Dreptul de Proprietate

CUPRINS

ABREVIERI…………………………………………………………………………………………………….. 6

ARGUMENT……………………………………………………………………………………………………. 7

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………..256

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articol(ul)

B.O. – Buletinul Oficial

C.A. – Curtea de Apel

Carta – Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

C. civ. – Cod(ul) civil

Cedh – Cour européenne des droits de l'homme (Curtea Europeană a Drepturilor Omului)

CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CIJ – Curtea Internațională de Justiție

CJUE – Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Com edh – Comisia Europeană a Drepturilor Omului

Dalloz – Recueil Dalloz de doctrine et jurisprudence

dcz. – decizia

H.G. – Hotărârea Guvernului

J.O. – Jurnalul oficial al Uniunii Europene

Jud. – Judecătoria

L. – Lege(a)

L.G.D.J. – Librairie général de droit et jurisprudence

lit. – litera

M.O. – Monitorul Oficial

O.G. – Ordonanța Guvernului

O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului

op. cit. – opera citată

p. – pagina

parag. – paragraf

pct. – punct

TCE – Tratatul de Instituire a Comunității Europene

TFUE – Tratatul privind Funcționarea Uniunii europene

TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană

t. – tom

urm. – următoarele

vol. – volum

ARGUMENT

Motto: You must treat the earth well. It was not given to you by your parents. It is loaned to you by your children.

(proverb african)

Suntem contemporani cu edificarea ,,Europei uniteˮ. Forma cea mai actuală a evoluției comunitare o reprezintă Uniunea Europeană care a dobândit personalitate juridică odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009. Pentru a ne făuri un destin comun, un viitor pașnic întemeiat pe valori comune, noi, popoarele Europei, avem nevoie să parcurgem o nouă etapă în procesul de integrare europeană, prin promovarea progresului economic și social, ținând cont de principiile dezvoltării durabile și ale protecției mediului. La aceasta se lucrează în prezent!

,,Unită în diversitateˮ, Europa oferă popoarelor ei cele mai bune șanse de a continua, cu respectarea drepturilor fiecăruia și cu conștiința răspunderii față de generațiile viitoare ale planetei, marea aventură care își găsește aici un spațiu privilegiat de speranță umană.

În acest context, sub presiunea realităților mondiale privind degradarea și poluarea mediului, dar și a celor privind epuizarea resurselor naturale, încă din 1971, Uniunea Europeană a formulat o politică proprie privind protecția mediului, dezvoltată sistematic prin cele șapte programe de acțiune, adoptând treptat măsuri juridice. Până în 2050, europenii vor duce o viață mai bună, respectând însă limitele ecologice ale planetei. Aceasta este viziunea exprimată în cel de-Al șaptelea program de acțiune pentru mediu al Uniunii Europene, care a fost adoptat în noiembrie 2013 și va orienta politica Uniunii până în anul 2020.

Astfel, atât în dreptul Uniunii, cât și în dreptul intern al statelor membre, protecția mediului a devenit un deziderat al societății, un obiectiv de interes public major.

Dreptul mediului cuprinde sute de tratate internaționale și acte ale organizațiilor internaționale, sute de reglementări în dreptul Uniunii și mii de acte normative de drept intern. În contextul apartenenței la Uniunea Europeană, statele membre au obligația permanentă a armonizării legislațiilor lor naționale cu dreptul Uniunii, reglementările de mediu reprezentând astăzi circa 40% din totalul reglementărilor juridice din Uniunea Europeană.

Ideea acestei teme de cercetare s-a născut tocmai din necesitatea clarificării raporturilor dintre, pe de o parte, clasicul și vechiul drept de proprietate, ca dreptul real cel mai complet, cu caracter ,,absolutˮ, iar pe de altă parte, de afirmarea la nivel național a protecției mediului ca obiectiv de interes public major și, totodată, de necesitatea integrării,l a nivel european, a cerințelor de protecție a mediului în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării durabile. Altfel spus, ne-am propus a cerceta cum influențează cerințele protecției mediului exercițiul atributelor dreptului de proprietate, supus unor limitări din ce în ce mai numeroase și variate. În acest context, protecția dreptului de proprietate se traduce prin căutarea unui punct de echilibru între apărarea proprietății, element esențial al societăților libere și democratice, pe de o parte, și exigențele protecției mediului înconjurător care impun anumite limitări, pe de altă parte. O cercetare științifică din acest punct de vedere se impune, deoarece echilibrul fragil care există între om și mediul său poate genera grave încălcări ale drepturilor omului.

De ce dreptul de proprietate?

În încercarea de a justifica alegerea noastră, poate ar trebui să pornim de la ideea că proprietatea a apărut odată cu însăși apariția omului pe pământ, a stat și stă la baza dezvoltării societății omenești, fiind izvorul de bogăție, prosperitate și bunăstare socială. Prin urmare, proprietatea se impune ca o categorie fundamentală nu numai în științele juridice, ci și în cadrul tuturor științelor sociale. Așa cum se afirmă în Marea Enciclopedie franceză, ,,dacă ar trebui să dăm proprietății o definiție generală, aplicabilă tuturor țărilor și epocilor, am spune că proprietatea nu este doar un drept exclusiv și absolut asupra bunurilor, ci că ea reprezintă cel mai complex drept asupra bunurilorˮ. Totodată, din punctul de vedere al conținutului său juridic, dreptul de proprietate este singurul drept real deplin, deoarece conferă titularului său atributele posesiei, folosinței și dispoziției.

Totodată, o asemenea alegere este justificată și prin faptul că în doctrină se recunoaște în caracterul absolut al dreptului de proprietate unul din fundamentele juridice responsabile pentru declanșarea și amplificarea actualei crize ecologice. Din dispozițiile articolului 44 alineatul 1 din Constituție rezultă înțelegerea acestui pericol, deoarece se prevede că limitele și conținutul dreptului de proprietate privată sunt stabilite prin lege. Într-o astfel de viziune, dreptul de proprietate apare și ca o obligație, limitele acestuia constituind îndatoriri pentru proprietar referitoare și la respectarea sarcinilor privind protecția mediului.

De ce dreptul la mediu?

Poluarea este un fenomen național, dar și internațional. Mai mult decât atât, astăzi se poate vorbi chiar de mondializarea anumitor probleme ecologice, precum: diminuarea stratului de ozon, efectul de seră, deșertificarea, sărăcirea patrimoniului genetic mondial, ș.a. Așadar, este firesc ca orice cetățean al unui stat și oricare om de pe Terra să pretindă să trăiască într-un mediu sănătos. Noua ordine mondială va fi ecologică sau nu va fi deloc! Aceasta implică, însă, drepturi și responsabilități, mentalități și comportamente comune pentru promovarea unei dezvoltări durabile.

Astfel, realizarea obiectivelor dezvoltării durabile în domeniul protecției mediului reprezintă, totodată, și îndeplinirea angajamentelor asumate de România în contextul integrării europene prin armonizarea legislației naționale cu dreptul Uniunii în acest domeniu. Astfel, în Constituție, dreptul la mediu sănătos este reglementat în articolul 35. Alineatul 1 al acestui articol consacră dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic. Potrivit alineatului 2, statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept, cadru care, în prezent, este stabilit prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului, ordonanță în baza căreia a fost și este adoptată legislația subsecventă în domeniu. Corelativ dreptului fundamental recunoscut, în articolul 35 alineatul 3 din Constituție sunt stabilite îndatoririle tuturor persoanelor fizice și juridice de a proteja și a ameliora mediul înconjurător.

Rezumând, dreptul la mediu sănătos și echilibrat ecologic este un nou drept al omului recunoscut după deceniul al șaptelea al secolului trecut, cuprins în a treia generație de drepturi, numite și drepturi de solidaritate, ,,având datoria solemnă de a proteja și de a ameliora mediu lpentru generațiile prezente și viitoareˮ (Declarația de la Stockholm adoptată în 1972, de prima Conferință a O.N.U. privind mediul). Ca nou drept fundamental, aflat în plin proces de recunoaștere și consacrare, individual și colectiv, acest drept exprimă cerința asigurării unui mediu de calitate menit să garanteze bunăstarea și afirmarea multilaterală a personalității umane,în condițiile unei dezvoltări durabile a societății.

Prin urmare, problematica ce se dorește a fi abordată în lucrarea de față este de o incontestabilă actualitate, având în vedere consecințele protecției mediului, ca obiectiv de interes public major asupra exercitării dreptului de proprietate.

Situându-se la frontiera dreptului civil, dreptului mediului, dreptului constituțional, dreptului Uniunii Europene și dreptului european al drepturilor omului, lucrarea de față a presupus o cercetare interdisciplinară la nivelul de analiză a dreptului pozitiv al dreptului de proprietate, fără a ne fi propus și o analiză filosofică, morală sau ideologică. Ca practicieni ai dreptului, ne-am propus o analiză detaliată a aspectelor concrete ale exercițiului dreptului de proprietate și a incidenței reglementărilor de mediu în această privință, îndeosebi, în domeniul dreptului Uniunii Europene, mai puțin explorat în doctrina românească.

În contextul în care se vorbește tot mai mult de o internaționalizare și de o europenizare a dreptului, tema abordată în lucrarea de față este o temă de frontieră. Iată de ce am considerat necesară o analiză a dreptului de proprietate din perspectiva dreptului european al drepturilor omului, insistând asupra relației dintre protecția drepturilor omului în cadrul Consiliului Europei și al Uniunii Europene, având în vedere principalele coordonate ale jurisprudenței celor două instanțe europene în domeniu.

Un accent deosebit am pus pe analiza dreptului de proprietate în cadrul dreptului Uniunii Europene, protecția acestui drept fiind recunoscută inițial de jurisprudență, iar mai târziu fiind formalizată și în tratate. Începând cu data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dreptul de proprietate ca drept fundamental este consacrat și garantat în dreptul Uniunii prin articolul 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Unul dintre cele mai dificile aspecte ale abordării dreptului de proprietate în dreptul Uniunii privește modalitățile de realizare a protecției acestui drept. În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a elaborat formule de compromis de natură a pune în balanță, pe de o parte, dreptul individual de proprietate, iar, pe de altă parte, interesele generale ale Uniunii Europene și, în mod deosebit obiectivul integrării, obiectiv care, de altfel, presupune și respectarea cerințelor protecției mediului. Realizarea acestui obiectiv a făcut necesare și justificate anumite limitări ale dreptului individual de proprietate. Totodată, mai trebuie menționat că evaluarea acestor limitări a fost făcută de către această instanță în lumina dispozițiilor articolului 1 al primului Protocoladițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, jurisdicție cu care Curtea de la Luxembourg a dezvoltat încă de la începuturi un dialog, chiar dacă, uneori, au existat și opinii divergente.

În ceea ce privește metodele de cercetare, am apelat la o serie de metode care sunt adecvate investigării fenomenului juridic. Astfel, metoda logică, care presupune folosirea principiilor și legilor logicii, a fost folosită pentru a putea explica delimitările conceptuale, sistematizarea și interpretarea normelor juridice, regulile raționamentului juridic, soluționarea concursului sau conflictelor de norme. Metoda comparativă, procedând la comparații între diversele instituții juridice, ramuri de drept, sisteme de drept aparținând unor țări diferite, a fost utilizată pentru a putea evalua ceea ce este esențial sau specific în cadrul instituției cercetate. Prin perspectiva sociologică, care studiază realitatea juridică în postura de realitate socială, ansamblul de structuri, relații, acte, fapte sociale cu caracter juridic, am încercat să cunoaștem fenomenul juridic prin încadrarea sa în realitatea socială.

Avându-se în vedere că știința juridică apelează tot mai frecvent la metodele analizei sistemice, structurale și funcționale, în cursul cercetării noastre, nicio metodă nu a fost respinsă pentru studierea temei abordate, utilitatea acestor metode de cercetare fiind amplificată prin folosirea lor interdependentă și complementară.

Din scurta prezentare făcută se poate observa aportul de noutate și de originalitate al lucrării de față, atât din punctul de vedere al temei abordate, cât și al structurii și al conținutului său.

De asemenea, modul de abordare a problemelor științifice tratate în lucrare și caracterul interdisciplinar; realizarea unor interferențe și delimitări conceptuale; analiza noțiunii de ,,drept de proprietateˮ din punctul de vedere al apariției și dezvoltării bazei sale legale la nivel național și european; clarificarea, prin interpretare, a conținutului dreptului de proprietate și a atingerilorși limitărilor ce i se pot aduce în considerarea interesului public, în general, și a protecției mediului, în special, propunerile de lege ferenda făcute sunt tot atâtea argumente care susțin necesitateași utilitatea lucrării de față.

1. DREPTUL DE PROPRIETATE

1.1. NOȚIUNE. CONSIDERAȚII PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE

1.1.1. Noțiune.

Dreptul de proprietate este cel mai important și cel mai deplin dintre toate drepturile reale. În dreptul nostru, noul Cod civil, la articolul 555, fundamentează teoria generală a dreptului de proprietate, definindu-l astfel: ,,(1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. (2) În condițiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalități și de dezmembrăminte, după caz.ˮ

În dreptul țărilor de tradiție juridică europeană, au existat un număr mare de teorii doctrinare care au contribuit la fundamentarea și modelarea dreptului de proprietate. O tradiție individualistă clarifică sensul termenilor și noțiunilor asociate acestui drept, în sensul că atunci când se vorbește în mod generic despre proprietate, se prezumă că se face referire la proprietatea privată. Evident, este vorba despre o abordare simplistă a noțiunii de proprietate, iar o analiză aprofundată a acestui subiect se impune, analiză ce va face, de altfel, obiectul studiului ce urmează.

Doctrina juridică este unanimă în a recunoaște că dreptul de proprietate este ,,un concept deosebit de complex, cu multiple semnificații de ordin istoric, sociologic și juridic, aflat într-o permanentă evoluție.ˮ

Noțiunea de proprietate a concentrat atenția multor oameni de știință, conturându-se două mari doctrine, una economică și una juridică, la care s-ar putea adăuga optica filosofică ,,mult mai puțin încorsetată de coordonatele și cerințele unui domeniu sau altul”.

După unii autori, se pot identifica și contura cel puțin trei mari curente de gândire și anume: a.) curentul care susține că proprietatea este un raport natural; b.) curentul care susține că proprietatea este un raport social de voință; c.) curentul care susține că proprietatea este un raport sau un fapt economic.

Promotorii primului curent (proprietatea ca raport natural) concep proprietatea ca o simplă relație între om și lucru, cu caracter de instituție naturală, identificând proprietatea cu posesiunea. ,,Ceea ce se posedă este proprietate”, se afirmă într-una din marile enciclopedii ale lumii. Ei recunosc ideea de subiect și obiect al proprietății, respectiv omul și natura, susținând că obiectul proprietății, în forma sa inițială, ca natură, este gratuit și că acesta trebuie să revină omului, numai prin muncă proprie, în schimb, ignoră caracterul social- istoric al relațiilor de proprietate, pe care le situează în afara relațiilor dintre oameni, deci, în afara societății și a istoriei acesteia.

Promotorii celui de-al doilea curent (proprietatea ca raport social de voință) consideră proprietatea ca o creație a societății și o definește ca un raport social. Adepții lui s-au inspirat din concepția lui J.J. Rouseau despre proprietate ca rezultat al ,,contractului social”, fenomen care ar fi avut loc odată cu trecerea umanității de la ,,starea ei naturală” la ,,starea ei de societate”. Despre proprietatea ca raport social de voință, Jeremy Bentham, arăta că nu există nici o proprietate naturală, proprietatea este exclusiv opera legii. ,,Ideea de proprietate constă într-o înțelege prestabilită, în convingerea că s-ar putea extrage anumite avantaje, după natura cazului. Or, această convingere, această înțelegere nu poate fi decât opera legii. Înlăturați legile și orice proprietate încetează”. Ideile despre proprietate, ca raport social de voință, sunt susținute și astăzi, în diferite variante și nuanțe, fiind ilustrate în marile lucrări de sinteză științifică, cum sunt enciclopediile, care se bucură de o largă audiență. Într-adevăr, afirmația că omul nu este un element izolat, ci unul legat prin numeroase relații cu ceilalți semeni ai lui și că numai prin aceste relații (raporturi), el își poate însuși (apropria) condițiile obiective ale existenței sale, este una adevărată. Acest curent are meritul de a recunoaște proprietății calitatea de raport social, în schimb, o consideră ca rezultat al voinței și nu al realităților economice obiective, în funcție de care se formează și voința însăși.

Promotorii celui de-al treilea curent (proprietatea ca raport economic) sunt de părere că proprietatea apare mai întâi în sfera economică și numai după ce se formează aici, se reflectă în mod necesar și în celelalte laturi ale existenței societății. Ei arată că, înainte de a fi fenomen juridic, proprietatea este un fapt economic, având acest caracter prin însăși constituirea ei originară. În opinia lor, proprietatea este aceea care repartizează anumiți indivizi să participe ei înșiși la producția bogățiilor, ea asigură repartiția și permite consumarea acestora. Acest mod de abordare reflectă un adevăr, în sensul că proprietatea are rolul unei condiții hotărâtoare pentru viața omului, deci, ea nu este un fapt economic oarecare, ci un fapt economic fundamental, deoarece include în sfera sa întregul ciclu al activității economice din societate (producția, repartiția și consumul). În cadrul acestui curent, se remarcă Charles Gide care, evidențiind esența economică a proprietății, analizează dreptul de proprietate ca fenomen economic și același drept ca fenomen juridic, promovând ideea că folosința lucrurilor implică aproape întotdeauna posesia, iar posesiunea nu înseamnă decât uneori proprietate, deoarece poți folosi și poseda un lucru, fără să fii proprietar. Concepția lui Gide despre esența proprietății a fost rezumată astfel: proprietatea, indiferent de formele sale istorice, este în mod primordial un fapt economic; numai munca este cea care creează proprietatea și tot ea legitimează dreptul de dobândire a acestei proprietăți; dreptul juridic al proprietății derivă din cel economic, fiind o reflectare a acestuia pe planul voinței publice, legiferate.

În devenirea ei istorică, proprietatea cunoaște o succesiune de trepte, caracterizate fiecare în parte prin anumite determinări calitative.

Potrivit literaturii de specialitate, se impune să distingem conceptul de ,,tip de proprietate” de cel de ,,formă de proprietate”.

Societatea cunoaște două tipuri fundamentale de proprietate: proprietatea comună și proprietatea privată, prima se evidențiază prin caracterul comun al însușirii, adică prin stăpânirea și folosirea mijloacelor de producție și a rezultatelor producție de către toți membrii societății, iar cea de-a doua are ca esență caracterul individual al însușirii avuției create în societate de către membrii acesteia. Mai exact, în cadrul celui de-al doilea tip de proprietate, aproprierea (însușirea) bunurilor materiale este înfăptuită de către subiecții proprietății, indiferent dacă sunt sau nu și producători, și indiferent de caracterul muncii: individuală sau colectivă, proprie sau străină.

Pe o anumită treaptă de evoluție a societății umane, o dată cu apariția statului și dreptului, relația economică de proprietate se ,,intervertește” în ,,drept de proprietate”, în temeiul căruia ,,însușirea”, ,,aproprierea” bunurilor materiale și spirituale a devenit un ,,drept de însușire”, un ,,drept de apropriere”, sancționat și întărit prin puterea de constrângere a statului.

O dată cu apariția lui, statul determină relația socială de apropriere care va căpăta forma unui raport juridic, și, tot el, va determina bunurile ce formează obiectul acestei ,,aproprieri”, stabilind, funcție de importanța pe care o au în sistemul de producție, și regimul lor juridic.

Dreptul de proprietate se înfățișează ca un ,,complex de atribute juridicește ocrotite, în virtutea cărora titularul lui își poate satisface interesele legate de aproprierea unui lucru, interese care sunt determinate și condiționate de existența proprietății în sens economic, corespunzătoare stadiului istoric de dezvoltare al unei societăți date”, cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este formula juridică instituită de autoritatea statală, prin intermediul căreia raportul social-economic de proprietate devine un raport juridic. Grație acestei formule, anumite raporturi social-economice de proprietate se transpun în plan juridic, în cadrul căruia ele îmbracă forma dreptului de proprietate. În acest plan, proprietatea, ca entitate socială și economică, are corespondent în dreptul de proprietate, iar pe cale de consecință, însușirea, aproprierea bunurilor devine un drept de însușire, un drept de apropriere, sancționat și întărit prin forța de constrângere a statului.

În literatura juridică, s-a arătat că, deși în limbajul obișnuit noțiunile de drept de proprietate și de proprietate se confundă, nu s-ar putea pune totuși semnul egalității între proprietate, ca relație socială, și dreptul de proprietate, ca raport juridic. Proprietatea este o relație socială de însușire, iar când această relație socială a fost cuprinsă în norme juridice, ea a devenit raport juridic, și anume, drept de proprietate.

Dreptul de proprietate este un drept real prin excelență, pentru că îi permite titularului să exercite asupra lucrului său toate prerogativele pe care le poate exercita o persoană asupra unui lucru, mai exact plena in re potestas. Așadar, se poate afirma că dreptul de proprietate este prototipul drepturilor subiective, așa încât, dacă ne limităm numai la drepturile reale, toate celelalte drepturi reale nu reprezintă decât dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Prin urmare, literatura juridică este unanimă în a afirma că dreptul de proprietate este definit prin cele trei atribute pe care acest drept le conferă titularului său: posesia, folosința și dispoziția.

S-a considerat, însă, că ,,o asemenea definiție nu este de natură să pună în evidență și conținutul social-economic al dreptului analizatˮ, adică ,,modul în care sunt exercitate atributele conferite de acest dreptˮ. Prin urmare, ,,simpla întrunire a atributelor prin care se exteriorizează dreptul de proprietate nu este suficientă pentru definirea acestui drept, ci trebuie precizată poziția specifică a celui căruia el îi aparține sau a celui care exercită aceste atribute. Spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiași bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie și în interes propriuˮ. Potrivit aceleiași opinii, ,,proprietarul exercită atributele dreptului său în putere proprie, deoarece el se supune numai legii. Celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită unele atribute ale dreptului de proprietate în virtutea puterii transmise de proprietar și în conformitate nu numai cu legea, dar și cu voința proprietarului care, recunoscându-i-le altuia asupra unui bun ce îi aparține, i le concretizează și le fixează limitele de exercitareˮ.

Cealaltă particularitate a dreptului de proprietate constă în exercitarea atributelor acestui drept de către proprietar în interesul său propriu. ,,Chiar dacă titularii altor drepturi subiective, reale sau de creanță, prin exercitarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor interese proprii, proprietarul este însă singurul subiect de drept care exercită, direct sau indirect (prin alte persoane), plenitudinea atributelor proprietății, în cele din urmă, în propriul interesˮ.

În doctrina românească, s-au formulat mai multe definiții generale ale dreptului de proprietate. Astfel, autorii consideră că dreptul de proprietate este: – acel drept ce ,,dă expresie aproprierii într-o anumită formă socială a unor bunuri materiale, formă istoricește determinată, care permite individului sau colectivității să posede, să folosească și să dispună de aceste bunuri, în putere proprie și în interesul său propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente”; – acel drept real ,,care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare”; – un drept real ,,care conferă titularului său posibilitatea de a întrebuința lucrul potrivit naturii ori destinației sale, de a-l folosi și de a dispune de el, în mod exclusiv și perpetuu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale”; – un drept real ,,potrivit căruia titularul se poate bucura și poate dispune de lucrul său în condițiile legii, cu respectarea drepturilor omului”; – un drept subiectiv ,,care dă expresie aproprierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației în vigoare”; – un drept subiectiv care ,,permite titularului său, persoană fizică sau juridică, să posede, să folosească și să dispună liber de un lucru, care se află supus în mod exclusiv și perpetuu în puterea proprie a titularului său”; – acel drept subiectiv asupra unui lucru, în virtutea căruia lucrul se află în mod exclusiv și perpetuu în puterea unei persoane sau a celor ce îl dobândesc de la ea, și care se manifestă prin facultatea de a se servi, a se bucura și a dispune în mod liber de acel lucru, în limitele determinate de lege; – acel drept real care conferă titularului său, persoană fizică sau juridică, atributele de posesie, de folosință și de dispoziție asupra unui lucru, pe care le exercită în mod exclusiv și absolut din putere proprie și în interes propriu”.

Observăm că toate aceste definiții se reduc, în esență, la definiția clasică din dreptul roman, chiar dacă unii autori o modifică amplificându-i sfera, iar alții tind să o contureze doar prin enumerarea tuturor prerogativelor conferite proprietarului de ordinea de drept. Deși între aceste definiții nu există mari deosebiri, totuși asemănarea dintre ele nu le diminuează în nici un caz conținutul științific, contribuția lor în teoria și practica dreptului fiind de necontestat. Sintetizând elementele anterior prezentate, putem defini dreptul de proprietate ca fiind ,,acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și în limitele determinate de lege.

1.1.2. Scurt istoric al evoluției dreptului de proprietate.

Datele oferite de cercetarea științifică ne arată că istoria a cunoscut și cunoaște mai multe tipuri de proprietate și nu un unic fel de proprietate, întrucât proprietatea nu s-a manifestat identic, ruptă de contextul social în care a apărut, în care există și se dezvoltă. Realitatea istorică relevă că proprietatea s-a dezvoltat în mod diferit și în cadrul unor relații sociale diferite, corespunzător unor grade diferite de dezvoltare a forțelor materiale de producție din fiecare epocă istorică. În sensul său cel mai general, proprietatea apare ca relație socială fundamentală, determinată istoric, ce se naște în legătură cu însușirea și stăpânirea de către oameni a bunurilor materiale în general, în primul rând a mijloacelor necesare producției, reprezentând o condiție fundamentală de desfășurare a oricărei producții și implicit o condiție sine qua non de existență a oricărei societăți.

În istoria omenirii, proprietatea apare ca o realitate socială și economică, care l-a însoțit pe om din zorile civilizației. Ca relație economică, ea a apărut odată cu societatea, existența celor două entități fiind în interdependență, în sensul că nu se poate concepe societate fără proprietate și nici proprietate fără societate.

În concluzie, cu ajutorul unor contribuții doctrinare indicate în bibliografie, am putea afirma că determinările calitative distinctive ce deosebesc o societate de alta sunt date tocmai de relațiile de proprietate, care, cunoscând propria lor dinamică și transformare calitativă, cuprind, în același timp, schema transformărilor imanente ale întregii societăți de-a lungul întregii sale istorii.

Așa fiind, putem înțelege, pe de o parte, faptul că societatea umană nu a cunoscut ,,un unic fel de proprietate și de drept de proprietate, rupt de contextul social în care există și se dezvoltă”, iar pe de altă parte, faptul că importantele modificări pe care proprietatea le-a suferit atât sub aspectul conținutului economic, cât și al conținutului său juridic, au fost întotdeauna consecințele imperativelor de ordin economic, politic, juridic, moral, religios etc. ale fiecărei epoci istorice, care s-au constituit drept premisă și finalitate ale manifestării personalității umane, ale progresului social-istoric.

Proprietatea individuală reprezintă baza organizării economice a popoarelor civilizate de multe secole. Cu toate acestea, istoria și evoluția „proprietățiiˮ își are sorgintea în antichitatea neromană, unde proprietatea individuală nu exista decât pentru bunurile nemobile (de exemplu, pământul aparținea tribului, familiei sau, mai precis, nimănui).

Odată cu folosirea îngrășămintelor sau practicarea asolamentelor pe aceleași parcele și de către același grup de persoane, iar mai târziu de către aceeași persoană, respectivele parcele devin în mod natural obiect al proprietății familiale și apoi al proprietății individuale.

La romani, această transformare s-a realizat începând cu epoca celor XII Table. Inițial se pare că a fost un simplu partaj de folosință: fiecare persoană primea o anumită parcelă, pe care trebuia să o cultive și de pe care trebuia să culeagă produsele; însă, după recoltarea produselor, terenul devenea proprietate comună. Cu timpul, s-a încetățenit obiceiul de a lăsa mereu terenurile la aceleași persoane; cultivându-le în fiecare an, oamenii au început să-și construiască case pe aceste terenuri. Astfel, s-a ajuns la proprietatea individuală și la proprietatea perpetuă, al cărei singur titular era pater familias; regimul modern al proprietății individuale descinde direct din dominium ex jure quiritium organizat de Legea celor XII Table. Acest dominium conferea celui căruia îi era repartizat un drept exclusiv, suveran, perpetuu asupra lucrurilor cu cele trei elemente indicate: jus utendi, fruendi, abutendi. Trebuie, însă, remarcat că orice restricție a dreptului de proprietate afecta însăși natura acestui drept, și anume servitutea suportată de fondul aservit în folosul fondului dominant fiind similară unui sclav (servus). Absolutismul dreptului de proprietate se manifesta în sensul că în exercitarea dreptului pe care îl avea, un proprietar era întotdeauna stăpân pe proprietatea sa, putând să facă ce dorește cu lucrul său. Totuși, dreptul roman a impus o serie de limitări acestui absolutism: în perioada clasică, se admitea posibilitatea unei exercitări abuzive a dreptului de proprietate; câteva texte din Digeste sancționau tulburările pe care un proprietar le putea provoca vecinilor prin exercitarea dreptului său. Nu este mai puțin adevărat că, în viziunea romană a dreptului de proprietate, elementul individual ocupa locul cel mai important, iar elementul social aproape că era absent. Așadar, elementele fundamentale ale conținutului dreptului de proprietate au fost stabilite încă din dreptul roman și se regăsesc și astăzi în reglementările în vigoare, mai cu seamă în ceea ce privește atributele dreptului de proprietate usus, fructus și abusus, adevărate constante ale acestuia.

În Evul mediu, regimul proprietății era foarte diferit. Cutumele prevedeau regimuri distincte pentru proprietatea mobiliară și proprietatea imobiliară.

Bunurile mobile corporale sunt, în esență, destinate consumului și cel mai adesea dispar sau se deteriorează în urma utilizării lor. De aceea bunurile mobile erau considerate ca având o valoare neînsemnată și, deci, nu suscitau interes: res mobilis, res vilis. Dreptul de proprietate asupra lor era individual și absolut: fiecare proprietar era stăpânul mobilelor care îi aparțineau, putând să le folosească, să beneficieze de ele sau să le distrugă. Considerate ca mărfuri, aceste bunuri mobile au fost, prin excelență, un instrument de schimb: circulația lor nu întâlnea obstacole, facilitând tranzacțiile. Astfel, începând cu secolul al XVI-lea, a fost acceptată celebra maximă „în materie de bunuri mobile, posesia valorează titlu”.

