Dreptul de Proprietate Comparatie

Plan de expunere

Capitolul 1 Noțiuni introductive

1.1. Noțiunea și caracterele dreptului de proprietate

1.2. Evoluția reglementărilor privitoare la dreptul de proprietate

1.3. Atributele dreptului de proprietate

1.4. Clasificarea dreptului de proprietate

1.5. Subiectele dreptului de proprietate

1.6. Limitele exercitării dreptului de proprietate

Capitolul 2 Dreptul de proprietate privată

2.1. Noțiuni generale

2.2. Subiectele dreptului de proprietate privată

2.3. Modalitățile juridice ale dreptului de proprietate privată

Capitolul 3 Dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile

3.1. Nașterea dreptului de proprietate asupra lucrurilor mobile

3.2. Exercitarea dreptului de proprietate asupra lucrurilor mobile

3.3. Proba dreptului de proprietate în materia mobilelor

=== comparatie intre propr si prop imobiliara ===

Plan de expunere

Capitolul 1 Noțiuni introductive

1.1. Noțiunea și caracterele dreptului de proprietate

1.2. Evoluția reglementărilor privitoare la dreptul de proprietate

1.3. Atributele dreptului de proprietate

1.4. Clasificarea dreptului de proprietate

1.5. Subiectele dreptului de proprietate

1.6. Limitele exercitării dreptului de proprietate

Capitolul 2 Dreptul de proprietate privată

2.1. Noțiuni generale

2.2. Subiectele dreptului de proprietate privată

2.3. Modalitățile juridice ale dreptului de proprietate privată

Capitolul 3 Dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile

3.1. Nașterea dreptului de proprietate asupra lucrurilor mobile

3.2. Exercitarea dreptului de proprietate asupra lucrurilor mobile

3.3. Proba dreptului de proprietate în materia mobilelor

3.4. Problema prescriptibilității dreptului de proprietate

3.5. Publicitatea dreptului de proprietate asupra mobilelor

3.6. Stingerea dreptului de proprietate asupra mobilelor

Capitolul 4 Dreptul de proprietate imobiliară

4.1. Nașterea dreptului de proprietate imobiliară

4.2. Proba dreptului de proprietate imobiliară

4.3. Prescriptibilitatea proprietății imobiliare

4.4. Publicitatea dreptului de proprietate imobiliară

4.5. Modalități de stingere a dreptului de proprietate imobiliară

Capitolul 1

Noțiuni introductive

1.1. Noțiunea și caracterele dreptului de proprietate.

1.2. Evoluția reglementărilor privitoare la dreptul de proprietate.

Marile etape care au fixat momentele istorice ale „proprietății” sunt cunoscute sub denumirile de: etapa proprietății colective, etapa proprietății familiale și etapa proprietății individuale.

Fără îndoială că în spatele acestor delimitări convenționale se regăsește o realitate, un adevăr scolastic. Acest adevăr nu trebuie absolutizat deoarece nu va putea fi niciodată contestat, fiind aproape sigur că oamenii chiar în starea cea mai primitivă au cunoscut și practicat instinctiv, o proprietate individuală, asupra anumitor bunuri mobile. Astfel, orice om a trebuit să fie proprietarul exclusiv al armelor și uneltelor sale de muncă, al veșmintelor sale, al animalelor de care se servea.

Latura unde enunțarea scolastică a celor trei perioade istorice poate fi acceptată privește dreptul de proprietate imobiliară, respectiv proprietatea funciară, sub toate formele sale. Desigur că un instinct al proprietății funciare nu poate fi găsit la popoare primitive nomade care trăiau din vânat și mai puțin din creșterea animalelor. Instinctul „proprietății” s-a născut când acestea au trecut de la faza nomadă la faza pastorală. Mai puternic decât instinctul proprietății a intervenit însă instinctul de apărare, sub forma primitivă gregară, în care a dominat proprietatea colectivă a întregului grup de indivizi care au format tribul sau, mai târziu, satul. Această formă de proprietate colectivă a tribului s-a perpetuat în Rusia unde pământul arabil și pășunile au aparținut statului sub numele de mir. Aceeași formă primitivă se reîntâlnește și la sârbi sub denumirea de zadruga, precum și la triburile primitive care au locuit în peninsula italică, înaintea constituirii statului roman.

1.2.1. Faza proprietății colective.

Popoarele primitive erau nomade și își asigurau cele necesare traiului din vânat, iar mai târziu din creșterea vitelor. În această perioadă ele nu și-au construit așezări statornice și nu cultivau pământul.

Ulterior, când au abandonat viața nomadă, au început să-și întemeieze gospodării, cu caracter de durabilitate, au ajuns la faza agricolă primitivă, când apare și se dezvoltă proprietatea colectivă asupra pământului.

Această proprietate se prezenta sub forma coproprietății întregului grup ce forma tribul sau satul și reflecta îndeletnicirile oamenilor de la acea dată.

Dar, chiar în aceste timpuri, alături de proprietatea colectivă coexista și proprietatea individuală, chiar dacă nu avea semnificația ce i se atribuie în zilele noastre, ea purtând asupra unor bunuri considerate importante pentru perioada respectivă cum ar fi uneltele de vânătoare și pescuit și în general asupra tuturor obiectelor confecționate de cel ce le poseda. Așadar, concluzia ce se poate trage este că proprietatea individuală a apărut asupra bunurilor mișcătoare.

Ulterior, când așezările omenești au căpătat o mai mare stabilitate și satul a început să se organizeze, legăturile de familie devenind mai puternice, s-a ajuns la proprietatea colectivă a satului.

1.2.2. Faza proprietății familiale.

De la comunitatea sătească întemeiată de regulă, prin unirea mai multor familii, s-a ajuns la comunitatea familială cuprinzând mai mulți membri descinzând din același autor. În această fază a proprietății familiale, când familia era unită sub autoritatea unui șef, pater familias, este foarte probabil să fi apărut și proprietatea individuală asupra lucrurilor nemișcătoare.

În adevăr, în această perioadă în care oamenii au creat așezări statornice și numărul populației a crescut, s-a simțit nevoia de a se proceda la împărțirea pământurilor. Dar, întrucât omul în individualitatea sa, nu era încă considerarea un subiect de drept, împărțeala se efectua în favoarea familiei tratată ca o comunitate reprezentată prin șeful ei. Pater familias nu avea dreptul de a înstrăina pământurile ci doar de a le administra și a le transmite în aceleași condiții succesorului său.

Ulterior, când numărul membrilor unei familii devine foarte mare, autoritatea șefului ei scade și va avea loc o împărțire a bunurilor familiale, la început numai între unii din membrii acesteia, iar mai târziu între toți succesorii.

Din această perspectivă, se poate spune că momentul apariției proprietății individuale asupra bunurilor imobile îl constituie împărțeala averii succesorale.

1.2.3. Faza proprietății individuale.

Dacă proprietatea colectivă se află la originea proprietății funciare, trebuie însă subliniat faptul că de îndată ce popoarele dobândesc o organizare superioară apare și se dezvoltă proprietatea individuală.

Concepția romană vedea în dreptul de proprietate un drept absolut. Pentru a se ajunge însă la această accepțiune a fost nevoie de o întreagă evoluție ierarhică. Astfel, într-o primă fază, dreptul de proprietate nu a avut acest caracter prezentându-se într-o formă precară prerogativele proprietarului fiind limitate de drepturile puterii publice, ceea ce a făcut ca proprietarul să nu poată vinde și nici chiar să închirieze bunul său, statul putând să-și reia proprietatea. Tocmai de aceea, unii autori au apreciat că în această fază, proprietarul era mai mult un funcționar al statului.

După mai multe secole, dreptul de proprietate se prezintă ca un drept aproape absolut ce-i conferă proprietarului posibilitatea de a extrage din bun toate avantajele, toate foloasele și serviciile pe care acesta este susceptibil de a le produce.

În această concepție, a fi proprietar înseamnă a deține un bun în mod exclusiv, a avea libertatea de a-l folosi după necesități și a-i da utilizarea dictată de nevoi potrivit naturii lui.

Așadar, corespunzător acestei etape, la Roma proprietatea individuală era organizată, proprietarul roman exercitând asupra proprietății sale un drept exclusiv cu cele trei atribute ale sale: ususjructus și abusus.

Această formă de proprietate asemănătoare celei din zilele noastre, viza numai dominium ex jure quiritium, adică proprietatea pământurilor existente în Italia. Pe lângă această proprietate individuală exista și proprietatea fondurilor provinciale care aparținea însă statului. Statul atribuia particularilor numai dreptul de folosință asupra fondurilor provinciale, dar acest drept de folosință era foarte complet încât echivala cu un drept de proprietate.

Deosebirea între proprietatea quiritară și aceea a fondurilor provinciale s-a estompat cu timpul, astfel că sub Justinian cele două forme de proprietate, s-au contopit în una singură.

În evul mediu, dreptul de proprietate pierde aproape integral prerogativele din concepția romană, fiind limitat de interese ce s-au considerat politice.

Astfel, instituția seniorului, cu rol principal în purtarea războaielor, corespundea cu regimul de proprietate feudală. S-a creat un nou sistem de proprietate în favoarea seniorilor. În ierarhia societății feudale, fiecare proprietar avea deasupra lui un senior.

Seniorii puteau ceda proprietățile lor către vasali, fie în schimbul unor servicii – în special serviciul militar – fie în schimbul unor obligații pe care aceștia trebuiau să și le asume, cum ar fi plata unei redevențe. Prin acest procedeu proprietarul funciar originar păstra proprietatea însă transfera folosința pământului în mod perpetuu prin contract în schimbul redevenței. Acest drept de folosință nu putea fi înstrăinat însă, mai târziu, a putut fi transmis la moartea vasalului, prin succesiune, moștenitorului acestuia, cu obligația succesorului de a reînnoi jurământul de credință către senior și de a plăti redevența respectivă.

Întrucât vasalul nu avea un drept de proprietate asupra pământului, seniorul putea să-și reia oricând bunul, plătind prețul: era așa-numitul drept de retract feudal.

Concedarea folosinței pământurilor s-a generalizat, iar terenurile astfel concedate se numeau fiefuri, censiol, etc; asupra lor existând suprapuse două drepturi ambele perpetue: dreptul proprietarului originar denumit dominium eminens, care era un drept de proprietate și dreptul concesionarului (vasalului) denumit dominium utile ce se limita la posesie și folosință.

