. Dreptul de Proprietate Privata

Introducere

Dreptul de proprietate este cel mai important și mai amplu drept real; el este „prototipul" drepturilor reale, prin drept real înțelegând puterea juridică exercitată direct asupra unui lucru și care permite titularului de a reține în tot sau în parte din utilitățile sale economice.

El este un drept real tip care absoarbe toate utilitățile lucrului sau bunului și nu are ca limită decât lucrul însuși. Proprietatea este un drept complet.

Dreptul de proprietate este un drept total pentru că proprietarul are toate puterile asupra bunului său.

Dreptul de proprietate fiind o instituție centrală a dreptului civil a ocazionat o definiție care a devenit celebră; este vorba despre definiția pe care o dă art. 480 C.civ. potrivit căreia: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege".

Dreptul de proprietate privata este acel drept patrimonial real care conferă titularului dreptului exercitarea asupra lucrurilor a posesiei, folosinței si a dispoziției, in mod exclusiv, absolut si perpetuu, prin putere proprie si in interes propriu, in limitele impuse de lege.

Ministerul Apărării fiind o componentă a puterii executive este inclus în categoria autorităților publice.

În aceste condiții este o persoană juridică de drept public, înfințarea și funcționarea sa fiind reglementată prin lege.

Având un regim juridic de drept public capacitatea sa juridică este administrativa iar actele pe care le încheie în această calitate sunt acte juridice administrative.

Având in vedere natura controversată a actelor unei autorități publice din sfera dreptului privat ne-am propus să cercetăm interacțiunea persoanelor juridice de drept public în general și a Ministerul Apărării în special cu dreptul privat.

Astfel ne propunem o incursiune prin teoria dreptului de proprietate privată și identificarea acelor elemente specifice de exercitare a acestui drept de către persoanele juridice de drept public.

CAPITOLUL I

PRINCIPALELE ASPECTE JURIDICE PRIVIND REGLEMENTARILE DREPTULUI DE PROPRIETATE

1.1. Cadrul juridic general al reglementarilor dreptului de proprietate

Noțiuni generale

Proprietatea este forma juridică ce corespunde noțiunii economice, sociale, generale de apropriere. Ea a fost percepută de oameni, încă din momentul în care au ieșit din starea primitivă, ca fiind absolut necesară vieții. Oamenii nu au putut trăi, iar mai pe urmă progresa, decât apropriindu-și bunurile ce îi înconjurau.

Studiind evoluția proprietății se poate spune că dreptul de proprietate a evoluat de la o primă fază în care se prezenta sub o formă precară, către un drept de proprietate aproape absolut.

Astfel, de la o coposesie temporară, a mers către o proprietate temporară, apoi la una definitivă și, în sfârșit, la proprietatea individuală considerată ca un drept absolut în folosul proprietarului. În această evoluție, proprietatea colectivă a început prin a se aplica proprietății mobiliare și apoi celei imobiliare.

În societatea primitivă întâlnim aproprierea fructelor și a productelor. Ulterior, pe măsura evoluției societății, se întâlnește aproprierea individuală a bunurilor și a uneltelor de muncă.

Proprietatea este un drept ce poartă asupra lucrurilor (res). În vremurile îndepărtate ea purta asupra obiectelor ce condiționau însăși viața: unelte de vânătoare, veșminte, produse necesare întreținerii.

Mai târziu, de la viața de trib în care oamenii erau reuniți în mici grupuri nomade, în care proprietatea avea forma colectivă și se aplica mai ales turmelor de animale, s-a evoluat către faza proprietății familiale, iar mai apoi, în interiorul familiei, treptat, individul a căutat să posede singur un patrimoniu, distinct de al celorlalți. S-a ajuns astfel la proprietatea individuală.

Se poate spune deci că istoria dreptului de proprietate se confundă cu aceea a civilizației omenești. În acest context este de relevat că, inițial, proprietatea individuală a purtat asupra bunurilor mobiliare, în timp ce proprietatea colectivă și familială au purtat asupra pământului încă din antichitate (la egipteni, greci, romani, evrei, fenicieni, geți, daci etc.).

Câtă vreme deținerea, conservarea și utilizarea personală și exclusivă lucrurilor se realiza ca rezultat al unei activități proprii ori ca simpla luare în stăpânire a obiectelor din natură, apropierea bunurilor avea natura unei simple relații economice de proprietate.

Instinctul social, tendința omului de a trăi în colectivitate a determinat diverse moduri de organizare socială ce au culminat cu apariția statului și a dreptului. Prin intermediul statului și dreptului, aproprierea bunurilor, relația economică de proprietate, a îmbrăcat haina juridică devenind drept de apropriere, drept de însușire, drept de proprietate.

Acest fenomen se reflectă pregnant și în procesul apariției și evoluției proprietății în dreptul roman, a tipurilor și a formelor sale de manifestare.

În epoca prestatală a Romei, proprietatea asupra pământului era colectivă, cu excepția a două iugăre de pământ care se aflau în proprietatea familială (pentru loc de casă și grădină).

Cuvântul proprietas apare mult mai târziu, fiind întrebuințat, potrivit documentelor, pe la începutul secolului al II-lea î.e.n. Primii termeni în materie de proprietate au fost mancipium (a lua cu mâna), care desemna proprietatea și herus, ce îl indica pe proprietar. Ulterior, proprietatea era desemnată de cuvintele dominium ex jure quiritium, iar proprietarul de cuvântul dominus.

Termenii de dominium și dominus indicau ideea de a stăpâni un animal, iar la modul general stăpânirea bunurilor mobile. Pentru a defini averea, romanii foloseau cuvintele pecunia și familia, separate sau împreună (în Legea celor XII Table din anul 450 î. Ch.).

Pecunia, care derivă din pecus (turmă) în epoca primitivă, trebuie raportat la proprietatea asupra animalelor și evidențiază faptul că primul mijloc de schimb erau animalele din turmă. Familia avea sensul de bunuri casnice, mobile.

Se poate concluziona că, în timpurile primitive la romani, proprietatea individuală viza numai bunurile mobile. O dată cu dezvoltarea societății, și bunurile imobile au constituit obiect de proprietate individuală. Obiecte ale proprietății au fost considerate chiar și oamenii.

Obiectele dreptului de proprietate au fost împărțite în trei categorii: bunurile, animalele și animalele care cugetă (sclavii). Sclavii erau considerați ca lucruri și puteau fi vânduți, abandonați, chiar omorâți și transmiși prin succesiune ca și celelalte bunuri ale defunctului. Pe măsură, însă, ce popoarele s-au organizat în stat, pe aceeași măsură, proprietatea este reglementată și sancționată de puterea politică. În concluzie, proprietatea a început prin a fi posesie, apoi proprietate colectivă și în cele din urmă a devenit individuală.

Definiția dreptului de proprietate

Ca noțiune economică, prin proprietate se înțelege totalitatea relațiilor dintre oameni privind însușirea bunurilor, relații reglementate de norme sociale specifice diferitelor epoci istorice.

Sub acest aspect, proprietatea presupune exercitarea atributelor de proprietar asupra unor bunuri determinate sau determinabile în mod direct și nemijlocit. Ca raport social-economic, proprietatea exprimă aproprierea unor bunuri corporale sau incorporale de către titularii ei ca și exercitarea de către aceștia a atributelor proprietății prin putere proprie și în interes propriu, dar cu respectarea dispozițiilor legale.

În ceea ce privește conținutul dreptului de proprietate, în literatura economică s-a apreciat că acesta include mai multe elemente: însușirea ca posesie, folosirea obiectului proprietății, dispoziția asupra acestuia, dreptul de a culege fructele ca și dreptul de gospodărire, administrare și gestionare.

Din această perspectivă, conținutul economic al dreptului de proprietate, în viziunea actuală, se apropie de cel juridic.

În literatura de specialitate, s-a considerat că dreptul de proprietate este „cel mai întins dintre toate drepturile reale și cel mai complet dintre toate drepturile subiective”, deoarece conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor pe care legea i le recunoaște.

De asemenea, proprietatea a fost caracterizată ca „un drept în virtutea căruia o persoană poate să facă dintr-un lucru tot ce dorește, o completă libertate de acțiune fiind recunoscută proprietarului asupra lucrului care face parte din dreptul său de proprietate”, în afară de excepțiile fixate prin lege ori convenție.

Codul Civil francez în articolul 544 dă dreptului de proprietate o definiție devenită clasică.

Ea a fost preluată în Codul civil român de la 1864 în articolul 480. Legiuitorul român definește în art. 480 Cod civil dreptul de proprietate ca fiind „dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”.

S-a reproșat acestei formulări că a utilizat termenul nejuridic „a se bucura” spre a exprima atributele clasice ale acestui drept: jus utendi și jus fruendi ori că a omis menționarea caracterului perpetuu al acestuia. În ce privește sublinierea în definiție a caracterului absolut, s-a considerat că ad literam acesta este antijuridic și antisocial.

Într-o opinie contrară, s-a remarcat caracterul intuitiv și practic al definiției date în articolul 480 Cod civil, aceasta fiind construită prin enumerarea atributelor și a caracterelor dreptului de proprietate. Cu privire la termenul „a se bucura” s-a apreciat că acesta trebuie interpretat ca exprimând dreptul de a întrebuința bunul (usus) și de a-i culege fructele (fructus).

Completând prevederile art. 480 Cod civil, art. 482 precizează că: „proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește ca accesoriu cu lucrul într-un mod natural sau artificial”.

Unii autori au criticat această definiție, atât pentru faptul că dreptul de proprietate este considerat numai prin unele dintre atributele sale – usus și abusus – un alt atribut (fructus) fiind ilustrat de textul art. 482 Cod civil, cât și pentru că ignoră unul dintre caracterele sale esențiale și anume perpetuitatea, punând un accent mai mare pe celelalte două, respectiv caracterul său absolut și exclusiv.

Alți autori consideră că definirea dreptului de proprietate doar prin atributele sale nu surprinde esența lui, respectiv conținutul social economic. Astfel este posibil ca unele dintre atributele dreptului de proprietate să aparțină altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, „fie în temeiul unui drept real derivat din cel de proprietate, fie în temeiul unui raport juridic obligațional”.

Iată de ce pentru definirea dreptului de proprietate trebuie determinată „poziția specifică” a celor cărora le aparțin ori exercită atributele dreptului de proprietate.

În acest context, particularitățile dreptului de proprietate constau în aceea că proprietarul exercită atributele acestui drept în putere proprie și în interes propriu.

Aceasta înseamnă că el se supune numai legii, în timp ce persoanele care exercită unele atribute ale dreptului de proprietate o fac în temeiul voinței proprietarului și al legii, proprietarul fiind acela care determină limitele de exercitare a acestor atribute.

De asemenea, proprietarul exercită atributele dreptului său în interesul propriu, respectiv este singurul subiect de drept care exercită personal sau prin alte persoane plenitudinea atributelor dreptului de proprietate, conform propriului său interes.

Se poate concluziona că, sub aspect economic, dreptul de proprietate exprimă aproprierea unor bunuri materiale.

Sub aspect juridic, în literatura de specialitate dreptul de proprietate a căpătat mai multe definiții ce au în vedere, în principal, toate cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția, pe care acest drept le conferă proprietarului.

Conturarea dreptului de proprietate numai prin idic „a se bucura” spre a exprima atributele clasice ale acestui drept: jus utendi și jus fruendi ori că a omis menționarea caracterului perpetuu al acestuia. În ce privește sublinierea în definiție a caracterului absolut, s-a considerat că ad literam acesta este antijuridic și antisocial.

Într-o opinie contrară, s-a remarcat caracterul intuitiv și practic al definiției date în articolul 480 Cod civil, aceasta fiind construită prin enumerarea atributelor și a caracterelor dreptului de proprietate. Cu privire la termenul „a se bucura” s-a apreciat că acesta trebuie interpretat ca exprimând dreptul de a întrebuința bunul (usus) și de a-i culege fructele (fructus).

Completând prevederile art. 480 Cod civil, art. 482 precizează că: „proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește ca accesoriu cu lucrul într-un mod natural sau artificial”.

Unii autori au criticat această definiție, atât pentru faptul că dreptul de proprietate este considerat numai prin unele dintre atributele sale – usus și abusus – un alt atribut (fructus) fiind ilustrat de textul art. 482 Cod civil, cât și pentru că ignoră unul dintre caracterele sale esențiale și anume perpetuitatea, punând un accent mai mare pe celelalte două, respectiv caracterul său absolut și exclusiv.

Alți autori consideră că definirea dreptului de proprietate doar prin atributele sale nu surprinde esența lui, respectiv conținutul social economic. Astfel este posibil ca unele dintre atributele dreptului de proprietate să aparțină altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, „fie în temeiul unui drept real derivat din cel de proprietate, fie în temeiul unui raport juridic obligațional”.

Iată de ce pentru definirea dreptului de proprietate trebuie determinată „poziția specifică” a celor cărora le aparțin ori exercită atributele dreptului de proprietate.

În acest context, particularitățile dreptului de proprietate constau în aceea că proprietarul exercită atributele acestui drept în putere proprie și în interes propriu.

Aceasta înseamnă că el se supune numai legii, în timp ce persoanele care exercită unele atribute ale dreptului de proprietate o fac în temeiul voinței proprietarului și al legii, proprietarul fiind acela care determină limitele de exercitare a acestor atribute.

De asemenea, proprietarul exercită atributele dreptului său în interesul propriu, respectiv este singurul subiect de drept care exercită personal sau prin alte persoane plenitudinea atributelor dreptului de proprietate, conform propriului său interes.

Se poate concluziona că, sub aspect economic, dreptul de proprietate exprimă aproprierea unor bunuri materiale.

Sub aspect juridic, în literatura de specialitate dreptul de proprietate a căpătat mai multe definiții ce au în vedere, în principal, toate cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția, pe care acest drept le conferă proprietarului.

Conturarea dreptului de proprietate numai prin atributele pe care acesta le conferă titularului său nu surprinde însă conținutul său social-economic, respectiv modul în care sunt exercitate aceste atribute.

De aceea unii autori au considerat că pentru definirea dreptului de proprietate, pe lângă enunțarea atributelor prin care el se exteriorizează, trebuie precizată și poziția celui căruia îi aparțin sau a celui care le exercită. Din acest punct de vedere, dreptul de proprietate este „acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.

Criticile aduse definiției legale a dreptului de proprietate explică tendința autorilor de a elabora formulări proprii, care să dea deplină claritate acestui concept noțional.

Această tendință a fost accentuată de evoluția reglementării juridice, de necesitățile jurisprudenței cât și de progresele cercetării în materia drepturilor subiective.

