de Retenție în viziunea legiuitorului, Univ ersul Juiridic,
București, 2016, p. 96.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

37 În con formitate cu art. 796 alin. (1) , persoana însărcinată cu administrarea
simplă are deptul să culeagă fructele bunurilor și să exercite toate drepturile aferente
administrării acestor bunuri . Cum această dispoziție este aplicabilă și retentorului,
rezultă că și în sarcina acestuia cade oblig ația de a culege fructele bunului frugifer.
În același timp, este de reținut că, potrivit art. 841 alin. (1) din noul Cod Civil,
ce se constituie într -o dispoziție generală aplicabilă tu turor form elor de administrare,
deci inclusiv celei si mple, atunci când beneficiarul administrării este proprietarul
bunului fru gifer, fructele se dobândesc potrivit art. 550 alin. (2) și (3).
După ce art. 550 alin. (1) enunță regula conform căreia fructele se cuvin pro –
prietarul ui lucrului, art. 550 alin. (2) stabilește că dreptul de proprie tate asupra
fructelor naturale și industriale se dobândește la data separării de bunul care le -a
produs, iar art. 550 alin. (3) instituie regula potrivit căreia dreptul de proprietate
asupra fructelor naturale sau industriale se dobân dește la data separării de bunul care
l-a produs.
Transpunând aceste dispoziții legale situației în care un bun frugifer dobând it
se află grevat de un drept d e retenție , urmează să reținem că fructele bunului se cuvin
proprietarului lucrului.
Până î n aces t moment, putem afirma că soluția avansată de către legiuitor nu
este substanțial diferită de cea cărei a ne-am raliat și de lege lata . Cu excepția
instituirii obligației de a culege fructele, îndatorire explicată prin statutul de
administrator al bunului conferit reten torului , fructele sunt atribuite proprietarului
lucrului.
Rămâne însă fără rezolvare momentul de la care proprietarul este îndreptățit
să le revendice. Î n absența unui text de leg e, credem că ele, precum bunul însuși,
urmează să fie păstrate î n puterea retentorului, dreptul de retenție al acestuia
extinzându -se și asupra fructelor.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

38 Apre ciem că argumentele pe care le -am invocat și de lege lat a în susținerea
acestei soluții își pot găsi aplicarea și în noua configurație legislativă. Recapitulând,
dreptul de retenție conferă o singură prerogativă, aceea de a bloca în puterea
retentorului bunul grevat.42
Atunci când bunul este unul frugifer, această unică putere conferită de dreptul
de retenție titularului său se extinde și asupra fructelor. Vom analiza în continuare în
ce mod acest singur atribut înde plinește un rol de garanție pentru reali zarea creanței
titularului dreptului de retenț ie.
Funcția de garanție a dreptului de retenție
Prin faptul că titularul să u poate refuz a restituirea bunului grevat pâ nă la
achitarea de către debitor a datoriei născute în legătură cu lucrul, în mod in dubitabil,
dreptul de retenție î ndeplinește o funcție de garanție în vederea realizării creanței
retentorului.
Tehnica de garan ție est e aparent simplă: pentru a obține realizarea propriei
creanțe, creditorul retentor blochează în puterea sa un bun al debitorului său cu scopul
de a-l determina pe acesta să aducă la îndeplinire datoria ce -i incumbă, născută în
legătură cu lucrul; in vocând dreptul de retenție, creditorul amână executarea
obligației de predare a bunulu i ce cade în sarcina lui până în momentul achitării
creanței sale, î mprejurare ce produce un efect cominator asupra debi torului.
Dar, așa cum vom arăta, funcția de garanție a dreptului de retenție poate fi
corect și pe deplin înțeleasă numai în corelație cu o serie de factori. Avem în veder e
utilitatea și valoarea bunului grevat, opo zabil itatea dreptului de retenție și
indivizibilitatea acestuia ; împrejurări care inf luențează în mod direct eficiența rolului
de garanție atribuit retenției.

42 Bosneanu Iulia Alexandra, op. cit. , 2016, p. 98.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

39 În final, într-o analiză retrospectivă, vom î ncerca să răspundem la întrebarea
dacă dreptul de retenție poate sau nu să fie considerat o garanție reală .
Utilitatea pe care bunul reținut o prezintă pentru debitorul creditorului retentor
este f ară în doială esențială pentru realizar ea funcției de g aranție a dreptului de
retenție . Numai dacă debitorul retentorului este interesat să reintre în stăpânirea
lucrului, el va plăti datoria ce -i revine.
S-ar putea spune că presiunea exercitată de către retentor prin blocarea bunului
(și, implicit, șansele de realizare a creanței) este di rect dependentă de utilitatea pe
care acesta o are pentru debitorul său.
Atunci când bunul este ușor de substituit, rolul cominator al dreptului de
retenție depinde atât de utilitatea bunului, cât, mai ales, de valoarea lui . Astfel, dacă
datoria deb itorului este mai mare decât va loarea de piață a bunului, este posibil ca
acesta să pr efere să -și procure un lucru de aceeași natură, în detri mentul stingerii
creanței reten torului, împrejurare de natură să diminue ze forța coercitivă a retenției .43
Așada r, în raport de cele prezentate se poate reține că eficienț a dreptului de
retenție depind e de utilitatea pe care bunul o prezintă pentru debitor și, uneori, de
valoarea acestuia. Utilitatea reprezintă elementul esenț ial. Valoarea lui este
determinantă numai în ipoteza în care bunul este ușor de înlocuit.
Practic, în acest din urmă caz, dr eptul de retenție est e eficient numai în situația
în care cuantumul creanței retentorului este mai mic decât valoarea de piață a bunului.
Dar, funcția de garanție pe care o î ndeplinește retenția nu poate face abstracție de
aptitudinea dreptului de retenție de a se impune res pectului terților, ceea ce plasează
demersul nostru în perimetrul opozabilității .

43 Marilena Uliescu, Nou Cod Civil. Studii și comentarii. Volumul II. Partea a II -a, Ed. Universul Jridic, București, 2015,
p. 972.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

40 Opozabilitatea dreptului de retenție
Opozabilitatea a fost definită ca „acea ca litate a unui drept, a unui act sau a
unei situații juridice, de drept sau de fapt, de a -și extinde efectele față de terți, nu prin
conformarea lor directă la obligațiile născute din acel element — ceea ce ar constitui
o excepție de la prin cipiul relativității efectelor juridice , ci pri n obligarea lor să
recunoască existența acelui drept sau act ori a acelei situații juridice și să o respecte,
ca element al ordinii jur idice, acceptându -i efectele. Ea se traduce așadar în respectul
datorat oricărui elem ent inserat în ordinea juridică44.
Astfel înțeleasă, opozabilitatea apare ca o trăsătu ră imanentă ori cărui drept
subiectiv, în general, inclusi v dreptului de retenție, în par ticular. Pornind de la această
premisă, susținem ideea unei opozabilităț i erga omnes a dreptului de retenție,
indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a bunului grevat. 45
Dar afirmarea in abstrac to a unei opozabilități erga omnes nu este de natură să
evidențieze eficiența funcției de garanție a dreptului de retenție. Numai verificarea ei
in concreto , față de acel e persoane ale căror drepturi sau interese interacționează cu
cele ale creditorului retentor, poate expr ima adevărata forță a retenției .46
Ceea ce ne propunem în această secțiune este să identificăm pe cei ale căror
drepturi sau interese se intersecteaz ă cu cele ale retentorului și să analizăm în ce
măsură ei sunt puși în situația de a suporta în mod efectiv consecințele dreptului de
retenție.

