Dreptul de Proprietate Privata

DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

I.Noțiune

Dreptul de proprietate în lumina NCC reprezintă dreptul unei persoane de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Dreptul de proprietate poate fi public sau privat în funcție de titularul care își exercită drepturile și obligațiile asupra lucrului stăpânit.

Dreptul de proprietate privată este reglementat de însăsi Constituția României în art.41 care prevede faptul că acesta este garantat în limitele stabilite de lege, indiferent de titular. Termenul de proprietate provine din limba latină ”proprietas, proprietatis” și înseamnă propriu, neîmpărțit. Proprietatea este cunoscută încă din cele mai vechi timpuri, ea luând naștere odată cu apariția statului si dreptului. Noțiunea de proprietate apare pentru prima dată în Legea celor XII Table.

În literatura de specialitate întâlnim mai multe definiții ale proprietății. K.Marx a definit noțiunea de proprietate ca fiind “însușirea naturii de către individ în cadrul și prin mijloacele unei forme sociale determinate”.

În Codul Civil din 1865 la art.480, proprietatea reprezenta dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Doctrinarii de Drept Roman au definit proprietatea ca fiind acel drept de a se folosi, de a culege fructele și de a dispune de lucrul său , atât cât permite rațiunea de drept.

Dreptul de proprietate privată reprezintă un drept real principal. Acesta ofera titularului său posesia, folosința și dreptul de dispoziție asupra unui lucru, care pot fi exercitate în mod exclusiv, absolut și perpetuum în limitele prevăzute de lege. Prin posesie se înțelege dreptul titularului de a stăpâni bunul, folosința presupune utilizarea lucrului, în timp ce dispoziția oferă titularului posibilitatea înstrăinarii lucrului, modificarea sau transformarea acestuia.

Titulari ai dreptului de proprietate privată pot fi atat persoanele fizice cât și cele juridice, dar și statul. Dintre toate drepturile pe care o persoană le poate dobândi asupra unui bun, dreptul de proprietate este cel care îi oferă exercitarea tuturor prerogativelor prevazute de lege.

Regimul proprietății suferă schimbări în Evul Mediu, acesta nemaifiind de această dată exclusiv și independent ci va deveni dependent și încarcat de sarcini. În România, Codul Civil intrat în vigoare în anul 1865, după modelul napoleonian de la 1804, tratează ca instituție centrală proprietatea.

Conform art.555 NCC “proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuum, în limitele stabilite de lege”. Odată cu trecerea timpului și dezvoltarea societății, dreptul de proprietate a evoluat având un conținut economic și social diferit de la o epocă la alta.

În doctrina de specialitate au fost formulate mai multe definiții ale dreptului de proprietate, însa noi o reținem pe aceea potrivit căreia, dreptul de proprietate poate fi definit ca acel drept subiectiv care dă expresie a proprierii unui lucru, permițând titularului său să exercite posesia, să folosească și să dispună de acel lucru în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale.

În conformitate cu dispozițiile legale ale art.136, alin,1 din Constituție ”proprietatea poate fi publică sau privată”. În lucrarea de față ne propunem să dezbatem instituția dreptului de proprietate privată, atât din punct de vedere al dreptului civil, cât și constituțional.

II.Reglementarea dreptului de proprietate în

Dreptul Civil

2.1. Noțiuni generale

În NCC, legiuitorul a reglementat dreptul de proprietate privată în dispoziția art.555 care prevăd faptul că acesta reprezintă “ dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuum, în limitele stabilite de lege”. Chiar dacă legiuitorul a ținut să dea o astfel de definiție completă, dreptul de proprietate privată, practic ne arată că acesta nu este un drept absolut.

Din definiția enunțată mai sus reies caracterele juridice de drept de proprietate privată, acestea fiind : posesia (jus posidenti), folosința (jus utendi și jus freundi) și dispoziția (jus abuatendi, abusus), pe care le vom dezbate mai târziu în acest capitol.

Spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiași bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie și interes propriu.

Chiar dacă proprietarului i se conferă aceste drepturi, el trebuie să le exercite în limitele impuse de lege.

Revenind la caracterele juridice pe care le-am enuntat mai sus, literatura de specialitate precizează faptul că: posesia reprezintă o stare de fapt, adică este legătura ce se creează între proprietar și lucrul său; folosința îi conferă proprietarului dreptul de a uza de bunul său, iar în cazul în care titularul dreptului nu îl folosește, dreptul acestuia de proprietate nu se va stinge; dispoziția îi oferă proprietarului dreptul de a putea vinde sau de a modifica, transforma bunul pe care îl stăpânește.

Proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său propriu; chiar dacă titularii altor drepturi subiective, reale sau de creanță, prin exercitarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor interese proprii, proprietarul este singurul subiect de drept care exercită, direct sau indirect (prin alte persoane), plenitudinea atributelor proprietății, în cele din urmă, în propriul său interes.

2.2. Caracterele dreptului de proprietate

a).Caracterul fundamental al dreptului de proprietate rezultă din faptul că el se regăsește în Constituția țării noastre, ca lege fundamentală, alături de alte categorii de drepturi.

b).Caracterul absolut al dreptului de proprietate face demarcația dintre acesta și celelalte drepturi reale. Dreptul de proprietate este opozabil tuturor (erga omnes) ca și drepturile reale, fiind singurul dintre acestea care conferă titularului său exercițiul tuturor atributelor. Acest caracter rezultă și din dispozițiile art. 562 alin. (3) C.civ. potrivit căruia: “Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă și prealabilă despagubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator”.

O parte a doctrinei a susținut că prin caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie să se ințeleagă că titularul are puterea de a-i trage foloasele, de a avea toată utilitatea pe care o poate conferi și de a săvârși toate actele juridice care răspund interesului său, dar în limitele legii, fără a avea nevoie de concursul altei pesoane.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate nu trebuie confundat cu exercitarea abuzivă a acestui drept. În exercitarea dreptului de proprietate, titularul său este obligat să respecte dreptul de proprietate al celorlalte persoane.

c).Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate rezultă din chiar conținutul art. 555 C.civ., care prevede că: “Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite prin lege”.