În secolul trecut, definirea dreptului de proprietate s-a făcut mai ales în termenii teoriei dreptului natural, voința titularului fiind considerată factor esențial. În acest sens dreptul de proprietate a fost definit ca „virtutea in temeiul căreia un lucru este supus în mod absolut și exclusiv voinței unei persoane”.

Formularea aparține autorilor francezi Aubry și Rau și a fost utilizată și în dreptul nostru până în primele decenii ale secolului XX.

O altă definiție de referință ce subliniază și limitele în care voința titularului se poate manifesta este și aceasta: „dreptul de proprietate este dreptul asupra unui lucru, în virtutea căreia, lucrul se află supus în mod exclusiv și perpetuu la puterea unei persoane sau a celor care îl dobândește de la ea și care se manifestă prin facultatea de a servi, a se bucura și a dispune în mod liber de acel lucru”.

În opinia altor autori se insistă pe relația de stăpânire ori asupra relației de apartenență. De pe o altă poziție, unii autori definesc dreptul de proprietate în raport cu utilitatea sa, precum în definiția: „dreptul de proprietate este puterea de a uza de un lucru și de a profita în mod exclusiv și perpetuu de toată utilitatea pe care acest lucru este susceptibil să o procure”, ori în formularea: dreptul de proprietate consistă în folosirea întregii utilități a unui lucru, de aceea s-a numit plena in re potestat.

Considerând că folosirea unui număr redus de elemente de definire nu asigură claritatea necesară, o serie de autori au inclus în definițiile date dreptului de proprietate și atributele, caracterele ori scopul acestui drept.

Desigur că în astfel de situații s-a renunțat la exprimarea scurtă, intuitivă, preferându-se formulări complexe, cu un grad mare de cuprindere, precum în următoarele definiții: „dreptul de proprietate este acel drept subiectiv ce dă expresie aproprierii – într-o anumită formă socială și ținând seama de sistemul raporturilor de clasă istoricește determinate – unui lucru, drept ce permite individului sau colectivității, putere proprie și în interesul său propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente” ori „dreptul de proprietate este dreptul subiectiv ce dă expresie aproprierii unui lucru – într-o anumită formă socială, ținând seama de sistemul relațiilor de producție existente – și care permite individului sau colectivității, să posede, să folosească și să dispună de lucrul respectiv, fie direct și nemijlocit, ca efect al punerii în valoare de către titularul lor a drepturilor reale principale constituite asupra lui, în cadrul și cu respectarea legislației existente”.

Tot astfel dreptul de proprietate a fost definit ca „drept real care conferă titularului sau persoanei fizice sau juridice atributele de posesie, de folosință și de dispoziție asupra unui lucru, pe care le exercita în mod exclusiv și absolut din putere proprie și interes propriu”.

Tendințele arătate se reflectă, mai mult sau mai puțin evident și în formulările date dreptului de proprietate în doctrina noastră juridică în ultimii ani.

Astfel, într-o opinie, dreptul de proprietate a fost definit ca: „drept real ce conferă titularului dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii ori destinației sale, de a-l folosi și de a dispune de el, în mod exclusiv și perpetuu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale”.

Într-o altă opinie, dreptul de proprietate a fost definit ca: „drept subiectiv care permite titularului său, persoană fizică sau juridică, să posede, să folosească și să dispună liber de un lucru care se află supus în mod exclusiv si perpetuu, în puterea proprie a titularului său.”

Într-o formulare sintetică, dreptul de proprietate a fost definit ca „drept real potrivit căruia titularul se poate bucura și poate dispune de lucrul său, în condițiile legii, cu respectul drepturilor omului”.

Cele expuse, conduc la concluzia că, în materia definirii dreptului de proprietate, opiniile autorilor sunt divergente cu privire la fundamentare, natură, atribute, caractere și utilitate a dreptului, și că, în raport de reglementarea juridică a acestui drept și poziția majoritară a doctrinei, o parte a elementelor de definire utilizate sunt susceptibile de critică.

1.2. Evoluția reglementarilor dreptului de proprietate

Proprietatea În Dreptul Roman

a. Faza primitivă

Romanii primitivi au cunoscut proprietatea colectivă, atât sub forma proprietății întregului grup de indivizi ce forma un trib sau o gintă, cât și sub forma proprietății familiale, cea mai durabilă și care a lăsat o puternică amprentă în dreptul roman.

În literatura juridică s-a afirmat că proprietatea privată a fost o permanență a civilizației romanilor, că ei au cunoscut-o încă din momentul fondării cetății.

Aceste teorii care văd rădăcinile unor instituții juridice în factori psihologici și nu în condițiile materiale sunt contrazise de numeroasele urme pe care proprietatea colectivă, dominantă în epoca prestatală, le-a lăsat atât în domeniul public cât și în domeniul privat.

În acest sens, sunt de menționat urmele pe care proprietatea colectivă le-a lăsat asupra emancipațiunii, asupra formelor cerute pentru revendicarea unui lucru și asupra sistemului succesiunii legale.

În ceea ce privește coproprietatea familială, heredium, probele existenței acestei coproprietăți constau în: succesiunea ab intestat; expresia heredias sui, în sensul că moștenitorul preia un lucru care era deja al său; descendentul omis de la succesiune își moștenește tatăl, cu excepția cazului în care fusese exheredat prin testament; dreptul de moștenire al agnaților.

Întrucât coproprietatea familială era dominată de puterile șefului familiei, putea fi confundată cu proprietatea individuală a acestuia.

Spre exemplu, copiii, sclavii, soția erau cu toții aserviți, el fiind proprietarul absolut al lucrurilor si persoanelor din familie. Dacă era patrician, în jurul lui se grupau și clienții.

Proprietatea era exprimată la acea dată prin cuvântul mancipium, ce mai târziu s-a numit mancipatio, prin care se transfera puterea sau proprietatea.

Poporul primitiv roman avea ca singuri cetățeni pe membrii ginții, iar sub protecția lor erau clienții. Între aceștia, a apărut o nouă categorie, și anume plebeii, în opunere cu vechii cetățeni, numiți patres (patricieni).

Plebeii erau fie persoanele cucerite în lupte și care nu au devenit sclavi, astfel încât neavând patron nu aveau protector decât pe rege, fie vechii clienți rămași fără patron.

Plebeii nu posedau pământ, iar patricienii se opuneau să le fie acordat. Cucerirea de noi teritorii care au devenit ager publicus, proprietatea statului roman, a permis regilor romani să le concedeze și plebeilor porțiuni din pământul cucerit, ce astfel le-a fost atribuit individual. Această operațiune a pus bazele proprietății individuale.

b. Proprietatea quiritară

Romanii au cunoscut proprietatea privată încă din epoca regalității, sub forma proprietății quiritare (a cetățenilor romani), numită dominium ex jure quiritium, aceasta fiind o instituție accesibilă numai cetățenilor romani la început, iar mai târziu și acelora care participau la dreptul civil roman în materia proprietății, prin concesiunea jus comercii.

Acest tip de proprietate nu putea avea ca obiect decât lucruri susceptibile de proprietate romană și nu putea fi dobândită decât prin moduri limitate la care numai cei ce aveau jus comercii puteau lua parte.

Proprietatea quiritară a fost definită nu de comentatorii romani, ci de către comentatorii posteriori ca fiind jus utendi, jus fruendi și jus abutendi. Jus utendi reprezintă dreptul de a se folosi de lucru; jus fruendi este dreptul de a culege fructele; jus abutendi, dreptul de a dispune, ceea ce înseamnă fie a distruge lucrul, fie a-l înstrăina.

Definiția proprietăți quiritare se regăsește și în textele jurisconsulților clasici. Dar dacă semnificația termenilor usus și fructus (folosința și fructele) este identică, în ceea ce privește abusus, jurisconsulții romani înțelegeau doar faptul de a consuma un lucru de la primul uz.

Referitor la trăsăturile caracteristice ale proprietății quiritare, trebuie subliniat atât caracterul absolut al acesteia, cât și cel perpetuu. Astfel, proprietarul este stăpânul absolut al lucrului, exercitarea dreptului său nefiind supusă vreunei îngrădiri. Cu alte cuvinte, proprietarul unui sclav putea chiar să îl ucidă, iar dacă era vorba de un teren, proprietarului îi aparținea tot ceea ce se afla pe sol, dar și în subsol, deci plante, construcții, comori.

În ceea ce privește persoanele cărora le aparținea dominium ex jure quiritium, acestea erau inițial, după cum am menționat deja, numai cetățenii romani, iar ulterior latinii coloniari (cetățenii romani care emigraseră în colonii) care nu mai aveau drepturi politice, dar își păstraseră drepturile civile și mai târziu latinii iuniani, categorie care a fost creată în timpul lui August și care erau declarați liberi în drept dar nu erau cetățeni romani.

c. Proprietatea pretoriană

Pretorul, dând expresie cerințelor sociale, a urmărit ca situația cetățeanului roman să fie egală cu a peregrinului pentru ca și acesta din urmă să dobândească proprietatea după dreptul ginților.

În consecință, fără a califica dreptul recunoscut peregrinilor, l-a denumit doar prin efectul pe care îl producea, zicând că lucrul se afla în bunurile celui ce-l dobândea. Totodată a menținut în favoarea vânzătorului, dreptul său anterior, cu oarecare prerogative, sub numele de nudum jus quiritium. În acest mod un lucru avea doi proprietari, unul după dreptul civil și altul după dreptul ginților.

Astfel pretorul a creat un drept nou fără să îl stingă pe cel vechi și de aici coexistența a două proprietăți – duplex domenium. Cu alte cuvinte, pretorul a acordat, prin mijloacele de care dispunea (acțiune și excepție), protecție juridică cumpărătorului, creând astfel o proprietate specială celui ce a achiziționat un res mancipi, fără să fi utilizat formele solemne pentru transmiterea lucrului.

Această proprietate nu avea o denumire proprie, ci era desemnată de romani prin expresia „lucrurile care sunt in bonis” (în bunurile cuiva), iar proprietarul pretorian era denumit „acela care are acțiunea publiciană”, întrucât pretorul nu putea crea direct un drept, ci numai pe calea acțiunii.

Până la împlinirea termenului de uzucapiune existau doi proprietari: Proprietarul quiritar, care avea doar teoretic un drept de proprietate și proprietarul pretorian, care era în fapt adevăratul proprietar. La împlinirea uzucapiunii proprietatea pretoriană dispărea, fiind transformată în proprietate quiritară.

d. Proprietatea peregrină

O dată cu dezvoltarea comerțului, unii peregrini au acumulat mari averi. În climatul de expansiune a schimbului de mărfuri, romanii au fost nevoiți să recunoască peregrinilor, partenerii lor de afaceri, un drept de proprietate distinct.

Proprietatea peregrină nu a putut fi protejată prin mijloace de drept civil, deoarece ele erau accesibile numai cetățenilor romani. Datorită acestui fapt au fost create procedee juridice aparte, după modelul celor aplicabile proprietății civile.

După anul 212, când prin edictul lui Caracalla s-a acordat cetățenia aproape tuturor străinilor, proprietatea peregrină a dispărut.

e. Proprietatea provincială

Locuitorii teritoriilor cucerite de romani, deși în fapt se comportau ca și proprietarii terenurilor, pe care le foloseau cu încuviințarea romanilor, din punct de vedere juridic nu erau titulari ai dreptului de proprietate asupra respectivelor terenuri.

Ei aveau doar un drept de folosință pentru care plăteau impozit, drept de folosință ce a fost desemnat prin expresia de proprietate provincială. În realitate singurul proprietar al pământurilor provinciale era statul roman.

f. Proprietatea unică (dominium)

În dreptul postclasic a dispărut și proprietatea provincială, ca urmare a faptului că solul italic a fost supus și el impozitelor. În epoca lui Justinian, prin unificarea proprietății quiritare cu proprietatea pretoriană, s-a născut o proprietate unică, numită dominium.

Noua formă de proprietate, rezultat al unificării și coordonării unor instituții create în decursul secolelor, se caracteriza printr-un înalt grad de abstractizare, în virtutea căruia proprietarul putea dispune de lucru prin simpla manifestare de voință.

1.3. Temeiul juridic actual al reglementarilor dreptului de proprietate

Concepția despre proprietate se transformă, în secolul al XVIII-lea, în Europa, sub influența noilor filosofi individualiști. Scopul principal al Revoluției franceze a fost tocmai transformarea dreptului de proprietate în sens individualist, respectiv exproprierea seniorului în profitul vasalului și degrevarea pământurilor de numeroasele sarcini nobilitare, clericale etc., care le grevau.

Sub influența acestei doctrine, Adunarea constituantă în Franța a proclamat dreptul de proprietate individuală care decurgea din libertatea individuală, din dreptul de a fi stăpân pe rezultatul muncii.

Dreptul de proprietate a fost considerat ca fiind inerent naturii umane, ca sacru și inviolabil. În acest concept, caracterul individual al proprietății nu excludea, ci dimpotrivă, trebuia să conducă și la egalitatea averilor.

Astfel, proprietatea fiind un mod de exercitare a drepturilor naturale primordiale, iar aceste drepturi fiind aceleași pentru fiecare cetățean, apărea logic să se dorească o egalitate și de averi.

Această egalitate, fondată pe drept, era însă imposibil de realizat faptic. Tocmai de aceea legiuitorul avea datoria să creeze mijloacele juridice pentru ca oricine să poată deveni proprietar, fără însă să se violeze drepturile deja dobândite.

Ulterior, s-a dezvoltat o nouă doctrină a solidarității sociale care pornind de la împrejurarea că nimeni nu poate trăi numai prin sine și pentru sine, consideră că omul nu este numai creditor ci și debitor, iar obligațiile sale reprezintă echivalentul tuturor avantajelor pe care le culege din faptul conviețuirii cu semenii săi.

Această doctrină a influențat la rândul ei concepția juridică a dreptului de proprietate, ajungându-se ca proprietatea să fie considerată „o funcție socială” (Auguste Comte).

Pornind de la ideea că proprietatea individuală este cea mai bună garanție a proprietății și constituie un factor de progres social, susținătorii acestei doctrine consideră însă că se impune și intervenția statului în ordinea economică în numele „ideii sociale”.

În acest concept, proprietatea nu se poate explica decât prin utilitatea ei socială și nu își poate justifica existența decât în măsura în care, într-o epocă dată, ea este socialmente utilă.

Revoluția franceză a desființat dominium eminens și toate privilegiile feudale și a recunoscut titularului domeniului util, calitatea de proprietar asupra imobilelor ce le deținea. Astfel, dreptul de proprietate privată a redevenit un drept individual, absolut, exclusiv și perpetuu, conferind titularului puterea deplină asupra unui lucru determinat.

Declarația drepturilor omului, din septembrie 1789, în art.7 caracterizează noul tip istoric de proprietate ca fiind „sacru și inviolabil”. Au fost aduse o serie de limitări exercițiului dreptului de proprietate.

