.dreptul de Proprietate Evolutie Si Particularitati
INTRODUCERE
„Unde proprietatea nu este protejată, se poate zice că acolo nu mai există societate posibilă și reîncepe barbaria. Aceste idei sunt așa de simple și evidente încât nu înțelegem cum au putut fi contestate și nesocotite… Omul a dobândit prin industria sa pământul pe care locuiește.”
(Constantin Enache)1
Dreptul de proprietate ca drept fundamental este o temă foarte mult discutată și foarte mult mediatizată în zonele politice. Dreptul de proprietate este un drept de origine incontestabilă, foarte strâns lipit de viața omului, de bunăstarea individului, de bunăstarea societății. Proprietatea a fost și rămâne prilej de bucurie, dar și de conflict, proprietatea poate explica în fond multe reușite și nereușite ale societății.
Dreptul de proprietate este o prerogativă inerentă naturii umane, un mijloc de atingere a valorilor umane recunoscute, o concesie a legiuitorului. Această concesie este făcută în considerarea aspirațiilor fundamentale ale omului.
Acest drept este considerat în unanimitate ca un drept economic prin excelență, fiind legat indisolubil de structura economică a societății. Proprietatea este rezultatul muncii, de altfel în doctrina mai veche dreptul de proprietatate era clasificat și studiat alături de dreptul la muncă.
CAPITOLUL I
1.1 EVOLUȚIA DREPTULUI DE PROPRIETATE
S-a susținut și se susține încă de foarte mulți , că la origine prorietatea era colectivă, și că numai în urma unei îndelungate evoluții istorice ea a devenit individuală.
Dacă dăm acestei afimații o formă absolută, atunci, după toate probabilitățile, ea nu corespunde cu realittea. Este aproape sigur că oamenii, chiar în starea lor primitivă, au cunoscut totdeauna proprietatea individuală a anumitor obiecte mobile; orice om a trebuit să fie proprietarul exclusiv al armelor și uneltelor sale de muncă, al veșmintelor sale , al calului și cortului său, și în fine al femeii sale.
Dacă însă reducem afirmația de mai sus la proprietatea funciară, adică în primul rând la proprietatea pământului – cea mai interesantă formă a proprietății, deoarece este aceea care a evoluat cel mai mult în decursul vremii –, atunci afirmația este probabil exactă, deși aici ne aflăm adesea pe terenul nesigur al ipotezelor istorice.
Se pare că toate popoarele, în perioada cea mai primitivă a evoluției lor , au ignorat proprietatea individuală a pământului. În afară chiar de orice mărturie istorică, simpla rațiune este suficientă pentru a ne convinge de acest lucru . Popoarele primitive erau nomade, ele trăiau din vânat, și mai târziu din creșterea vitelor; ele nu cultivau deci pământul și nu erau stabilte în mod durabil pe un pământ determinat. De aceea, solul pe care se afla așezat în mod provizoriu tribul, pe care el vâna și păștea turmele, nu putea face obiectul unei proprietăți individuale, ci putea fi cel mult considerat ca proprietatea întregului trib, și încă această proprietate era lipsită de orice caracter de stabilitate sau de perpetuitate.
Însă chiar mai târziu, la popoarele care au trecut de faza nomadă sau pastorală și au ajuns în faza agricolă primitivă, în care s-au stabilit pe pământul pe care-l cultivă, totuși tot proprietatea colectivă domină. Această proprietate se prezintă fie sub forma coproprietății întregului grup de indivizi formând tribul, satul etc., fie sub forma mai restrânsă a coproprietății familiare. Sub ambele aceste forme, ea s-a perpetuat pe alocuri până în dreptul modern. Sub forma coproprietății tribului, ea s-a perpetuat în Rusia, unde pământul arabil și pășunile aparțin satului sub numele de mir. Sub forma coproprietății familiare ea se mai întâlnește la sârbi, unde se numește Zadruga.
La romanii primitivi, proprietatea colectivă a existat de asemenea sub ambele aceste forme. Coproprietatea familiară a fost cea mai durabilă și cea mai adânc înrădăcinită; chiar după dispariția ei, ea a lăsat urme nepieritoare în dreptul roman, unde sistemul succesiunilor ab intestat nu se poate explica decât printr-o supraviețuire a ideii proprietății colective familiare. În ceea ce privește coproprietatea mai întinsă a grupului, ea a existat de asemenea în organizarea primitivă a poporului roman, și este probabil că mai dăinuia încă după întemeierea Romei. Diverse mărturii dovedesc acest lucru, între altele afirmațiile autorilor care ne spun că fiecare șef de familie nu avea în acea epocă decât două jugăre de pământ (aproximativ un pogon) ce-i aparțineau personal, ceea ce pare cu totul insuficient pentru hrana unei familii numeroase. Se pare deci că fiecare cetățean era proprietar individual numai pe casa și pe locul ce o înconjura; restul pământului aparținea unui grup mai larg, probabil acelui grup pe care romanii îl numeau gens.
Dar dacă forma colectivă se află la originea proprietății funciare, ea face loc proprietății individuale îndată ce popoarele ating un grad mai înaintat de organizare socială. Astfel, la Roma, în perioada istorică, întâlnim proprietatea individuală a pământului pe deplin organizată. Această organizare era în același timp simplă și practică: proprietarul roman exercita asupra proprietății sale un drept exclusiv, caracterizat prin cele trei atribute ale sale: usus, fructus și abusus.
Această formă a proprietății, atât de asemănătoare cu forma actuală, nu există însă decât pentru dominium ex jure Quiritium, adică pentru proprietatea pământurilor așezate în Italia. Alături de această proprietate individuală prin excelență, romanii au creat proprietatea fondurilor provinciale; proprietatea acestor fonduri aparținea statului, care lăsa particularilor numai folosința lor. Însă dreptul de folosință al particularilor era foarte complet, așa încât de fapt echivala cu o adevărată proprietate. Deosebirea dintre proprietatea quiritară și aceea a fondurilor provinciale s-a atenuat tot mai mult, până ce sub Justinian aceste forme au fost contopite într-una singură.
În Evul Mediu, caracterul simplu, practic și atât de modern al proprietății romane a fost greu alterat. Din exclusivă, independentă și simplă, proprietatea devine dependentă, complicată și strivită de sarcini. Această transformare are la origine obiceiul, luat destul de curând după căderea Imperiului Roman, de a transfera folosința pământului în mod perpetuu prin contract, în schimbul unei rente. Proprietarul originar păstra proprietatea, iar concesionarul nu avea decât posesiunea și folosința. Concedarea folosinței pământurilor generalizându-se, în curând mai toate pământurile sunt posedate de simpli concesionari. Pământurile astfel concedate se numeau fiefuri, censive etc.; asupra lor se suprapuneau două drepturi, ambele perpetue: dreptul proprietarului primitiv și dreptul concesionarului.
La început, proprietarul originar reținea pe deplin proprietatea, concesionarul neavând nici un caracter de proprietar. Însă, cum dreptul proprietarului primitiv era abstract, puțin vizibil, pe când dreptul vasalului era concret, vizibil și în același timp perpetuu, cu timpul s-a recunoscut și concesionarului un drept de proprietate. Din acel moment, un singur fond a avut doi proprietari: proprietarul originar, care avea domeniul eminent, și proprietarul concesionar care avea domeniul util. Aceste două drepturi nu constituie o coproprietate sau o indiviziune, fiindcă nu au aceeși natură; ele sunt de natură diferită.
Odată îndrumată pe acestă cale, evoluția mai face un pas. Dreptul concesionarului se întărește tot mai mult și devine cu timpul un adevărat drept de proprietate; în aceeasi măsură, dreptul seniorului pierde caracterul său, și legitimitatea sa începe să fie uitată. La un moment dat concesionarul a fost considerat tot mai mult ca o sarcină nesuferită ce apăsa asupra pământului, și titularul redevenței, ca un parazit social hrănit din munca cultivatorului pământului, și pe care o organizare socială mai bună trebuia să-l înlăture.
În ajunul Revoluției franceze, proprietatea funciară avea deci următoarea înfățișare: pământul era lovit de o sumă de drepturi perpetue, care la origine erau întemeiate pe contracte și deci perfect legitime, însă care în decursul secolelor au pierdut caracterul lor legitim, deoarece s-au uitat titlurile care le întemeiau, și păreau a fi uzurpări și știrbiri nedrepte ale dreptului de proprietate al proprietarilor actuali. Astfel se pregătea momentul când aceste drepturi vor fi suprimate, și când fracționarea originară a proprietății se va transforma într-o strămutare a ei. În orice caz, în ajunul Revoluției, fizionomia proprietății funciare era de o extremă complexitate și circulația ei foarte anevoioasă.
Revoluția a înfăptuit opera de dezrobire a proprietății. Ea a suprimat întreaga organizație feudală, cu toate drepturile și redevențele perpetue care apăsau asupra pământului. În locul complexității anterioare, ea reîntroneză simplitatea proprietății romane quiritare; proprietatea funciară devine liberă și proprietarul dobândește un drept exclusiv, care nu mai este restrâns prin alte drepturi suprapuse. Singurele restricții aduse proprietății sunt acelea cerute de interesele sociale superioare, iar niciodată acelea ce au drept scop interese individuale privilegiate. Dezmembrămintele proprietății sunt de asemenea reduse la două drepturi principale: uzufructul și servituțile. Aproape toate celelalte drepturi de folosință contractuale nu mai sunt ca altădată, dezmembrăminte ale proprietăți, deoarece nu sunt reale, ci personale, și, în plus, sunt temporare în loc de a fi perpetue.
În perioada modernă au fost aduse însă tot mai multe restricții dreptului de proprietate. În anii instaurării sistemului sovietic proprietatea privată a fost permanent îngrădită, iar proprietatea funciară particulară aproape desființată. În această perioadă este dificil de vorbit de restricții aduse proprietății, atât timp cât însăși proprietatea privată fusese aproape desființată.
În general, sub pretextul unor necesități sociale, prin diferite acte normative, statul a impus și impune o serie de limite dreptului de proprietate. Cu cât proprietatea va fi obligată să suporte presiunea mai multor restricții, cu atât societatea va fi supusă regresului social. Sunt actuale observațiile unor iluștri juriști interbelici: „legiuitorul să se ferească a face două lucruri: să lovescă în principiul și în forma proprietății individuale, transformând-o în proprietate colectivă și să confisce sub forma exagerării impozitelor elementare sau globale, pe venit, pe capital sau pe succesiuni, bogăția economisită1”. Așa cum nu trebuie exagerat caracterul absolut al dreptului de prorietate, deoarece s-ar ajunge la lezarea intereselor sociale, tot astfel nu pot fi acceptate exagerările din partea legiutorului pentru a lărgi tot mai mult sfera restricțiilor dreptului de proprietate. Realizarea unui echilibru între interesul general și cel individual, în materia dreptului de proprietate sub aspect legislativ, presupune înțelepciune din partea legiuitorului.
Limitările dreptului de proprietate își pot avea originea în lege sau în voința titularilor dreptului.
CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Modul de exercitare a atributelor dreptului de proprietate se reflectă în caracterele juridice ale acestuia care dau expresia juridică a dreptului de proprietate însuși, individualizându-l în raport de celelalte drepturi reale, exprimându-i fizionomia juridică.
Astfel, în literatura de specialitate dretul de proprietate este considerat exclusiv și perpetuu.
Dreptul de proprietate este un drept exclusiv. Prin caracterul exclusiv al dreptului de proprietate înțelegem că titularul său este singurul îndreptățit să exercite toate atributele pe care acesta le conferă: dreptul de a folosi, dreptul d proprietate sub aspect legislativ, presupune înțelepciune din partea legiuitorului.
Limitările dreptului de proprietate își pot avea originea în lege sau în voința titularilor dreptului.
CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Modul de exercitare a atributelor dreptului de proprietate se reflectă în caracterele juridice ale acestuia care dau expresia juridică a dreptului de proprietate însuși, individualizându-l în raport de celelalte drepturi reale, exprimându-i fizionomia juridică.
Astfel, în literatura de specialitate dretul de proprietate este considerat exclusiv și perpetuu.
Dreptul de proprietate este un drept exclusiv. Prin caracterul exclusiv al dreptului de proprietate înțelegem că titularul său este singurul îndreptățit să exercite toate atributele pe care acesta le conferă: dreptul de a folosi, dreptul de a-i culege fructele, și dreptul de a dispune.
Atributele dreptului de proprietate subsumate acestui caracter sunt nu numai depline, dar și independente de oricare puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv, cu excepția situațiilor în care proprietatea este dezmembrată. În aceste cazuri caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat, deoarece unele atribute ale dreptului de prorietate se exercită de către o altă persoană, în temeiul unui alt drept real principal derivat din dreptul de proprietate.
De asemenea, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat și în cazul coproprietății, deoarece atributele dreptului de proprietate aparțin și se exercită cu privire la același lucru corporal, de către mai multe persoane.
Dreptul de proprietate este un drept perpetuu. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate trebuie abordat din două puncte de vedere.
În primul rând, dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp. Proprietatea își păstrează calitatea sa abstractă de drept indiferent de șirul transmisiunilor acesteia, atâta timp cât bunul care formează obiectul său există.
Prin caracterul perpetuu nu trebuie înțeles că bunul mobil sau imobil, obiect al proprietății, trebuie să aparțină continuu aceluiași titular. În momentul în care propretarul înstrăinează un bun, dreptul de proprietate nu se stinge, ci el se transferă la dobânditor.
Într-o expresie lapidară a marilor autori francezi Colin și Capitant „dreptul de proprietate se perpetuează transmițându-se”. Deci, înstrăinarea nu este de natură să stingă dreptul de proprietate.
În al doilea rând, perpetuitatea se referă la exercițiul dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, nu poate fi obiectul unei prescripții extinctive. Din acest punct de vedere, acțiunea în revendicare prin care proprietarul urmărește să recapete exercițiul dreptului său de proprietate este imprescriptibilă.
În ceea ce privește bunurile mobile, caracterul perpetuu nu a fost întotdeauna respectat. De exemplu, în cazul abandonării unui bun mobil, cel care îl găsește dobândește proprietate prin ocupațiune.
Esențial este că, în cazul imobilelor, nu există nici o excepție de la caracterul perpetuu a dreptului de proprietate. Statul dobândește proprietatea asupra imobilelor abandonate.
Unii juriști îi atribuie dreptului de proprietate încă o trăsătură și anume cea de a fi absolut.
În doctrina juridică această trăsătură această trăsătură a fost sever criticată, deoarece ar evidenția caracterul absolut al dreptului de proprietate, care nu ar mai justifica existența dezmembrămintelor dreptului de proprietate. Acest caracter ar face practic imposibil exercițiul dreptului de proprietate. Criticile au venit, de regulă, din partea acelor teorii care au negat forma individuală a proprietății și au cultivat ideea proprietății colective.
Alte considerente de ordin juridic ne determină să nu putem defini proprietatea ca un drept absolut. Astfel, atât timp cât prevederile art. 89 Cod civil moldovenesc dispun că „proprietarul se bucură de dreptul de posesiune, de folosință și de dispoziție asupra bunurilor, în limitele determinate de lege”, înseamnă că el nu este absolut. Existența unor legi speciale care cuprind restricții ale exercițiului dreptului de proprietate restrâng și mai mult sfera caracterului absolut al proprietății, raportat la fiecare atribut al său.
Cu toate acestea cei care susțin că dreptul de proprietate este un drept absolut cred că această trăsătură are o conotație mult mai profundă, una simbolică, reflectată încă în Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 26 august 1789. La data când legiuitorul francez a introdus termenul de absolut în definiția proprietății, a avut în vedere că acest termen reflecta cu pregnanță o realitate. Revoluția franceză a schimbat fizionomia dreptului de proprietate, înlăturându-i restricțiile și redându-i caracterul liber, independent. Raportat la caracterul dependent al proprietății până în anul 1789, noua configurație a proprietății scotea în relief tocmai caracterul ei absolut, influențat și de liberalismul care a dominat pe autorii codului civil francez.
Astfel, prin caracterul absolut, dreptul de proprietate se evidențiază de celelalte drepturi reale. Numai dreptul de proprietate este un drept real, complet care conferă titularului său exercițiul integral al tuturor prerogativelor – posesie, folosință, dispoziție –, în cazul celorlalte drepturi reale se pot exercita numai primele două atribute, dreptul de a dispune rămânând definitiv fixat în puterea titularului dreptului de proprietate.
Dar sensul caracterului absolut al dreptului de proprietate constă în mod esențial în opozabilitatea erga omnes – adică în faptul că toate celelalte subiecte pasive nedeterminate sunt obligate să respecte prerogativele titularului său. De aceea caracterul absolut al dreptului de proprietate nu se raportează la exercițiul atributelor sale care, prin însăși natura lor juridică, sunt reglementate de lege, ci la dreptul de proprietate ca un drept real individual, fundamental și inviolabil. Rezultă deci că dreptul de proprietate este absolut în raport cu celelalte drepturi reale, dar nu este absolut în el însuși.