Prin caracterul exclusiv al dreptului de proprietate înțelegeam dreptul titularului de a exercita toate atributele pe care acesta le conferă: dreptul de a poseda, dreptul de a folosi, dreptul de a-i culege fructele și dreptul de a dispune de bun.

În cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate, unele atribute se exercită de către o altă persoană, în temeiul unui alt drept real principal, derivat din dreptul de proprietate (uzufructul, servitutea, superficia etc.).

d).Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate trebuie analizat din două puncte de vedere:

În primul rând, dreptul de proprietate durează atâta timp cât există bunul. Altfel spus, dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp, înstrăinarea nu stinge dreptul de proprietate, ci el se transferă de la înstrăinător la dobânditor. Prin urmare, dreptul de proprietate subzistă atâta timp cât nu dispare bunul.

În al doilea rând, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, nu poate fi obiectul unei prescripții extinctive. Acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibila. În cazul în care o persoană posedă bunul imobil al altuia într-un anumit termen stabilit de lege, aceasta dobândește proprietatea bunului imobil respectiv, vechiul proprietar pierzând dreptul său, iar posesorul devine proprietar prin uzucapiune. De reținut că acest caracter perpetuu al dreptului de proprietate există în limitele prevăzute de lege.

e).Caracterul inviolabil al dreptului de proprietate este prevăzut în art. 136, alin. 5 din Constituție. Potrivit acestui text : “Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.” Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate nu poate fi încălcat de nimeni.

f).Caracterul principal al dreptului de proprietate rezultă din faptul că acesta are o existență de sine stătătoare. Cu alte cuvinte, pentru a exista nu are nevoie de vreun alt drept.

g).Caracterul patrimonial al dreptului de proprietate reiese din faptul că acesta are un conținut evaluabil în bani.

h).Caracterul transmisibil – dreptul de proprietate este cesibil și transmisibil, el nu se pierde prin moartea titularului său; transmisibilitatea este o expresie a perpetuării sale.

i).Caracterul individual rezidă din absolutismul dreptului de proprietate adică acesta din urmă nu poate fi exercitat decât de o singură persoană, coproprietatea fiind excepția de la regulă. De altfel, Codul civil prevede expres: “Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune”.

j).Caracterul total al dreptului de proprietate presupune că toate atributele (posesia, folosința și dispoziția) aparțin exclusiv titularului și sunt exercitate de el sau de altul dar în numele său. Acest caracter total decurge din caracterul absolut al dreptului de proprietate.

k).Caracterul deplin al dreptului de proprietate îl deosebește total de celelalte drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, care nu sunt depline atâta timp cât nu conferă decât parțial exercițiul acestor atribute. De exemplu, uzufructuarul are în conținutul dreptului său, doar atributele posesiei și folosinței.

2.3. Titularii dreptului de proprietate privată în reglementarea Codului civil

În România, titularii dreptului de proprietate pot fi atât persoane fizice, cât și cele juridice, dar și statul. Cele afirmate le desprindem atât din dispozițiile art.553 C.civ, cât și din art.6 din Legea nr.18/1991.

2.3.1. Persoanele fizice ca subiecte ale dreptului de proprietate privată

Ca regulă, orice persoană fizică poate dobândi drept de proprietate în România, dacă acest lucru nu îi este interzis prin lege.

Cu toate acestea, o situație aparte o constituie problema dobândirii dreptului de proprietate în România de către cetățenii străini și de către apatrizi, problemă privitor la care reglementările legale au cunoscut o anumită evoluție.

Este adevărat că, potrivit art. 41 alin. (2) teza a II-a din Constituția originară, cetățenii străini și apatrizi nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România.

Aceeași interdicție era reluată, în legea specială care reglementa regimul juridic al circulației juridice a terenurilor, Legea nr. 54/1998, în art. 3 alin. (1); alin. (2) al aceluiași text de lege precizează că „persoanele fizice care au cetățenie română și domiciliul în străinătate pot dobândi, în România, prin acte juridice între vii și prin moștenire, terenuri de orice fel.”

Așadar, atât textul constituțional originar cât și cel al art. 3 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 instituiau o incapacitate specială în ceea ce îi privește pe străini și pe apatrizi, cărora li se interzicea dobândirea de terenuri în România, oricare ar fi fost categoria de folosință a acestora.

Incapacitatea astfel instituită avea în vedere orice mijloc juridic de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Din interpretarea per a contrario a textelor de lege amintire, reiese că aceștia puteau dobândi, fără vreo interdicție, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, în România, cum ar fi, dreptul de uz, de uzufruct, de abitație, de superficie ori de servitute.

Această interdicție nu putea să pună în discuție capacitatea succesorală a cetățenilor străini și apatrizi. Cu toate acestea, o reală probelmă apărea în cazul în care, în masa succesorală ce i se cuvenea unui cetățean străin sau apatrid erau incluse și terenuri. Așadar, problema apărea deoarece legea intrezicea, în mod expres, dobândirea de terenuri, în România, de către straini și apatrizi. Succesiunea fiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate, era fără putere de tăgadă că străinii și apatrizii nu putea deveni prorpietari de terenuri, ca urmare a deschiderii unei succesiuni, cu privire la care ar fi avut vocație succesoarală.

Din moment ce legea nu desemna vreo autoritate statală care să preia terenul și să plătească despăgubirea, prin aplicarea normelor generale în materie, statul urma să fie reprezentat, în toate aceste operațiuni juridice de către Ministerul de Finanțe.

Problema în discuție a primit cu totul o altă reglementare, mai întâi prin dispozițiile cuprinse în Constituția revizuită în anul 2003, apoi prin acte normative subsecvente.

În prezent, art. 44 alin. (2), teza a II-a din Constituția republicată preved că, „cetățenii străini și apatrizi pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în codițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute de legea organică, precum și prin moștenire legală”

Prevederile legale ale art.26 din O.U.G. nr.88/1997 cu modificările și completările ulterioare instituie o incapacitate și în privința cetățenilor români, în cadrul procesului de privatizare a societăților comerciale, la care statul ori o autoritate publică locală este acționar majoritar, nu au dreptul să participe reprezentanții instituțiilor publice implicate în adunările generale ale acționarilor, membrii consiliului de administrație și directorii executivi ai societăților comerciale sau ai regiilor autonome vânzătoare.