Pe cale legislativă au fost introduse limitări, atât sub forma servituțiilor cât și prin modalitățile de deposedare forțată a proprietarului.

Bogățiile subsolului și sursele de energie au fost declarate ca făcând parte din domeniul public.

Exercitarea dreptului de proprietate se realizează în forme tot mai diversificate (asociativă, mixtă, individuală etc.) iar în ce privește finalitatea și utilitatea dreptului, au apărut teorii care susțin că proprietatea privată a încetat să mai fie un drept absolut și exclusiv, devenind o funcție socială, un drept pe care proprietarul trebuie să-l exercite în interesul tuturor.

În ce privește construcțiile teoretice ale dreptului de proprietate din țările europene occidentale, acestea se caracterizează prin influențe reciproce mai mult sau mai puțin profunde. În dreptul italian Codul Civil din 1865 cuprinde în art. 436 o definiție a dreptului de proprietate în formularea dată de art. 544 Cod Civil francez.

În dreptul german proprietarul dispune de prerogative asemănătoare celor recunoscute de dreptul francez. Transmisiunea proprietății funciare se realizează în temeiul unui act solemn urmat de înscrierea sa în cartea funciară. În dreptul elvețian, dreptul de proprietate este considerat cel mai întins drept asupra unui lucru.

Dreptul englez cuprinde o construcție originală și diferită de cea a dreptului de proprietate din Europa continentală. Deși dreptul de proprietate este conceput ca un drept absolut, el este supus controlului statului în virtutea „police power”-ului său.

Se face distincția bunurilor în lucruri corporale și incorporale, mobile și imobile. Cea mai importantă distincție este însă între personal property (proprietatea personală) reglementată de dreptul public și real property (proprietatea reală) reglementată de dreptul privat.

Drepturile reale imobiliare nu sunt concepute ca dezmembrăminte ci ca estates-uri asupra aceluiași bun.

Codul civil român a fost discutat și votat de Parlament în 1864 și pus în vigoare de Al. I. Cuza în 1865. Modul în care proprietatea este reglementată de codul nostru civil, vădește influența codului civil francez promulgat în 1804 și respectiv a curentului individualist care a predominat în secolul al XVIII-lea, potrivit căruia proprietatea era afectată unui scop individual, corolar al libertății individuale.

Cu toate acestea, instituția proprietății păstrează unele influențe provenind fie din efectele proprietății familiale, fie din acelea ale proprietății colective, cum este cazul instituției rezervei succesorale care împiedică pe autor să dispună prin donații de întreaga sa avere.

Caracterul colectiv al proprietății se manifestă prin îngrădirile și restricțiile aduse exercițiului dreptului de proprietate, fie în numele unui interes general, fie din considerente de ordin economic, social sau chiar pentru apărarea unui interes privat.

1.4. Analiza atributelor dreptului de proprietate

Datorită complexității conținutului său juridic, dreptul de proprietate este singurul dintre drepturile patrimoniale care se poate dezmembra în alte drepturi a căror manifestare exterioară să reprezinte una dintre funcțiile sale dominante, și anume aceea de a uza de lucru (jus utendi), de a trage din el foloasele (jus fruendi) și de a dispune de el (jus abutendi).

Jus utendi (usus)

Jus utendi se referă la dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii ori destinației lui. Acest atribut constă în prerogativa proprietarului de a stăpâni în fapt bunul, adică de a fi posesorul bunului.

Această stăpânire se poate realiza fie direct și nemijlocit, în interes propriu și prin putere proprie, fie prin intermediul altei persoane, dar în numele și în interesul proprietarului.

De regulă, posesia corespunde proprietății, motiv pentru care s-a și apreciat că posesia ar fi o expresie exterioară a proprietății. Există însă situații în care proprietatea aparține unei persoane, iar posesia alteia.

Posesia este un atribut esențial al dreptului de proprietate, întrucât în lipsa lui dreptul de proprietate devine ineficient, iar proprietarul este lipsit de posibilitatea de a-și folosi bunul.

Posesia se află însă și în componența celorlalte drepturi reale, având o fizionomie proprie pentru fiecare drept real în parte. De asemenea, posesia exercitată în tot timpul prevăzut de lege, poate conduce la proprietate, cum este de exemplu cazul uzucapiunii.

Jus fruendi (fructus)

Potrivit acestei prerogative, proprietarul poate utiliza bunul în interes propriu, percepându-i și fructele.

Textul art. 480 Cod civil, prin care este definită proprietatea, folosește termenul de „bucurare” cu sensul de a cuprinde atât posesia cât și folosința, ca atribute ale dreptului de proprietate.

De asemenea, art. 482 Cod civil, statuează că proprietatea unui bun mobil sau imobil conferă același drept și cu privire la tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial.

Fructele se cuvin proprietarului în temeiul dreptului său de proprietate și nu în temeiul accesiunii, cum de fapt este prevăzut în art. 483 Cod civil. Codul civil nu definește noțiunea de fructe ci doar le clasifică în: naturale, industriale, civile și sporul animalelor.

Literatura de specialitate a definit fructele ca „tot ceea ce produce un lucru în mod periodic fără a-i fi afectată substanța”.

Fructele se împart în trei categorii: naturale (cele ce se produc independent de voința omului); industriale (care implică intervenția omului); civile (consecința unor acte juridice).

În schimb, productele consumă substanța bunului și nu se obțin periodic. Distincția dintre fructe și producte este importantă în materie de uzufruct și de posesie mobiliară: uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu și la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesia de bună-credință conduce numai la dobândirea proprietății fructelor (art. 485 C. civ.), nu și a productelor.

În cazul coproprietății, fiecărui coproprietar îi revin fructe sau producte, proporțional cu partea indiviză a fiecăruia.

Proprietarul este îndrituit să culeagă toate cele trei categorii de fructe: pe cele naturale și industriale prin percepere, iar pe cele civile, zi de zi, pe măsura scurgerii timpului și în toate situațiile, productele.

Jus abutendi (abusus)

Jus abutendi reprezintă dreptul de a dispune de un lucru fie prin înstrăinare, fie prin consumare. Astfel, titularul dreptului de proprietate poate înstrăina bunul, cu titlu oneros sau gratuit, poate să-l abandoneze și chiar să îl distrugă.

De asemenea, proprietarul poate, fie vremelnic, fie perpetuu, să transmită celelalte atribute ale dreptului de proprietate fără a renunța la dispoziție, întrucât în acest din urmă caz se pierde însăși proprietatea.

Unii autori consideră că dispoziția ca atribut al proprietății implică și dreptul de a nu uza de lucru, de a nu îl folosi, având în vedere că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.

Trebuie însă precizat că, deși proprietarul poate să-și exercite în deplină libertate dreptul de dispoziție, el poate să dispună numai „în limitele determinate de lege” (art. 480 Cod civil). De asemenea, el are obligația să-și exercite dreptul de proprietate într-o asemenea manieră încât să nu prejudicieze alte persoane.

În acest sens, instanța noastră supremă a decis că „atributele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate în mod abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alți proprietari în exercitarea drepturilor”.

Pe de altă parte, având în vedere dreptul proprietarului de a dispune liber de bunul său, în literatura juridică și practica judiciară s-a pus problema de a ști dacă părțile pot să deroge de la acest drept prin convenția lor.

Altfel spus, se cerea a se răspunde la întrebarea dacă este licită convenția prin care un proprietar a dispus de un bun în favoarea altuia (prin donație sau testament) sub condiția ca noul proprietar să nu mai poată dispune de respectivul bun.

În mare parte, atât doctrina cât și jurisprudența, s-au pronunțat în sensul că o asemenea convenție ar fi ilicită, deoarece ar scoate bunul din circuitul civil, ceea ce ar fi contrar interesului economic.

Unii autori au considerat că o atare înțelegere ar fi validă, dacă exercițiul acestei clauze nu ar fi perpetuu și se referă la lucrurile destinate unei persoane morale.

1.5. Caracterele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este un drept absolut

Termenul drept absolut poate fi înțeles, pe de o parte, ca drept opozabil tuturor, cum este orice drept real (opozabil erga omnes), adică față de toate celelalte persoane, subiecte pasive nedeterminare, care sunt obligate să-l respecte; pe de altă parte, poate fi înțeles ca drept nelimitat, neîngrădit în conținutul său.

În acest din urmă sens, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, deoarece el se exercită „în limitele determinate de lege”.

Însuși Codul civil, precum și unele reglementări ulterioare au adus îngrădiri proprietății.

Prin urmare, în conținutul său, dreptul de proprietate nu este absolut, neîngrădit, ci dimpotrivă, este limitat, îngrădit, potrivit legii și obiceiului. De altfel, atributele unui drept subiectiv sunt prin natura lor juridică reglementate și, deci, îngrădite.

Un proprietar asupra unui imobil nu-l poate distruge prin incendiere. De asemenea, nu-l poate demola decât dacă are autorizația organului competent (Legea 50/1991). Abuzul de drept poate exista și în materia proprietății.

Autorii consideră că prin formularea drept absolut s-a vrut să se înțeleagă dreptul cel mai complet ce poate exista asupra unui lucru, adică dreptul de proprietate, în comparație cu celelalte drepturi reale, care nu sunt decât dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

În consecință, prin caracterul absolut al dreptului de proprietate, trebuie să se înțeleagă că titularul are puterea de a-i trage toate foloasele, de a avea toată utilitatea pe care o poate conferi și de săvârși toate actele juridice care răspund interesului său, dar în limitele legii, fără a avea nevoie de concursul altei persoane.

Proprietarul este îndreptățit să ceară tuturor celorlalte persoane să-i respecte dreptul său, după cum și el este obligat să respecte dreptul de proprietate al celorlalte persoane.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate face ca bunul dobândit în mod legal să rămână definitiv în patrimoniul dobânditorului, o lege ulterioară putând doar să-i modifice condițiile de exercitare, dar nu însăși substanța lui.

Dreptul de proprietate este un drept exclusiv

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate se exprimă prin aceea că titularul dreptului este singurul îndreptățit să exercite toate atributele acestuia – usus, fructus și abusus – cu excluderea tuturor celorlalte persoane și fără a avea nevoie de concursul acestora pentru exercitarea atributelor dreptului său.

Totuși, trebuie avut în vedere că legea poate să limiteze caracterul exclusiv al proprietății.

Astfel sunt, de exemplu, servitutile pozitive, legale, convenționale sau judiciare, precum și restrângerile aduse privind folosirea anumitor categorii de bunuri, cum sunt locuințele pentru care contractele de închiriere se încheie în condițiile legii și termenul lor este prevăzut de lege.

În ceea ce privește caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, pot fi impuse și alte limitări, cum ar fi rechizițiile militare pentru bunurile mobile sau exproprierile pentru o cauză de utilitate publică.

De asemenea, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate se diminuează și în cazul coproprietății, când atribuțiile acestuia sunt exercitate cu privire la unul și același lucru de către mai multe persoane.

Dreptul de proprietate este un drept perpetuu

Dreptul de proprietate are un caracter perpetuu din mai multe puncte de vedere. Dintr-un prim punct de vedere, dreptul de proprietate este caracterizat ca fiind un drept perpetuu pentru că nu are o durată limitată în timp.

Aceasta înseamnă că oricât de lung ar fi șirul transmisiunilor cu titlu oneros sau gratuit prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, dreptul de proprietate se păstrează dacă și bunul ce formează obiectul lui își păstrează existența.

În al doilea sens, dreptul de proprietate este perpetuu și prin aceea că nu se poate stinge prin neuz, adică nu poate forma obiectul prescripției extinctive. Din acest punct de vedere, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă.

Dacă de regulă proprietatea nu are o durată limitată în timp, sunt situații în care acest principiu nu își are aplicarea.

Este situația cesiunii temporare a unui drept, când la împlinirea termenului, respectivul drept revine în patrimoniul celui ce l-a cedat.

Pe de altă parte, potrivit unor autori, acțiunea în revendicarea unui bun mobil este prescriptibilă extinctiv după trecerea a 30 de ani sau a 3 ani, după cum posesorul pârât este de bună sau rea-credință.

Așadar, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, la fel ca și celelalte două caracteristici – absolut și exclusiv – cunoaște unele restricții ce izvorăsc fie din lege, fie din voința omului.

Limitările rezultate din voința omului vizează părăsirea voluntară a bunului, dar numai atunci când este vorba despre un lucru mișcător, situație în care acesta devine un res nullius, iar dreptul de proprietate se stinge, întrucât prevederile art. 477 Cod civil vizează numai bunurile imobile.

Limitările de ordin legal au în vedere interesul public, cum ar fi exproprierile, rechizițiile, confiscările. Interesul privat este reglementat de prevederile art. 597 Cod civil și vizează cesiunea forțată a proprietății asupra zidului despărțitor, ca și de art. 598 Cod civil și constituie un exemplu de expropriere pentru utilitate privată.

Aceste îngrădiri aduse dreptului de proprietate sunt explicate prin evoluția și transformarea noțiunii de proprietate în raport de schimbările din viața socială și care exprimă tendința de socializare a proprietății și nevoia de a îndeplini o funcție socială.

Dreptul de proprietate este un drept transmisibil

Transmisibilitatea dreptului de proprietate nu contravine caracterului său perpetuu. La baza transmisiunilor dreptului de proprietate prin acte între vii stă principiul consensualismului, consacrat în art. 971 Codul Civil, ce prevede: „În contractele ce au ca obiect translația consimțământului părților, chiar atunci când nu s-a făcut tradițiunea sau predarea lucrului.”

De la principiul consensualismului există și unele situații de excepție, când transferul dreptului de proprietate are loc într-un alt moment decât cel al realizării acordului de voință, astfel:

– transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor viitoare are loc atunci când aceste bunuri sunt realizate;

– transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor de gen operează în momentul individualizării lor prin numărare, cântărire sau măsurare;

– dreptul de proprietate asupra terenurilor se transmite numai în momentul încheierii contractului în forma înscrisului autentic;

– transferul dreptului de proprietate prin contracte de donație are loc la data perfectării contractului în formă autentică;

– dreptul de proprietate asupra imobilelor în sistem de carte funciară se transferă de la înstrăinător la dobânditor numai la data intabulării dreptului.

Dreptul de proprietate este, în principiu, transmisibil, dar acest caracter însă este propriu numai dreptului de proprietate privată, dreptul de proprietate publică este inalienabil și prin urmare este netransmisibil.

1.6. Formele dreptului de proprietate in lumina reglementarilor juridice actuale

Considerații generale

Codul Civil reglementează în câteva articole domeniul public al statului (art.476-478) și domeniul privat al statului (art. 477, 646, 680). Deoarece proprietatea privată este de esența reglementărilor Codului Civil, autorii acestuia n-au mai considerat necesar să consacre acestei forme de proprietate dispoziții speciale.