44 Paul Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed.
Rosetti, București, 2003, p. 278.
45 Paul Vasilescu, op. cit. , 2003, p. 279.
46 Corneliu Bîrsan, op. cit. , București, 2012, p. 180.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

41 Caracterele juridice ale dreptului de retenție
Caracterul real al dreptului de retenție
Cât privește dreptul de retenție, î n literatura de specialitate și practica judiciară
s-a afirmat că ar fi unul real, personal sau sui -generis . El este, așa cum vom arăta, un
veritabil drept real.
Înainte de a prezenta argumentele noastre în fav oarea calificării retenției ca un
drept real, se impune să identificăm coordonatete acestei ultime noțiuni. Pentru
aceasta vom recurge la o prezentar e comparativă a dreptului real î n raport de dreptul
de creanță, având ca reper distincți a clasică dintre ce le două categ orii de drepturi, dar
și amendamentele aduse acesteia de către literatura juridică rece ntă.
Potrivit doctrinei clasice ,47 dreptul real este acel drept subiectiv civil care
conferă titularului său o putere directă imediată asupra unui lucru. Dre ptul personal
a fost definit c a o prerogativă în virtutea căru ia o persoană, numită creditor, po ate
cere unei alte persoane, nu mită debitor, să dea, facă sau nu facă ceva . 48
Dreptul real, î n aceeași concepție instituie un raport de drept între o persoană,
titularul dreptului, și un lucru, privit nu în calitate de subiect pasiv, ci ca obiect al
dreptului, în timp ce dreptul de creanță stabilește un raport de drept între două
persoane: titularul dreptului — creditorul sau subiectul activ — și debitorul —
subiectul pasiv, care este obligat să aducă la îndeplinire prestația de a da, a face sau
a nu face.
Dacă dreptul real are ca obiect un bun, dreptul de creanță are ca obiect o
persoană, mai precis conduita acesteia. Acestor distincții, ce vizează natu ra celor

47 Bergel Jean -Louis, Bruschi Marc, Cimamonti Sylvie, Traite de droit civil. Les biens. Ed. L.G.D.J., Paris, 2000, p. 32 –
34.
48 Facem mențiunea că distincția drept real -drept de creanță a făcut obiectul unor ample dispute doctrinare. Astfel,
teoria personalistă a lui Planiol, po rnind de la premisa că un raport între o persoană și un lucru nu poate exista,
întrucât raporturile juridice pot fi concepute numai între persoane, susține că între drepturile reale și cele
personale există o diferență fundamentală. Atât unele, cât și cele lalte presupun existența unui subiect activ și a
unui subiect pasiv, cu diferența că în cazul drepturilor reale, subiectul pasiv este reprezentat de toate celelalte
persoane, în afara titularului, pe când, în cazul drepturilor de creanță, subiectul pasiv e ste o persoană determinată.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

42 două categorii de drep turi, doctrina clasică le -a alăturat o serie de diferențe privind
regimul lor juridic: drepturile reale sunt absolute și, deci, opozabile erga omnes drept
consecință, titularul este în măsură să so licite oricui să -i respecte dreptul, toate
celelalte persoane având obligația de a nu face nimic de natură a aduce atingere
exercițiului său ; în schimb, drepturile personale sunt relative și produc efecte numai
față de s ubiectul pasiv, debitorul rapor tului juridic; în timp ce titularul poate
abandona dreptul real, în cazul dreptului per sonal, nici titul arul acestuia nu poate
renunța la dreptul său, remiterea de datorie având natură contractuală .
Caracterul legal al dreptului de retenție
Precu m în cazul une i garanții legale , dreptul de retenție se naște în temeiul
legii, independent de orice manifestare de voință din partea debitorului sau
creditorului, atunci când, în esență , există o conexitate materială între creanță și
lucru.49
Afirmația că retenția are o natură legală nu surprinde atunci când este asociată
unuia dintre cazurile de reglementare expresă a dreptului de retenție. În schimb,
pentru ipotezele în care se impune recunoaș terea dreptului de retenție chiar în absența
unei asemenea reglementări, s unt necesare unele explicații. Î n susținerea caracterului
legal al retenției pentru situațiile când aplicarea sa nu este prevăzută în mod ex pres
de către legiuitor, intele gem să ne folosim de argumentele invoc ate in sprijinul ideii
că domeniul dreptu lui de retenție nu se reduce la cazurile strict enumerate de lege, ci
este mult mai întins.

49 Marilena Uliescu, op. cit., 2015, p. 976 .

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

43 Caracterul accesoriu al dreptului de retenție
Dreptul de retenție nu are o existență de sine stătătoare. El se consti tuie pentru
a însoți și garanta un drept de creanță. Această relație de dependență justifică
caracterizarea retenției ca fiind un accesoriu al creanței garantate.
Consecința unei asemenea calificări este aplicarea regulii accesorium sequitur
principale, care presupune următoarele: nașterea dreptului de retenței nu poate fi
concepută în absența unei creanțe pe care să o garanteze, transmiterea dreptului de
creanță implică și cedarea dreptului de retenție.50
Efectele dreptului de retenție
Principalul efect al dreptului de retenție este facultatea pe care o dobândeș te
creditorul aflat în posesia bunului de a refuza restituirea aces tuia p ână la pla ta
integrală a sumei datorate. D reptul de retenție ni se prezintă , astfel, ca un mijloc pur
de respingere a pretențiilor altor persoane, printre care se afla proprietarul, creditorii
chirografari și cei privilegi ați, ceea ce îi conferă calitatea de garanție.
Astfel , sub un aspect, el este o garanție mai puțin energică, de oarece nu conferă
creditorulu i retentor un drept de preferință, nici facultatea de a folosi bunul, dar nici
posibilitatea de a -l scoate la vânzare. 51
Dreptul de retenție nu este din amic , creditorul retentor nu po ate ataca , el nu
are propriu -zis o acțiune, ca de exemplu, creditorul ipo tecar. Rol ul său este de a
păstra lucrul, refuzând restituirea lui până l a plata integrală.
Dar, odată ce lucrul a ieșit din posesiunea sa garanț ia ce o avea este spulberată .
Efectele dreptului de retenție s e manifestă mai ales în practică, fiind de folos ința
lucrului , debitorul proprietar este constrâns să-și achite mai grabnic datoria, pentru
a-și putea prelua bunul.