Aceste două drepturi nu constituiau o coproprietate sau o indivizi unele fiind de natură diferită.

De-a lungul timpului, dreptul concesionarului s-a întărit și a devenit un adevărat drept de proprietate, în timp ce dreptul seniorului și-a pierdut legitimitatea. Concesionarul a început să fie considerat ca singurul proprietar legitim, iar redevența la care se reducea dreptul seniorului ca o sarcină împovărătoare și însuși seniorul ca un parazit.

Ierarhia feudală s-a păstrat cu toate drepturile și redevențele perpetue care grevau asupra pământului până aproape de revoluția franceză din 1789, când proprietatea funciară apărea ca o sumă de drepturi perpetue ce aveau la origină contracte, deci perfect legitime, însă care de-a lungul timpului și-au pierdut acest caracter întrucât au fost neglijate titlurile pe care se întemeiau și păreau uzurpări ale proprietarilor actuali.

Revoluția franceză a destrămat această organizare feudală, reinstaurând caracteristicile proprietății romane quiritare; proprietatea funciară devine liberă, iar dreptul de proprietate apare din nou ca un drept exclusiv ce nu mai era îngrădit de alte drepturi suprapuse.

Restricțiile aduse totuși proprietății, în această perioadă, au fost
numai cele impuse de interese sociale și nu de interese individuale
privilegiate cum fusese anterior.

Dezmembrămintele proprietății au fost limitate la două drepturi principale: uzufructul și servituțiile. Referitor la celelalte drepturi de folosință inserate în contracte, ele nu mai constituiau ca altădată dezmembrări ale proprietății întrucât nu erau drepturi reale ci personale și aveau un caracter temporar.

Așa a fost reglementată proprietatea în codul civil francez de la 1804 și așa se regăsește și în codul nostru civil cu „caracterul ei individualist și exclusiv”.

1.3. Atributele dreptului de proprietate.

În concepția clasică, ce are la bază tradiția dreptului roman, proprietatea apare ca prototipul dreptului real absolut. Datorită complexității conținutului său juridic, este singurul dintre drepturile patrimoniale care se poate dezmembra în alte drepturi a căror manifestare exterioară să reprezinte una din funcțiile sale dominante și anume aceea de a uza de lucru (Jus utendi), de a trage din el foloasele (jus fruendi) cu excluderea participării unei terțe persoane la exercițiul acestor facultăți.

1.5.1. Posesia ca atribut al dreptului de proprietate (jus utendi).

Acest atribut constă în prerogativa proprietarului de a stăpâni în fapt bunul; stăpânire care se poate realiza, fie direct și nemijlocit în interes propriu și prin putere proprie, fie prin intermediul altei persoane, dar în numele și în interesul proprietarului.

De regulă, posesia corespunde proprietății, motiv pentru care s-a și apreciat că posesia ar fi o expresie exterioară a proprietății.

Există însă situații în care proprietatea aparține unei persoane, iar posesia alteia. Posesia este un atribut esențial al dreptului de proprietate; întrucât în lipsa lui dreptul de proprietate devine ineficient, iar proprietarul este lipsit de posibilitatea de a-și folosi bunul.

Posesia se află însă și în componența celorlalte drepturi reale având o fizionomie proprie pentru fiecare drept real în parte.

De asemenea, posesia exercitată tot timpul prevăzut de lege, poate conduce la proprietate cum este de exemplu în cazul uzucapiunii.

1.5.2. Folosința ca atribut al dreptului de proprietate (jus fruendi).

Potrivit acestei prerogative, proprietarul poate utiliza bunul în interes propriu, percepându-i și fructele.

Textul art. 480 cod civil prin care este definită proprietatea, folosește termenul de „bucurare” cu sensul de a cuprinde atât posesia cât și folosința, ca atribute ale dreptului de proprietate. De asemenea, art. 482 cod civil statuează că proprietatea unui bun mobil sau imobil conferă același drept și cu privire la tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește ca accesoriu, cu lucrul într-un mod natural sau artificial.

Fructele se cuvin proprietarului în temeiul dreptului său de proprietate și nu în temeiul accesiunii cum de fapt este prevăzut în art. 483 cod civil. Codul civil nu definește noțiunea de fructe ci doar le clasifică în naturale, industriale, civile și sporul animalelor.

Literatura de specialitate a definit fructele ca „tot ceea ce produce un lucru în mod periodic, fără a-i fi afectată substanța”.

Fructele se împart în trei categorii: a) naturale (cele ce se produc independent de intervenția omului; b) industriale (care implică intervenția omului); c) civile (consecința unor acte juridice). În schimb, productele consumă substanța bunului și nu se obțin periodic. Distincția dintre fructe și producte este importantă sub aspectul perceperii lor. Astfel, la uzufruct, productele se cuvin nudului proprietar, pe când fructele revin uzufructuarului; la posesie, productele nu pot fi dobândite nici măcar de posesorul de bună-credință. În cazul coproprietății, fiecărui proprietar îi revin fructe sau producte, proporțional cu partea indiviză a fiecăruia.

Proprietarul este îndrituit să culeagă toate cele trei categorii de fructe: pe cele naturale și industriale prin percepere, iar pe cele civile, zi de zi, pe măsura scurgerii timpului, și în toate situațiile productele

1.5.3. Dispoziția, ca atribut al dreptului de proprietate (jus abutendi).

Dreptul de dispoziție conferă proprietarului facultatea de a dispune liber de lucrul său. Astfel, titularul dreptului de proprietate poate înstrăina bunul, cu titlu oneros sau gratuit, poate să-l abandoneze și chiar să îl distrugă. De asemenea, proprietarul poate fie vremelnic, fie perpetuu, să transmită celelalte atribute ale dreptului de proprietate fără a renunța la dispoziție, întrucât în acest din urmă caz se pierde însăși proprietatea.

Unii autori consideră că dispoziția ca atribuit al proprietății implică și dreptul de a nu uza de lucru, de a nu-l folosii, având în vedere că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.

Trebuie însă precizat că, deși proprietarul poate să-și exercite în deplină libertate dreptul de dispoziție, el poate să dispună numai „în limitele determinate de lege” (art. 480 cod civil). De asemenea, el are obligația să-și exercite dreptul de proprietate într-o asemenea manieră încât sa nu prejudicieze alte persoane.

În acest sens, instanța noastră supremă a decis că „atributele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate în mod abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alți proprietari în exercitarea drepturilor”.

Pe de altă parte, având în vedere dreptul proprietarului de a dispune liber de bunul său, în literatura juridică și practica judiciară s-a pus problema de a ști dacă părțile pot să deroge de la acest drept prin convenția lor. Altfel spus, se cerea a se răspunde la întrebarea dacă, este licită convenția prin care un proprietar a dispus de un bun în favoarea altuia (prin donație sau testament) sub condiția ca noul proprietar să nu mai poată dispune de respectivul bun. În mare parte, atât doctrina cât și jurisprudența s-au pronunțat în sensul că o asemenea convenție ar fi ilicită deoarece ar scoate bunul din circuitul civil, ceea ce ar fi contrar interesului economic. Unii autori au considerat că o atare înțelegere ar putea fi validă dacă exercițiul acestei clauze nu ar fi perpetuu și se referă la lucrurile destinate unei persoane morale52

1.4. Clasificarea dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate poate fi de mai multe feluri, în funcție de criteriul folosit pentru clasificarea acestuia.

Prin utilizarea regimului juridic, dreptul de proprietate poate fi drept de proprietate publică și drept de proprietate privată. Dreptul de proprietate publică este exercitat în regim de drept public numai de către subiectele de drept public: statul și unitățile administrativ-teritoriale, iar bunurile proprietate publică sunt, în principiu, inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, fiind scoase din circuitul civil general.

De asemenea, există anumite categorii de bunuri care pot fi numai proprietate publică.

1.5. Subiectele dreptului de proprietate.

1.6. Limitele exercitării dreptului de proprietate.

Capitolul 2

Dreptul de proprietate privată

2.1. Noțiuni generale.

Proprietatea a fost percepută de oameni, încă din momentul în care au ieșit din starea primitivă, ca ceva absolut necesar vieții.

La început, omul nu a putut trăi, iar mai pe urmă progresa, decât apropriindu-și bunurile ce îl înconjurau.

Societatea primitivă nu permitea decât aproprierea fructelor și a productelor. Ulterior, odată cu evoluția societății, s-a admis și apropriațiunea individuală a bunurilor și a uneltelor de muncă. Forma juridică care corespunde noțiunii economice, sociale, generale de apropriere este proprietatea.

Așadar, proprietatea este un drept ce poartă asupra lucrurilor res. În vremuri îndepărtate, proprietatea purta asupra uneltelor de vânătoare, a veșmintelor, a produselor necesare întreținerii. Erau obiecte ce condiționau însăși viața.

Mai târziu, au ajuns să fie obiecte de proprietate și bunurile funciare, iar după puțină vreme, s-au creat chiar conflicte agrare care de-a lungul timpului au impus intervenția statului pentru a le reglementa proprietatea.

Studiind evoluția proprietății se poate spune că dreptul de proprietate a evoluat de la o primă fază în care se prezenta sub o formă precară, către un drept de proprietate aproape absolut.

În adevăr, de la o coposesiune temporară, a mers către o proprietate temporară, apoi la una definitivă și în sfârșit la proprietatea individuală considerată ca un drept absolut în folosul proprietarului. În această evoluție, proprietatea colectivă a început prin a se aplica proprietății mobiliare și apoi celei imobiliare.

De la viața de trib în care oamenii erau reuniți în mici grupuri nomade, în care proprietatea avea forma colectivă și se aplica mai ales turmelor de animale, s-a evoluat către faza proprietății familiale în care fiecare familie era titulara unui patrimoniu, iar mai târziu în interiorul familiei, treptat, individul a căutat să posede singur un patrimoniu, distinct de al celorlalți. S-a ajuns astfel la proprietatea individuală.

La fondarea Romei, populația fiind deja sedentară pământurile
arabile și pășunile constituiau proprietatea colectivă a gintei și numai un
heredium (de două jugere) pentru loc de casă și grădină era proprietate
familială.