Proprietatea domenială nu este decât o excepție de la principiul potrivit căruia regula o constituie proprietatea privată. În prezent nu mai putem vorbi de un drept de proprietate cooperatistă, ca o formă distinctă a proprietății, așa cum a existat până în 1989.

O nouă problemă care a apărut a fost aceea a posibilității transformării în societăți comerciale a cooperativelor meșteșugărești de către membrii acestora.

Titularii drepturilor de proprietate privată, persoane fizice sau juridice, se pot asocia în vederea desfășurării unor activități, cum ar fi: societățile comerciale, societățile agricole, alte forme de asocieri în agricultură, societăți civile etc.

Legea nr.15 din 17 august 1990 a dispus că, unitățile economice de stat, indiferent de organul în subordinea cărora își desfășoară activitatea, se vor organiza și funcționa sub formă de regii autonome sau societăți comerciale.

Bunurile care formează patrimoniul regiilor autonome și ale societăților comerciale nu sunt proprietatea statului ci ale regiei autonome și societăților comerciale respective. În cazul societăților comerciale statul deține capitalul social sub formă de acțiuni sau părți sociale.

Domeniul public și domeniul privat al statului este reglementat și în legea administrației publice locale.

1.6.1. Proprietatea Privată

Forma proprietății private este expres consacrată în Constituție. Dreptul de proprietate privată este garantat printr-o dispoziție constituțională prin care se prevede că „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.

Dreptul de proprietate privată este dreptul care aparține persoanelor fizice, juridice, statului sau unităților administrativ teritoriale asupra unor bunuri imobile sau imobile, exercitând asupra lor atributele dreptului de proprietate, în mod exclusiv și perpetuu, prin putere și în interes propriu, în condițiile determinate de lege.

Un prim caracter juridic al proprietății private îl constituie alienabilitatea acestuia. Indiferent de titular, chiar dacă bunurile aparțin statului sau unităților administrativ teritoriale ele se găsesc în circuitul civil.

Proprietatea privată este prescriptibilă, în sensul că este supusă prescripției achizitive sau extinctive. Asupra unui bun din domeniul privat al statului sau unității administrativ – teritoriale, poate fi dobândit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii.

Bunurile care aparțin proprietății private sunt sesizabile. Aceasta înseamnă că bunurile care formează obiectul proprietății private vor putea fi urmărite de creditori, pentru satisfacerea creanțelor lor.

În afara inalienabilității, prescriptibilității și sesizabilității, dreptul de proprietate privată mai este un drept exclusiv și perpetuu.

Mai este de menționat și caracterul nelimitat al dreptului de proprietate privată, sub aspectul bunurilor care pot aparține acestui drept de proprietate.

Pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată: persoanele fizice, persoanele juridice, statul și respectiv comunele, orașele, municipiile și județele. Indiferent de titular, proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege.

Comunele, orașele și județele sunt persoane juridice. În calitate de persoane juridice civile, aceste unități administrativ-teritoriale, au în proprietate bunuri din domeniul privat. Consiliile locale și județene decid asupra concesionării, încheierii și locației de gestiuni a bunurilor aparținând domeniului privat.

O primă concluzie este aceea că titularul domeniului privat este statul sau unitățile administrativ-teritoriale. În cazul societăților comerciale înființate prin reorganizare, potrivit art.16 din Legea nr.15/1990 statul este doar proprietarul acțiunilor iar societățile comerciale sunt proprietarele bunurilor din patrimoniul lor.

Cel ce administrează bunurile din componența domeniului privat al statului are calitatea procesuală activă sau pasivă.

Deoarece procesul privatizării este în curs de desfășurare transferul proprietății de stat în sectorul privat impune și schimbarea titularului dreptului de proprietate.

Acțiunea de privatizare organizată potrivit Legii nr.58/ 1991 exclude bunurile din domeniul public al statului sau unităților administrativ – teritoriale și nici proprietatea regiilor autonome, create conform Legii nr.15/1990.

Persoanele pot avea în proprietate orice bun mobil sau imobil aflat în circuitul civil. Sub aspectul obiectului proprietății private, dreptul de proprietate este nelimitat.

O persoană fizică poate avea în proprietate mai multe locuințe, precum și suprafețe de teren. Persoanele fizice pot dispune liber de bunurile din patrimoniul lor. Le pot înstrăina sub orice formă, să creeze alte drepturi reale, prin dezmembrarea dreptului de proprietate.

În prezent, în România, există o diversitate de persoane juridice, o mare parte din acestea având un profil comercial. Orice persoană juridică, pentru a exista, printre alte condiții impuse de lege, este și aceea de a avea un patrimoniu propriu. Unitățile comerciale de stat s-au organizat sub formă de societăți pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată.

Legea prevede expres că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, iar în executarea dreptului de proprietate, ea posedă, folosește și dispune, în mod continuu, de bunurile pe care le are în patrimoniu sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită.

Societățile constituite în temeiul contractului de societate civilă, având personalitate juridică, au un patrimoniu propriu, distinct de cel al societăților.

Titulari ai dreptului de proprietate sunt și cultele religioase, precum și așezămintele bisericești.

Codul civil reglementează și proprietatea domenială, adică aceea care aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. Bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului și unităților administrativ-teritoriale nu sunt limitate. Caracterul limitat este specific domeniului public.

Proprietatea privată domenială este inviolabilă și este ocrotită de lege în mod egal ca și a celorlalți titulari. Domeniul privat este supus dispozițiilor de drept comun. Bunurile din domeniul privat vor putea fi concesionate, închiriate sau date în locație de gestiune.

Terenurile care aparțin domeniului privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale, destinate executării de construcții, pot fi concesionate prin licitație publică.

În cazul înstrăinării bunurilor din domeniul privat al comunelor, orașelor sau județelor, schimburile de terenuri, delimitarea sau partajarea imobilelor aflate în indiviziune cu domeniul privat, renunțările la drepturi sau recunoașterile de drepturi în favoarea terțelor persoane se fac pe bază de expertiză însușită de consiliu.

Domeniul privat este prescriptibil. Bunurile din domeniul privat al statului și unităților administrativ-teritoriale susceptibile de dezmembrare, inclusiv de exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

1.6.2. Proprietatea Publică

Potrivit prevederilor art. 475 alin.2 Cod Civil, „bunurile care nu sunt ale particularilor sunt administrate și nu pot fi înstrăinate decât după regulile și formele prescrise anume pentru ele” , iar art.476, 477 și 478 Cod Civil enumera bunurile care aparțin domeniului public.

Caracterul imprescriptibil

Potrivit art. 1844 Cod Civil nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț.

Caracterul insesizabil

Insesizibilitatea împiedică urmărirea bunurilor din domeniul public pentru realizarea creanțelor. Spre deosebire de proprietatea privată, dreptul de proprietate publică este nedezmembrabil, de asemenea, bunurile din acest domeniu nu pot fi expropriate.

Caracterul inalienabil

Bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară, prin acte juridice civile și nici pe cale forțată, prin expropriere. În vreme ce orice bun mobil sau imobil poate forma obiectul dreptului de proprietate privată, numai anumite bunuri imobile și mobile pot aparține domeniului public.

Domeniul public de interes național este administrat de organele prevăzute de lege, iar domeniul public de interes local este administrat de către primărie, după caz, de către prefecturi.

Sunt bunuri de uz public și bunuri de interes public. Caracterul limitat al dreptului de proprietate publică rezultă nu numai din faptul că nu pot aparține acestui domeniu decât bunurile care au o afectațiune specială.

Fac obiectul exclusiv al proprietății publice, conform art.136 alin.3 din Constituție: bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interesul public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege.

Aparțin domeniului public și clădirile proprietatea statului român, aflate în străinătate, în care își desfășoară activitatea ambasadele din România.

Vor aparține domeniului public local al comunelor și orașelor, terenurile și clădirile de interes public, piețele, căile de comunicație, străzile, zonele de agrement, parcurile publice etc.

Titularii dreptului de proprietate publică nu pot înstrăina bunurile, dreptul lor limitându-se la administrarea, supravegherea și paza lor. Faptul că bunurile respective sunt destinate uzului public, face ca să nu poată fi schimbată destinația lor.

Cu toate acestea, există unele excepții. Astfel, consiliile locale și cele județene pot hotărî concesionarea, închirierea, locația de gestiune a bunurilor aparținând domeniului public.

Domeniul public al statului are o sferă mai largă decât cel al unităților administrativ-teritoriale. Este interzisă crearea unor altor drepturi reale principale sau accesorii care să aibă ca obiect bunuri din domeniul public.

Titulari

Titularii dreptului de proprietate publică sunt:

statul român este titularul dreptului de proprietate publică asupra bunurilor din domeniul public național. Aceste bunuri sunt date Guvernului României în administrarea generală, iar în litigiile privitoare la ele, statul este reprezentat, de regulă, de Ministerul Finanțelor Publice;

unitățile administrativ-teritoriale (comuna, orașul, municipiul și județul) asupra bunurilor din domeniul public de interes local.

Aceste bunuri sunt date în administrarea generală a consiliilor locale, consiliilor județene ori a C.G.M. București, după caz. În litigiile legate de aceste bunuri, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de consiliile locale ori județene, după caz, care dau mandat scris, fiecare caz în parte, președintelui consiliului județean ori primarului (art. 12 din Legea nr. 213/1998), care poate desemna un alt funcționar ori un avocat care să-l reprezinte în instanță.

Se impune precizarea că statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt și titulari ai dreptului de proprietate privată, după cum vom vedea, asupra bunurilor din domeniul privat, care nu au regimul juridic specific proprietății publice. În patrimoniul acestor subiecte de drept există, din acest punct de vedere, două categorii (mase) de bunuri cu regimuri juridice diferite.

CAPITOLUL II

REGIMUL JURIDIC AL UNOR CATEGORII DE BUNURI PROPRIETATE PRIVATĂ

2.1. Considerații generale

Am arătat că sfera proprietății private este deosebit de vastă, atât cu privire la obiectul acesteia, cât și cu privire la subiectele ei. Intr-adevăr, din punctul de vedere al bunurilor care pot face obiect al dreptului de proprietate privată, reamintim principiul potrivit cu care orice bun poate fi obiect al acestui drept, cu excepția bunurilor care pot fi exclusiv proprietate publică.

Cât privește subiectele dreptului de proprietate privată, am arătat că acestea pot fi persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat – societățile comerciale, societățile agricole, alte asociații cu scop patrimonial, precum cooperativele meșteșugărești, de consum sau de credit, asociațiile cu scop preponderent nepatrimonial, alte categorii de persoane juridice cum sunt cultele religioase precum și statul și unitățile administrativ-teritoriale.

Datorită importanței lor, precum și prin luarea în considerare a unor interese de ordin general, social, exercițiul dreptului de proprietate privată asupra unor categorii de bunuri poate fi supus de legiuitor unor reguli speciale, a căror nerespectarea poate atrage aplicarea anumitor sancțiuni, fie de ordin administrativ, spre exemplu amenzi contravenționale, fie civile, cum este nulitatea actului juridic care se încheie cu nerespectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea lui.

Avem în vedere, în special, regimul juridic al construcțiilor și dobândirea dreptului de proprietate asupra locuințelor, în condițiile unor acte normative speciale, regimul juridic al terenurilor, cu privire specială asupra circulației lor și regimul juridic al unor bunuri care fac parte din patrimoniul cultural național.

2.2. Regimul juridic al realizării și al desființării construcțiilor

Reglementare. în această materie interesează, cu deosebire, cadrul juridic general al amenajării teritoriului și cel al executării, al transformării și al demolării construcțiilor, pentru că, din punctul de vedere al circulației lor, ele sunt în circuitul civil general, cu precizările pe care le vom face mai de parte. Dispozițiile cuprinse în Legea nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul statornicesc principiile generale în materie și conțin, în esență, reglementări de drept administrativ, ca de altfel și cele cuprinse în Legea nr. 50 din 10 iulie 1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, care, în urma ultimelor modificări aduse prin Legea nr. 453 din 18 iulie 2001 și a republicării ei în temeiul aceleiași legi, are ca titlu Lege privind autorizarea executării de construcția.

Principii privind amenajarea teritoriului. Fără a intra în amănunte care nu interesează materia, reținem că Legea nr. 350/2001 stabilește obiectivele amenajării teritoriului, și anume: dezvoltarea economică și socială echilibrată a regimurilor și a zonelor, cu respectarea specificului acestora, îmbunătățirea calității vieții oamenilor și a colectivităților umane în ansamblul lor, gestionarea responsabilă a resurselor naturale și protecția mediului și utilizarea rațională a teritoriului țării (art. 9).

De asemenea, legea impune anumite obiective și pentru activitatea de urbanism, dintre care menționăm: utilizarea rațională a terenurilor, în acord cu funcțiile urbanistice adecvate și extinderea controlată a zonelor construite, precum și protejarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural construit și natural (art. 13).

Legea stabilește atribuțiile administrației publice centrale, județene și locale în privința amenajării teritoriului și a urbanismului și prevede că aplicarea documentației specializate de amenajare a teritoriului și de urbanism aprobate, potrivit prevederilor sale, se asigură prin eliberarea certificatelor de urbanism.

Certificatul de urbanism este actul administrativ de informare, cu caracter obligatoriu, prin care autoritatea administrației publice județene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic și tehnic al imobilelor și condițiile necesare pentru realizarea unor investiții, tranzacții imobiliare și alte operațiuni imobiliare, potrivit legii.

Eliberarea certificatului de urbanism este obligatorie pentru adjudecarea, prin licitație, a lucrărilor de proiectare și de execuție a lucrărilor publice și pentru legalizarea actelor de înstrăinare, partajare sau comasare a bunurilor imobile.

În cazul vânzării sau al cumpărării de imobile, certificatul de urbanism trebuie să cuprindă informații privind consecințele urbanistice ale operației juridice, solicitarea lui fiind, în acest caz, facultativă.

Certificatul de urbanism se eliberează la cererea oricărui solicitant, dar nu conferă dreptul de a construi, de a amenaja un anumit teren sau de a-l planta.

În mod obligatoriu, el trebuie să cuprindă precizarea scopului pentru care a fost eliberat (art. 29 alin. 5 din Legea nr. 350/2001).

Din punctul de vedere al regimului juridic al imobilului, certificatul de urbanism trebuie să conțină mențiuni privitoare la: dreptul de proprietate asupra imobilului și servitutile de utilitate publică de care este afectat; situarea terenului în intravilan sau extravilan; prevederi ale documentației de urbanism care ar institui un regim asupra imobilului – zone protejate, zone în care se poate exercita un drept de preemțiune, interdicții speciale, dacă acestea există, dacă imobilul este înscris în Lista cuprinzând monumentele istorice din România, precum și alte mențiuni care sunt prevăzute de lege [art. 31 lit. a) din aceeași lege].