2.3.2. Persoanele juridice de drept privat

Societățile comerciale sunt cele mai importante persoane juridice cu scop lucrativ, privite ca subiecte ale dreptului de proprietate privată.

Ele pot fi cu capital de stat, cu capital privat, sau cu capital de stat și cu capital privat. Ca formă de organizare, societățile comerciale se pot organiza sub forma unor societăți pe acțiuni, în comandită simplă, în comandită pe acțiuni, în nume colectiv și cu răspundere limitată. Indiferent care ar fi forma de organizare, societățile comerciale pot fi titulare ale dreptului de proprietate, ele având un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor fizice care au constitu societatea.

De asemenea, mai pot fi titulare ale dreptului de proprietate și organizațiile cooperatiste, a căror reglementare este dată de Legea nr. 1/2005, privind organizarea și funcționarea cooperației.

Societățile cooperative sunt agenți economici cu capital privat, fiind constituite ca asociații autonome de persoane fizice și/sau juridice, în scopul promovării intereselor economice, sociale și culturale ale membrilor cooperatori.

Societatea cooperativă este titulara dreptului de proprietate privată asupra bunurilor din patrimoniul ei și orice înstrăinare sau transmitere a folosinței imobilizărilor corporale, care sunt proprietatea societății, se poate realiza numai cu plată, membrii cooperatori putând avea un drept de preempțiune la cumpărare.

Asociațiile și fundațiile sunt – ca persoane juridice – titulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor. Activul patrimonial trebuie să fie în valoare de cel puțin un salariu minim pe economie la data constituirii societății și este alcătuit din aportul în natură și/sau în bani al asociaților.

Prin Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor a fost definit cadrul legal al exercitării dreptului fundamental la libertatea de gândire și de conștiință și religioasă în România. Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, cultele recunoscute și unitățile lor de cult pot avea și dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile și imobile, asupra cărora își pote exercita prerogativa înstrăinării, în conformitate cu statutele proprii.

Statul și unitățile administrative sunt, în principiu, titulare ale dreptului de proprietate publică în România. Cu toate acestea, legea le recunoaște și dreptul de a dobândi, în condițiile legii, dreptul de proprietate privată asupra bunurilor mobile și imobile care nu sunt date, prin efectul legii, în proprietatea lor publică.

2.4. Modalități de dobândire a dreptului de proprietate

Într-o sistematizare mai riguroasă și mai clară, art. 557 C.civ., cu marginala intitulată ”Dobândirea dreptului de proprietate”, dispune, în primul său alineat, că dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală ori testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune (dupǎ denumirea datǎ de Codul civil,este modul de dobândire a drepturilor reale care constǎ în luarea în posesie a unui bun care nu apartine nimǎnui,deci a unui bun fǎrǎ stǎpân,iar dispozițiile art.477 si art.646 C.civ. stabilesc cǎ bunurile vacante și fǎrǎ stǎpân,bunurile care au aparținut persoanelor care mor fǎrǎ moștenitori sau ale moștenirii care nu au fost acceptate se cuvin statului), tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când aceasta, prin ea însăși, este translativă de proprietate. De asemenea, textul arată că, în condițiile legii, dreptul de propretate se poate dobândi prin efectul unui act administrativ și că, prin lege, pot fi reglementate și alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

Fără a expune pe larg modurile de dobândire a dreptului de proprietate, în cele ce urmează voi prezenta, succint care sunt și în ce constau accesiunea și uzucapiunea, ca moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

2.4.1.Accesiune

Spre deosebire de reglementarea anterioară, Codul civil în vigoare cuprinde o reglementare completă și clară a accesiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate privată. Potrivit art. 567, prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ceea ce se alipește cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel.

Accesiunea poate fi imobiliară și mobiliară. La rândul ei, accesiunea imobiliară poate fi naturală și artificială.

Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri, dintre care cel puțin bunul principal este imobil. Bunurile care se unesc aparțin unor proprietari diferiți iar unirea se produce, în acest caz, pe cale naturală, deci fără intervenția omului.

Codul civil prevede următoarele cazuri de accesiune imobiliară naturală: aluviunile (art. 567), terenul lăsat de apele curgătoare (art. 570), terenul lăsat de apele stătătoare (art. 571), avulsiunea (art. 572), albiile râurilor, insulele și prundișurile (art. 573), insulele nou-fomate (art. 574), albiile părăsite de apele curgătoare (art. 575), accesiunea naturală asupra animalelor (art. 576).

Art. 569 C.civ. definește aluviunile ca fiind acele adăugiri de teren la malurile apelor curgătoare. Aceste adaugiri vor intra în proprietatea celui care este proprietar riveran, dar numai dacă ele se formează treptat, adică prin depuneri succesive ce constau în particole de pământ ori de pietriș aduse de ape. De menționat este faptul că textul de lege impune ca terenul la care se aplipesc aluviunile să fie situat pe malul unei ape curgătoare, deci acest teren este riveran unui asemenea curs de apă.

Potrivit art. 570 C.civ., proprietarul fondului riveran dobândește, de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras trepatat de la țărmul respectiv. Din moment ce proprietarul riveran dobândește, de asemenea, terenurile astfel formate, înseamnă că această situație reprezintă o variantă a aluviunii dar se referă la acele terenuri lăsate de apele curgătoare.

Potrivit art. 571 C.civ., proprietarul unui teren care este înconjurat de heleșteie, iazuri, canale și alte asemenea ape stătătoare nu devine proprietarul terenurilor apărute prin scăderea temporară a acestor ape sub înălțimea de scurgere, după cum proprietarul acestor ape nu dobândește niciun drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice ale apelor pe proprietatea sa.