Aceasta înseamnă că, odată dobîndit în mod legal, bunul face parte în mod definitiv din patrimoniul proprietarului, o lege ulterioară putând cel mult să modifice condițiile în care acesta își exercită dreptul, dar nu să-i afecteze însăși substanța.
Schimbarea condițiilor de exercitare a dreptului nu înseamnă înfrângerea caracterului absolut și inviolabil al proprietății, ci o reglementare destinată să-i asigure o utilizare a proprietății mai conformă cu interesele generale.
CONȚINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE
Art. 1 Cod civil stabilește conținutul juridic al dreptului de proprietate. Astfel, „proprietarului îi aparține dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi și a le administra”.
Prin urmare, dreptul de propiretate, conferă titularului său trei atribute: de a poseda bunurile (jus utendi); de a-i culege fructele sau „de a le folosi” ( jus fruendi) și de a dispune de bunuri sau „de a le administra” (jus abutendi).
Jus utendi. Art. 1 Cod civil prevede că „posedarea bunurilor constă în întrebuințarea calităților utile ale bunurilor”. Astfel, acest atribut constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparține direct și nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu și prin putere proprie. Dar, proprietarul poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută și de o altă persoană, dar în numele și în interesul legii.
Deoarece în acest caz posesia corespunde proprietății, se poate afirma că posesia se înfățișează ca o expresie exterioară a proprietății. Dar nu se poate pune semnul egalității între posesie (care reprezintă o stare de fapt) și proprietate (care este o stare de drept), mai ales că, în unele cazuri, proprietatea poate aparține unei persoane, iar posesia alteia. De exemplu, o persoană poate avea proprietatea unui bun, fără să aibă însă și posesia, după cum o persoană poate avea numai posesia, fără a fi însă și proprietar.
Posesia este un atribut important al proprietății, deoarece a-l priva pe proprietar de acest drept, înseamnă a-i face dreptul ineficient, lipsit de utilitate. Așa cum s-a relevat în doctrina juridică: „Posesia este mijlocul indispensabil fiecărui proprietar pentru a realiza scopul său, adică utilizarea economică a proprietății sale”. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul său. În caz contrar, propritatea rămâne o simplă utopie.
Jus fruendi este facultatea conferită proprietarului de a utiliza bunul în propriul interes, dobândind în proprietate fructele și veniturile pe care le poate obține din acesta1.
Prin fructe se înțelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără a-i fi afectată substanța. Astfel, sunt fructe: recoltele, chiriile, dobânzile, prăsila animalelor etc.
Spre deosebire de fructe, productele sau produsele nu au un caracter periodic, iar prin perceperea lor ating însăși substanța lucrului. Această atingere poate fi totală (spre exemplu exploatarea unei cariere sau a unei mine) sau pe un timp îndelungat (spre exemplu exploatarea unei păduri).
Fructele sunt de trei feluri: naturale, industriale și civile.
Fructele naturale sunt acelea care se produc în mod periodic fără intervenția omului (ex. iarba).
Fructele industriale se produc tot periodic, dar pentru producerea lor este necesară intervenția omului. Spre exemplu recolta obținută de pe un teren.
Fructele civile sunt veniturile bănești produse prin valorificarea bunurilor, cum sunt: chiriile, dobânzile.
Proprietarul are dreptul să culeagă toate cele trei categorii de fructe: primele două prin percepere și cele civile zi de zi, pe măsura trecerii timpului.
Jus abutendi este acel atribut al dreptului de proprietate care constă în „determinarea destinului bunului”(art. 1, Cod civil). El presupune prerogativa titularului dreptului de proprietate de a înstrăina bunul sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane (dispoziție juridică) sau de a dispune de substanța bunului (a-l transforma, consuma, distruge) cu respectarea reglementărilor în vigoare.
Dreptul de dispoziție reprezintă un atribut esențial al proprietății și rezumă de fapt atributele distinctive ale dreptului de proprietate, atribute de care proprietatea nu poate fi lipsită, fără a înceta de a fi un drept real de proprietate.
Astfel, proprietarul poate în mod vremelnic sau perpetuu să înstrăineze celelalte atribute ale dreptului de proprietate, fără însă a putea să piardă puterile cuprinse în „jus abutendi”, deoarece în acest ultim caz s-ar pierde însuși dreptul de proprietate.
Unii autori consideră că jus abutendi implică și dreptul proprietarului de a nu uza de lucru, de a nu-l poseda, întrucât dreptul de propriatate nu se stinge prin neuz.
Proprietarul are o deplină libertate în exercitarea dreptului de dispoziție, dar el va putea dispune numai „în limitele determinate de lege” (art. 89 Cod civil). Prin exercițiul dreptului său de proprietate, titularului nu-i este permis să prejudicieze alte persoane. Vom fi atunci în prezența abuzului de drept, care nu este decât o faptă ilicită ce constă în exercitarea drepturilor subiective într-un mod contrar scopului lor sau legii. Câțiva autori au examinat aspectul moral al propblemei abuzului de drept, relevând existența unui conflict între drept și morală. Pornindu-se de la ideea că drepturile sunt recunoscute pentru a fi exercitate într-un anumit scop determinat s-a considerat că ne-am afla în prezența abuzului de drept atunci când dreptul este exercitat într-o altă direcție. Astfel, cel care prin exercitarea dreptului său produce altuia o pagubă, este obligat să o repare. În practică, în țara noastră, cel mai frecvent abuzul de drept este întâlnit în exercitarea dreptului de proprietate, și în special, în cadrul raporturilor de vecinătate. Suntem de părere că proprietarul care în exercițiul dreptului său cauzează altuia un prejudiciu, va trebui să-l repare, indiferent dacă paguba a fost sau nu săvârșită din culpă. Titularul oricărui drept de proprietate trebuie să răspundă atunci când își exercită abuziv dreptul, cu consecința prejudicierii altor persoane.
CAPITOLUL II
MODURI DE APARIȚIE A DREPTULUI DE PROPRIETATE
CLASIFICAREA MODURILOR DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE
Prin mod de dobândire a drepturilor reale se înțelege acele mijloace juridice (acte juridice și fapte juridice) prin care sunt dobândite dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale.
Modurile generale de naștere și încetare a dreptuluui de proprietate sunt cuprinse în capitolul al XII-lea al Codului civil (art. 132-147) și în art.9 din Legea cu privire la proprietate.
Pe lângă modurile de dobândire a dreptului de proprietate reglementate de Codul civil și Legea cu privire la proprietate, există și unele moduri specifice de dobândire, prevăzute în unele acte normative (de exemplu, Codul funciar, art.12).
Atât Codul civil, cât și Legea cu privire la proprietate enumeră cele mai importante moduri de dobândire a dreptului de proprietate. Așa, art. 132 din Codul civil prevede: „Dreptul de proprietate (dreptul de administrare operativă) se naște la dobânditorul pe bază de contract al bunurilor din momentul transmiterii obiectului, dacă legea ori contractul nu prevede altceva”. Iar art. 9 al Legii cu privire la proprietate prevede: „Dreptul de proprietate apare pe baza producției sau dobândirii bunurilor în urma unei tranzacții, prin moștenire, prin restabilirea dreptului de proprietate, prin alte mijloace ce nu contravin legislației Republicii Moldova”.
Se cunosc mai multe moduri de dobândire a dreptului de proprietate. Aceste moduri de dobândire a dreptului de proprietate pot fi clasificate în funcție de următoaredle criterii:
După întinderea dobândirii, deosebim modurile de dobândire universale, cu titlu universal și cu titlu particular.
Modurile de dobândire universale sunt acelea prin care dobânditorul primește întreaga universalitate juridică, cum ar fi, de exemplu, moștenirea legală.
Modurile de dobândire cu titlu universal sunt acele moduri, prin care se transmite dobânditorului doar o fracțiune dintr-un patrimoniu.
Modurile de dobândire cu titlu particular sunt acele moduri prin care se transmite dobânditorului un bun determinat sau o masă de bunuri determinate. Aceste moduri de dobândire sunt cele mai frecvente (de exemplu, contractul).
În funcție de momentul în care se realizează transmiterea drepturilor reale, distingem modurile de dobândire între vii și moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa).
Modurile de dobândire între vii se referă la acele mijloace juridice care își produc efectele în timpul vieții părților (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare).
Moduri de dobândire pentru cauză de moarte sunt acele moduri, în care transmiterea dreptului de proprietate are loc numai în momentul decesului transmițătorului (de exemplu, succesiunea legală și testamentară).
În funcție de situația juridică a bunului la data transmisiunii, deosebim modurile de dobândire originare și derivate. Aceste moduri erau cunoscute și în dreptul roman.
Modurile originare de dobândire se caracterizează prin aceea că dobânditorul este primul proprietar al unui bun, în sensul că bunul nu a mai aparținut anterior altor persoane (de exemplu, producerea bunului).
Modurile de dobândire derivate au ca efect transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altor persoane (atribuim aici și dobândirea dreptului de proprietate prin diferite contracte).
După cum dobânditorul de proprietate s-a obligat ori nu s-a obligat la o anumită prestație în schimbul dobândirii acestui drept distingem moduri de dobândire cu titlu oneros și cu titlu gratuit.
Moduri de dobândire cu titlu gratuit sunt acele moduri în care dobânditorul dreptului de proprietate nu se obligă la nici o prestație față de transmițător (de exemplu, donația).
Moduri de dobândire cu titlu oneros sunt acele moduri în care, în schimbul dreptului de proprietate, dobânditorul se obligă la plata unui echivalent (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare).
Deci principalele moduri de dobândire a dreptujlui de proprietate sunt: producția, dobândirea bunurilor în urma tranzacției, prin moștenire.
Legislația Republicii Moldova nu cunoaște așa mod de dobândire a dreptului de proprietate ca posesia de bună credință pe un timp îndelungat. Acest mod de dobândire este cunoscut legislației mai multor țări (de exemplu, art. 1909 din Codul civil al României, art. 7, alin. 3 din Legea cu privire la proprietate în Rusia). Conținutul acestui mod constă în faptul că dacă o persoană neproprietar posedă un bun un timp oarecare (termenul posesiunii de bună credință depinde de ce fel de bunuri sunt în posesie: mobile sau imobile), această persoană devine proprietar. Desigur, în acest caz se are în vedere ca posesia să fie de bună credință.
PARTICULARITĂȚILE DOBÂNDIRII DREPTULUI DE PROPRIETATE DE STAT
Potrivit art. 46 din Constituție „dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate” fiecărui cetățean, în limitele și cu conținutul stabilit de lege. Corelativ dreptului de proprietate, statului îi revine obligația de ocrotire a proprietății (art. 127, al. 1 din Constituție), indiferent de formele sale. Constituția din 1994, în art. 9, alin. 1 prevede: „Proprietatea este publică și privată”, iar art. 127, alin. 3 prevede: „Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”. Deși Constituția folosește doar termenul de proprietate publică, în legile organice care reglementează nemijlocit relațiile cu privire la proprietatea publică este folosit termenul de proprietate de stat1. Pornind de la prevederile acestor acte normative, se consideră că termenii „proprietate publică” și „proprietate de stat” sunt identici din punct de vedere juridic.
Art. 127, alin. 4 din Constituție enumeră principalele categorii de obiecte care se pot afla în proprietatea exclusivă a statului: „Bogățiile de orice natură ale subsolului, spațiul aerian, apele și pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, căile de comunicație, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”.
În afară de aceste norme constituționale, la proprietatea publică se mai referă: art. 91-95; 139-141; 145; 146 din Codul civil și art. 31-36 din Legea cu privire la proprietate.
Referindu-se la terenuri, art. 3 din Codul funciar prevede că acestea pot fi în proprietate: privată, de stat și colectivă. Iar art. 9 din aceiași lege enumeră atribuțiile statului în relațiile funciare. Așa, de exemplu, alin. 1 al acestui articol prevede: „Funcția de atribuire și de înstrăinare a terenurilor, de autentificare a dreptului deținătorilor de terenuri îl au numai organele administrației de stat”.
Este evident faptul că prevederile Codului civil, precum și prevederile art. 2, alin. 1 din Legea cu privire la proprietate referitoare la proprietatea colectivă, inclusiv colhoznică, vin în contradicție cu prevederile art. 9 din Constituție, care, după cum am menționat mai sus, stabilește că în Republica Moldova proprietatea este publică și privată. Legea cu privire la proprietate și în special Codul civil trebuie aduse în corespundere cu normele constituționale.
Prin drept de proprietate publică înțelegem dreptul real al statului și al unităților administrativ-teritoriale asupra unor bunuri mobile și imobile de interes național sau local, asupra cărora statul își exercită atribuțiile dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate de stat poate fi înțeles în sens obiectiv și subiectiv.
Prin drept de proprietate de stat în sens obiectiv autorii acestor lucrări înțeleg totalitatea normelor juridice care întăresc și apără apartenența bunurilor materiale poporului, în persoana organului reprezentativ de stat. Aceste norme mai stabilesc modul de dobândire, folosire și înstrăinare a proprietății de stat. În acest conținut instituția dreptului de proprietate de stat include nu numai normele juridico-civile, ci și constituționale, administrative, financiare ș.a. Desigur, rolul principal aici îl joacă normele civile. Iar dreptul de proprietate de stat, în sens subiectiv, îl constituie împuternicirile obișnuite ce-i aparțin fiecărui proprietar (posesie, folosință, dispoziție); sub acest aspect ele nu se deosebesc de drepturile altor proprietari. Cu toate acestea, relațiile, proprietății de stat se deosebesc de alte relații de proprietate.
Sub acest aspect general aceste deosebiri constau în primul rând în faptul că în proprietatea statului se poate afla orice bun, inclusiv cele scoase din circuitul civil sau limitate în circuitul civil. În al doilea rând, prin unele mijloace se poate dobândi numai dreptul de proprietate de stat (spre exemplu, plata impozitelor, confiscarea bunurilor). În al treilea rând, statul, prin adoptarea actelor normative, își stabilește singur împuternicirile și cadrul exercitării acestor împuterniciri.
În literatura de specialitate dreptul de proprietate publică este caracterizat prin următoarele caractere juridice:
Caracterul inalienabil. Aceasta înseamnă că bunurile din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, nu pot fi înstrăinate. Inalienabilitatea interzice nu numai înstrăinarea, dar și dezmembrarea proprietății. Așadar, în principiu nu se potm constitui asupra bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate publică, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate; uzufructul, uzul, abitația, servitutea, superficia. Reieșind din conținutul acestui caracter, bunurile proprietate publică nu pot face obiectul convențiilor, cu excepția unor cazuri expres prevăzute de lege. Toate celelalte bunuri pot face obiectul oricărei convenții. Conform acestui criteriu, bunurile din domeniul public nu pot fi în nici un caz înstrăinate. Deci, dreptul de dispoziție al statului este nelimitat1. Inalienabilitatea bunurilor din domeniul public operează numai atât timp cât bunul aparține acestui domeniu. De îndată ce un bun, prin decizia autorității publice competente este dezafectat din domeniul public și trecut în domeniul privat, el va putea fi înstrăinat în condițiile legii.
Caracterul imprescriptibil. Bunurile sunt imprescriptibile deoarece sunt scoase din circuitul civil. Caracterul imprescriptibil al proprietății de stat, el reiese din prevederile art. 86, (2) din Codul civil care prevede: „Prescripția nu se aplică cererilor organizațiilor de stat privitoare la restituirea bunurilor de stat, care se află în posesiunea nelegitimă a colhozurilor și a altor organizații cooperatiste, celorlalte organizații obștești, a cetățenilor”. În legislația altor state (România, Rusia), caracterul imprescriptibil înseamnă și că nu se vor putea opune niciodată titularului domeniului public uzucacapiunea și posesia de bună credință, ca moduri de dobândire a proprietății1. Legislația Republicii Moldova nu prevede așa moduri de doobândire a dreptului de proprietate ca uzucapiunea și posesia de bună credință. Prin uzucapiune se înțelege acel mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale, prin posedarea neîntreruptă a imobilului în termenul și în condițiile legii2. Acest mod de dobândire a proprietății constă în posesia îndelungată a imobilului. De lege ferenda s-a propus ca în noul Cod civil al Republicii Moldova să se conțină și aceste moduri de dobândire a proprietății de stat.
Caracterul insesizabil. Acest caracter constă în imposibilitatea urmăririi bunurilor din proprietatea publică pentru realizarea creanțelor. Așa, de exemplu, art. 95 din Codul civil prevede: „Clădirile, instalațiile, utilajele și alte bunuri, care fac parte din mijloacele fixe ale organizațiilor de stat, nu pot fi date în gaj și nu pot fi urmărite pe baza pretențiilor creditorilor”. Deci, în măsura în care bunurile din domeniul public nu sunt în circuuitul civil general, ele sunt și insesizabile, adică nu pot fi urmărite de către creditorii titularilor dreptului de proprietate asupra acestor bunuri: statul și unitățile administrativ- teritoriale. Simpla referire la criteriile de domenialitate ilustrează această idee: bunurile care prin natura lor sunt proprietate publică nu au cum să fie urmărite de creditori, iar cele care sunt prin destinația legii proprietate publică înseamnă că interesează colectivitatea, astfel că nu se poate pune problema urmăririi lor.