Cuvântul proprietas apare mult mai târziu fiind întrebuințat, potrivit documentelor, pe la începutul secolului al II-lea după Christos. Primii termeni în materie de proprietate au fost mancipium (a lua cu mâna) care desemna proprietatea și herus ce îl indica pe proprietar.

Ulterior, proprietatea era desemnată de cuvintele dominium exjure quiritium, iar proprietarul de cuvântul dominus.

Termenii de dominium, dominius, indicau ideea de a stăpâni un animal, iar la modul general stăpânirea bunurilor mobile.

Pentru a defini averea, romanii foloseau cuvintele pecunia și familia separate sau împreună. (în legea celor XII Table din anul 450 înainte de Christos).

Pecunia, care derivă din pecus (turmă) în epoca primitivă, trebuie raportat la proprietatea asupra animalelor și evidențiază faptul că primul mijloc de schimb erau animalele din turmă.

Familia avea sensul de bunuri casnice, mobile.

În acest context concluzia care se impune este că în timpurile primitive la romani, proprietatea individuală viza numai bunurile mobile. Odată cu dezvoltarea societății și bunurile imobile au constituit obiect de proprietate individuală.

Obiecte ale proprietății au fost considerați chiar și oamenii; Aristot împărțea obiectele de drept în trei categorii: bunurile, animalele și animalele care cugetă (sclavii).

Sclavii erau considerați ca lucruri și puteau fi vânduți, abandonați, chiar omorâți și transmiși prin succesiune ca și celelalte bunuri din patrimoniul defunctului.

Pe măsură însă ce popoarele s-au organizat în stat, pe aceeași măsură proprietatea este reglementată și sancționată de puterea politică.

Astfel, proprietatea a început prin a fi posesiune și apoi proprietate colectivă, la început temporară, apoi definitivă și în cele din urmă a devenit individuală.

2.2. Subiectele dreptului de proprietate privată.

2.3. Modalitățile juridice ale dreptului de proprietate privată.

2.3.1. Noțiuni generale.

Când un lucru aparține mai multor proprietari, se spune că aceștia au asupra lucrului un drept de coproprietate.

Dacă însă fiecare proprietar are un drept numai asupra unei părți materiale determinate a lucrului, atunci nu există o coproprietate indiviză, o coproprietate propriu-zisă, deoarece lucrul se află materialmente împărțit în porțiuni deosebite, așa că dreptul fiecărui proprietar este pro diviso, adică are un obiect material diferit de al celorlalți. În asemenea caz, drepturile diferiților proprietari sunt pur și simplu juxtapuse, fără a se suprapune și a se pătrunde reciproc, și nu diferă întru nimic de proprietatea pură și simplă, exclusivă.

Nu există coproprietate indiviză, sau indiviziune, sau proprietate în devălmășie, decât atunci când fiecare proprietar, în loc de a avea un drept limitat asupra unei porțiuni materiale din lucru, are un drept asupra unei cantități abstracte din lucru, exprimată printr-o simplă fracțiune: jumătate, un sfert, o optime din lucru. Dreptul fiecărui coproprietar lovește totalitatea lucrului pentru fracțiunea prin care este exprimat. Cu alte cuvinte lucrul, în materialitatea sa, este indiviz, singur dreptul de proprietate este divizat. Cum spune în mod foarte plastic d-l Planiol, dreptul fiecărui coproprietar lovește fiecare moleculă din întregul lucru, și asupra fiecărei molecule se întâlnește cu drepturile tuturor celorlalți coproprietari.

Fiecare coproprietar este proprietarul absolut al cotității sale abstracte, de care poate dispune în principiu cum va dori; el este însă obligat de a respecta materialmente drepturile celorlalți coproprietari.

O nouă teorie a indiviziunii și-a făcut apariția, aceea a proprietății colective, sau gesammte Hand. În această formă, coproprietarii sunt considerați ca alcătuind toți o singură persoană; administrarea lucrului comun aparține unui organ de direcție în afară de patrimoniile particulare ale coproprietarilor. Nu vom insista aici asupra acestei teorii, fiindcă ea este străină de indiviziunea obișnuită, așa cum aceasta este considerată de doctrina și jurisprudența noastră.

Codul civil nu se ocupă nicăieri de indiviziune, pentru a o reglementa prin măsuri de ansamblu. El tratează despre indiviziune numai în mod incidental, cu ocazia împărțirii succesiunilor (art. 728 și urm.). Noțiunea generală a indiviziunii, așa cum este fixată azi, este în mare parte opera doctrinei și a jurisprudenței, care au luat principiile de bază din dreptul roman.

În sfârșit, indiviziunea poate să rezulte și din lege, căci legea recunoaște în anumite cazuri, care corespund unor necesități practice, existența unei coproprietăți asupra unui lucru de folos comun; astfel este cazul coproprietății zidurilor despărțitoare între două fonduri vecine.

2.3.2. Proprietatea comună pe cote-părți.

Sub aspect terminologic, dreptul de proprietate comună pe cote-părți este exprimat în literatura juridică, uneori, și sub termenul de coproprietate. Pentru a evita orice confuzie posibilă cu proprietatea comună în devălmășie care este și ea o coproprietate, vom utiliza
termenul de proprietate comună pe cote-părți.

Ceea ce este specific acestei forme a proprietății comune este faptul că același bun, nefracționat în materialitatea sa, aparține concomitent mai multor titulari, fiecare dintre aceștia având numai o cotă-parte ideală și abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv. Drepturile tuturor coproprietarilor sau, mai bine spus, fracțiunile din dreptul de proprietate asupra bunului, se întâlnesc pe ultima particulă din cele ce compun acel bun. Nici unul dintre coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracțiuni materiale din bun. Dacă bunul ar fi fracționat în materialitatea lui și fiecare parte (fracțiune) materială ar aparține în exclusivitate unui proprietar, ar fi vorba despre o proprietate exclusivă, și nu despre o proprietate comună pe cote-părți.

În același timp, fiecare coproprietar este titular exclusiv asupra cotei-părți ideale, abstracte, din dreptul de proprietate asupra bunului. Cum s-a spus adeseori într-o formulă sintetică și precisă, dreptul asupra bunului este fracționat și nu însuși bunul, luat în materialitatea lui.

Cota parte din dreptul fiecăruia dintre coproprietari poate fi exprimat printr-o fracție: 1/2, 3/4,12/17 sau printr-un procent: 50%; 28% etc.

Drepturile coproprietarilor nu trebuie să fie neapărat egale, putându-se concepe și o coproprietate cu cote-părți inegale. De exemplu, este posibil ca un coproprietar să aibă 3/5 din drept și alți doi titulari să aibă, fiecare, câte 1/5.

Din punctul de vedere al duratei coproprietății, aceasta poate fi de două feluri: a) proprietatea comună pe cote-părți (coproprietate) și b) proprietatea comună pe cote-părți (coproprietatea) forțată și perpetuă.

După cum rezultă și din terminologia folosită, în primul caz coproprietatea poate fi făcută să înceteze, calea juridică pentru aceasta fiind împărțeala sau partajul bunului.

În cel de-al doilea caz, dată fiind destinația pe care o are bunul aflat în coproprietate, această stare nu poate fi făcută să înceteze, o împărțeală a bunului nefiind posibilă.

2.3.2.1. Proprietatea comuna pe cote-părți (coproprietatea) obișnuită sau temporară – Regula este că dreptul de proprietate comună pe cote-părți are un caracter temporar, coproprietatea forțată având un caracter excepțional.

De obicei, coproprietatea obișnuită apare ca o consecință a moștenirii, atunci când defunctul lasă mai mulți moștenitori, fiecare dobândind numai o cotă-parte din dreptul asupra bunurilor ce intră în masa succesorală.

Ea mai poate rezulta, de asemenea, dintr-un contract de dobândire în comun a unui lucru, ori dintr-o coposesiune al cărei efect a fost dobândirea, de către mai multe persoane, prin uzucapiune, a unui bun în sfârșit, încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soți ori desfacerea acesteia prin divorț are ca efect prefacerea proprietății devălmașe a foștilor soți într-o coproprietate obișnuită pe cote-părți.

Din primul principiu rezultă consecința că nici un fel de act nu poate fi înfăptuit cu privire la bun, privit în materialitatea lui, fără acordul unanim al copărtașilor. Este ceea ce se cheamă regula unanimității.

Cât privește fructele produse de bunul care face obiect al coproprietății, acestea se cuvin tuturor coproprietarilor, proporțional cu cota lor parte din dreptul de proprietate asupra bunului, indiferent de natura fructelor și de împrejurarea dacă toți sau numai unul dintre ei a prestat munca necesară pentru producerea sau pentru perceperea acestora. Coproprietarul care a efectuat cheltuieli și a prestat munca pentru producerea și perceperea fructelor va fi îndreptățit să pretindă despăgubiri celorlalți coproprietari tot proporțional cu cotele acestora, potrivit dreptului comun. Temeiul pretinderii acestor despăgubiri îl pot constitui, în funcție de circumstanțele speței, mandatul gestiunea de afaceri sau îmbogățirea fără justă cauză.

Ce se va întâmpla în ipoteza în care coproprietarii nu se înțeleg între ei cu privire la folosirea materială a bunului? Poate instanța de judecată să soluționeze un eventual litigiu între coproprietari ce ar avea ca obiect numai folosința bunului? Altfel spus, este posibil ca instanța de judecată să decidă cu privire la un partaj de folosință?

După cum s-a arătat într-o decizie mai veche, de speță, a fostei instanțe supreme, „în caz de neînțelegere între coproprietari cu privire la folosința bunului în indiviziune, instanțele nu pot să formeze loturi pe care să le atribuie în folosință exclusivă fiecărui coproprietar fără consimțământul lor, deoarece caracteristic stării de indiviziune (coproprietate) este că dreptul fiecărui coproprietar atinge fiecare parte din bunul respectiv pentru porțiunea (de drept) a fiecăruia.

Aplicarea regulii unanimității în materia cercetată, fără nici o distincție, nu poate fi primită. Respectarea riguroasă, în practică, a acestei reguli la îndeplinirea oricărui act ce are a fi efectuat cu privire la bunul comun poate să se dovedească atât greoaie, cât și contraproductivă. Într-adevăr, dacă ar fi așa, ar însemna că întotdeauna, pentru orice act juridic, trebuie obținut acordul (consimțământul) tuturor coproprietarilor, și că oricare dintre ei ar putea bloca, prin opunere, orice act juridic necesar și util pentru păstrarea bunului în patrimoniul coproprietarilor sau pentru punerea lui în valoare.