50 Marilena Uliescu, op. cit. , București, 2015, p. 978 .
51 Marin Voicu, Dreptul de retenție, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 74.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

44 În doctrin ă și jurisprudenț ă s-a emis opinia potrivit căreia dreptul de retenție
poate fi opus adevăratului proprietar, deși, creanța retentorului obligat la restituire s –
a născut în urma transmisiunii bunului, făc ută de un neproprietar.
În acest caz, el rezultă din obligația propter rem , pe care o are detentorul
lucrului fa ță de proprietarul acestuia.
Cum s -a mai arătat, retenția nu acordă retentorului decât puterea de a conserva
bunul , fară a fi însoțit de nicio prerogativă a dreptului de proprietate: posesia,
folosința, dispoziția. Deci, poziț ia juridică a retentorului es te asemănătoare celei a
unui detentor precar, neputând culege fructele bunului.
Odată recunoscut dreptul de retenție, deț inerea materială a acestuia se întinde,
în timp, până la achita rea integrală a datoriei față d e credito rul retentor. Așadar,
dreptul d e retenție nu poate fi afectat de eventualele modificări care ar putea interveni
în legătură cu creanța. Deci, achitarea parțială a acesteia sau chiar totală a ei, când
sunt două sau mai multe creanțe succesive, nu duce la încetarea dreptului de retenție,
căci acesta este indivizibil.
Tot astfel, apariția unei divizibilități a creanței, nu atrage nici o modificare a
dreptului de retenție. Deși nu este considerat un posesor de bună -credință și nu poate
culege fructe le lucrului deținut, retentorul beneficiază de protecție în apărarea
dreptului său. Dreptul de retenție, sub aspect procesual, poate fi invocat pe cale de
excepție, în litigiile privind restituirea lucrului, după cum nici o dispoziție legală nu
exclude ca el să fie invoca t și pe calea unei contesta ții la executare, vizând o hotărâre
de restituire când dreptul s -a născut ulteri or acesteia sau dacă în proces ” restituirea
sau evacuarea nu a fost discutată de sine stătător, pentru ca detentorul să fie în măsu ră
a-și face toate apărările”.52

52 Bosneanu Iulia Alexandra, op. cit. , 2016, p. 108.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

45 În practică, deseori, pentru evitarea unor procese succesive, instanț ele în
exercitarea rolului activ pun în discuția pârților, atunci când se impune, toate
aspectele, inclusiv posibilitatea ca acestea să -și facă toate apărările, d eci și invocarea
dreptului de retenție.
Prin urmare, pentru a fi acordat sau recunoscut, dreptul de retenție trebuie să
facă obiectul unei c ereri exprese, instanțele nepun tându -1 acorda din oficiu, chiar
dacă el s -ar întemeia și pe echitate. Dreptul de re tenție va trebui recunoscut tuturor
creditorilor ale căror creante s -au născut în legăt ură cu lucrul supus restituirii.
Reținem deci, că instanțele nu ”creează” acest d rept în cazurile concrete so –
luționate, ci fac aplicarea sa, îl recunosc celor îndreptăț iți. Recunoașterea și
exercitarea retenției, însă, are anumite limite.53
O primă limită însemnată este aceea că recunoașterea și exercitarea dreptului
de retenție acționează numai în limita licitului, el nu poate fi conceput când deținerea
lucrului are la bază încălcarea unei dispoziții imperative sau prohibitive a legii care
declară scoase din circuitul civil anumite bunuri.
În cazul rezoluțiunii contractelor având ca obiect bunuri, care nasc obligația
de restituire, recunoașterea sau acordarea dreptului de retenție a primit, de regulă, o
soluție favorabilă. La fel și în cazul rezi lierii sau anulării unor astfel de acte juridice,
cu consecința obligației de restituire.
Desființând aceste acte, de regulă prin instituirea răspun derii contractuale,
instanțel e au decis re punerea părților în situația an terioară, acordând la cerere și
dreptul de retenție deținătorului lucrului. Atunci însă, când s -a constatat că a ctul
juridic este lovit de nuli tate, dreptul de retenție nu s -a putut acorda pentru menținerea
efect elor unui asemenea act, ci numai , eventual, pentru stabilire a unor rapor turi
anterioare, modificate p rin nașterea dreptului de creanț ă.

53 Bosneanu Iulia Alexandra, op. cit. , 2016, p. 110.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

46 Într-o altă opinie , se susține că a accepta această rezolvare înseamnă a
recunoaște că un contract lovit de nulitate poate produce efecte juridice, considerente
de ordin social -economic i mpunând ca nulitatea să producă cele mai energice efecte,
"făcând să dispară orice urmă a actului contrar legii". În această ultimă opinie se ar ată
că dreptul de retenție trebuie refuzat și atunci când intrarea în deținerea materială a
lucrului făcut printr -un act samavol nic ori ca urmare a săvârșirii acestu ia.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

47 Secțiunea 4. Dreptul de retenție în convenții internaționale
Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de
mărfuri, încheiată la Viena la data de 11.04.1980, ratificată de România prin Legea
nr. 24 din 6.03.1990 (Monitorul Oficial nr. 54/03.1990). 54
Potrivit art. 8 din Convenție, atunci când cumpărătorul întârzie să preia
mărfur ile pr edate sau nu plătește prețul, î n cazul în care plata prețului și predarea
trebuie să se facă simultan, v ânzătorul, dacă mărfurile se află în posesia sa ori sub
controlul său, trebuie să ia mă suri rezonabile pentru a le asigura conservarea.
El este îndreptățit să le rețină până ce va obține de la cumpărător rambursare a
cheltuielilor sale rezonabile .
Se consacră așadar, un drept de retenție în favoarea creditorului vânzător care
are izvorul ex lege , dispoziția din convenția ratificată de țara noastră având și
valoarea de normă internă.
Pentru a se putea exercita acest drept, creditorul vânzător trebuie să facă
dovada că sunt îndeplinite cumulativ condi țiile cerute î n textu l: art. 85 alin. 1:
a) cumpărătorul întârzie să preia mărfurile predate sau nu plătește prețul, când
plata și predarea trebuie să se facă simultan;
b) vânzătorul să aibă mărfurile în posesia sa ori sub controlul său.
În ce privește a doua condiție, ea este îndeplinită prin simplă detenție a
mărfurilor sau existența acestora în depozit la un terț, la dispoziția și sub controlul
vânzătorului. Deși textul alin . 2 cuprinde expresia "el este îndreptățit să le rețină ",
instituirea dreptului de retenție și exercitarea acestuia urmează procedura judiciară
de drep t intern, astfel încât el va fi recunoscut printr -o hotărâ re judecătorească la
cererea reclamantului vânzător. Așadar, dreptul de retenție nu poate fi exercitat de