Trebuie de menționat faptul că toate aceste caractere juridice ale proprietății publice, cunoscute în legislația altor țări, nu se referă întru totul și la proprietatea de stat în Republica Moldova.
Din prevederile art. 32, alin. 1 din Legea cu privire la proprietate reiese că în proprietate de stat a Republicii Moldova se află pământul, subsolul, apele, pădurile, alte resurse naturale, bunurile organelor puterii de stat și ale administrației de stat, valorile culturale și istorice, mijloacele bugetului republican, băncile de stat, fondurile de asigurare, fondurile de rezervă și alte fonduri, bunurile întreprinderilor de stat și ale compexelor economiei naționale, instituțiile de învățământ, obiectele din sfera social-culturală și alte bunuri ce aparțin republicii, care se află atât pe teritoriul Republicii Moldova, cât și în afara lui.
Specific pentru proprietatea de stat este faptul că în proprietate de stat se poate afla practic orice bun.
Legea cu privire la proprietate, Codul civil și alte acte normative enumeră principalele obiecte ale dreptului de poprietate de stat. Desigur, o enumerare exhaustivă a acestor obiecte este imposibilă. Deși, din punct de vedere legislativ, în proprietatea de stat se poate afla orice bun, aceasta nu înseamnă că toate bunurile, sau majoritatea lor, treebuie să fie obiecte ale dreptului proprietății de stat. Aflarea majorității bunurilor în proprietate de stat duce la monopolizarea economiei, care are consecințe negative. Despre aceasta ne vorbesc și consecințele destrămării fostului imperiu sovietic.
În prezent în Republica Moldova e în toi desfășurarea procesului de privatizare a proprietății de stat. Privatizarea este un proces, efectuat de către organele puterii de stat, de înstrăinare a bunurilor statului și trecerea lor în proprietatea cetățenilor și a asociațiilor lor (societăți pe acțiuni și economice), a întreprinderilor colective, cooperatiste, particulare și a altor tipuri de întreprinderi bazate pe proprietatea privată a cetățenilor Republicii Moldova (art. 1 din Legea cu privire la proprietate, adoptată de Parlament la 4 iulie 1991).
Unele obiecte se pot afla în exclusivitate în proprietate publică. Fac obiectul exclusiv al proprietății publice, conform art. 127, alin. 4 din Constituție: bogățiile de orice natură ale subsolului, spațiul aerian, apele și pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, căile de comunicație, precum și alte bunuri stabilite de lege.
Art. 127, alin. 4 din Constituție nu enumeră limitativ obiectele ce se află în porprietatea exclusivă a statului. Aceasta reiese din faptul că acest articol prevede că fac obiectul exclusiv al proprietății publice „și alte bunuri stabilite de lege”.
Din proprietatea publică mai fac parte clădirile ministerelor (cu toate accesoriile lor mobile și imobile), instalațiile serviciilor publice, arhivele, depozitele și echipamentele armatei, cimitirele eroilor, tezaurul de aur păstrat la Banca Națională, tablourile și alte opere de artă expuse și chiar neexpuse în muzee, manuscrisele scriitorilor clasici etc.
Obiectele ce se află în proprietatea exclusivă a statului se transmit altor participanți a raporturilor juridice civile numai în folosință și nu pot fi înstrăinate, iar orice convenție care încalcă această regulă este lovită de nulitate absolută (Codul civil, art. 51). Cu alte cuvinte, circuuitul civil al acestor obiecte este foarte limitat, iar în unele cazuri este chiar exclus.
Toate celelalte obiecte, după regula generală, nu se deosebesc după regimul lor juridic de obiectele altor proprietari. Majoritatea bunurilor sale statul le împarte între persoanele juridice – întreprinderi, organizații, instituții de stat. Organele de stat, împuternicite de a dirija patrimoniul statului, crează, reorganizează sau lichidează aceste persoane juridice, determină scopul activității lor și controlează eficacitatea folosirii patrimoniului de stat. În așa fel, statul își exercită împuternicirile sale de proprietar.
În activitatea de mai departe aceste persoane juridice folosesc de sine stătător patrimoniul statului în limitele drepturilor reale acordate de proprietar.
Obiectele imobile ale proprietății publice pot fi clasificate în două categorii: bunuri de uz public și bunuri de interes public.
Sunt bunuri de uz public acele bunuri accesibile tuturor persoanelor, cum ar fi parcurile publice, piețele, străzile etc.
Sunt bunuri de interes public acele bunuri care, deși nu pot fi folosite de orice persoană, au destinația de a fi folosite în cadrul unor activități care interesează pe toți membrii societății (spre exemplu, teatrele, școlile, muzeele, bibliotecile etc.).
Temeiurile juridice de apariție a dreptului de proprietate sunt foarte diverse. Ele pot fi clasificate convențional în două grupe: prima o constituie temeiurile în baza cărora proprietar poate deveni nu numai statul, ci orice subiect al raportului juridic civil, adică se referă la modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate (de exemplu, diferite convenții), iar cea de-a doua cuprinde temeiurile în baza cărora numai statul poate deveni proprietar. Așa de exemplu, testarea de către un cetățean a bunurilor statului este un mod general, obișnuit de dobândire a dreptului de proprietate, iar trecerea în proprietatea statului a bunurilor unui defunct, în cazul lipsei moștenitorilor, este caracteristic numai dobândirii proprietății de stat. Anume grupa a doua de temeiuri și caracterizează particularitățile modurilor de dobândire a proprietății de stat.
Unul dintre principalele moduri de dobândire a proprietății de stat este plata impozitelor și alte plăți obligatorii. Dreputl de încasare a impozitelor în toate țările aparține statului. Totodată impozitele servesc drept mijloc de reglementare a activității economice, mai ales în țările cu o economie mai dezvoltată.
Impozitele sunt plătite atât de persoane fizice, cât și de persoane juridice. Categoriile de impozite și modul de impozitare sunt stabilite de legi organice.
La noi dreptul de proprietate de stat a apărut în mare măsură ca rezultat al naționalizării. Naționalizarea este ridicarea silită a bunurilor, în primul rând a acelor imobile, din proprietatea privată și trecerea lor în proprietatea statului, în baza unor acte juridice speciale. Naționalizarea poate fi atât cu plata echivalentului bunului, cât și fără această plată.
În legătură cu naționalizarea au fost ridicate o mulțime de probleme de către juriști și mai ales de politicieni după căderea imperiului sovietic. În prezent în Republica Moldova se desfășoară procesul de retrocedare a bunurilor care au fost luate abuziv de către stat.
Reconstituirea aceasta este un concept specific unei epoci de restaurație pentru că, vrem nu vrem, ceea ce se întâmplă astăzi cu noi este că trăim, cel puțin sub anumite aspecte, o epocă de restaurație în care o serie întreagă de valori care au fost în vigoare înainte de regimul comunist, înainte chiar de regimurile totalitare care s-au succedat, revin în actualitate și își caută legitimitatea.
Reconstituire înseamnă adaptare, înseamnă prelucrarea anumitor elemente în raport cu realitățile sociale, cu posibilitățile economice ale fiecărei țări, cu cerințele realizării unei echități.
Reconstituirea găsește uneori forme foarte generoase, incontestabil în multe țări mult nai generoase decât în țara noastră. Reconstituirea nu se rezumă doar la reconstituirea proprietăților așa cum existau ele la o anumită dată, dar include anumite aspecte interesante ca , în Cehia, unde s-a făcut restituirea despăgubirilor privind ultima recoltă care ar fi trebuit să fie obținută de pe pământul care a fost luat în mod abuziv sau a ultimelor chirii sau a costurilor ultimelor reparații.
Reonstituirea mai poate însemna și altceva. Ea poate însemna și despăgubirea care se acordă nu numai pentru pământul care a fost luat, ci și pentru plantațiile care au existat, pentru crescătoriile de animale și construcțiile aflate pe acel teren.
Întinderea acestor despăgubiri diferă de la țară la țară și multe dintre ele întrec standardul la care s-a oprit legiuitorul moldovean.
Dar, pe de altă parte reconstituirea înseamnă și stabilirea anumitor limite. Astfel, de pildă, în Cehia limita maximă de restituire a tuturor pământurilor a fost de 150 ha teren agricol sau 50 ha pentru orice alte categorii de terenuri. Și în alte țări există cifre în jurul cărora se face reconstituirea. Cât privește imobilele. Una din situațiile care sunt luate în vedere în acest proces de reconstituire a dreptului de proprietate este și situația imobilelor demolate, pentru care legislația cehă, bulgară și albaneză stabilesc o serie întreagă de despăgubiri conform stării bunurilor la data când ele au fost trecute în proprietatea statului, la care se adaugă uneori anumite procente, cum ar fi de pildă în Cehia de 3% pe an, ca valoare de la data exproprieri.
Un alt aspect este și cel al titlului juridic, cu care drepturile care urmează să fie reconstituite au trecut în patrimoniul statului. La noi, sigur, a operat naționalizarea. Naționalizarea a operat și în alte țări, dar în unele din aceste țări nu s-a pus problema naționalizării. De altfel, în paranteză fie spus, naționalizarea în sine nu este un concept dictatorial. În Anglia, de exemplu, de fiecare dată când laburiștii vin la putere ei fac o serie întreagă de naționalizări însă aceste naționalizări sunt reglementate într-un mod echitabil, plătindu-se despăgubiri propiretarilor și nepunându-se probleme de samovolnicie.
Iată de ce nu naționalizarea în sine este de criticat, ci modalitatea în care ea s-a realizat. În unele țări chiar, ca de exemplu în fosta R.D.G., se pare că naționalizarea s-a realizat într-un mod mai civilizat, acordându-se despăgubiri. Și la noi decretul de naționalizare spunea că se acordă despăgubiri, dar nu s-a știut de nimeni care să fi primit așa ceva , ci doar persoane care au fost închise, condamnate, exmatriculate din școli. Iată cum conceptul variază de la o țară la alta.
Formele sub care terenurile, construcțiile au trecut în proprietatea statului sunt diverse și diverse sunt și formele de reparare. Mai mult decât atât, foarte multe legislații au stipulat că actele juridice cum ar fi cele de tipul vânzării sau donației, care au fost încheiate sub vădita presiune morală a regimului totalitar, pot să fie anulate ca urmare a unei acțiuni judiciare.
Iată diversitatea problemei.
S-a mai pus în țările de care am amintit mai sus și problema evacuării chiriașilor din imobilele restituite foștilor proprietari. În unele țări s-a fixat și un termen. Evacuarea chiriașilor se face după 7 ani (în Cehia). În Bulgaria, restituirea se poate face chiar către o persoană care nu are cetățenia bulgară, cu condiția ca ea să fie un moștenitor legal nu testamentar, cu obligația moștenitorului legal ca într-un termen de 3 ani să înstrăineze pământul obținut unor persoane care au cetățenia țării respective.
Am menționat doar câteva idei care ilustrează faptul că „reconstituirea dreptului de proprietate” reprezintă o instituție nouă în dreptul civil, deosebit de complexă, al cărui conținut și ale cărei limite sunt în sarcina dreptului comparat.
De naționalizare trebuie să deosebim rechiziția și confiscarea care în Codul civil la art. 146 sunt prevăzute ca moduri de încetare a dreptului de proprietate, dar în literatura de specialitate sunt considerate și ca moduri speciale de dobândire a dreptului de proprietate publică. Ele constând în ridicarea silită a bunurilor din proprietatea privată și trecerea lor în proprietatea statului.
În conformitate cu art. 140 din Codul civil, bunurile care nu au proprietar sau al cărui proprietar nu este cunoscut (bunuri fără stăpân) trec în proprietatea statului. Aceste bunuri trec în proprietatea statului numai în baza hotărârii instanței judecătorești, pronunțate la cererea organului financiar. Organele financiare pot înainta cererea către instanța de judecată numai după expirarea unui an de zile de la data înregistrării bunurilor fără stăpân.
Nu pot fi socotite bunuri fără stăpân acele bunuri al căror stăpân este cunoscut, dar nu se cunoaște locul aflării lui. Bunurile cetățeanului declarat absent fără veste tot nu sunt socotite bunuri fără stăpân și respectiv nu pot trece în proprietatea statului. Asupra acestor bunuri se instituie o tutelă (Codul civil, art. 19).
Bunurile fără stăpân de obicei nu au o valoare mare și de aceea nu este neapărat să treacă în proprietatea statului. De lege ferenda s-a propus ca bunurile mobile fără stăpân să treacă în proprietate celui ce le posedă și este interesat în folosirea lor, iar cele imobile să treacă în proprietatea municipală.
În proprietatea statului trec de asemenea lucrurile găsite, vitele fără supraveghere, precum și comorile, în conformitate cu prevederile legislației în vigoare.
Așa de exemplu, în conformitate cu art. 141 din Codul civil, cel care găsește un lucru pierdut este obligat să înștiințeze îndată persoana care a pierdut acest lucru și să i-l restituie, sau să anunțe și să predea lucrul găsit organelor de poliție sau organelor administrării locale. Lucrurile acestea se păstrează la organele sus-numite în decurs de șase luni. Dacă în decursul acestui termen persoana care a pierdut bunul nu va fi identificată, lucrul va trece cu titlu gratuit în proprietatea statului (Cod civil, art. 142, alin. 2).
„Comorile, adică banii sau obiectele de valoare, îngropate în pământ sau ascunse într-un alt mod și al căror proprietar nu poate fi stabilit, sau care în virtutea legii a pierdut dreptul asupra lor, trece în proprietatea statului și trebuie să fie predate, de persoana care a descoperit-o, organelor financiare. Persoana, care a descoperit și a predat organelor financiare monedele de aur sau de argint, valută, pietre prețioase, metale prețioase în lingouri etc. i se dă o recompensă în proporție de douăzeci la sută din costul obiectelor de valoare predate, cu excepția cazurilor când efectuarea săpăturilor sau captarea acelor obiecte de valoare intră în sfera îndatoririlor de serviciu ale acestei persoane” (Codul civil, art. 145).
În legislația altor țări există încă o reglementare referitoare la lucruri găsite, comori. Astfel, în condițiile în care terenurile nu pot face obiectul proprietății private, precum și publice, orice comoară descoperită ar trebui împărțită proporțional între proprietarul bunurilor și cel care a găsit-o.
Un alt mod specific de dobândire a dreptului de proprietate de stat reiese din prevederile art. 561 alin. 3 în Codul civil: „Dacă nu există moștenitori testamentari sau dacă nici unul din moștenitori nu a acceptat succesiunea, sau dacă toți moștenitorii au fost decăzuți din dreptul de succesiune de către testator, bunurile defunctului trec, pe baza dreptului de succesiune, la stat”.
În proprietatea statului pot trece și bunurile întreținute negospodărește, sub acest temei pot trece în proprietatea statului numai două categorii de bunuri: casele de locuit (Codul civil, art. 139).
În cazul în care un cetățean nu întreține gospodărește casa ce-i aparține, lăsând-o să se ruineze, organele autoadministrării locale pot fixa proprietarului un termen pentru repararea casei. Dacă în acest termen casa nu e reparată de către proprietar, în baza hotărârii instanței judecătorești, casa rău întreținută trece cu titlu gratuit în folosul statului (art. 138 din Codul civil).
Dacă cetățeanul nu întreține gospodărește monumentul de istorie și cultură ce-i aparține, el poate fi răscumpărat de către stat sau, în baza hotărârii instanței judecătorești, ridicat cu achitarea costului bunului proprietarului (art. 139 din Codul civil).
Realizarea de către stat a împuternicirilor de proprietar se caracterizează prin unele particularități care reies din specificul statului ca subiect al raportului juridic civil. Statul exercită dreptul de posesiune, folosință și administrare a proprietății de stat a Republicii Moldova prin intermediul instituțiilor, întreprinderilor și a altor întreprinderi de stat (Legea cu privire la proprietate, art. 33, alin. 2).
Statul însă poate să-șă exprime nemijlocit voința sa de propărietar prin intermediul organelor puterii de stat. Așa de exemplu, art. 33, alin. 1 din Legea cu privire la proprietate prevede: „Republicii Moldova îi aparține dreptul exclusiv de a stabili, prin intermediul organului ei legislativ suprem, modul de de posedare, de folosire și de administrare a proprietății de stat”. Acest organ adoptă acte normative, care cuprind norme ce stabilesc modul nemijlocit de posesie, folosință și administrare a patrimoniului de stat.
Conform art. 31 din Legea cu privire la proprietate, proprietate de stat „se manifestă sub formă de proprietate de stat și proprietate municipală”.
Dreptul de proprietate municipală poate să ia naștere ca rezultat al transmiterii bunurilor statului către organele de autoadministrare locală, în baza procurării bunurilor de către aceste organe, și ca urmare a fabricării producției de către întreprinderile create de organele autoadministrării locale și aflate în subordonarea lor.