Executarea lucrărilor de construcții sau de desființare a acestora. Chiar în primul său articol în noua redactare, după modificarea adusă prin Legea nr. 453/2001, este înscris principiul potrivit cu care executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare. Aceasta se emite la solicitarea deținătorului titlului de proprietate asupra unui imobil – teren și/sau construcție – ori a altui act care îi conferă dreptul de construire sau de desființare, în condițiile legii.

Noțiunile de titlu de proprietate și de act care să confere dreptul de construire credem că trebuie înțelese în sensul de negotium juris sau de temei juridic al dreptului exercitat asupra imobilului respectiv.

Autorizația de construire este un act al autorității publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege privitoare la amplasarea, proiectarea, executarea și funcționarea construcțiilor. Ea se emite pe temeiul și cu respectarea prevederilor documentațiilor de urbanism și de amenajarea teritoriului, avizate și aprobate, potrivit legii (art. 2 alin. 1 și 2 din Legea nr. 453/2001).

Autorizațiile de construire se emit de către președinții consiliilor județene, de primarul general al municipiului București sau de primari, după distincțiile făcute în art. 4 al legii. Cererea de eliberare a autorizației de construcție va fi însoțită de certificatul de urbanism.

La rândul lor, operațiile de demolare, dezafectare ori dezmembrare – parțială sau totală – a construcțiilor și a instalațiilor aferente, precum și a oricăror amenajări, se fac numai pe baza autorizației de desființare, obținută în prealabil de la autoritățile publice, ca și în cazul autorizării și al ridicării construcțiilor (art. 61).

Autorizațiile de construcție sau de desființare a acestora, care au fost emise cu încălcarea prevederilor legale, pot fi anulate de către instanțele de contencios administrativ, iar anularea poate fi cerută și de către prefect, inclusiv la sesizarea organului de specialitate competent în materie, anume Inspectoratul de Stat în Construcții (art. 91).

Art. 10 alin. 1 din Legea nr. 453/2001 dispune că terenurile ce aparțin domeniului privat al statului sau al entităților sale teritoriale, destinate construirii, pot fi vândute, concesionate ori închiriate, prin licitație publică, potrivit legii, în condițiile respectării documentației de urbanism și de amenajarea teritoriului, aprobate potrivit legii, în vederea realizării construcției de către titular.

În anumite situații, aceste terenuri destinate construirii se pot concesiona fără licitație publică, dar cu plata unei taxe de redevență, potrivit legii, sau pot fi date în folosință, pe termen limitat (art. 12).

Persoanele fizice și juridice care realizează lucrări de construcție au obligația de a executa integrai lucrările, astfel cum acestea sunt prevăzute în autorizația de construcție (art. 32 alin. 1).

Facem precizarea că normele privitoare la autorizarea efectuării sau a desființării construcțiilor se aplică tuturor executanților de asemenea lucrări, deci și cu privire la construcțiile proprietate publică.

2.3. Dobândirea de locuințe și alte spații în proprietate privată

Precizări preliminarii. Prin legi speciale, adoptate în ultimul deceniu, a fost reglementată posibilitatea, pentru persoanele fizice, de a dobândi în proprietate personală imobile locuite sau chiar spații cu altă destinație, fie prin cumpărarea acestora de la stat, fie prin construire de locuințe. Avem în vedere următoarele acte normative:

Decretul-lege nr. 61/19901 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 85/1992;

Legea nr. 85/1992, astfel cum a fost modificată și republicată în temeiul Legii nr. 76/1994 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație, construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice de stat sau bugetare de stat;

Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situației unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului;

Legea nr. 114/1996, Legea locuinței4, cu modificările ulterioare.

Dobândirea de locuințe sau de alte spații de către persoanele fizice, în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992. Aceste legi au caracter de protecție socială, caracter concretizat în înlesnirile acordate celor ce pot cumpăra: prețul stabilit în conformitate cu dispozițiile acestor acte normative este mult sub prețul de circulație a unor locuințe asemănătoare; posibilitatea cumpărării locuințelor în rate; rata mică a dobânzilor percepute la creditele acordate de stat pentru dobândirea acestor locuințe.

Potrivit reglementărilor cuprinse în aceste acte normative, se pot vinde către populație:

locuințele construite din fondurile statului și din fondurile unităților bugetare de stat, cu anumite excepții (art. 1 din Decretul-lege nr. 61/1990 și din Legea nr. 85/1992);

locuințele care, înainte de 6 martie 1945, au aparținut instituțiilor de stat, regiilor autonome și societăților cu capital de stat care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat (art. 7 alin. 2 din Legea nr. 85/1992);

construcțiile de locuințe finanțate din fondurile statului, în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, care nu au putut fi terminate; acestea pot fi înstrăinate pe apartamente, pe paliere, pe scări, pe tronsoane de clădiri sau în întregime, prin licitație publică (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 85/1992);

de asemenea, prin licitație publică pot fi vândute spațiile destinate activităților de comerț și de prestări de servicii, de mică industrie și oricăror alte activități similare, situate în construcțiile de locuințe în curs de execuție și aflate în proprietatea regiilor autonome specializate în administrarea locuințelor sau ale consiliilor locale (art. 3 alin. 1 din Legea nr. 85/1992).

Potrivit ambelor acte normative, dacă locuințele ce se vând sunt ocupate de chiriași, dreptul de a cumpăra aceste locuințe revine numai titularului contractului de închiriere.

Nu pot fi vândute locuințele de intervenție construite din fondurile unităților economice sau bugetare, precum și locuințele de serviciu din mediul rural, destinate personalului medical, didactic, altor specialiști sau personalului Ministerului de Interne (art. 7 alin. ultim al Legii nr. 85/1992).

Din moment ce locuințele se vând numai celor care le ocupă în calitate de chiriași, rezultă două consecințe: în primul rând, numai chiriașii au posibilitatea să-și manifeste opțiunea de a cumpăra locuința pe care o ocupă; în al doilea rând, unitățile specializate de stat deținătoare ale locuințelor nu vor putea refuza încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a acelei locuințe.

Cum s-a observat, este vorba despre o obligație legală de vânzare, adică o obligație de a face, a cărei îndeplinire poate fi cenzurată de instanța de judecată, care va putea pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.

Cu privire la situația juridică a terenului pe care se află locuința dobândită de chiriași pe temeiul celor două acte normative, este de reținut că art. 3 alin. 2 din Decretul-lege nr. 61/1990 dispune că, odată cu locuința, se transmite cumpărătorului acesteia și dreptul de folosință asupra terenului aferent, pe durata existenței construcției.

2.4. Circulația juridică a construcțiilor

Principiu. Construcțiile proprietate privată sunt în circuitul civil general. Ca urmare, ele pot fi înstrăinate, respectiv dobândite prin oricare dintre modurile prevăzute de lege: convenție, testament, succesiune, uzucapiune, accesiune etc.

Tot astfel, dreptul de proprietate asupra construcțiilor este compatibil cu instituirea unor drepturi reale principale, dezmembrăminte ale proprietății uzufruct, uz, abitație, servitute, superficie, asupra acestora, după cum dreptul de proprietate asupra lor poate fi grevat de ipotecă sau de un privilegiu imobiliar.

Persoanele fizice sau juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcțiilor șl vor dobândi un drept de superficie sau de folosință pe alte temeiuri juridice asupra terenurilor pe care acestea se află.

Am arătat că, în anumite situații determinate de lege, există unele interdicții temporare cu privire la exercitarea atributului dispoziției juridice prin înstrăinarea construcțiilor, ceea ce însă nu pune în discuție principiul general enunțat.

Precizăm că, chiar și în perioada anterioară anului 1990, construcțiile au fost în circuitul civil general, numai că, atât transmiterea dreptului de proprietate, cât și constituirea de drepturi reale cu privire la aceste bunuri imobile erau condiționate de obținerea unei autorizații administrative prealabile și de încheierea actului de înstrăinare, respectiv de constituire a altui
drept real, în formă autentică.

Nerespectarea acestor cerințe legale era sancționată cu nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat.

Părțile puteau încheia antecontracte de înstrăinare, ca promisiuni bilaterale de a înstrăina, care, dacă nu erau executate, permiteau părții interesate să se adreseze instanței de judecată spre a obține o hotărâre care să țină loc de contract.

Într-o anumită perioadă de timp, construcțiile situate în orașele declarate de lege orașe mari puteau fi dobândite prin acte între vii numai dacă dobânditorul avea domiciliul sau avea dreptul să-și stabilească domiciliul în orașul respectiv.

De asemenea, alte reglementări prevedeau incapacități pentru anumite categorii de persoane fizice de a dobândi, prin acte între vii, construcții.

Spre deosebire de perioada anterioară menționată, în prezent nu se cere îndeplinirea vreunei condiții de formă a actului juridic de înstrăinare sau de dobândire a construcțiilor.

Așa fiind, înseamnă că ele pot fi înstrăinate prin simplul acord de voință al părților. înscrierea unor asemenea acte de înstrăinare în cartea funciară are ca efect numai opozabilitatea față de terți a actului de înstrăinare (art. 27 din Legea nr. 7/1996). între părți, efectul translativ al actului de înstrăinare se produce în momentul realizării acordului de voință.

De la acest principiu există unele excepții, spre exemplu, în materia donațiilor, când, pentru a fi valabil, actul juridic trebuie încheiat în formă autentică (art. 813 C. civ.).

S-a observat însă că înstrăinarea construcțiilor prin act sub semnătură privată nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent, ci numai la constituirea unui drept de superficie, având ca titular pe dobânditorul construcției.

Aceasta deoarece, prin constituirea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate nu se realizează o înstrăinare a terenului, iar construcția formează un tot indivizibil cu terenul, disocierea între ele putând a se realiza numai din punct de vedere juridic, nu și fizic.

Apoi, nu există o altă soluție juridică pentru a determina soarta terenului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu se poate face în mod indirect înstrăinarea terenului, altfel decât impune legea, respectiv forma autentică a actului .

Transmiterea dreptului de folosință sau de concesiune asupra terenului. Este posibil ca înstrăinarea construcției să se facă de către proprietarul ei care nu este și proprietar al terenului pe care aceasta se află sau, mai precis, asupra terenului aferent acestuia, ci are asupra lui un drept de folosință sau un drept de concesiune.

Într-o astfel de situație, o dată cu înstrăinarea construcției se va transmite în mod automat, ca efect al transmiterii dreptului de proprietate asupra acesteia, și dreptul de folosință sau de concesiune asupra terenului aferent.

Astfel, art. 15 din Decretul-lege nr. 61/1990 prevede că, în caz de înstrăinare a locuinței dobândite în condițiile pe care el le instituie, se transmite asupra dobânditorului și dreptul de folosință asupra terenului, pe durata existenței construcției.

De asemenea, potrivit art. 35 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, modificată și republicată, dreptul de conceăsiune asupra terenului pe care se găsește o construcție se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției pentru realizarea căreia el a fost instituit.

2.5. Circulația juridică a terenurilor

Precizări prealabile. Sub regimul Codului civil român de la 1864, în vigoare și astăzi, nu au existat dispoziții speciale privitoare la circulația terenurilor proprietate privată.

Aceasta înseamnă că aveau a fi aplicate principiile generale înscrise în diversele sale texte. Astfel, potrivit art. 475 C. civ., oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de lege.

O normă generală este cuprinsă în art. 971 C. civ., care dispune că în contractele ce au ca obiect translația proprietății sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților. Prin aplicarea acestui lucru în privința contractului de vânzare-cumpărare, art. 1295 C. civ. prevede că vinderea este perfectă între părți și proprietatea este strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul nu se va fi numărat.

Toate aceste dispoziții conduc la concluzia că, sub imperiul Codului civil, principiul consensualismului actelor juridice se aplica și în privința înstrăinărilor de terenuri, cu excepția înstrăinărilor făcute prin donații sau testamente și cu privire la constituirea de ipoteci, când condițiile de formă sunt cerute ad validitatem.

În perioada 1947-1990, prin diverse acte normative adoptate succesiv, s-a instituit un control administrativ prealabil al înstrăinărilor tuturor categoriilor de terenuri și s-a impus condiția formei autentice a actului de înstrăinare

Mai târziu, în anul 1974, au fost adoptate Legea nr. 58 privind sistematizarea teritoriului și a localităților urbane și rurale, precum și Legea nr. 59 privitoare la fondul funciar, prin care practic terenurile au fost scoase din circuitul civil general, singura lor modalitate de dobândire recunoscută fiind moștenirea legală.

Mai mult, în caz de înstrăinare a construcției, terenul aferent acesteia trecea ope legis în proprietatea statului, iar dobânditorul construcției dobândea terenul pe care aceasta era situată în folosință, pe durata existenței acesteia, în limitele stabilite prin detaliile de sistematizare, limite care nu puteau excede 250 m?

S-a considerat, sub imperiul acestor legi, că, din moment ce înstrăinarea terenurilor poate fi făcută numai prin moștenire legală, ele nu se puteau dobândi prin testament sau prin uzucapiune și nici nu se puteau constitui dezmembrăminte asupra lor, cu excepția unor situații speciale de constituire a dreptului de superficie.

Imediat după decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 1/1989, a fost abrogată Legea nr. 58/1974, iar prin Decretul-lege nr. 9/1989 au fost abrogate alte dispoziții restrictive în materie, printre care și art. 44-50 din Legea nr. 58/1974, ceea ce a impus revenirea la principiul consensualismului cu privire la înstrăinările de terenuri, menținându-se, totuși, unele restricții pentru circulația terenurilor din localitățile prevăzute de Decretul nr. 144/1958, anume, în principiu, localități urbane3, abrogat expres prin Legea nr. 50/1991. Menționăm că în mod tranzitoriu a fost adoptată Legea nr. 9/1990 privind

înterzicerea temporară a înstrăinărilor de terenuri între vii, care, prin art. 1 alin. 1, a interzis înstrăinarea, prin acte juridice între vii, a terenurilor de orice fel, situate înăuntrul sau în afara localităților, până la adoptarea noilor reglementări ale fondului funciar.

Prin excepție, legea permitea înstrăinarea terenurilor aferente construcțiilor care făceau obiectul unor acte translative de proprietate – inclusiv curtea – în suprafață de cel mult 1000 mp.

CAPITOLUL III

DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ AL M.A.

3.1. Noțiuni generale. Definiție

În cadrul sistemului raporturilor juridice de proprietate, specifice unei economii de piață așa cum este definită, prin art. 136 alin. 1 din Constituție economia României, proprietatea privată reprezintă sau trebuie să reprezinte forma dominantă de proprietate.