Sistemul proprietății imobiliare era diferit și mult mai complex. Drepturile proprietarului nu erau absolute. Ca o consecință a regimului feudal, seniorii erau proprietari de terenuri întinse, pe care le valorificau cu greu; astfel, ei concesionau folosința acestora unor mici arendași. Aceștia din urmă aveau proprietatea de fapt, sub denumirea de domeniu util, însă trebuiau să plătească redevențe substanțiale suzeranului, care avea în continuare asupra acestor terenuri domeniul eminent și drepturi speciale. Acest ansamblu forma ceea ce se numea complexum feudale. Proprietarul de fapt nu putea să înstrăineze terenurile fără acordul suzeranului sau, cel puțin, fără a-i plăti o taxă de transmitere a bunului.

La origine, domeniul eminent a constituit proprietatea veritabilă, dreptul de a beneficia de toate atributele aferente, cu excepția celor concesionate. Însă, aceste concesiuni au sfârșit prin a atribui domeniului util atribute esențiale ale lucrului, în timp ce domeniul eminent devenea un simplu atribut de suveranitate și de seniorie. Astfel, de la finalul Evului mediu, domeniul util a devenit adevărata proprietate, iar drepturile feudale au sfârșit prin a fi considerate atingeri intolerabile la proprietate.

Pe măsură ce domeniul eminent al proprietarului feudal se transforma în drept de seniorie, se năștea, sub oblăduirea atentă a legiuitorilor oficiali, principiul unui domeniu eminent al puterii regale, în baza vechii formule: „Regele este stăpân în regatul său”. Ideea unei proprietăți superioare în beneficiul puterii regale se află la originea tezei care susține puterea de intervenție a Statului în reglementarea proprietății private, în afara oricărei preocupări de interes general sau de utilitate publică care ar impune intervenția Statului și pentru motivul că proprietățile private ar fi, înainte de toate, proprietatea Statului.

Revoluția franceză din 1789 a proclamat în premieră proprietatea individuală ca un drept al omului indispensabil dreptului la libertate. Declarația drepturilor omului și cetățeanului de la 1789 conținea două articole celebre. Articolul 2 prevedea că: „Scopul oricărei asociații politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la opresiune”. Dreptul de proprietate, conceput ca un drept natural, este definit în articolul 17, care prevedea că „proprietatea, fiind un drept inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi privat de aceasta, decât în cazul în care necesitatea publică, constatată în mod legal, o cere și cu condiția acordării unei compensații prealabile echitabile”. Astfel, libertatea și proprietatea sunt puse pe același plan. Eforturile legiuitorilor revoluționari în domeniul dreptului civil au fost îndreptate spre consacrarea atât a libertății persoanelor, cât și a proprietăților.

Pe cale de consecință, cuceririle Revoluției de la 1789 au fost desăvârșite prin codificarea legislației civile, care a consacrat atât dreptul de proprietate ca drept natural, cât și principiul proprietății individuale. Dreptul de proprietate, conceput ca un drept natural, a fost afirmat prin Declarația drepturilor omului și cetățeanului. Astfel, în Codurile civile, proprietatea individuală rămâne baza organizării sociale, un drept cvasi suveran, exclusiv și perpetuu. Un proprietar nu poate, prin acte juridice, să accepte nici un fel de limitări ale dreptului său de proprietate. Acesta nu poate consimte decât la limitările care au fost prevăzute de Codurile civile și anume, drepturile reale, numite și dezmembrăminte ale proprietății. Toate drepturile patrimoniale (drepturi reale, drepturi personale), modurile de dobândire și stingere a acestora (succesiuni, contracte etc.) sunt studiate și reglementate în funcție de dreptul de proprietate.

Codul civil francez a confirmat repudierea oricărei idei a domeniului eminent al Statului asupra proprietății individuale. Astfel, dacă Statul, în virtutea suveranității de care se bucură, trebuie să exproprieze persoane fizice în interes public, nu va putea face acest lucru decât cu condiția acordării unei despăgubiri prealabile proprietarilor expropriați.

În Codul civil italian din 1865, articolul 436, care definește proprietatea, s-a inspirat foarte mult din celebrul articol 544 din Codul civil francez; viziunea asupra proprietății fiind în mod clar individualistă, liberală, „absolutistă”. Însă, începând cu această epocă, se manifestă curentul opus, mai ales în materie imobiliară, ajungându-se, în primii ani ai secolului al XX-lea, la recunoașterea unor limitări importante ale dreptului de proprietate. Considerațiile de ordin social își măresc influența în legislație, iar limitările inerente ale proprietății fac corp comun cu definiția acesteia. Astfel, cu toate că dreptul de proprietate rămâne o putere, o prerogativă completă, exclusivă, individuală, articolul 836 al Codului civil italian obligă proprietarii să folosească bunurile pe care le dețin conform funcționalității lor economice și cerințelor producției naționale.

Istoria dreptului dovedește că sistemele juridice care au adoptat curentul germanic prezintă caracteristici destul de originale în ceea ce privește noțiunea de bunuri. În dreptul german, stabilirea prerogativelor atașate proprietății se realizează într-o manieră destul de asemănătoare cu cea din dreptul francez. Totuși, trebuie menționate o serie de diferențe mai mult sau mai puțin importante. Dreptul german nu conține referințe privind caracterul absolut al dreptului de proprietate; în plus, legiuitorul insistă pe restricțiile legale aduse exercitării acestui drept. Dreptul de proprietate își păstrează, însă, caracterul individualist accentuat, care, începând cu sfârșitul secolului trecut, a fost criticat de o parte a doctrinei, inclusiv de o serie de autori care nu puteau fi suspectați de simpatii marxiste, iar acest lucru nu a rămas fără efecte asupra jurisprudenței. Ulterior, în 1919, Constituția Republicii lui Weimar a prevăzut că „proprietatea obligă” (art. 153). Ulterior, după cel de-al Doilea Război Mondial, Constituția Republicii Federale Germania stipula că proprietarul era obligat să își exercite dreptul conform naturii bunului care îi aparține și cu respectarea interesului general al societății.

În dreptul elvețian, dreptul de proprietate este dreptul cel mai deplin care se poate avea asupra unui lucru, însă anumite obligații se impun tot atât de clar titularului acestui drept în raport cu celelalte subiecte de drept, nu numai în privința vecinilor, ci, într-un sens mai larg, în privința tuturor membrilor societății. Grație acestei coexistențe a drepturilor și obligațiilor se manifestă ideea de cooperare, care inspiră Constituția elvetică și care corespundea perfect concepțiilor morale și juridice ale principalului autor al Codului civil elvețian, Eugène Huber.

Dreptul englez, conform common-law-ului său, prezintă, în materie de bunuri, o foarte mare originalitate, iar conceptele și cadrele obișnuite care permit înțelegerea drepturilor Europei continentale nu sunt suficiente într-o astfel de analiză. Cea mai obișnuită abordare constă în luarea în considerare a faptului că lucrurile, la fel ca persoanele, au diferite statute, care sunt determinate de activitatea juridică. Mai mult decât distincțiile dintre bunurile corporale și cele necorporale, dintre bunurile mobile și imobile, contează distincția dintre personal property și real property. În limba engleză, cuvântul ownership corespunde cel mai bine expresiei de drept de proprietate; trebuie, însă, să remarcăm că acest termen este inadecvat când vine vorba de real property. Ar trebuie să subliniem că, deși dreptul englez al bunurilor este, de asemenea, marcat de o dominantă individualistă și liberală, caracterul unitar al dreptul de proprietate unitar nu se află în linia întâi a efortului juridic, deoarece dezmembrămintele dreptului de proprietate ocupă locul central. În istoria Angliei, s-a obișnuit să se considere că dezmembrămintele proprietății corespund unei situații considerate mult mai normală și naturală, mai ales în ceea ce privește prerogativele care privesc terenurile. Această perspectivă ne permite să observăm realismul acestei abordări concrete și utilitatea extrasă de dreptul englez din analiza diferitelor situații sau relații, în special cu ajutorul noțiunii de estate (avere, bunuri), care conține ideea interesului juridic care leagă o persoană de un lucru.

În România, evoluția dreptului de proprietate este marcată de Codul civil din 1864, elaborat după modelul Codului Civil Napoleonian din 1804.

În literatura juridică străină, s-a arătat că, după adoptarea codurilor civile, evoluția dreptului de proprietate poate fi analizată dintr-o triplă perspectivă: a) extinderea noțiunii; b) reducerea prerogativelor atașate dreptului de proprietate, mai ales în materie imobiliară; c) consolidarea constituțională și internațională a dreptului de proprietate privată.

a) În ceea ce privește extinderea noțiunii de proprietate, plecând de la conceptul definit în timpul Revoluției de la 1789, în dreptul țărilor de tradiție juridică europeană, s-a manifestat tendința de a extinde noțiunea de proprietate dincolo de semnificația sa tehnică precisă. Astfel, extinderea noțiunii de proprietate s-a manifestat în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală. Fiind vorba despre creații ale minții, în domeniul proprietății literare și artistice, s-a dezvoltat protecția drepturilor de autor și drepturile artiștilor, iar în domeniul proprietății industriale, s-a dezvoltat protecția drepturilor asupra brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor industriale, denumirile de origine, obținerea de noi specii vegetale. Astfel, noțiunea de proprietate s-a dovedit suficient de cuprinzătoare și de nuanțată pentru a se adapta atât modurilor diverse de stăpânire a obiectului acesteia, cât și relațiilor dintre ele. Așa fiind, creațiile minții se concretizează într-o apropriere exclusivă și opozabilă tuturor, deci, într-un fel de proprietate. Totuși, chiar dacă din anumite puncte de vedere drepturile de proprietate intelectuală se aseamănă cu dreptul clasic de proprietate, din alte puncte de vedere, acestea sunt diferite, ceea ce explică existența unor reguli specifice privitoare la dobândirea, durata și transmiterea acestora.

b) În ceea ce privește evoluția proprietății imobiliare, în special din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-au manifestat o serie de curente de gândire ostile proprietății private, mai ales în ceea ce privește terenurile, clădirile și mijloacele de producție. În contextul dezvoltării capitalismului industrial și a concentrării capitalurilor și a mâinii de lucru, pentru a asigura mai bine nevoile tuturor și pentru a combate exploatarea omului (proletar) de către om (capitalist), un curent de gândire a pledat, în special sub influența marxismului, pentru dispariția proprietății private asupra mijloacelor de producție și pentru colectivizarea acestora. Totodată, activitatea unui număr din ce în ce mai mare de întreprinderi moderne a început să necesite acumularea de capitaluri ce depășeau, în imensa majoritate a cazurilor, capacitățile unei persoane sau chiar ale unei familii, formându-se astfel grupuri sau grupări de întreprinderi sau de trusturi. În timpul acestei evoluții economice, s-a conștientizat din ce în ce mai mult, din punct de vedere politic, faptul că proprietățile asupra unor mijloace de producție ale căror venituri depășesc cu mult nevoile proprietarului sau care prezintă un interes primordial pentru colectivitate necesită controlul statului asupra acestora.

La întrebarea cum au influențat aceste curente de gândire evoluția proprietății imobiliare, se conturează două serii de reflecții.

Pe de o parte, fiind vorba de restricțiile aduse proprietății private, este de observat că începând cu Codul civil francez din 1804, existența acestora fusese deja luată în calcul de redactorii codurilor civile din țările de tradiție juridică europeană. Într-adevăr, potrivit articolului 480 din Codul civil român din 1864, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Prin urmare, o astfel de interdicție era deja cunoscută.

Totuși, limitările astfel recunoscute erau inspirate, în principal, de dorința de a asigura protecția vecinilor. În urma progreselor industriale înregistrate, a înmulțirii invențiilor, dar și a bulversărilor din societățile contemporane, restricțiile aplicate proprietății private s-au înmulțit, însă nu îndeosebi doar sub influența curentului politic al socialismului. În acest sens, intervenționismul etatic s-a manifestat, în principal, prin intermediul servituților de utilitate publică.

Pe de altă parte, ideea transferurilor de proprietate către colectivitatea publică nu a fost străină gândirii redactorilor codurilor civile din țările de tradiție juridică europeană. Astfel, articolul 481 din Codul civil român de la 1864 prevedea că: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.”

După cel de-al Doilea Război Mondial, mișcarea favorabilă naționalizărilor s-a amplificat în Europa.

Ca și în alte țări în care s-au instaurat regimuri comuniste, în România, prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 au fost naționalizate toate bogățiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului, precum și întreprinderile individuale, societățile de orice fel și asociațiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații, proprietatea privată fiind astfel desființată. A fost instaurată proprietatea socialistă cu cele două forme ale sale, de stat și cooperatistă. După căderea comunismului, ,,restaurarea proprietății private și desființarea proprietății socialiste cooperatiste au fost marcate prin Legea fondului funciar nr. 18 din 1991 (am putea spune pentru proprietatea funciară), chiar înainte de consfințirea sa prin Constituția României din 1991. Legea nr. 15/1990 a pus capăt proprietății socialiste de statˮ.

În privința proprietății mobiliare, codurile civile de tradiție juridică europeană au rămas fidele tradiției vechiului drept, care nu se preocupase decât de imobile: res mobilis, res vilis.

Însă, odată cu trecerea timpului, evoluția societății a demonstrat importanța din ce în ce mai mare a proprietății mobiliare: bunurile mobile supuse înmatriculării (autovehicule, vapoare, ambarcațiuni de râuri, avioane); fondul de comerț; importanța economică recunoscută anumitor bunuri sau anumitor mase de bunuri, de exemplu echipamente sau stocuri de mărfuri; recunoașterea bunurilor necorporale, etc..

c) Consolidarea constituțională a dreptului de proprietate privată. Așa cum am menționat deja, proprietatea are o importanță vitală pentru existența individului. În toate societățile, dreptul de a poseda bunuri a fost și este legat de independența personală, influențând viața socială a individului, libertatea sa, dreptul de proprietate fiind proclamat ca un drept fundamental al omului. Totodată, dintotdeauna a existat, în orice societate, permanenta tendință de a face noi și noi repartizări a bunurilor existente, iar aceste schimbări au fost întotdeauna legate de funcția proprietății în societate. Cel mai adesea, asemenea schimbări sunt reflectate în textele constituționale.

În țările de tradiție juridică europeană, la nivel constituțional, există, în principiu, două concepții privind dreptul de proprietate. O primă concepție, de altfel, predominantă, consideră dreptul de proprietate ca parte integrantă a drepturilor fundamentale; cea de-a doua concepție pune accentul pe funcția socială a acestui drept.

În țările care au optat pentru prima concepție, dreptul de proprietate este cel mai adesea consacrat ca drept fundamental prin constituție (Constituția belgiană din 1831, Constituția federală a Elveției din 1874) sau prin alte documente considerate ca făcând corp comun cu Constituția (Declarația franceză din 1789). Totodată, aceste sisteme constituționale reglementează deopotrivă condițiile limitării sau privării de acest drept, considerând că acest drept fundamental trebuie garantat pe deplin împotriva ingerințelor arbitrare din partea Statului. De cele mai multe ori, constituțiile prevăd că aceste limitări sunt reglementate prin lege.

Statele care au optat pentru a doua concepție despre proprietate au accentuat legătura dintre dreptul de proprietate și societate. Astfel, funcția socială a proprietății a fost consacrată în Constituția germană din 1919, care consideră proprietatea nu numai un drept, dar, în același timp, și o obligație a proprietarul de a folosi bunul său ,,pentru binele publicˮ (articolul 153). Actuala lege fundamentală germană continuă aceeași linie de gândire, stipulând că proprietatea obligă și că utilizarea acesteia trebuie să fie în același timp benefică pentru societate. Această concepție nu examinează proprietatea ca un drept care garantează libertatea umană, ci ca având un rol important în dezvoltarea societății, dând astfel prioritate intereselor economice ale societății față de interesele individuale.

O poziție asemănătoare este dezvoltată în Constituția Republicii italiene. Articolul 42 prevede că proprietatea privată este recunoscută și garantată prin lege, care stabilește modurile de dobândire, exercițiul său și limitele sale, în scopul asigurării funcției sociale a proprietății și de a o face accesibilă tuturor.

A doua concepție despre proprietate fundamentată pe funcția socială a acesteia conferă statelor o mult mai largă marjă de apreciere în privința folosirii bunurilor și restricțiilor aduse acestui drept decât prima concepție care consideră dreptul de proprietate ca fiind un drept fundamental al omului. Teza funcției sociale a dreptului de proprietate permite, astfel, statelor de a adopta mult mai ușor măsuri de limitare a liberei dispoziții asupra bunurilor, în mod deosebit în cazurile de reforme sau dificultăți sociale. Pornind de la ideea pozitivă a asigurării echilibrului social, în cazul în care nu există un mecanism eficient de control democratic a unor astfel de măsuri, acestea pot deveni o amenințare la adresa libertății și independenței omului. Exemplul cel mai elocvent îl constituie constituțiile statelor ex-socialiste care proclamau numai rolul social al proprietății și pentru care proprietatea privată nu putea, în general, exista decât pentru a servi nevoile personale ale individului.

Analiza sistemelor constituționale europene arată că dreptul de proprietate ocupă un rol fundamental ca drept al omului, însă reglementarea sa prezintă o importanță deosebită atât pentru sistemul economic și social, cât și pentru regimul politic.

Totodată, acestei baze constituționale a dreptului de proprietate privată i se adaugă o bază internațională.

Pe plan universal, dreptul de proprietate figurează în Declarația universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 de septembrie 1948. Articolul 17 prevede că: ,,Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa.ˮ

Pe plan european, diversitatea concepțiilor constituționale despre proprietate au influențat atât Consiliul Europei, cât și Uniunea Europeană care au dezvoltat propriile lor mecanisme de garantare a dreptului de proprietate, inspirându-se din tradițiile constituționale ale statelor membre.

1.2. DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN CADRUL CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI.

1.2.1. Locul dreptului de proprietate în cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Tratat internațional de o importanță deosebită, Convenția europeană a drepturilor omului (denumită în continuare ,,Convențiaˮ) adoptată de țările membre ale Consiliului Europei la Roma în anul 1950, intrată în vigoare în anul 1953, nu enunță, la origine, dreptul de proprietate printre drepturile garantate.

Concepțiile politice contradictorii privitoare la dreptul de proprietate, considerat fie drept individual, fie drept având îndeosebi o funcție socială, precum și dorința statelor de a avea deplina libertate de acțiune în acest domeniu care influențează esențial interesele economice specifice fiecărui stat au făcut ca dreptul de proprietate, însoțit de restricții de folosință care țin de interesul general, să fie recunoscut de primul Protocol adițional la Convenție într-o formulare extrem de laconică. Astfel, dreptul de proprietate a fost ,,exilatˮ într-un protocol adițional, inițial, pentru a nu întârzia și mai mult semnarea Convenției și, apoi, pentru a nu descuraja ratificarea ulterioară în fiecare stat, lăsându-se statelor posibilitatea de a ratifica Convenția, fără a-și asuma și obligația de a proteja proprietatea. Însă, oricare ar fi locul ocupat, menționarea acestui drept demonstrează că protecția proprietății private este una dintre valorile esențiale care caracterizează „un regim politic cu adevărat democratic” și care figurează în „patrimoniul comun de idealuri și de tradiții politice” al statelor semnatare.

Dispoziția cuprinsă în articolul 1 al primului Protocol adițional al Convenției rămâne principala dispoziție europeană care protejează dreptul de proprietate ca drept al omului, fiind, de altfel, singurul drept cu conținut economic protejat de acest instrument juridic european.

Dispozițiile articolul 1 al primului Protocol adițional consacră dreptul de proprietate, ca drept fundamental al omului, în următorii termeni:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a aplica legile pe care le consideră necesare în scopul reglementării folosinței bunurilor, în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plății impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.”

Așa cum s-a arătat în doctrina juridică străină, printr-o jurisprudență substanțială inițiată de decizia Sporrong și Lönnroth contra Suediei, din 23 septembrie 1982, Curtea de la Strasbourg a asigurat locul dreptului de proprietate în ansamblul drepturilor garantate de Convenție.

Principiile și tendințele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privind protecția dreptului de proprietate prezintă o importanță deosebită atât pentru dreptul național al statelor membre ale Convenției, cât și pentru dreptul Uniunii Europene. În acest sens, referindu-se la forța obligatorie a hotărârilor Curții de la Strasbourg, prof. M. Voicu arăta că ,,modul cum au fost receptate și aplicate efectele acestor hotărâri de către statele membre ale Consiliului Europei, prin executarea lor obligatorie și voluntară, este relevat de adaptările legislative și ale jurisprudenței constituționale și judiciare din aceste țări. În majoritatea cazurilor nu numai statele împotriva cărora s-au pronunțat hotărâri de CEDO au efectuat schimbări legislative sau jurisprudențiale, ci și celelalte state supuse jurisdicției Curții de la Strasbourg.ˮ

1.2.2. Noțiunea de ,,bunuriˮ în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Așa cum am precizat, introducerea dreptului de proprietate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului a reprezentat o adevărată problemă. Negocierile referitoare la articolul 1 al Primului protocol la Convenția Europeană au fost dure și au condus la elaborarea unui text de compromis a cărui caracteristică esențială a fost că nu vizează dreptul de proprietate ci, într-un mod mult mai imprecis, dreptul la respectarea bunurilor proprii. Totuși, conștientă fiind de caracterul „complex și dificil” al materiei, deoarece aceasta aduce în discuție „chestiuni politice, economice și sociale în legătură cu care pot apărea profunde divergențe de opinie, ceea este absolut logic într-un stat democratic”, Curtea de la Strasbourg a considerat de la bun început că „prin recunoașterea dreptului fiecăruia la respectarea bunurilor sale, articolul 1 garantează, în esență, dreptul de proprietate. Termenii bunuri, proprietate, folosirea bunurilor, în engleză possessions și use of property, susțin această afirmație; la rândul lor, lucrările preliminare confirmă acest lucru fără echivoc”. Curtea Europeană, prin hotărârile sale, a reformulat dreptul de proprietate protejat de articolul 1 al primului Protocol și a asigurat locul acestuia în ansamblul drepturilor garantate de Convenție, cu scopul de a putea fi asimilat de dreptul național al țărilor membre.

Invocând caracterul „slab, imprecis și neobligatoriu” al acestei dispoziții cuprinse în primul Protocol, Curtea Europeană a recurs la un „proces de dilatare” a noțiunii de bun, înainte de a consolida locul ocupat de dreptul de proprietate în cadrul ansamblului de drepturi garantate de Convenție. Definiția dată noțiunii de bun seamănă, de fapt, cu cea de patrimoniu, adică „ansamblul intereselor ce decurg din raporturile de natură economică pe care o persoană le-a putut obține efectiv și licit” sau „orice drept privat ce se concretizează într-o valoare patrimonială”. În hotărârea Mackx, Curtea precizează următoarele: recunoscând fiecărei persoane dreptul de a-i fi respectate bunurile, art. 1 garantează, în esență, ,,proprietatea”, ,,folosința bunurilor”. Bunurile vizate de art. 1 sunt bunuri mobile și imobile, mișcătoare sau nemișcătoare, creanțe, părți sociale, drepturi de creație intelectuală și alte asemenea cu valoare patrimonială.

În hotărârea Gasus Dosier din 23 februarie 1995, Curtea de la Strasbourg a sintetizat cel mai bine jurisprudența sa referitoare la noțiunea de bun, respectiv de obiect al dreptului de proprietate la nivel european. Prezentăm, mai jos, paragraful 53:

„Curtea reamintește că noțiunea de „bunuri” (în engleză, possessions) din articolul 1 al Primului protocol are o semnificație autonomă, ce nu se limitează, cu siguranță, la proprietatea de bunuri corporale: alte drepturi și interese anumite constituie active, ce ar putea fi considerate drepturi de proprietate și, deci, bunuri, în sensul acestei dispoziții”.

Rezultă, deci, în mod clar, din analiza jurisprudenței Curții de la Strasbourg, că această jurisdicție s-a demarcat în mod constant de definițiile naționale, deoarece, în opinia sa, termenul de bunuri înglobează orice valoare patrimonială. Astfel, într-o speță, în timp ce toate părțile implicate erau de acord că bunul în cauză era o betonieră, problema fiind stabilirea proprietarului legitim al acesteia, Curtea a considerat că, în cazul oricărei ipoteze, reclamantul dispunea de un bun, în baza unei clauze a rezervei de proprietate. În acest sens, prof. M. Uliescu a subliniat că ,,De esența reglementării dreptului de proprietate este precizarea obiectului dreptului de proprietate și anume bunurile […]. Termenul „bunuri” răspunde unor accepțiuni diferite. Cuvântul „bunuri” evocă ideea unei valori de care o persoană profită. Acest sens a fost reținut și în ordinea europeană, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.ˮ

Astfel, dincolo de bunurile corporale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat drept bunuri o serie întreagă de bunuri incorporale, precum: părți sociale; o servitute; o emfiteoză; o succesiune; o alocație de urgență (prestație socială) acordată unui șomer ajuns la sfârșitul perioadei de șomaj; interesele economice legate de clientela unei profesii liberale, de exploatarea unei autorizații de funcționare a unui distribuitor de băuturi alcoolice, de autorizația de exploatare a pietrișului unei proprietăți funciare sau de realizarea unui proiect imobiliar; o creanță constituită sau nu, din momentul în care reclamantul are o speranță legitimă de concretizare a creanței sale. Noțiunea de speranță legitimă este totuși limitată, întrucât articolul 1 din Protocolul 1 nu se referă decât la ,,bunurile actualeˮ și nu garantează un drept de a deveni proprietarul unui bun (Mackx, precit.). Astfel, nici ,,speranța de a i se recunoaște subzistența unui vechi drept de proprietate pe care titularul fusese multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectivˮ, nici ,,o creanță sub condiție stinsă dată fiind nerealizarea condițieiˮ nu pot să fie considerate ,,bunuriˮ în sensul articolului 1 al Protocolului 1 (decizia din 13 decembrie 2000, Marea cameră, Malhous contra Republica Cehă; Moșteanu și alții contra România, 26 noiembrie 2002: acțiune în restituirea bunurilor confiscate). Prin urmare, trebuie precizat că CEDO nu garantează dreptul de dobândire a unui bun.

În alte hotărâri, Curtea de la Strasbourg a statuat că Convenția are drept scop protecția drepturilor fundamentale, nu teoretică și iluzorie, ci concretă și efectivă a dreptului de proprietate, iar câmpul ei de aplicare tinde spre o protecție reală și efectivă a individului.

De asemenea, având în vedere că, atât în dreptul intern, cât și în dreptul internațional, garantarea efectivă a dreptului de proprietate este însoțită de un drept la indemnizare, absența din textul european a oricărei dispoziții privitoare la indemnizare făcea ca protejarea dreptului de proprietate, în cazul încălcării sale, să fie iluzorie (Hotărârea James contra Marea Britanie, 21 februarie 1986). Curtea de la Strasbourg a completat textul articolului 1, incluzând în dreptul de proprietate dreptul la indemnizare: ,,obligația de indemnizare decurge implicit din articolul 1 al protocolului 1, înțeles în ansambluˮ (Hotărârea Lithgow contra marea Britanie, 8 iulie 1986).

Prin urmare, definiția europeană a noțiunii de bun acoperă toate drepturile și interesele constituind active, obținute în mod legal, precum și speranțele legitime care ar putea lua naștere în mintea persoanelor fizice, grație dreptului pozitiv. Aceste două tipuri de calificare se regăsesc și în jurisprudența Curții de la Luxembourg în noțiunile de drept concret și efectiv și de speranță legitimă utilizate, după cum vom vedea mai târziu, și de această din urmă jurisdicție în cuprinsul hotărârilor sale.

Însă, această definiție depășește cu mult concepția clasică națională a proprietății, chiar dacă toate statele membre au cunoscut o evoluție de netăgăduit a dreptului de proprietate.

Totodată, CEDO nu a afirmat că articolul 1 garantează numai dreptul de proprietate, ci că îl garantează „în fond”. Mesajul transmis a fost în mod clar că proprietatea privată constituie nucleul central al drepturilor protejate, dar că există, de asemenea, o „periferie” ale cărei contururi sunt vagi și care poate cădea sub incidența articolului 1 din primul Protocol. Se pare, deci, că diferența de interpretare a noțiunii de proprietate dintre statele membre ale Uniunii Europene considerate în ansamblul lor și Curtea de la Strasbourg se bazează pe o ambiguitate formală. Dreptul recunoscut în mod explicit de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenției Europene nu este atât dreptul de proprietate, cât mai degrabă dreptul la respectarea bunurilor proprii, dreptul de proprietate nereprezentând decât una din expresiile sale particulare. Astfel, dacă a vorbi despre dreptul de proprietate consacrat de articolul 1 al Protocolului 1 prezintă avantajul de a fixa această dispoziție legală într-o formulare cu sens larg pentru persoanele fizice și juridice, această abordare are marele inconvenient de a introduce noțiunea de bun în clasificări juridice naționale restrictive. Din acest motiv, Curtea Europeană a trebuit să reamintească semnificația autonomă a noțiunii de bun, în sensul aplicării Convenției.

1.2.3. Lipsirea de dreptul de proprietate

În doctrină, s-a arătat că jurisprudența Curții de la Strsbourg a stabilit că textul citat conține ,,trei norme distincteˮ: prima, de ,,ordin generalˮ, enunță principiul respectării proprietății (Hotărârea James contra Marea Britanie, 21 februarie 1986), a doua privește privarea de proprietate, pe care o supune anumitor condiții (art.1 alineatul 1), iar a treia se referă la reglementarea folosinței bunurilor în conformitate cu interesul general, recunoscând statelor dreptul de a aplica legile pe care le consideră necesare în acest scop (art. 1 alineatul 2).

Prin urmare, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, dispozițiile articolului 1 din primul protocol adițional permițând, după cum am văzut, două tipuri de limite: lipsirea de proprietate și reglementarea exercitării dreptului de proprietate. Fr. Sudre arată că acestor limite textuale li se adaugă o limită ,,descoperităˮ de CEDO în hotărârea sa de principiu Sporrong și Lönnroth contra Suediei, respectiv atingerea dreptului de proprietate în ,,substanțaˮ sa. Conform acestei reformulări a textului, Curtea a subliniat că cele trei norme sunt distincte, dar, în același timp, complementare, deoarece prima normă privește garantarea generală a dreptului de proprietate, la care celelalte două norme vin să aducă o calificare sau o limitare, ele urmând a fi interpretate și aplicate numai în funcție de primul principiu.

Condițiile lipsirii de proprietate sunt strict reglementate în articolul 1 alineatul 1 și se referă la cazurile de transfer sau de privare de proprietate în urma unei exproprieri sau naționalizări.