Avulsiunea este reglementată de art. 572 C.civ. și constă în ruperea unei bucăți de teren, ca urmare a acțiunii apelor curgătoare și alipirea ei la un teren riveran ce aparține altui proprietar. În cazul avulsiunii, acțiunea în revendicarea terenului smuls, poate fi introdusă în termen de cel mult un an de la data ruperii bucății de teren, prin excepție de la regula de drept comun care prevede că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă extinctiv.

Potrivit art. 576 alin. (1) C.civ., animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă, dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declarației făcute la primărie de către proprietarul terenului pe care acestea au fost găsite .

Din această dispoziție rezultă că animalele domestice trebuie să intre pe terenul altei persoane din întamplare, fără ca aceasta să fi provocat în vreun fel pătrunderea animalului pe terenul său.

De asemenea, proprietarul terenului pe care a fost găsit animalul domestic rătăcit este ținut să facă o declarație despre această imprejurare la primăria localității pe raza căreia se află terenul.

Proprietarul animalelor rătăcite poate cere restituirea lor într-un termen de 30 de zile de la data declarației făcute de proprietarul „găsitor, fără a fi nevoie de introducerea unei acțiuni în justiție.” Acest termen de 30 de zile este un termen de decădere.

Accesiunea imobiliară artificială este reglementată în art. 577-598 C.civ.

Art. 577 C.civ. înscrie principiul general aplicabil în materia accesiunii imobilare artificiale, potrivit cu care construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil revin proprietarului acelui imobil, dacă prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel.

Prin imobil, în sensul acestei dispoziții se înțelege fie terenul pe care se ridică o construcție, se face o plantație ori se efectuează o altă lucrare, fie o construcție preexistentă efectuării unor lucrări.

Un asemenea imobil este considerat ca fiind un bun principal iar orice lucrare s-ar efectua asupra sa va reprezenta un bun accesoriu. Ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale, proprietarul bunului principal va deveni și proprietarul bunul accesoriu, unit cu bunul principal.

În practica judiciară anterioară, care își găsește, însă, aplicabilitate și în prezent, s-a decis că prin actul juridic încheiat de părți, ce are ca obiect constituirea unui drept de superficie este înlăturată aplicarea regulilor privitoare la accesiunea imobiliară artificială.

Curtea de Apel Ploiești a reținut că suprapunerea a două drepturi de proprietate, dreptul de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, se constituie prin acordul părților, cu respectarea cerințelor de fond și de formă referitoare la transferul terenurilor. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, acordul părților ce prevede un drept de nudă proprietate pentru proprietarul terenului și exercițiul de facto al prerogativelor dreptului de proprietate din partea superficiarului este interzis. În consecință, construcția va aparține prin alăturare, proprietarului terenului, pe când constructorul va avea o creanță, deoarece nu a putut dobândi alte drepturi prin acordul încheiat.

De asemenea, Curtea de Apel Constanța a decis, într-o speță, că odată ce proprietarul terenului și-a exercitat dreptul de accesiune, cerând atât reluarea stăpânirii terenului, cât și intrarea în posesie asupra lucrării, se naște dreptul de creanță pur și simplu al autorului lucrării cu privire la despăgubiri. Prin urmare, în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 494 C.civ. (corespondentul art. 581 acualul Cod civil), constructorul de bună-credință nu este titularul unui drept de proprietate asupra lucrării edificate pe terenul altuia, ci, în urma exercitării dreptului de accesiune de către proprietarul terenului, el devine titularul unui drept de creanță. Obligația proprietarului terenului corelativă dreptului de creanță al autorului lucrării își poate realiza dreptul său de creanță împotriva proprietarului sctual, iar nu împotriva proprietarului terenului de la data executării lucrării.

Așa cum menționam anterior, accesiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, poate fi imobiliară precum și mobiliară.

Prin accesiune mobiliară se înțelege unirea a două bunuri mobile ce aparțin unor proprietari diferiți ori confecționarea sau producerea unui bun de către o persoană care, în cadrul unei asemenea operațiuni, folosește materialele aparținând unei alte persoane.

Ca regulă, proprietarul bunului rezultat va fi proprietarului bunului component care are o valoare pecuniară mai mare. Spre a nu se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză, cel ce devine proprietar al bunului rezultat are obligația de a dezdăuna pe cel în detrimentul căruia a obținut proprietatea.

2.4.2. Uzucapiunea

În Codul civil în vigoare, uzucapiunea este reglementată în cadrul art. 930-934, pentru uzucapiunea imobiliară și în cadrul art. 939, pentru uzucapiunea mobiliară.

În linii mari, uzucapiunea imobiliară păstrează principiile stabilite în Decretul-lege nr. 115/1938, prin împărțirea instituției în uzucapiune extratabulară și tabulară.

Se observa, așadar, că prevederile art.887 alin. (1) C.civ. elimină expres uzucapiunea dintre instituțiile prin care poate fi dobândit un drept asupra unui imobil fără înscrierea în cartea funciară: ”drepturile reale se dobândesc fără înscrierea în cartea funciară când provin din moștenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege”. Rezultă, in mod lipsit de echivoc ca această soluție este opusă celei din vechea reglementare din Legea nr. 7/1996, unde la art. 26 se prevedea că “dreptul de proprietate și celelelate drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune. Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înțelege să dispună de ele”.

Aceste modificări vor conferi uzucapiunii un caracter de excepție, ca modalitate de dobândire a drepturilor reale, condițiile impuse fiind mult mai stricte decât în sistemul de inscripțiuni și transcripțiuni sau în sistemul de carte funciară al Legii nr. 7/1996, unde efectul achizitiv se producea fără înscrierea in cartea funciară.

De asemenea, noua legislație prevede în mod expres posibilitatea bunurilor mobile prin uzucapiune, ipoteză disputată în doctrină sub incidența dispozițiilor Codului civil din 1864.

În fine, mai trebuie precizat faptul că analiza instituției uzucapiunii, reglementată de actualul C.civ. se va face prin raportare la procedura instituită de C.pr.civ. în vigoare. Pentru perioada anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ, se vor aplica dispozițiile procedurale de drept comun ale C.pr.civ.din 1865.