54 Marin Voicu, Dreptul de retenție, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 98.

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

48 acesta "din puterea legii" și potrivit cu voința sa, ci numai pe cale principală, ori ca
mijloc de apărare într -un proces. 55
O multitudine de aspecte de drept intemațional privat și de dr ept procesual
civil se pot ivi î ntr-un astfel de litigiu, între care ne oprim, p e scurt, la competenț a
jurisdicțională, în cazul când contractul prevede o clauză specială de desemnare a
instanței competente în acest sens.
Potrivit art. 154 din legea nr. 105/199256 pentru reglementarea raporturilor de
drept intemațional priv at, instanța desemnată de părți pri n clauza contractuală
specială î și pierde competen ta dacă:
-instanța este română, iar una din părți invederează, ca o instanță străină este
exclusiv competen tă și
– instanța este străină, iar litigiul intră în competenț a exclusivă a unei instanțe
române.
Calificând natura juridică a dreptului de retenție ca fiind un drept real
imperfect, o garanție pur pasivă, deci o măsură asiguratorie în favoarea creditorului
vânzător, chiar și atunci când părțile, prin contractul de vânzare internațională de
mărfuri, au desemnat o instanță străină competentă să soluționeze litigiul dintre ele,
cererea de recunoaștere și instituire a dreptului de retenție poate fi de competența
unei instanțe române.
În acest sens, conform art. 152 din Legea nr. 105/199257, "instanțele din
România pot să dispună, la cerere, măsuri asiguratorii, în cazuri urgente, spre a
dobândi drepturi, interese ori bunuri ce au legătură cu jurisdicția lor, chiar dacă nu
sunt competente, potrivit dispozițiilor prezentul ui capitol, să soluționeze în fond
procesul în vederea căruia sau în cadrul căruia măsurile sunt necesare".

55 Marin Voicu, Dreptul de retenție, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 99.
56 A se vedea art. 154 din legea nr. 105/1992 pentru reglementarea raporturilor de drept intemațional privat
57 Idem

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

49 Secțiunea 5. Practică judiciară . Hotărârea nr. 18 din data de 08
septembrie 2015, ponunțată de Tribunalul Buzău, Secția Civilă
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, reclamanta Maria X a chemat
în judecată pe pârâții Laurențiu și Andreea prin care a solicitat , pe cale de ordonanță
președințială, pronunțarea în favoarea sa a unui drept de retenție asupra garsonierei
care aparține pârâților, până la soluționarea dosarului nr. 74885/200/2015, împreună
cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a arătat în motivare că ș i-a vândut garsoniera, iar banii obținuți i –
a remis pârâților cu scopul de a-i ajuta să plece la muncă în Spania, cu înțelegerea ca
reclamanta să locuiască în apartamentul pârâților, până în momentul în care pârâții
vor reușii să strângă banii necesari pen tru a-i procura o altă garsonieră reclamanților.
Reclamanta a arătat că a fost de acord cu această înțelegere, fără a se mai gândi
că la vârsta de 70 de ani va fi evacuată din imobilul pârâților, în care locuiește de 15
ani. Deoarece exista riscul de a fi evacuată din imobil, reclamanta a introdus cerere
de chemare în judecată împotriva pârâților, solicitând obligarea la plata
îmbunătățirilor aduse imobilului, pârâții achitând cele solicitate.
În iunie 2015, reclamanta a primit prin intermediul avocatului Marian M. o
notificare prin care i s -a adus la cunoștiință că trebuie să părăsească imobilul în
termen de 5 zile, fiind acționată în luna iulie în justiție pentru evacuare. Reclamanta
arată că nu are niciun înscris doveditor referitor la înțelegerea pe car e a a vut -o cu
pârâții.
Reclamanta consideră că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea acțiunii
întemeiată pe perevederile art. 996 NCPC.
Măsura care se dispune pe calea ordonanței președințiale are caracter
provizoriu, da r și urgent, adică instituirea în favoarea reclamantei a unui drept de

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

50 retenție nu duce neapărat la restabilirea situației anterioare și pr oduce efecte până la
soluționarea dosarului nr. 74885/200/2015.
Caracterul urgent este susținut de faptul că pe rolu l Tribunalului Buzău se află
dosarul nr. 74885/200/2015, cu obiect – evacuarea reclamantei din apartament, iar în
această situație, reclamanta nu ar mai avea unde să locuiască.
Reclamanta ne arată că prin soluția care ar urma să se pronunțe, nu s -ar putea
soluționa cauza în fond, cererea bazată pe instituirea dreptului de retenție având
caracter accesoriu cererii principale prin care solicită pârâților să îi achiziționeze un
nou imobil, în caz de refuz obligarea pârâților la plata sumei de 25.000 Euro pentru
achiziționarea unui nou imobil.
Pentru a dovedi cererea, reclamanta a solicitat interogatoriul pârâților, proba
cu martori, copii de pe contractul de vânzare cumpărare nr. 1998/1988, nr. 258/1986,
notificare evacuare, declarația nr. 558/2012, notificare evacuare, carte de identitate,
adeverință de la medicul de familie, etc.
Pârâții formulează întimpinare arătând că nu sunt îndeplinite condițiile de
admisibilitate a ordonanței președințiale, solicitând și respingerea c ererii de chemare
în judecată, dar și cheltuieli de judecată. De asemenea, arată că sunt proprietarii
imobilului în baza contractului de vânzare -cumpărare nr. 1998/1988, iar de -a lungul
anilor, pârâții au plătit întreținerea apartamentului deoarece reclama nta nu se
descurca financiar.
În februarie 2014, pârâții au fost citați în Spania, cu o acțiune în pretenții prin
care reclamanta solicita restituirea sumei de 10.000 Euro, sumă pe care a investit -o
în îmbunătățirea apartamentului, sumă pe care pârâții au remis -o în baza Sentinței
Civile nr. 2254/2014.
Instanța arată următoarele: în situația în care se stabilește în favoarea
reclamantei aparența de drept, va putea pronunța măsuri provizorii în situații

CAPITOLUL 2. DEFINIȚIA ȘI CONDIȚIILE NAȘTERII DREPTULUI DE RETENȚIE

51 grabnice, pentru a nu se a duce atingere unui drept în situație de întârziere ; pentru a
preveni o paguba imimentă, este necesar ca această urgență să existe și să persiste pe
tot parcursul judecății, adică ea nu trebuie să dispară înainte de pronunțarea hotăr arii,
chiar dacă a exist at la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Bazându -se pe aceste considerente, instanța de judecată respinge cererea
reclamantei având ca obiect ordonanța președințială.
Totodată, instanța respinge și cererea reclamantei de obligare a pârâților la
plata cheltuielilor de judecată ca fiind neîntemeiată.
În privința cererii pârâților de plată a cheltuielilor de judecată de către
reclamantă, instanța a apreciat că suma de 1.000 lei reprezentând onorariu avocat este
disproporțională în raport cu obie ctul cauzei, dar și complexitatea acesteia, impunând
obligarea reclamantei la plata sumei de 500 lei.58