Pentru a fi conformă cu criteriile impuse de articolul 1 al primului Protocol al Convenției, privarea de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică și să respecte condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Noțiunea de utilitate publică este înțeleasă în mod larg de CEDO: orice ,,politică legitimă de ordin social, economic sau de altă naturăˮ – și în special o politică de ,,justiție socialăˮ (Hotărârea James, 21 februarie 1986), o politică de comasare a terenurilor având drept scop raționalizarea agriculturii (Hotărârea Haranksson și Sturesson contra Suedia, 21 februarie 1990) sau o politică de prevenire a fraudei fiscale instituind dreptul de preemțiune al Administrației fiscale (Hentrich contra Franța, 22 septembrie 1994). Privarea de proprietate atrage, după sine, în mod imperativ, obligația de despăgubire.

Conformitatea cu utilitatea publică este elementul esențial care legitimează ingerința în dreptul de proprietate, CEDO dând statelor contractante o marjă de apreciere rezonabilă, prin lăsarea în sarcina legiuitorului național definirea imperativelor de utilitate publică care stabilesc necesitatea privării de proprietate.

Potrivit jurisprudenței Curții, dispozițiile articolului 1 cer să existe o legătură rezonabilă de proporționalitate între, pe de o parte, măsura derogatorie a privării de proprietate de la dreptul protejat, iar pe de altă parte, scopul urmărit, funcționând eficace un control minim asupra cauzei de utilitate publică invocată de stat, în special în domeniul naționalizării, pe baza unor criterii politice, economice și sociale foarte diverse.

În doctrină, s-a subliniat că trimiterea la lege și la principiile de drept internațional presupune, în primul rând, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile și implică, deci, ca legea internă să definească cu suficientă precizie procedura, condițiile și modalitățile privării de proprietate. Prin urmare, conformitatea cu legea presupune nu numai ca legea să definească dreptul de proprietate, dar și condițiile în care se exercită privarea de proprietate și despăgubirea, cu un grad de precizie rezonabil, pe baza unor criterii conforme cu convenția și nu arbitrare.

Curtea a statuat că dreptul la despăgubire rezultă din articolul 1 și că în sistemele juridice ale statelor contractante, o privare de proprietate pe motiv de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizații. Nu este suficient ca o privare de proprietate să urmărească un obiectiv legitim de utilitate publică, ci trebuie să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Astfel, în cazul James contra Regatului Unit, Curtea a conchis că ,,fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie o gravă atingere ce nuse poate justifica pe temeiul articolului 1.ˮ

În jurisprudența CEDO, conformitatea cu principiile generale ale dreptului internațional nu constituie un criteriu imperativ în privința exproprierii propriilor cetățeni de către stat.

1.2.4. Reglementarea folosinței bunurilor în temeiul articolului 1 alineatul 2 din primul Protocol la Convenție trebuie să corespundă unui scop de interes general, lăsându-se la latitudinea statelor să definească ,,ceea ce consideră necesarˮ pentru această reglementare. Astfel, se acordă statelor puteri foarte mari, respectiv largi marje de apreciere, în definirea ,,interesului generalˮ și ,,utilității publiceˮ. De asemenea, întotdeauna trebuie să existe ,,o bază legală, în scopul de a evita o ingerință arbitrară în dreptul de proprietate, iar Curtea va trebui să verifice dacă dreptul intern a fost corect aplicat. În plus, însăși legea și măsurile ei de aplicare nu trebuie să fie contrare altor principii stabilite de Convenție, cum ar fi restricțiile folosirii bunurilor impuse de art. 14, 17 și 18.ˮ

Potrivit doctrinei, ca principiu, astfel de limitări ale dreptului de proprietate recunoscute de Convenție nu sunt de natură a conduce la lipsirea de însuși dreptul ce aparține titularului său; ca urmare a adoptării măsurilor permise de paragraful 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, proprietarul își vede limitată numai exercitarea atributului folosinței asupra bunului care formează obiectul dreptului, deși, cel puțin uneori, distincția este mai puțin evidentă.

1.2.5. Măsurile autorităților statale să nu aducă atingere însăși substanței dreptului de proprietate

În interpretarea articolului 1, Curtea recurge la o ,,normă vagăˮ, respectiv la ,,principiul respectării proprietățiiˮ. Aceasta îi permite să controleze toate atingerile aduse dreptului de proprietate care nu sunt susceptibile să fie considerate ca privare de proprietate sau reglementare a folosinței bunurilor, dar afectează ,,substanțaˮ dreptului de proprietate; în fapt proprietarii sunt privați de această substanță a dreptului lor. În jurisprudența Curții, s-a considerat că a fost adusă o atingere substanței dreptului de proprietate atunci când acesta, deși intact din punct de vedere juridic, a devenit ,,precar”, date fiind limitările care l-au afectat, și a fost, într-un fel, golit de conținut din cauza incertitudinii permanente ce caracterizează situația juridică a bunului. În situația dată, dreptul nu a dispărut din patrimoniul celor interesați, dar a pierdut din substanța sa. (Sporrong și Lönnroth contra Suediei, din 23 septembrie 1982).

În cauza Loizidou contra Turciei, Curtea a statuat că refuzul de care s-a lovit reclamanta în a avea acces la bunurile sale, începând cu 1974, când nordul Ciprului a fost ocupat de armate turcești, a condus la pierderea în fapt a stăpânirii bunurilor sale, a posibilității de a exercita atributele dreptului ei de proprietate asupra acestora. O asemenea ingerință este ,,o privare de substanță a dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu.”

De asemenea, Curtea europeană a considerat că neexecutarea unei hotărâri judecătorești constituie o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate, fiind contrară principiului preeminenței dreptului, care implică obligația statului sau a unei autorități publice de a se conforma unei decizii judecătorești pronunțate în defavoarea sa. O asemenea ingerință este lipsită de orice caracter legal și constituie o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 (Katsaros contra Greciei, 6 iunie 2002).

1.2.6. Controlul de proporționalitate

În scopul asigurării unor garanții reale, practice și efective ale dreptului de proprietate, Curtea de la Strasbourg a enunțat o cerință generală de proporționalitate în domeniul limitării dreptului de proprietate. Astfel, s-a admis ca statele să își poată reglementa folosința bunurilor în funcție de interesul general, însă cu respectarea articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului, statele având obligația de a „stabili dacă s-a respectat un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului” (Sporrong și Lönnroth contra Suediei, din 23 septembrie 1982). Prin urmare, ,,orice măsură care reprezintă o ingerință în exercițiul dreptului de proprietate trebuie să asigure ,,un just echilibruˮ între exigențele interesului general al comunității și imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale individuluiˮ. De asemenea, aprecierea acestui echilibru are în vedere și condițiile de acordare a despăgubirilor, deoarece dreptul la indemnizare este un element constitutiv al dreptului de proprietate.

În doctrină, s-a precizat că, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg, această instanță își adaptează controlul pe care îl exercită asupra proporționalității în funcție de natura atingerii aduse dreptului de proprietate. Astfel:

1. Curtea exercită controlul cel mai riguros atunci când a fost atinsă însăși substanța dreptului de proprietate; aici se înscriu majoritatea încălcărilor articolului 1. În acest caz, Curtea își recunoaște competența de a aprecia interesele în cauză, substituind aprecierea acestora de către autoritățile naționale și ajungând astfel să exercite un control de oportunitate.

2. În materie de lipsire de proprietate (expropriere sau naționalizare), Curtea manifestă mai multă flexibilitate în aprecierea cerinței ,,justului echilibruˮ, în sensul că raportul de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat trebuie să fie doar rezonabil (James). Curtea aplică acest criteriu în materie de indemnizare, considerând că în lipsa unei indemnizări rezonabile, privarea de proprietate constituie o atingere excesivă adusă dreptului de proprietate. Pentru a fi rezonabilă, despăgubirea trebuie să fie într-un just raport cu valoarea bunului și să survină într-un termen rezonabil (Vasilescu, Hotărârea din 22 mai 1998, Beyeler, 5.01.2000, Tsirikakis contra Grecia, 17 ianuarie 2002, SA Dangeville contra Franța, 16 aprilie 2002).

3. În ceea ce privește reglementarea folosinței bunurilor, controlul de proporționalitate ,,pare a priori ireconciliabil cu Protocolul 1 (art. 1 alin. 2), care stipulează că numai statul evaluează necesitatea măsurii. În fapt, exigența proporționalității a rămas mult timp pur formală, […] iar controlul proporționalității redus la zero de importanta marjă de apreciere recunoscută statelor.ˮ Cu toate acestea, începând cu hotărârea Chassagnou contra Franța din 29 aprilie 1999, Curtea de la Strabourg supune reglementarea folosinței bunurilor controlului în ceea ce privește respectarea principiului proporționalității. Ca și în cazul privării de proprietate, Curtea verifică ca aprecierea legiuitorului național să nu fie în mod evident lipsită de bază rezonabilă. Prin urmare, începând cu această decizie, Curtea europeană verifică dacă reglementarea folosinței bunurilor într-un scop de interes general poate antrena o violare a articolului 1 din Protocolul 1, caz în care se consideră a fi disproporționată raportat la scopul urmărit.

1.3. DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN DREPTUL UNIUNII EUROPENE

1.3.1. Evoluția protecției dreptului de proprietate în dreptul Uniunii

La începuturile integrării comunitare, tratatele nu conțineau nicio dispoziție referitoare la protecția drepturilor fundamentale, respectiv la protecția dreptului de proprietate, dat fiind considerentele de ordin economic care au determinat înființarea Comunității Europene. Prin urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare ,,CJUEˮ), sesizată cu această chestiune, nu a recunoscut existența acestor drepturi în dreptul comunitar.

Deși inițial, dreptul comunitar nu recunoștea drepturile fundamentale, totuși, dreptul de proprietate figura în Tratatul de instituire a Comunității Europene (denumit în continuare ,,TCEˮ) la articolele 295 (articolul 345 din TFUE) și 30 din TCE (articolul 36 TFUE). Însă, în acest context, dreptul de proprietate nu era considerat ca un drept individual, ci ca o limită negativă a competenței Comunității, ca o excepție de la aplicarea dispozițiilor de drept comunitar. Prin urmare, reglementarea dreptului de proprietate (publică sau privată) a fost lăsată în competența statelor membre, excluzându-se, în principiu, posibilitatea de intervenție a Uniunii în acest domeniu.

O dată cu trecerea timpului, protecția drepturilor fundamentale a devenit necesară ca urmare a presiunii jurisdicțiilor naționale, îndeosebi a curților constituționale germane și italiene, care ar fi pus sub semnul întrebării supremația dreptului comunitar în cazul în care acesta nu ar fi respectat drepturile fundamentale garantate la nivel național. Astfel, începând cu hotărârea pronunțată în cauza Stauder (cauza C-29/69) și continuând cu hotărârile Internationale Handelsgesellschaft (cauza C-11/70), Nold (cauza C-4/73), CJUE a recunoscut importanța acestor drepturi fundamentale, arătând că acestea sunt parte integrantă a principiilor generale de drept a căror respectare este asigurată de către Curte. În acest scop, CJUE a subliniat că se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, astfel încât nu pot fi admise în Comunitate măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute de constituțiile acestor state. Instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau au aderat, pot furniza, de asemenea, indicații de care ar trebui să se țină seama în cadrul dreptului comunitar. În această privință, CEDO are o semnificație particulară.

Cu privire la dreptul de proprietate ca principiu general de drept, în hotărârea Hauer (cauza C-44/79), CJUE arată că drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului, a căror respectare o asigură; că, protejând aceste drepturi, Curtea este obligată să se inspire din tradițiile constituționale comune statelor membre, astfel încât nu pot fi admise în Comunitate măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute de constituțiile acestor state; că instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau au aderat, pot furniza, de asemenea, indicații de care trebuie să se țină seama în cadrul dreptului comunitar. Această concepție a fost ulterior recunoscută prin Declarația comună a Parlamentului European, a Consiliului și a Comisiei, din 5 aprilie 1977, care, după ce a amintit jurisprudența Curții, se referă, pe de o parte, la drepturile garantate de constituțiile statelor membre și, pe de altă parte, la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950 (JO 1977, C 103, p.1).

De atunci, CJUE a făcut în mod constant referire la articolul 1 din primul Protocol la Convenția Europeana pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totuși, această convergență nu a însemnat că dreptul de proprietate a primit în dreptul Uniunii o interpretare analogă celei existente în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului. În această privință, se impune a se face precizarea că această Curte face mereu referire în hotărârile sale la Protocolul 1 al acestei Convenții ca sursă de inspirație, revendicându-și, totodată, autonomia în privința normelor juridice din dreptul Uniunii. Această autonomie de interpretare a determinat CJUE să dezvolte o jurisprudență diferităde cea a Curții de la Strasbourg în ceea ce privește noțiunea de bunuri și controlul folosinței sau utilizării lor.

Recunoașterea de către CJUE a drepturilor fundamentale ca principii generale ale dreptului Uniunii a reprezentat o etapă de importanță crucială în îmbunătățirea funcționării Uniunii Europene, reprezentând, totodată, și o ocazie de reafirmare a supremației dreptului Uniunii asupra dreptului național.

Mai târziu, protecția drepturilor fundamentale recunoscută inițial de jurisprudență a fost formalizată în tratate. Prima referire la drepturile fundamentale a fost făcută în Tratatul de la Maastricht, la articolul F, alineatul (2). Apoi, o dată cu Tratatul de la Nisa, a fost adoptată și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare ,,Cartaˮ), fără a avea, însă, forță juridică.

Începând cu data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană recunoaște toate drepturile, libertățile și principiile înscrise în Cartă cărora le atribuie aceeași valoare juridică ca și tratatelor constitutive.

Dreptul de proprietate ca drept fundamental este consacrat și garantat dreptul Uniunii Europene prin articolul 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care prevede că:

,,(1) Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general. (2) Proprietatea intelectuală este protejată.ˮ

Odată cu intrarea sa în vigoare, Carta a devenit pentru CJUE un punct de plecare în evaluarea drepturilor fundamentale, acest instrument fiind citat în peste o sută de hotărâri ale acestei instanțe. Dacă în anumite cauze CJUE s-a limitat doar la o menționare a Cartei, în alte cauze, această jurisdicție a invocat Carta ca instrument juridic obligatoriu.

Redactarea articolului 17 care reglementează dreptul de proprietate a fost inspirată de conținutul articolului 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, având în vedere asemănarea textului din Cartă cu cel din Convenție, în principiu, nu ar trebui să existe dificultăți în ceea ce privește interpretarea dreptului de proprietate reglementat de Cartă în lumina dreptului de proprietate reglementat prin Protocolul 1 al Convenției.

Articolul 52 alineatul 3 din Cartă prevede că: ,,(3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.ˮ

Referitor la acest aspect, avocatul general Bot, în concluziile sale din cauza Sky Österreich GmbH (C-283/11, punctul 28), a subliniat că explicațiile aferente articolului menționat arată că acesta corespunde articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din Cartă, rezultă că dreptul de proprietate protejat prin articolul 17 din aceasta are același înțeles și același domeniu de aplicare ca și cel garantat prin Convenție.

Totodată, același principiu se aplică și în privința relațiilor dintre dreptul de proprietate reglementat de Cartă și drepturile fundamentale consacrate în constituțiile statelor membre. În acest sens, alineatul (4) al aceluiași articol 52 prevede că: ,,În măsura în care prezenta cartă recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradițiile menționate.ˮ

În doctrină, au început deja să apară studii și articole cu privire la relația dintre conținutul articolului 17 din Cartă și cel al articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, precum și cu privire la caracterul dreptului de proprietate consacrat de Cartă. Unii autori au susținut caracterul individualist și absolut al dreptului de proprietate care ar decurge din însăși conținutul dispoziției. Cu toate acestea, a doua și a treia frază din primul paragraf al articolului 17 par mai degrabă să constituie punctul de convergență între o viziune individualistă și o viziune socială privind dreptul de proprietate. Acest drept nu este absolut în măsura în care o autoritate publică, în cazul în care este necesar, poate să dispună cu privire la un bun, cu condiția ca o despăgubire adecvată să fie acordată și ca măsura privării de proprietate să fie dispusă în interes public.

De asemenea, trebuie precizat că articolul 54 din Cartă referitor la abuzul de drept, impune o limitare a exercițiului tuturor drepturilor prevăzute de Cartă, deci, inclusiv a dreptului de proprietate, dispunând că: ,,Nici una dintre dispozițiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfășura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile și libertățile recunoscute prin prezenta cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta cartă.ˮ

Prin urmare, în afară de limitările impuse de obiectivele de interes general, dreptului de proprietate i se pot aduce limitări necesare pentru a asigura justul echilibru între diferitele drepturi fundamentale protejate de dreptul Uniunii. Această interpretare a fost confirmată de altfel de către CJUE, care, în Hotărârea Promusicae (C-275/06), a statuat că protecția dreptului fundamental de proprietate nu trebuie să intre în conflict cu protecția altor drepturi fundamentale sau cu alte principii generale ale dreptului comunitar, fiind necesară asigurarea unui just echilibru între diferitele drepturi fundamentale protejate de dreptul Uniunii.

Cât privește sfera subiectelor obligate să respecte dreptul de proprietate reglementat la articolul 17 din Cartă, articolul 51 prevede că: ,,1) Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate. (2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nici o competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.ˮ

În acest sens, menționăm Hotărârea J.c. Parlamentului european (Cauza T-160/10), având ca obiect o petiție referitoare la o pretinsă încălcare de către un stat membru a dreptului de proprietate consacrat de articolul 17 din Cartă, Tribunalul a reamintit domeniul de aplicare al Cartei în lumina dispozițiilor articolului 51 și a apreciat că petiția nu are legătură cu aplicarea dreptului Uniunii, deoarece pretinsa încălcare a dreptului de proprietate ar rezulta dintr-o acțiune a autorităților austrice ,,fără legătură cu aplicarea dreptului Uniuniiˮ. Prin urmare, în absența unei astfel de legături strânse cu legislația Uniunii, eventuala încălcare a drepturilor de proprietate de către un stat membru nu are legătură cu aplicarea dreptului Uniunii și, deci, nu se referă la domeniile de competență ale Uniunii.

1.3.2. Obiectul dreptului de proprietate în jurisprudența CJUE

Spre deosebire de dreptul la libera exercitare a activităților economice, în literatura juridică străină, s-a subliniat că jurisprudența Curții de Justiție de la Luxembourg, referitoare la dreptul de proprietate „se caracterizează în special prin ceea ce nu este spus”, această jurisdicție abținându-se, cel mai adesea, de la a se pronunța asupra naturii reale a obiectului dreptului de proprietate protejat.

Totuși, nu este nici o îndoială că „dreptul de proprietate este garantat în dreptul comunitar, în conformitate cu tradițiile comune constituțiilor statelor membre, reflectate și în primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului”, protocol care consacră dreptul la respectarea bunurilor proprii. Prin urmare, CJUE interpretează dreptul de proprietate în lumina articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, așa încât pentru a evidenția ce înțelege CJUE prin obiectul dreptului de proprietate, ar trebui să amintim că în jurisprudența Curții de la Strasbourg. noțiunea de bunuri acoperă toate drepturile și interesele constituind active, obținute în mod legal, precum și speranțele legitime care ar putea lua naștere în mintea persoanelor fizice, grație dreptului pozitiv. Aceste două tipuri de calificare se regăsesc și în jurisprudența dreptului Uniunii în noțiunile de drept concret și efectiv și de speranță legitimă utilizate de Curtea de Justiție de la Luxembourg.

Conștientă fiind că protecția articolului 1 al Primului Protocol al Convenției Europene depășește cu mult simplul drept de proprietate clasică, vizând respectarea proiectării personalității umane în domeniul intereselor materiale, și pentru a evita conflictele de calificare cu care Curtea Europeană este familiară, CJUE utilizează alternativ sau cumulativ, în funcție de condițiile fiecărei spețe, noțiunile de proprietate, drept concret și efectiv și speranță legitimă, noțiuni ce decurg toate din această idee generală de protecție a proprietății. Legătura pe care această din urmă curte o stabilește între aceste trei noțiuni reiese, de altfel, cu claritate, din jurisprudența sa. De fapt, în cazul unei eventuale încălcări a dreptului de proprietate, Curtea de Justiție nu ezită să afirme că „o întreprindere nu ar putea invoca un drept concret și efectiv de menținere a unui avantaj care rezultă, în cazul acestei întreprinderi, din organizarea comună a piețelor și de care s-a bucurat la un moment dat. În aceste condiții, reducerea unui astfel de avantaj nu ar putea fi considerată o atingere a unui drept fundamental”. Legătura strânsă dintre noțiunea de drepturi concrete și efective și protecția proprietății este, astfel, evidentă. În plus, deși jurisprudența comunitară nu face referire la nici un fel de legătură atât de directă între noțiunea de speranță legitimă și sfera dreptului de proprietate, în schimb, se poate observa că, în numeroase cazuri de pretinsă încălcare a unei speranțe legitime, Curtea s-a referit de mai multe ori la noțiunea de drepturi concrete și efective, ceea ce subliniază, indubitabil, strânsa legătură ce există între aceste trei noțiuni.

Prin urmare, având în vedere că CJUE interpretează dreptul de proprietate în lumina articolul 1 al Protocolului 1 al Convenției Europene, s-ar putea susține, în opinia noastră, că noțiunile de drepturi concrete și efective și de speranță legitimă constituie cele două elemente care conturează obiectul dreptului de proprietate protejat de CJUE. Nu ne rămâne, așadar, decât să analizăm sensul pe care-l atribuie Curtea de Justiție noțiunilor de drept concret și efectiv (drept dobândit) și de speranță legitimă.

1.3.2.1. Noțiunea de drept dobândit în jurisprudența CJUE

Noțiunea de drept dobândit a fost invocată în fața Curții de Justiție într-una dintre primele sale cauze, respectiv în Hotărârea Algera din 12 iulie 1957. În această speță, reclamanții, funcționari europeni, susțineau că prin modificarea hotărârilor din 1955 care reglementau statutul personalului, Adunarea încălcase drepturile dobândite, concrete și efective pe care le câștigaseră în virtutea respectivelor hotărâri și care nu puteau fi, așadar, modificate sau revocate decât cu acordul lor. Curtea a recunoscut existența acestei reguli în ordinea juridică comunitară, însă, așa cum bine subliniază prof. J. Boulouis, această hotărâre are un caracter excepțional în sensul că decide în materia funcțiilor publice, adică într-un domeniu reglementat de dispoziții speciale. De altfel, Curtea însăși a subliniat că speța care o avea spre judecare reprezenta o problemă de drept administrativ. Așadar, prima invocare a noțiunii de drept dobândit s-a situat în cadrul special al activității normative interne a administrației.

Noțiunea de drept dobândit a depășit, însă, acest cadru special și a mai fost utilizată cu ocazia soluționării a două mari tipuri de recursuri formulate de persoane fizice: pe de o parte, cele legate de aplicarea regulilor de liberă circulație, iar, pe de altă parte, cele legate de înființarea organizațiilor comune ale piețelor. O primă serie de recursuri a permis Curții să precizeze drepturile patrimoniale pe care consideră că trebuie să le protejeze cu titlu de drept de proprietate. O a doua serie de cereri i-a permis să definească interesele economice care, în opinia sa, aparțin dreptului privat.

Drepturile patrimoniale în jurisprudența CJUE

Am semnalat deja existența articolului 345 TFUE care stipulează că „prezentul tratat nu prejudiciază cu nimic regimul proprietății în statele membre”. Am remarcat, cu această ocazie, că această dispoziție susține neutralitatea dreptului comunitar în materia reglementării proprietății. În literatura juridică străină s-a subliniat că acesta este motivul pentru care Curtea se abține în marea majoritate a cazurilor de la a se pronunța asupra naturii juridice a drepturilor litigioase. În măsura în care părțile prezente nu contestă că revendicarea se referă la un obiect al dreptului de proprietate, Curtea nu are nici un motiv de a reveni asupra acestui chestiuni aceasta procedează imediat la verificarea respectării marjei de apreciere de care dispune orice autoritate în materie economică și socială și/sau respectării interdicției de discriminare.

Există două mari tipuri de drepturi pe care CJUE le-a inclus în sfera drepturilor patrimoniale: creanțele și dreptul la prestații de securitate socială.

i) Creanțele

Un exemplu concludent al poziției Curții de Justiție față de sensul noțiunii de creanțe este Hotărârea Dorsch consult Ingenieurgesellschaft. O întreprindere germană de consultanță în inginerie a încheiat, în 1975, cu ministerul irakian de resort, un contract în baza căruia s-a angajat să presteze servicii referitoare la organizarea și supravegherea lucrărilor de construcție a autostrăzii Irak Express Way Nr. 1 din Irak. În 1990, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a instituit un embargou comercial împotriva Irakului. În acest sens, Consiliul Uniunii Europene a adoptat un regulament ce interzicea schimburile comerciale dintre aceasta și Irak. Reacția guvernului irakian a fost adoptarea unei legi cu efect retroactiv prin care a înghețat toate bunurile și toate activele, precum și veniturile guvernelor, întreprinderilor, societăților și băncilor statelor care au adoptat respectivele „decizii arbitrare” împotriva Irakului. Astfel, creanța de care dispunea întreprinderea germană față de statul irakian a devenit irecuperabilă. Firma germană s-a adresat deci Consiliului Uniunii Europene solicitându-i despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Confruntată cu un refuz, întreprinderea a sesizat Tribunalul de primă instanță, solicitând despăgubiri pentru prejudiciul pe care pretindea că l-a suferit în privința dreptului de proprietate.

I s-a reproșat Tribunalului că nu a făcut nici un moment referire, în decizia pronunțată, la un eventual drept de proprietate. Însă, cum Consiliul, partea pârâtă, admitea în concluziile prezentate că era, în mod evident vorba, în această speță, de dreptul de proprietate al reclamantei (,,bunˮ sau ,,activˮ aparținând reclamantei), nu era de datoria Tribunalului să se pronunțe asupra acestui aspect, iar acesta și-a îndreptat în mod logic atenția spre verificarea veridicității prejudiciului suferit, care făcea obiectul litigiului. Având în vedere această concluzie, nu se poate constata „vreo divergență între jurisprudențele comunitară și europeană”. Dimpotrivă, chiar dacă nu putem anticipa poziția pe care jurisdicția comunitară o va adopta în momentul în care va fi întrebată în mod clar dacă noțiunea de proprietate cuprinde creanțele, putem concluziona că, atât timp cât nici Tribunalul, nici Curtea, în decizia sa din recurs, nu s-au opus în mod explicit acestei eventualități, această jurisprudență poate servi drept argument în favoarea unei astfel de ipoteze. O asemenea ipoteză se impune cu atât mai mult cu cât rezultă, din jurisprudența comunitară, că principala caracteristică a unui drept dobândit este cea legată de natura sa definitivă față de reglementarea în vigoare aplicabilă situației deduse judecății în momentul în care dreptul devine litigios. De pildă, conform unei astfel de jurisprudențe constante, aprobarea unei cereri de finanțare comunitară pe termen mediu oferite de Comisie nu conferă, prin ea însăși, un drept dobândit de plată integrală a finanțării pe termen mediu, deoarece acest drept este subordonat respectării condițiilor impuse pentru acordarea ajutorului comunitar. Această jurisprudență este în perfect acord cu elementele oferite de Curtea Europeană, conform cărora trebuie ca creanțele să aibă o sursă precisă și să fie definite în totalitatea lor; cu alte cuvinte, acestea trebuie să fie necondiționate, trebuie să se poată vorbi de o creanță actuală sau „perfectă” și nu doar de una potențială sau condițională.

Așa fiind, din jurisprudența dreptului Uniunii rezultă că principala caracteristică a unui drept dobândit este cea legată de natura sa definitivă față de reglementarea în vigoare aplicabilă situației deduse judecății în momentul în care dreptul devine litigios.

ii) Prestațiile de securitate socială

În Hotărârea Testa, Curtea de Justiție a acceptat să verifice existența unei eventuale prejudicieri a dreptului la prestații de șomaj, ca drept de proprietate. În pofida formulei finale, conform căreia: ,,Este necesar, prin urmare, să se concluzioneze că, presupunând chiar că dreptul la prestațiile de securitate socială în cauză poate fi considerat ca intrând în domeniul protecției dreptului de proprietate, astfel cum este garantat în ordinea juridică comunitară – chestiune care nu pare necesar să fie soluționată în cadrul prezentei proceduri – normele instituite de articolul 69 din Regulamentul nr. 1408/71, interpretate în sensul indicat anterior, nu conțin nicio limitare necorespunzătoare păstrării dreptului la prestațiile în cauză.ˮ, Curtea și-a început argumentația subliniind că: ,,Printre drepturile fundamentale ale căror protecție este astfel garantată în dreptul comunitar, conform concepțiilor constituționale comune statelor membre și având în vedere instrumentele internaționale care privesc protecția drepturilor omului la care statele membre au cooperat sau au aderat, se numără dreptul de proprietate, astfel cum a fost recunoscut de Curte, în special în Hotărârea din 13 decembrie 1979, Cauza 44/79, Hauer.”. Prin urmare, această jurisdicție, în verificările întreprinse, are în vedere respectarea dreptului de proprietate.

Interesele economice în jurisprudența CJUE

Având în vedere numărul mare de decizii nefavorabile ale CJUE referitoare la interesele economice care pot fi protejate cu titlul de drept de proprietate, am putea afirma că această jurisdicție are o concepție mult mai restrictivă decât Curtea de la Strasbourg în această materie.

Trebuie, totuși, remarcat că în jurisprudența CJUE, s-a constatat că „o reglementare comunitară care ar avea drept efect privarea, fără compensații, a concesionarului, la expirarea contractului de concesionare, de fructul muncii sale și de investițiile realizate de către acesta în exploatarea concesionată, ar fi incompatibilă cu cerințele ce decurg din protecția drepturilor fundamentale în ordinea juridică comunitară”. Trebuie, de asemenea să menționăm că această jurisdicție a statuat că dreptul de proprietate garantat în ordinea juridică comunitară se aplică drepturilor provenite din activitatea profesională a părții interesate.