Intr-adevăr, dacă proprietatea publică își are finalitățile sale incontestabile, nu mai puțin, bunurile care îi formează obiectul, ca principiu, sunt scoase din circuitul civil general.

Dimpotrivă, bunurile proprietate privată nu numai că sunt în circuitul civil general, dar circulația lor rapidă, punerea lor imediată în valoare, sunt de natură să asigure însăși vigoarea unei economii de tip concurențial.

Acestea sunt, printre altele, rațiunile pentru care dreptul de proprietate privată constituie obiectul unui regim de protecție de ordin constituțional.

Astfel, potrivit art. 44 alin. 1 din Constituție, dreptul de proprietate privată și creanțele împotriva statului sunt garantate.

Apoi, art. 136 alin. 2 din Constituție dispune că statul ocrotește proprietatea, iar în alineatul ultim al aceluiași text constituțional se prevede că proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă.

Proprietate privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular (art. 44 alin. 2 din Constituție),

Am arătat că, potrivit Constituției, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, iar, dacă pentru lucrări de interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, aceasta are obligația de a despăgubi pe proprietar pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității (art. 44 alin. 3 și 4 din Constituție).

Tot ca o garanție de ordin constituțional trebuie privită și modalitatea stabilirii despăgubirilor pentru limitările dreptului de proprietate amintite mai sus.

Întradevăr, acestea se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin hotărâre judecătorească (art. 44 alin. 6 din Constituție).

Potrivit dispozițiilor constituționale, averea dobândită licit nu poate fi confiscată, iar caracterul licit al dobândirii averii este prezumat (art. 44 alin. 8).

În același timp, Constituția dispune că dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlaltor sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului (art. 44 alin. 7).

În strânsă corelație cu protecția acordată proprietății private, Constituția, prin art. 46, garantează dreptul la moștenire.

De asemenea, recunoscând importanța dreptului de proprietate în general, deci și aceea a dreptului de proprietate privată, Constituția prevede că regimul general al proprietății, fără distincție, este reglementat prin lege organică [art. 72 alin. 3 lit. k).

Ca și atunci când se vorbește despre domeniul public, desemnându-se astfel obiectul dreptului de proprietate publică, noțiunea de domeniu privat al statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale desemnează ansamblul bunurilor ce aparțin în proprietate, în regim de drept privat, acestor subiecte de drept.

Atunci când se referă însă la subiectele de drept persoane fizice și persoane juridice, titulare ale dreptului de proprietate privată, legiuitorul folosește noțiunea de proprietate privată.

Când însă legiuitorul a voit să instituie principii generale privitoare la toate bunurile proprietate privată de o anumită categorie, indiferent de titular, a folosit această noțiune.

Cât privește Codul civil român în vigoare, cu excepția articolelor 475-478 și 1844-1845, reglementează sau are în vedere numai proprietatea privată.

Ca regulă generală, proprietatea privată poate aparține oricărui subiect de drept: statul, unitățile sale administrativ-teritoriale, subiectele de drept de tip asociativ, cultele religioase, persoanele fizice.

Cu privire la obiectul ei, ca regulă generală, ea poate avea ca obiect orice bun, cu excepția acelor bunuri care, prin natura lor, numai prin natura lor nu și prin destinația legii, iac parte din domeniul public al statului sau al entităților sale teritoriale.

Facem această precizare deoarece considerăm că bunuri din categoria celor care, prin destinația legii, fac parte din domeniul public al statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale, por forma și obiect al dreptului de proprietate privată.

Evident, nu avem în vedere același bun, ci bunuri de aceeași categorie.

În sfârșit, tot ca regulă generală, bunurile proprietate privată sunt în circuitul civil, chiar dacă exercitarea unor atribute asupra unor categorii de bunuri este circumscrisă unor condiții impuse prin actele normative în vigoare.

În orice caz, ca principiu, ele sunt alienabile, prescriptibile și sesizabile. Din cele de mai sus rezultă că putem defini dreptul de proprietate privată ca fiind acel drept subiectiv ce aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra oricărui bun, cu excepția celor aflate exclusiv în proprietate publică, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosința și dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, însă în limitele determinate de lege.

3.2. Subiectele dreptului de proprietate privată

Așa după cum am arătat mai sus, pot fi subiecte ale dreptului de proprietate privată persoanele fizice, persoane juridice de drept privat și alte asemenea subiecte colective, precum și statul și unitățile sale administrativ-teritoriale.

Se poate vedea cu ușurință că există subiecte colective ale dreptului de proprietate privată: persoanele juridice de drept privat și entități juridice asemănătoare, cum ar fi cultele religioase și altele asemenea, statul și unitățile sale administrativ-teritoriale, după cum acest drept poate aparține persoanelor fizice, ca subiecte individuale.

3.2.1. Persoanele fizice ca subiecte ale dreptului de proprietate privată

Atunci când discutăm despre persoanele fizice ca subiecte ale dreptului de proprietate privată credem că se pot reține două principii generale.

Un prim principiu este acela că în dreptul nostru civil orice persoană fizică este subiect al dreptului de proprietate privată, cu aptitudinea de a dobândi drepturi patrimoniale chiar din momentul concepției sale, potrivit cunoscutei reguli infans conceptus pro nato habetur.

Un al doilea principiu privește obiectul dreptului de proprietate privată și are a fi formulat în sensul că orice bun poate forma obiect al dreptului de proprietate privată: bunuri imobile, precum terenuri și construcții de orice fel, bunuri mobile corporale indiferent de valoarea lor, bunuri mobile incorporate, precum acțiuni ale societăților comerciale, obligațiuni ale acestora, titluri de credit, devize etc.

De la principiile amintite există o excepție care privește bunurile ce nu pot forma obiect al dreptului de proprietate privată.

Într-adevăr, am arătat în mai multe rânduri că, din moment ce bunurile enumerate în art. 136 alin. 3 din Constituție pot forma exclusiv obiect al dreptului de proprietate publică, ele nu pot forma obiect al dreptului de proprietate privată.

Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală(art. 44 alin. 2 din Constituie).

3.2.2. Persoanele juridice de drept privat

Caracterizare generală

Persoanele juridice de drept privat reprezintă, atât în privința numărului lor, cât și în privința conținutului activității și, pe cale de consecință, a mărimii patrimoniului pus în valoare, o categorie deosebit de importantă pentru viața economică și socială a țării.

Toate persoanele juridice de drept privat: societăți comerciale, forme de asociere cu scop lucrativ, forme de asociere profesională, asociații cu scopuri nepatrimoniale sau de binefacere, alte organizații caritabile, asociații culturale și sportive, culte religioase, organizații neguvernamentale etc. sunt subiecte ale dreptului de proprietate privată.

Obiectul acestui drept îl constituie bunurile din patrimoniul lor, oricare ar fi cuprinderea lor valorică.

O primă precizare este aceea că nu pot forma obiect al dreptului de proprietate privată a persoanelor juridice de drept privat bunurile care sunt exclusiv proprietate publică, astfel cum sunt ele prevăzute în art. 136 alin. 4 din Constituție.

O a doua precizare, de această dată de ordin general, este legată de capacitatea de folosință a persoanelor juridice. într-adevăr, capacitatea de folosință a persoanelor juridice, oricare ar fi ele, este guvernată de principiul specialității. Aceasta înseamnă că ele pot avea în proprietate privată bunuri care servesc realizării scopului pentru care au fost înființate.

În sfârșit, nu sunt de exclus anumite incapacități speciale, privitoare la dobândirea unor bunuri chiar de către persoanele juridice de drept privat.

Societățile comerciale române

Acestea sunt cele mai importante persoane juridice cu scop lucrativ ca subiecte ale dreptului de proprietate privată.

Ele pot fi cu capital de stat, cu capital privat sau cu capital de stat și privat și se pot organiza în oricare dintre formele prevăzute de lege: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acțiuni, societate în comandită pe acțiuni și societate cu răspundere limitată (art. 2 din Legea nr. 31/1990 cu modificările ulterioare, republicată). în principiu, sunt formate din mai multe persoane fizice sau juridice, dar pot fi și unipersonale.

Astfel, art. 13 din Legea societăților comerciale permite înființarea de societăți comerciale cu răspundere limitată cu un singur asociat, iar potrivit art. 14 alin. 1 din aceeași lege, o persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată.

Organizațiile cooperatiste

Un alt subiect colectiv al dreptului de proprietate privată îl reprezintă organizațiile asociative economice de tip cooperatist. Cooperația reprezintă o formă de asociere pentru realizarea unor scopuri economice prin activitatea membrilor lor organizați ca atare, cum este cazul cooperativelor meșteșugărești și de invalizi sau cu scopul întrajutorării membrilor lor, cum este cazul cooperativelor de consum și de credit bănci populare.

Cooperativele, ca persoane juridice, precum și uniunile de cooperative la nivel teritorial (județean sau interjudețean) sau la nivel național, sunt titulare ale dreptului de proprietate privată asupra bunurilor din patrimoniul lor (art. 160 din Legea cooperației de consum și de credit – Legea nr. 109/1996).

Tributar reglementărilor anterioare și adoptat înaintea Constituției, Decretul-lege nr. 66/1990 privind organizarea și funcționarea cooperației meșteșugărești, prin art. 21-22 instituie un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru bunurile proprietatea cooperativelor meșteșugărești, declarându-le imprescriptibile și insesizabile.

Asociațiile și fundațiile

Potrivit Ordonanței Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000, persoanele fizice și persoanele juridice care urmăresc desfășurarea unor activități în interes general sau în interesul unor colectivități locale ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial, pot constitui asociații ori fundații, ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial (art. 1).

Ordonanța prevede posibilitatea ca o asociație sau o fundație să poată fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică, cu întrunirea unor condiții speciale.

Asociațiile și fundațiile sunt – ca persoane juridice – titulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor.

De altfel, legea impune ca actul constitutiv al asociației care, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie încheiat în formă autentică, să cuprindă, sub aceeași sancțiune, patrimoniul inițial al asociației.

3.3. Persoana juridică de drept public

Noțiunea de persoana juridica s-a născut in cadrul dreptului privat, in general al celui civil, dar ea este utilizata si in alte ramuri de drept. In prezent denumirea de persoana juridica este legala in sensul ca este utilizata de lege (Decret nr. 31/1954).

Clasificarea persoanelor juridice

Este necesara enumerarea categoriilor de persoane juridice romane in funcție de actele normative care le reglementează.

Astfel, prima dispoziție legala ce trebuie luata in calcul, in enumerarea persoanelor juridice este art. 1, cap.II din Decretul 31/1954:"Statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligații civile."

Calitatea statului de subiect de drept civil (persoana juridica) nu se confunda cu calitatea de persoana juridica care aparține organelor statului din cele trei puteri: legislativa, executiva si judecătorească.

După stat, principalele persoane juridice sunt organele de stat:

1) Organele puterii legislative cu calitate de persoana juridica sunt cele doua camere ale Parlamentului: Adunarea Deputaților si Senatul;

2) Organele puterii executive cu calitate de persoana juridica sunt:

– Președintele Republicii;

– Guvernul României;

– Ministerele si alte organe centrate ale administrației de stat;

– Consiliile locale si prefecturile;

Organele locale de specialitate ale administrației de stat.

3) Organele puterii judecătorești cu calitate de persoana juridica sunt: instanțele judecătorești (Curtea Suprema, Curțile de Apel, Tribunalele Județene – de menționat ca Judecătoriile nu sunt persoane juridice) cat si organele procuraturii.

Criterii de clasificare si categoriile corespunzătoare de persoane juridice:

-după forma dreptului de proprietate:

1. persoana juridica de stat;

2. persoana juridica privata;

3. persoana juridica cooperatista;

4. persoana juridica mixta.

-după naționalitatea lor:

1 persoana juridica romana;

2. persoana juridica străină;

-după sediul lor:

1. cu sediul în România

2. cu sediul in străinătate.

-după corelația dintre ele:

1. persoane juridice principale;

2. persoane juridice anexe

-după regimul juridic aplicabil:

I. persoana juridica de drept public;

2. persoana juridica de drept privat;

-după natura scopului lor:

persoana juridica cu scop patrimonial;

2 persoana juridica cu scop nepatrimonial.

Elementele constitutive ale persoanei juridice

Din prevederile art.26, lit. e din Decretul nr. 31/1954 rezulta ca sunt trei elemente constitutive ale calității de persoana juridica:

1.O organizație de sine stătătoare (proprie);

2.Un patrimoniu propriu (distinct);

3.Un scop propriu, determinat, in acord cu interesul general obștesc.

Aceste trei elemente constitutive se caracterizează prin aceea ca sunt, in același timp:

1.Generale – caracteristica acestora de a fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice;

2.Legale – ele sunt instituite prin lege;

3.Cumulative – pentru existenta calității de persoana juridica, un colectiv de oameni trebuie sa le întrunească pe toate;

4.Exclusive – ele sunt nu numai necesare ci si suficiente;

5.Diverse – se refera la conținutul celor trei elemente, conținut care, comporta anumite particularități de la o persoana juridica la alta.

Organizarea de sine stătătoare – acel element constitutiv al persoanei juridice care consta in alcătuirea ca un tot unitar ori structurarea, compartimentarea colectivului de oameni.

Aceasta organizare proprie presupune doua aspecte esentiale: compartimentarea colectivului pe activități de desfășurare si precizarea persoanei sau persoanelor care vor reprezenta persoana juridica in raporturile cu terții.

Reglementari legale: art.4, alin.2 din Legea nr.15/199O si Legea Societăților Comerciale nr.31/1990.

Patrimoniul propriu – acel element constitutiv care consta in totalitatea drepturilor si obligațiilor patrimoniulul care au ca titular pe însăți persoana juridica.

Patrimoniul propriu este format din doua laturi: una activa (ce cuprinde drepturile patrimoniale reale sau de creanța) si cea pasiva (ce cuprinde obligațiile patrimoniale contractuale sau extracontractuale).

Structura, conținutul si regimul juridic al drepturilor si obligațiilor diferă adesea la categoriile diferite de persoane juridice.

Scopul propriu – obiectul de activitate al subiectului colectiv de drept civil. Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie sa îndeplinească următoarele condiții: sa fie determinat si sa fie in concordanta cu interesul obștesc general.

Importanta juridica a elementelor constitutive

Importanța organelor de sine stătătoare: aceasta permite subiectelor colective de drept civil sa se înfățișeze in raportul cu alt subiect de drept ca un tot unitar. Este de asemenea importanta pentru cunoașterea mediului de valorificare practica a capacității de exercițiu a persoanei juridice.

Importanta patrimoniului propriu: el diferențiază decisiv un colectiv care este persoana juridica fata de un colectiv care nu are aceasta calitate juridica; permite persoanelor juridice sa aibă o răspundere patrimoniala proprie; permite persoanei juridice sa participe la circuitul civil in nume propriu.