Uzucapiunea poate fi definită ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real, care se manifestă prin posesie,ca stare de fapt, exercitată pe parcursul unui intreval de timp cerut de lege și care produce efecte doar în situația manifestării active a voinței posesorului, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

În strânsă legatură cu uzucapiunea se află noțiunea de prescripție achizitivă, sau altfel spus nu se poate vorbi despre uzucapiune fara a defini prescripția achizitivă. De asemenea, mai trebuie atrasă atenția asupra prescripției extinctive, astfel incât cei doi termeni sa nu fie confundați. Astfel, în vreme ce prescripția nu afectează dreptul în sine, ci doar posibilitatea de a-l proteja juridic, prescripția achizitivă afectează afectează dreptul, stinându-l în persoana fostului titular și născându-l în persoana altuia sau, în cazul uzucapiunii tabulare, consolidându-l în persoana celui înscris în cartea funciară în baza unei cauze nelegitime.

Mai concret, în cazul prescripției extinctive, acțiunea titularului dreptului, prin care acesta încearcă redobândirea lui, protejarea lui juridică, va fi respinsă ca prescrisă, ea nemaibeneficiind de concursul autorităților statului, fără însă cadreptul să se fi stins în persoana reclamantului. Sugestivă este situația drepturilor de creanță, când se precizează că obligația corelativă a debitorului, de restituire, este retrogradată din statutul de obligație perfectă în obligație imperfectă. Dreptul suspus prescripției supraviețuiește în continuare, în persoana titularului său, însă terțul nu poate fi constrâns la restituire, ci are doar alegerea daca sărestituie de bunăvoie. Pentru drepturile reale, sub imperiul Codului civil de la 1864, exista interpretarea că în cazul prescripției extinctive s-ar stinge însuși dreptul în persoana fostului titular, în același moment în care se naște dreptul în persoana altuia.

În cazul prescripției achizitive, dreptul invocat stinge în persoana titularului său și se naște în persoana celui care îl exercită în fapt. În consecință, o acțiune pentru recunoașterea dreptului va fi respinsă din pricina faptului că dreptul nu mai există în persoana fostului titular, dreptul ieșind din patrimoniul său.

2.5. Obiectul dreptului de proprietate privată

Obiectul dreptului de proprietate de regulă, este format din orice bun mobil sau imobil, cu excepția celor care formează obiectul proprietății publice, care aparține statului în totalitate.

De la regula de mai sus există și excepții, iar în acest sens voi da ca exemple următoarele: armele și munițiile, explozibilele, etc.Trebuie menționat că aceste categorii de bunuri se află în circuitul civil dar sunt supuse unor regimuri juridice speciale, încălcarea lor putând fi sancționată administrativ sau civil de către autoritățile abilitate.

Datorită faptului că, dreptul de proprietate privată este un drept absolut, celorlalți subiecți de drept le revine obligația negativă de a nu aduce atingere, sub nici o formă, titularului în proprietatea căruia se afla bunul. Într-o concepție majoritară, din literatura de specialitate, caracterul absolut este explicat prin raportarea dreptului de proprietate la celelalte drepturi , arătându-se că numai dreptul de proprietate reunește cele trei atribute (posesia, folosința și dispoziția), celelalte drepturi reale comportând numai unul sau două atribute (se spune că proprietatea este absolută în comparație cu celelalte drepturi ale proprietarului, însă nu este absolută în ea însăși).

În ceea ce privește statul și unitățile administrativ teritoriale, acestea pot dobândi dreptul de proprietate privată doar asupra bunurilor care prin natura sau destinația lor conferită de lege nu fac parte din domeniul public al acestora.

În acest sens art.6, din Legea nr.18/1991 privitoare la fondul funciar prevede că “domeniul privat al statului și, respectiv, al comunelor, orașelor, municipiilor și al județelor este alcătuit din terenuri, altele decât cele care, prin natura lor sau prin destinația legii, fac parte din domeniul public al lor, aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile și modurile prevăzute de lege”.

Obiectul dreptului de proprietate privată al statului este format din totalitatea bunurilor care nu formează obiectului de proprietate ale acestuia. În afară de modurile originare de dobândire a proprietății (vânzare-cumpărare, donații, etc.), statul mai poate dobândi dreptul de proprietate privată prin intermediul anumitor moduri specifice recunoscute doar acestuia, cum ar fi: bunurile fără stăpân sau abandonate intră în proprietatea sa, moștenirile vacante, etc.

Din punctul de vedere al regimului juridic al bunurilor proprietate privată aparținând statului ori unităților administrativ-teritoriale, în principiu nu există nicio deosebire față de cel de drept comun aplicabil dreptului de proprietate având ca titular persoane fizice sau persoane juridice de drept privat.

2.6. Limitele dreptului de proprietate

În privința limitelor exercitării dreptului de proprietate privată, dispozițiile alin.1 ale art.556 NCC prevăd faptul că, acesta poate fi exercitat “în limitele materiale ale obiectului său, limitele corporale ale bunului, cu îngrădirile stabilite de lege”.

Din coroborarea prevederilor alin.2 și 3 ale aceluiași art., reiese faptul că nu numai legea, ci și proprietarul prin voința acestuia pot impune limite în ceea ce privește exercitarea dreptului de proprietate privată, însă cu excepțiile prevăzute de lege.

Codul Civil reglementează trei tipuri de limite, acestea fiind: limitele legale, adică acelea impuse prin intermediul legii care sunt consecrate în art.602-625; limitele convenționale, care se formează în jurul voinței părților, acestea fiind reglementate în art.626-629 și limitele judiciare, adică acelea impuse prin hotărâre judecătorească, care se regăsesc în art.630.

Ca principiu, limitele juridice privesc atributele dreptului de proprietate și își au izvorul în voința juridică exprimată fie de legiuitor, fie de judecător, de regulă, cu prilejul soluționării unui litigiu între părțile în prezență, fie urmare a exprimării voinței proprietarului prin acte juridice care au ca scop constituirea unor limite ale exercițiului dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate privată, chiar dacă este un drept opozabil erga omnes, adică este opozabil tuturor subiecților de drept, acesta se exercită ținând cont atât de interesele individuale, cât și de cele generale, care iau naștere datorită raporturilor juridice.