În schimb, este indubitabil faptul că această jurisdicție respinge ideea că garanția dreptului de proprietate s-ar putea extinde „la protecția simplelor interese sau șanselor de ordin comercial, al căror caracter este inerent esenței însăși a activității economice”. Astfel, în Hotărârea Nold, Curtea a statuat că deși protecția dreptului de proprietate este garantată prin constituțiile statelor membre, dreptul astfel garantat, departe de a reprezenta o prerogativă absolută, trebuie să fie considerat în lumina funcției sociale a bunurilor protejate. De asemenea, în cadrul ordinii juridice comunitare este legitim ca aceste drepturi să fie supuse, în cazul în care este necesar, anumitor limitări justificate de obiectivele de interes general urmărite de Comunitate, cu condiția să nu se aducă atingere substanței acestor drepturi. În orice caz, Curtea a stabilit că limitele acestor drepturi protejate nu pot în nici un caz să fie extinse pentru a apăra simple interese sau posibilități comerciale, al căror caracter aleatoriu este inerent însăși esenței activității economice. Acest principiu conform căruia garanția dreptului de proprietate nu se poate extinde la protecția simplelor interese sau șanse de ordin comercial a fost în mod constant aplicat de către CJUE, reprezentând o abordare restrictivă noțiunii de bunuri față de interpretarea mult mai largă dată de CEDO aceleiași noțiuni. Însă, în această privință, instanța nu face decât să urmeze o concepție bine înrădăcinată la nivel mondial. Curtea Internațională de Justiție a afirmat, într-adevăr, foarte devreme, că „nici o întreprindere, mai ales una comercială sau de transport, al cărei succes depinde de cursul oscilant al prețurilor și tarifelor, nu este la adăpost de eventualele riscuri legate de condițiile economice generale. Anumite ramuri industriale pot face profituri mari într-o perioadă de prosperitate generală sau profitând de un tratat de comerț sau de o modificare a drepturilor vamale; însă acestea riscă, de asemenea, să se ruineze și să dispară într-o situație diferită. În astfel de cazuri, nu poate fi vorba de încălcarea de către stat a unor drepturi concrete și efective…”. Într-adevăr, în măsura în care scopul autorităților publice este chiar cel de a asigura „o adaptare constantă [a reglementărilor în vigoare] în funcție de fluctuațiile situației economice”, protecția drepturilor concrete și efective nu poate avea drept efect direct și general limitarea libertății acestor autorități de a-și adapta politicile în funcție de evoluția datelor privitoare la piețe și de obiectivele urmărite. De aceea, apreciem că Curtea de Justiție adoptă o interpretare divergentă de cea a Curții Europene atunci când consideră „că nici un operator economic nu poate revendica un drept de proprietate asupra unei cote a pieței, pe care o deținea într-un moment anterior înființării unei organizări comune a piețelor, acea cotă neconstituind decât o poziție economică temporară expusă hazardului schimbării împrejurărilor”. În același mod, dacă reținem că „contingentele impuse nu limitau activitatea economică a întreprinderilor interesate, ci fixau cantitățile de produse pentru care întreprinderile beneficiau de garantarea prețului și a desfacerii, oferite producătorilor, în cadrul organizării comune a pieței, al cărei scop era protejarea și încurajarea producției în Comunitate”, înțelegem că „o întreprindere nu poate invoca un drept incontestabil de menținere a unui avantaj, care rezultă, în cazul acestei întreprinderi, din organizarea comună a piețelor și de care s-a bucurat la un moment dat”. În aceste cazuri, nu atât fructul activității depuse de persoanele fizice este vizat, cât mai ales însăși existența puterii de intervenție a instituțiilor comunitare în domeniul economic. Altfel spus, este vorba de percepția pe care o au întreprinzătorii independenți în legătură cu remunerația lor. Prin urmare, nu există nici o îndoială că remunerația muncii depuse constituie un obiect al dreptului de proprietate pentru Curtea de Justiție. Însă, trebuie să admitem că, dacă remunerarea activității salarizate poate constitui o creanță bine determinată în baza contractului de muncă, activitățile independente comportă, prin definiție, o remunerație aleatorie, care poate varia, așa cum a subliniat Curtea Internațională de Justiție, de la profituri foarte mari, la faliment; acest tip de remunerație nu poate fi, în nici un caz, considerată sigură, fiind, prin însăși natura sa, potențială și condiționată.

Putem concluziona că legislația Uniunii Europene prevede o paletă largă de contingente. Astfel, există cele care, după cum am menționat deja, sunt menite a favoriza o anumită ramură de producție, care acordă, deci, anumite avantaje temporare întreprinderilor care activează în respectivul sector și care sunt, așadar, în mod clar excluse de la dreptul de proprietate. Însă, există și contingentele al căror scop este remedierea excedentului de pe o anume piață, precum cotele de lapte. În acest caz, situația întreprinderilor interesate nu poate fi asimilată primului caz, deoarece nu li se oferă nici un avantaj. Dimpotrivă, se instituie un sistem de „taxare suplimentară” a tuturor cantităților de produse ce depășesc cantitatea de referință (contingentul). Or, pentru acest tip de contingent, jurisprudența Curții de Justiție este mai detaliată. Cât despre fixarea nivelului contingentului, Curtea a acceptat să verifice modalitățile de stabilire a acestuia raportându-se la dreptul de proprietate. În schimb, în ceea ce privește transferul acestora, instanța exclude posibilitatea ca aceste contingente să aibă vreo legătură cu vreun drept de proprietate care să dea dreptul la acordarea de plăți sau compensări. Spre deosebire de avocatul său general F. G. Jacobs, Curtea nu pare, așadar, să considere că acestea posedă „vreo valoare economică autonomă”. Dacă aceasta le recunoaște, totuși, un anume „caracter patrimonial”, acesta este legat direct de acțiunile în cauză. Rezultă, deci, că instanța nu le consideră ca fiind „adevărate imobilizări necorporale”, ci doar măsuri de putere publică ce pot afecta utilizarea proprietății. Cu alte cuvinte, deși este indubitabil faptul că aceste contingente limitează utilizarea fermelor deoarece, dacă depășește cantitatea de referință acordată, fermierul nu poate continua să producă decât dacă acceptă să suporte o taxă suplimentară, de aici și până la a considera că faptul de a putea produce fără taxă suplimentară poate constitui un drept este un pas pe care Curtea nu pare pregătită să-l facă. Posibilitatea ca aceste contingente să dobândească o valoare de piață nu are nimic de-a face cu activitatea desfășurată de fermă, ci cu condițiile pieței: această valoare nu există decât atât timp cât persistă excedentul de producție de lapte, în general. Dacă excedentul se estompează sau dispare, acesta fiind și scopul reglementării comunitare, valoarea de piață a acestor contingente se va estompa sau va dispărea în aceeași măsură.

Concluzionând, ceea ce reiese din aceste considerații este faptul că Curtea de Justiție păstrează permanent contactul cu realitatea. Aceasta înțelege noțiunea de bun propriu nu pe baza unor criterii teoretice, care nu sunt, de altfel, la adăpost de o anumită subiectivitate politică, ci, în funcție de analiza concretă a situației reclamantului. Procedând în acest mod, Curtea reușește să treacă dincolo de calificările juridice pentru a înțelege faptele în mod obiectiv.

Totodată, abordarea comunitară a noțiunii de speranță legitimă se înscrie pe aceeași traiectorie.

1.3.2.2. Noțiunea de speranță legitimă în jurisprudența CJUE

La fel ca în cazul regulii de respectare a drepturilor concrete și efective, prima aluzie la regula încrederii legitime este anterioară includerii drepturilor fundamentale în dreptul comunitar de către Curtea de Justiție. Însă, ca și în cazul noțiunii de drept concret și efectiv, această primă aluzie a fost făcută în cadrul special al funcției publice comunitare.

Hotărârea care reprezintă adevărata decizie de principiu în materie are legătură tot cu politica agricolă comună și datează din 15 mai 1975. Această cauză avea ca obiect obligarea Comunității Economice Europene la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a retragerii unor sume compensatorii aplicabile semințelor de colză și rapiță și uleiurilor obținute din aceste semințe.Curtea a considerat că punerea în aplicare a sumelor compensatorii îndepărtează, în practică, riscul de schimb valutar, astfel încât un comerciant, chiar dacă este prudent, poate fi adus în situația să nu fie acoperit împotriva unui asemenea risc. Întrucât a obținut drept garanție certificate de export prin care se stabilește în avans suma de restituit, comerciantul se poate aștepta, în mod legitim, ca nicio modificare neprevăzută să nu intervină în cazul tranzacțiilor sale irevocabile. O astfel de modificare ar putea avea ca efect provocarea de pierderi inevitabile din cauza reexpunerii la riscul de schimb valutar. Prin urmare, Comisia ar fi trebuit să ia măsuri temporare care ar fi putut permite operatorului respectiv să evite pierderile. Ulterior, Curtea a avut ocazia să precizeze că este vorba de o regulă care trebuie respectată atât de către instituțiile comunitare, cât și de „orice autoritate națională responsabilă cu aplicarea dreptului comunitar”.

În acest fel, se stabiliseră, încă din 1975, cele două elemente constitutive ale speranței legitime: primul se referă la comportamentul reclamantului, cel de-al doilea se referă la comportamentul autorității în cauză.

a) Cerințe privind comportamentul reclamantului

Existența unei speranțe legitime este legată, în primul rând, conform Curții de Justiție, de comportamentul reclamantului în cadrul litigiului principal: Curtea vorbește, într-adevăr, de operator avizat și prudent.

Caracterul nerezonabil al unei persoane se poate manifesta prin voința acesteia de a considera că a dobândit dreptul la un ajutor comunitar pentru simplul fapt că a depus o cerere în acest sens, deși a făcut acest lucru înainte de data începerii perioadei de depunere a cererilor, sau pentru că a solicitat ajutor din partea Fondului Social European, deși există indicii serioase de nereguli, și anume că persoana în cauză nu ar fi respectat condițiile impuse de decizia de acreditare. Acesta se poate manifesta, de asemenea, prin ocultarea informațiilor de care a beneficiat direct. Însă Curtea merge și mai departe și consideră că, de manieră generală, deși un operator economic prudent și avizat este în măsură să prevadă adoptarea unei măsuri comunitare ce i-ar afecta interesele, nu ar putea să pună în valoare o speranță legitimă în cazul adoptării respectivei măsuri. Așadar, reclamantul trebuie să dovedească, în plus, un minim de diligență – adoptând, de pildă, forma scrisă – de prevedere – așteptând decizia instituției comunitare referitoare la cererea de acordare de autorizații de import, înainte de a proceda la transportul mărfurilor, sau luând măsuri de precauție necesare protejării intereselor sale în cazul în care cererea de acordare de autorizații de import este respinsă – și de clarviziune. Astfel, un operator care și-a încetat de bună voie producția un anumit timp nu se poate aștepta, în mod legitim, să-și poată relua producția în aceleași condiții ca cele existente la momentul întreruperii activității, el trebuind să fie conștient că este posibil să se fi adoptat noi reguli. În schimb, dacă operatorul a fost încurajat, de către o autoritate, să-și suspende activitatea pe o anumită perioadă, în interesul general și cu plata unei prime, de exemplu, acesta se poate „aștepta, în mod legitim, să nu i se aplice, la sfârșitul perioadei respective, restricții care să-l afecteze în mod special, tocmai pentru că s-a folosit de posibilitățile care i s-au oferit” și să-și reia activitatea „pe picior de egalitate cu ceilalți producători”.

Cu alte cuvinte, dincolo de faptul că reclamantul nu trebuie să fi acționat într-o manieră ilegală, acesta trebuie să fi avut un comportament de „administrator avizat”. Curtea de Justiție justifică această poziție afirmând că sfera materială a acestei protecții „nu se poate extinde pentru a împiedica, într-o manieră generală, o nouă reglementare aplicată efectelor viitoare ale situațiilor născute sub guvernarea reglementării anterioare, în absența obligațiilor asumate față de autoritatea publică”. Pentru că, „deși instituțiile comunitare dispun de o marjă de apreciere atunci când își aleg mijloacele necesare realizării politicilor lor, operatorii economici nu au nici o justificare să-și pună speranța legitimă în menținerea unei situații existente, care poate fi modificată de deciziile luate de aceste instituții în cadrul exercitării puterii lor de apreciere”.

Din aceste considerente, reclamantul trebuie, în plus, „să se găsească într-o situație din care să reiasă că administrația comunitară a dat naștere, în mintea sa, unor speranțe legitime”.

b) Cerințe privind comportamentul autorității în cauză

Conform jurisprudenței comunitare, pentru a putea invoca o speranță legitimă, trebuie, în primul rând, ca veridicitatea legăturii dintre pretinsa prejudiciere a patrimoniului său și actul atacat emanând de la autoritate să fie constatabilă.

De asemenea, s-a apreciat că referitor la criteriul legat de comportamentul autorității în cauză, acesta implică patru mari tipuri de condiții. Referitor la primul tip de condiții, reclamantul trebuie să poată dovedi că a primit „asigurări” legate de situația sa anterioară adoptării actului atacat. Exemplele concrete cărora această formulă le-a dat naștere par a demonstra că legitimitatea speranței nu poate avea decât caracterul unui angajament juridic. Nu sunt suficiente simple promisiuni sau declarații publice generale, sau chiar o rezoluție a Parlamentului European. Pentru ca o speranță legitimă să poată lua naștere, trebuie ca actul care se află la originea acesteia să aibă un efect obligatoriu. Prin urmare, este cazul deciziilor individuale, însă acesta poate fi și cazul depunerii unui instrument de ratificare a unui tratat internațional. Conform celui de-al doilea tip de condiții, trebuie ca aceste „asigurări” să fie „precise”, adică complete, pentru a nu lăsa nici o urmă de îndoială. Astfel, „o persoană fizică nu poate avea, în baza contingentului de importuri de care dispune, o speranță legitimă de acordare ulterioară a autorizațiilor de import solicitate, în măsura în care acest contingent de importuri nu constituie decât prima etapă a procesului de obținere a unui drept efectiv de import”. În schimb, nu contează decât documentele pe care reclamantul le deține, astfel încât autoritatea publică să nu poată invoca absența obligației de a înregistra totul în documente, pentru a-i prezenta persoanei fizice vreo precizare care nu figurează în aceste acte. Al treilea tip de condiții se referă la faptul că aceste „asigurări” să nu fie, în mod evident, ilegale. Este suficient ca acestea să aibă o aparență de legalitate, care să facă un operator prudent și avizat să se bazeze pe ele, în mod legitim. Al patrulea tip de condiții îl dezvoltă pe precedentul: dacă autoritatea publică constată că actul pe care tocmai l-a adoptat este atins de ilegalitate, aceasta poate să-l retragă într-un termen rezonabil cu efect retroactiv. Cum această decizie este luată în interesul ordinii publice, care primează în fața situației individuale a reclamantului, acesta din urmă nu trebuie să-și facă speranțe născute dintr-o eroare sau dintr-o omisiune a autorității publice.

Această definiție a speranțelor legitime poate părea foarte riguroasă. Însă, nu trebuie minimizată importanța sa în privința protecției proprietății. În accepțiunea sa clasică, această protecție „nu se aplică decât bunurilor actuale și nu garantează dreptul de dobândire de bunuri”. Or, această noțiune de speranță legitimă, la fel ca noțiunea europeană de speranță legitimă, oferă, într-o anumită măsură, o deschidere dreptului de proprietate către dreptul de dobândire de proprietăți, deoarece, în toate situațiile, contestația se referă la imposibilitatea reclamantului de a se bucura de valorile sale patrimoniale. Această noțiune constituie, deci, un progres enorm pentru protecția patrimoniului persoanelor fizice. Pentru a nu deveni iluzorie, ea trebuie să se bazeze pe criterii solide. Aceasta este în acord cu ideea, eclipsată un timp de mitul proprietății absolute, conform căreia drepturile de proprietate nu sunt relații între oameni și lucruri, ci relații codificate între oameni și care au o legătură cu dobândirea și utilizarea de lucruri, scopul existenței lor fiind, astfel, mai ales de a permite persoanelor de a ști dinainte ce pot spera, în mod rezonabil, în relațiile lor cu ceilalți membri ai comunității.

Ceea ce este important de reținut este că, conform celor de mai sus, Curtea își extinde în mod riguros controlul asupra puterii discreționare a autorităților. Acestea din urmă au o libertate de acțiune care este, evident, mare, dar totuși din ce în ce mai limitată de serioase constrângeri menite să garanteze respectarea patrimoniului persoanelor fizice.

În concluzie, Curtea de Justiție a rămas tot timpul fidelă unei interpretări extinse a obiectului dreptuluide proprietate, Curtea considerând că noțiunile centrale ce fac obiectul acestui drept economic și social fundamental nu trebuie să fie teoretice, ci concrete.

1.3.3. Lipsirea de dreptul de proprietate și reglementarea folosinței bunurilor în jurisprudența CJUE

Ținând cont de interesele generale ale Uniunii și, în mod deosebit, de obiectivul integrării, unul dintre cele mai dificile aspecte ale abordării dreptului de proprietate în dreptul Uniunii privește modalitățile de realizare a protecției acestui drept. În acest sens, trebuie remarcat că CJUE a elaborat formule de compromis de natură a pune în balanță, pe de o parte, drepturile individuale, iar, pe de altă parte, obiectivul integrării, obiectiv care, de altfel, a făcut necesare și justificate anumite limitări ale acestor drepturi individuale. Totodată, mai trebuie menționat că evaluarea acestor limitări a fost făcută de către Curte în lumina dispozițiilor articolului 1 al primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, jurisdicție cu care CJUE a dezvoltat încă de la începuturi un dialog, chiar dacă, uneori, au existat și opinii divergente.

După o formulă familiară drepturilor interne, Convenția Europeană prevede două categorii de limitări ale dreptului de proprietate: privarea de proprietate (art. 1, § 1) și reglementarea folosinței bunurilor sau, altfel spus, reglementarea exercitării dreptului de proprietate (art. 1, § 2). Aceste două tipuri de restricții ale exercitării dreptul de proprietate sunt reținute și la nivelul dreptului Uniunii.

Este important așadar să vedem cum CJUE califică în practică o ingerință în dreptul de proprietate.

1.3.3.1. Lipsirea de dreptul de proprietate în jurisprudența CJUE

Din câte știm, CJUE nu a calificat niciodată o pretinsă măsură de lipsire de proprietate ca fiind de expropriere. Acest lucru se datorează în parte faptului că această jurisdicție nu poate recurge la o astfel de calificare decât în ceea ce privește acțiunile instituțiilor comunitare. Astfel, Curtea a adoptat o poziție deosebit de prudentă în ceea ce privește aprecierea existenței unui caz de expropriere, îndeosebi, în ceea ce privește exproprierea fără despăgubire.

În ceea ce privește acțiunile autorităților naționale în materie de expropriere, controlul acțiunilor acestora revine în mod normal jurisdicțiilor naționale. Astfel, în Hotărârea Annibaldi, CJUE a conchis că o lege națională cu privire la expropriere nu are drept scop punerea în aplicare a dreptului Uniunii și se referă la un domeniu care intră în competența statelor membre.

Cu toate acestea, în Hotărârea Fearon, CJUE a stabilit că poate controla conformitatea procedurii urmate în cazul exproprierii cu respectarea dreptului de proprietate, așa cum a fost ea recunoscută în dreptul comunitar. În acest sens, CJUE a statuat că potrivit articolului 54 alineatul (3) litera (e) din tratat, restricțiile privind dobândirea și folosirea, de către un resortisant al unui stat membru, a unor proprietăți funciare situate în alt stat membru, se numără printre restricțiile care trebuie eliminate, în vederea realizării libertății de stabilire. În același sens, Programme général pour la suppression des restrictions a liberté d'établissement (Programul general pentru eliminarea restricțiilor privind libertatea de stabilire) al Consiliului din 18 decembrie 1961 (JO 1962, p. 36) include, în rândul restricțiilor privind libertatea de stabilire care trebuie eliminate dispozițiile sau practicile care conferă resortisanților unui alt stat membru un regim mai puțin favorabil în cazul exproprierilor. Rezultă că, deși articolul 222 din tratat nu contestă dreptul statelor membre de a institui un regim de expropriere publică, un astfel de regim este supus totuși normei fundamentale de nediscriminare, care stă la baza capitolului din tratat referitor la dreptul de stabilire..

Din analiza câtorva cauze pertinente în cazul lipsirii de dreptul de proprietate rezultă că, în mod tradițional, Curtea de Justiție analizează îndeplinirea a două condiții: condiția deposedării și condiția indemnizării.

a) Condiția deposedării

În hotărârea Hauer, CJUE a considerat că măsura legislativă litigioasă în cauză (interzicerea unei noi plantații de viță-de-vie) nu putea fi considerată un act care atrage privarea de proprietate, deoarece „proprietarul rămâne liber să dispună de bunul său și să-l folosească în orice alt scop care nu îi este interzis”. După o interpretare per a contrario, pentru a fi vorba de o privare de proprietate, CJUE pare să considere că este necesar ca intervenția în cauză să conducă la situația în care proprietarul să nu poată nici să dispună de bunul său, nici să-l folosească în alt scop.

De asemenea, în ceea ce privește privarea de proprietate, CJUE este interesată în a analiza în ce constau limitările aduse prerogativelor esențiale pentru folosirea unui bun, abusus și usus. Prin urmare, CJUE nu are în vedere doar cazurile de privare definitivă și completă – în sensul încheierii in toto a relației dintre bun – obiect al dreptului de proprietate și persoana titulară a acestui drept (cum ar fi o expropriere, o confiscare sau, în cazul animalelor, o sacrificare). De asemenea, Curtea are în vedere și situațiile în care proprietarul, fără a fi privat de posesia bunului său, nu mai poate să-l folosească în mod concret.

Astfel, putem constata preocuparea Curții de Justiție de a analiza limitările aduse dreptului de proprietate nu numai din punct de vedere teoretic, supunând controlului său doar obiectul măsurii litigioase, ci și din punct de vedere concret, luând în considerare și efectele practice ale respectivei limitări în cazul reclamantului. Altfel spus, CJUE include în categoria privărilor de proprietate nu doar măsurile de deposedare juridică, ci și măsurile ale căror efecte duc, de fapt, la același rezultat.Astfel, direct sau indirect, pentru ca o atingere a dreptului de proprietate a unui individ să poată fi calificată drept privare, trebuie ca proprietarul să nu poată efectiv să utilizeze bunul său în niciun fel.

Dacă facem legătura între jurisprudența CJUE, așa cum am citat-o adineauri, și articolul 17 alineatul (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prerogativele esențiale care constituie criteriile după care se apreciază dacă conținutul proprietății în cauză este epuizat, golit de conținut sunt : dreptul de a deține în proprietate, dreptul de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile. Această precizare este importantă, deoarece ea ne ajută să înțelegem modul în care poate fi calificată ca privare de proprietate o măsură litigioasă, în funcție de natura bunului în cauză și de prerogativele care îi sunt atașate și, prin aceasta, prin luarea în considerare a interesului concret pe care îl prezintă proprietatea în cauză pentru proprietar.

De exemplu, există bunuri, cum ar fi cele funciare, pentru care prerogativele menționate mai sus sunt recunoscute proprietarului. În acest caz, jurisprudența comunitară a considerat că o măsură litigioasă nu va putea fi calificată drept privativă de proprietate decât dacă ea elimină, de drept sau de fapt, aceste prerogative ale proprietarului. În schimb, pentru bunuri cum ar fi creanțele sau speranțele legitime, este suficientă suprimarea dreptului de a beneficia de aceste bunuri. Astfel, în jurisprudența comunitară s-a decis că în cazul operațiunilor de exporturi angajate în mod irevocabil de către solicitant, măsura luată de către Comisie (în acest caz, abrogarea sumelor de bani compensatorii în sectorul de grăsimi, cu efect imediat și fără avertisment) are ca efect „cauzarea de pierderi inevitabile în detrimentul acestuia”, căci, în acest fel, sumele implicate sunt pierdute definitiv. În schimb, acest lucru nu este valabil în cazul în care creanțele contractate pentru statul irakian au devenit irecuperabile ca urmare a adoptării de către acest stat a unei legi care îngheață toate bunurile întreprinderilor străine”, căci o lege care instaurează un îngheț nu urmărește suprimarea bunurilor, ci pur și simplu întârzierea plății. Astfel, dacă între părți nu se contestă faptul că nu au fost încă plătite creanțele părții solicitante, înseamnă că argumentele justificative aduse de către aceasta din urmă nu sunt de natură să demonstreze legal că ea s-a opus unui refuz definitiv al autorităților irakiene de a se achita de datoriile lor. În mod similar, pentru bunuri ca animalele de fermă, ceea ce contează este suprimarea dreptului de a dispune de acestea, deoarece este vorba despre bunuri destinate exclusiv vânzării sau, în orice caz, care nu sunt destinate nici consumului personal al proprietarului, nici unui alt scop decât cel al creșterii de animale, nici destinate să fie lăsate ca moștenire. În acest sens, exemplificăm cauza Schröder. În acest caz, au fost contestate măsurile adoptate de Comunitate pentru a combate o epidemie de ciumă porcină, care interzicea transportarea porcilor vii sau a cărnii proaspete de porc din unele părți ale teritoriului național în alte părți ale acestui teritoriu sau în alte state membre. Solicitanții considerau că aceste interdicții de transport impuse de către Comisie au restrâns posibilitățile de a se bucura de proprietatea lor într-un mod pe care îl echivalau practic cu o confiscare. Mai mult decât atât, ei estimau că aceste interdicții sunt interdicții de punere pe piață a producției lor de porci, ceea ce echivalează cu o expropriere ilicită, deoarece, după părerea lor, a interzice proprietarului să dispună și să se bucure liber de proprietatea sa este același lucru cu a-l priva de acest drept. Or, judecătorul comunitar nu a reținut această argumentare, cu motivarea că măsurile adoptate nu i-au împiedicat pe solicitanți să vândă clienților lor fideli. De fapt, obiectul măsurii contestate nu se referea atât la interdicția de a vinde porci, cât la limitarea zonei de vânzare. Astfel, chiar dacă această măsură ar fi putut implica un anumit prejudiciu economic (ceea ce solicitanții nu au putut totuși să dovedească), ea nu implica, totuși, faptul că reclamanții nu puteau dispune de porcii lor în conformitate cu scopul creșterii lor. Ea nu putea fi, așadar, calificată drept privare de proprietate.

Această definiție a privării de proprietate poate părea riguroasă. Totuși, ea respectă perfect logica termenului privare care implică fie luarea posesiei unui bun unei persoane, fie interzicerea profitării de acest bun, sau chiar interzicerea uzului căruia acest bun este destinat în mod normal. Ea se explică, de asemenea, prin faptul că, în conformitate cu „tendința îndelung împărțită de către ordinele juridice ale statelor membre” și cu jurisprudența europeană, Curtea de Justiție consideră că orice privare de proprietate trebuie să fie însoțită în mod necesar de o indemnizație.

b) Condiția indemnizării

Această cerință a indemnizării a fost recunoscută de CJUE încă din anul 1975. Astfel, în Hotărârea CNTA referitoare la obligarea Comisiei la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a retragerii unor sume compensatorii, CJUE a conchis că ,,răspunderea Comunității ar fi, prin urmare, asumată în cazul în care, în absența unui interes public peremptoriu în sens contrar, Comisia ar elimina, cu efect imediat și fără avertisment, punerea în aplicare a sumelor compensatorii într-un anumit sector fără a pierde măsurile tranzitorii care, cel puțin, ar permite unui operator economic […] să fie despăgubit pentru această pierdere.ˮ Curtea recunoștea, prin urmare, că orice privare de bunurile personale trebuie să fie însoțită de o despăgubire. De asemenea, așa cum am mai precizat, în Hotărârea Wachauf, CJUE a stabilit că o reglementare comunitară care ar avea drept efect privarea, fără compensații, a concesionarului de fructul muncii sale ar fi incompatibilă cu protecția drepturilor fundamentale din dreptul Uniunii. Această concepție este recunoscută formal în dreptul Uniunii prin articolul 17 alineatul (1) din Cartă care prevede că orice privare de proprietate să implice o despăgubire justă acordată în timp util pentru pierderea suferită. Încorporând acest criteriu al indemnizării în sistemul protecției comunitare a proprietății, Curtea de Justiție a înțeles, încă de la început, să asigure o protecție eficientă și nu iluzorie a dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, chiar dacă nu s-a pus încă problema cuantumului indemnizației în cauzele deduse judecății sale, în literatura juridică se considera că, după modelul Curții Europene, Curtea de Justiție înțelege acest criteriu ca „plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului” în cauză. Acest lucru reiese din termenii „recompensă” și „compensație” pe care aceasta i-a folosit, cu trimitere directă la articolul 1 din primul Protocol al Convenției Europene. În prezent, cerința unei indemnizații „corecte” din articolul 17, § 1 din Carta Drepturilor Fundamentale confirmă teoria că această indemnizație trebuie să constea într-o sumă rezonabilă în raport cu valoarea bunului. Totodată, pentru a fi realist, calculul cuantumului indemnizației nu se poate determina numai ținând cont de valoarea unică a bunului expropriat, deoarece la stabilirea valorii lui reale trebuie să se aibă în vedere și alte elemente relevante, cum ar fi tipul bunului asupra căruia se exercită limitarea, funcția sa socială, genul măsurii vizate (individuală sau colectivă). Prin urmare, în cazul stabilirii cuantumului indemnizației, Curtea de Justiție trebuie să recurgă la o referință unică: cea degajată din jurisprudența Curții de la Strasbourg.

În schimb, profesorul L. Condorelli a remarcat confuzia pe care termenii utilizați de către Curtea de Justiție tinde să o facă între criteriul indemnizării și noțiunea de reparație. Așa cum subliniază acest autor, indemnizarea naționalizării, exproprierii sau, în general, a privării de bunurile proprii nu are nimic de-a face cu noțiunea de reparație, deoarece reparația presupune comiterea unui fapt ilicit, în timp ce măsura de privare nu este un fapt ilicit în sine. Indemnizarea este o condiție a cărei respectare face într-un fel ca această calificare drept privare de proprietate să poată fi reținută și, deci, ca măsura în cauză să nu fie considerată, „în principiul său”, incompatibilă cu respectarea datorată dreptului de proprietate; aceasta nu este o formă de reparație datorată de către autorul măsurii de privare ca și consecință a încălcării dreptului de proprietate.

Prin urmare, interesul de a stabili corect diferența între cele două noțiuni de indemnizare și reparație este dublu. Pe de o parte, Curtea de justiție poate controla dacă autoritatea care a luat măsura privării a utilizat corect marja de apreciere în momentul fixării sumei. Astfel, dacă nu este cazul, atunci privarea de proprietate va putea fi declarată ilicită și poate da naștere unei obligații de reparație, care nu va fi calculată doar în funcție de valoarea bunurilor care fac obiectul măsurii de privare, ci, îndeosebi, în funcție de ansamblul „prejudiciilor cauzate”. Pe de altă parte, Curtea de Justiție are competența de a controla criteriul indemnizării chiar și în cazul actelor naționale, deși, din cauza principiului autonomiei procedurale, „statului îi revine obligația să remedieze consecințele prejudiciului cauzat în conformitate cu normele dreptului național în domeniul răspunderii”.