Actele de conservare sunt acele acte juridice care au drept scop păstrarea, conservarea unui bun în patrimoniul titularului, cum ar fi întreruperea cursului unei prescripții care curge, transcrierea unui contract de vânzare-cumpărare a bunului, cererea de efectuarea unui inventar, transcrierea ipotecii și alte asemenea.

Actele de administrare sunt acele acte juridice care se încheie pentru a pune bunul în valoare: închiriere, încasare de venituri etc. sau menținerea lui în starea de a fi exploatat, cum ar fi încheierea unui contract care are drept obiect repararea bunului.

Referitor la acțiunea în revendicare, s-a decis însă că introducerea ei presupune acordul tuturor copărtașilor, pe motiv că „acțiunea în revendicare are drept scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și aducerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaștere a unei cote ideale, nedeterminate în materialitatea ei".

Din principiul potrivit căruia fiecare copărtaș are un drept propriu exclusiv asupra cotei-părți ideale din dreptul asupra bunului comun decurge consecința că fiecare copărtaș poate să dispună liber și neîngrădit de cota sa parte ideală de drept. înstrăinarea acestei cote-părți nu schimbă cu nimic situația anterioară a bunului, privit în materialitatea sa, cu deosebirea că, în locul copărtașului dispunător, se substituie succesorul în drepturi al acestuia.

Cât privește încetarea coproprietății, este de observat că aceasta va lua sfârșit dacă unul dintre copărtaș devine, într-un mod sau altul – de exemplu, prin succesiune, prin cumpărare, prin donație etc. – titularul tuturor cotelor-părți. Practic, în această situație, coproprietatea se preface în proprietate exclusivă aparținând unui singur titular.

Modul specific de încetare a coproprietății temporare este însă împărțeala, cunoscută și sub denumirea de partaj.

Prin împărțeală se înțelege operația juridică prin care se pune capăt stării de coproprietate ori de indiviziune, în sensul că bunul sau bunurile stăpânite în comun pe cote-părți sunt împărțite materialmente între copărtași, fiecare dintre aceștia devenind proprietarul exclusiv asupra unui anume bun sau părți materia]e din bun dintre cele ce formau obiectul coproprietății. Dreptul indiviz este prefăcut, cu alte cuvinte, într-un drept diviz și exclusiv asupra unui bun sau unei părți materiale determinate din bun Dacă este posibil, partajul se realizează în natură; în caz contrar, se procedează la vânzarea bunului, contraechivalentul urmând a fi împărțit între coproprietari.

Acțiunea va fi prescriptibilă în termen de 3 ani din momentul culegerii, ca drept de creanță, dacă este vorba despre fructe civile, sau echivalentul bănesc al celor naturale sau industriale.

Fără a intra în amănunte care țin de dreptul succesoral, ne mărginim a spune că partajul este de două feluri: convențional sau judiciar.

Partajul convențional sau voluntar, cum însuși numele indică, este acordul de voință exprimat de toți coproprietarii, în sensul încetării stării juridice a proprietății comune. Așa fiind, suntem în prezența unei convenții cu acest obiect, care trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate privitoare la un act juridic civil în plus, art. 730 alin. 1 C.civ. impune condiții suplimentare pentru validitatea partajului convențional, și anume:

prezența tuturor coproprietarilor (copărtașilor);

toți coproprietarii (copărtașii) să aibă capacitate deplină de exercițiu. Dacă unul dintre ei este minor sau interzis, va fi necesar, sub sancțiunea nulității relative, de protecție, acordul
autorității tutelare (art. 730 alin. 2).

Din moment ce art. 730 alin. 1 dispune că, fiind îndeplinite condițiile de mai sus, partajul se face „fără îndeplinirea vreunei formalități", rezultă că partajul convențional este un act supus principiului consensualismului actelor juridice, adică se poate încheia în orice formă, chiar și verbal, dovada urmând a se face potrivit dreptului comun, chiar și cu martori, dacă părțile sunt de acord în acest sens.

Partajul judiciar va avea loc atunci când nu s-a putut realiza partajul voluntar, sau în cazul în care legea îl impune în mod obligatoriu și anume (art. 747 C.civ., art. 3 alin. 2 și art. 4 din Legea nr. 603/1943):

dacă nu sunt prezenți personal sau prin reprezentanți toți copărtașii;

dacă între copărtași există minori și condițiile ocrotirii lor nu sunt îndeplinite. Din punct de vedere practic, instanța de judecată va putea efectua partajul într-unul din următoarele moduri:

atribuirea în natură a bunurilor, prin formarea unui număr de loturi care sunt egale cu numărul copărtașilor (art. 741 C.civ.). Este limpede că se are în vedere sistarea stării de indiviziune, adică obiectul partajului este o masă patrimonială. Se poate imagina însă și formarea mai multor loturi dintr-un singur bun, spre exemplu o suprafață mare de teren.

bunului în proprietate exclusivă unuia dintre coproprietari, cu
plata echivalentului cotelor corespunzătoare către ceilalți coproprietari;

vânzarea bunului și împărțirea prețului între coproprietari, potrivit cotelor fiecăruia dintre ei.

Reamintim că dacă bunul de împărțit este un teren agricol situat în extravilan, urmează a fi respectat dreptul de preemțiune prevăzut de art. 5 din Legea nr. 54/1998.

2.3.2.2. Proprietatea comună pe cote părți forțată – Prin excepție de la regula că indiviziunile sunt esențialmente temporare, fără durată fixă sau obligatorie, există câteva cazuri de indiviziuni fie temporare dar de o durată fixă obligatorie, fie perpetue și silite.

Un caz de indiviziune temporară cu durată fixă este prevăzut chiar de art. 728 în alin. 2. Acest text dispune într-adevăr că „se poate face învoire pentru suspendarea diviziunii pe termen de 5 ani. După trecerea acestui timp, învoirea se poate reînnoi”. Rezultă din acest text că dacă renunțarea la facultatea de a cere partajul este nulă când este perpetuă sau pe un timp îndelungat, ea este valabilă pe un timp de cel mult 5 ani. Coproprietarii pot conveni să rămână în indiviziune timp de 5 ani cel mult, și în acest interval ei nu vor mai putea cere ieșirea din indiviziune. Ei pot reînnoi convenția de indiviziune, însă numai după expirarea celor cinci ani în curs, și pe un nou interval de cel mult cinci ani.

Cauza generală a indiviziunilor perpetue este, în majoritatea cazurilor, destinația lucrurilor. Unele lucruri, prin natura sau prin situația lor, sunt menite să servească în mod constant mai multor proprietari, care toți au nevoie de același lucru. Indiviziunea este aici necesară, și de aceea legea o consideră ca perpetuă, în sensul că unul singur dintre coproprietari nu-i poate pune capăt prin partajul lucrului.

Perpetuitatea indiviziunii ar face administrarea și libera folosință a lucrului foarte grea, deoarece coproprietarii n-ar putea niciodată să pună capăt dificultăților prin cererea partajului, dacă n-ar exista un corectiv. Acest corectiv există: caracteristica indiviziunilor perpetue constă în faptul că fiecare coproprietar are în genere un drept de administrare și de folosință mai larg decât în indiviziunile temporare obișnuite.

Principalele cazuri de indiviziune perpetuă și silită sunt următoarele:

Coproprietatea unor anumite bunuri considerate ca bunuri de familie și menite să servească întregului grup de persoane formând familia; astfel sunt mormintele, hârtiile și titlurile de familie.

Coproprietatea unei clădiri împărțită în apartamente sau etaje.

Coproprietatea unor anumite lucruri considerate ca accesoriile unor fonduri vecine ce aparțin unor proprietari deosebiți, accesorii destinate la serviciul comun al fondurilor. Astfel sunt potecile, terenurile, curțile, puțurile, fântânile etc, comune la mai multe imobile. Relativ la aceste lucruri există câteodată dificultăți pentru a ști dacă proprietarii fondurilor vecine au asupra lor un drept de coproprietate, sau dacă proprietatea lor aparține unuia singur, ceilalți neavând decât un drept de servitute. Interesul deosebirii rezidă în faptul că dreptul de coproprietate nu se stinge prin neîntrebuințare, fiind perpetuu, prin natura sa, pe când dreptul de servitute se stinge prin lipsa de uz timp de 30 de ani. În lipsă de titluri care să stabilească dacă este un caz de coproprietate sau de servitute, de obicei se prezumă coproprietatea.

Tot din această categorie fac parte despărțiturile comune ce despart două fonduri, cum sunt zidurile, șanțurile și gardurile. Acestora, codul civil le-a consacrat o serie de articole și a reglementat în mod special coproprietatea lor. De aceea le vom consacra un paragraf special.

Caracteristica comună a bunurilor indivize din această categorie este că se recunoaște fiecărui coproprietar drepturi mai largi decât în indiviziunea temporară, tocmai din cauza caracterului ei perpetuu și obligatoriu. Fiecare coproprietar se poate folosi de lucru fără voia celorlalți, atât pentru serviciul fondului învecinat, cât și pentru serviciul unui alt fond al coproprietarului, dacă este cazul; el poate chiar să aducă transformări lucrului, cu condiția să nu stingherească folosința și drepturile celorlalți coproprietari. Un coproprietar nu poate însă să ceară partajul lucrului, nici să înstrăineze dreptul său separat de fondul principal. El nu-l poate ceda decât odată cu fondul. Fiecare coproprietar este obligat să contribuie la întreținerea și repararea lucrului comun.

1. Clădirile ci mai multe apartamente.

Conform principiilor acestei legi, proprietarul unui apartament sau al unui etaj dintr-o casă împărțită în apartamente sau etaje, are un drept de proprietate individuală și exclusivă asupra apartamentului sau etajului ce-i aparține. Însă pe lângă acest drept individual, el are și un drept de coproprietate indiviză silită asupra porțiunilor din imobil care prin natura lor sunt în folosința comună a tuturor proprietarilor din aceeași casă, cum sunt: terenul, fațada, fundațiile, acoperișul, intrările, instalațiile comune. Acest drept de coproprietate este accesoriul dreptului de proprietate asupra apartamentului sau etajului, și nu se poate ipoteca, transmite sau valorifica decât odată cu dreptul de proprietate principal (art. 57). Indiviziunea fiind forțată, coproprietarul nu poate cere partajul (art. 58).