Sub regimul fostului Cod Civil român de la 1864, în literatura juridică mai veche s-a arătat că, atunci când fostul art.480. C.Civ. dispunea că dreptul de proprietate se exercită în condițiile prevăzute de lege, prin aceste condiții aveau a fi avute în vedere “limitele normale ale dreptuluide proprietate”, care “cuprind toate îngrădirile, infinit de variate după timp și loc, care se impug fie în privința obiectului dreptului, fie în privința unor atribute ale dreptului, spre apărarea intereselor obștești sau spre apărarea intereselor private ale altora”.

Din cele relatate mai sus putem desprinde concluzia că, pentru a putea ști ce putem face cu lucrul asupra căruia deținem un drept de proprietate este necesar să cunoaștem ce ne este interzis să facem în privința lui. Interesele individuale sau colective care apar în raporturile juridicice civile trebuie analizate în funcție de evoluția și condițiile social economice care determină exercitarea dreptului.

Statul este dator, față de indivizii săi să asigure o fuziune a dreptului de proprietate publică cu cel de proprietate privată. Așadar, dreptul de proprietate nu poate fi protejat decât în limitele funcțiilor cărora el trebuie să răspundă; dacă are a fi protejat, apoi dreptul de proprietate implică limitări pe care le impug finalitățile sale morale, eficacitatea sa economică și exigențele interesului general.

În literatura de specialitate, limitările dreptului de proprietate privată au fost clasificate în:

a).Limitări ce privesc exercițiul dispoziției juridice asupra bunului;

b).Limitări ce decurg din raporturile de vecinătate;

c).Limitări temporare sau definitive ale folosinței bunurilor;

d).Limitări ce decurg din folosirea subsolului oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general;

e).Limitări care duc la pierderea dreptului de proprietate privată, datorită exproprierii pentru cauze de interes public.

În momentul în care ne referim la limitările materiale care privesc dreptul de proprietate privată, trebuie să subliniem faptul că, acestea se referă la starea fizică a bunului. Cu toate acestea, proprietarul poate aduce modificări sau poate transforma bunul aflat în proprietatea sa; acest drept îi este conferit de către unul dintre cele trei atribute care însoțesc dreptul de proprietate și anume, dispoziția.

O problemă de identificare a limitelor impuse dreptului de proprietate privată o întâlnim în cazul terenurilor. Astfel că, conform dispozițiilor art. 559 alin. 1 NCC “proprietatea terenului se intinde și asupra subsolului și a spațiului deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale”.

Referitor la limitările aduse dreptului de proprietate, fără a intra în prea multe detalii, voi arăta, în cele ce urmează câteva restricții impuse de Codul civil, raportat la dreptul de proprietare și la exercitarea acestuia în mod liber și nestingherit.

Atunci când se aduce în discuție problema limitării dreptului de proprietate privată asupra unui bun este evident că se are în vedere ”starea fizică„ adică însăși corporabilitatea bunului respectiv, fie el mobil ori imobil.

Raportat la bunurile mobile corporale, starea fizică a acestora este clară și nu lasă loc de interpretări. Cu toate acestea, potrivit naturii și destinației bunului, proprietarul îi poate schimba configurația fizică, modificându-i în acest mod limitele corporabilității, prin exercitarea prerogativei dispoziției materiale, ca atribut al dreptului de proprietate.

Referitor la bunurile imobile, trebuie făcută o distincție clară între situația construcțiilor și cea a terenurilor. În privința construcțiilor, configurația fizică a acestora determină înseși limitele materiale ale dreptului de proprietate asupra lor; o schimbare a acestor limite prin intervenția proprietarului prin exercitarea prerogativei dispoziției materiale asupra construcției nu va putea fi făcută decât cu respectarea legislației speciale în materie, cu precizarea că, într-o astfel de situație, schimbarea configurației materiale a bunului se va putea face numai cu respectarea unei limitări juridice a exercițiului dreptului de proprietate asupra bunului, anume prin voința legiuitorului, care impune respectarea unei anumite discipline în construcții, în interes general.

Mai complicată este situația terenurilor care, ca regulă, nu cuprind doar suprafața terenului ci și spațiul aerian de deasupra, precum și subsolul.

În ceea ce privește suprafața fizică a terenului, în cazul în care acesta este înscris în cartea funciară atunci există și o descriere a imobilului, așa cum prevede, în mod expres art. 876 alin. (1) C.civ. Această descriere are drept componentă esențială întinderea suprafeței terenului, stabilind, în acest fel, limitele materiale ale dreptului de proprietate. În cazul unor eventuale litigii dintre proprietarii vecini pentru determinarea exactă a întinderii materiale a suprafețelor de teren asupra cărora poartă dreptul lor de proprietate imobiliară va fi tranșată în justiție, pe calea unei acțiuni în grănițuire.

Menționam anterior că limitarea dreptului de proprietate asupra terenurilor cuprinde și spațiul aerian de deasupra acestuia. Așa fiind, art. 136 alin. (3) din Constituție stabilește că ”spațiul aerian al României face obiectul exclusiv al proprietății publice a statului„. Noțiunea de spațiu aerian nu este, însă, specifica dreptului intern, ea este cunoscută și în dreptul inernațional. Din punctul de vedere al dreptului intern român în materie, potrivit art.6 C.aerian civil, „spațiul aerian național reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic.”

Într-o speță controversată, Tribunalul București a decis că: „ Proprietarul terenului are dreptul de a fi despăgubit pentru lipsa de folosință a acestuia, în limitele stricte ale yonei de protecție sau de siguranță ale liniei aeriene. Chiar dacă exploatarea terenului său nu poate fi făcută datorită interesului superior general de exploatare a liniei aeriene, exploatarea bunului său de către pârâtă nu poate fi făcută cu titlu gratuit atât timp cât utilitatea publică nu a fost declarată conform Legii exproprierii nr. 33-1994 și, prin urmare, proprietarul nu a fost despăgubit la justa valoare a bunului. Nu se poate reține apărarea pârâtei că legea în discuție îi permite exploatarea zonelor de siguranță cu titlu gratuit deoarece ar semnifica, în fapt, o expropriere gratuită, interzisă de Constituție, a bunlui ce se găsește în proprietatea reclamantei”.