În prezent unele obiecte ce fac parte din proprietatea municipală pot fi privatizate, în conformitate cu prevederile legislației în vigoare.
PARTICULARITĂȚILE DOBÂNDIRII DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ
Temeiurile juridice de apariție a dreptului de proprietate sunt foarte diverse. Una dintre acestea o constituie temeiul în baza căruia proprietar poate deveni nu numai statul, ci orice subiect al raportului juridic civil, adică se referă la modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate (de exemplu diferite convenții).
Proprietatea privată este expres consfințită în Constituție (art. 9), în Legea cu privire la proprietate (art. 12-19), în Codul funciar (art. 12). Există și acte normative speciale care reglementează proprietatea privată, legile nominalizate prevăd doar reglementări de principiu, de o mare importanță teoretică și practică.
Apărarea și exercitarea dreptului de proprietate privată este garantată printr-o dispoziție legală. Astfel, art. 2 alin. 2 din Legea cu privire la proprietate dispune: „Stabilirea de către stat, sub orice formă, a unor restricții sau avantaje în exercitarea dreptului de proprietate în funcție de tipul de proprietate nu se admite”. Iar art. 40, alin. 1 din aceeași Lege prevede: „Legislația Republicii Moldova asigură cetățenilor, organizațiilor și altor proprietari condiții egale de dezvoltare a diverselor tipuri și forme de proprietate și apărarea lor”. Proprietatea privată este, potrivit art. 46 din Constituție, ocrotită de lege. În legătură cu acest text sunt necesare câteva precizări. Dreptul de proprietate privată este dreptul persoanei de a dobândi în proprietatea sa bunuri, de a le folosi și de a dispune liber de ele, precum și de a le transmite mortis cauza altuia. Din prevederile constituționale rezultă o regulă de mare importanță pentru societate, și anume regula plenitudinii dreptului de proprietate privată, excepția fiind dreptul de proprietate publică. Potrivit acestei reguli, Constituția reglementează câteva limitări ale dreptului de proprietate privată. Conform acestora dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Nici nu se poate admite, nici filosofic, nici juridic, existența unui drept fundamental fără anumite limite. Aceasta ar duce la abuz, la imixtiune în drepturile celorlalți aceste limite ale dreptului de proprietate pot rezulta din natura lucrurilor, din legi, din contracte.
Art. 12 din Legea cu privire la proprietate poartă denumirea „Dreptul de proprietate privată” și prevede: „Proprietatea privată sunt bunurile, precum și produsele activității intelectuale care aparțin cetățeanului, ca persoană fizică, cu drept de posesie, folosință și administrare”.
Din prevederile acestui articol reiese că proprietatea privată se referă numai la persoanele fizice, persoanelor juridice atribuindu-li-se categoria „proprietatea colectivă” (Legea cu privire la proprietate, art. 20).
Unii juriști consideră o astfel de tratare ca fiind incorectă, nu este nici un motiv pentru a opera cu noțiunea de proprietate colectivă, dat fiind că aceasta este practic aceeași proprietate privată.
Prin proprietate privată, în literatura de specialitate se înțelege dreptul de proprietate al persoanelor fizice, juridice, statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra unor bunuri: mobile sau imobile, exercitând asupra lor atributele dreptului de proprietate (posesia, folosința și dispoziția), în mod exclusiv și perpetuu, prin putere și în interes propriu, în condițiile determinate de lege1.
Proprietatea privată se caracterizează prin următoarele caractere juridice.
Un prim caracter juridic al proprietății private îl constituie alienabilitatea acesteia. Aceasta înseamnă că indiferent de titularul dreptului de proprietate bunurile care se găsesc în proprietatea acestora se află în circuitul civil. Unele bunuri sunt mai mult sau mai puțin alienabile. Așa de exemplu, art. 14 din Legea cu privire la proprietate prevede: „Actele legislative ale Republicii Moldova stabilesc tipurile de bunuri care nu se pot afla în proprietatea privată sau pot fi procurate numai în modul stabilit de legislație”.
Un alt caracter juridic al proprietății private constă în faptul că ea este prescriptibilă. Aceasta înseamnă că proprietatea privată este supusă prescripției.
Bunurile proprietate privată sunt sesizabile. Aceasta înseamnă că bunurile care formează obiectul proprietății private vor putea fi urmărite de creditori, pentru satisfacerea creanțelor lor. Pot fi urmărite atât bunurile mobile, cât și cele imobile. Nu pot fi puse urmăririi silite bunurile indicate în anexa nr. 1 la Codul civil de procedură civilă (Lista categoriilor de bunuri care nu pot fi urmărite pe baza documentelor de executare silită). În afara alienabilității, prescriptibilității și sesibilității, dreptul de propriedtate privată mai este un drept exclusiv și perpetuu.
În ceea ce privește apariția dreptului de proprietate privată, aceasta poate fi dobândită prin modurile indicate în art. 9 din Legea cu privire la proprietate. Moduri specifice de dobândire a proprietății private nu există.
Proprietatea privată se formează și se dezvoltă conform art. 15 din Legea cu privire la proprietate, pe baza veniturilor obținute din activitatea de întreprinzător, pe baza muncii salarizate și a veniturilor din mijloace investite în instituții de credit, în acțiuni și în alte titluri de valoare, pe baza dobândirii de bunuri, prin moștenire. Iar dreptul la moștenire a proprietății private este garantat de Constituție (art. 46, alin. 6). Stipulațiile generale de moștenire a proprietății private sunt cuprinse în Codul civil (art. 561-595).
Principalele moduri de dobândire a dreptului de proprietate conform legislației noastre sunt: producția, dobândirea bunurilor în urma tranzacției (diferite convenții), prin moștenire. Codul civil, la art. 136, se referă și la accesiune (prin care "accesoriul, adică un bun menit să servească bunul principal și care este legat de el prin destinație economică comună, urmează soarta bunului principal, dacă legea sau contractul nu prevede altfel") care este considerată ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate în unele cărți de specialitate. Legislația Republicii Moldova nu cunoaște așa mod de dobândire a dreptului de proprietatea ca uzucapiunea care înseamnă posesia de bună credință a unui bun pe timp îndelungat (acest mod de dobândire este cunoscut în Rusia, România și alte țări). Unii juriști numesc și alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate ca: tradițiunea, hotărârile judecătorești, ocupațiunea, legea. În cele ce urmează am să detaliez câteva moduri de dobândire a dreptului de proprietate.
CONVENȚIA. În dreptul nostru modern, convenția este un mod de transferare a proprietății și a tuturor drepturilor reale în genere. Această regulă este astăzi atât de înrădăcinată în conștiința și practica juridică, încât ni se pare cu totul naturală; convenția fiind astăzi principalul mod de transferare a proprietății, cele mai multe înstrăinări făcându-se prin contract.
Noțiuni istor·ice. În dreptul roman, contractul singur nu avea puterea să transfere proprietatea. O convenție de alienare, de pildă, un contract de vânzare, nu avea alt efect decât de a crea în sarcina alienatorului obligația de a da lucrul, adică de a transfera proprieatatea lucrului către achizitor; însă executarea acestei obligații, adică transferarea, nu se făcea decât printr-o operațiune ulterioară deosebită. În prima perioadă a dreptului roman, transmiterea proprietății se făcea, pentru lucrurile numite res mancipi, prin operațiuni solemne, în forme speciale, mancipatio și in iure cessio; iar pentru lucrurile nec mancipi, prin tradițiune. Mai târziu, formele solemne au căzut în desuetudine, și transmiterea proprietății se făcea, pentru toate lucrurile, numai prin tradițiune, adică prin predarea materială a lucrului înstrăinat. Prin urmare, convenția de alienare, atât timp cât operațiunea ulterioară a transmiterii nu intervenise, era un nudum pactum, un simplu contract care crea obligația de transferare fără a putea executa juridicește această transferare; iar cumpărătorul, până la această transferare, nu devenea proprietar,ci rămânea un simplu creditor al vânzătorului.
Prin urmare, în dreptul roman, obligația de a da și dobândirea proprietății erau operațiuni deosebite, vânzarea și înstrăinarea erau două lucruri distincte.
Dimpotrivă în dreptul modern, convenția de înstrăinare creează în același timp obligația de a da și efectuează transmiterea; predarea obiectului, adică tradițiunea, nu mai este decât executarea materială a transmiterii, care juridicește se efectuase deja anterior, în momentul încheierii convenției, producând deci ambele efecte – nașterea obligației și executarea ei juridică – în același moment, se poate spune că la noi nașterea și executarea obligației se confundă în fapt într-o singură operație juridică, și nu le putem despărți decât printr-un act de rațiune. Cumpărătorul nu rămâne un simplu creditor, ci devine direct și imediat proprietar; vânzarea și înstrăinarea au devenit noțiuni echivalente. Astfel, convenția este astăzi nu numai un izvor de obligații, ci și un mod de transmitere a proprietății.
Izvorul acestei transformări fundamentale de principii se află chiar în dreptul roman. Subtilitatea jurisconsulților romani, unită cu un spirit practic deosebit, îi condusese să admită că, în unele cazuri speciale, transferarea proprietății poate avea loc printr-o simplă tradițiune fictivă, care înlătura nevoia unei tradițiuni reale. Acest lucru se admisese în trei cazuri principale.
1. Când, achizitorul deținea deja materialmente lucrul, înainte de înstrăinare, cu un titlu oarecare, se considera că el devine proprietar în momentul înstrăinării, prin simplul fapt că vânzătorul renunță la posesia obiectului, fără să mai fie nevoie de o tradițiune deosebită și materială. Astfel, când un chiriaș cumpără de la proprietarul său casa pe care o locuia deja, el devine imediat proprietar, deținerea sa nuda possessio, transformându-se în proprietate prin efectul unei simple convenții. Aici, deținerea înlocuia tradițiunea, care se afla suprimată material. În definitiv, transmisiunea se efectua printr-o intervertire a intenției posesorului: el poseda mai întâi pentru altul, iar de la încheierea convenției el posedă pentru sine. Această transmisie prin tradiiune fictivă se numea tradițiune brevi manu (Dig. XLI, 1, 9).
2. Se admisese, în unele cazuri, că proprietatea se transmite prin transmiterea puterii sau posibilității de a se pune în posesia lucrului înstrăinat, fără tradițiune reală, adică fără transmisia materială a posesiei. Astfel, în cazul vânzării unor mărfuri închise într-o magazie, se admitea că simpla predare a cheii acelei magazii echivalează cu tradițiunea, fiindcă cumpărătorul dobândește posibilitatea de a se pune în posesia mărfurilor cumpărate.
3. În sfârșit, un alt caz în care tradițiunea materială se află înlăturată, era cazul constitutului posesoriu (Dig, XLI, 2, 18). Se întâmpla ca cumpărătorul să nu vrea să intre imediat în posesia lucrului cumpărat, ci să-l lase câtva timp în păstrarea vânzătorului, cu titlu de depozit, închiriere, împrumut etc. În rigoarea absolută a principiilor romane, pentru ca cumpărătorul să devină proprietar, fără totuși a intra în posesia obiectului, și pentru ca vânzătorul să continue a păstra obiectul, fără a mai fi proprietarul său, ar fi fost nevoie de două tradițiuni succesive: prima, făcută cu titlu de proprietar, de la vânzător la cumpărător, pentru a transmite ultimului proprietatea; a doua, în sens contrar, făcută cu titlu precar, de la cumpărător la vânzător, pentru a da lucrul în păstrarea acestuia. Jurisconsulții au reușit să înlăture această complicație, prin mijlocirea unei clauze convenționale, numită constitut posesoriu, introdusă în contract, și prin care părțile conveneau că vânzătorul va continua să dețină lucrul, dar recunoștea că nu mai posedă pentru sine, ci pentru cumpărător. Astfel, cumpărătorul devine adevăratul posesor, deoarece el singur are intenția de a se conduce ca proprietar; vânzătorul devine un simplu detentor precar, care posedă pentru altul. Această operațiune n-a devenit însă posibilă, decât în ziua când s-a admis că se poate poseda corpore alieno, prin intermediul altei persoane.
Constitutul posesoriu era deci și el o tradițiune fictivă, care înlătura nevoia tradițiunii reale. Importanța sa a devenit mare în ziua când tradițiunea a devenit un mod general de transmitere a lucrurilor, deoarece el introduce definitiv în dreptul roman ideea că în unele cazuri, proprietatea se poate transmite prin faptul unei simple convenții.
În aceste cazuri, care rămăseseră strict limitate și excepționale în dreptul roman, se află punctul de plecare al principiului modern. Dreptul ulterior n-a avut decât să dezvolte evoluția deja începută, pentru a transforma în regulă ceea ce în dreptul roman era numai o excepție, fără a avea nevoie pentru aceasta să introducă nici o reformă legislativă specială.
Codul Napoleon n-a mai avut decât un pas de făcut, anume să transforme în principiu legal situația de fapt, adică să înscrie în lege că convenția, în afară de orice tradițiune, are drept efect să transfere singură proprietatea.
Efectul translativ al convenției în dreptul actual. Codul civil proclamă efectul translativ al convenției. Regula efectului translativ al convenției se aplică atât proprietății, cât și celorlalte drepturi reale. Ea este deci generală și se aplică oricărei convenții, care are drept obiect transmiterea unui drept.
Sunt totuși și în dreptul actual cazuri excepționale în care transmiterea proprietății, în loc să se facă concomitent cu încheierea convenției și prin efectul ei, se efectuează numai ulterior. Într-o formulă generală, pentru ca o convenție să transfere prin ea însăși și imediat proprietatea lucrului care face obiectul ei, este necesar ca lucrul să fie cert sau determinat, să fie prezent, să fie proprietatea alienatorului; și mai este, necesar ca părțile să nu fi exprimat intenția de a întârzia transferarea proprietății.
Există patru cazuri când convenția nu transformă imediat proprietatea, și anume: 1) când obiectul este nedeterminat; 2) când obiectul este un lucru viitor; 3) când obiectul nu aparține alienatorului; 4) când părțile vor să întârzie transmiterea proprietății.
PRODUCȚIA. Literatura noastră de specialitate prevede și producția ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Astfel, proprietatea individuală poate fi rezultatul diferitelor relații economice. Proprietatea privată se formează și se dezvoltă, conform art. 15 din Legea cu privire la proprietate, pe baza veniturilor obținute din activitatea de întreprinzător, pe baza muncii salarizate și a veniturilor din mijloace investite în instituții de credit, în acțiuni și în alte titluri de valoare.
În primul rând, proprietatea individuală poate fi un rezultat al producerii bunurilor cu mijloace de producție proprii sau arendate. În acest caz e vorba de relații individuale de muncă, când cetățeanul, datorită muncii sale depuse, însușește bunurile materile. În al doilea rând, proprietatea bunurilor poate apărea ca rezultat al însușirii mijloacelor de producție și folosirii muncii străine, fără participarea nemijlocită a cetățeanului în procesul producerii. O astfel de apropriere este caracteristică proprietății private.
ACCESIUNEA. Codul civil moldovenesc nu prevede în mod expres acest mod de dobândire a dreptului de proprietate, dar el face totuși referire prin art. 136, prin care stabilește “Accesoriul, adică un bun menit să servească bunul principal și care este legat de el prin destinație economică comună, urmează soarta bunului principal, dacă legea sau contractul nu prevede altfel”. Astfel, se înțelege prin accesiune încorporarea unui lucru la altul, sau mai exact unirea materială a unui lucru mai puțin important cu un alt lucru mai important.
Când lucrul încorporat nu aparținea nimănui, accesiunea este o simplă ocupare, și dobândirea proprietății întregului lucru nou format prin încorporare este o necesitate logică și juridică.
Când însă lucrul încorporat aparținea înainte de încorporare unei alte persoane, accesiunea devine un mod particular de dobândire a proprietății. În pură logică s-ar fi putut hotărâ că în acest caz, fiecare din cei doi proprietari anteriori, respectivi ai lucrurilor unite, își va păstra dreptul asupra bunului său, putând cere separarea lucrurilor unite. Legea decide însă că proprietarul lucrului celui mai important devine și proprietarul lucrului celui mai puțin important, când al doilea lucru se unește cu primul. Astfel, accesiunea a devenit un mod de transmitere a proprietății în favoarea proprietarului lucrului principal.
Transmisiunea proprietății prin accesiune corespunde unei necesități practice, deoarece adesea ar fi greu, și câteodată imposibil, ca lucrurile unite să fie despărțite pentru a reveni fiecare proprietarului primitiv, fără a se deteriora și a pierde mult din valoare. Iată de ce proprietatea ambelor lucruri unite a fost atribuită unui singur proprietar, cu acest corectiv absolut echitabil, că cel puțin atunci când accesiunea se face prin faptul omului, proprietarul lucrului încorporat trebuie să fie despăgubit pentru pierderea dreptului său.
În doctrină se disting două tipuri de accesiune: imobiliară și mobiliară, după cum lucrul principal în favoarea căruia se face încorporarea este un imobil sau un mobil. De asemenea, accesiunea poate fi naturală sau artificială, după cum ea este efectul unui fenomen natural străin de voința omului, sau efectul unui fapt al omului.