Importanta scopului propriu: exprima însăși rațiunea de a fi a fiecărei persoane juridice; determina limitele capacității de folosință a persoanei juridice in conformitate cu principiul specialității; da sens celorlalte doua elemente constitutive.

Înființarea persoanei juridice

Definiție: crearea unui subiect colectiv de drept civil, în condițiile legii.

Reglementarea înființării persoanei juridice: acestea se regăsesc in art.28 din Decretul nr.31/1954.

Potrivit acestuia persoana juridica ia ființă, după caz:

1) prin actul de dispoziție al organului competent de stat;

2) prin actul de înființare a celor care o constituie, recunoscut de organul competent;

3) prin actul de înființare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului competent;

4) printr-un alt mod reglementat de lege.

Brevitatis causa, modurile de înființare prevăzute de art.28 pot fi denumite astfel:

– înființare prin actul de dispoziție al organului de stat competent;

– înființare prin actul de înființare recunoscut;

– înființare prin actul autorizat;

– înființare prin alt mod reglementat de lege.

Exista si reglementare speciala a înființării persoanei juridice.

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice

Aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a dobandi si exercita drepturi subiective civile si de a-si asuma si indeplini obligatiile civile, prin incheierea de acte juridice civile, de catre organele sale de conducere.

Pentru persoanele juridice reprezentarea sa legala este nu numai necesara ci si obligatorie; sau mai exact, este obligatorie pentru ca este organic necesara.

Reglementarea legala a capacității de exercițiu a persoanei juridice

Art.35 din Decretul 31/1954: Persoana juridica îți exercită drepturile si își

îndeplinește obligațiile prin organele sale.

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice sunt actele persoanei juridice însăși.

Începutul capacității de exercițiu a persoanei juridice. Exista o controversa in ceea ce privește acest aspect si prin urmare s-a adoptat o soluție general acceptata.

Persoana juridica dobândește capacitatea de exercițiu odată cu înființarea sa, cu precizarea ca, – capacitatea de exercițiu nu poate fi dobândita nici de către persoanele juridice înainte de dobândirea capacității de folosință.

Titulara capacității de exercițiu este însăși persoana juridica, ca subiect de drept civil distinct.

Ministerul apărării funcționează in baza legii nr. 346/2006 din 21/07/2006 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 654 din 28/07/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării:

Ministerul Apărării este organul de specialitate al administrației publice centrale, care conduce și desfășoară, potrivit legii, activitățile în domeniul apărării țării.(art. 1 alin. 1)

Ministerul Apărării este format din structuri centrale, structuri și forțe subordonate acestora.(art.1 alin. 2)

– Sistemul de structuri centrale, structuri și forțe ale Ministerului Apărării constituie Armata României, denumită în continuare armata.(art.2)

Ministerul Apărării are personalitate juridică și reprezintă în justiție structurile armatei care nu au personalitate juridică.

Structurile ministerului care au personalitate juridică, potrivit legii, pot fi reprezentate în justiție de organele de specialitate ale Ministerului Apărării, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului apărării. (art.2 alin.3)

Ministerul Apărării are sediul în municipiul București, strada Izvor nr. 3-5, sectorul 5.

3.4. Patrimoniul M.A.

Patrimoniul este totalitatea drepturilor si obligațiilor cu valoare economica ce aparțin unei persoane juridice sau fizice, precum si bunurile economice la care se refera.

Daca doctrina a definit noțiunea patrimoniului după îndelungate abstractizări si considerații științifice, legislativ nu avem nici o definiție.

Întâlnim insa referiri la aceasta noțiune atât in codul civil si in alte texte.

In curpinsul lor articolele nr.781, 784 si 1743 cod civil, fac trimitere la posibilitatea creditorilor unei persoane decedate de a opri confuziunea dintre patrimoniul acesteia si cel al mostenitorului.

Caracterele juridice ale patrimoniului :

Patrimoniul se individualizeaza prin urmatoarele caractere juridice :

1)Patrimoniul este o universalitate juridica (universitas juris). Aceasta inseamna ca :

a) se infatiseaza ca o masa de drepturi si obligatii legate intre ele sau ca o grupare a mai multor astfel de mase avand fiecare un regim juridic determinat;

b) drepturile si obligatiile, fiecare in parte, sunt distincte de universalitate, astfel incat schimbarile care s-ar produce in legatura cu aceste drepturi si obligatii nu altereaza identitatea universali-tatii.

Universalitatea este patrimoniul care cuprinde un activ care insumeaza toate drepturile si un pasiv cuprinzand toate obligatiile cu continut economic ale subiectului de drept.

2)Orice persoana are un patrimoniu.

Acest character priveste atat persoanele fizice cat si pe cele juridice. In ceea ce priveste per soana juridica, existenta patrimoniului este una dintre conditiile esentiale ale infiintarii.

3)Patrimoniul este unic.

Unicitatea patrimoniului presupune ca fiecare persoana are un singur patrimoniu. Aceasta unicitate insa nu exclude divizibilitatea patrimoniala.

4)Patrimoniul fiecarei persoane este divizibil in mai multe mase de drepturi si obligatii, fiecare dintre aceste mese avand un regim bine determinat.

Persoanele casatorite pot avea bunuri comune si bunuri proprii.

Functiile patrimoniului :

Sunt 3 asemenea functii si anume :

-de a constitui gajul general al creditorilor chirografari ;

-de a explica si permite fenomenul subrogatiei reale cu titlu universal ;

-de a explica si permite transmisiunea universala si cu titlul universal.

a)Patrimoniul si dreptul de gaj general al creditorilor chirografari :

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garantie reala (gaj, ipoteca) prin care sa le fie asigurata creanta pe care o au impotriva debitorului.

Creditorii garanti cu o garantie reala pot, in caz de neexecutare din partea debitorului, sa urmareasca bunul constituit ca garantie si din pretul lui sa se despagubeasca cu preferinta inaintea oricaror alti creditori.

Creditorii chirografari vor putea sa-si satisfaca dreptul de creanta atunci cand aceasta a devenit exigibila urmarind acele bunuri care vor exista in patrimoniul debitorului ma momentul exigibilitatii.

Articolul 1718 din Codul civil care prevede ca “Oricine este obligat personal este tinut cu toate bunurile sale mobile si imobile, prezente si viitoare”. Referindu-se la « bunuri prezente si viitoare », textul exprima ideea ca prin faptul ca o persoana s-a obligat fata de un creditor, bunurile existente in patrimoniul sau la momentul obligarii nu sunt indisponibilizate.

Ele pot fi instrainate far aca creditorii sa poata formula in principiu o pretentie legala de aceasta instrainare. Creditorii pot urmari deci acele bunuri existente in patrimoniul debitorului la momentul executarii siliute.

Divizibilitatea patrimoniului are ca principal efect specializarea gajului general al creditorilor chirografari. In cazul persoane lor juridice, dreptul de gaj general poarta mai întâi asupra mijloacelor bănești.

In ceea ce privește persoanele fizice, divizibilitatea se realizează, spre exemplu in cazul soților, când creditorii lor comuni pot urmări bunurile lor comune, iar creditorii personali doar bunurile personale.

Bunurile (mobile si imobile) M.A.

Ministerul Apărării dispune de bunurile proprietate privată ale acestuia și administrează bunurile din domeniul public sau privat al statului, aflate în patrimoniul său, putând să le concesioneze, să le închirieze ori să le valorifice, în funcție de regimul lor juridic, în condițiile legislației în vigoare. (Art.52) .

Marea majoritate din bunurile pe care armata le are sunt in administrare:

– proprietatea publica a statului si in administrarea ministerului (imobile), HG 1705/2006.

– proprietatea privata a statului si in administrarea ministerului (imobile ,locuințe de serviciu plus bunuri mobile).

Proprietățile private ale ministerului sunt următoarele:

– Drumul Taberei(sentința civila nr. 4357/01.06.1994; dosar 2310/1993- definitiva, judecătoria sect.6, 2,006 ha ), București

– Deva(imobil donat)

– București, strada Brasov nr. 21 A (in suprafata totala de 4,736 ha)

– Zărnești (imobil donat), jud. Brașov

– alte bunuri primite prin donații (bunuri donate ministerului si nu statului), ori achiziționate prin fonduri extrabugetare.

Ministerul Apărării deține în administrare, în prezent, un număr de 5 centre de refacere și tratament și un sanatoriu de recuperare medicală destinate cazării, atât a personalului militar în activitate și în rezervă, cât și a personalului civil, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naționale.

Astfel, centrele de recuperare și tratament situate în garnizoanele Mangalia, Cap Aurora, Sinaia, Predeal și Olănești totalizează un număr de 996 de locuri de cazare în timpul sezonului cald și 816 locuri în sezonul rece.

Beneficiarii acestor facilități de recuperare și recreere sunt, conform reglementărilor în vigoare, cadrele militare în activitate, cadrele militare în rezervă și în retragere, pensionarii militari și foștii pensionari militari de invaliditate, și familiile acestora, precum și personalul civil angajat al ministerului, cu precizarea că au prioritate cadrele militare în activitate.

Repartizarea locurilor de cazare se face pentru personalul militar în activitate și pentru cel civil prin unitățile militare în care-și desfășoară activitatea, iar pentru personalul aflat în rezervă sau în retragere, prin centrele militare județene, Asociația Națională a Veteranilor de Război, alte asociații ale veteranilor, legal constituite, și Uniunea Națională a Cadrelor Militare în rezervă și în retragere.

În ceea ce privește Sanatoriul de Balneofizioterapie și Recuperare Medicală, situat în localitatea Bălțătești, județul Neamț, cu o capacitate de cazare de 489 de paturi, acesta își desfășoară activitatea pe baza contractelor încheiate cu Casa de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești și cu Ministerul Muncii și Protecției Sociale.

În această unitate militară repartiția locurilor se face în conformitate cu prevederile dispoziției Direcției de Asistență Medicală, pe baza recomandărilor medicale eliberate de spitalele militare.

Persoanele îndreptățite depun actele în condițiile deja menționate, prioritate având, și în acest caz, cadrele militare în activitate.

Trebuie menționat faptul că, deși Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare prevede instituirea unor înlesniri în ceea ce privește costul cazării în centrele militare de recuperare, prin adoptarea Ordonanței Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, acest drept a fost golit de conținut, astfel, întrucât avantajele în natură, de tipul cazării au fost incluse în categoria de venituri și impozite corespunzător, costul unui sejur la munte sau la mare în casele de odihnă ale Armatei se apropie sensibil de costul unui bilet de odihnă la un hotel obișnuit, cu același confort.

Este necesar, de asemenea, să fi avut în vedere și faptul că, în prezent, aceste centre de recuperare și tratament au un rol deosebit de important în recuperarea personalului care desfășoară misiuni în afara teritoriului național, cum au fost, de exemplu, misiunile militarilor noștri din Afganistan.

De aceea, o parte importantă a capacităților de cazare vor fi destinate asigurării acestei priorități, diferența urmând să fie repartizată conform reglementărilor în vigoare.

3.5. Statul și unitățile sale administrativ-teritoriale ca subiecte ale dreptului de proprietate privată

Statul și unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de subiecte ale dreptului de proprietate privată.

Reamintim că, deși art. 136 alin. 2 din Constituție dispune că proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, nu se poate spune că aceste subiecte de drept public nu pot fi și titulare ale dreptului de proprietate privată. Aceasta pe de o parte.

Pe de altă parte, dispoziții cuprinse în legi organice se referă direct la domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale, deci la proprietatea privată a acestor subiecte de drept.

La rândul ei, Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală prevede că domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele care aparțin domeniului public, intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege.

Ele sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel. Obiectul dreptului de proprietate privată al statului și al unităților sale administrativ teritoriale.

Principiul general în această materie este înscris în art. 4 din Legea nr. 213/1998 privitoare la proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit cu care domeniul privat al statului sau al entităților sale teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public.

Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.

Tot astfel, terenurile proprietatea statului care se aflau în exploatarea fostelor cooperative agricole de producție, rămase neatribuite după încheierea procedurilor legale de reconstituire a dreptului de proprietate, trec în domeniul privat al comunei, al orașului sau al municipiului.

Terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, a orașului sau a municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosință celor care le solicită pentru a-și construi locuințe și nu au terenul necesar, ori pentru amplasarea unor obiective social-culturale sau cu caracter productiv, ori pentru alte operații juridice.

Rezultă că, din moment ce aceste terenuri pot fi înstrăinate, ele intră în proprietatea privată a localităților enumerate.

Aceeași lege dispune că societățile comerciale sunt proprietare ale bunurilor din patrimoniul lor, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

Așa fiind, nu se poate vedea cum, asupra acelorași bunuri, ar putea exista și dreptul de proprietate privată al regiilor autonome și al societăților comerciale și dreptul de proprietate privată al statului sau al entităților sale teritoriale, după caz.

De altfel, în mod judicios a reținut Curtea Supremă de Justiție că numai cu încălcarea flagrantă a dreptului de proprietate, dobândit de reclamanta dintr-o acțiune în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 și cu depășirea propriei competențe, Guvernul României a dispus transferul spațiilor comerciale din patrimoniul acesteia, în patrimoniul altei societăți cu capital majoritar de stat, astfel că respectiva hotărâre de Guvern a fost anulată.

Formarea domeniului privat

Deși în principal subiecte de drept public, învestite cu autoritatea necesară realizării organizării funcțiilor specifice de drept public, statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt, ca titulare ale dreptului de proprietate privată, și subiecte de drept civil și, în această calitate, participante la raporturi juridice civile.

Ca atare, în cadrul unor asemenea raporturi, pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra unor bunuri: vânzare-cumpărare, donații, schimb, legat, uzucapiune, accesiune și altele, cum ar putea fi contractele nenumite.

În același timp, s-a arătat că există și moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată a statului, care nu se întâlnesc în privința altor subiecte de drept privat3, cum ar fi, spre exemplu, dobândirea, în condițiile legii4, a bunurilor fără stăpân sau abandonate, a moștenirilor vacante (art. 477 C. civ.), prin dezafectarea unor bunuri proprietate publică și prin exercitarea, în anumite situații, a dreptului de preemțiune recunoscut statului.

PARTEA APLICATIV-MILITARĂ

1.Construcția de locuințe destinate angajaților proprii

Este vorba despre un parteneriat intre Guvern, care a pus la dispoziție terenurile, Primăria Generala a Capitalei, care a prins in proiectul de investiții pe 2005 si 2006 infrastructura necesara, cadrele militare care vor plăti construcția de locuințe si firma constructoare ROMPRES.