58 www.jurisprudenta.com

CAPITOLUL 3. STINGEREA DREPTULUI DE RETENȚIE. APLICAREA DREPTULUI DE
RETENȚIE ÎN AFARA SITUAȚIILOR EXPRES PREVĂZUTE DE LEGE

52
CAPITOLUL 3. Stingerea dreptului de retenție.
Aplicarea dreptului de retenție în afara situațiilor expres
prevăzute de lege
Secțiunea 1. Stingerea dreptului de retenție pe cale principală și pe
cale accesorie
Stingerea dreptului de retenție pe cale principală se poate datora manifestării
de voință a creditorului care renunță la retenție, dispariției materiale a bunului gre vat,
precum și a căderii retentorului din dreptul de retenție cu titlu de sancțiune.
Renunțarea, ca modalitate de stingere a dreptului de retenție este definită ca
manifestarea unilaterală de voință a creditorului prin care acesta înțelege să
abandoneze dr eptul de retenție asupra bunului deținut.
Desesizarea voluntară a creditorului de bunul grevat .
Opiniile exprimate în literatura de specialitate converg în a recu noaște că
restituirea voluntară a lucrului de către retentor are drept urmare stingerea dreptu lui
de retenție. Ace st efect extinctiv a fost justi ficat diferit în doctrină, conturându -se
două puncte de vedere. Potrivit unuia dintre ele, stinger ea retenției ca urmare a
desesi zării volu ntare își găsește susținerea în strânsa legătură dintre dreptul de
retenție și stăpânirea bunului.
Așa cum s -a arătat ”pour retenir il faut d'abord tenir "59, iar, ca o consecință ,
„celui qui se prive de la detention, se prive de la r etention" .60

59 Larroumet Christian, Droit civil. Les biens. Droit reels principaux. Ed. Economica, Paris, 2003, p. 55.
60 Ibidem

CAPITOLUL 3. STINGEREA DREPTULUI DE RETENȚIE. APLICAREA DREPTULUI DE
RETENȚIE ÎN AFARA SITUAȚIILOR EXPRES PREVĂZUTE DE LEGE

53 Într-o altă concepție , remiterea voluntară a lucrului are valoarea juridică a unei
renunțări tacite la dreptul de retenție. Ne atașăm ultimei opinii, susținându -ne
opțiune a pe raționamentul pe care -1 vom prezenta în continuare. Dacă stinger ea
dreptului de retenție s -ar întemeia pe faptul ma terial al pierderii stăpânirii lucrului,
atunci un atare efect ar trebui să se producă indiferent de cauza deposedării .
Cu toate acestea, numai dese sizarea voluntară provoacă stingerea ret enției, nu
și pierderea involun tară a detenției lucrului. În acest ul tim caz, pentru a redobândi
stăpânirea bunului, creditorul are la îndemână fie acțiunea posesorie, dacă este vorba
de un imobil, fie acțiunea în revendicare, indiferent de natura mobi liară sau
imobiliară a lucrului . Devine așadar evident că efectul ex tinctiv atribuit restituirii
bunului nu poate fi pus pe seama pierderii detenției de către creditorul retentor. 61
Declanșarea de cătr e însuși creditorul retentor a urmăririi silite asupra
lucrului deținut, formă de exteriorizare tacită a renunțării la dreptul de retenție
Dreptul de retenție nu conferă titularului său un drept de preferin ță asupra
prețului obținut în urma valorificării bunului grevat. În ciuda acestui fapt, retenția
continuă să rămână un mecanism de garanție deosebit de eficace. Prin refuzul de a
preda lucrul , retentorul este în măsură să blocheze orice urmărire declanșată de alți
creditori asupra bunului grevat, așa înc ât ei trebuie să -l îndestuleze în prealabil pe
titularul dreptului de retenție pe ntru a scoate lucrul la vânzare . Prin urmare , chiar
dacă retenția nu conferă atributul preferinței, ea asigură o prioritate la plată, și aceasta
chiar în raport cu creditorii beneficiari ai unor veritabile garanții reale .
Se poate așadar afirma că eficiența dreptului de retenție constă în puterea
conferită retentorului de a evita concursul direct cu titu larii drepturilor de preferință ,
împiedicân d orice demers ce tinde la valo rificarea lucrului.

61 Bosneanu Iulia Alexandra, op. cit. , 2016, p. 126.

CAPITOLUL 3. STINGEREA DREPTULUI DE RETENȚIE. APLICAREA DREPTULUI DE
RETENȚIE ÎN AFARA SITUAȚIILOR EXPRES PREVĂZUTE DE LEGE

54 Stingerea dreptului de retenție pe cale accesorie
Stingerea dreptului de retenție pe cale accesorie este consecința aplicării
regulii accesorium sequitur principale în materia retenției.62 Această legătură de
accesorialitate explică stingerea dreptului de retenție odată cu dispariția creanței pe
care o garantează.
Mai reținem că în cazul în care stingerea obligației principale este doar
parțială, datorită caracterului său indivizibil, dreptu l de retenție va greva în
continuare bunul în integritatea lui până la momentul realizării depline a creanței.
Conform art. 2499 alin. (1) din NCC, dreptul de retenție se stinge în momentul
in care cel interesat consemnează suma pretinsă sau în situația în care conferă
retentorului o garanție suficientă.63
În ambele situații dispare rațiunea recunoașterii dreptului de retenție din
moment ce realizarea crenței retentorului poate avea loc prin îndestularea
creditorului din suma consemnată sau prin valorificare a garanției constituite în
favoarea lui.

62 Liviu Pop, Ioan -Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit. , 2012, p. 260.
63 A se vedea art. 2499 alin. (1) din NCC .