Raportat la subsolurile terenurilor, așa cum am arătat și anterior, bogățiile ce se găsesc în subsol, aparțin statului. Așadar, în conformitate cu prevederile art. 136 alin. (3) din Constituție, „bogățiile de interes public ale subsolurilor fac exclusiv obiect al dreptului de proprietate publică a statului.” Din interpretarea per a contrario a textului de lege amintit, reiese că acele bogății care nu sunt de interes public pot fi exploatate de către titularul dreptului de proprietate asupra terenului, în subsolul căruia acestea se găsesc.

Raportat la exproprierea pentru utilitate publică, în aceasta situație se poate găsi și subsolul unei teren, nu doar suprafața acestuia. În conformitate cu prevederile art. 44 din Constituție, în ipoteza efectuării unor lucrări de interes general, autoritatea publică este îndrituită să folosească subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația corespunzătoare de a-l despăgubi pe proprietarul acelui teren pentru eventualele daune aduse solului ori construcțiilor ce se găseau pe acel teren.

Este fără putere de tăgadă că obligația de a dovedi starea de necesitate și utilitatea publică revine autorității de stat care solicită expropierea. În cazul în care aceasta este justificată și proprietarul terenului (și, implicit, al subsolului), se opune exproprierii, consimțământul acestuia poate fi suplinit prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Așadar, cât privește folosirea subsolului unei proprietăți imobiliare de către autoritățile publice, pentru lucrări de interes general, ea creează obligața constituțională pentr acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.

O altă situație care ar putea ridica probleme în practica este aceea a terenurilor pe care se găsesc ape. Edificatoare sunt prevederile art. 136 alin. (3) din Constituție care prevăd că „ (…) apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național (…)” fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică. Cu alte cuvine, pentru a se putea reține că apele aflate pe terenenul unei persoane private pot fi trecute în proprietatea statului, este necesară îndeplinirea, cumulativă a două condiții: apele să aibă potențial energentic și să fie de ineteres național. În schimb, art. 559 alin. (3) din Codul civil prevede că: „apele de suprafață și albiile acestora aparțin proprietarului terenului pe care se formează sau curg.”

Fără a adăuga ceva la stare naturală a fondurilor, art. 604 C.civ. dipsune că proprietarul fondului inferior nu poate împiedica, în niciun fel, curgerea firească a apelor provenite de pe fondul superiore. În măsura în care o asemenea curgere cauzează vătămări sau prejudicii, proprietarul fondului inferior poate solicita instanței să dispună încuviințarea efectuării anumitor lucrări care să determine schimbarea cursului apelor, pe cheltuiala sa.

Cu titlu de noutate, art. 605 din Codul civil instituie reguli speciale privitoare la curgerea provocată a apelor. Textul dispune că proprietarul unui fond inferior nu poate împiedica curgerea unor ape provocată de proprietarul fondului superior ori de alte persoane, cum ar fi cele care „țâșnesc” pe el din urmă fond prin realizarea de lucrări subterane de către proprietarul acestuia, după cum el nu poate împiedica nici curgerea apelor provenite din secarea terenurilor mlăștinoase, a apelor folosite în scop casnic, agricol ori industrial, însă numai dacă o asemenea curgere precedă vărsarea într-un curs de apă sau într-un șanț.

În orice caz, art. 608 alin. (2) C.civ., dispune că proprietarul fondului pe care izvorăște apa nu îi poate schimba cursul dacă prin această schimbare ar aduce atingere drepturilor titularilor fondurilor inferioare.

În ipoteza în care o terță persoană ar efectua lucrări ce ar conduce la secarea unui izvor, proprietarul fondului pe care se află izvorul are dreptul să ceară repararea prejudiciului cauzat prin secarea acestuia iar dacă situația de fapt o permite, acesta poate cere resetabilirea situației anterioare, în situația în care apa izvorului este necesară pentru exploatarea fondului său.

Limitări ale dreptului de proprietate sunt și cele referitoare la raporturile de vecinătate. Așa fiind, art. 611 C.civ. prevede că „proprietarul este obligat să își facă streașina casei sale astfel încât apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin.”

Mult mai clar decât în reglementarea anterioară este prevăzută și dinstanța minimă în ceea ce privește construcțiile. Art. 612 C.civ., prevde că proprietarul unui fond poate realiza orice construcții, lucrări sau plantații numai cu respectarea unei distanțe minime de 60 de cm față de linia de hotar care desparte proprietatea sa de proprietatea sau proprietățile învecinate, dacă prin lege sau prin regulamentul de urbanism nu se prevede altfel”. Legea permite și derogări de la această regulă, norma având un caracter dispozitiv. Cu alte cuvinte, cu acordul proprietarului vecin, distanța minimă poate fi redusă. Cu toate acestea, textul de lege amintit anterior impune, în sarcina părților, ca orice derogare de la regula impusă să fie consemnată printr-un înscris încheiat în formă autentică.

Art. 613 din Codul civil reglementează distanța minimă dintre arbori și fondul vecin. Așa fiind, raporturile bună-vecinătate presupun, printre altele, respectarea unei distanțe minime față de fondul vecin. Textul de lege amintit prevede că, în lipsa unor dispoziții contrare cuprinse în lege, în regulamentul de urbanism sau stabilite de obiceiul locului, arborii trebuie sădiți la o distanță de cel puțin 2 metri față de linia de hotar, cu excepția arborilor care ajung la o înălțime mai mică de 2 metri, a plantațiilor și a gardurilor vii; în cazul acestora din urmă urmează a-și găsi aplicabilitate dispozițiile art. 612 din Codul civil , care permit plantarea la o distanță de 60 de centimentri față de fondul vecin.