Pentru a evita conflictele între proprietari și a înlătura dificultatea unei bune administrări a intereselor comune, legiuitorul a prescris o serie de măsuri foarte interesante. Art. 59 dispune că pentru administrarea, întreținerea și folosința părților comune, proprietarii imobilului constituiesc, de drept și fără nici o formalitate specială, o asociație civilă, din care fac parte toți acei ce au sau dobândesc un etaj sau un apartament în imobil; calitatea de asociat se transmite subdobânditorului prin însuși faptul dobândirii apartamentului sau etajului.

Legea permite asociației proprietarilor să-și fixeze normele de funcționare prin convenție. În lipsă de convenții, se aplică regulile prescrise de lege (art. 60).

Organul de decizie este adunarea proprietarilor, care dă delegare o dată pe an unui administrator girant, ales din sânul ei, sub controlul unui număr oarecare de proprietari delegați tot de ea, să administreze în numele ei. Însărcinarea administratorului-gerant și a proprietarilor delegați este gratuită. Adunarea proprietarilor descarcă anual pe gerant de gestiunea sa, aprobă repartizarea
cheltuielilor, stabilește bugetul cheltuielilor pe anul viitor, hotărăște măsurile de interes general. Deciziile adunării se iau cu majoritatea absolută a proprietarilor prezenți și a valorii apartamentelor ce reprezintă (articolul 60).

Orice coproprietar poate face opoziție la deciziile adunării, și această opoziție se rezolvă de președintele tribunalului, care poate suspenda deciziile adunării pe cale de ordonanță (art. 60).

2. Despărțiturile comune

Coproprietatea zidurilor, șanțurilor și gardurilor, adică într-un cuvânt a despărțiturilor comune între fonduri, este o coproprietate indiviză specială, numită în Franța mitoyennete, și pe care legea a supus-o la o serie de reguli exprese, grupate într-o secțiune din capitolul servitutilor legale (art. 590-600). Legiuitorul a intitulat această secțiune „Despre zidul și șanțul comun”, deși de fapt el se ocupă nu numai de zidul și șanțul comun, ci și de gardurile comune în general (art. 606). Materia pe care o tratează legiuitorul în aceste texte este de altfel străină de chestiunea servitutilor legale, cu tot locul pe care legiuitorul i-a dat-o în cod, fiindcă indiviziunea asupra despărțiturilor comune este un caz de coproprietate, iar nu de servitute legală. Singure art. 606 și 607 sunt relative la o așa-zisă servitute legală, adică la restricții impuse proprietății și derivând din necesitățile vecinătății. Vom vorbi de dispozițiile acestor două articole în alt loc.

Coproprietatea despărțiturilor dintre două fonduri derivă din natura lucrurilor, adică din nevoia unei bune exploatări a fondurilor vecine. Ea este o indiviziune perpetuă și silită.

Legea a reglementat această coproprietate; dacă legiuitorul însuși n-ar fi prescris indiviziunea despărțiturilor comune, de cele mai multe ori despărțiturile ar fi fost obiectul unei proprietăți ordinare divizate. Astfel, zidul așezat pe hotarul dintre două fonduri, ar fi fost socotit ca împărțit în două prin planul vertical determinat de hotar, fiecare proprietar fiind în acest caz proprietar pro diviso și exclusiv pe partea din zid dinspre fondul său. Am arătat că există un motiv de utilitate naturală care a determinat legea să considere zidul ca un tot nedivizibil materialmente, comun și indiviz între proprietarii vecini în totalitatea sa.

Chestiunea despărțiturilor comune este de o largă aplicare în practică, deși interesul ei doctrinal este destul de redus.

A. Zidul. Legea stabilește mai întâi o prezumție generală de comunitate.
Art. 590 dispune că „în orașe și la țară, orice zid care servește de despărțire între clădiri, sau între curte și grădină, și între ograde la țară, se socotește comun dacă nu există titlu sau semn care ar proba contrar”.

Observăm mai întâi redactarea incorectă a acestui text. Legiuitorul a înțeles desigur să vorbească de ziduri ce despart două clădiri, sau două curți sau două grădini, sau o curte de o grădină, sau două ogrăzi. Într-adevăr, în toate aceste cazuri se poate presupune că zidul despărțitor aduce foloase egale ambilor proprietari, și se poate deci prezuma că a fost făcut cu cheltuială comună.

Cum însă prezumțiile sunt de drept strict, textul trebuie interpretat în mod restrictiv. Nu se poate deci prezuma comun zidul care desparte o clădire de un loc neclădit (curte, grădină, ogradă etc), fiindcă în acest caz utilitatea zidului fiind mult mai mare pentru unul din proprietari, acela al clădirii, decât pentru celălalt, nu se mai poate prezuma că a fost făcut cu cheltuiala comună (Trib. Fălciu, 29 aprilie 1913, C. Jud. 1913, n. 59, p. 666).

În ceea ce privește locurile neclădite despărțite prin zid, este de observat că art. 590 nu cere ca ele să fie îngrădite în întregime pentru ca un zid despărțitor să fie socotit comun. Vom vedea că atunci când este vorba de un simplu gard, art. 606 nu-l prezuma comun decât dacă ambele locuri sunt îngrădite sau ambele sunt neîngrădite în întregime. Se pare deci că prezumția art. 590 pentru zid este mai largă decât prezumția art. 606 pentru simplul gard, și că se aplică chiar la zidul care desparte două locuri neîngrădite sau un loc îngrădit de unul neîngrădit.

Prezumția stabilită de art. 590 este numai juris tantum, adică există numai până la proba contrarie; textul art. 590 arată într-adevăr că zidul se prezumă comun numai dacă nu există titluri, adică acte juridice stabilite, care să dovedească necomunitatea, sau chiar alte semne de necomunitate. Necomunitatea poate fi dovedită și prin uzucapiunea exclusivă a unui singur proprietar, căci uzucapiunea ține loc de titlu.

Prezumțiile de necomunitate, ca și cele de comunitate, sunt relative, și pot deci să fie combătute prin dovezi contrarii.

B. Șanțul. Art. 602 stabilește pentru șanțul despărțitor o prezumție de comunitate analoagă cu aceea pe care art. 590 o stabilește pentru zid: „Toate șanțurile între două proprietăți se socotesc comune de nu va fi titlu sau semncontrar”.

Prezumția ce rezultă din art. 602 este mai generală decât aceea relativă la ziduri, deoarece șanțul se prezumă comun, oricare ar fi natura fondurilor pe care le desparte, fie ele clădite sau neclădite, îngrădite sau neîngrădite ambele, sau numai unul din ele, și chiar dacă n-ar fi decât simple câmpuri.

Prezumția se poate combate prin titluri, prescripție sau semne contrarii. Art. 603 și 604 consideră ca semn și ca prezumție de necomunitate cazul când pământul provenit din săpatul șanțului este înălțat sau aruncat numai de o parte a șanțului. În acest caz se prezumă că șanțul aparține exclusiv proprietarului fondului pe care pământul este aruncat. Socotim că art. 603, ca și art. 591, nu este limitativ, și că pot exista și alte semne de necomunitate decât semnul fixat de art. 603. Semnele de necomunitate se pot combate ca și cele de comunitate.

C. Gardul. În ceea ce privește gardurile, art. 606 stabilește de asemenea o prezumție de comunitate: „Orice gard ce desparte două proprietăți se socotește comun, afară dacă numai una singură din două proprietăți va fi îngrădită, sau de nu va fi un titlu sau posesiune îndestulătoare care să constate din contră”.

Rezultă din art. 606 că prezumția de comunitate pentru garduri nu există decât dacă ambele fonduri sunt îngrădite sau ambele neîngrădite pe restul porțiunii. Când unul singur dintre fonduri este îngrădit, există tocmai o prezumție de necomunitate.

Prezumția de comunitate (ca și cea de necomunitate de altfel) cade în fața unor titluri contrarii sau a uzucapiunii.

Trebuie să luăm cuvântul gard în sens generic, și să aplicăm art. 606 la toate îngrădirile, cum sunt gardurile vii, gardurile de nuiele, ulucile din scânduri etc. În Franța, o lege din 20 august 1881, modificând textul Codului Napoleon după care a fost luat art. 606, a dispus expres în acest sens. Socotim că aceeași soluție trebuie aplicată și la noi.

2.3.3. Proprietatea comună în devălmășie.

2.3.3.1. Noțiune.

Proprietatea comună în devălmășie este forma proprietății comune ce se caracterizează prin aceea că bunul aparține tuturor coprorprietarilor fără să aibă precizată vreo cotă-parte ideală din dreptul de proprietate asupra acelui buun. Așadar, nu numai că bunul nu este fracționat în materialitatea sa, ca la proprietatea comună pe cote-părți, dar, spre deosebire de aceasta din urmă, nici dreptul de proprietate asupra acelui bun – privit în chip abstract desprins de acesta – nu este fracționat.

Și dreptul de proprietate asupra bunului și bunul privit în materialitatea sa aparțin tuturor coproprietarilor, împreună. Toți sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiași bun și toți stăpânesc bunul.

Considerăm că legea nu exclude și nici nu interzice posibilitatea dobândirii proprietății devălmașe în afara raporturilor de familie. Astfel, două sau mai multe persoane, prin acordul lor de voință exprimat în mod expres și valabil din punct de vedere juridic, pot conveni ca anumite bunuri pe care le dobândesc împreună sau chiar separat, să fie în proprietate devălmașă.

De altfel, este de reținut că art. 46 din Legea fondului funciar republicată, include printre cei cărora li se recunoaște posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate privată asupra unor terenuri pe foștii moșneni sau răzeși, care au „exploatat terenuri în devălmășie", în cadrul unor „obști nedivizate".

2.3.3.2. Dreptul de proprietate comună în devălmășie al soților.

Precizăm că acest drept este de natură legală și își are temeiul în comunitatea de bunuri a soților. Toate normele legale privitoare la dobândirea, administrarea și înstrăinarea bunurilor proprietate devălmașă sunt cuprinse în Codul familiei. Potrivit art. 30 alin. 1 C. fam., bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soț[lor. în fapt, această comunitate este mai mult decât o proprietate devălmașă deoarece obiectul ei îl constituie n universalitate de bunuri – toate bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei. Făcând o paralelă cu ceea ce am discutat la proprietatea comună pe cote-părți, se poate spune că noțiunea de comunitate de bunuri a soților amintește pe cea de indiviziune, cu precizarea că la proprietatea comună în devălmășie, spre deosebire de indiviziune, nu sunt precizate cotele-părți din dreptul asupra universalității luate ca atare.