Principiul general care domină materia accesiunii imobiliare, este că pământul se consideră totdeauna ca lucrul principal; toate lucrurile, care se încorporează în ele, sunt considerate ca accesorii, chiar dacă valoarea lor întrece cu mult pe aceea a pământului, și ele vor aparține în consecință proprietarului pământului. În ceea ce privește accesul animalelor, orice animale sau zburătoare sălbatice ce trec pe pământul nostru devin ale noastre, pe cât timp rămân la noi, afară numai dacă asemenea trecere s-a ocazionat prin fraude. Rezultă că proprietarul fondului devine prin acces proprietar al animalelor sau zburătoarelor sălbatice ce se stabilesc pe fond dreptul său încetează însă îndată ce acestea părăsesc fondul.
Animalele pur domestice nu ar trebui să încapă sub incidența acestei reguli, căci ele aparțin proprietarului ce le crește, ori pe ce fond s-ar afla; așa că dacă părăsesc fondul proprietarului lor, acesta nu pierde dreptul său asupra lor, și le poate revendica de la proprietarul fondului pe care au trecut.
Proprietarul fondului pierde proprietatea animalelor, îndată ce acestea părăsesc fondul, căci în acel moment unirea materială dintre animale și fond încetând, încetează și accesiunea. Proprietarul nu poate deci să revendice animalele sau să ceară daune-interese de la proprietarul fondului vecin, pe care au trecut, cu excepția cazului, bineînțeles, când trecerea se datorează fraudei sau artificiilor vecinului.
Accesiunea imobiliară artificială se întâlnește în cazul când se face o plantație sau o construcție pe un fond, sau se adaugă construcții noi unei clădiri existente, iar fondul sau clădirea primitivă aparțin unei persoane, pe când materialul plantației sau construcției aparține altei persoane. Pământul este totdeauna considerat ca lucrul principal; prin urmare, accesiunea se face totdeauna în folosul proprietarului fondului, chiar dacă valoarea plantațiilor sau construcțiilor întrece pe aceea a fondului pe care au fost făcute. În cazurile de accesiune naturală, proprietarul lucrului accesoriu nu are dreptul să ceară despăgubiri de la celălalt proprietar, pentru pierderea dreptului său; se consideră aici că accesiunea este efectul unui fenomen natural, întâmplat în afară de voința omului, și de care proprietarul, în favoarea căruia are loc, nu poate fi responsabil. Accesiunea naturală are deci loc cu titlu gratuit. Regula este diferită însă în caz de acesiune artificială. Când proprietarul fondului devine prin accesiune proprietarul plantațiilor și lucrărilor făcute pe fond cu materialul altuia, fie chiar de proprietarul fondului, fie de altul, proprietarul fondului datorează o indemnizație aceluia căruia îi aparțineau materialele, sau aceluia care a făcut lucrarea cu cheltuiala sa. Această regulă este o aplicație a principiului că nimeni nu se poate îmbogăți pe nedrept în paguba altuia; căci dacă proprietarul fondului ar dobândi în mod gratuit lucrările făcute pe fondul său cu materialele sau cheltuiala altuia, el s-ar îmbogăți pe nedrept în paguba acestuia. Accesiunea artificială are deci loc numai cu titlu oneros. De asemenea trebuie observat că în ipotezele în care accesiunea artificială are loc, ea nu se efectuează decât dacă există o încorporare materială, adică dacă materialul mobiliar întrebuințat pentru lucrare, își pierde individualitatea sa mobiliară, devenind imobil prin natură. Dacă materialul nu s-a încorporat și-a păstrat individualitatea, accesiunea nu poate avea loc, și proprietarul materialului va păstra dreptul său.
În ceea ce privește acesiunea mobiliară, ea are loc conform regulei generale, aceea că proprietarul lucrului principal devine proprietarul noului obiect format prin încorporarea la lucrul principal al unui alt lucru mai puțin important, cu obligația de a despăgubi pe proprietarul lucrului accesoriu. În literatura de specialitate se deosebesc trei cazuri de accesiune mobiliară: adjuncțiunea, specificațiunea și confuziunea.
Se numește adjuncțiune, unirea a două lucruri, care cu toate că formează un singur tot, rămân totuși destul de distincte pentru a putea fi despărțite și păstrate fiecare în parte după despărțire. În acest caz proprietatea noului obiect astfel format va aparține proprietarului lucrului principal, cu obligația de a plăti proprietarului lucrului secundar prețul acelui lucru. Se consideră ca principal dintre două lucruri, acela pentru uzul, ornamentul sau completarea căruia a servit încorporarea celuilalt lucru. Dacă însă lucrul care a servit pentru uzul, ornamentul sau completarea altuia, este de un preț mult mai mare decât lucrul care ar fi trebuit considerat ca principal, și dacă încorporarea s-a făcut fără știrea proprietarului lucrului mai de preț, atunci prin excepție de la regula precedentă, accesiunea nu are loc, și proprietarul lucrului mai de preț poate revendica lucrul său, adică să ceară despărțirea și restituirea sa, chiar dacă prin aceasta s-ar produce vreo degradare.
Se numește specificațiune, cazul când o persoană face un obiect nou cu materia aparținând altuia; astfel este cazul unui sculptor care face o statuie cu o marmură aparținând altei persoane. Aici nu se unesc în realitate două lucruri materiale deosebite, ci un lucru material, anume materia, cu un lucru abstract anume munca care transformă materia; este mai curând unirea a două valori deosebite. În principiu lucrul principal este materia, așa că noul obiect va aparține proprietarului materiei, care-l poate revendica, cu obligația însă de a plăti celuilalt prețul muncii, fără a distinge dacă obiectul nou poate fi readus sau nu în starea primitivă. Prin excepție de la această regulă, în cazul când valoara manoperei întrece cu mult valoarea materiei – cum este cazul unui tablou făcut de un pictor renumit pe o pânză ce nu-i aparține – atunci munca este considerată ca bunul principal, și noul obiect va aparține lucrătorului, cu obligația însă de a despăgubi pe proprietarul materiei de prețul ei.
Se numește confuziune sau amestec, cazul a două materii aparținând la doi proprietari deosebiți, care sunt amestecate astfel încât formează un obiect nou. Dacă una din materii poate fi considerată ca principală și alta ca accesorie – după valoarea fiecăreia, sau după cantitatea sau calitatea fiecăreia etc. – atunci noul obiect va aparține proprietarului materiei principale, cu obligația de a restitui proprietarului materiei accesorii prețul acesteia.
TRADIȚIUNEA. Tradițiunea este predarea materială a lucrului. În dreptul roman, tradițiunea era un mod foarte important de dobândire a proprietății, deoarece, convenția simplă nu avea puterea să dea naștere decât la o obligație de a transfera proprietatea; însă transferarea proprietății, care făcea obiectul obligației creată prin convenție, nu avea loc decât prin tradițiune.
În dreptul modern, dimpotrivă, simpla convenție de a transfera proprietatea are în principiu drept efect transferarea însăși a proprietății, în chiar momentul încheierii ei fără să mai fie nevoie de o tradițiune ulterioară. Astifel, un contract de vânzare are drept efect transferarea imediată a proprietății lucrului vândut de la vânzător la cumpărător înainte și în afară de orice tradițiune. Tradițiunea, adică predarea lucrului, nu mai este decât o executare a vânzării, iar nu un mod de transferare a proprietății care se transferă chiar în momentul încheierii contractului.
Tradițiunea joacă deci un rol foarte modest în dreptul actual, ca mijloc de dobândire sau transmitere a proprietății. Tradițiunea nu mai constituie un mod de transmitere decât în cazuri foarte rare.
Se spune în genere că tradițiunea transferă proprietatea în următoarele cazuri:
Când convenția de transferare are drept obiect un lucru nedeterminat în specia sa adică un lucru in genere.
Când un terț de bună-credință dobândește un obiect mobil de la altcineva decât de la adevăratul proprietar.
În caz de dar manual, adică atunci când o persoană dă alteia cu titlu gratuit un obiect mobiliar de la mână la mână.
În realitaie, cei mai mulți juriști consideră, că tradițiunea operează în prezent doar în cel de-al treilea caz, adică mai ales în transmiterea dreptului de proprietate în cazul unor donații de mică importanță – denumite daruri manuale – care se execută imediat, fără nici o formă specială, prin predarea lucrului ce formează obiectul donației, ca și în cazul titlurilor de valoare la purtător.
LEGEA. Autorii consideră în genere ca moduri de dobândire care nu pot fi clasificate sub o altă rubrică, și care sunt reglementate de lege. Ei nu sunt însă totdeauna de acord care sunt aceste moduri.
Majoritatea juriștilor însă că principalele dobândiri prin efectul legii sunt următoarele:
Dobândirea fructelor de către uzufructuarii legali;
Dobândirea de către copii a jumătate din averea părinților în caz de divorț prin consimțământul mutual;
Dobândirea proprietății fructelor de către trimișii în posesia provizorie a averii absentului;
Dobândirea coproprietății zidului comun.
HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI. Hotărârile judecătorești, în generalitatea lor, sunt numai declarative, iar nu constitutive de drepturi. Când prin urmare, într-un litigiu relativ la proprietate, autoritatea judecătoească se pronunță în favoarea uneia din părți ea se mărginește în realitate să recunoască acelei părți un drept anterior, însă nu-i acordă un drept nou. În consecință, în regulă generală, hotărârile judecătorești nu pot constitui un mod de dobândire și de transmitere a proprietății.
Prin excepție de la această reguță, sunt două cazuri, în care o hotărâre judecătorească este constitutivă sau atributivă de proprietate, adică în care ea poate fi considerată ca un mod de transmitere a proprietății și anume:
În caz de adjudecare, adică în caz de executare silită. Când un debitor nu-și execută obligația, creditorul are dreptul să urmărească bunurile debitorului, procedând la vânzaraea lor silită. Cumpărătorul acelor bunuri, adică adjudecatarul, devine proprietarul lor în virtutea unei hotărâri judecătorești numită ordonanță de adjudecare; această ordonanță are drept efect trecerea proprietății bunurilor adjudecate asupra adjudecatarului, socotind din ziua depunerii prețului.
În caz de rechiziție pentru cauză de utilitate publică. Rechiziția este pronunțată printr-o hotărâre a instanței judecătorești. Această hotărâre se pronunță fără drept de apel, însă cu drept de recurs în Casație pentru necompetență, exces de putere sau vicii de formă și este supusă transcrierii; ea constituie un mod de transmitere a proprietății de la expropriat la autoritatea expropriatoare.
O însemnătate deosebită în practică îl are momentul nașterii dreptului de proprietate. Din acest moment proprietarul este în drept să posede, să folosească și să dispună de bunurile dobândite. Din acest moment este legat și riscul pieirii fortuite (art. 135 din Codul civil). Conform prevederilor acestui articol, riscul pieirii fortuite sau deteriorării fortuite a lucrurilor înstrăinate trece la dobânditor odată cu dobândirea dreptului de proprietate, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
Conform art. 132 din Codul civil, dreptul de proprietate (dreptul de administrare operativă) se naște la dobânditorul pe bază de contract al bunurilor din momentul transmiterii bunurilor, dacă legea sau contractul nu prevede altfel1.
Dispoziția articolului 133 din Codul civil poartă un caracter dispozitiv, adică părțile sunt în drept să stabilească momentul transmiterii dreptului de proprietate, el putând fi momentul încheierii contractului, după transmiterea bunurilor ori oricare alt moment.
În unele cazuri, legea definește expres momentul nașterii dreptului de proprietate. Așa de exemplu, art. 132 alin. 2 din Codul civil prevede: ”Dacă contractul de înstrăinare a lucrului trebuie să fie înregistrat, dreptul de proprietate ia naștere din momentul înregistrării”.
Proprietatea individuală poate fi rezultatul diferitelor relații economice. În sens economic, însușirea (aproprierea) individuală a bunurilor materiale constă în trecerea bunurilor în proprietatea persoanelor fizice.
În primul rând, proprietatea individuală poate fi un rezultat al producerii bunurilor cu mijloace de producție proprii sau arendate. În acest caz e vorba de relații individuale de muncă, când cetățeanul, datorită muncii sale depuse, însușește bunurile materile. În al doilea rând, aproprierea bunurilor poate apărea ca rezultat al însușirii mijloacelor de producție și folosirii muncii străine, fără participarea nemijlocită a cetățeanului în procesul producerii. O astfel de apropriere este caracteristică proprietății private. Și în al treilea rând, însușirea poate avea loc în procesul distribuției și reîmpărțirii, însă nu a producerii (primirea dividentelor de la titlurile de valoare, trecerea bunurilor prin moștenire). Așa apar relații economice ale proprietății individuale ca rezultat al participării subiectului în relațiile de distribuire și nu în cele de producție.
Proprietatea cetățenilor ca o categorie economică întrunește toate aceste forme de însușire.
Până la adoptarea Legii cu privire la proprietate, când pentru prima dată a fost recunoscută, din punct de vedere legislativ, proprietatea privată, această proprietate era mai mult simbolică. Propietatea personală se caracterizează prin izvorul specific de apariție, și anume – prin munca socială, când mijloacele de producție aparțin nu unor categorii de oameni, ci societății (statului, organizațiilor obștești, colhozurilor). Caracteristic pentru proprietatea personală este faptul că ea depinde de cea colectivă și că în proprietate personală se pot afla numai obiectele de întrebuințare curentă, de consum personal, de confort și cele de gospodărie casnică, auxiliară, dar nu și mijloacele de producție, de aceea propietatea personală are un caracter consumator.
În condițiile monopolului proprietății obștești (de stat), proprietatea personală era una din principalele forme individuale de însușire. Astăzi, când legislația permite existența mai multor forme de proprietate, nu este exclusă și păstrarea propietății personale, cu atât mai mult că această formă de proprietate este expres prevăzută în art. 3 din Legea cu privire la proprietate.
Pe lângă această formă de proprietate este necesar să se dezvolte și alte forme individuale de însușire, inclusiv cele de producție. De fapt, și mai înainte unele persoane particulare se ocupau într-o măsură oarecare cu producerea unor bunuri. Desigur, rezultatul acestei activități de producere purta un caracter de muncă, el era îndepărtat nu numai spre consum (de exemplu, țăranii produceau produse alimentare, comercializau și cu banii obținuți procurau semințe tot pentru producere).
Mai complicată este situația în cazul proprietății private bazate pe folosirea muncii altor persoane.
În concepția statului socialist, folosirea muncii altor persoane purta un caracter exploatator. Anume din aceste considerente a și fost strâmtorată în statul socialist proprietatea privată. Se știe însă că salariații întreprinderilor de stat erau exploatați de către stat.
Cu totul altfel este privită problema în cazul în care între proprietar și cetățeni se încheie un contract de muncă privind folosirea muncii lor. O astfel de folosire a muncii este prevăzută de art. 10 din Legea cu privire la proprietate.
Conform acestui articol, proprietarul este în drept să încheie cu cetățenii contracte privind folosirea muncii lor în cadrul exercitării dreptului său de proprietate. În acest caz, proprietarul este obligat să asigure remunerarea lucrătorilor, condiții de muncă, să plătească pentru lucrători impozite în bugetul local, să facă decontări în fondurile sociale și de asigurare.
Extinderea acestor prevederi asupra tuturor proprietarilor îi va pune pe aceștia în condiții economice egale și va contribui la înlăturarea viciilor proprietății private.
Dreptul de proprietate privată, după cum reiese din conținutul art. 12 din Legea cu privire la proprietate, întărește apartenența bunurilor materiale ale persoanelor fizice.
În literatura de specialitate s-a menționat, pe drept, că în condițiile de monopolizare a proprietății de stat, dezvoltării activității de antreprenoriat, dreptul de proprietate al cetățenilor asupra obiectelor de consum va fi unul din principalele instituții ale dreptului de prorietate. În aceste condiții restricțiile privind dreptul de proprietate personală, caracteristice legislației sovietice, și-au pierdut valabilitatea. Dreptul de proprietate personală astăzi face parte din proprietatea privată. Astfel, fiecare cetățean, ca proprietar, poate să folosească patrimoniul său atât pentru activitatea de antreprenoriat, cât și pentru o altă activitate neinterzisă de lege. Nu mai produc, deci, efecte juridice nici acele dispoziții care interziceau folosirea proprietății personale pentru obținerea veniturilor neprovenite din muncă1. Cu alte cuvinte, cetățeanul, din punct de vedere legislativ, este pus astăzi pe poziție egală cu ceilalți proprietari (stat, persoane juridice). Până la adoptarea în 1991 a Legii cu privire la proprietate, proprietatea cetățenilor purta un caracter de consum și nu putea fi comparată cu proprietatea de stat și cea a persoanelor juridice.