CAPITOLUL 3. STINGEREA DREPTULUI DE RETENȚIE. APLICAREA DREPTULUI DE
RETENȚIE ÎN AFARA SITUAȚIILOR EXPRES PREVĂZUTE DE LEGE

55 Secțiunea 2. Situația constituirii dreptului de retenție pe cale
convențională
Asupra voinței părților de a naște un drept de retenție, î n absența oricărei
legături dintre creanță și lucru, s -au conturat mai multe puncte de ved ere. Potrivit
unuia dintre ele, dreptul de retenție convențional, atât a timp cât nu contravine
dispozițiilor de ordine publică , trebuie sa fie admis în aceleași condiții și cu efecte
similare retenției legale, de oarece echit atea reclamă acest lucru.
În sens contrar , s-a arătat că voința juridică este neputincioasă să justifice
nașterea unui drept de retenție datorită prerogativelor de care se bucură retentorul, în
principal păstra rea fără termen a lucrului, pre cum și a condițiilor impuse pentru
nașterea acestei garanții, respe ctiv existența unei conexiuni între creanță și lucru.
Mai mult, la data când debitorul de restituire a primit lucrul, nici nu se putea
ști dacă acesta avea să devină creditor a l proprietarulu i, așa încât virtua litatea unei
asemenea c alități nu este suficientă pentr u constituirea retenției.
Ne atașăm acestui ulti m punct de vedere, dar consideră m că se impun anumite
nuanțări. Astfel, apreciem că nu se poate exclude de plano facultatea vo inței pă rților
de a constitui în raporturile dintre ele un mecanism de garanție în temeiul căruia una
dintre ele să fie îndreptățită să păstreze în puterea sa un bun al celeilalte, până la
achitarea de către cea din urmă a datoriei ce -i incumbă, libertatea contrac tuală
impunând această solutie.
Însă un atare drept al creditorului nu poate fi caracterizat ca fiind un veritabil
drept de retenție. Diferențele profunde di ntre cele două mecanisme reclamă o atare
concluzie. Pentru a ne susține punctul de vedere, reiterăm ideea că în situația
conexității materiale dreptul de creanță se naște în legătură cu lucrul. Tocmai această

CAPITOLUL 3. STINGEREA DREPTULUI DE RETENȚIE. APLICAREA DREPTULUI DE
RETENȚIE ÎN AFARA SITUAȚIILOR EXPRES PREVĂZUTE DE LEGE

56 împrejurare justifică a fectarea bunului garantării cre anței. Dreptul de retenț ie apare
ca o ex presie a acestei legături parti culare dintre creanța garantată și bunul grevat.
Din contră, în situația dreptului d e a refuza predarea bunului con stituit pe cale
convențională, afectarea lucrului garantării unei creanțe este consecința exc lusivă și
nemijlocită a voinței părtilor. Ori, în afara oricărei l egături dintre creanță și lucru ,
nașterea unui veritabil drept de retenție este de neconceput. Ar mai fi de menționat
că un a semenea drept privește numai ra porturile dintre părțile ce l-au constitui t,
creditorul și debitorul obli gației garantate, idee susținută pe princip iul relativității
efectelor convențiilor . Rămâne că, spre deosebire de un veritabil drept de retenție,
care are un caracter real, prerogativa recunoscută creditorului de a păstra și refuza
predarea unui bun al debitorului său, constituiă pe cale convențională, are profilul
juridic al unui drept personal.

CAPITOLUL 3. STINGEREA DREPTULUI DE RETENȚIE. APLICAREA DREPTULUI DE
RETENȚIE ÎN AFARA SITUAȚIILOR EXPRES PREVĂZUTE DE LEGE

57 Secțiunea 3. Situația copărtașului ce refuză predarea bunurilor
partajate până la achitarea s ultei ce i se cuvine
Partajul judiciar poate fi reali zat în mai multe modalități: î n primul rând,
partajul judiciar trebuie realizat în natură , ceea ce presupune că fiecare copărtaș
primește unul sau m ai multe bunuri sau părți determ inate din acestea, corespunzător
cotei -părți deținute. În situația unor di ferențe datorate faptului că unii dintre ei au
primit loturi ce depășesc valoarea cotei -părți deținute, aceștia vor fi obligați la
achitarea unor sulte în favoarea copărtașilor, în privința cărora expr esia valorică a
loturilor obținute este inferioară co tei lor . 64
În măsura în care partajul î n natur ă nu este posibil, bunul sau bu nurile sunt
atribuite unuia dintre copărtași, cu obliga rea lui la achitarea unei sulte către ce ilalți,
corespunzătoare cotelor -părți deținute de către aceștia.65
Partajul este acea operațiune juridică prin care se pune capăt stării de copro –
prietate sau indiviziune, cotele -părți deținute fiind transformate în drepturi de pro –
prietate depline asupra unui bun (bunuri) sau părți mat eriale determinate din acesta
(acestea ).
Dacă partajul nu s -a reali zat în natură sau bunul ori bunurile nu pot fi atribuite
niciunuia dintre copăr tași, bunul se va vinde pri n bună învoială sau prin licitație
organizată de executorul judecătoresc.
În legătură cu primele modalită ți de partajare, se recu noaște copărtașului –
creditor pentr u plata sultei dreptul de a refuza predarea bunurilor partajate pân ă la
achitarea creanței la care este îndreptățit. Dar, mai în detaliu, cu referire la situația
particulară a par tajului bunurilor comune ale soț ilor, în modalitatea atribuir ii lucrului

64 Gheorghe Stancu, Dreptul de retenție, gajul și privilegiul cărăușului asupra mărfii transportate, Ed. Luminalex,
București, 1999, p. 139.
65 Daniel Ghiță, Executarea obligațiilor prin mijloace indirecte , Ed. CH Beck, București, 2016, p. 56.

CAPITOLUL 3. STINGEREA DREPTULUI DE RETENȚIE. APLICAREA DREPTULUI DE
RETENȚIE ÎN AFARA SITUAȚIILOR EXPRES PREVĂZUTE DE LEGE

58 comun unuia dintre ei, s -a susținut că dreptul la sultă al celuilalt î ntrunește
caracteristicile unui debitum cum re iunctum , el fiind născut în l egătură directă cu
bunul partajat. Afir marea unei conexități materiale dintre creanță și lucru con duce
ineluctabil la concluzia că soțul beneficiar al sultei are posibi litatea de a recurge la
invocarea unui drept de retenție asupra bunului partajat aflat î n stăpânirea sa până la
achitarea creantei sale .
Mai mult decât atât, dreptul de ret enție a fost recunoscut copărta șului pent ru
garantarea sultei rezultate î n urma partajului, indiferent că prin intermediul său a fost
sistată o stare de copro prietate sau una de indiviziune . 66
În ceea ce ne privește, ne detașă m de acest punct de vedere. Așa cu m afirmam
cu o altă ocazie, conexitatea m aterială se definește ca o relaț ie de dependență dintre
două elemente. Aceasta pentru că unul dintre ele îl preced e și stă la originea celuila lt,
în sensul că, prilejuit de deț inerea bunului, s -a născut creanța celui care pretinde în
favoarea sa re cunoașterea unui drept de retenți e. Or i, în ipoteza particulară a
partajului, creanța garantată nu se naște în legătură cu lucrul, sulta fiind c onsecința
operațiunii de partaj și nu a stăpânirii bunului de către credi torul ei.
Observația noastră este susținută și de faptul că dreptul la sultă se naște
indiferent dacă bunul partajat se află sau nu î n stăpânirea copărtașului creditor.
Absența unei conexități materiale dintre creanță și lucru nu poate conduce decât la o
singură soluție: imposibilitatea recunoașterii unui drept de retenție în favoarca
creditorului sultei. Apreciem că în ipoteza discuției nu poate fi identific ată nici
prezența unei conexități jurid ice de natură a pune în discuție incidența excepției de
neexecutare. Dar mai întâi se impune a se reitera că prin conexitate juridică se
ințelege o legătură între două obligații reciproce ce -și au originea în același fapt
juridic. Semnalarea conexi tății juridice este așadar indi solubil legată de existența

66 Gheorghe Stancu, Dreptul de retenție, gajul și privilegiul cărăușului asupra mărfii transportate, Ed. Luminalex,
București, 1999, p. 140 .