În orice caz, toate bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt bunuri devălmașe chiar dacă în actul de achiziționare este trecut doar unul dintre soți sau cumpărarea s-a făcut din veniturile unuia din soți și chiar dacă bunul a fost dobândit în timp ce soții erau separați în fapt.

În practica judecătorească s-a decis că are regim de bun comun și imobilul cumpărat de unul din viitorii soți pe numele lui, dar cu contribuția celuilalt viitor soț, convenindu-se ca imobilul să devină bun comun la data căsătoriei.

În acest caz, convenția este valabilă, fiind considerată ca o convenție sub condiție, ce operează la data încheiem căsătoriei. Dar, în lipsa unei asemenea convenții, chiar dacă a existat o contribuție substanțială a uneia dintre părți la acoperirea prețului, bunul nu are regim de bun comun, iar această parte poate invoca doar un drept de creanță.4

2.3.3.3. Încetarea proprietății comune devălmașe.

Încetarea proprietății comune devălmașe are loc odată cu încetarea căsătoriei prin moartea sau declararea judecătorească a morții unuia din soți, precum și la desfacerea căsătoriei prin divorț. Ea este urmată de partaj, care poate fi voIuntar sau judiciar

Partajul voluntar poate interveni numai odată cu divorțul sau după desfacerea sau încetarea căsătoriei.

În timpul căsătoriei, partajul bunurilor comune poate fi numai judiciar și se poate realiza doar în mod excepțional, pentru motive temeinice, la cererea unuia din soți sau la cererea creditorilor personali ai soților (art. 36 alin. 2 C. fam.).

Ceea ce ni se pare că trebuie reținut atunci când vorbim de încetarea coproprietății devălmașe a soților prin încetarea sau desfacerea căsătoriei este împrejurarea că prima operație care se produce, în mod automat și din punct de vedere intelectual, este prefacerea proprietății comune în devălmășie într-o proprietate comună pe cote-părți determinabile. Criteriul după care se vor determina concret cotele-părți ce revin fiecăruia dintre soți este cel al contribuției acestora la dobândirea bunurilor comune. Numai după aceea, pornindu-se de la cotele-părti astfel determinate, se va putea trece la protejarea materială a bunurilor ce au alcătuit comunitatea devălmașă, spre a preface proprietatea indiviză într-o proprietate diviza și exclusivă a fiecăruia dintre copărtași.

Capitolul 3

Dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile

3.1. Nașterea dreptului de proprietate asupra lucrurilor mobile.

3.2. Exercitarea dreptului de proprietate asupra lucrurilor mobile.

În textul art. 480 C. civ. sunt menționate două prerogative ale dreptului de proprietate: a se bucura și a dispune de un lucru. Prin a se bucura, legiuitorul a înțeles atât posesia, cât și folosința lucrului. Alături de prerogativele posesiei și folosinței, dispoziția completează conținutul juridic al acestui drept. Desigur, nu este vorba de posesia ca stare de fapt protejată juridic, ci de posesia înțeleasă ca element juridic, respectiv ca prerogativă a dreptului de proprietate. Alteori, conținutul juridic al dreptului de proprietate este rezumat cu termenii latini usus, fructus și abusus sau jus utendi, pa fruendi și jus abutendi. Este de observat însă că în această formulare nu se regăsește posesia, respectiv jus possidendi. Așadar, corelând cele două moduri de exprimare a conținutului juridic al dreptului de proprietate, rezultă că acestata cuprinde posesia (jus possidendi), folosința (jus utendi și jus fruendi) și dispoziția (jus abutendi).

Această descriere completă a conținutului juridic al dreptului de proprietate privată trebuie să fie întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., întrucât, așa cum am văzut, drepturile reale și conținutul lor juridic trebuie să fie reglementate prin lege.

Aceste atribute configurează puterea pe care proprietarul o are asupra lucrului. Sub acest aspect, dreptul de proprietate este o putere asupra lucrului. Nu întâmplător în dreptul roman, în timpul epocii postclasice, proprietatea era desemnată prin termenul dominium. Totuși, acest termen poate crea o confuzie, întrucât trimite și la termenii de dominium eminens și dominium utile, prin care era descrisă structura feudală a proprietății. Afirmarea caracterului absolut al dreptului de proprietate în epoca modernă explică nu numai înlăturarea caracterului divizat al proprietății, ci și delimitarea conceptului de proprietate de conceptul de putere de stat și de conceptul de suveranitate. Chiar dacă are influențe din dreptul public, dreptul de proprietate, indiferent de forma sa, publică sau privată, este o putere asupra bunurilor, inclusiv asupra terenurilor – înțelese ca bunuri, iar nu ca teritoriu -, distinctă de puterea pe care o exercită un stat suveran asupra teritoriului său (distinct de terenurile apropriate ca bunuri). De asemenea, puterea conținută în dreptul de proprietate nu se confundă cu autoritatea administrativă exercitată de o anumită comunitate locală asupra teritoriului său (județ, municipiu, oraș, comună). Totuși, exercitarea dreptului de proprietate publică sau privată asupra terenurilor nu înlătură exercitarea suveranității starului asupra acestora, dar privite nu ca bunuri, ci ca părți componente ale teritoriului Există deci, în legătură cu terenurile, o dublă putere, una în forma dreptului de proprietate publică sau privată, alta în forma dreptului suveran al starului asupra propriului teritoriu. Această ultimă putere, chiar dacă limitează, nu trebuie să desființeze însăși substanța dreptului de proprietate publică sau privată.

Toate aceste prerogative alcătuiesc însă numai elementul substanțial care intră în conținutul juridic al dreptului de proprietate. Ca orice drept subiectiv civil, și dreptul de proprietate include în conținutul său juridic un element procesual: dreptul material la acțiune, respectiv dreptul de a exercita acțiunea în revendicare, care este modul specific de apărare a dreptului de proprietate. Acest element procesual va fi tratat însă în cadrul capitolului referitor la mijloacele juridice de apărare a drepturilor reale.

3.2.1. Posesia (jus possidendi).

În acest context, posesia este expresia juridică a aproprierii și stăpânirii bunului care constituie obiectul dreptului de proprietate. Ideea de apropriere exprimă cel mai bine caracterul privativ al dreptului de proprietate privată, respectiv raportul de exclusivitate dintre titularul acestui drept și persoanele care alcătuiesc subiectul pasiv, general și nedeterminat, în timp ce ideea de stăpânire exprimă relația directă dintre proprietar și bunul său. Astfel înțeles, jus possidendi este dreptul de a apropria și stăpâni un bun și fundamentul tuturor celorlalte atribute ale dreptului de proprietate. Spre deosebire de celelalte atribute, care se exercită, în forma lor pozitivă, intermitent și succesiv, jus possidendi se exercită, în primul rând, în momentul aproprierii, după care actul inițial de apropriere are o semnificație de continuitate până în momentul pierderii stăpânirii bunului sau a dreptului de proprietate de către titularul său. Acest atribut se manifestă de asemenea și după pierderea stăpânirii bunului, în mod direct, prin exercitarea acțiunilor petitorii și, în mod indirect, prin exercitarea acțiunilor posesorii prin care proprietarul urmărește reluarea stăpânirii bunului. Ca prerogativă a dreptului de proprietate, posesia nu se confundă cu starea de fapt a aproprierii și stăpânirii unui bun, ci este exprimarea intelectuală a îndreptățirii aproprierii și stăpânirii. Așadar, în acest înțeles, posesia este un element de drept, iar nu unul de fapt. În plus, obiectivarea, adică manifestarea exterioară a acestui element juridic nu acoperă întreaga arie a posesiei ca stare de fapt. Într-adevăr, cum am văzut, posesia ca stare de fapt este obiectivarea tuturor prerogativelor proprietății, deci nu numai a posesiei ca element de drept, ci și a folosinței și dispoziției. Chiar și atunci când posesia ca stare de fapt este exercitată corpore alieno, proprietarul își exercită atributul jus possidendi, întrucât el rămâne expresia intelectuală a aproprierii și stăpânirii bunului și în această situație.

3.2.2. Folosința (jus utendi șt jus fruendi).

A se bucura înseamnă, în sens juridic, nu numai posesia (jus possidendi), ci și folosința ca atribut al dreptului de proprietate. Dar, spre deosebire de limbajul comun, folosința unui bun cuprinde, în sens juridic, nu numai utilizarea lucrului (usus sau jus utendi), ci și culegerea fructelor acestuia (fructus sau jus fruendt). Astfel înțeles, dreptul de folosință ca atribut al dreptului de proprietate nu se confundă cu dreptul de folosință ca drept real autonom.

Jus utendi (usus). Dreptul de a utiliza lucrul sau uzul lucrului exprimă posibilitatea pe care o are proprietarul de a se servi personal de lucru, în acord cu natura și destinația acestuia. Este aspectul pozitiv al lui jus utendi. În măsura în care îmbracă forma abuzului de drept, dreptul de uz nu se mai bucură de protecție juridică. Altfel spus, substanța acestei prerogative a dreptului de proprietate este limitată, în acord cu principiul neminem laedere. Dar, întrucât pot exista multiple posibilități de a se servi de lucru, proprietarul poate să aleagă între acestea sau să le dea curs tuturor, simultan ori succesiv. De asemenea, una și aceeași posibilitate de a se servi de lucru poate fi repetată în timp ori de câte ori dorește proprietarul.