În ceea ce privește criteriul indemnizării, Curtea de Justiție a definit cazurile în care instituțiile Uniunii Europene sunt ținute să prevadă existența unei indemnizații. De fapt, până în prezent, întrebările la care Curtea a trebuit să răspundă în acest domeniu se referă la aspectul de a ști dacă privarea de proprietate declarată poate fi atribuită efectiv unei instituții a Uniunii. Din analiza jurisprudenței Curții de Justiție rezultă faptul că, pentru ca această chestiune să primească un răspuns afirmativ, trebuie să fie îndeplinite două cerințe.

Mai întâi, trebuie să fie vorba în cauză de un act de drept derivat al Uniunii. De fapt, Curtea de Justiție a stabilit că numai o deposedare care provine dintr-un act comunitar derivat dă naștere unei indemnizații „comunitare” (în sensul unei indemnizații plătite din bugetul comunitar). Această primă cerință rezultă din hotărârea Dubois și fiii referitoare la afacerea comisionarilor de vamă intra-comunitari. În această cauză, solicitanții au reproșat Consiliului și Comisiei că nu au adoptat măsuri adecvate de compensare și de protecție în urma suprimării profesiei lor, începând cu data de 1 ianuarie 1993. Era vorba, deci, de a se ști dacă instituțiile comunitare erau efectiv obligate de a lua măsuri în vederea indemnizării solicitanților pentru pierderea activității lor, pierdere pe care solicitanții au asimilat-o cu o expropriere. Judecătorul comunitar a considerat necesar să facă un raționament în trei etape. Într-o primă etapă, judecătorul a subliniat faptul că suprimarea acestei profesii rezultă din desființarea frontierelor vamale și fiscale între statele membre, a cărei cauză directă și determinantă nu este nici adoptarea de acte de drept derivat și nici absența măsurilor adecvate de compensare și de protecție, ci articolul 13 din Actul Unic European, care prevede ca realizarea pieței comune să implice stabilirea „unui spațiu fără frontiere interioare”. Apoi, Curtea a declarat că Actul Unic a fost adoptat de către statele membre. În sfârșit, aceasta a concluzionat că Comunitatea nu poate să impună indemnizarea privării în cauză, de vreme ce această privare rezultă din acte care nu-i sunt imputabile, deoarece „o asemenea obligație de indemnizare nu poate fi concepută decât în raport cu actele care provin de la instituțiile comunitare”. Jurisdicția comunitară a stabilit, astfel, în mod clar regula conform căreia Comunitatea nu poate fi considerată responsabilă de o situație provocată de dreptul comunitar originar.

Dar această primă cerință nu este suficientă. Așa cum rezultă din hotărârea menționată anterior, trebuie, printre altele, ca actul comunitar de drept derivat să fie cauza „directă sau determinantă” a privării de proprietate. Logica acestei a doua cerințe poate fi degajată din două cauze ale Curții, ale căror soluții sunt complementare. Prima cauză este cea a bunurilor irakiene: hotărârea Dorsch Consult Ingemieurgesellschaft. Societatea solicitantă pretindea să obțină o indemnizație pentru imposibilitatea de a-și recupera creanțele contractate de la statul irakian ca urmare a adoptării unei legi irakiene drept replică împotriva embargoului decretat împotriva lui. Or, CJUE a considerat că privarea invocată nu poate fi atribuită „regulamentului comunitar care împiedică schimburile comerciale între Comunitate și Irak, ci, mai degrabă, hotărârii Consiliului de Securitate a Națiunilor Unite care a decretat embargoul împotriva Irakului”. Prin această soluție, Curtea a subliniat că „obligația de indemnizație comunitară nu pare să se impună decât în cazul unei privări directe de proprietate prin acte comunitare derivate și nu în cazul în care această privare ar rezulta indirect din consecințele actelor comunitare adoptate de către Comunitate…”. În calitate de membru al comunității internaționale, din momentul în care Consiliul de Securitate al ONU a decis să impună măsuri de embargo în Irak, Uniunea Europeană era datoare să împiedice schimburile comerciale între ea și această țară, iar consecințele care au putut decurge cu referire la operatorii economici care acționau pe teritoriul comunitar nu-și găseau cauza în măsurile comunitare adoptate în domeniu, ci în decizia Consiliului de securitate al Națiunilor Unite. Cea mai bună dovadă este faptul că reacția Irakului nu a vizat doar bunurile cetățenilor europeni, ci bunurile membrilor statelor care au aplicat decizia Consiliului de Securitate. Astfel, logica care se subînțelege în aprecierea jurisprudențială a autorului privării de proprietate este mereu aceeași: dincolo de autorul aparent, autorul real este cel care trebuie căutat.

1.3.3.2. Reglementarea folosinței bunurilor în jurisprudența CJUE

Așa cum am arătat deja, în jurisprudența constantă a CJUE, dreptul de proprietate este recunoscut ca făcând parte din principiile generale de drept, fiind garantat în dreptul Uniunii. Cu toate acestea, dreptul de proprietate nu apare ca fiind absolut, ci trebuie să fie luat în considerare din perspectiva funcției sale în societate. În consecință, unele limitări pot fi aduse folosinței dreptului de proprietate, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de Comunitate și să nu constituie, din perspectiva obiectivului urmărit, o intervenție excesivă și intolerabilă care ar aduce atingere chiar substanței dreptului astfel garantat.

Prin urmare, în materie de limitare a dreptului de proprietate, exigența generală de proporționalitate presupune menținerea unui just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele de protejare a interesului individual.

În ceea ce privește controlul folosinței bunurilor, se pare că, spre deosebire de CJUE, Curtea de la Strasbourg a dezvoltat o jurisprudență mai favorabilă persoanelor fizice. Într-adevăr, istoric, în dreptul Uniunii, interesul general a prevalat asupra drepturilor particularilor, fiind considerat un fel de ,,viză de proporționalitateˮ pentru orice măsură de limitare a protecției dreptului de proprietate.

În ultimii ani, se pare că o nouă tendință prinde contur în dreptul Uniunii. În acest sens, hotărârile CJUE pronunțate în cauzele Kadi conțin elemente de analiză deosebit de clarificatoare privind limitările care pot fi aduse folosinței dreptului de proprietate din perspectiva intereselor generale urmărite de Uniune; elemente de analiză care vor fi prezentate în cele ce urmează.

În acest sens, așa cum s-a subliniat în doctrina străină, în Hotărârea Kadi din 3 septembrie 2008 (C-402/05 P și C-415/05 P) , CJUE a afirmat fără echivoc dorința de a proteja drepturile fundamentale, chiar dincolo de echilibrul pe care CEDO l-ar menține între aceste drepturi, pe de o parte, și cerințele satisfacerii intereselor generale, pe de altă parte. Într-adevăr, în această hotărâre, CJUE a revenit asupra chestiunii relației sale cu Curtea EDO, a reamintit că sistemul CEDO este o sursă de inspirație, însă a arătat că protecția conferită drepturilor fundamentale în dreptul Uniunii poate fi mai mare, cu condiția ca această protecție să fie întotdeauna raportată la obiectivele de interes general urmărite de Uniune.

Astfel, CJUE a conchis că pentru a determina întinderea dreptului fundamental la respectarea proprietății, este necesar să se țină seama în special de articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră acest drept. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă măsura de înghețare prevăzută în regulamentul în litigiu constituie o intervenție excesivă și intolerabilă care aduce atingere chiar substanței dreptului fundamental la respectarea proprietății persoanelor vizate prin regulament.

Deși această măsură de înghețare constituie o măsură conservatorie care nu are intenția de a priva persoanele respective de proprietatea lor, totuși, această măsură conține în mod incontestabil o limitare a folosinței dreptului de proprietate al persoanei vizate, limitare care, în plus, trebuie să fie calificată drept considerabilă având în vedere aplicabilitatea generală a măsurii de înghețare și ținând seama de durata ei în timp.

Prin urmare, CJUE a pus problema dacă această limitare a folosinței dreptului de proprietate a persoanei vizate pate fi justificată. CJUE a amintit în această privință că potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Este necesar, așadar, să se analizeze dacă a fost menținut echilibrul între cerințele interesului general și interesul persoanei sau persoanelor vizate. În acest demers, trebuie să îi fie recunoscută legiuitorului o libertate de apreciere mare atât în privința alegerii modalităților de punere în aplicare, cât și în privința aprecierii dacă consecințele lor sunt justificate, în interesul general, de preocuparea atingerii obiectivului legislației în cauză.

Astfel, importanța obiectivelor urmărite de un act comunitar, precum regulamentul în litigiu, este de natură să justifice consecințele negative, chiar considerabile, pentru anumiți agenți economici, inclusiv pentru aceia care nu au nicio responsabilitate în privința situației care a condus la adoptarea măsurilor vizate, dar care sunt afectați în special în privința dreptului lor de proprietate. În speță, măsurile restrictive prevăzute în regulamentul în litigiu contribuie la punerea în aplicare, la nivelul Comunității, a măsurilor restrictive din perspectiva unui obiectiv de interes general atât de fundamental pentru comunitatea internațională precum lupta prin toate mijloacele, potrivit Cartei Națiunilor Unite, împotriva amenințărilor la adresa păcii și securității internaționale și, prin urmare, nu pot, în sine, să fie considerate inadecvate sau disproporționate. Așa fiind, CJUE a concluzionat că măsurile restrictive pe care le impune regulamentul în litigiu constituie limitări ale dreptului de proprietate care, în principiu, ar putea fi justificate.

În plus, CJUE a menționat că este necesar să se examineze dacă, cu ocazia punerii în aplicare a acestui regulament în privința persoanei vizate, dreptul de proprietate al acestuia a fost respectat în împrejurările speței. În această privință, trebuie amintit că procedurile aplicabile trebuie de asemenea să ofere persoanei vizate o ocazie adecvată de supunere a cauzei sale spre examinare autorităților competente. Pentru a se asigura de respectarea acestei condiții, care constituie o cerință inerentă articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, procedurile aplicabile trebuie examinate dintr-un punct de vedere general Or, regulamentul în litigiu, în măsura în care o privește pe persoana vizată, a fost adoptat fără a-i furniza acesteia din urmă vreo garanție care să îi permită supunerea cauzei sale spre examinare autorităților competente, iar aceasta într-o situație în care limitarea dreptului său de proprietate trebuie să fie calificată drept considerabilă, având în vedere aplicabilitatea generală și durata efectivă a măsurilor restrictive la care a fost supusă.

Prin urmare, CJUE a concluzionat că, în împrejurările speței, impunerea măsurilor restrictive pe care le conține regulamentul în litigiu în privința persoanei vizate constituie o limitare nejustificată a dreptului său de proprietate.

De asemenea, în Hotărârea Kadi din 30 septembrie 2010, urmând orientările date de CJUE în Hotărârea Kadi precedentă, Tribunalul a confirmat opinia potrivit căreia deși înghețarea fondurilor este o măsură asiguratorie care, spre deosebire de o confiscare, nu aduce atingere înseși esenței dreptului de proprietate al persoanelor interesate asupra activelor financiare de care dispun, ci numai dreptului de utilizare a acestora; totuși, având în vedere aplicabilitatea generală și persistența măsurilor de înghețare luate împotriva sa, limitarea dreptului său de proprietate trebuie calificată drept considerabilă. Astfel, această măsură încalcă principiul proporționalității, constituind o limitare nejustificată a dreptului său de proprietate.

În ceea ce privește relația dintre, pe de o parte, interesele individuale, îndeosebi dreptul de proprietate și, pe de altă parte, obiectivele de interes general urmărite de Uniune, chiar dacă este încă prea devreme pentru a formula o concluzie, trebuie totuși să remarcăm, în jurisprudența CJUE din ultimii ani, o evoluție mai favorabilă protejării intereselor individuale, în contextul unei verificări atente a circumstanțelor particulare din fiecare cauză în parte.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dreptul de proprietate – ca drept fundamental recunoscut prin articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii – a făcut obiectul a numeroase hotărâri pronunțate de CJUE în domeniul înghețării fondurilor, liberei prestări de servicii, proprietății intelectuale, concurenței, protecției mediului și dreptului la petiție.

În domeniul protecției mediului, Hotărârea Arcelor Sa c. Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene, (cauza T-16/04) având ca obiect Directiva 2003/87/CE care a stabilit sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră, directivă contestată de către reclamantă și din prisma încălcării dreptului său de proprietate, Tribunalul a subliniat că deși dreptul de proprietate și libertatea de a desfășura o activitate economică fac parte dintre principiile generale ale dreptului comunitar, aceste principii nu devin totuși prerogative absolute, ci trebuie să fie luate în considerare în raport cu funcția pe care o îndeplinesc în societate. În consecință, pot fi impuse restricții privind utilizarea dreptului de proprietate și a libertății de a desfășura o activitate profesională, cu condiția ca aceste restricții să răspundă concret unor obiective de interes general urmărite de Comunitate și să nu constituie, din perspectiva scopului urmărit, o intervenție excesivă și intolerabilă care ar aduce atingere substanței înseși a drepturilor garantate pe această cale.

În ceea ce privește dreptul de proprietate, Tribunalul a reținut că reclamanta nu a reușit să demonstreze pretinsa atingere a dreptului său de proprietate. Prin urmare, Tribunalul a conchis că reclamanta nu a dovedit o încălcare suficient de gravă, nici o restrângere disproporționată a acestor drepturi prin dispozițiile în litigiu și nici că pretinsa încălcare se poate afla la originea unui prejudiciu pe care l-ar fi suferit. În plus, în măsura în care reclamanta invocă o încălcare a principiului proporționalității, ca motiv de nelegalitate de sine stătător, aceasta nu a demonstrat existența unei sarcini împovărătoare și disproporționate despre care pretinde că i-ar fi fost atribuită.

Tot astfel, Tribunalul a respins ca vădit nefondat argumentul principal al reclamantei potrivit căruia participarea producătorilor de oțel, în calitate de cei mai importanți emițători industriali dovediți de CO2 , s-ar dovedi improprie sau necorespunzătoare pentru a contribui la obiectivul principal al directivei atacate, care este protecția mediului prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. În sfârșit, în orice caz, reclamanta nu a demonstrat că sistemul de comercializare a cotelor, ca atare, era vădit neadecvat pentru realizarea obiectivului de reducere a emisiilor de CO2 și că legiuitorul comunitar a încălcat astfel în mod manifest și grav limitele propriei puteri largi de apreciere.

În Hotărârea Schindler c. Comisiei, din 13 iulie 2011 (cauza T-138/07), în care Tribunalul a trebuit să se pronunțe în legătură cu pretinsul caracter de măsură de confiscare, contrar dreptului internațional, a unor amenzi stabilite de Comisie, s-a statuat că dreptul de proprietate nu este protejat numai de dreptul internațional, ci face parte de asemenea din principiile generale ale dreptului Uniunii. Cu toate acestea, întrucât supremația dreptului internațional față de dreptul Uniunii nu se extinde la dreptul primar și, în special, la principiile generale din care fac parte drepturile fundamentale, este necesar să se examineze dacă amenzile aplicate societății Schindler Holding aduc atingere dreptului fundamental la respectarea proprietății.

În această privință, s-a reamintit că dreptul de proprietate nu apare ca fiind un drept absolut, ci trebuie să fie luat în considerare din perspectiva funcției sale în societate. În consecință, unele limitări pot fi aduse folosinței dreptului de proprietate, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de Comunitate și să nu constituie, din perspectiva obiectivului urmărit, o intervenție excesivă și intolerabilă care ar aduce atingere chiar substanței dreptului astfel garantat. În speță, tribunalul a considerat că intervenția Comisiei nu a fost nici excesivă și nici intolerabilă, conchizând că obiectivele de interes general trebuie să prevaleze asupra intereselor reclamanților.

Tribunalul a exprimat aceeași poziție și în hotărârile FIFA c. Comisiei ( cauza T-385/07) și UEFA c. Comisiei (cauza T-55/08), subliniind, la fel ca și în hotărârile precedente, că protecția dreptul de proprietate nu apare ca fiind o prerogativă absolută, ci trebuie să fie evaluată din perspectiva funcției sale în societate.

În hotărârile Scarlet c. Sabam (cauza C-70/10) și Sabam c. Netlog NV (cauza C-360/10), având ca obiect pretinse încălcări ale dreptului de proprietate intelectuală, Curtea a statuat că protecția dreptului de proprietate intelectuală este consacrată, fără îndoială, la articolul 17 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Totuși, nu rezultă nicidecum din cuprinsul acestei dispoziții, nici din jurisprudența Curții că un astfel de drept ar fi intangibil și că, prin urmare, protecția sa ar trebui să fie asigurată în mod absolut. Astfel, după cum rezultă și din cuprinsul Hotărârii Promusicae (C-275/06), protecția dreptului fundamental de proprietate, din care fac parte drepturile legate de proprietatea intelectuală, trebuie apreciată comparativ cu protecția celorlalte drepturi fundamentale. Pe fond, Curtea a reținut că protecția dreptului de proprietate nu ar respecta cerința de a asigura un just echilibru între dreptul de proprietate intelectuală, pe de o parte, și dreptul la protecția datelor cu caracter personal, pe de altă parte.

Concluzionând, la fel ca toate celelalte drepturi fundamentale, dreptul de proprietate a fost recunoscut în mod treptat în dreptul Uniunii. O asemenea recunoaștere, însă, nu a presupus în mod automat o protecție absolută a acestui drept, astfel încât exercitarea dreptului de proprietate,așa cum am arătat, poate fi limitată prin diverse tipuri de restricții.

În primul rând, articolul 51 din Cartă impune o limitare cu caracter general, prin care se restrânge domeniul de aplicare al acesteia la instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și la statele membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.

În al doilea rând, limitarea exercițiului dreptului de proprietate poate fi impusă de obiectivele de interes general urmărite de Uniune. Într-adevăr, interesele generale ale Uniunii, îndeosebi obiectivul integrării, au determinat o abordare restrictivă a CJUE în această chestiune, Curtea acceptând derogări de la dispozițiile tratatelor doar în cazuri excepționale. Cu toate acestea, în ultimii ani, s-a observat o tendință a Curții spre o abordare mai favorabilă intereselor individuale. Urmând acest principiu, CJUE a pronunțat hotărâri interesante în domeniul înghețării fondurilor, statuând că măsurile conservatorii, deși nesusceptibile de a aduce atingeri dreptului de proprietate în substanța sa, constituie o limitare nejustificată a dreptului de proprietate. În pofida acestei tendințe, analiza noastră arată că, în anumite circumstanțe, interesul general continuă să prevaleze asupra protecției dreptului de proprietate.

În cele din urmă, CJUE a clarificat faptul că exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată în măsura în care protecția dreptului fundamental de proprietate ar intra în conflict cu protecția altor drepturi fundamentale sau cu alte principii generale de drept, fiind necesară asigurarea unui just echilibru între diferitele drepturi fundamentale protejate de dreptul Uniunii.

1.4. CONSTITUȚIA ROMÂNIEI DESPRE PROPRIETATE.

În concepția constituantului român, dreptul de proprietate este un drept fundamental și un drept subiectiv civil. Alături de celelalte drepturi și libertăți fundamentale, dreptul de proprietate este consacrat de articolul 44 din Constituția României. Alineatul 1 al acestui articol prevede că ,,Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.ˮ Spre deosebire de Constituția României adoptată în anul 1991 care prevedea doar ocrotirea proprietății private, articolul 44 alineatul 2 al actualei Constituții revizuite în 2003 consacră și garantarea proprietății private, în mod egal de lege, indiferent de titular. De asemenea, același alineat prevede că cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală. Așadar, Constituția revizuită din 2003 lărgește sfera subiectelor de drept care pot dobândi terenuri în România. Alineatele următoare ale articolului 44 conțin dispoziții referitoare la expropriere pentru o cauză de utilitate publică, interzicerea naționalizării sau a oricăror alte moduri de trecere silită în proprietate publicăpe baze discriminatorii, posibilitatea confiscării bunurilor ilicite, modul de folosire a subsolului oricărei proprietăți imobiliare de către autoritatea publică pentru lucrări de interes general. De asemenea, trebuie menționat că la alineatul 7 al aceluiași articol sunt reglementate obligațiile ce decurg din sarcinile privind protecția mediului și cele privind buna vecinătate. Astfel, se prevede că ,,Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.ˮ

Articolul 136 din Constituție dispune că proprietatea este publică sau privată. În alineatul 2 al acestui articol se prevede că proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și că aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. Alineatul 3 definește obiectul exclusiv al proprietății publice, și anume: bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică.

Potrivit articolului 136, alineatul 4 din Constituție, bunurile proprietate publică, bunuri ce sunt inalienabile, în condițiile legii organice ,,pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.ˮ

Articolul 136 alineatul 5 dispune că proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.

În concluzie, ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate sunt consacrate de dispozițiile constituționale ale articolelor 44 și 136, dispoziții care au stat atât la baza legislației României în materie, cât și a deciziilor Curții Constituționale referitoare la controlul constituționalității legilor în domeniul dreptului de proprietate.

1.5. PROPRIETATEA ÎN NOUL COD CIVIL. FORMELE DE PROPRIETATE.

Reluând dispozițiile articolului 136 alineatul 1 din Constituție, noul Cod civil prevede în articolul 552 că ,,Proprietatea este publică sau privatăˮ. Această reproducere întocmai a prevederilor constituționale explică folosirea de către legiuitor a termenului de ,,proprietateˮ și nu a celui de ,,drept de proprietateˮ, deși sensul avut în vedere este cel de drept subiectiv. Referindu-se la definirea legală a dreptului de proprietate privată în noul Cod civil, în doctrină s-aevidențiat faptul că noua reglementare definește acest drept prin conținutul său, adică prin atributele conferite de dreptul de proprietate: posesia, folosința și dispoziția. Astfel, ,,în noua reglementare, se consfințește dreptul real al titularului de a poseda, de a folosi și de a dispune (jus posidendi, jus utendi, jus fruendi și jus abutendi) de bunul său, proprietate privată, atribute ce pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor legaleˮ. De asemenea, definirea dreptului de proprietate prin conținutul său rezultă chiar din titlul articolului, respectiv ,,Conținutul dreptului de proprietate privatăˮ.

Așadar, dreptul de proprietate privată este definit în articolul 555 din noul Cod civil astfel: ,,(1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. (2) În condițiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalități și dezmembrăminte, după caz.ˮ După cum am văzut, definiția legală a dreptului de proprietate face referire atât la conținutul, cât și la caracterele dreptului de proprietate.

În literatura juridică recentă, s-a subliniat că ,,legiuitorul român a scindat conținutul proprietății în funcție de importanța sa sau de gravitatea actelor pe care le poate încheia proprietarul cu privire la bunul săuˮ.

Vechiul cod civil din 1864 definea dreptul de proprietate ca dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Spre deosebire de această definiție, actualul cod include pentru prima oară posesia, ca putere pe care proprietarul este în măsură să o exercite asupra bunului său, de o manieră exclusivă, printre prerogativele dreptului de proprietate. Astfel, expresia ,,a se bucuraˮ din articolul 480 al vechiului cod, explicată în doctrină ca incluzând atributele posesiei și folosinței, a fost eliminată; dreptul de proprietate fiind caracterizat prin prerogativele de a poseda, de a folosi și de a dispune. De asemenea, în noul cod civil perpetuitatea este enumerată ca și caracter juridic al dreptului de proprietate.

Potrivit articolului 552 din Codul civil, ,,Proprietatea este publică și privată.ˮ

Așa cum am precizat anterior, fundamentul împărțirii proprietății în publică și privată îl constituie dispozițiile constituționale.

În literatura juridică recentă, s-a arătat că justificarea existenței acestor două forme de proprietate este dată de regimul lor juridic diferit. Astfel, dreptul de proprietate publică este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. În schimb, dreptul de proprietate privată este alienabil, prescriptibil și sesizabil. În al doilea rând, dreptul de proprietate publică este, în principiu, nedezmembrabil ( fac excepție servituțile care nu sunt incompatibile cu uzul și interesul publiccăruia îi sunt destinate bunurile afectate). Totodată, potrivit dispozițiilor articolului din 136 alineatul 3 din Constituție, din dreptul de proprietate publică pot să derive drepturi reale specifice – dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul real de folosință. De asemenea, obiectul celor două forme de proprietate diferă. Astfel, obiectul dreptului de proprietate privată îl pot constitui bunuri de orice natură, de uz sau de interes privat, cu excepția celor care fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică. Potrivit articolului 136 alineatul 3 din Constituție, bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice. În fine, în privința titularilor acestui drept, orice persoană fizică sau juridică poate fi titular al dreptului de proprietate privată. În schimb, proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.

Un alt element de noutate al actualului cod este dat de faptul că pentru prima dată proprietatea publică este reglementată de sine stătător. Astfel, articolul 858 definește dreptul de proprietate publică astfel: ,,Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția si fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.ˮ

Având în vedere trăsăturile comune ale celor două forme de proprietate, articolul 554 alineatul (2) din noul Cod civil prevede că dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă. Așa fiind, pentru legiuitorul român, dreptul de proprietate publică este un veritabil drept de proprietate,. Același înțeles îl are dreptul de proprietate publică și în dreptul francez.

1.6. CONȚINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE.

Așa cum am arătat, în noul Cod civil, dreptul de proprietate este definit prin conținutul său și anume, atributele dreptului de proprietate, respectiv posesia (ius possidendi), folosința (ius utendi și ius fruendi) și dispoziția (ius abutendi, abusus). De asemenea, Curtea Constituțională, într-una din deciziile sale în materie de proprietate, a subliniat că regimul juridic general al proprietății, publică sau privată, vizează, ca esență, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția.

1.6.1.Posesia (jus possidendi)

Definind posesia, în doctrină s-a afirmat că, sub aspect juridic, posesia reprezintă ,,apropierea bunului care este obiectul dreptului de proprietate, practic, relația dintre proprietar și bunul său. Astfel, posesia ca element de drept exprimă dreptul de a apropria și a stăpâni bunul ca titular al dreptului de proprietate, spre deosebire de posesia exercitată ca stare de faptˮ

În doctrină, s-a afirmat că posesia se manifestă, în primul rând, în momentul aproprierii bunului, acest act inițial de apropiere având ,,o semnificație de continuitate până în momentul pierderii stăpânirii bunului sau a dreptului de proprietate de către titularul său. Acest atribut se manifestă, de asemenea, și după pierderea stăpânirii bunului, în mod direct, prin exercitarea acțiunilor petitorii și, în mod indirect, prin exercitarea acțiunilor posesorii prin care proprietarul urmărește reluarea stăpânirii bunului.ˮ În cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra unui bun prin act juridic, transmițătorul bunului exercită un act de dispoziție juridică, care se produce la nivelul dreptului, iar nu al bunului, în timp ce dobânditorul își aproprie bunul ca manifestare a lui jus possidendi.

1.6.2. Folosința (jus utendi și jus fruendi)

Folosința sau uzul poate constitui, în sine, un drept real, însă sensul avut acum în vedere este cel de atribut al dreptului de proprietate. S-a subliniat în doctrină că folosința, ca atribut al dreptului de proprietate, ,,spre deosebire de termenul folosit în limbajul comun, în terminologia juridică, reprezintă dreptul proprietarului de a se servi personal de bunul său, în funcție de natura acestuia. Desigur, această prerogativă a titularului nu trebuie exercitată abuziv.ˮ

În doctrina franceză, s-a afirmat că exercitarea acestui atribut se manifestă, în ciuda expresiei, într-o dublă manieră, pozitivă sau negativă.

a) Sub aspect pozitiv, dreptul de a folosi lucrul este dreptul de a se servi (usus) de acesta pentru propria plăcere sau pentru exploatarea economică a lucrului; de exemplu, locuirea unei case, cultivarea unui domeniu, utilizarea unui autoturism. De asemenea, acest drept permite titularului să aleagă liber, în principiu, felul în care vrea să folosească lucrul sau imaginea acestuia. În același timp, așa cum am precizat deja, usus trebuie exercitat în limitele sale normale, adică fără a se comite un abuz de drept. De asemenea, trebuie avută în vedere și existența restricțiilor de interes privat sau de interes public privind exercitarea dreptului de proprietate. Să adăugăm că dreptul de a folosi un lucru se asociază cu puterea de a iniția acțiuni de păstrare a acestuia.

b) Folosința bunului poate fi privită și sub aspect negativ. Dreptul de a folosi lucrul presupune și dreptul de a nu îl folosi, fără ca proprietarul să își piardă prin neuz dreptul de proprietate. Astfel, uzul presupune și dreptul proprietarului de a nu se servi de bunul său, de a nu-și folosi autoturismul, de a nu-și ocupa apartamentul, de a nu-și exploata domeniul, dar și dreptul de a se opune utilizării imaginii bunului propriu. Se impune precizarea că neuzul poate fi și el limitat, că pot exista restricții impuse de legiuitor ale posibilității de a adopta atitudini prea negative, atunci când se manifestă, de exemplu, preocupări de ordin general legate de o situație de penurie sau de intensificări ale anumitor forme de intervenționism.

Cea de-a doua latură a atributului folosinței (ius fruendi, fructus) reprezintă dreptul proprietarului de a culege fructele produse periodic de bunul său, fără a-i consuma substanța. În doctrina franceză, s-a subliniat că dreptul de a culege fructele include, de asemenea, și dreptul de a nu le culege, însă cu luarea în considerare a unor restricții impuse proprietarului în vederea asigurării, în anumite condiții, a exploatării bogățiilor naționale.

Potrivit articolului 548 din actualul Cod civil, fructele sunt naturale, industriale și civile.

Spre deosebire de fructe, folosirea productelor, mai ales dacă este vorba de lucruri care se consumă după prima utilizare, se confundă imediat cu abusus, adică cu dreptul de a dispune de aceste lucruri.

În literatura juridică franceză, s-a arătat că voința individuală poate modifica natura bogățiilor izvorâte dintr-un bun: aceasta depinde de organizarea exploatării bunului respectiv. Astfel, arborii tăiați dintr-o pădure sunt produse; altfel stau lucrurile dacă pădurea este amenajată și supusă tăierilor sistematice; materialele extrase din carierele neexploatate sunt produse, dar sunt considerate fructe dacă carierele sunt exploatate regulat, periodicitatea fiind semnul distinctiv al fructelor.

1.6.3. Dispoziția (jus abutendi, abusus)

Dreptul proprietarului de a dispune de lucrul său, abusus, este atributul esențial și specific dreptului de proprietate, constituind expresia cea mai completă a puterii sale. În acest sens, profesorul Matei Cantacuzino a evidențiat faptul că ,,Puterea de a dispune de dreptul de proprietate, de a-l înstrăina, de a-l transmite constituie un atribut esențial al proprietății. Inalienabilitatea, care e neapărat vremelnică și neapărat relativă, adică cu privire la raporturile dintre anumite persoanesau dintre anumite categorii de persoane, nu poate să existe decât în cazurile prescrise sau îngăduite de lege, ceea ce înseamnă că facultatea de a înstrăina este de ordine publică, libera circulație a bunurilor fiind în relație directă cu interesele economiei obștești.