CAPITOLUL 3. STINGEREA DREPTULUI DE RETENȚIE. APLICAREA DREPTULUI DE
RETENȚIE ÎN AFARA SITUAȚIILOR EXPRES PREVĂZUTE DE LEGE

59 unui raport juridic sinalagmatic în conți nutul căruia se regăsesc cele două datorii
reciproce, devenite, prin originea lor comună, și interdepen dente.
Ca o consecință a interdepen denței lor, ele trebuie executate simultan,
neîndeplinirea uneia dintre ele justificând neexecutarea celeilate, idee care exprimă
în fapt posibilitatea de a se recurge la exceptio non adimpleti contractus.

CAPITOLUL 3. STINGEREA DREPTULUI DE RETENȚIE. APLICAREA DREPTULUI DE
RETENȚIE ÎN AFARA SITUAȚIILOR EXPRES PREVĂZUTE DE LEGE

60 Secțiunea 4. Situații reale de aplicare a dreptului de retenție.
Cazul constructorului sau plantatorului care refuză restituirea
lucrării sau plantației pe terenul altuia până la achitarea creanței
sale întemeiate pe principiul îmbo gățirii fără justă cauză
Potrivit art. 577 NCC67, construcțiile, plantațiile sau oricare alte lucrări pe care
o persoană le ridică pe terenul altuia, intră, în virtutea accesiunii, în proprietatea celui
care are calitatea de proprietar al terenului, care la rândul său are obligația de a -l
despăgubi pe constructor pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
Acela care construiește poate fi de bună -credință sau de rea -credință.
Indiferent de atitudinea sa subiectivă, constructorul este îndreptățit să refuze preda rea
bunului până ce va fi despăgubit de către proprietarul terenului.
În virturea accesiunii, proprietarul terenului devine și proprietar al construcției.
La rândul său, constructorul este înd reptătit să f ie despăgubit de către proprietarul
terenului pe te meiul îmbogățirii f ără justă cauză. În vederea realizării acestei creanțe,
în despăgubire, s-a recunoscut constructorului posibilitatea de a recurge la
mecanismul de garanț ie analizat. 68
Cuantumul acestei creanțe se determină î n mod diferit, dup ă cum este vorba
de un constructor de bună -credință sau d e unul de rea -credință. Astfel, în primul caz ,
constructorul este îndreptățit să primească f ie contraval oarea muncii sau a
materialelor, fie pe ac eea a sporului de valoare înregistrat de teren , în cel de -al doilea
caz, con structorul are dreptu l sa solicite proprietarului terenului valoarea mate rialelor
și preț ul muncii .

67 A se vedea a rt. 577 NCC.
68 Stelian Ioan Vidu, op. cit. , 2010, p. 160.

CAPITOLUL 3. STINGEREA DREPTULUI DE RETENȚIE. APLICAREA DREPTULUI DE
RETENȚIE ÎN AFARA SITUAȚIILOR EXPRES PREVĂZUTE DE LEGE

61 Momentul în funcție de care se stabilește valoar ea despăgubirilor la care este
îndreptățit constructorul este a cela de la data judecății , fie că ea constă în sporul de
valoare adus fondului, f ie că este vorba de valoarea muncii și a materialelor .
De altfel, este indiferent pentru determinarea momentului în raport de care se
stabilește valoarea despăgubirii dacă con structorul a fost de bună credință sau de rea –
credință.
Creanța în despăgubire este opozabilă nu numai proprietarului în persoana
căruia s -au produs efectele accesiunii, ci și proprietarului ulterior.
Soluția a fost justificată pe un considerent de echitate, dar și prin raportare la
natura obligației de despăgubire.
Dreptul constructorului de a refuza predarea lucrării realizate pe terenul altuia,
până la achitarea despăgubirii ce -i revine, se întemeiază pe o conexitate materială, în
măsura în care c reanța sa se naște în legătură directă cu bunul grevat.
Art. 2496 NCC interzice posesorului de rea -credință să apeleze la mecanismul
dreptului de retenție. Ar urma ca, pe cale de consecință, dreptul de retenție să fie
recunoscut numai constructorului de bu nă-credință, nu și celui de rea -credință.

CONCLUZII

62 CONCLUZII
Lucrarea prezentată cu numele Dreptul de retenție este structurată în trei
capitole, fiecare dintre ele fiind împărțite la rândul lor în subcapitole, prin care am
încercat să înfățișăm un studiu laborios al dreptului de retenție (atât teoretic, cât și
jurisprudențial), privit ca o instituție juridică împortantă în materia dreptului civil
(obligații).
În conținutul prezentei lucrări, am procedat la definirea dreptului de rete nție,
la descoperirea și analiza condițiilor necesare nașterii acestuia, unele privitoare la
creanța garantată și altele la bunul grevat. Definiția formulată poate fi mult mai bine
înțeleasă în toate componentele sale numai după ce se lecturează primul cap itol,
numit Noțiuni introductive , dar și cel de -al doilea capitol Definiția și condițiile
nașterii dreptului de retenție .
Așa cum anunțam în contextul considerațiilor introductive, am optat ca,
prioritar, să delimităm cu claritate fundamentul și domeniul d e aplicare al dreptului
de retenție (Capitolul I). Odată stabilite limitele instituției analizate, am oferi într -un
alt capitol o def iniție dreptului de retenție, aplecă ndu-ne și asupra condițiilor necesare
nașterii sale.
În ceea ce ne privește considerăm tema tratată în lucrarea de față de o deosebită
importanță în materia obligațiilor civile deoarece lucrarea aduce o contribuție majoră
în cercetarea acestei instituții juridice și se întemeiază pe o bogată și semnificativă
bibliografie de specialitate, ce ea ce îi conferă v aloare teoretică și o importantă
utilitate practică.
În dreptul nostru, ca și în cel francez din care s -a inspirat, dreptul de retenție
nu se prezintă ca o instituție autonomă, reglementată într -o formă generală și