Jus utendi are însă și un aspect negativ, adică proprietarul poate să nu recurgă la nici una dintre posibilitățile de a se servi de lucrul său. Această formă negativă a dreptului de a utiliza lucrul poate fi însă îngrădită de lege. Într-adevăr, legiuitorul prevede uneori anumite obligații de a face în sarcina proprietarilor, în funcție de natura și destinația unor bunuri. Aceasta este situația obligațiilor propter remli. Oricum, neuzul, oricare ar fi durata sa în materia dreptului de proprietate, nu duce la stingerea acestui drept, care rămâne imprescriptibil sub aspect extinctiv. Neuzul proprietarului nu se referă însă doar la neexercitarea dreptului de uz, ci la neexercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate, ceea ce presupune că bunul a intrat în stăpânirea altei persoane. Nu este posibil de imaginat neuzul decât dacă este asociat cu intrarea bunului în stăpânirea altei persoane. Deși neuzul proprietarului nu este sancționat cu prescripția extinctivă, terțul posesor poate beneficia de prescripția achizitivă. Neuzul nu se confundă cu abandonul bunului, caz în care, în condițiile prevăzute de lege, bunul trece în proprietatea statului, ca bun fără stăpân, conform art. 604 C. civ., sau a altei persoane, cum se întâmplă, de exemplu, în ipoteza prevăzuta in art.632 C. Civ.

În cazul bunurilor consumptibile, dreptul de a utiliza bunul se confunda cu dreptul de dispoziție materială, întrucât aceste bunuri își pierd substanța prin utilizare.

Fructele sunt produse de un lucru în mod periodic, fără a consuma substanța acestuia. Ele se deosebesc deci de producte, care consumă substanța lucrului. Jus fruendi nu cuprinde deci și culegerea productelor care este o manifestare a dispoziției materiale. Prin voința proprietarului, care stabilește o anumită modalitate de amenajare și exploatare a unui bun, este posibil însă ca anumite producte să fie considerate fructe.

Fructele sunt, conform art. 483 C. civ., naturale, industriale sau civile.

Proprietarul dobândește fructele naturale și industriale prin separațiune, indiferent dacă aceasta este naturală sau este rezultatul activității omului. Așadar aceste fructe se dobândesc prin acte materiale (fapte juridice în sens restrâns). Fructele civile se dobândesc însă prin încheierea unor contracte între proprietar și terțe persoane.

Desigur, proprietarul are libertatea să culeagă sau să nu culeagă fructele. Practic, pasivitatea proprietarului are, în acest caz, semnificația unei dispoziții materiale cu privire la fructele naturale și industriale, întrucât acestea sunt bunuri perisabile. Dreptul de a încasa fructele civile este un drept de creanță care se prescrie, de regulă, în termenul general de prescripție.

Pasivitatea proprietarului poate fi privită ca o exercitare negativă a atributului folosinței, iar nu ca un act de dispoziție materială, întrucât dreptul de creanță este un bun incorporai, iar pasivitatea are ca efect pierderea dreptului material la acțiune din conținutul juridic al dreptului de creanță. Nu orice bun produce fructe naturale sau industriale. Teoretic, orice bun are însă virtualitatea de a produce fructe civile.

3.2.3. Dispoziția (jus abutendi, abusus).

Acest atribut al dreptului de proprietate îmbracă două forme: dispoziția materială și dispoziția juridică.

3.2.3.1. Dispoziția materială.

Această prerogativă are, desigur, în vedere bunurile corporale, inclusiv drepturile de creanță a căror substanță juridică este încorporată în materialitatea titlului. Proprietarul poate, el însuși sau prin intermediul altei persoane, în virtutea acestei prerogative, să modifice forma lucrului, să transforme, să distrugă sau să consume substanța acestuia, inclusiv prin culegerea productelor. De exemplu, proprietarul unei case poate să îi facă adăugiri, să o modifice sau să o demoleze. Un copac poate fi tăiat, transformat in cherestea, în obiecte de mobilier sau poate fi destinat încălzirii.

Distincția dintre dreptul de dispoziție materială propriu-zis, care ar consta în distrugerea bunului, și dreptul de amenajare a bunului, care ar include modificarea formei sau transformarea substanței acestuia, nu se justifică din punct de vedere conceptual și complică în mod inutil imaginea conținutului juridic al dreptului de proprietate.

Acest drept de dispoziție materială diferențiază în mod clar dreptul de proprietate de toate celelalte drepturi reale, titularii acestora din urmă având posibilitatea să-și exercite atributele astfel încât să conserve substanța lucrului.

Mai ales în legătură cu dispoziția materială legiuitorul a prevăzut anumite limite de exercitare, în funcție de natura și destinația unor bunuri corporale.

3.2.3.2. Dispoziția juridică.

a) Substanța acestui atribut. Exercitarea acestui atribut se face prin intermediul unor acte juridice de dispoziție.

Înstrăinarea dreptului de proprietate prin acte juridice între vii (vânzare, donație, contract de rentă viageră, contract de întreținere etc.) sau prin acte pentru cauză de moarte (legate), înstrăinarea unor atribute ale dreptului de proprietate având ca urmare nașterea dezmembrămintelor acestuia, constituirea unor garanții reale, abandonarea sau delăsarea bunului și renunțarea la dreptul de proprietate sunt moduri de exercitare a dispoziției juridice. De multe ori, termenii abandonare, delăsare și renunțare sunt considerați echivalenți. Totuși, diferențierea este necesară, întrucât situațiile sunt ele însele distincte. Termenul abandon are un sens general (lato sensu), în sfera căruia intră atât abandonul stricto sensu, cât și delăsarea. Stricto sensu, abandonul înseamnă părăsirea lucrului, dar nu direct în mâinile altei persoane, astfel încât acesta devine un res nullius. Delăsarea este tocmai părăsirea lucrului în mâinile altei persoane. Ceea ce este comun pentru abandonul stricto sensu și pentru delăsare este tocmai faptul că ambele presupun, în principal, actul material al părăsirii lucrului și numai în secundar actul de voință al renunțării la drept. Ceea ce le deosebește este împrejurarea că, în cazul abandonului, proprietarul poate reintra în stăpânirea bunului, dacă acesta nu a intrat între timp în stăpânirea altei persoane. Renunțarea la dreptul de proprietate este, în primul rând, un act de voință unilateral, judiciar sau extrajudiciar, care profită, în mod direct sau indirect, unei alte persoane.

Dispoziția juridică se realizează asupra dreptului de proprietate, iar nu asupra bunului care formează obiectul proprietății. Asupra acestuia se exercită acte materiale, fie ca manifestare a lui jus possidendi, a lui jus utendi sau a lui jus fruendi, fie ca manifestare a dispoziției materiale, dacă bunul este corporal. Așadar, de regulă, dispoziția juridică presupune un act juridic prin care fie atributele proprietății sunt transmise integral sau parțial unei alte persoane, fie dreptul de proprietate este grevat cu sarcini (garanții reale sau alte sarcini). Desigur, prin aceasta, dispoziția juridică nu este extrinsecă dreptului de proprietate, dar ea acționează ca un motor intern care, pus în mișcare prin intermediul capacității juridice, asigură dinamica dreptului de proprietate.

Când dispoziția materială vizează chiar distrugerea bunului, ceea ce are ca urmare chiar pierderea dreptului de proprietate, s-ar putea aprecia că atributul dispoziției materiale se confundă cu atributul dispoziției juridice. În realitate, este vorba de o consecință juridică a exercitării dispoziției materiale, iar nu de o confundare a dispoziției juridice cu dispoziția materială.

b) Inalienabilitatea legală și inalienabilitatea voluntară. Ca și în cazul dispoziției materiale, legiuitorul poate să prevadă anumite limite ale exercitării dispoziției juridice. Astfel, cerința unor autorizări prealabile înstrăinării dreptului de proprietate, diferitele forme ale dreptului de preempțiune și ale dreptului de preferință sunt limitări legale ale exercitării dreptului de dispoziție juridică.

În ce măsură poate fi însă acceptată cea mai gravă limitare a acestui atribut, și anume inalienabilitatea? Răspunsul depinde de relația care se stabilește între principiul apărării dreptului de proprietate privată, principiul liberei circulații a bunurilor și principiul libertății de voință, pe de o parte, și de natura inalienabilității, legală sau voluntară (convențională ori testamentară), pe de altă parte.

I. Inalienabilitatea legală. Aceasta nu trebuie să fie confundată cu interdicția legală de a apropria anumite lucruri. într-adevăr, există lucruri care nu sunt și nici nu pot intra în circuitul civil, fie în sensul că nu sunt apropriabile în nici o formă, publică sau privată, fie în sensul că nu sunt susceptibile de apropriere privată, întrucât pot forma numai obiectul proprietății publice. Într-un sens larg, și bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Pe de altă parte, există bunuri care, deși sunt obiect al proprietății private, intră sub incidența unei dispoziții legale de inalienabilitate. Aceste bunuri prezintă interes în acest context, întrucât numai ele sunt, stricto sensu, inalienabile.

Poate legiuitorul să adopte, în anumite situații, asemenea dispoziții prin care este limitat în mod drastic dreptul de dispoziție juridică asupra bunurilor proprietate privată?

Curtea Constituțională a răspuns afirmativ la această întrebare, în măsura în care norma care interzice înstrăinarea unui bun este adoptată prin lege organică, întrucât atributul înstrăinării ține de regimul juridic general al proprietății. Or normele care alcătuiesc acest regim juridic general sunt de domeniul legii organice, conform art. 73, alin. 3, lit. m din Constituția României.

În conformitate cu această concepție, prin art. 9, alin. ultim din Legea nr. 112/1995 s-a prevăzut interdicția de înstrăinare a imobilelor dobândite în condițiile acestui act normativ pe o perioadă de 10 ani de la data cumpărării. Ulterior, prin art. 44, alin. 1 din Legea nr. 10/2001, această ipoteză de inalienabilitate absolută și temporară a fost transformată într-una relativă și temporară, în sensul că interdicția de înstrăinare operează în același interval de timp, cu excepția cazului în care locuința este înstrăinată către fostul proprietar, în mod asemănător, prin art. 32 din Legea nr. 18/1991 s-a instituit interdicția de înstrăinare a terenului atribuit conform art. 19, alin. 1, art. 21 și art. 43 din aceeași lege pe o perioadă de 10 ani de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare. Conform art. 19 din Legea nr. 114/1996, până la restituirea integrală a sumelor actualizate primite de la bugetul de stat cu titlu de subvenții, locuințele realizate cu aceste subvenții nu pot fi înstrăinate prin acte între vii. În mod asemănător, potrivit art. 15, alin. 1 din Legea nr. 54/1998 „Sunt interzise înstrăinările, sub orice formă, a terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii la instanțele judecătorești, pe tot timpul soluționării acestor litigii”. Conform art. 44 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, „Sunt interzise sub sancțiunea nulității absolute înstrăinarea sub orice formă, concesionarea, ipotecarea, contractul de leasing, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, a bunurilor imobile – terenuri și construcții cu destinația de locuință -, care fac obiectul unei încunoștințări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri”. Așa-numitele bunuri de mână moartă, adică bunuri care aparțin unor instituții religioase, sunt inalienabile în condițiile Regulamentului pentru administrarea averilor bisericești.