Ministerul Apărării, prin Unitatea Militară 02523 București, si-a anunțat intenția de a promova un proiect de asociere in participațiune pentru realizarea unor spații multifuncționale cu destinația de locuințe, birouri, spații hoteliere si săli polivalente, pe doua terenuri, aflate in proprietatea privată a ministerului.

Durata de realizare a proiectului este cuprinsa intre 18 si 24 de luni de la obținerea autorizației de construire pentru investițiile Ministerului Apărării (hotel, spații multifuncționale si locuințe) si intre 24 si 48 luni de la finalizarea investiției ministerului pentru a realiza locuințe, spatii comerciale etc. pentru investitori.

Termenul estimat pentru finalizarea tuturor investițiilor este de 4 – 6 ani. Potrivit informațiilor furnizate de MA, cele doua terenuri sunt situate pe strada Brașov nr. 21 A (in suprafața totala de 4,736 ha), si pe strada Drumul Taberei (2,006 ha).

Descrierea proiectului

In ceea ce privește asocierea in participațiune, aceasta urmează sa se realizeze in cadrul unei proceduri de dialog competitiv (prin sistemul achizițiilor publice de sarvicii), prin inițierea de către Ministerul Apărării, in calitate de instituție publica, de consultări cu investitorii preselectați in scopul de a dezvolta una sau mai multe variante capabile sa întrunească cerințele ministerului si pe baza cărora candidații sunt invitați sa liciteze.

Aceasta forma de asociere presupune punerea la dispoziție a terenurilor, în vederea prezentării si realizării de către investitorul selectat a unei concepții unitare de mobilare cu spatii multifuncționale a întregii zone, agreate de către minister, in conformitate cu exigentele urbanistice. Investitorii interesați urmează sa depună oferte care sa răspundă cerințelor ministerului, iar in cadrul procedurii de dialog competitiv, pe baza unor criterii de punctaj, va fi ales cel care va prezenta cea mai eficienta modalitate de valorificare a terenurilor in cauza, pentru a se asocia cu autoritatea publica in vederea realizării proiectului.

În contrapartida spatiilor realizate pentru minister, investitorul va dobândi in proprietate o cota parte din terenurile in cauza, in vederea realizării unor spatii de locuit sau diverse, potrivit clauzelor contractuale negociate.

Investitorii trebuie sa-si asume o parte din riscuri

Pentru a putea fi precalificați, investitorii sau asocierile de investitori interesați vor trebui sa demonstreze ca au capacitatea de a realiza proiectul de asociere in participațiune propus, suficienta experiența in domeniu, resurse si expertiza in proiecte similare ca anvergura, experiența manageriala in domeniu, dar si capacitatea financiara de a atrage si gestiona in întregime si pe cont propriu, resursele financiare pentru un astfel de proiect.
Pe de alta parte, Ministerul Apărării cere ofertanților sa prezinte garanții care sa permită realizarea proiectului in orice condiții (scrisori de confort si de garanție in cuantumul stabilit de către minister).

În caz de neexecutare a contractului, Ministerul Apărării poate executa scrisoarea de garanție de buna execuție, putând realiza proiectul cu alt investitor.
Potrivit anunțului de intenție, MA solicita investitorilor sa-si asume o parte din riscurile proiectului in baza unei matrice de distribuție a riscurilor, propusa de autoritatea publica.

2.Litigiul dintre MA.( C.S.A. "STEAUA") si S.C. "TEHNOROB" S.R.L.

Între S.C. TEHNOROB S.R.L. și C.S.A. "STEAUA" s-a încheiat în anul 1992 un contract pentru realizarea lucrărilor de modernizare a tribunei oficiale a stadionului "Ghencea". Până în anul 1998 părțile și-au îndeplinit obligațiile contractuale asumate, contractul fiind aproape achitat.

În acest moment, noua conducere a clubului a recunoscut, în mod inexplicabil, o datorie pe care ar fi avut-o C.S.A. "STEAUA" către S.C. TEHNOROB S.R.L. în valoare de aproximativ 5 miliarde lei.

În prezent, această sumă actualizată și pretinsă de S.C. TEHNOROB S.R.L. este de peste 38 miliarde lei. Actuala conducere a Ministerului Apărării a dispus efectuarea unei verificări de specialitate privind derularea acestui contract.

Din verificare a rezultat o situație exact contrară, de fapt S.C. TEHNOROB S.R.L. datora către C.S.A. "STEAUA" o sumă de peste 40 miliarde lei. Față de această situație, Ministerul Apărării a sesizat, iar Secția Parchetelor Militare a dispus începerea urmăririi penale, în legătură cu săvârșirea unor fapte cu caracter infracțional în executarea contractului.

Această anchetă nu este finalizată. S.C. TEHNOROB S.R.L. a acționat în justiție C.S.A. "STEAUA" pentru neplata sumelor pretinse.

Instanța de judecată a admis acțiunea și a obligat C.S.A. "STEAUA" la plata unei sume de peste 25 miliarde lei, iar S.C. TEHNOROB S.R.L. a solicitat punerea în executare a hotărârii prin executorul judecătoresc. C.S.A. "STEAUA" a sesizat în acest caz Procurorul General al României pentru promovarea recursului în anulare.

În cadrul recursului în anulare promovat, Procurorul General al României a solicitat și suspendarea executării hotărârii judecătorești atacate. Recursul în anulare face obiectul dosarului nr.3130/2002 și are termen de judecată la 18.09.2002 la Curtea Supremă de Justiție.

Pentru a evita situația anormală ca hotărârea judecătorească atacată să fie pusă în executare silită înainte de judecarea recursului în anulare, Ministerul Apărării a solicitat președintelui Curții Supreme de Justiție să dea curs cererii de judecare cu celeritate a suspendării executării cerută de Procurorul General al României.

Cererea Ministerului Apărării nu a primit nici un răspuns din partea Curții Supreme de Justiție.

Reamintesc că C.S.A. "STEAUA" este unitate militară din subordinea Ministerului Apărării, iar patrimoniul acesteia face parte din domeniul public al statului pe care conducerea Ministerului Apărării are datoria de a-l apăra. Privitor la scoaterea la licitație a instalațiilor de nocturnă din incinta stadionului "Steaua", se exprima nedumerirea și față de prețul de pornire al licitației, care în intervalul octombrie 2001 – septembrie 2002 a scăzut de la aproximativ 28 miliarde lei la circa 8 miliarde lei, pe baza unei noi expertize făcute fără știrea Ministerului Apărării .

Evaluarea s-a făcut deci cu încălcarea normelor procedurale, fără acordul C.S.A. "STEAUA" și fără participarea unui reprezentant al clubului. Rămâne în continuare surprinzătoare menținerea anomaliei de stabilire a noii date de executare silită prin vânzare la licitație a instalațiilor de nocturnă pe data de 17.09.2002, cu o zi înainte de termenul fixat pentru judecarea recursului în anulare la Curtea Supremă de Justiție, fără a se aștepta hotărârea instanței supreme.

CONCLUZII

În doctrina juridică românească dar și străină, dreptul de proprietate – cel mai sacru dintre drepturile patrimoniale ale omului – este calificat a fi un drept fundamental având valoare constituțională, a cărui conservare și protecție constituie unul dintre scopurile societății politice.

În spiritul acestei idei, Constituția României revizuită a înscris dreptul de proprietate în categoria drepturilor și libertăților fundamentale, asigurându-se alinierea acestuia la reglementările internaționale în domeniu.

Dintre acestea prezintă o relevanță deosebită „Convenția europeană privind drepturile omului”, care în art. l, al. l din primul său Protocol adițional prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, fiind posibilă exproprierea numai pentru o cauză de utilitate publică.

Locul central pe care îl ocupă acest drept, în contextul drepturilor și libertăților umane, precum și atenția sporită ce se acordă garantării și protejării sale, se justifică prin însușirea sa de „fundament al regimului economic”, după cum „separația puterilor este fundamentul regimului politic al societății”.

În același timp, garantarea și apărarea proprietății, trebuie considerată și ea o realizare a ideii de libertate umană. Această garanție trebuie să lase câmp liber activității economice și „să ofere o bază materială care să permită individului să ducă o viață liberă și responsabilă”.

În ultimii ani, grija sporită manifestată de legiuitorul român pentru reglementarea și garantarea dreptului de proprietate, sub toate aspectele, trebuie explicată și prin abuzurile săvârșite până în decembrie 1989 în sfera dreptului de proprietate, prin gravele încălcări și îngrădiri pe care le-a suportat.

În contextul politic, economic și juridic apărut după decembrie 1989 s-a impus reevaluarea instituțiilor juridice tradiționale, în primul rând a dreptului de proprietate și adaptarea acestora la noile realități. Este motivul pentru care tratamentul juridic al proprietății a fost conceput și structurat în așa fel încât să exprime realitatea social-economică și juridică a epocii în care ne situăm.

În literatura de specialitate se subliniază în acest sens că, dintre toate instituțiile dreptului, proprietatea nu numai că este instituția fundamentală ca și instituția cea mai mobilă, „sub ambele aspecte ea depășind sfera dreptului civil, plasându-se uneori în dreptul administrativ sau la granița dintre acesta și dreptul civil, dar întotdeauna rămânând o instituție constituțională”.

Un interes aparte a manifestat și manifestă legiuitorul român, pentru dreptul de proprietate imobiliară, având în vedere importanța socială sporită a bunurilor imobile dar și gravele degradări și restricții din trecut.

Ostilitatea legiuitorului, de dinainte de 1989, față de proprietatea privată, apare mai evident în tratamentul juridic al circulației imobilelor care a fost îngrădită din ce în ce mai mult pe plan legislativ, dar și administrativ.

Punctul culminant al acestor îngrădiri și restricții a fost atins prin scoaterea din circuitul civil general a tuturor terenurilor prin Legile 58 și 59 din 1974.

Construcțiile au continuat să rămână în circuitul civil, dar înstrăinarea lor nu se putea face decât prin act autentic și cu autorizarea prealabilă a organelor administrative competente.

În prezent aceste reglementării restrictive au fost abrogate, revenindu-se la vechile principii ale libertății contractuale și consensualismului, cu unele restricții justificate de protejarea intereselor generale ale societății.

Aproape o jumătate de secol, alături de dreptul de proprietate (mai ales având ca obiect imobilele), dezmembrămintele dreptului de proprietate au suportat unele îngrădiri și restricții.

De aceea, revenirea la principiile tradiționale ale libertății contractuale și consensualismului aruncă o altă lumină și asupra acestei importante sfere a problematicii proprietății.

În această lumină dorim să prezentăm cadrul juridic pe care se eșafodează întreg edificiul acestor dezmembrăminte, urmărind cu atenție, opiniile literaturii de specialitate,dar și soluțiile practicii judiciare cristalizate, mai ales, după 1989.

Investigațiile efectuate în sfera teoriei și practicii dreptului civil evidențiază un sens economic și un sens juridic, ce se atribuie conceptului de „drept de proprietate”.

În sens economic proprietatea apare ca o categorie specifică vieții economice, care reflectă relațiile dintre oameni în procesul de producție și repartiție a bunurilor materiale. Proprietatea dă expresie accesului suprem al omului — luat individual sau în colectivitate — al însușirea bunurilor naturale create prin activitatea umană.

Ea exprimă o relație de apropiere, de însușire a premiselor materiale ale unui proces de producție. Când această însușire este ocrotită și garantată prin forța de constrângere a statului, ea devine un raport, un drept de însușire, îmbrăcând forma dreptului de proprietate.

Se conturează astfel, sensul juridic al noțiunii de proprietate, care nu este altceva decât învelișul sau „haina juridică” a conținutului economic.

Legislația existentă, literatura și practica din acest domeniu utilizează atât termenul de „proprietate” cât și pe cel de „drept de proprietate” pentru a desemna instituția juridică cu acest nume.

Legea fundamentală a țării — Constituția României în art.44 și art.136 folosește atât denumirea de „proprietate” cât și pe cea de „drept de proprietate”.

Ministerul Apărării are drept de proprietate privată prin lege.

Deoarece doar Ministerul Apărării are personalitate juridică, dreptul respectiv nu poate fi exercitat în mod direct de unitățile militare (care nu au personalitate juridică fiind doar structuri ale ministerului).

Deși în general actele săvârșite de Ministerul Apărării sunt de drept public cu privire la bunurile din domeniul public și privat al statului pe care le deține în patrimoniul său și le administrează – aceste acte fiind de interes public – s-au identificat și o serie de acte care nu au acest caracter înscriindu-se în domeniul dreptului privat, Ministerul Apărării neintrând in aceste raporturi juridice în calitatea sa principală de organ al autorităților publice.

Deși am constatat că problema este controversată cu privire la natura raporturilor juridice de drept privat în care una din părți este o autoritate publică susținem tezele conform cărora exercitarea dreptului de proprietate privată a unei autorități publice se poate circumscrie sferei dreptului privat și nu celui public-administrativ.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Bibliografie generală

1. Alexandresco D., „Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român”, tomul III, partea I, ediția a II-a, Ed. Socec, București, 1909

2. Sion F., „Curs de drept civil", voi. IV, „Despre bunuri”, Institutul de arte grafice Alexandru Terek, Iași, 1940

3. Cantacuzino M., „Elementele dreptului civil”, Ed. Cartea Românească, București, 1921

4. Cosmovici P., „Drept civil, Drepturi reale, Obligații, Legislație", Ed. AII, București, 1994

5. Filipescu I.P., „Dreptul de proprietate și alte drepturi reale”, Ed. Actami, București, 1998

6. Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu L., Băicoianu A., „Tratat de drept civil român”, Ed. AII, București, 1998

7. Gomien Donna, „Introducere în Convenția europeană a drepturilor omului”, Ed. AII, București,1993

8. Iftime E., „Dreptul de proprietate”, Ed. Universității, Suceava, 2001

9. Lupașcu D., „Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998”, Ed. AII, București, 1998

10. Lupulescu D., ,,Drept civil.Drepturi reale principale.”,Ed. Lumina Lex,București, 1997

11. Luțescu G.N., „Teoria generală a drepturilor reale”, București, 1947

12. Marty G., Raynaud R., ,,Droit civil”, ediția a II-a, Ed. Sirey, Paris, 1980

13. Pop L., „Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale”, Ed. Lumina Lex, București, 1997

II. Materiale de practică judiciară

Bogdănescu V., „Probleme de drept în deciziile Curții Supreme de Justiție, 1990-1992”,Ed. Orizonturi, București, 1993

Crișu C., „Principalele acțiuni civile în justiție”,Ed. Academiei, București, 1984

Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1952-1954, 1957, 1961, 1965,1966,1969, 1970, 1972, 1973, 1976, 1978, 1982, 1984, 1985, 1989, 1992, 1995

Mihuță L, „Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991”, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1992

Mihuță L, „Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Perju P., „Probleme privind acțiunea în grănițuire", Revista Dreptul nr. 2/1993