După cum se arată în doctrină, ,,proprietarul poate transmite către un terț atributele stăpânirii și folosinței bunului său, fie temporar, cum ar fi în situația închirierii bunului sau a constituirii unui drept de uzufruct, fie perpetuu, cum ar fi în situația constituirii unei servituți, sau dacă transmiterea acestor atribute se concretizează chiar în constituirea, în favoarea unui terț, a unui drept real de sine stătător, cum ar fi dreptul de uzufruct sau dreptul de servitute, niciodată proprietarul nu poate transmite atributul dispoziției bunului.ˮ Transmiterea atributului dispoziției ,,semnifică însăși transmisiunea dreptului de proprietate; titularul dreptului de proprietate și, implicit, al atributului dispoziției, va fi noul dobânditor al bunului, așa cum se găsea în patrimoniul celui de la care se dobândește.ˮ

Ca atribut al dreptului de proprietate, dispoziția îmbracă două forme: materială și juridică.

1.6.3.1. Dispoziția materială

Dispoziția materială se referă la ,,bunurile corporale, inclusiv drepturile de creanță a căror substanță juridică este în materialitatea titlului. Dispoziția materială presupune dreptul proprietarului ca el însuși sau prin altă persoană să consume substanța bunului, să culeagă productele, să modifice, să transforme sau să distrugă bunul.ˮ Astfel, mai înainte de toate, în primul rând, proprietarul are dispoziția materială a bunului, acesta putând îndeplini toate actele materiale care corespund dreptului său de folosire, să execute orice lucrări, să taie arborii, să demoleze construcții. În plus, proprietarul poate transforma și chiar distruge substanța lucrului, de exemplu omorând un animal sau epuizând o carieră. Această facultate de a dispune material de bun distinge dreptul de proprietate de toate celelalte drepturi reale: într-adevăr, acestea din urmă le permit titularilor să beneficieze de bunul altcuiva mai mult sau mai puțin complet, însă întotdeauna „cu îndatorirea de a-i conserva substanța”, așa cum precizează articolul 703 din Codul civil, care reglementează uzufructul.

Totuși, anumite necesități de interes public pot conduce la o serie de restricții ale dreptului recunoscut proprietarului de a distruge lucrul care îi aparține. Cu titlu de exemplu, menționăm că monumentele naturale sau locurile de patrimoniu nu pot fi nici distruse, nici modificate în ceea ce privește starea sau aspectul lor, cu excepția cazului în care există o autorizație specială. În schimb, necesitatea de combatere a dăunătorilor poate impune obligații de distrugere.

1.6.3.2. Dispoziția juridică.

În doctrină, s-a arătat că exercitarea acestui atribut se realizează prin acte juridice de dispoziție între vii (inter vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis causa). Așadar, dispoziția juridică poate îmbrăca forme foarte diverse: dispoziția mortis causa, abandonul proprietății (dreptul de a abandona bunul) și transmiterea între vii (în totalitate, parțială sau a unor atribute ale dreptului de proprietate).

a) Dispoziția pentru cauză de moarte (mortis causa)

Se întâmplă adesea ca proprietarul să decidă soarta bunului său, pentru perioada de după decesul său, prin dispunere în caz de deces. Conform articolului 1.034 din Codul civil, ,,Testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață.ˮ Mai exact, conform articolului 986 din Codul civil ,,Legatul este dispoziția testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulți legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracțiune din acesta sau anumite bunuri determinate.ˮ

b) Abandonul proprietății

De asemenea, proprietarul poate dispune, încă din timpul vieții, de bunul său prin abandon, delăsarea bunului sau renunțarea la drept. Însă, pentru interese de ordin general, legea îl poate împiedica pe proprietar să abandoneze oriunde și oricând bunul pe care nu-l mai dorește.

Potrivit dispozițiilor articolului 562 alineatul 2 din Codul civil, proprietarul poate abandona bunul său mobil, dreptul stingându-se în momentul părăsirii bunului mobil. Astfel, prin abandon, care este un act unilateral, bunul abandonat devine un res nullius sau, mai degrabă, res derelicta, așa încât lucrul abandonat nu trece, cel puțin nu direct, în mâinile unui terț. Astfel, fostul proprietar are, la fel ca oricine altcineva, dreptul de a-și lua înapoi lucrul, atât timp cât nimeni nu și l-a apropriat. S-a arătat că, în schimb, ,,delăsarea presupune părăsirea bunului în mâinile unei alte persoane. Atât abandonul, cât și delăsarea presupun actul material al părăsirii bunului însoțit de actul juridic al renunțării la drept.ˮ

Renunțarea la drept se face întotdeauna în profitul unei persoane, așa încât dispare un element esențial al structurii dreptului, respectiv subiectul activ. Totodată, potrivit dispozițiilor articolului 13 din Codul civil, renunțarea la un drept nu se prezumă. În privința imobilelor, articolul 562 alineatul 2 din Codul civil prevede că proprietarul poate renunța, prin declarație autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară.

Dreptul se stinge, în acest caz, prin înscrierea în cartea funciară, în condițiile legii, a declarației de renunțare.Cu titlu de exemplu, menționăm dispozițiile articolului 693 alineatul 4 din Codul civil care dispun că în situația in care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunțării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, in favoarea constructorului.

c) Transmiterea proprietății între vii

Proprietarul poate transfera altei persoane, parțial sau în totalitate, atributele dreptului pe care îl are asupra bunului. De exemplu, dacă proprietarul transmite numai un drept de folosință a lucrului său, el își dezmembrează proprietatea, instituind asupra bunului un drept real de uzufruct, de uz, habitație sau de servitute. Dacă, dimpotrivă, acesta transferă în totalitate dreptul său, el înstrăinează lucrul, realizând astfel un act translativ de proprietate. A transmite atributul dispoziție bunului semnifică, așa cum am mai arătat transmiterea dreptului de proprietate.

Aceste diverse acte juridice sunt îndeplinite nu asupra bunului însuși, ci asupra dreptului de a dispune al proprietarului.

Există, însă, și o serie de restricții cu privire la dreptul de a dispune, de diverse origini, cum ar fi cele privind proprietatea inalienabilă sau condiția de inalienabilitate, însă asupra lor vom reveni ulterior.

Exercitarea atributelor dreptului de proprietate trebuie să se facă în limitele stabilite de lege. Așa cum se va vedea, unele dintre aceste limite sunt stabilite de Codul civil, iar altele sunt reglementate prin legi speciale.

1.7. CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE.

Diferitele caractere ale dreptului de proprietate se pot stabili și descrie din diverse perspective. Astfel, în materie constituțională, am asistat la consacrarea „caracterului său fundamental”. Din perspectiva dreptului privat, articolul 555 alineatul (1) din Codul civil subliniază existența a trei caractere juridice: dreptul de proprietate este absolut, exclusiv și perpetuu.

1.7.1. Caracterul absolut al dreptului de proprietate.

În limbajul juridic, termenul de absolut poate avea mai multe semnificații. De pildă, când facem distincția dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă, scopul este de a marca influența diferită a diverselor cauze sau motive de nulitate ce pot afecta un act juridic. Însă, aceasta nu este singura semnificație a termenului absolut și, în mod cert, nu se regăsește printre semnificațiile specifice pentru proprietate.

Așa cum se arată în doctrină, ,,caracterul absolut al dreptului de proprietate, într-o primă abordare, poate fi privit în sensul diferențierii de drepturile relative și pare a fi luat în considerare numai caracterul său opozabil erga omnes care, de altfel, caracterizează toate drepturile absolute. Acest caracter trimite mai degrabă la un drept deplin, completˮ; prin urmare, dreptul de proprietate poate fi considerat drept forma cea mai completă a dreptului subiectiv. În acest sens, s-a subliniat că ,,prin reținerea caracterului absolut al dreptului de proprietate se voiește demarcarea acestui drept de toate celelalte drepturi reale. El este conceput ca expresia cea mai cuprinzătoare a conținutului unui drept subiectiv. Numai dreptul de proprietate este un drept real complet, deoarece este unicul astfel de drept care conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor sale – posesia, folosința și dispoziția.ˮ

Caracterul absolut al dreptului de proprietate înseamnă că ,,existența sa nu depinde de niciun alt drept care să-i servească drept temei al constituirii. Altfel spus, dreptul de proprietate se definește prin el însuși, iar nu prin raportare la alte drepturi. De aceea dreptul de proprietate este singurul care-i permite titularului să exercite toate prerogativele pe care le conferă, în putere proprie și în interes propriu.ˮ Astfel, toate celelalte drepturi reale sunt relative și fiind constituite pe temeiul dreptului de proprietate, titularul lor își exercită prerogativele raportându-se la o altă persoană (nudul proprietar). În schimb, dreptul de proprietate este singurul drept care se poate realiza fără a se recurge la o altă persoană, fiind singurul drept intrinsec inexigibil.

După cum s-a afirmat în literatura juridică, ,,caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat în sensul că titularul său are asupra lucrului latitudinea de a-i trage toate foloasele, de a profita de toată utilitatea pe care el o conferă și de a săvârși toate actele juridice care răspund nevoilor proprietarului sau impuse de propriul său interesˮ. Cu toate acestea, potrivit articolului 555 alineatul (1), dreptul de proprietate trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege, adică proprietarul poate să facă toate actele materiale și juridice care nu îi sunt interzise în mod expres. Prin urmare, libertatea acestor acte este regula sau principiul, iar restricțiile aduse dreptului de proprietate, oricât de numeroase și de importante ar fi, nu constituie decât excepția, așa încât ele trebuie interpretate în mod restrictiv. Altfel spus, ,,nu trebuie descrise prerogativele proprietarului; este suficient să fie căutate limitele acestora.ˮ

După cum s-a subliniat în doctrină, numai legiuitorul ,,poate fixa limitele exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, dar și atunci când o face trebuie să asigure un just echilibru între prezervarea intereselor proprietarului și luarea în considerare a interesului general, social.ˮ

1.7.2. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate privată este o prelungire, un corolar al caracterului său absolut. Dacă acesta din urmă conferă titularului toate prerogativele dreptului său (posesie, folosință, dispoziție), caracterul exclusiv presupune că titularul, fie că este persoană fizică, fie că este persoană juridică, este singurul stăpân al bunului său, fiind îndreptățit să exercite singur toate prerogativele date de acest drept, în sensul că îl poate exploata sub orice formăsau se poate opune oricărei încălcări a dreptului său de către terți, fără a fi necesar să dovedească existența vreunui prejudiciu, material sau moral.Acest lucru se datorează inviolabilității proprietății. Tot astfel, ,,proprietarul este singurul îndreptățit să dezmembreze dreptul său de proprietate prin consimțirea ca anumite prerogative să fie exercitate de alte persoane, ca drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, sau ca drepturi de creanță, rezultate din raporturi juridice obligaționale.ˮ

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate presupune ,,nu numai puterile depline ale titularului dreptului, ci și monopolul acestuia asupra bunului său și excluderea terților, inclusiv a autorităților publice. Excepție nu face nici proprietatea comună, caz în care există mai mulți proprietari asupra aceluiași bun în același timp, situație în care am putea vorbi de exercitarea în comun a monopolului de către coproprietari, care dețin împreună un drept exclusiv.ˮ

Cu privire la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, în literatura juridică recentă, s-a arătat că acesta se manifestă atât pe verticală –în raporturile proprietarului cu autoritățile publice -, cât și pe orizontală – în raporturile cu terții sau cu autoritățile publicecând acestea acționează ca titulare ale dreptului de proprietate privată.

Având în vedere că inviolabilitatea dreptului de proprietate privată este consacrată de dispozițiile articolului 136 alineatul ultim din Constituție, în cadrul raporturilor pe verticală, imixtiunea autorităților publice este posibilă numai în cazurile prevăzute la articolul 44 alineatele (3), (4) și (9), respectiv în cazul exproprierii, confiscării, folosirii subsolului unei proprietăți imobiliare, efectuării unei percheziții în cadrul procesului penal sau a unei executări silite în cadrul procesului civil. În raporturile pe orizontală, excepțiile de la regula generală a ocrotirii dreptului de proprietate privată sunt uzucapiunea și dobândirea proprietății prin posesia de bună-credință a bunurilor mobile.

1.7.3. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate

Există de mult timp unanimitate în doctrină în ceea ce privește caracterul perpetuu al dreptului de proprietate. În noul Cod civil, există o referire expresă la acest caracter atunci când se definește dreptul de proprietate, înlăturându-se astfel omisiunea Codului civil din 1864, care enunța doar caracterele absolut și exclusiv ale dreptului de proprietate.

Caracterul perpetuu prelungește caracterul absolut al dreptului de proprietate, în sensul că acesta durează atâta timp cât durează bunul care formează obiectul său. Bineînțeles că natura bunului influențează caracterul perpetuu, în sensul că nu se poate vorbi de perpetuitate în cazul bunurilor consumptibile, cum ar fi produsele alimentare, fluidele, hidrocarburii, electricitatea. Toate aceste bunuri consumptibile nu procură decât ,, scântei de proprietateˮ. S-a afirmat că ,,dreptul de proprietate se stinge nu numai când obiectul său piere, ci și când devine nesusceptibil de apropriere. Cum apropriabilitatea este calitatea pe care trebuie să o aibă lucrul pentru a deveni bun, este firesc ca pierderea acestei calități să ducă la stingerea dreptului.ˮ

Mai trebuie să remarcăm că ,,dreptul de proprietate, drept perpetuu, include și ideea transmisibilității sale fie prin acte juridice între vii, fie pe calea succesiunii.

Când afirmăm că dreptul de proprietate este perpetuu, acest lucru nu înseamnă că îi este imposibil posesorului unui bun să dobândească proprietatea acestuia prin trecerea timpului, respectiv prin împlinirea unui termen în cazul uzucapiunii. Acest lucru înseamnă că atâta timp cât o astfel de dobândire nu s-a produs, proprietarul unui bun rămâne proprietarul respectivului bun. În acest sens, nu există nici o prescripție extinctivă a dreptului de proprietate. Prin urmare, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este evidențiat și de imprescriptibilitatea acestui drept, care, potrivit articolului 562 din Codul civil, nu se stinge prin neuz. S-a arătat că ,,Monopolul proprietarului asupra bunului presupune nu numai acțiunea, dar și facultatea inacțiunii, a neglijenței, a nepăsării față de bun. Abandonul, renunțarea la animus domini, reprezintă depășirea limitei maxime a neuzului lucrului.

Așadar, așa cum se arată în doctrină, ,,dreptul de proprietate este transmisibil, cu excepția bunurilor care fac obiectul dreptului de proprietate publică sau a cazurilor de inalienabilitate legală ori convențională a bunurilor proprietate privată.

Din caracterul perpetuu al proprietății s-a putut deduce că „dreptul de proprietate durează atât timp cât durează lucrul” și că „nu există proprietate temporară”. Însă, conform opiniei înseși a autorilor acestei afirmații, sunt necesare o serie de nuanțări. Mai întâi, într-un anumit număr de cazuri, dreptul de proprietate al unei persoane asupra unui bun este afectat temporar de diverse clauze sau stipulări. În aceste cazuri, nu există o atingere a caracterului perpetuu al proprietății; nu se pune, aici, în discuție decât mecanismul de transmitere a dreptului de proprietate de la un titular la altul. Astfel, de exemplu, este posibil ca transferul de proprietate inerent oricărei vânzări să fie întârziat, ca dreptul de proprietate să fie afectat de o condiție rezolutorie sau de un termen.

În alte cazuri, dreptul de proprietate asupra unui lucru încetează după o anumită perioadă de timp, astfel că lucrul dobândit de o persoană sau transmis unei persoane de către un proprietar anterior revine colectivității, cum este cazul, de exemplu, a drepturilor de proprietate intelectuală. S-a arătat că astfel de stingere a dreptului de proprietate reprezintă o derogare, o excepție de la caracterul perpetuu al proprietății.

În fine, în doctrina juridică, s-a evidențiat că, în contextul căderii regimurilor totalitare din fostele țări socialiste europene, recunoașterea perpetuității dreptului a stat la baza reconstituirii drepturilor de proprietate asupra bunurilor și a altor măsuri reparatorii pentru bunurile trecute abuziv în proprietatea fostelor state socialiste.

1.8. LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ.

Atunci când vorbim despre exercitarea dreptului de proprietate, avem în vedere modurile în care titularul acestui drept – proprietarul – îi pune în valoare atributele, deci conținutul dreptului, cu privire la bunul asupra căruia acesta poartă. În acest sens, textul articolului 555 alin. 1 din Codul civil precizează în mod expres atributele și caracterele dreptului de proprietate, dar în limitele determinate de lege, condiție legală absolută pentru exercitarea prerogativelor acestui drept.

În doctrina juridică recentă, s-a arătat că prin definirea abuzului de drept la art. 15 din Codul civil, ,,legiuitorul consacră principiul neminem laedere, stabilind limita generală a exercițiului oricărui drept subiectiv civil, aplicabilă prin urmare și dreptului de proprietate. Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altulori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.ˮ

Având în vedere că problema limitelor exercitării dreptului de proprietate este deosebit de complexă, în literatura juridică recentă, s-a motivat necesitatea clasificării acestora. Astfel, un autor distinge între limitele materiale și limitele juridice ale exercitării dreptului de proprietate privată, distincție ce are în vedere, pe de o parte, diferența dintre dreptul de proprietate și obiectul acestui drept, iar, pe de altă parte, rolul voinței juridice.

În opinia aceluiași autor, limitele materiale au în vedere numai bunurile corporale și delimitează exercitarea dreptului de proprietate în funcție de corporalitatea obiectului dreptului de proprietate, voința juridică având un rol secundar. Aceste limite rezultă, de cele mai multe ori, chiar din dimensiunile corporale ale obiectului proprietății.

De asemenea, s-a opinat că limitele juridice vizează conținutul juridic al dreptului de proprietate, ele restrâng, într-un fel sau altul, exercitarea atributelor proprietății, fără a echivala, însă, cu o suspendare a acestora în raport cu o parte din obiectul dreptului. Limitele juridice își au temeiul în voința juridică, fie că este voința legiuitorului (în cazul limitelor legale), fie a judecătorului (în cazul limitelor judiciare), fie a proprietarului (în cazul limitelor convenționale).

Limitele exercitării dreptului de proprietate sunt reglementate cu caracter general la articolul 556 din Codul civil, fiind detaliate în dispozițiile articolelor 602-630 din același cod.

În ceea ce privește limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată, alineatul 1 al articolului 556 din Codul civil dispune că dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său, determinate de limitele corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite de lege. S-a evidențiat că această limitare privește atât corporabilitatea bunului, cât și voința legiuitorului. Un astfel de exemplu l-ar putea constitui dreptul proprietarului de a folosi subsolul proprietății sale imobiliare, însă, potrivit art. 44 alin. 5 din Constituție, acesta poate fi folosit și de o autoritate publică pentru executarea unor lucrări de interes general.

În doctrină, s-a arătat că limitele materiale ale exercitării proprietății sunt determinate de întinderea obiectului dreptului de proprietate, cu referire la bunurile corporale, indiferent că acestea sunt mobile sau imobile, întrucât nu putem concepe limite materiale în zona bunurilor incorporale. Corporalitatea bunului face posibilă exercitarea actelor de dispoziție materială asupra bunului, prin care se poate schimba configurația obiectului dreptului de proprietate, modificându-se astfel limitele materiale ale dreptului de proprietate.

În cazul terenurilor, limitele materiale sunt precizate în titlul de constituire, ca instrumentum. Proprietarul are un titlu asupra terenului său care va cuprinde mențiuni privind întinderea suprafeței de teren, vecinătățile sale și poate fi însoțit de planuri cadastrale. Limitele materiale asupra suprafeței terenului sunt stabilite prin îngrădirea proprietății, iar în caz de conflict cu proprietarii vecini, pe calea acțiunii în grănițuire, reglementate de art. 560 C. Civ..

De asemenea, articolul 559 alin. (1) C. civ. prevede că proprietatea terenului se întinde și asupra subsolului și a spațiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale.

Prin urmare, dreptul de proprietate asupra terenului cuprinde și proprietatea asupra spațiului situat deasupra terenului, însă o limită materială este stabilită prin art. 136 alin. (3) din Constituție, conform căruia spațiul aerian al României face obiectul exclusiv al proprietății publice a statului.

Definiția spațiului aerian al României o regăsim în art. 6 din Codul aerian civil, conform căruia „spațiul aerian național reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic”.

În doctrină, s-a argumentat că dacă limita superioară a spațiului aerian ce constituie obiectul dreptului de proprietate publică, este spațiul extraatmosferic, limita inferioară nu este precizată. Mai mult, această limită este variabilă și este cuprinsă în reglementări speciale privind construcțiile, plantațiile sau lucrările pe care proprietarul le poate face asupra terenului său.Astfel, proprietarul care va edifica o construcție va trebui să respecte, ca limită a folosinței spațiului de deasupra terenului său, normele administrative de stabilire a înălțimii clădirilor în zona dată, cu respectarea dispozițiilor legale privind urbanismul.

În exercițiul proprietății asupra terenurilor situate în vecinătatea aeroporturilor sau a altor instalații aeronautice, limita materială a folosinței terenurilor proprietate privată este determinată de existența servituților aeronautice, care sunt servituți administrative ce prevăd „condiții, restricții, obligații impuse de reglementările naționale și/sau internaționale, în interesul siguranței zborului” (art. 3 pct. 3.38 din Codul aerian civil român).

În scopul asigurării siguranței zborului aeronavelor, în conformitate cu reglementările specifice emise de organul central al administrației de stat în domeniul transporturilor, respectiv Ministerul Transporturilor, sunt stabilite zonele supuse servituților „de aeronautică civilă” aferente aerodromurilor civile și echipamentelor serviciilor civile de navigație aeriană (art. 76 din Codul aerian civil român).

În zonele supuse servituților de aeronautică civilă pot fi amplasate și realizate construcții numai cu avizul Ministerului Transporturilor, iar în cazul aerodromurilor exploatate în comun cu autoritățile militare, este necesar și avizul Ministerului Apărării Naționale (art. 77 din Codul aerian civil român).

Proprietatea asupra subsolului terenului. Strict teoretic, proprietatea asupra subsolului se poate exercita în adâncime în mod nelimitat, până în centrul pământului. În realitate însă, posibilitatea proprietarului de a folosi subsolul este limitată, pe de o parte, din punct de vedere material, de tipul de lucrări pe care dorește să le realizeze, de structura solului, de tehnologia la care are acces, iar pe de altă parte, din punct de vedere juridic, prin limitele legale pe care Constituția le prevede cu privire la numite categorii de bunuri. Este vorba despre bogățiile de interes public care, potrivit art. 136 alin. 3 din Constituție, fac exclusiv obiect al dreptului de proprietate publică a statului.

Alin. 2 al art. 556 precizează posibilitatea limitării exercitării atributelor dreptului de proprietate prin efectul legii. Aceste limite legale au în vedere chiar conținutul juridic al dreptului de proprietate.

Alineatul 3 al aceluiași articol menționează că limitările se pot face și prin convenție, dacă legea nu o interzice.

Altfel spus, limitările pot fi rezultatul voinței legiuitorului, a judecătorului sau chiar al voinței proprietarului. Indiferent de izvorul lor, și limitele convenționale și cele judiciare sunt ,,legaleˮ în sens larg, deoarece nici părțile și nici judecătorul nu pot aduce limitări nepermise de lege exercițiului proprietății.

Se impune, însă, o precizare, și anume, că limitele exercitării dreptului de proprietate privată, indiferent de sorgintea lor, nu înseamnă și nu ar putea însemna lipsirea titularului de dreptul său. Excepțiile de la garantarea dreptului de proprietate sunt doar cele prevăzute de Constituție și anume: exproprierea pentru cauză de utilitate publică și confiscarea.

În acest sens, articolul 44 din Constituție consacră principiul garantării și ocrotirii în mod egal al proprietății private, indiferent de titular, conținutul și limitele dreptului de proprietate fiind stabilite de lege. În doctrină, s-a subliniat că, de principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane, esențial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate. În Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, Curtea Constituțională a decis că, în temeiul art. 44 din Constituție, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin urmare, textul articolului 44 alineatul 1 din Constituție cuprinde expres o dispoziție în temeiul căreia legiuitorul are competența de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate.

De asemenea, Constituția garantează existența proprietății private prin faptul că nu permite pierderea dreptului de proprietate privată decât pentru cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire (alin. 3), interzice naționalizarea sau orice altă măsură de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe criterii discriminatorii (alin. 4) sau confiscarea averilor dobândite ilicit (alin. 8).

Totodată, alineatul 7 al aceluiași articol din Constituție prevede unele limitări în exercițiul proprietății private, dispunând că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, conform legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Aceste dispoziții trebuie coroborate și cu cele ale articolului 49 din Constituție, potrivit cărora: „(1)Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența dreptului sau a libertății. "

1.9. LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ.

Potrivit articolului 862 din Codul civil, ,,Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite reglementate de lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate privată, în măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.ˮ Așa fiind, în doctrina recentă s-a arătat că limitele de exercitare a proprietății publice pot fi limite materiale, care sunt impuse de parametrii fizici specifici unui bun ce are corporalitate, limite legale, stabilite de Codul civil sau de legi speciale, precum și limite judiciare, impuse de judecător. În opinia doctrinei, dreptul de proprietate publică nu poate fi limitat pe cale convențională deoarece titularul său nu poate, în lipsa unui text de lege care să reglementeze în mod expres această situație, să aducă atingere afectațiunii bunului, adică satisfacerii uzului interesului public. În dreptul francez, Codul civil recunoaște în favoarea terților, vecini ai unei proprietăți publice posibilitatea constituirii unui drept de servitute pe cale convențională, domeniul public putând fi grevat de o servitute, cu condiția ca servitutea să fie compatibilă cu uzul sau interesul public căruia îi este destinat bunul public afectat.

Prin urmare, exercitarea dreptului de proprietate publică este supusă acelorași limite ca și exercitarea dreptului de proprietate privată, cu condiția ca limitele impuse să fie compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate. Astfel, dacă limita necesar a fi respectată de către titularul dreptului de proprietate publică este de natură să afecteze destinația bunului, atunci interesul public va prevala interesului privat, restricția impusă fiind incompatibilitatea. Potrivit alineatului al doilea al aceluiași articol, incompatibilitatea se constată prin acordul dintre titularul proprietății publice și persoana interesată sau, în caz de divergență, pe cale judecătorească. În aceste cazuri, potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, persoana interesată are dreptul la o justă și prealabilă despăgubire din partea titularului proprietății publice. Cu privire la acest ultim aspect, s-a arătat că deși articolul 862 din Codul civil face referire la încălcarea unor limite privind exercitarea proprietății publice, care ar dăuna exercitării dreptului de proprietate al titularului vecin, nu este exclus ca și acesta din urmă să îl despăgubească pe titularul proprietății publice atunci când îi cauzează acestuia din urmă prejudicii în exercitarea dreptului de proprietate publică, însă temeiul juridic al răspunderii va fi în acest din urmă caz articolul 630 din Codul civil.

2. LIMITELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ.

2.1. CONSIDERAȚII GENERALE.

„Proprietatea nu este un drept intangibil și sacru, dar este un drept în continuă schimbare". Așa fiind, astăzi este un lucru obișnuit în a se considera că dreptul de proprietate este supus unui număr crescând de limitări în exercițiul său. Reflectare a permanentei și constantei sale adaptări, aceste limite ale exercitării dreptului de proprietate sunt impuse de finalitățile sale morale, de eficacitatea sa economică, precum și de exigențele interesului general, trebuind, astfel, să răspundă așteptărilor sociale ale membrilor colectivității.

Forma de manifestare a limitelor aduse exercițiului dreptului de proprietate se caracterizează printr-o mare varietate terminologică. Utilitatea publică, interesul public, necesitatea publică, interesul general, sau utilitatea socială sunt tot atâtea concepte folosite de constituțiile europene. Așa cum am arătat deja, dacă constituția belgiană, cea greacă și cea spaniolă fac în mod expres referire la utilitatea publică sau interesul public, alte constituții, ca cea germană, italiană, spaniolă fac referire la conceptul de interes general sau de funcție socială. Întrebuințarea acestor concepte de către legislațiile și jurisdicțiile naționale și europene ar lăsa să se înțeleagă că referința la un concept sau la altul ar corespunde unei anumite logici, această distincție justificându-se a priori, avându-se în vedere natura restricțiilor aduse dreptului de proprietate. Însă, aceste diferențe nu sunt decât aparentă. Tinzând să justifice deopotrivă ingerințele aduse exercițiului dreptului de proprietate, utilitatea publică, interesul public, necesitatea publică, interesul general, sau utilitatea socială presupun, pe cale de consecință, o „unitate funcțională". Indiferent de modul în care este denumită, scopul măsurii limitării dreptului de proprietate reprezintă vectorul sau exponentul intereselor colectivității, în funcție de care va fi evaluat sacrificiul impus proprietarului.

În mod tradițional, așa cum deja am arătat, asemenea restricții erau rezultatul unor măsuri care urmăreau să impună proprietarului un comportament conform așteptărilor societății. Or, actualmente, unele dintre aceste limite vizează, de asemenea, condamnarea, sancționarea pasivității, abstinenței sau lipsei de acțiune culpabile a proprietarilor. Aceștia din urmă trebuie să-și asume obligații care nu se rezumă numai la respectul drepturilor concurente. De acum încolo, proprietarii trebuie să-și exercite dreptul lor de proprietate în așa fel încât să satisfacă și binele comun, răspunzând astfel utilității lui sociale.

Binele comun se regăsește în conceptul juridic de interes general, așa încât, prin intermediul acestuia din urmă, se manifestă utilitatea socială a dreptului de proprietate. Evoluția noțiunii de drept de proprietate este, astfel, legată de noțiuni ca cele de interes general sau interes public, noțiuni care, astăzi, se identifică și cu ceea ce unii autori califică drept interes social. ,,Dacă judecătorii supremi au actualizat noțiunea dreptului de proprietate, raportând-o la exigențele interesului social, au făcut-o în numele funcției sale sociale. Proprietarul este ținut să-și exercite prerogativele dreptului său în interesul tuturor, sau, cel puțin, fără a putea să meargă contra interesului generalˮ.

Deși este ușor de a desprinde din noțiunea de interes general, ideea potrivit căreia un interes superior există deasupra intereselor individuale, se dovedește a fi mult mai dificil de a da acestuia o definiție. Concept proteiform, interesul general înglobează o varietate de nevoi sociale evolutive, recunoscute de judecător ca fiind de interes general. Citându-1 pe autorul francez D. Truchet, putem spune că „unitar din punct de vedere funcțional, interesul general este extraordinar de divers din punct de vedere material, atât de divers că este practic indefinibilˮ.