Potrivit art. 13 din Legea cu privire la proprietate, „În proprietatea privată pot să se afle loturi de pământ, plantațiile de pe ele, case de locuit, mijloacele bănești, acțiuni și alte hârtii de valoare, obiecte de uz casnic și de uz personal, produse ale activității intelectuale, mijloace de producție pentru înfăptuirea activității economice, producția și veniturile obținute, precum și alte bunuri cu destinație de consum și de producție”. Numărul și costul obiectelor proprietate privată este nelimitat. Deși Legea cu privire la proprietate conține aceste prevederi, în Codul civil nu s-au făcut modificările corespunzătoare. Astfel, normele ce reglementează relațiile de proprietate, cuprinse în Codul civil, vin în contradicție cu acele acte normative adoptate de organul legislativ în ultimii ani.
Actele legislative ale Republicii pot stabili tipurile de bunuri care nu pot face obiectul proprietății private sau pot fi procurate nuami în modul stabilit de lege (spre exemplu, armamentul, substanțele narcotice).
Regimul juridic al caselor de locuit până la adoptarea Legii cu privire la proprietate. Dreptul de proprietate personală asupra unei locuințe putea fi dobândit numai prin construcție ori prin cumpărare. Art. 103, alin. 1din Codul civil prevede: „în proprietatea personală a cetățeanului se poate afla o singură casă de locuit (sau o porțiune a ei)”. De asemenea membrii unei familii puteau păstra, în proprietate comună sau în proprietatea unuia din ei, o singură locuință. Așa art. 103, alin. 2 din Codul civil prevede: „Soții și copii lor minori care locuiesc împreună pot avea numai o casă de locuit", ce aparținea cu titlu de proprietate personală unuia dintre ei sau se află în proprietatea lor comună. Se motiva că limitarea expresă a obiectului dreptului de proprietate personală la o singură locuință este determinată de destinația economică concretă a dreptului de proprietate personală. Se considera că deținerea de către o persoană a mai multor locuințe propietate personală ar fi servit la exploatarea muncii altora și la folosirea locuințelor în scopuri speculative. Cel care dobândea totuși o a doua locuință era obligat să înstrăineze una din ele. Astfel, art. 105, alin. 1 din Codul civil prevede: „Dacă se va întâmpla că la un moment dat cetățeanul sau soții ce locuiesc împreună cu copiii lor minori să aibă în propietatea personală, în virtutea temeiurilor admise de lege, mai mult decât o casă de locuit, proprietarul are dreptul să-și lase în proprietate, la alegere, oricare din aceste case. Cealaltă casă (case) el trebuie în curs de un an s-o vândă , s-o doneze sau s-o înstrăineze în alt mod”. În cazul în care aceste condiții nu erau îndeplinite, casa a doua era vândută în mod silit de către organele comitetului executiv de deputați ai poporului cu restituirea sumei respective către propritar, iar în cazul în care casa nu putea fi vândută din cauza lipsei de cumpărători, aceasta trecea cu titlu gratuit în propietatea statului.
Art. 104 din Codul civil stabilea mărimea limită a casei de locuit care putea să aparțină cetățeanului cu drept de proprietate personală.
Normarea suprafeței locative sau obligația de a avea o singură locuință este o limitare gravă a dreptului de proprietate privată.
Regimul juridic al caselor de locuit după adoptarea Legii cu privire la proprietate și a altor acte normative care reglementează modul de dobândire și exercitere a dreptului de proprietate asupra locuinței. Un temei de dobândire a dreptului de proprietate asupra locuinței este achitarea deplină a cotei de participare în cooperativele de construcție. Așa art. 13, alin. 3 din Legea cu privire la proprietate prevede: „Membrul cooperativei de construcție a locuințelor, de construcție a garajelor și a altei cooperative care a depus cotă de participare pentru locuință, garaj, pentru altă construcție sau încăpere ce i s-a dat spre folosință dobândește dreptul de proprietate asupra acestor bunuri”. Iar art. 18 din Legea privatizării fondului de locuințe, adoptată de Parlament la 10 martie 1993 și pusă în aplicare începând cu 10 aprilie 1993, dispune: „Apartamentele din imobilele cooperativelor de construcție a locuințelor achitate în întregime sunt considerate proprietatea privată a posesorilor lor, acestora eliberându-li-se itlu de proprietate”. În așa fel încetează dreptul proprietății asupra acestor locuințe, ele devenind obiecte ale proprietății private.
Un pas înainte spre lărgirea categoriilor de obiecte proprietate privată l-a constituit Legea cu privire la proprietate. Art. 13, alin. 4 din această Lege prevede posibilitatea de răscumpărare de la proprietar a locuinței sau a casei pentru care închiriază o locuință din fondul locativ de stat sau din cel obștesc. Cu alte cuvinte, aceste persoane pot privatiza apartamentul închiriat de la stat.
Principiile generale și modul de privatizare a spațiului locativ sunt indicate în Legea privatizării fondului de locuințe. Conform prevederilor acestei legi, privatizarea fondului de locuințe se efectuează pe baza liberului consimțământ, contra bonurilor patrimoniale și mijloacelor bănești, precum și gratuit legea stabilește unele categorii de locuințe care nu pot fi privatizate (art. 5 din Legea privatizării fondului de locuințe1).
Se admite privatizarea locuințelor de stat și în cazul în care titularii dețin o altă locuință privatizată. Se permite, deci, ca un cetățean să aibă două și mai multe locuințe proprietate privată. Astfel devin inaplicabile prevederile art. 103-107 din Codul civil.
Odată cu adoptarea noilor acte normative, prin care au fost abrogate unele prevederi ale actelor normative care restrângeau dreptul de proprietate asupra caselor de locuit, persoanelor fizice li s-a oferit posibilitatea de a avea, de a construi, inclusiv de a dobândi mai multe construcții.
În ceea ce privește terenurile. Pentru prima dată terenurile ca obiect al dreptului de proprietate privată au fost constituite în Legea cu privire la proprietate. Art. 13, alin. 2 din această lege prevede că în proprietatea privată se pot afla loturi de pământ, iar modul, în condițiile și termenele de transmitere a loturilor de pământ în proprietatea cetățenilor se stabilește de Codul funciar și de alte acte legislative.
Potrivit art. 3 din Codul funciar, terenurile în Republica Moldova pot fi în proprietate: privată, de stat și colectivă. Conform prevederilor Codului funciar, terenurile în proprietatea privată se atribuie atât pentru construcția de case de locuit ( art. 11), cât și pentru producerea producției agricole.
Specific pentru loturile de pământ ca obiect al dreptului de proprietate privată este faptul că unele din atribuțiile dreptului de proprietate privată, și anume dispoziția, va putea fi exercitată pe deplin numai începând cu 2001. conform Hotărârii Parlamentului despre modul de punere în aplicare a Legii cu privire la proprietate, „Realizarea de către proprietar a dreptului de dispoziție asupra sectorului de pământ ce-i aparține prin cumpărare-vânzare, donație, schimb se înfăptuiește începând cu 1 ianuarie 2001”.
Pentru prima dată au fost incluse în categoria obiectelor dreptului de proprietate privată și titlurile de valoare. În așa fel, legislatorul a mărit esențial numărul obiectelor ce se pot afla în proprietatea privată. Astăzi în proprietatea cetățenilor se pot afla acțiuni, obligații atât nominale, cât și la purtător. Datorită acestui fapt, tot mai mulți cetățani au posibilitatea de a intra în relații comerciale cu comercianții profesionali. Veniturile obținute de la titlurile de valoare pot fi folosite de către cetățean în orice domeniu după bunul plac al acestuia.
Automobilul – obiect al dreptului de proprietate privată. Până la adoptarea Legii cu privire la proprietate, obiect al proprietății private a cetățenilor îl puteau face numai autoturismele. În prezent proprietate privată pot constitui diferite mijloace de reansport, numărul acestora fiind nelimitat. Astăzi e posobilă înstrăinarea mijloacelor de transport prin contractul de vânzare-cumpărare legalizat de organele notariale.
Sunt cunoscute mai multe criterii de clasificare a obiectelor dreptujlui de proprietate privată. Considerăm că criteriul principal de clasificare a obiectelor dreptului de proprietate privată este regimul juridic al acestor obiecte. După acest criteriu obiectele dreptului de proprietate privată se clasifică în obiecte cu regim special și obiecte cu regim general.
Majoritatea oobiectelor se atribuie la categoria cu regim general. Caracteristic pentru aceste obiecte este faptul că ele se pot dobândio și înstrăina fără respectarea unor anumitor reguli speciale, adică este suficientă și o înțelegere verbală sau un simplu înscris. În ceea ce privește dobândirea și înstrăinarea obiectelor cu un regim juridic special, acestea impun respectarfea unor condiții speciale (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a casei de locuit trebuie să fie încheiat în formă scrisă, autentificat notarial șui înregistrat la organele autoadministrării locale).
Obiectele dreptului de proprietate privată, la voința proprietarului, pot fi folosite pentru desfășurarea activității de antreprenoriat. Totuși, cea mai mare parte din aceste obiecte, dat fiind faptul că ele sunt destinate consumului, aproape că nu pot fi folosite în activitatea de antreprenoriat. Când cetățeanul devine proprietar al obiectelor destinate special producerii (mijloace de producere), utilzarea se face în forma prevăzută de lege ( a se vedea, de exemplu, art. 13 din Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi, adoptată la 3 ianuarie 1992).
Dreptul de proprietate a întreprinzătorilor
Dreptul de proprietate nu este o prerogativă inerentă a naturii umane, ci o concesie a legiuitorului. Dar concesia legiuitorului este făcută în considerarea aspirațiilor fundamentale ale omului. Rezultă de aici relativitatea și limitele drepturilor economice în general și a dreptului de proprietate în special: „relativitatea”, pentru că ele sunt dependente de structura economică a societății; „limitele”, pentru că ele nu pot fi exercitate decât în condițiile fixate de lege, conform cu interesul general. Rechiziția constituie una din aceste limite.
Ii
CAPITOLUL III
ÎNCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE
Ca și apariția dreptului de proprietate, stingerea dreptului de proprietate este efectul unor fapte juridice.
În primul rând, dreptul de proprietate încetează odată cu dispariția obiectului de proprietate. Dispariția poate avea loc ca rezultat al folosirii depline a obiectelor (produsele alimentare, benzina etc.), ca rezultat al distrugerii bunului, dat fiindcă, în acest caz, dispare obiectul dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate încetează și în cazurile dispariției subiectului raportului juridic civil. Moartea cetățeanului (ori declararea morții unui cetățean conform prevederilor art. 18 din Codul civil) și în cazurile de încetare a activității persoanelor juridice (lichidare și reorganizare). În aceste cazuri dreptul de proprietate la aceste subiecte încetează, iar bunurile acestor persoane devin obiecte ale dreptului de proprietate ale altor persoane.
Se cunosc însă și mijloace specifice de încetare a proprietății de stat. Particularitățile acestor mijloace specifice constau în faptul că statul singur își exprimă voința de a stinge dreptul său de proprietate asupra unor bunuri, adoptând acte normative.
În unul dintre aceste cazuri este vorba despre privatizarea patrimoniului de stat. Privatizarea este un proces, efectuat de către organele puterii de stat, de înstrăinarea bunurilor statului în proprietatea cetățenilor și a asociațiilor lor. Obiecte ale privatizării pot fi : întreprinderile, instituțiile, organizațiile, unitățile structurale ale asociațiilor, atelierile, alte subdiviziuni ale întreprinderilor, organizațiilor ce constituie complexe patrimoniale unice; partea proprietății statului aflate în prprietatea statului, investită în acțiuni și transmisă în posesie cetățenilor; locuințele, alte obiecte. Cel mai răspândit mijloc de privatizare este reorganizarea întreprinderilor de stat în societăți pe acțiuni și procurarea acțiunilor acestor întreprinderi contra bonurilor patrimonale (B.P.).
Într-o grupă specială atribuim cazurile de stingere a dreptului de proprietate nu la voința proprietarului ( rechiziția și confiscarea ).
Codul civil, la art. 146, stabilește două moduri de încetare a dreptului de proprietate : rechiziția și confiscarea. În același timp Constituția Republicii Moldova, la art. 46, alin. 2, precum și alte cărți de specialitate prevăd un alt termen de încetare a dreptului de proprietate și anume cel de expropriere. Unii juriști fac distincție între termenul de rechiziție și expropriere. Astfel, ei afirmă că
rechiziția este operația prin care autoritatea administrativă, unilateral, constrânge particularii – persoane fizice sau morale – să facă prestări de servicii, întrebuințând bunurile imobiliare sau proprietatea ori folosința bunurilor mobiliare, în vederea satisfacerii unor nevoi excepționale și temporare, recunoscute ca fiind de interes general. Tradițional, rechiziția este o procedură strict administrativă și ea este limitată la proprietatea bunurilor imobiliare. În același timp, exproprierea poate privi imobilele prin natura lor, dar și imobilele prin destinație, indiferent de persoana proprietarului (absent, minor, interzis judecătoresc etc.). ea poate implica și drepturile reale imobiliare, precum uzufructuarul, uzul, abitația, servituțile etc., în mod excepțional, rechiziția poate privi și bunurile mobile (de exemplu, un brevet de invenție care interesează apărarea națională).
În legislația moldovenească nu se face deosebire dintre rechiziție și rechiziție.
Făcându-se pentru o “cauză de utilitate publică”, rechiziția a ajuns să fie un “veritabil mijloc de acțiune socială”, în domeniul sănătății și igienii, în domeniul social, educativ și sportiv, în domeniul științific, al urbanizării și amenajării teritoriului etc.
Articolul 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional".
Dar statele au dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general.
Constituția țării prevede prin art. 46, alin. 2 că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. De asemenea, pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității.
Despăgubirile se stabilesc, în ambele cazuri, de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție.
RECHIZIȚIA
Prin rechiziție se înțelege, deci retragerea bunurilor proprietarului în interesul societății: în modul și în condițiile stabilite de actele legislative, pe baza unei hotărâri a organelor puterii de stat, în cazul calamităților naturale, avariilor, epidemiilor, epizotiilor și în împrejurări excepționale, achitând costul bunurilor rechiziționate (Legea cu privire la proprietate, art. 43, alin. 2). Rechiziționarea bunurilor proprietarului se admite numai în cazul în care există temeiurile indicate de lege și numai cu condiția achitării costului bunurilor rechiziționate.
Pentru ca rechiziția să poată avea loc, este necesară o declarație de utilitate publică. Pentru lucrările de interes general, cum ar fi de pildă lucrările de apărare a țării, declarația de utilitate publică se face de către Puterea legiuitoare; pentru lucrările de interes local ea se face de către consiliile județene când se află în joc interesul unuia sau mai multor județe sau ale mai multor comune, și de către consiliile comunale când se află în joc interesul inei singure comune.
Rechiziția fiind bazată pe motive de utilitate publică, trebuie să știm care sunt motivele de utilitate publică care o justifică.
Condițiile rechiziției :
a) Cauza de utilitate publică. Rechiziția de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică. Instanțele judecătorești vor putea hotărî rechiziția numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit legii. Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local.
Legea determină lucrările care sunt de utilitate publică, de exemplu cele privind prospecțiunile și explorările geologice, cele privind extracția și prelucrarea substanțelor minerale utile, cele privind instalații pentru producerea energiei electrice, cele privind căile de comunicații, deschiderea, alinierea și lărgirea străzilor, cele privind sistemele de alimentație cu energie electrică, telecomunicații, gaze, termoficare, apă, cele privind clădirile și terenurile necesare obiectivelor sociale, de administrație publică și pentru instanțele judecătorești, cele privind apărarea țării, ordinea publică și siguranța națională. De asemenea, pot constitui, în condițiile legii, cauză de utilitate publică de interes național sau local amenajările de îmbunătățiri funciare care se referă la lucrările de irigații, de drenaj și de desecare, de combatere a eroziunii solului, de ameliorare a terenurilor afectate de alunecări, de îndiguiri și de regularizări ale cursurilor de apă, ori la înființarea perdelelor forestiere de protecție și a plantațiilor antierozionale finanțate de la bugetul de stat sau, după caz, din alte surse. Realizarea de amenajări funciare se face cu acordul scris al proprietarilor de terenuri, potrivit legii.
Utilitatea publică se declară de Guvern pentru lucrările de interes național și de consiliile județene și Consiliul local al municipiului Chișinău pentru lucrările de interes local. Pentru lucrările de interes local care se desfășoară pe teritoriul mai multor județe, utilitatea publică se declară de o comisie compusă din președinții consiliilor județene respective, iar în caz de dezacord, de către Guvern.
Pentru celelalte lucrări decât cele arătate, utilitatea publică se declară prin lege.
Declararea utilității publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.
Actul de declarare a utilității publice se aduce la cunoștință publică în condițiile legii. Nu sunt supuse publicității actele prin care se declară utilitatea publică în vederea executării unor lucrări privind apărarea țării și siguranța națională.
b) Dreaptă și prealabilă despăgubire.
După declararea utilității publice, rechizitorul (care este statul prin organismele desemnate prin lege) va executa planurile cuprinzând terenurile și construcțiile propuse pentru rechiziție, cu indicarea numelui proprietarilor, precum și a ofertelor de despăgubire. Aceste documente se vor depune la consiliul local al comunei, orașului sau municipiului pe teritoriul cărora sunt situate imobilele supuse aprobării pentru rechiziție.