CONCLUZII

63 sistematizată, ci el se limit eaza la anumite cazuri, reduse ca număr, în care codul civil
și cel comercial îl recunosc expres sau implicit.
În Capitolul 2, numit Definiția și condițiile nașterii dreptului de retenție , am
arătat că în lite ratura de specialitate și în practica judiciară s -a exprimat punctul de
vedere potrivit căruia, pentru recunoașterea dreptului de retenție, se impune ca acesta
să fie invocat fată de proprietarul exclusiv și actual al bunului cu rol de garanție sau,
într-o altă formulare, creanța pe care o invocă retentorul trebuie să existe față de
proprietarul bunului reținut.
În ceea ce privește partea practică, am prezentat în lucrarea de față două cauze
și anume: Decizia nr. 2131, pronuțată de Judecătoria Sectorului 4, București la data
de 25.10.2015 și Hotărârea nr. 18 din data de 08 septembrie 2015, ponunțată de
Tribunalul Buzău, Secția Civilă.
Considerăm oportun ca î n cadrul acestei lucrări să inventariem prin cipalele
lipsuri sesizate, dar și p ropuneri le formulate.
Este de aprobat soluția consacrată de art. 2495 din noul Cod de a recunoaște
aplicarea dreptului retenție pentru a garanta restituirea cheltuielilor necesare și utile
realizate asupra bunului grevat sau repararea prejudiciului cauzat de lucru, î n măsura
în care ea pune în evidență intenț ia legiuitorului de a c ircumscrie retenția numai
situațiilor în care există o conexitate materială între creanță și bun. Critica pe care am
formulat -o are vedere perspectiva restrictivă asupra conexității materiale. Limitar ea
ei numai la ipoteza în care s -au efectuat cheltuieli asupra bunului sau la cea în care
lucrul a cauzat un prejudiciu creditorului contr avine ideii că ea se regăsește în orice
alte situații î n care o creanță se naște în legătură cu lucrul.
Un astfel de exemplu este oferit chiar de către legiuitor, care, prin art. 937 alin.
(3) din noul Cod civil, recunoaște posesorului de bună -credintă al bunului furat

CONCLUZII

64 sau găsit un drept de retenție, până ce proprietarul revendicant î i achită prețul plătit
la cum părarea lucrului.
Capitolul 3, numit Stingerea dreptului de retenție. Aplicarea dreptului de
retenție în afara situațiilor expres prevăzute de lege , prezintă cazurile de stingere a
dreptului de retenție, s ituația constituirii dreptului de retenție pe cale convențională ,
dar și situații de aplicare a dreptului de retenție ca: situația copărtașului ce refuză
predarea bunurilor partajate până la achitarea sultei ce i se cuvine dar și c azul
constructorului sau plantatorului care re fuză restituirea lucrării sau plantației pe
terenul altuia până la achitarea creanței sale întemeiate pe principiul îmbogățirii fără
justă cauză .
În concluzie, suntem de părere că stilul în care este realizată lucrarea de licență
are caracter personal și i nconfundabil. Demonstațiile sunt teoretice, clare și exacte,
opiniile prezentate sunt însușite și prezentate într -o manieră originală.

BIBLIOGRAFIE

65 BIBLIOGRAFIE:
Tratate, cursuri, monografii
-publicate în România –
1. Anca Roxana Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. CH
Beck, București, 2017 .
2. Bosneanu Iulia Alexandra, Natura Juridică a Dreptului de Retenție în
viziunea legiuitorului, Universul Juiridic, București, 2016 .
3. Călina Jugastru Drept Civil. Teoria Generală a Obligațiilor, Ed.
Universul J uridic, București, 2017.
4. Codul Civil german .
5. Corneliu Bîrsan, Drept Civil, Drepturi Reale Principale, Ed. a 2 -a
revizuită și adăugită, Ed. H amangiu, București, 2012.
6. Cristina Elisabeta Zamsa, Efectele Obligațiilor Civile, Ed. Hamangiu,
București, 2013 .
7. Daniel Ghiță, Executarea obligațiilor prin mijloace indirecte, Ed. CH
Beck, București, 2016 .
8. Deleanu Ion, Seleanu Sergiu, Mică enciclopedie a dreptului, Adagii și
locuțiuni latine în dreptul româ nesc, Ed. Dacia, Cluj -Napoca, 2000.
9. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Drept civil. Partea
Generală, Ed. a 2 -a revizuită și adăugită, ed. Hamangiu, București, 2012.
10. G. Plastara, Curs de drept civil. Siguranțele reale, Ed. Curierul Juridic,
București, 1927 .
11. Gheorghe Stancu, Dreptul de retenție, gajul și privilegiul cărăușului
asupra mărfii transportate, Ed. Luminalex, București, 1999 .
12. Ion Deleanu, Părțile și terții. Relativitatatea și opozabilitatea efectelor
juridice, Ed. Ros etti, București, 2002 .

BIBLIOGRAFIE

66 13. Ioan Les, Tratat de Drept Procesual Civil, Ed. CH Beck, București,
2008.
14. Liviu Pop, Teoria Generală a Obligațiilor, Editura Lumina Lex,
București, 2000.
15. Liviu Pop , Tratat elementar de drept civil. Obligațiile Ed. Universul
Juridic, București, 2012 .
16. Marian Voicu, Dreptul de retenție Ed. Lumina Lex, Craiova, 2001.
17. Marilena Uliescu, Nou Cod Civil. Studii și comentarii. Volumul II.
Partea a II -a, Ed. Un iversul Jridic, București, 2015.
18. Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2017 .
19. Paul Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă
teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti, București, 2003 .
20. Stelian Ioan Vidu Dreptul de retenție în raporturile juridice civile”
Editura Universul Juridic, 2010 .
21. Stelian Ioan Vidu, Dreptul de retenție în cazul conexității juridice,
formă de manifestare a excepției de neexecutare Ed. Universul Juridic , București,
2010.
-publicate în stăinătate –
1. Augustin Aynes, Le droit de retention, Ed. Economica, Paris, 2005 .
2. Bergel Jean -Louis, Bruschi Marc, Cimamonti Sylvie, Traite de droit civil.
Les biens. Ed. L.G.D.J., Paris, 2000 .
3. J. Mande –Djapou, La notionetroitedu droitde retention JCP (Doctrine)
1976 .
4. Larroumet Christian, Droit civil. Les biens. Droit reels principaux.
Ed. Economica, Paris, 2003 .
5. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit Civil. Obligations, Litec, Paris, 1989 .
6. Younis Al Chiekh Radhi, Le droit de retention les legislations francaise et

67
suisse”, Universite de Laussane, These de doctorat, 1957 .
ACTE NORMATIVE:
1. Legea nr. 105/1992 pentru reglement area raporturilor de drept intern ațional
privat.
JURISPRUDENȚĂ ; SURSE INTERNET:
1. Hotărârea nr. 18 din data de 08 septembrie 2015, ponunțată de Tribunalul
Buzău, Secția Civilă .
2. Înalta Curte de Casație și Justiție a României ( www.scj.ro )
3. Tribunalul federal elvețian – Decizia Cand. Ro -1925.
4. www.jurisprudenta.com

67