În literatura noastră juridică, s-a arătat că în ceea ce privește corelația dintre interesul general și cel individual, de natură a concretiza limitele exercițiului dreptului de proprietate, aceasta nu trebuie privită în mod abstract, ci în funcție de însăși evoluția acestui drept și de condițiile social-economice în care el este exercitat. Cel mai adesea, această idee se reflectă în reglementările de drept constituțional.

În literatura juridică mai veche, s-a arătat că ,,limitele normale ale dreptului de proprietate cuprind toate îngrădirile, infinit variate după timp și loc, care se impun, fie în privința obiectului dreptului, fie în privința unor atribute ale dreptului, spre apărarea intereselor obștești sau spre apărarea intereselor private ale altora”. Totodată, având în vedere adevărul unanim admis potrivit căruiaproprietatea este o realitate socială și juridică ce fundamentează progresul socio-uman, în vechea doctrină juridică s-a exprimat ideea că legiuitorul trebuie să limiteze dreptul de proprietate cu respectarea principiului că interesul particular trebuie să cedeze în favoarea interesului general al societății numai ,,în caz de necesitate socială neînlăturabilă”, iar nu ,,în numele unor principii abstracte și sub pretextul unor necesități sociale nedovedite”, întrucât ,,interesul general, armonia socială, societatea și statul nu sunt divinități pe altarul cărora trebuie jertfite toate drepturile individului”.

În opinia altui autor român, ,,pentru a cunoaște (…) exercițiul însuși al dreptului de proprietate, mai bine zis a ști ce poate face proprietarul cu lucrul asupra căruia are un drept, cel mai nimerit lucru este să arătăm ce nu îi este îngăduit să facă, adică să cercetăm limitele care îi îngrădesc exercițiul. Aceste restricțiuni sunt, în cea mai mare parte, inspirate de interesul public în înțelesul lui cel mai larg, căci, chiar atunci când, aparent, ele urmăresc protecția unui interes privat, deasupra lor nu e greu de găsit tot o preocupare de ordin general”.

S-a arătat că ,,socializarea dreptului de proprietate s-a manifestat mai întâi față de terți și interesele lor private, pornind de la ideea că exercitarea acestui drept de către o persoană trebuie să suporte anumite constrângeri în profitul indivizilor care o înconjoară și poate constitui, în ceea ce îi privește, un factor de vătămare. Erau vizate, astfel, în primul rând raporturile de vecinătate, într-o mișcare de moralizare.ˮ S-a mai arătat că această evoluție s-a reflectat în dispozițiile codurilor civile prin reglementarea servituților care, ,,derivate din străvechile relații interpersonale în materie de bunuri, reflectau necesitatea articulării exercitării dreptului de proprietate cu alte interese, private ori publice, precum și situația geografică ori materială a unui bun.ˮ

Pe de altă parte, ,,socializarea dreptului de proprietate a presupus și o articulare a exercitării acestuia în raport cu necesitățile de interes general, manifestată prin instituirea diverselor sarcini ori limite,ˮ cum ar fi plata impozitelor, servituțile de utilitate publică, diverse obligații de a face, ajungându-se până la exproprierea pentru cauză de utilitate publică. S-a evidențiat că în zilele noastre, ,,această cerință de articulare cunoaște o nouă dimensiune; ea implică nu numai o conciliere a exercițiului dreptului de proprietate cu imperativele prezentului, ci presupune și o articulare intergenerațională, în sensul respectării unor drepturi ale generațiilor viitoare, precum cele vizând conservarea și transmiterea patrimoniului istoric, cultural și național.ˮ

Nevoile sociale, fiind determinate de politicile vremurilor, sunt în mod neechivoc evolutive și intră în sfera juridică sub forma unui interes polimorf – vectorul satisfacerii binelui comun. Această din urmă finalitate condiționează, așadar, ,,legitimitatea” atingerilor aduse dreptului de proprietate și sub acest aspect este supusă controlului judecătorului care, în această privință, a dat dovadă de o anumită prudență. Astfel, pentru majoritatea jurisdicțiilor, protecția dreptului de proprietate se traduce prin căutarea „unui punct de echilibru între apărarea proprietății, element esențial al societăților libere și democratice, pe de o parte, și exigențele mediului social care impun anumite limitări, pe de altă parte ".

Această constatare rezultă din analiza jurisprudențelor constituționale europene și poate fi extinsă mutatis mutandis la hotărârile pronunțate de judecătorii naționali, precum și la cele pronunțate de judecătorul Curții de Justiție a Uniunii Europene și de cel al Curții Europene a Drepturilor Omului. Pentru majoritatea acestor jurisdicții, ,,legitimitatea” unei atingeri aduse dreptului de proprietate se apreciază avându-se în vedere două cerințe succesive și complementare: finalitatea și proporționalitatea ingerinței în conținutul dreptului de proprietate.

În Codul nostru civil, limitele juridice ale dreptului de proprietate sunt reglementate în Capitolului III ,,Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată”, din Cartea a III-a ,,Despre bunuri”.

Reglementarea limitelor juridice ale dreptului de proprietate privată în cadrul acestui capitol amintește de conținutul unui tratat de drept civil prin clasificarea lor ca fiind: limite legale, limite voluntare (,,convenționaleˮîn terminologia codului și întemeiate pe voința proprietarului, prin convenție sau testament) și limite judiciare.

Prin structurarea Capitolului III ,,Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată” din noul Cod civil au fost, de fapt, eliminate servituțile naturale și servituțile legale reglementate de vechiul Cod civil, în Capitolul I, Titlul IV ,,Despre servituți ce se nasc din situația locurilor” și ,,Despre servituțile stabilite prin lege” (art. 576-619). Astfel, în noul Cod civil, a fost preluată din doctrină concepția potrivit căreia servituțile naturale și legale nu sunt, de fapt, servituți, ci restricții legale aduse dreptului de proprietate, ce izvorăsc din raporturile de vecinătate.

Oricare ar fi izvorul acestor limite, ele sunt legale, în sensul că nașterea,exercitarea și stingerea lor se face strict între canoanele impuse de anumite acte normative. Însă, așa cum s-a subliniat în literatura juridică, restricțiile aduse dreptului de proprietate nu pot fi nelimitate, așa încât trebuie să existe chiar pentru legiuitor ,,o limită a limitelorˮ dreptului de proprietate. Fără respectarea unei limite în restrângerea exercițiului dreptului de proprietate, fără o garantare a existenței dreptului, chiar dacă nelimitat, acesta devine lipsit de importanță și proprietatea nu își mai merită numele.

2.2. LIMITELE LEGALE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ.

2.2.1. Dispoziții comune privind limitele legale ale dreptului de proprietate

Așa cum am arătat anterior, exercitarea dreptului de proprietate de către un proprietar asupra bunului său nu este nelimitată, astfel încât caracterul absolut al acestui drept se manifestă în cadrul impus de limitele legale, convenționale sau judiciare de exercitare a dreptului.

Dispozițiile comune privind limitele legale ale dreptului de proprietate sunt prevăzute la art. 602 din Codul civil care prevede că legea (deci orice lege) poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat. În doctrină s-a exprimat opinia că referirea la lege, presupune referirea la o lege organică, deoarece este în discuție dreptul de proprietate. De asemenea, potrivit acestei dispoziții legale, limitarea prin lege a exercitării dreptului de proprietate trebuie să fie justificată de existența unui interes public sau a unui interes privat, fiind exclusă astfel o limitare abuzivă a exercitării acestui drept. În doctrină s-a evidențiat faptul că, deși criteriul interesului ocrotit putea fi unul general, legiuitorul îl ia în considerare numai în cazul limitelor legale deoarece în cazul celor convenționale și celor judiciare, se urmărește prioritar interesul privat.

Având în vedere interesul ocrotit prin aceste limitări, noul Cod civil precizează la art. 602 alin. 2 că, în cazul limitărilor în interes privat, acestea pot fi modificate ori desființate temporar prin acordul părților, ceea ce are înțelesul că aceste norme au caracter dispozitiv, și nu imperativ, așa cum ar fi normal să fie în cazul limitărilor de interes public. Prin urmare, în cazul în care legea stabilește limite în interes privat, proprietarii pot să limiteze, la rândul lor, aceste limite, prin modificarea sau desființarea lor temporară. În doctrină, s-a evidențiat faptul că părțile pot limita adică pot conveni neaplicarea limitei legale la o situație concretă, atunci când apreciază că interesul lor personal nu este afectat, însă numai temporar. S-a argumentat că protejarea interesului privat este, indirect, o formă de protecție a interesului public, așa încât părțile nu ar putea modifica sau înlătura limita legală pentru totdeauna.

Pentru opozabilitate față de terți, alineatul 3 al aceluiași articol prevede că modificarea sau desființarea unei limite legale în interes privat trebuie să fie supusă îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege.

Limitele legale stabilite în interes privat decurg, în principal, din raporturile de vecinătate. Actualul Cod civil a preluat astfel din doctrină concepția potrivit căreia servituțile naturale și legale nu sunt, de fapt, servituți, ci restricții legale aduse dreptului de proprietate, ce izvorăsc din raporturile de vecinătate. În categoria acestor limite, Codul civil le menționează pe cele referitoare la folosirea apelor, la distanța și lucrările intermediare cerute pentru anumite construcții, lucrări și plantații, la vederea asupra proprietății vecinului, la dreptul de trecere, la alte îngrădiri, de tipul servituții de picătură a streșinilor, servitutea zidului, gardului și șanțului comun.

Limitele legale stabilite în interes public, denumite și limitări de ordine publică, sau servituți administrative reprezintă sarcini de ordin publicimpuse unor imobile aflate în proprietate privată în scopul unui interes general.

2.2.2. Limite legale impuse de protecția mediului și buna-vecinătate

Raportul dintre dreptul de proprietate și protecția mediului (dreptul la mediu) se bucură de o consacrare constituțională în România, exprimând, în principal, cerința compatibilizării exercitării atributelor dreptului de proprietate cu asigurarea interesului general al protejării mediului. S-a exprimat opinia că această chestiune trebuie privită în contextul general al limitărilor dreptului de proprietate și sub aspectul specific al interesului public major de protejare a mediului și exigențelor sale particulare.

În acest sens, dispozițiile articolului 44 alineatul 7 din constituție prevăd că :,,Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, conform legii sau obiceiului, revin proprietarului.ˮ Într-o opinie, s-a arătat că toate aceste limitări, restrângeri sau sarcini sunt admise și legitime până la pragul în care nu afectează existența însuși a dreptului (de proprietate sau la mediul sănătos și echilibrat ecologic) și, în orice caz, dacă prin instituirea și exercitarea lor se provoacă un prejudiciu sau o lipsă de câștig, în condițiile legii, se pot solicita și acorda despăgubiri sau compensații.

Aceste dispoziții constituționale sunt preluate de dispozițiile articolului 603 din noul Cod civil, conform cărora ,,Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei-vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.ˮ S-a arătat că deși o asemenea situație ar părea redundantă, ea își găsește o anumită justificare prin aceea că dispozițiile codului fac aplicarea dispozițiilor constituționale și a instituției juridice respective în cadrul raporturilor de drept civil. În opinia aceluiași autor, ar fi fost binevenită o redactare mai adecvată semnificațiilor domeniului, inclusiv din perspectiva unei mai corecte și depline integrări a temei articolului în materia generală a limitelor juridice ale dreptului de proprietate privată. ,,Din punctul de vedere al dreptului civil, dispozițiile de principiu ale art. 603 C.civ. prevăd o limitare legală, având ca fundament interesul public al protecției mediului (,,obiectiv de interes public majorˮ, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului). Ea exprimă cerința ca prevederile legale care reglementează exercitarea dreptului de proprietate – atât în abordarea, cât și în interpretarea lor – trebuie să țină seama de exigențele protecției mediului, stabilite prin legislația specială în materie.ˮ

Trebuie observat că în literatura juridică recentă există opinii divergente cu privire la înțelesul termenului de ,,sarciniˮ privind protecția mediului folosite de legiuitor în cuprinsul articolului 44 alineatul 7 din Constituție și, respectiv, al articolului 603 din Codul civil raportat la înțelesul termenului de ,,limiteˮ folosit de legiuitor în titlul Capitolului III și al Secțiunii 1 din Codul civil. Într-o primă opinie, cei doi termeni sunt sinonimi, dat fiind caracterul general al dispozițiilor articolului 603 pentru întreaga secțiune destinată limitelor legale. Într-o altă opinie, la care ne raliem, se argumentează că cel puțin semantic, distincția rămâne valabilă, sarcina evocând, mai degrabă, figura juridică a servituții, o exigență impusă din exterior, în timp ce modul de redactare ,,dreptul de proprietate obligă la respectarea (…)ˮ sugerează, mai degrabă, o limită interioară, o autolimitare, care decurge din însuși conținutul și semnificațiile dreptului respectiv în privința exercitării sale.

S-a mai arătat că, deși textul constituțional menționează în mod expres raportarea atributelor dreptului de proprietate numai la ,,sarcinile privind protecția mediuluiˮ, semnificațiile sale sunt mai largi și mult mai complexe și se completează cu regulile statuate în jurisprudența Curții de la Strasbourg și prevederile legislației interne în materie, într-o interpretare sistematică și teleologică. Lato sensu, în toate cele trei categorii de afectare a exercițiului dreptului de proprietate – limite, restrângeri, sarcini – sunt prezente aspecte privind mediul. Sarcinile sunt legate, deci, de dreptul de proprietate și impun proprietarului atât obligații de a face, cu caracter propter rem, cât și obligații de a nu face, de ,,abstențiuneˮ de la exercitarea anumitor acte sau fapte materiale la care dă dreptul proprietatea, impuse de protecția mediului sau de necesitatea unei bune vecinătăți. De asemenea, articolul 603 din Cod face referire și la ,,respectarea celorlalte sarciniˮ care rezultă din prevederile exprese ale legii, din obiceiul locului sau din cutumă. Codul nu distinge, însă, normele imperative, cum ar fi în cazul regulilor privind protecția mediului, protecție ce reprezintă un interes public major, așa cum, de altfel, precizează și Legea–cadru pentru protecția mediului, de normele privind buna vecinătate, care pot fi și dispozitive.

2.2.3. Limite legale impuse în modul de folosire a apelor

2.2.3.1. Apa – patrimoniu natural și valoare economică

În cadrul Uniunii Europene, apa nu este un bun comercial oarecare, ci un patrimoniu care trebuie protejat, apărat și tratat ca atare. Totodată, având în vedere că apele se află sub o presiune tot mai mare datorită creșterii continue a cererii de apă de bună calitate în cantități sufuciente pentru o serie întreagă de utilizări, a fost adoptată Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei. Scopul acestei directive-cadru este de a proteja și îmbunătăți calitatea apei prin stabilirea de norme pentru stoparea deteriorării corpurilor de apă din Uniunea Europeană și atingerea ,,stării buneˮ a râurilor, a lacurilor și a apelor subterane ale Europei. Acest act legislativ prevede obligații și responsabilități pentru statele membre în vederea îmbunătățirii stării calității apei. În România, această directivă a fost transpusă prin legile de modificare a Legii apelor nr. 107/2006.

Potrivit art. 1 din Legea apelor nr. 107/1996, apele constituie o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, element indispensabil pentru viață și societate, materie primă pentru activități productive, sursă de energie și cale de transport, factor determinant în menținerea echilibrului ecologic. Apa nu este un produs comercial oarecare, ci este un patrimoniu natural care trebuie protejat, tratat și apărat ca atare. Apele fac parte din domeniul public al statului, iar punerea în valoare și utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt acțiuni de interes general. Așadar, așa cum s-a arătat în doctrină, considerată tradițional un res commune inapropriabil, apa, atunci când este captată, tratată și livrată consumatorilor, aceasta devine un bun, prin prețul său, aferent cheltuielilor, ceea ce înseamnă o anumită punere de acord între legislația de mediu și legislația civilă.

Așa fiind, apa, în general, nu face cu adevărat obiectul unui drept de proprietate în sensul dreptului civil, ci rămâne mai ales un res commune. În schimb, folosirea apei este reglementată de legea-cadru în materie. Articolul 1 alineatul 3 al Legii apelor nr. 107/1996, prevede în acest sens că dreptul de folosință al apei, cât și obligațiile corespunzătoare rezultate din protecția și conservarea resurselor de apă se exercită în conformitate cu dispozițiile acesteia. Astfel, dreptul de folosință al apei ,,este supus în exercitarea sa, unui regim de servituți, restricții, asigurate pe calea autorizării și avizării. Dar utilizarea diferitelor categorii de ape conferă anumite drepturi exercitate sub control public. Legislația specifică, fără a modifica radical acest statut clasic, întărește responsabilitatea publică în privința acestui bun, dar permite integrarea lui în ecuația economiei de piață.ˮ

Potrivit articolului 136 alin 3 din Constituție „apele cu potențial valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental” fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

Totodată, articolul 559 alin. 3 C. civ. dispune că apele de suprafață și albiile acestora aparțin proprietarului terenului pe care se formează sau curg, în condițiile prevăzute de lege. Proprietarul unui teren are, de asemenea, dreptul de a-și apropria și utiliza, în condițiile legii, apa izvoarelor și a lacurilor aflate pe terenul respectiv, apa freatică din subsolul acestuia, precum și apele pluviale.

În completarea acestor dispoziții, legislația specifică stipulează că „apele de suprafață sau subterane pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare și de protecție a calității apelor, pentru băut, adăpat, spălat, îmbăiat și alte trebuințe gospodărești, dacă pentru acestea nu se folosesc instalații sau se folosesc instalații de capacitate mică de până la 0,2 litri/ secundă, destinate exclusiv satisfacerii nevoilor gospodărești proprii”.

2.2.3.2. Folosirea apelor

Așa cum se arată în doctrină, în concepția Codului civil, limitele legale ale dreptului de proprietate asupra apelor sunt generale și speciale.

Cele generale se regăsesc în Codul civil la paragraful 2 al Secțiunii 1 „Limitele legale” a Capitolului III „Limite juridice al dreptului de proprietate privată”, Titlul II „Proprietatea privată”, Cartea a III-a, la articolele 604-609 și se referă la o serie de obligații ce revin proprietarilor în modul de folosire a apelor și care privesc asigurarea bunei vecinătăți și a protecției mediului acvatic, respectiv: regulile privind curgerea firească a apelor, regulile privind curgerea provocată a apelor, suportarea cheltuielilor referitoare la irigații, obligația proprietarului căruia îi prisosește apa, reguli privind întrebuințarea izvoarelor și obligația de reparare a prejudiciului cauzat proprietarului fondului pe care se află izvorul.

Reglementările Codului civil în această materie, potrivit art. 610 C. Civ., „se completează cu reglementările speciale în materia regimului apelor”.

În prezent, așa cum am menționat deja, reglementarea specială care stabilește regimul juridic de folosință, conservare și protecție a apelor este Legea nr.107/1996 cu modificările și completările ulterioare. Această lege cuprinde o serie de limitări ale dreptului de proprietate și ale folosirii apelor rezultate din regimul de folosire a apelor și a albiilor, inclusiv din regimul special din domeniu, de servituți și de expropriere.

Domeniul de aplicare a Legii apelor este reglementat prin dispozițiile art. 1 alin. 3, 4 și 5 din lege. Astfel, potrivit art. 1 alin. 3, „Dreptul de folosință, cât și obligațiile corespunzătoare rezultate din protecția și conservarea resurselor de apă vor fi exercitate în conformitate cu prevederile prezentei legi, cu excepția apelor geotermale pentru care se vor adopta reglementări specifice”. Conform alin. 4, „Apele, malurile și albiile acestora, indiferent de persoana fizică sau juridică care le administrează, sunt supuse dispozițiilor prezentei legi, precum și prevederilor din convențiile internaționale la care România este parte”. Potrivit alin. 5, „Sunt, de asemenea, supuse dispozițiilor prezentei legi lucrările care se construiesc pe ape sau care au legătură cu apele și prin care, direct ori indirect, se produc modificări temporare sau definitive asupra calității apelor ori regimului de curgere a acestora”.

Prin urmare, atât dispozițiile Codului civil, cât și Legea apelor nr. 107/1996 stabilesc o serie de limite în exercitarea dreptului de proprietate și de folosință a apelor.

a) Regulile privind curgerea firească a apelor

Art. 604 din Codul civil intitulat ,,Regulile privind curgerea firească a apelor” stipulează în primul alineat regula generală potrivit căreia proprietarul fondului inferior nu poate împiedica în niciun fel curgerea firească a apelor provenite de pe fondul superior (art. 578 din vechiul Cod civil de la 1864 referitor la ,,servituți ce se nasc din situația locurilor).

Prin urmare, legea instituie în sarcina proprietarului fondului inferior o obligație legală negativă, de a nu face, de a nu împiedica o curgere firească a apelor de pe fondul superior pe fondul inferior.

Această obligație este stipulată și în articolul 26 din Legea apelor nr. 107/1996, conform căruia „(1) Deținătorii terenurilor din aval sunt obligați să primească apele ce se scurg în mod natural de pe terenurile situate în amonte. (2) Lucrările de barare sau de traversare a cursurilor de apă, care pot constitui obstacol în curgerea naturală a apelor, vor fi astfel concepute, realizate și exploatate încât să nu influențeze defavorabil curgerea apelor, în vederea asigurării atât a stabilității acestor lucrări, a albiilor minore și a malurilor, cât și pentru prevenirea-unor efecte distructive sau păgubitoare. Lucrările construite fără a avea în vedere astfel de cerințe trebuie modificate sau demolate de proprietarii sau deținătorii lor, în condițiile și la termenele stabilite de Regia Autonomă „Apele Române”. În caz contrar, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, prin unitățile sale teritoriale, este abilitat să aplice sancțiuni potrivit legii, din oficiu sau la sesizarea Regiei Autonome „Apele Române”. (3) Obturarea sau blocarea, sub orice formă, precum și scoaterea din funcțiune, în orice mod, a construcțiilor și instalațiilor de descărcare a apelor mari, sunt interzise. (4) Deținătorii de lucrări pe cursul de apă sau care au legătură cu apele, care au suferit daune materiale cauzate de nerespectarea cerințelor prevăzute la alin. 2, au dreptul la despăgubire de la persoanele fizice sau juridice care se fac vinovate”.

În doctrină, s-a subliniat că dispoziția legală are în vedere curgeri naturale de apă, care să nu fie alterate de intervenția umană, iar nu provocate. Este vorba despre apele care provin de la ploaie, care izvorăsc de pe respectivul teren, dar și a celor rezultate din topirea zăpezilor și avalanșe, proprietarul fondului pe care acestea cad având dreptul de a le folosi sau de a le lăsa să se scurgă. Proprietarul fondului inferior trebuie să se mulțumească doar cu apele naturale care rămân după satisfacerea fondului superior, neputând să realizeze niciun fel de lucrare care să aducă o vătămare fondului superior. Acest proprietar nu este, însă, ținut să distrugă obstacolele care, în mod natural, s-ar forma cu timpul, cum ar fi prundișul sau mâlul adus de ape, care ar împiedica sau încetini scurgerea. De asemenea, el suportă această obligație fără a putea cere o indemnizație sau a reclama daune, cum ar fi, de pildă, afectarea unor construcții de pe fondul inferior, ca urmare a curgerii firești (naturale) a apelor. Trebuie menționat că dispoziția legală nu are în vedere ,,ape menajere ori utilizate și, a fortiori, ape poluate sau insalubre. În asemenea cazuri, proprietarul fondului inferior poate să se opună scurgerii și să ceară și să obțină repararea prejudiciului astfel suferit.ˮ

În Codul civil, această limită legală în favoarea fondului superior suportă două excepții. Prima dintre ele este prevăzută la art. 604 alin. 2 Cod civ. și dă posibilitatea proprietarului fondului inferior ,,să ceară autorizarea justiției spre a face, pe fondul său lucrările necesare schimbării direcției apelor, suportând toate cheltuielile ocazionate”, în cazul în care situația inițială îi cauzează prejudicii. Aceste dispoziții sunt nou introduse în Codul civil. În doctrină, s-a opinat că ,,judecătorul competent urmează să aprecieze în concret necesitatea lucrărilor din perspectiva existenței unui prejudiciu, care justifică efectuarea lucrărilor și respectă drepturile terților, având în vedere celelalte cerințe legale ținând de regulile de urbanism și amenajare a teritoriului, normele de protecție a mediului, inclusiv de regimul de protecție și gestionare durabilă a apei (autorizații, acorduri, avize)ˮ. Jurisprudența a admis că proprietarul fondului inferior poate face lucrări care să îl apere împotriva inundațiilor, chiar dacă aceste lucrări ar fi vătămătoare pentru proprietarii vecini, pentru că apărarea contra acțiunii apelor este un drept natural.

A doua excepție este stipulată la art. 604 alin. 3 C. Civ., care prevede că, la rândul său, proprietarul fondului superior este obligat să nu efectueze nicio lucrare de natură să agraveze situația fondului inferior. Jurisprudența a stabilit că poate constitui o încălcare a cestei obligații lucrările de săpare a unui canal colector care ar direcționa scurgerea apelor provenind din precipitații spre o anumită porțiune a fondului inferior.

b) Regulile privind curgerea provocată a apelor

Articolul 605 din Codul civil instituie reguli privind curgerea provocată a apelor, situație în care, proprietarul fondului inferior nu poate împiedica curgerea provocată de proprietarul fondului superior sau de alte persoane, dacă sunt îndeplinite anumite condiții.

În acest sens, poate fi vorba de cazul apelor care țâșnesc pe fondul superior datorită unor lucrări subterane întreprinse de proprietarul acestuia sau al apelor provenite din secarea terenurilor mlăștinoase ori al apelor folosite în scop casnic, agricol sau industrial, cu condiția ca această curgere să preceadă vărsarea într-un curs de apă sau într-un șanț.

Potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, într-o asemenea situație, proprietarul fondului superior este obligat să aleagă calea și mijloacele de scurgere de natură să aducă prejudicii minime fondului inferior, fiind, de asemenea, obligat la plata unei despăgubiri juste și prealabile către proprietarul acestui din urmă fond. ,,Juste – desigur este vorba de prejudiciul integral care trebuie reparat; cât privește însă prealabile, condiția este mai greu de realizat deoarece curgerea apei este adesea instantanee.ˮ. În doctrină, s-a arătat că acestui regim general i se adaugă cerințe specifice privind respectarea exigențelor „protecției mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”, precum normele de calitate a apelor, în raport cu destinația acestora, condițiile de autorizare a deversării lor, ale autorizării lucrărilor de construcții eventual necesare, exigențele specifice în materie de apă, salubritate ș.a.

Alineatul 3 al articolului 605 din Codul civil prevede și o situație de excepție, stipulând că aceste dispoziții nu se aplică în cazul în care pe fondul inferior se află o construcție cu curte și grădină sau un cimitir.

c) Cheltuielile referitoare la irigații

Potrivit dispozițiilor articolului 606 din Codul civil, proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său apele naturale și artificiale de care poate dispune în mod efectiv are dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul riveranului opus lucrările necesare pentru captarea apei, dispozițiile articolului 605 alin. 2 și 3 aplicându-se în mod corespunzător.

În doctrină, s-a opinat că prevederile art. 606 din Codul civil reglementează o ipostază a așa zisei „servituți de apeduct”, care răspunde unor nevoi importante, în cazul de față celei de irigare și satisfacere a unei nevoi agricole. Astfel, prin executarea lucrărilor în vederea irigării terenului său, proprietarul unui teren aduce atingere exercitării dreptului de proprietate al proprietarului riveran opus. Așa fiind, legea îl obligă pe acesta din urmă să permită efectuarea acestor lucrări și să suporte, în consecință, o restrângere a exercitării prerogativelor dreptului său de proprietate.

În acest sens, în doctrină s-a subliniat că lucrările se vor face pe cheltuiala proprietarului care va profita de sistemul de irigații, acesta fiind obligat să aleagă calea cea mai scurtă și mai puțin păgubitoare pentru realizarea lor, în așa fel încât imixtiunea în dreptul de proprietate al riveranului opus să fie minimă. În orice caz, pentru prejudiciile produse prin lucrările de captare a apei, proprietarul terenului irigat este obligat la o despăgubire justă și prealabilă a riveranului opus, ceea ce ar presupune încheierea unei convenții între cele două părți în această privință. ,,În cazul în care cei doi proprietari nu se înțeleg de bună-voie, proprietarul interesat în captarea apei se va putea adresa instanței pentru ca dreptul său să fie consfințit prin hotărâre judecătorească și, totodată, să se stabilească modalitatea cea mai puțin păgubitoare pentru proprietarul pârât, precum și valoarea despăgubirii.ˮ

d) Obligația proprietarului căruia îi prisosește apa

Potrivit articolului 607 alineatul 1 din Codul civil, proprietarul căruia îi prisosește apa pentru necesitățile curente este obligat ca, în schimbul unei juste și prealabile compensații, să ofere acel surplus pentru proprietarul care nu și-ar putea procura apa necesară pentru fondul său decât cu o cheltuială excesivă.

O asemenea obligație, s-a arătat în doctrină, dă expresie noilor evoluții înregistrate în domeniul dreptului apei, în sensul că accesul la apă tinde să devină un drept uman fundamental, iar gestionarea rațională și prudentă a sursei reprezintă o cerință a dezvoltării durabile.

Alineatul 2 al acestui articol dispune că proprietarul căruia îi prisosește apa nu se va putea exonera de obligația de a oferi proprietarului în nevoie surplusul de apă, invocând faptul că îi atribuie o altă destinație decât cea de satisfacere a necesităților curente. Dacă însă, va face dovada destinației de la a cărei realizare este împiedicat, va fi îndreptățit la plata unei despăgubiri suplimentare.

Totodată, dacă nu sunt îndeplinite condițiile stipulate la art. 607 alin. 1 privitoare la starea de nevoie a proprietarului care solicită apa și la caracterul excesiv al cheltuielilor necesare pentru a o obține, proprietarul căruia îi prisosește apa va putea face orice dorește cu acest surplus. În doctrină, s-a subliniat cădreptul proprietarului în nevoie de a solicita surplusul de apă are natura unui drept potestativ. Dacă acest drept potestativ va fi exercitat, subiectului pasiv îi revine o obligație de la care nu se poate sustrage sub nicio formă. Deși, aparent, obligația de a oferi surplusul de apă are caracter propter rem, în realitate, această obligație legală corelativă unui drept potestativ, nu va fi executată decât la solicitarea proprietarului aflat în nevoie, adică în momentul exercitării dreptului potestativ. De asemenea, s-a evidențiat că cedarea surplusului de apă se face „în schimbul unei juste și prealabile compensații”, ceea ce ar putea presupune încheierea unei convenții între cei doi proprietari de fonduri, prin care să stabilească o serie de elemente precum: cantitatea de apă oferită, condițiile tehnice de realizare, cuantumul și modalitățile de plată ale compensației.