Propunerile de rechiziție a imobilelor și procesul-verbal cuprinzând rezultatul cercetărilor prealabile se vor notifica persoanelor fizice sau persoanelor juridice titulare de drepturi reale.
Aceștia pot face întâmpinare cu privire la propunerile de rechiziție. Întâmpinarea se depune la primarul comunei, orașului sau al municipiului pe al cărui teritoriu se află imobilul. Primarul va înregistra întâmpinarea și va consemna oferta de despăgubire și pretențiile proprietarilor sau ale altor titulari de alte drepturi reale.
Dosarul cuprinzând planurile pentru rechiziție și ofertele de despăgubire, precum și eventualele întâmpinări se înaintează secretariatului general al guvernului pentru lucrările de interes național și consiliului județean sau al consiliului local al municipiului Chișinău, pentru lucrările de interes local.
Întîmpinările se soluționează de o comisie constituită prin hotărâre a guvernului pentru lucrările de interes național sau prin decizia consiliului județean ori prin dispoziția primarului municipiului Chișinău pentru lucrările de interes local.
Comisia poate să accepte ori să respingă punctul de vedere al rechizitorului, printr-o hotărâre motivată. Dacă este cazul, comisia va consemna învoiala dintre părți, sub semnătura acestora.
În cazul în care comisia respinge propunerile rechizitorului, acesta are posibilitatea să revină cu noi propuneri, cu refacerea corespunzătoare a planurilor.
Stabilirea despăgubirii pentru rechiziție se face de către instanța judecătorească. Aceeși instanță stabilește suma cuvenită fiecărei părți care justifică un interes legitim asupra imobilului supus rechiziției. Hotărârea este supusă căilor de atac prevăzute de lege.
În cazul în care părțile se învoiesc în fața instanței asupra rechiziției și asupra despăgubirii, aceasta va lua act de învoială și va pronunța o hotărâre definitivă.
Dacă părțile se învoiesc doar cu privire la rechiziție, dar nu și asupra despăgubirii, instanța va lua act de învoială și va stabili despăgubirea.
Pentru stabilirea despăgubirilor, instanța va stabili o comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de rechizitor și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse rechiziției.
Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.
La calcularea despăgubilrilor, experții și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz altor persoane îndreptățite luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.
Despăgubirile se defalcă de experți pentu proprietar și pentru alți titulari de drepturi reale.
În cazul rechiziției parțiale, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a lucrărilor ce se vor executa, experții vor putea propune instanței o eventuală reducere numai a daunelor.
Primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți, hotărând. Despăgubirea acordată de instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de rechizitor și nici mai mare decât cea solicitată de cel supus rechiziției sau de altă persoană interesată.
Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse rechiziției în patrimoniul rechizitorului se produce îndată ce obligațiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost împlinite.
Prin urmare, despăgubirea pentu rechiziție este dreaptă și prealabilă.
Ipoteca și privilegiul se strămută de drept asupra despăgubirilor stabilite, iar servituțile stabilite prin fapta omului se sting în măsura în care devin incompatibile cu situația naturală și juridică a obiectivului urmărit prin rechiziție.
Uzul, uzufructul, abitația și superficia, precum și orice alte drepturi reale se sting prin efectul rechiziției, titularii acestora având dreptul la despăgubiri.
În cazul rechiziției unor clădiri cu destinație de locuință, evacuarea persoanelor care le ocupă legal în calitate de proprietar și a chiriașilor al căror contract de închiriere a fost legal perfectat, înainte de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriilor, nu se va putea face decât după asigurarea de către rechizitor a spațiului de locuit, potrivit legii, a acestor persoane, în modalitatea prevăzută în hotărârea judecătorească de rechiziție, cu respectarea dispozițiilor legale privind întinderea despăgubirii.
Plata despăgubirilor se face în modul convenit între părți; în lipsa acordului, instanța va hotărî, stabilind și termenul de plată.
În situația în care există creditori privilegiați sau alți creditori prin hotărâre judecătorească, aceștia vor fi plătiți din drepturile cuvenite cu titlu de despăgubiri.
Toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurii de rechiziție și retrocedare, fie că sunt în fața instanțelor judecătorești ori în afara acestora, se suportă de rechizitor. Instanța hotărăște rechiziția numai după declararea utilității publice potrivit legii.
c) Punerea în posesie a rechizitorului. Eliberarea titlului executoriu și punerea în posesie a rechizitorului se face numai pe baza unei încheieri a instanței, care constată îndeplinirea obligațiilor privind despăgubirea.
Punerea în posesie asupra terenurilor cultivate sau a celor cu plantații se face numai după ce recolta a fost culeasă, cu excepția cazului în care în valoarea despăgubirii a fost cuprinsă și valoarea estimativă a recoltei neculese.
În caz de urgență, impusă de executarea imediată a unor lucrări ce interesează apărarea țării, ordinea publică și siguranța națională, și în caz de calamități naturale, instanța, utilitatea publică fiind declarată, poate dispune prin hotărâre punerea de îndată în posesie a rechizitorului, cu obligația pentru acesta de a consemna pe numele celor supuși rechiziției sumele stabilite drept despăgubiri.
În cazul în care imobilul expropriat este oferit pentru închiriere înaintea utilizării lui în scopul pentru care a fost expropriat, iar expropriatul este în situația de a-l utiliza, el are un drept de prioritate pentru a-l închiria în condițiile legii.
În cazul în care imobilele rechiziționate nu au fost utilizate într-un anumit termen potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.
CONFISCAREA
Prin confiscare se înțelege trecerea fără plată către stat a unui bun ca sancțiune pentru săvârșirea unei fapte ilicite, în baza deciziei instanței judecătorești a arbitrajului sau a altui organ de stat competent (sau a unei persoane oficiale) (Legea cu privire la propiretate, art. 43, alin. 3; Codul civil, art. 146). Deci, confiscarea bunurilor este un gen de sancțiune aplicată în cadrul unor proceduri judiciare sau administrative.
Potrivit art. 46, alin. 3 din Constituția Republicii Moldova "averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă". Printr-o interpretare logică, per a contrario, averea dobândită ilicit poate fi supusă confiscării, chiar în fața tăcerii Constituției, tot în condițiile legii. Dovada caracterului ilicit al averii este în sarcina autorităților publice, întrucât caracterul licit al dobândirii averii se prezumă. Aceste principii rezultă din faptul că averea licită este rezultatul muncii persoanei, proprietatea fiind expresia muncii.
Confiscarea averii, licit sau ilicit dobândite, nu trebuie confundată cu confiscarea specială, care nu poartă asupra unei averi și care, conform art. 46(4) din Constituție, se impune asupra bunurilor destinate, folosite sau rezultate din săvârșirea de infracțiuni ori contravenții, în condițiile stabilite de lege. Legea detaliază condițiile în care se poate dispune această confiscare.
Astfel, confiscarea specială constă în trecerea silită și gratuită în proprietatea statului a anumitor lucruri ce aparțin persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, a căror deținere de către făptuitor – datorită naturii lor ori datorită legăturii acestora cu săvârșirea faptei – prezintă pericolul săvârșirii unor noi fapte prevăzute de legea penală.
Cauza care determină luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale o reprezintă starea de pericol ce decurge din deținerea unor lucruri ce au legătură cu săvârșirea infracțiunii ori care ar putea fi folosite la săvârțirea de fapte prevăzute de legea penală în viitor.
Categoriile de lucruri supuse confiscării speciale.
a) Lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală. Prin lucruri produse prin fapta prevăzută de legea penală se înțeleg acele lucruri care au luat ființă prin săvârșirea faptei ca: bancnote false, titluri de credit false, alimente falsificate, arme confecționate, materiale explozive, medicamente falsificate etc.
În literatura juridică s-a susținut întemeiat, că sunt asimilate cu lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală, lucrurile care au căpătat prin săvârșirea faptei o astfel de stare (de ex. : lucrurile introduse în țară prin contrabandă).
b) Lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, dacă sunt ale infractorului. Lucrurile care au servit la săvârșirea infracțiunii sunt acelea de care s-a folosit inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii ca de ex : cuțitul sau arma cu care s-a comis omorul.
Este supusă confiscării speciale și arma de vânătoare folosită de inculpat în comiterea infracțiunii de braconaj.
Nu poate fi supus confiscării speciale : atelajul (calul și căruța) care trebuia să fie folosit de inculpat pentru transportul lucrurilor sustrase nu a servit și nici nu a fost destinat să servească la comiterea infracțiunii de furt. Tot astfel, întemeiat s-a decis în practica judiciară, că servieta în care inculpatul a introdus sticla de vin furată din magazinul cu autoservire, nu constituie un bun destinat să servească la săvârșirea unei infracțiuni ci un obiect de uz curent al inculpatului în care el a introdus sticla, așa cum ar fi introdus-o în buzunarul paltonului și deci servieta nu poate fi confiscată.
Sunt supuse confiscării speciale și lucrurile care au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, adică lucrurile anume produse, adaptate pentru a fi folosite la săvârșirea unei infracțiuni, chiar dacă nu au fost folosite efectiv la comiterea faptei căci nu s-a ivit ocazia (de ex. : cheile confecționate pentru deschiderea încuietorilor, scara ce urma să fie folosită pentru escaladare etc.)
c) Lucrurile care au fost date pentru a determina comiterea unei infracțiuni sau pentru a răsplăti pe infractor. În această categorie intră sumele de bani ori alte lucruri ce au fost date infractorului pentru a-l determina să săvârșească infracțiuni (de ex. : mărturie mincinoasă, trafic de influență etc.)
d) Lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârșirea infracțiunii dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. Prin lucruri dobândite prin săvârșirea faptei se înțeleg lucrurile care au fost însușite, care au ajuns în mod direct ori indirect în stăpânirea ilegală a unor persoane.
Spre deosebire de lucrurile "produse" prin fapta prevăzută de legea penală care nu aveau o existență anterioară săvârșirii faptei, lucrurile "dobândite" prin infracțiune au o existență anterioară comiterii faptei. Sunt astfel lucruri dobândite prin săvârșirea infracțiunii : lucruri furate, delapidate, lucrurile obținute prin înșelăciune, prin amenințare etc.
Confiscarea specială a bunurilor dobândite prin săvârșirea infracțiunii va putea fi luată numai în măsura în care lucrurile nu sunt restituite persoanei vătămate ori servesc la despăgubirea acesteia.
Dacă persoana vătămată nu este cunoscută, ori nu cere să fie despăgubită, lucrurile sunt supuse confiscării.
Când lucrurile dobândite prin infracțiune au fost înstrăinate, sumele ori lucrurile obținute iau locul celor dobândite prin infracțiune și confiscarea specială a acestora se poate dispune de asemenea, numai când nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate.
Dacă infractorul a realizat din vânzarea bunului furat o sumă mai mare decât acea pe care a fost obligat să o plătească părții civile, diferența trebuie să fie confiscată.
Când bunul dobândit prin infracțiune a fost înstrăinat unui dobânditor de bună-credință, atunci, s-a decis just în practica judiciară, bunul nu poate fi confiscat, dar infractorul este obligat la plata sumei obținută prin înstrăinarea bunului supus confiscării speciale.
e) Lucrurile deținute în contra dispozițiilor legale. Intră în această categorie lucrurile a căror deținere constituie o faptă prevăzută de legea penală, și deci implicit, ca orice faptă prevăzută de legea penală prezintă pericol social (de ex. deținerea de arme și muniții; deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori etc.).
CAPITOLUL IV
DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN INSTRUMENTE INTERNAȚIONALE
Dreptul de proprietate, reglementat în Constituție în art. 46 (text care trebuie coroborat cu art. 127) este un drept fundamental, de veche tradiție ‚în catalogul drepturilor și libertăților cetățenești, pilonul de bază al primelor declarații de drepturi. Astfel, în Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 26 august 1789 se arată, la art. 17, că proprietatea fiind un drept sacru și inviolabil, nimeni nu poate fi privat de ea, decât în cazul în care necesitatea publică, legal constatată, o cere în mod evident și sub condiția unei juste și prealabile indemnizații. În Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. pe data de 10 decembrie 1948, în art. 17, se reține că „Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociere cu alții. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.
La data adoptării Declarației, deposedarea arbitrară de bunuri devenise deja un fenomen de proporții în țările central și est-europene ce aparțineau „lagărului socialist”.
În plin „război rece”, recunoașterea juridică internațională și garantarea dreptului la proprietate au întâmpinat rezistență din partea regimurilor bazate pe colectivism.
În cursul discuțiilor purtate în Comisia drepturilor omului a O.N.U. în legătură cu includerea unui articol asupra dreptului la proprietate în proiectele Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, sau în Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, sau în ambele, nu s-a ajuns la nici o înțelegere în această privință.
O nouă încercare de a se ajunge la un rezultat s-a făcut apelându-se la un subcomitet. Textul propus de acesta a fost respins. În consecință, Comisia, în cea de-a douăzecea sa sesiune, a decis să amâne pe termen nelimitat luarea în considerare a acestei chestiuni.
În dezbaterile purtate în Adunarea Generală a O.N.U. asupra celor două pacte fundamentale, s-au mai făcut sugestii de includere a unui articol asupra dreptului la proprietate, dar nici una dintre acestea nu a fost pusă la vot și, prin urmare, textele adoptate nu conțin prevederi în acest sens.
Problema dreptului la proprietate a revenit, însă, în decursul timpului, în repetate rânduri pe agenda de lucru a Adunării Generale, fiind inclusă în câteva rezoluții, cu precădere în ultimul deceniu și jumătate.
Prin Rezoluția 45/98 din 14 decembrie 1990, luându-se act de raportul prezentat pe această temă de către Secretarul General, se cerea adoptarea unor măsuri la nivel național pentru a se asigura dreptul fiecăruia la proprietatea sa, precum și dreptul de a nu fi deposedat de aceasta în mod arbitrar, inclusiv protecția acestor drepturi care privesc locuința proprie și proprietatea cu caracter economic productiv, inclusiv în asociere, în domeniul industriei, agriculturii și comerțului.
Dar dacă cele două Pacte fundamentale, cu caracter general, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, nu au cuprins dispoziții cu privire la dreptul de proprietate, consacrarea juridică a acestui drept și-a găsit locul în alte două instrumente, cu caracter specific, din domeniul drepturilor omului.
Astfel, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată în 1965, intrată în vigoare în 1969, reiterează la art. 5, între drepturile civile, „dreptul la proprietate al oricărei persoane, atât singură cât și în asociere”, proclamat în Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care se adaugă, ca drept conex, dreptul la moștenire.
La rândul său, Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, adoptată la treizeci și unu de ani de la Declarație, în 18 decembrie 1979, intrată în vigoare la 3 septembrie 1981, stipulează prin art. 16 obligația Statelor Părți de a lua măsurile necesare pentru a asigura, pe baza egalității femeii cu bărbatul, „aceleași drepturi pentru fiecare dintre soți în materie de proprietate, de dobândire, de gestiune, de administrare, de beneficiu și de dispoziții asupra bunurilor, atât cu titlu gratuit cât și oneros”.
Un rol istoric în opera de afirmare și garantare a drepturilor omului îl are Consiliul Europei, (din care fac parte 40 de state, inclusiv Republica Moldova). Acest Consiliu a instituit prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) cel mai perfecționat și eficient mecanism de protecție. Sistemul de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilit de Convenție este considerat ca cel mai dezvoltat față de cele care există în prezent.
Obiectivul Convenției Europene a Drepturilor Omului elaborată de Consiliul Europei, semnată la Roma și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, constă în esență în stabilirea și instituirea unui mecanism juridic de protecție a unui anumit număr de drepturi ale omului și libertăți fundamentale pe care le enunță, care au fost ulterior completate prin protocoale adiționale, primul dintre acestea fiind cel mai important, întrucât este vorba de protecția dreptului de proprietate.
Astfel cum rezultă din preambulul Convenției, aceste drepturi și libertăți fundamentale constituie bazele însăși ale justiției și păcii în lume și a căror menținere se întemeiază în principal pe un regim politic cu adevărat democrat, pe de o parte, și pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect al drepturilor omului.
Într-un asemenea context, convenția constituie, pe plan european, garanția colectivă a unora din principiile enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, întărită printr-un control judiciar internațional ale cărui decizii trebuie să fie respectate de către state. În același timp este necesar să se sublinieze că această garanție – colectivă pe plan european și în același timp internațională nu are drept efect de a se substitui garanției naționale a drepturilor și libertăților fundamentale ci se adaugă acesteia, astfel cum rezultă de altfel din articolul 26 al Convenției potrivit căruia procedura în fața organelor de control create de Convenție nu poate fi angajată decât după epuizarea căilor de recurs interne așa cum este înțeleasă în cadrul principiilor de drept internațional în general recunoscute.
Protecția acordată dreptului de proprietate de articolul 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. este formulată în termenii următori:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori amenzi”.