În caz de nerespectare a distanței de 2 metri prevăzută pentru arborii mari, proprietarul vecin care constată aceasta este îndreptățit să ceară scoaterea lor ori, după caz, să pretindă tăierea acestora, până la înălțimea prevăzută de lege. De asemenea, acesta este îndreptățit să facă el însuși aceste operațiuni, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care se află arborii.

Trebuie menționat că aceste norme au caracter supletiv. Așa cum am menționat și anterior, prin certificatul de urbansim al fiecărei localități se pot stabili alte distanțe la care să fie plantați arborii, arbuștii ori gardurile vii. De asemenea, această distanță, sub minimul prevăzut de lege, poate fi stabilită de către cei doi proprietari, prin acordul lor, consemnat printr-un înscris autentic.

O altă limitare adusă dreptului de proprietate este vederea asupra proprietății vecinului. Art. 615 din Codul civil statuează principiile privitoare la distanța minimă pentru feresterele de vedere spre fondurile învecinate. Astfel, potrivit primului alineat al acestui text, este obligatorie, păstrarea unei distanțe de cel puțin 2 metri între fondul, îngrădit ori neîngrădit, ce aparține proprietarului vecin și fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări care sunt orientate către acel fond.

Dacă lucrările sunt dispuse neparalel cu linia de hotar spre fondul vecin, ele trebuie să fie executate la o distanță de până la un metru față de această linie.

Cum spune art. 615 alin. (2) C.civ., astfel de lucrări sunt „interzise la o distanță mai mică de un metru”. Cât privește modul de stabilire a distanțelor prevăzute de text, ele se calculează de la punctul cel mai apropiat față de linia de hotar existent pe fața zidului în care s-a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconului, până la linia de hotar.

În cazul lucrărilor neparalele, distanța se măsoară tot perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar și până la această linie.

Cu toate acestea, art. 616 C.civ., stabilește că: „Dispozițiile art. 615 nu exclud dreptul proprietarului de a-și deschide, fără limită de distanță, fereastre de lumină, dacă sunt astfel construite încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.”

Servitutea de vedere este distinctă de servituțile de lumină (ius luminum). Dintre acestea din urmă, o primă categorie se referă la servitutea de lumină propriu-zisă care, fără a procura o vedere asupra fondului vecin, servește, prin destinație, numai pentru aerisire și iluminatul natural al imobilului. Este vorba despre așa numitele deschideri de aer și lumină care, pot fi practicate la orice înălțime și distanță față de fondul vecin deoarece ele constituie un atribut al dreptului de proprietate și nu sunt de natură a-l prejudicia pe propretarul vecin.

Cea mai importantă limitare legală prevăzută de Codul civil în vigoare este cea reglementată în art. 617, și anume, dreptul de trecere, fiind și cea care are cele mai multe aplicări practice.

Potrivit art. 617 alin. (1) C.civ., „Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i se permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu”. În termeni asemănători, prin folosirea sintagmei „loc înfundat” și nu a celei de „teren lipsit de acces la calea publica”, ele fiind, în mod evident, echivalente, art. 616 din vechiul Cod civil reglementa, printre alte servituți legale si așa numita servitute de trecere. Practic, întreaga doctrină consacrată drepturilor reale a arătat întotdeauna că, la fel ca și în situația celorlalte așa-zise servituți naturale și legale reglementate de vechiul Cod civil, și servitutea de trecere nu era altceva decât o limită adusă exercitării dreptului de proprietate, o obligație firească impusă proprietarilor unor fonduri învecinate, aflate în ipoteza prevăzută de lege.

Curtea de Apel Pitești a reținut că: „Prin sentință, judecătoria a admis acțiunea reclamanților și, în contradictoriu cu mai mulți pârăți a creat o servitute de trecere în favoarea primilor, conform raportului de expertiză și schiței anexate la dosar. Sentința a fost apelată de către unul dintre pârâți care a susținut că varianta din expertiză, ce a fost avută în vedere, îl prejudiciază grav, iar reclamanții au acces la calea publică, nefiind necesară constituirea unei servituți de trecere. Tribunalul a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul că a adoptat o altă variantă de trecere propusă de expert, variantă mai economicoasă, și a reținut din probe că terenul reclamanților constituie, totuși, loc înfundat în sensul prevăzut de art. 616 C.civ. de la 1864. Învestită cu recursul reclamantei și a doi dintre pârâți, Curtea de Apel Pitești a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceluiși tribunal, expertul nu a determinat exact proprietățile ce constituie fonduri aservite servituții de trecere, neputându-se determina care dintre pârâți suportă acea servitute, soluția părând astfel netemeinică. Cum în recurs nu era legamente posibil a se administra probele necesare lămuririi situației de fapt, s-a impus soluția trimiterii cauzei pentru rejudecare.”

Într-o altă speță, Curtea de Apel București a statuat că, dobândirea dreptului de proprietate asupra unui teren, în condițiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dteremină stingerea servituții de trecere existente pe acel teren în favoarea cumpărătorilor, în temeiul art. 638 C.civ. de la 1864, deoarece proprietarul fondului dominant devine și proprietarul fondului aservit.

Codul civil în vigoare înlocuiește în mod judicios servitutea legală de trecere cu dreptul de trecere ce poate fi exercitat de proprietarul locului fără acces la calea publică de a obține un asemenea acces prin utilizarea unei căi de trecere ce se situează, preexitând ori fiind constituită în acest scop, pe terenul proprietarului vecin care dispune de acest acces.

Dincolo de starea obiectivă în care se află cele două fonduri, în sensul că unul dintre ele are acces la calea publică , dar nu și fondul învecinat, art. 617 C.civ. introduce o nuanță sesizabilă privitoare la modul concret în care se naște dreptul de trecere pentru proprietarul locului „înfundat”. Situația obiectivă în care se găsește acesta din urmă face ca el să dobândească ex lege, prin manifestarea sa unilaterală de voință, dreptul de a i se permite trecerea pe fondul vecinului său. Este rațiunea pentru care acest drept a fost calificat ca fiind un drept potestativ.