Această concepție este însă discutabilă dacă se ține seama că dreptul de înstrăinare este elementul cel mai important al atributului dispoziției juridice. Suprimarea integrală a unui atribut sau a tuturor atributelor care formează latura substanțială a conținutului juridic al dreptului de proprietate privată are semnificația unei derogări de la principiul protecției juridice a acestui drept, înscris în art. 44 din Constituția României. Or, spre deosebire de Convenția europeană a drepturilor omului, Constituția României, în condițiile art. 53, prevede doar restrângerea exercițiului anumitor drepturi sau libertăți, iar nu și derogarea de la drepturile omului. Altfel spus, în Constituția României nu există un text de principiu, corespunzător art. 15 din Convenția europeană, care permite suspendarea temporară a anumitor drepturi ale omului. Există doar texte speciale care prevăd, cu titlu de excepție, cazurile în care dreptul de proprietate poate fi suprimat, prin expropriere sau confiscare (art. 44, alin. 3 și 8).

Deși, în domeniul drepturilor omului, tratatele internaționale ratificate de România fac parte din dreptul intern, având aplicare directă, conform art. 11, alin. 2 din Constituție, și, în caz de neconcordanță, au prioritate în raport cu dreptul intern, conform art. 20, alin. 2 din Constituție, această prioritate operează numai dacă normele internaționale sunt mai favorabile. Dacă însă, în domeniul drepturilor omului, normele interne sunt mai favorabile în raport cu normele internaționale, primele rămân aplicabile, soluție înscrisă expres în art. 60 din Convenția europeană și în partea finală a ar. 20, alin. 2 din Constituție, în forma revizuită.

În această nouă formă a Legii fundamentale, în art. 11, alin. 3 s-a precizat că, dacă există neconcordanță între prevederile unui tratat internațional și dispozițiile constituționale, tratatul poate fi ratificat numai după revizuirea în mod corespunzător a Constituției. Considerăm că dispozițiile art. 20 conțin o derogare de la această regulă sub un triplu aspect. Mai întâi, dacă există o neconcordanță între prevederile Constituției și normele internaționale în materia drepturilor omului, dar normele constituționale sunt mai favorabile, acestea se vor aplica cu prioritate, fără a fi necesară revizuirea Constituției, soluție care rezultă în mod clar din partea finală a art. 20, alin. 2 din Constituție, în forma actuală. în al doilea rând, ori de câte ori rezultă un echivoc din compararea normelor internaționale cu cele constituționale, acestea din urmă trebuie să primească sensul cel mai favorabil din normele internaționale; această concluzie rezultă din dispozițiile art. 20, alin. 1, care îl obligă pe interpret să găsească în dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor acel sens care este concordant cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte; mai mult, întrucât între normele internaționale ar putea exista neconcordanțe, interpretul va trebui să aleagă norma internațională cea mai favorabilă și să dea dispoziției constituționale corelative, care ar părea să fie mai defavorabilă, sensul corespunzător, în al treilea rând, dacă normele constituționale sunt vădit mai nefavorabile decât cele internaționale, astfel încât concordanța nu poate fi stabilită pe cale de interpretare, în cazul respectiv se vor aplica normele internaționale; această soluție are astăzi un temei indiscutabil în partea finală a art. 20, alin. 2, în care nu se mai vorbește doar de legile interne, ci este precizată expres și Constituția.

Pe de altă parte, deși, conform art. 44, alin. 1, fraza a Ii-a din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, termenul conținut utilizat în textul constituțional nu este echivalent cu sintagma conținut juridic al dreptului de proprietate. În primul caz, dispoziția constituțională a avut în vedere spațiul de exercitare a dreptului de proprietate și limitele acestui spațiu, determinate prin lege. În al doilea caz, este vorba de atributele dreptului de proprietate, care formează latura substanțială și latura procesuală a conținutului său juridic. Interpretarea care ar pune semnul egalității între cele două noțiuni ar permite suprimarea, prin lege organică, a unuia sau altuia dintre atributele dreptului de proprietate privată, ceea ce ar echivala cu o derogare de la prevederile art. 44 din Constituție, dincolo de situațiile expres prevăzute în acest text (exproprierea; folosirea subsolului proprietăților imobiliare pentru lucrări de interes general; respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și a celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului; confiscarea, în condițiile legii, a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții). În plus stabilind conținutul și limitele dreptului de proprietate, legea nu trebuie să procedeze în mod discriminatoriu. Altfel spus, nu trebuie să fie încălcat principiul înscris în art. 44, alin. 2 din Constituție, conform căruia „Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Ca urmare, stabilind spațiul de exercitare a dreptului de proprietate și limitele acestuia, legiuitorul se poate întemeia pe natura și destinația unor bunuri, iar nu pe calitatea titularului. Cu atât mai mult calitatea titularului n-ar putea justifica suprimarea unuia sau altuia dintre atributele dreptului de proprietate.

Oricum, chiar dacă legiuitorul nu a ținut seama de aceste considerente, este de observat că, în materia dreptului de proprietate privată, toate cazurile de inalienabilitate legală au caracter temporar.

II. Inalienabilitatea voluntară. Principiul apărării dreptului de proprietate privată și principiul liberei circulații a bunurilor se opun admisibilității clauzelor de inalienabilitate voluntară. Principiul libertății de voință pledează însă în favoarea admisibilității acestor clauze.

În doctrină, echilibrul dintre aceste principii s-a concretizat în concluzia conform căreia clauzele convenționale sau testamentare de inalienabilitate sunt, în principiu, nule, cu excepția cazului în care ele sunt justificate de un interes serios și legitim și au caracter temporar. Aprecierea caracterului temporar are în vedere criteriul duratei unei vieți omenești. Altfel spus, clauza de inalienabilitate trebuie să fie inferioară unei asemenea durate, cu excepția cazului în care ea este stipulată în interes general. Nerespectarea unei clauze de inalienabilitate valabile nu atrage nulitatea înstrăinării, ci rezoluțiunea, respectiv revocarea actului prin care s-a prevăzut această clauză, cu consecința aplicării principiului resoluto ture dantis, resolvitur ius accipientis, în măsura în care nu operează o excepție de la acest principiu (de exemplu, art. 1909 și 1910 C. civ. În cazul bunurilor mobile, uzucapiunea sau neîndeplinirea formalităților de publicitate a clauzei de inalienabilitate în cazul bunurilor imobile).

3.2.4. Corelația dintre atributele dreptului de proprietate privată (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi și jus abutendi) șt exercitarea lor prin acte materiale și acte juridice.

Posesia, folosința și dispoziția, ca atribute care alcătuiesc elementul substanțial din conținutul juridic al dreptului de proprietate privată – așadar, jus possidendi, jus utendi, jus fruendi și jus abutendi -, nu se confundă cu actele materiale și actele juridice prin care ele se exercită. Aceste atribute juridice se obiectivează prin intermediul unor acte materiale (fapte juridice în sens restrâns) sau/și acte juridice. La rândul lor, actele juridice se împart, în funcție de consecințele urmărite în legătură cu un bun, o masă patrimonială sau un patrimoniu, în acte de conservare, acte de administrare și acte de dispoziție.

În mod specific, exercitarea fiecărui atribut al dreptului de proprietate privată îmbină actele materiale și actele juridice.

Jus possidendi, ca expresie a aproprierii și stăpânirii, se întemeiază pe modul de dobândire a dreptului de proprietate, care îmbracă fie forma unui fapt juridic în sens restrâns, fie forma unui act juridic. Ceea ce apare, din punctul de vedere al transmițătorului, ca fiind un act juridic de dispoziție, deci o manifestare a lui jus abutendi, devine, din punctul de vedere al dobânditorului, temeiul lui jus possidendi. Pe de altă parte, actele juridice de conservare apar mai degrabă, ca o manifestare a lui jus possidendi.

Cât privește actele de administrare, ele pot obiectiva atributul folosinței, indiferent dacă este vorba de jus utendi sau jus fruendi. Într-adevăr, exploatarea economică a bunului care formează obiectul dreptului de proprietate se poate face fie direct, prin utilizarea bunului de către proprietar, fie prin cedarea, cu titlu de drept de creanță, a acestei utilizări către o altă persoană. Într-un fel sau altul, folosința care reunește jus utendi și jus fruendi se obiectivează fie prin acte materiale, fie prin acte juridice de administrare.

Nu împărtășim, așadar, punctul de vedere potrivit căruia actele de administrare sunt implicate doar în atributul dispoziției.

Este adevărat însă că dispoziția materială se poate realiza nu numai prin acte materiale, ci și prin intermediul unor acte juridice de administrare (încheierea unui contract de antrepriză pentru amenajarea unei case).

Mai complicată este ipoteza în care dispoziția materială vizează chiar distrugerea bunului (demolarea unei construcții) prin intermediul activității unei terțe persoane care acționează în virtutea unui contract încheiat cu proprietarul, întrucât pieirea bunului are ca efect și dispariția dreptului de proprietate, s-ar putea crede că actul de dispoziție materială se confundă cu un act de dispoziție juridică. În realitate, dispariția dreptului de proprietate este o consecință juridică a dispoziției materiale.

Deci dispoziția juridică, înțeleasă ca atribut al dreptului de proprietate, se realizează prin acte juridice de dispoziție prin care se transferă, total sau parțial, atributele dreptului de proprietate sau se grevează bunul cu sarcini.

Uneori, plecând de la diferența dintre actele materiale și actele juridice prin care se obiectivează atributele dreptului de proprietate, acestea din urmă sunt împărțite în atribute care exprimă utilitatea materială a lucrului și atribute care exprimă utilitatea civilă a lucrului. Modul de obiectivare a atributelor dreptului de proprietate nu schimbă însă înfățișarea acestora și nu justifică renunțarea la imaginea clasică a posesiei (jus possidendi), a folosinței (jus utendi și jusfruendi) și a dispoziției (jus abutendi).