Conform jurisprudenței constante a Curții europene a drepturilor omului, acest articol conține trei norme distincte de protecție a dreptului de proprietate. Cea dintâi care este exprimată în prima frază a primului alineat și îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării prorietății. Cea de a doua, figurând în fraza a doua a aceluiași alineat, se referă la privarea de proprietatea și o supune anumitor condiții. Cea de a treia, prevăzută în al doilea alineat, recunoaște statelor puterea, între altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general și de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare acestui scop.
Art. 1 al Primului Protocol adițional este singura dispoziție a Convenției care protejează un drept al omului de natură economică: dreptul la protecția proprietății. Curtea de la Strasbourg a afirmat că acest articol „garantează dreptul la proprietate în substanță”și el identifică acele valori esențiale care caracterizează „un regim politic cu adevărat democratic”.
Sunt semnificative câteva constatări asupra modului de reglementare, precum și câteva consemnări pe marginea doctrinei și jurisprudenței internaționale. Astfel, după cum se arată în articolul de mai sus, fiecare stat are dreptul ca prin legile sale să poată reglementa „folosința bunurilor conform interesului general” și să asigure „plata de impozite sau alte contribuții sau amezi”. Textul s-a inspirat neîndoielnic din art. 17 al Declarației Universale.1
Art. 1 al Protocolului nu consacră dreptul de proprietate în termeni absoluți. Referindu-se la „bunuri”, se consacră astfel dreptul de „proprietate”, în sens larg și specific dreptului internațional, nu în sensul restrâns al dreptului civil, el incluzând atât drepturile reale, cât și bunurile incorporale. Textul nu vizează bunurile actuale, nu dreptul de a le dobândi prin succesiune ab intestat, dar el se aplică în situațiile de partaj succesoral, pentru partea indiviză din patrimoniu deja obținută; dreptul la pensie poate, în anumite circumstanțe, să fie asimilat unui drept de proprietate. Trebuie să existe proporționalitate, un „just echilibru” între exigențele interesului general și imperativul de a „respecta bunurile” persoanei; interdicția de a construi poate fi analizată ca modalitate de reglementare a „folosinței bunurilor”; măsurile translative de proprietate, de la o persoană la alta, stabilite prin lege nu trebuie să introducă între respectivele persoane un dezechilibru, deposedarea arbitrară a unei persoane de bunul ei în profitul alteia; nu se violează dreptul la „respectarea bunurilor” printr-un concordat omologat; un transfer de proprietate în cadrul unei politici legitime – de ordin social, economic sau de altă natură – poate să fie considerat de „utilitate publică”, chiar dacă colectivitatea în ansamblul ei nu profită ea însăși de bunurile transferate; utilitatea publică se apreciază prin prisma legislației statului, dar aceasta trebuie să aibă o bază rezonabilă; trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele întrebuințate și scopul urmărit. Organismele create prin Convenție sunt competente să analizeze compatibilitatea exigențelor legislației naționale cu cele ale reglementărilor internaționale, nu simplele erori de drept sau de fapt ale judecătorilor respectivului stat; referirea la „principiile generale ale dreptului internațional” evocă de fapt dreptul la despăgubire promptă, adecvată și efectivă, ca una dintre garanțiile dreptului de proprietate; despăgubirea nu trebuie să fie „prealabilă”, dar ea trebuie făcută într-un termen rezonabil; două condiții cumulative trebuie observate în ceea ce privește reglementarea internă a folosinței bunurilor, și anume: un scop de „interes general”; proporționalitatea între scopul legitim și mijloacele folosite. Cât privește referirea la „plata de impozite sau alte contribuții sau amenzi” sunt semnificative următoarele: impozitele rămân a fi stabilite prin „lege” de către fiecare stat; ele trebuie să fie subordonate unui scop legitim și să fie nondiscriminatorii; natura și severitatea amenzii nu sunt condiționate de principiul proprietății; sunt compatibile cu prevederile art. 1 contribuțiile obligatorii în materie de securitate socială.
Dreptul de proprietate nu este o prerogativă inerentă naturii umane, ci o concesie a legiuitorului. Dar concesia legiuitorului este făcută în considerarea aspirațiilor fundamentale ale omului. Rezultă de aici relativitatea și limitele drepturilor economice în general și a dreptului de proprietate în special: „relativitatea” pentru că ele sunt dependente de structura economică a societății; „limitele”, pentru că ele nu pot fi exercitate decât în condițiile fixate de lege, conform cu interesul general.
Este remarcantă Rezoluția Consiliului Europei, nr. 1123, din aprilie 1997, în care printre condițiile monitorizării a fost inclusă obligația de a opera anumite modificări asupra celor două legi principale privind proprietatea imobiliară.
Rezoluția CE privește măsurile de dizolvare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Această rezoluție reprezintă primul document care tratează problema și în același timp ea este documentul de valoare generală. Astfel, textul sună în felul următor: "Adunarea recomandă ca proprietatea care a fost ilegal sau injust preluată de stat, naționalizată, confiscată sau în alt fel expropriată în timpul guvernării sistemelor totlitare de tip comunist, să fie în principiu restituită proprietarilor originari, dacă aceasta este posibil, fără violarea drepturilor actualilor proprietari de bună credință care și- au apropriat posesia de bună credință și fără a dăuna progresului reformelor democratice, în cazurile când aceasta nu este posibil, o justă compensație materială trebuie acordată. Controversele, litigiile sau conflictele legate de cazurile individuale ale restituției propiretății trebuie să fie decise de curțile de judecată”. În primul rând este limpede că obiectul textului îl constituie proprietatea, restituirea proprietății, porprietatea care a trecut din patrimoniul privat în patrimoniul statului, la timpul respectiv, prin orice fel de forme.
Restituirea, în principiu, trebuie făcută in integrum. Textul este foarte limpede în sensul că este vorba despre principii, nu despre regulă și prin urmare trebuie să avem în vedere că există și alte posibilități pentru a se face restituirea.
Sunt interesant de reținut și condițiile în care restituirea trebuie făcută in integrum. Se spune acolo foarte limpede: „fără violarea drepturilor actualilor proprietari de bună credință”.
Interesantă este cea de-a 3-a condiție și anume ca restituirea să nu afecteze procesul reformelor democratice.
Conceptul reformelor democratice, ca și conceptul de drepturi ale omului, este un concept destul de larg. În dezbaterile care au precedat adoptarea acestei rezoluții, fie în plen, fie la nivelul de comisii el a fost interpretat în sensul că priorietatea statelor ex totalitare, în acest moment, este construirea viitorului, că această prioritate este sintetizată în reformele democratice și că, în consecință, construcția viitorului nu trebuie să fie împiedicată de rezolvarea problemelor trecutului.
Având în vedere deoseberile între concepțiile naționale asupra conținutului proprietății și ținând seama că scopul Convenției europene nu este de a impune norme constrângătoare tinzând la o uniformizare a regulilor aplicabile în statele membre ci de a stabili ceea ce trebuie să constituie un minimum de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dacă acest minimum nu este respectat, Curtea va interveni pentru a asigura respectarea obligațiilor din Convenție pentru statele contractante.
În această privință, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prezintă un interes deosebit nu numai pentru interpretarea și aplicarea Convenției ci și pentru faptul că hotărârile prin care au fost constatate violări ale convenției au determinat statele în cauză – și adesea chiar alte state – să ia măsuri de ordin general pentru a se conforma prevederilor Convenției.
Prevederile menționate intră sub incidența art. 8 din Constituție, potrivit căruia tratatele ratificate de Republica Moldova fac parte din dreptul intern și a art. 19, cu privire la aplicarea drepturilor și libertăților cetățenilor în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care țara noastră este parte și la prioritatea respecivelor reglementări internaționale față de legile interne, în caz de neconcordanță între acestea.
CONCLUZII
"Dreptul de proprietate este
baza libertății și demnității umane"
(John Locke)
În organizarea statală modernă și contemporană, după prăbușirea absolutismului monarhic, în raporturile dintre individ și stat, raport fundamental pentru relații sociale în ansamblul lor, două concepții s-au distins net, împărțind lumea în două : concepția individualistă și concepția colectivistă. Concepția individualistă își are originea în teoria dreptului natural. Potrivit acesteia, omul se naște cu anumite drepturi inerente ființei umane. Nici o forță socială nu-l poate lipsi de aceste drepturi elementare care-l disting de alte specii. Sfera acestor drepturi a evoluat de la o perioadă la alta, dar s-a impus în cele mai importante acte politice, acte politico-juridice ale istoriei: Declarația de independență americană, Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului, Declarația Universală a Drepturilor Omului, reglementări internaționale în materia drepturilor omului și, la nivelul statelor, în constituțiile naționale. Acestea au statuat, în primul rând, relațiile dintre stat și individ, garantându-i acestuia din urmă drepturile fundamentale, toate găsindu-și suportul în dreptul de proprietate, baza libertății și demnității umane, cum îl explică John Locke, părintele constituționalismului modern.
Pe concepția individualistă s-au clădit democrațiile moderne și tot în concepția individualistă își are originea teoria statului de drept. Căci nu este drept, nu este normal în teoria autolimitațiunii statului, ca tot ceea ce este obligatoriu pentru cetățean să nu fie obligatoriu și pentru stat, sau cetățeanul să fie supus unor reguli iar statul să rămână în arbitrar. Astfel juriștii germani din secolul trecut au dezvoltat o idee care își găsise prima dezvoltare încă în Magna Charta Libertatum. Această idee s-a impus astăzi în majoritatea țărilor lumii, evident cu o aplicabilitate diferită de la o țară la alta.
Opus concepției individualiste, s-a dezvoltat concepția colectivistă, potrivit căreia majoritatea poate hotărî orice pentru minoritate, iar dacă ajungem la individ, acesta poate fi oricând lipsit de tot, chiar de dreptul la viață. O atare concepție a dat naștere statului totalitar care, în numele majorității, a suprimat zeci de milioane de vieți numai în acest secol, sute de milioane de oameni au fost lipsiți de drepturile elementare, începând, evident, cu dreptul de proprietate. Politic, asemenea atrocități au fost operate fie din stânga, de dictaturile de stânga, cele marxiste, fie de dictaturile de dreapta, cele fasciste.
În legătură cu concepția colectivistă care încă se mai manifestă la moldoveni, aș argumenta afirmația prin evocarea rezistenței la reformă, rezistența la privatizare, rezistența la retrocedarea proprietăților imobiliare, acolo unde este posibil. În același cadru se înscriu lipsa de inițiativă privată, mentalitatea etatistă, spiritul civic atenuat, toate contribuind la plasarea R. Moldova pe ultimele locuri în evoluția europeană a statelor din fostul lagăr socialist.
Dreptul de proprietate la moldoveni astăzi nu-și pierde semnificația economico-juridică care este bine cunoscută de către toți, dar peste aceasta este factorul psihologic, poate un alt aspect rudimentar sau conservator al mentalității noastre, potrivit căruia bunul imobiliar, teren sau casă, într-o lume zguduită de atâtea frământări sociale, înseamnă mai mult ca la alte popoare un element de stabilitate. Pe cetățean poate nu-l doare atât de mult nerealizarea dreptului său de proprietate, cât îl apasă lipsa unei dreptăți sociale și lipsa unor reglementări care să aibă la bază valorile morale tradiționale.
Proprietatea individuală există de la originea perioadei istorice și o durată de mai multe ori milenară i-a consacrat soliditatea. Ea se prezintă ca un fenomen natural, și faptul că a existat la toate popoarele și în toate vremurile dovedește că rădăcinile ei pornesc din însăși structura organică a societății omenești. Proprietatea este un fapt istoric și social persistent, necesar și neînlăturabil, care s-a transformat fără a pieri, și care trebuie primit ca atare.
Ne putem numai întreba dacă proprietatea individuală va persista și în viitor, sau dacă viitoarea organizare socială o va înlătura într-un scop de progres social. Dacă se face abstracție de orice doctrină politică părtinitoare sau utopică, răspunsul nu poate fi decât în sensul persistenței proprietății individuale. Proprietatea individuală nu este menită să piară, deoarece este indispensabilă pentru o bună organizare socială. Ea constituie o enormă forță civilizatoare, deoarece se află la baza inițiativei private și este singurul resort durabil al activității omenești. Colectivismul departe de a constitui un progres, este o formă primitivă și anterioară formei individuale, și peste tot, în evoluția popoarelor, proprietatea individuală a constituit un progrs asupra proprietății colective. Chiar dacă am lăsa la o parte argumentele istorice, și am compara formele actuale ale proprietății individuale cu ale proprietății colective, peste tot vedem superioritatea celei dintâi. Pe când comunitățile agrare din Rusia dinainte de război, nu reușeau să iasă din sisteme de cultură primitivă și să se elibereze de rutină, cultura individuală din Occident a fost instrumentul unor progrese incomparabile, și a reușit a hrăni o populație extrem de densă cu o mai mică întindere de pământ. Un exemplu peremptoriu îl găsim în fosta Rusie sovietică, unde proprietatea individuală nu a putut fi complet suprimată, cu toate eforturile făcute, iar acolo unde ea a putut fi suprimată, rezultatul a fost o dezorganizare totală a producției și o stagnare înspăimântătoare a activității omenești.
Proprietatea individuală se întemeiază deci pe utilitatea socială, și în sânul populațiilor civilizate și dense, ea este o necesitate absolută. De aceea legiutorul poate încerca s-o modifice, punând-o în armonie cu nevoile sociale imperative; el nu trebuie însă să lovească în principiul ei. Chiar simplele modificări trebuie făcute cu prudență, având în vedere că proprietatea individuală se află de câteva mii de ani la baza civilizației omenești. Această bază nu trebuie zdruncinată în numele unor principii abstracte și sub pretextul unor necesități sociale nedovedite, și nu trebuie sacrificată certitudinea progresului actual pentru incertitudinea unui progres ipotetic, care seamănă mult cu un primejdios regres social. După puternica expresie a lui Montesqieu „binele public este totdeauna ca fiecare să păstreze în mod invariabil proprietatea pe care i-o dau legile civile”; iar mai departe: „Când este vorba de binele public, binele public nu este niciodată de a lipsi pe un particular de bunul său sau chiar de a-i lua o parte cât de mică printr-o lege sau un regulament politic”(Esprit des lois, cartea XXVI, cap. XXV).
Nu trebuie însă confundată existența proprietății individuale cu repartiția ei. Se poate întâmpla, și s-a întâmplat de mai multe ori în cursul istoriei, ca la un moment dat repartizarea bogățiilor să prezinte un dezechilibru, astfel încât o minoritate să dețină o mare parte din proprietatea imobiliară sau chiar din totalitatea bogățiilor materiale. Legiuitorul poate atunci, sub presiunea necesităților sociale și într-un spirit de dreptate socială, pentru a alina mizeria claselor lipsite și a evita dezordinile grave, să caute a face o repartizare mai dreaptă.
Dar legiutorul trebuie să se ferească de a face două lucruri: să lovească în principiul și în forma proprietății individuale, transformând-o în proprietatea colectivă, și să confiște, sub forma exagerării impozitelor elementare sau globale, pe venit, pe capital sau pe succesiuni, bogăția economisită. Asemenea măsuri tind la spolierea periodică a claselor înstărite; un om nu va mai avea dreptul să fie bogat; i se va lua venitul în timpul vieții și capitalul la moarte. Iar rezultatul unui asemenea regim ar duce în scurt timp la o primejdioasă dezorganizare socială.
BIBLIOGRAFIE
Paul Mircea Cosmovici "Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație". Editura ALL, București, 1996.
Ion P. Filipescu "Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale". Editura Actami, București, 1998.
Liviu Pop "Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale". Editată de Universitatea din Cluj-Napoca, 1987.
"La Convention européenne des Droits de l'Homme et le droit de propriété" Laurent Sermet, Editată de Consiliul Europei, 1998.
"La Convention européenne des Droits de l'Homme", sub redacția lui Emmanuel Decaux, P.-H. Imbert, L.-E Pettiti, Editura Economica, 1999.
"Гражданское право", под ред. Е. А. Суханова, том I, Москва, 1993.
Суханов Е. А. "Лекции о праве собственности", Москва, 1991.
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994.
E. Safta-Romano "Dreptul de proprietate privată și publică în România", Editura Graphix, Iași, 1993.
Ion Deleanu "Drept constituțional și instituții politice", tratat, vol. II, Editura Europa Nova, București, 1996.
"Aspecte specifice legate de aplicarea standardelor europene în țări membre ale Consiliului Europei", V. D. Zlătescu, în Revista "Drepturile omului", editată de Institul Român pentru Drepturile Omului (I.R.D.O.), an.VIII, nr. 2, 1998.
"Principii juridice și morale ale reglementării dreptului de proprietate", Vasile Lupu, în Revista "Drepturile omului", editată de I.R.D.O., anul VIII, nr. 2, 1998.
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu „Tratat de drept civil român”, vol. II, ed. ALL, 1997.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .dreptul de Proprietate Evolutie Si Particularitati (ID: 125222)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.