E de menționat faptul că dispozițiile articolului 607 din Codul civil se regăsesc în dispozițiile articolului 10 din Legea apelor nr. 107/1996, care prevăd următoarele: ,,(1) Satisfacerea cerințelor de apă ale populației are prioritate față de folosirea apei în alte scopuri. De asemenea, au prioritate, față de alte folosințe, alimentarea cu apă pentru animale, refacerea rezervei intangibile de apă după incendii, precum și debitele necesare menținerii echilibrului ecologic al habitatului acvatic; (2) Restrângerea utilizării apei potabile pentru populație, în folosul altor activități, este interzisă”.

În literatura juridică, s-a exprimat opinia că dispozițiile art. 606 și ale art. 607 din Codul civil, ce se regăsesc printre limitele legale ale exercitării dreptului de proprietate privată, sunt, mai degrabă, reguli privind buna vecinătate și care trebuie respectate și aplicate în cadrul acestui concept, exprimând buna-credință ce se impune în relațiile de vecinătate.

e) Întrebuințarea izvoarelor

Tot în categoria de limite legale se încadrează și reglementarea privind întrebuințarea izvoarelor. Astfel, articolul 608 alineatul 1 din Codul civil prevede că proprietarul poate acorda orice întrebuințare izvorului ce ar exista pe fondul său, conform principiului potrivit căruia cel care este proprietarul fondului este și proprietarul izvorului, deoarece izvorul face parte integrantă din fond. Legiuitorul îi impune însă două limitări.

Prima limitare prevăzută la alineatul 1 este stabilită în interes privat și constă în a nu aduce atingere drepturilor dobândite de proprietarul fondului inferior, prin titlu.

A doua limitare, potrivit alineatului 2 al aceluiași articol 608 din Codul civil, privește interesul unei comunități și se referă la faptul că proprietarul fondului pe care se află izvorul nu poate să îi schimbe cursul dacă prin această schimbare ar lipsi pe locuitorii unei localități de apa necesară pentru satisfacerea nevoilor curente.

f) Despăgubirile datorate proprietarului fondului pe care se află izvorul

Articolul 609 din Codul civil reglementează dreptul proprietarului fondului pe care se află izvorul de a cere repararea prejudiciilor cauzate de persoana care, prin lucrările efectuate, a secat, a micșorat ori a alterat apele sale. Prin urmare, acest articol instituie un caz de răspundere civilă delictuală a celui care cauzează un prejudiciu proprietarului fondului pe care se află izvorul. S-a subliniat, în doctrină, că asemenea consecințe pot rezulta, cel mai adesea, din fapta proprietarului unui fond vecin, dar nu este exclusă și cea a altei persoane. Dacă secarea sau diminuarea debitului apei izvorului au în vedere aspecte cantitative, alterarea se referă la afectarea calității apei, cum ar fi, de exemplu, prin poluare.

Potrivit alineatului 2 al art. 609, ca mod de reparare a prejudiciului, în principiu, dacă starea de fapt o permite, proprietarul fondului poate pretinde restabilirea situației anterioare atunci când apa era indispensabilă pentru exploatarea fondului său; desigur atunci când starea de fapt nu o permite sau în situația în care apa nu era indispensabilă exploatării fondului afectat, proprietarul fondului poate solicita plata de despăgubiri, stabilite prin învoiala părților sau de judecător.

Prevederile alin. 3 al art. 609 C. civ. dispun că, în cazul în care izvorul se întinde pe două fonduri învecinate, se aplică aceleași reguli, oricare dintre proprietari putând să pretindă despăgubiri sau restabilirea situației anterioare, însă ținând seama de întinderea izvorului pe fiecare fond. Deși criteriul folosit de legiuitor în stabilirea despăgubirilor se referă la întinderea izvorului pe fiecare fond afectat, în doctrină s-a considerat că se impune evaluarea întinderii prejudiciului pe care îl suferă fiecare dintre proprietarii vecini, care este posibil să nu fie în toate cazurile proporțională cu întinderea izvorului pe cele două fonduri. Instanța va fi suverană să aprecieze în ce măsură fiecare dintre proprietarii vecini este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau la restabilirea situației anterioare.

2.2.3.3. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări speciale privind protecția apelor

În ceea ce privește folosirea apelor, în general, Codul civil, prin dispozițiile art. 610 intitulat ,,Regulile speciale privind folosirea apelorˮ, face trimitere la reglementările speciale în materia regimului apelor. Așa cum am menționat, regimul juridic de folosință, conservare și protecție a apelor este reglementat prin Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996 cu modificările și completările ulterioare, precum și printr-o serie de reglementări care o completează.

Pornind de la legea-cadru a apei, legiuitorul român urmărește, prin toate reglementările sale în materie, gospodărirea durabilă și repartiția rațională și echilibrată a acestei surse, cu menținerea și cu ameliorarea calității și regenerării naturale a apelor, conservarea, protecția și îmbunătățirea mediului acvatic prin măsuri specifice pentru reducerea progresivă a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritare și încetarea sau eliminarea treptată a evacuărilor emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritar periculoase, reducerea progresivă a poluării apelor subterane și prevenirea poluării ulterioare.

Protecția apelor trebuie asigurată pentru a permite, pe de o parte, o utilizare rațională a consumului agricol, industrial sau domestic, iar, pe de altă parte, o conservare cantitativă și calitativă a apelor.

Activitatea de gospodărire unitară, rațională și integrată a apelor ,,se bazează pe principiul solidarității umane și interesului comun, prin colaborare și cooperare strânsă, la toate nivelurile administrației publice, a utilizatorilor de apă, a reprezentanților colectivităților locale și a populației, pentru realizarea maximului de profit social” (art. 6 alin. 2). Această activitate se organizează și se desfășoară pe bazine hidrografice, ,,ca entități geografice indivizibile de gospodărire cantitativă și calitativă a resurselor de apă”, considerându-se ca un tot unitar apele de suprafață și subterane, atât sub aspect cantitativ și calitativ, cât și al riscului la inundații, în scopul dezvoltării durabile (art. 6 alin. 1).

Indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor, cu excepția apelor geotermale (art. 4 alin. 1).

În vederea aplicării acestui regim de gospodărire durabilă, reglementarea-cadru în materie, Legea apelor nr. 107/1996, în consonanță cu prevederile Directivei-cadru pentru Apă 2000/60/EC, stabilește o serie de obligații, restricții, interdicții, servituți, exproprieri care afectează exercitarea dreptului de proprietate.

În doctrină, s-a arătat că prevederile art. 3 alin. 4, raportate la cele ale art. 9 alin. 2 din Legea nr, 107/1996 instituie ,,servitutea environmentală privind folosirea apelor subteraneˮ. Potrivit textelor legale invocate, apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului „numai în măsura în care este utilizată conform art. 9 alin. (2). Potrivit dispozițiilor acestui din urmă text de lege, apele de suprafață sau subterane pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare și de protecție a calității apelor numai ,,pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat și alte trebuințe gospodărești” și sub condiția „dacă pentru acestea nu se folosesc instalații sau se folosesc instalații de capacitate nucă, de până la 0.2 litri/secundă, destinate exclusiv satisfacerii necesităților gospodăriei proprii”.

Potrivit legii, dreptul de folosință a apelor de suprafață sau subterane, inclusiv a celor arteziene, se stabilește prin autorizația de gospodărire a apelor, cu excepția apei de băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat și alte trebuințe gospodărești, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalații sau se folosesc instalații de capacitate mică de până la 0,2 litri/secundă, destinate exclusiv satisfacerii necesităților gospodăriri proprii. În afara zonelor de restricție, orice persoană fizică, pe propria răspundere, poate utiliza liber pentru îmbăiere apele marine și apele interioare. Satisfacerea cerințelor de apă ale populației are prioritate față de folosirea apei în alte scopuri (art. 9-10). Din cauza secetei sau a altor calamități naturale, se aplică restricții temporare de folosire a surselor de apă, care se stabilesc prin planuri de restricții și folosire a apei în perioade deficitare, elaborate de direcțiile de ape, după consultarea utilizatorilor autorizați.

Art. 26 din Legea apelor consacră servitutea de scurgere a apelor naturale, instituită pentru deținătorii de terenuri din aval, de a primi apele ce se scurg în mod natural de pe terenurile situate în amonte.

Articolul 28 din aceeași lege instituie dreptul de servitute privind dreptul de proprietate al riveranilor, pe care riveranii sunt obligați să îl acorde, fără a percepe taxe, avându-se în vedere zone anume stabilite de comun acord cu Administrația Națională "Apele Române", fără a percepe taxe, pentru:

a) trecerea sau circulația personalului cu atribuții de serviciu în gospodărirea apelor, în scopul îndeplinirii acestora;

b) amplasarea, în albie si pe maluri, de borne, repere, aparate de măsura si control sau alte aparate ori instalații necesare executării de studii privind regimul apelor, precum și accesul pentru întreținere ainstalațiilor destinate acestor activitatea;

c) transportul si depozitarea temporara a materialelor si utilajelor pentru intervenții operative privind apărarea împotriva inundațiilor;

d) transportul și depozitarea temporară de materiale, utilaje, precum și circulația acestora și a personalului, în cazul executării de lucrări de întreținere, reparații, precum și pompări experimentale în cazul forajelor hidrogeologice care fac parte din rețeauanaționala de observații si masurători.

Alineatul 2 al articolului 28 prevede că în cazul în care, prin exercitarea acțiunilorprevăzute la alin. 1, se produc pagube, deținătorii terenurilor riverane apelor au dreptul la despăgubiri potrivit legii. Sunt scutite de servituți permanente: clădirile, curțile, grădinile aferente locuințelor, monumentele publice, bisericile și cimitirele, precum și parcurile declarate monumente ale naturii.

Dreptul de servitute, o dată stabilit, constituie o obligație opozabilă tuturor ( alin. 3).

În cazul în care, la lucrărileprevăzute la alin. 1, pentru care s-a prevăzut servitutea, aceasta a fost abandonată timp de cel puțin 3 ani sau, dacămenținerea ei nu mai este necesară, servitutea se poate considera stinsă (alin. 4).

Potrivit dispozițiilor alineatului 5 despăgubirea la crearea servituții temporare sau permanente consta din:

a) valoarea de circulație a produselor, plantațiilor, construcțiilor sau bunurilor mobile de orice fel, avariate sau distruse;

b) valoarea pagubei cauzate proprietarului pentru stabilirea servituții pe zona respectiva de teren, în raport cu foloasele de care este lipsit prin schimbarea destinației temporare sau permanente a zonei respective de teren.

Articolul 29 alin. 1 din lege reglementează un caz de expropriere pentru utilitate publică, cu justă și prealabilă despăgubire și de ocupare temporară, în cazul realizării unor lucrări de amenajare a bazinelor hidrografice și a altor lucrări hidrotehnice de utilitate publică, cum ar fi: baraje și lacuri de acumulare cu anexele acestora, centrale hidroelectrice, derivații de debite între cursuri de apă, lucrări de apărare împotriva inundațiilor, sisteme de alimentări cu apă și canalizări, inclusiv instalațiile de epurare cu anexele acestora, regularizări de râuri, stații și platforme hidrometeorologice, sisteme de îmbunătățiri funciare, corectarea torenților.

Se interzice plantarea sau tăierea arborilor sau arbuștilor de pe terenurile situate în albiile majore ale cursurilor de apă și pe țărmul mării, fără avizul de gospodărire a apelor și avizul organelor silvice de specialitate (art. 30 alin. 1).

O altă servitute instituită prin prevederile art. 33 alin. 6 indice 1 din Legea nr. 107/1996 constă în obligația de a asigura secțiunea optimă de scurgere a apelor. Astfel, proprietarii sau administratorii lucrărilor inginerești de artă (poduri) sunt obligați sa asigure secțiunea optima de scurgere a apelor, pe cheltuiala proprie, în limita a două lungimi ale lucrării de artă (poduri) în albia majoră în amonte ăi în limita unei lungimi a lucrării de arta (poduri) în albia minoră aval, pentru a respecta parametrii avizați.

Totodată, în scopul asigurării protecției albiilor, malurilor, construcțiilor hidrotehnice și îmbunătățirii regimului de curgere a apelor, se instituie zone de protecție pentru: albia minoră a cursurilor de apă; suprafața lacurilor naturale sau a bălților acoperite cu apă și de vegetație acvatică, precum și țărmul mării; suprafața lacurilor de acumulare, suprafețele ocupate de lucrări de amenajare sau de consolidare a albiilor minore, de canale și derivații de debite la capacitatea maximă de transport a acestora, precum și de alte construcții hidrotehnice realizate pe ape; lucrări de apărare împotriva inundațiilor; construcții și instalații hidrometrice, precum și instalații de determinare automată a calității apelor (art. 40 alin. 1). Lățimea zonelor de protecție este stabilită în Anexa 2, care face parte integrantă din lege.

Delimitarea zonelor de protecție se realizează de Regia Autonomă ,,Apele Româneˮ împreună cu autoritatea de cadastru funciar și cu deținătorii terenurilor riverane. Aplicarea, în funcție de specificul local, a regimului restricțional de folosire a terenurilor din zonele de protecție, din zona dig-mal și din acumulări nepermanente se asigură de Regia Autonomă ,,Apele Româneˮ, cu consultarea deținătorilor cu orice titlu ai acestor terenuri și, după caz, a unităților de navigație civilă și în concordanță cu metodologia elaborată de Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului.

Se interzice amplasarea în zona inundabilă a albiei majore și în zonele de protecție de noi obiective economice sau sociale, inclusiv de noi locuințe sau anexe ale acestora (art. 49 alin. 1), cu excepția cazurilor deosebite, dar cu condiția obținerii avizului de amplasament emis de Administrația Națională ,,Apele Române”, cu acordul riveranilor și după realizarea anticipată a lucrărilor și măsurilor necesare pentru evitarea pericolului de inundare și asigurarea curgerii apelor (art. 49 alin. 2).

Potrivit legii, apărarea împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase și a accidentelor la construcțiile hidrotehnice reprezintă o activitate de protecție civilă a populației, în interes național.

Ca atare, măsurile de prevenire și de pregătire pentru intervenții, de intervenție după declanșarea fenomenelor periculoase cu urmări grave, de intervenție ulterioară pentru recuperare și reabilitare, constituie o obligație pentru toate persoanele fizice și juridice, cu excepția persoanelor cu handicap, a bătrânilor și a altor categorii defavorizate (art. 67 alin. 1-3).

Articolul 75 din Legea nr. 106/1997 reglementează servitutea de inundare temporară a terenurilor cuprinse în planurile de apărare a țării împotriva inundațiilor. Astfel, pentru a evita producerea unor calamități în perioadele de ape mari sau de accidente la baraje, funcționarea acumulărilor nepermanente la parametrii pentru care au fost construite este obligatorie, iar Comitetul interministerial poate aproba inundarea dirijată a unor terenuri dinainte stabilite prin planurile de apărare, precum și a incintelor îndiguite, realizate lateral unui curs de apă.

În alineatul 2 al aceluiași articol se prevede că deținătorii cu orice titlu ai terenurilor stabilite prin planurile bazinale de apărare, ca și ai celor situate în incinte îndiguite sunt obligați să permită inundarea temporară, în mod dirijat, a acestora. Pentru prejudiciile suferite prin inundarea temporară a terenurilor, proprietarii acestora vor fi despăgubiți din fondul de asigurare, în condițiile legii ; valorile despăgubirilor se propun de prefecți, se avizează de Comisia centrală și se aprobă prin hotărâre a Guvernului (art. 75 alin. 3).

În scopul asigurării stabilității și integrității digurilor, barajelor și a altor lucrări de apărare împotriva acțiunilor distructive ale apelor, legea interzice: extragerea pământului sau a altor materiale din diguri, baraje sau din alte lucrări de apărare, ca și din zonele de protecție a acestora; plantarea arborilor de orice fel pe diguri, baraje și pe alte lucrări de apărare; pășunarea pe diguri sau baraje, pe malul mării sau în albii minore, în zonele în care sunt executate lucrări hidrotehnice și în zonele de protecție a acestora etc. (art. 76 alin. 1).

De asemenea, pentru protecția resurselor de apă, legea instituie și o serie de interdicții enumerate în art. 16 și 22, în scopul prevenirii poluării apei.

2.2.4. Limite legale privind fostele servituți stabilite de lege

Remarcăm că următoarele limite legale, de la art. 611 la art. 616 din Codul civil le regăsim, cu mici modificări, de la art. 610 la art. 615 din vechiul Cod civil, ca fiind servituți stabilite de lege, cu aceleași denumiri și aproape același conținut. Astfel, articolele 611 din Codul civil și 615 din vechiul Cod civil, care reglementează picătura streșinii sunt identice din punct de vedere al conținutului. De asemenea, distanța lucrărilor intermediare cerute pentru construcții, lucrări sau plantații, reglementată în vechiul Cod civil la art. 607-610, se regăsește în actualul Cod civil la art. 612-613 cu aproape aceleași dispoziții, cu unele detalii de sistematizare. În fine, vederea asupra proprietății vecinului, reglementată în vechiul Cod civil la art. 611-614, se regăsește în actualul Cod civil la art. 614-616 și este relativ aceeași, cu foarte mici diferențe privind distanța minimă față de terenul vecin. O reglementare specială, care consacră soluțiile jurisprudenței, privește fereastra de lumină (art. 616 Cod. Civ.), care face departajarea unor asemenea deschideri fără ca ele să prilejuiască vederea asupra terenului vecin, față de ferestrele sau deschiderile (balcoane) de vedere.

2.2.4.1. Picătura streșinii

Potrivit art. 611 C. civ.: „Proprietarul este obligat să își facă streașină casei sale astfel încât apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin”.

Așa cum s-a subliniat în doctrină, această interdicție legală este o limitare a exercitării dreptului de proprietate, impusă de raporturile de vecinătate și se aplică oricăror clădiri și indiferent dacă apa provine din ploi sau din topirea zăpezilor. Prin urmare, proprietarul trebuie să-și construiască streașina casei sale în așa fel încât apa pluvială să nu se scurgă direct pe terenul vecinului. Dacă terenul aparține în coproprietate mai multor persoane, atunci fiecare dintre acești coproprietari are dreptul să deverseze apele pluviale de pe acoperiș pe terenul comun, deoarece destinația terenului nu este încălcată, iar prerogativele dreptului de proprietate comună permit această conduită. De asemenea, obligația instituită prin art. 611 C. civ. nu trebuie respectată atunci când apele de ploaie se scurg pe un drum public.

În doctrină, s-a considerat că, în actuala reglementare, conduita proprietarului de a permite ca streașina vecinului să conducă apele de ploaie pe fondul său, nu poate fi considerată decât un act de toleranță care, prin natura sa, nu poate da naștere unui drept real în beneficiul celuilalt. Așa fiind, proprietarul care este prejudiciat de picătura streșinii vecinului său va putea oricând cere respectarea obligației legale prevăzute la art. 611 C. civ., respectiv încetarea încălcării acesteia prin modificarea streșinii și, eventual, plata de despăgubiri.

2.2.4.2. Distanța și lucrările intermediare cerute pentru anumite construcții, lucrări și plantații

În ceea ce privește distanța minimă în construcții, articolul 612 C. civ. prevede obligația proprietarului unui fond de a face orice construcții, lucrări sau plantații, numai cu respectarea unei distanțe minime de 60 cm față de linia de hotar, dacă nu se prevede altfel prin lege sau prin regulamentul de urbanism, astfel încât să nu se aducă atingere drepturilor proprietarului vecin. Orice derogare de la distanța minimă se poate face prin acordul părților exprimat printr-un înscris autentic.

Prin urmare, această dispoziție legală instituie ,,o obligație reciprocă de a nu face în sarcina proprietarilor veciniˮ, fiind, de asemenea, o limitare a exercitării dreptului de proprietate impusă de raporturile de vecinătate. ,,Norma legală care impune o distanță minimă de 60 de cm a construcției față de linia de hotar are caracter supletiv și se va aplica doar dacă prin lege sau prin regulamentul de urbanism nu se prevede o altă distanță. în această situație, spre deosebire de norma legală care impune distanța minimă pentru arbori, legiuitorul nu mai face trimitere la fixarea distanței prin cutumă.ˮ

În ceea ce privește distanța minimă pentru arbori, articolul 613 C. civ. conține o dispoziție cu caracter supletiv, prevăzând obligația proprietarului unui fond de a respecta o distanță minimă la sădirea arborilor. Astfel, potrivit alineatului 1 al art. 613 C. civ., în lipsa unor dispoziții cuprinse în lege, regulamentulde urbanism sau prin obiceiul locului, arborii mai înalți de doi metri trebuie sădiți la cel puțin doi metri de linia de hotar. Pentru arborii mai mici de doi metri, plantații și garduri vii, nu trebuie respectată distanța minimă.

Al doilea alineat al art. 613 din Codul civil prevede că în caz de nerespectare a distanței, proprietarul vecin este îndreptățit să ceară scoaterea ori, după caz, tăierea la înălțimea cuvenită a arborilor, plantațiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate. S-a opinat că distanța minimă legală se referă la arborii, plantațiile și gardurile vii care sunt sădiți de către un proprietar pe fondul său, nu și la cele care cresc spontan. Cu toate acestea, sancțiunea pentru nerespectarea distanței minime, care constă în scoaterea sau tăierea acestora până la limita legală, li se va aplica în egală măsură.

În doctrină, s-a evidențiat faptul că nici în reglementarea din 1864 și nici în actualul Cod civil, legiuitorul nu a prevăzut modul în care se calculează distanța legală. Doctrina a considerat că distanța legală se va măsura cu începere de la inima arborelui până la linia de hotar a ambelor fonduri sau până la mijlocul zidului, gardului sau șanțului comun, dacă acestea sunt situate pe linia de hotar. Dacă zidul, gardul sau șanțul aparține exclusiv unuia dintre vecini, distanța se calculează de la marginea exterioară a acestora, dacă aparțin aceluia care vrea să planteze, iar dacă aparține celuilalt vecin, distanța se va măsura de la marginea care este în partea sa. În ipoteza în care cele două fonduri sunt despărțite de un drum public sau de un curs de apă, distanța se va calcula luându-se în considerare și lărgimea acestora.

Doctrina a apreciat că dreptul de cere scoaterea ori tăierea arborilor care depășesc înălțimea stabilită, aparține proprietarului vecin. De asemenea, proprietarul vecin poate cere în justiție autorizarea de a scoate sau tăia el însuși arborii, pe cheltuiala proprietarului, deoarece o asemenea obligație nu are un caracter intuitu personae.

Nu se va admite scoaterea arborilor atunci când aceștia ajută la susținerea solului, proprietarul care cauzează în acest mod prejudicii vecinului fiind obligat la plata de daune-interese. Scoaterea arborilor nu se va face prin smulgere în cazul în care se poate găsi o metodă mai puțin costisitoare și mai puțin invazivă pentru fondul pe care arborii au fost sădiți.

Acest drept al proprietarului vecin de a cere scoaterea ori tăierea arborilor care nu respectă distanța legală este un drept potestativ, imprescriptibil, care poate fi exercitat ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile legale, chiar fără a se face dovada unui prejudiciu. În acest caz, prejudiciul este prezumat prin simplul fapt al încălcării distanței legale în sădirea arborilor, plantațiilor, gardurilor vii.În doctrină, este controversată problema dacă acest drept de a cere scoaterea arborilor poate fi exercitat în mod abuziv. Deși s-a considerat că drepturile potestative nu sunt susceptibile de exercitare abuzivă, s-a admis totuși că atunci când plantațiile, deși nu s-au făcut cu respectarea distanței legale, nu au adus niciun prejudiciu vecinului, ci dimpotrivă, aveau scopul de a sustrage vederii proprietarului acestora construcțiile inestetice prin care proprietarul vecin a adus atingere dreptului proprietarului plantațiilor la un mediu sănătos, acțiunea prin care se tinde la scoaterea acestor copaci, este abuzivă. S-a considerat ca abuzivă și acțiunea prin care se solicită deplasarea unui gard viu, plantat cu nerespectarea distanței legale de-a lungul liniei separative, atunci când gardul viu formează un gard natural și solid ce face superfluă construirea unui alt gard între cele două proprietăți.

Potrivit alineatului 3 al art. 613 C. civ., proprietarul pe al cărui fond se întind ramurile sau rădăcinile arborilor de pe fondul vecin are dreptul de a le tăia, precum și dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său. Și acest drept este un drept potestativ, imprescriptibil, care se va exercita atât în situația în care arborii sunt sădiți pe fondul vecin cu încălcarea distanței legale cât și în situația când distanța a fost respectată, întrucât legiuitorul nu distinge între cele două situații.

Doctrina a evidențiat faptul că scoaterea sau tăierea arborilor care sunt sădiți pe fondul vecin cu nerespectarea distanței legale se va face fie de bunăvoie, la cererea proprietarului interesat, fie cu autorizarea instanței de judecată, în timp ce pentru ramurile sau rădăcinile care se întind pe fondul său, proprietarul vecin „are dreptul de a le tăia”, fără a mai fi necesară intermedierea instanței de judecată.

2.2.4.3. Vederea asupra proprietății vecinului

Potrivit articolului 614 C. civ., fereastra sau deschiderea în zidul comun nu se poate face decât cu acordul proprietarilor.

În doctrină, s-a arătat că legiuitorul a ținut seama și în acest caz de faptul că nu suntem în prezența unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci doar a unei limitări a exercițiului acestuia, pentru asigurarea unei bune vecinătăți. Este o limitare a dreptului de proprietate al vecinului care, dacă ar avea mereu vedere asupra fondului celuilalt proprietar, ar stânjeni raporturile normale de vecinătate fundamentate pe respect reciproc și echitate.

În opinia aceluiași autor, dacă zidul nu este comun și aparține în întregime unui singur proprietar, acesta are dreptul de a face deschideri pentru a pătrunde lumina și aerul, ferestre care nu îi procură nicio vedere spre vecin, astfel că acesta din urmă nu va putea invoca producerea vreunui prejudiciu deoarece prevederile art. 614 C. civ. devin incidente numai dacă suntem în prezența unui zid comun. Prin urmare, numai starea de comunitate asupra zidului impune acordul proprietarilor vecini asupra oricărei ferestre sau deschideri în zidul comun. Mai mult, s-a apreciat, în aceeași opinie, că termenul de „deschidere” din cuprinsul textului articolului 614 nu se poate referi decât la deschiderile de lumină sau aerisire, altminteri, legiuitorul s-ar fi mărginit doar la utilizarea termenului de „fereastră”.Dacă ferestrele sau deschiderile au fost realizate într-un zid care, ulterior, devine bun comun, coproprietarul poate solicita astuparea acestora, cu condiția să nu existe o clauză contrară în actul de dobândire.

Distanța minimă pentru fereastra de vedere este reglementată la articolul 615 C. civ., care prevede că este obligatorie păstrarea unei distanțe de cel puțin 2metri între fondul, îngrădit sau neîngrădit, aparținând proprietarului vecin și fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi orientate către acest fond (altfel spus, paralele cu acest fond). Pentru situația în care fereastra, balconul sau alte asemenea lucrări nu sunt paralele cu fondul vecin, este prevăzută o limită de un metru. Prevederile articolului 615 C. Civ. sunt dispozitive, așa încât părțile pot deroga de la ele, stabilind, de exemplu, că distanța care trebuie respectată să fie mai mare.

Alineatul 3 al articolului 615 reglementeazămodul în care se calculează distanțele prevăzute la alin. (1) și (2) ale aceluiași articol. Fiind vorba despre aflarea unei distanțe minime, aceasta se va măsura perpendicular, luându-se în considerare punctul cel mai apropiat de linia hotar, existent pe fața zidului în care s-a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconului, până la linia de hotar. Distanța, și în cazul lucrărilor neparalele, se măsoară tot perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar și până la această linie.

S-a considerat că distanțele legale la care se pot construi ferestre sau alte deschideri, se aplică și altor lucrări prin care ar fi posibilă vederea continuă pe proprietatea vecinului, cum ar fi peroane, prispe, terase. S-a precizat că ușile din sticlă servesc nu numai la trecere, ci și la vedere, astfel că au același regim juridic ca ferestrele de vedere111.

În doctrină, s-a exprimat opinia că norma juridică prevăzută de art. 615 C. civ. presupune un fond distinct aparținând unui terț, astfel că regula nu se va putea aplica atunci când fereastra se va realiza într-un bloc cu mai multe apartamente, față de alte apartamente, întrucât terenul aferent blocului reprezintă o proprietate comună forțată și deci vederea nu se exercită pe un fond distinct.

Potrivit articolului 616 din Codul civil care reglementează fereastra de lumină, dispozițiile art. 615 nu exclud dreptul proprietarului de a-și deschide, fără limită de distanță, ferestre de lumină dacă sunt astfel construite încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.

Având în vedere faptul că vechiul Cod civil din 1864 nu a reglementat decât servitutea de vedere, omițând textele din Codul civil francez referitoare la ferestrele de lumină, în literatura juridică s-a subliniat că nu trebuie să aplicăm prin analogie deschiderilor pentru lumină, o regulă identică pe care legea o prescrie numai pentru anumite vederi. Prohibiția de a avea vederi mai aproape decât distanța legală reprezintă o limitare a exercițiului dreptului de proprietate, o excepție de la caracterul absolut al acestuia. Dat fiind că excepțiile se interpretează restrictiv, în cazul în care legea interzice numai vederi, restricția nu se poate extinde la lumini.

Jurisprudența a decis că pentru a se stabili dacă o fereastră este de vedere sau de lumină, se va avea în vedere un criteriu obiectiv, adică tipul de dimensionare și tipul de construcție. Decisivă este împrejurarea că o fereastră de lumină poate fi considerată astfel numai dacă prin modul ei de amplasare și de construcție, nu poate fi folosită decât pentru lumina naturală. Dacă fereastra poate fi folosită și pentru lumină, dar și pentru vedere, nu poate fi vorba decât de o încălcare a prevederilor legale.

Prin noua dispoziție a art. 616 C. civ. ni se oferă un criteriu suficient pentru a aprecia dacă suntem în prezența ferestrelor de lumină. Acestea nu trebuie să permită vederea spre fondul vecin. Dacă această condiție este îndeplinită, distanțele minime legale față de linia de hotar nu mai trebuie respectate.

2.2.5. Dreptul de trecere

Considerat în actualul Cod civil ca o limită legală a dreptului de proprietate, dreptul de trecere este reglementat de la art. 617 la art. 620.

În vechiul Cod civil de la 1864, dreptul de trecere era reglementat ca servitute de trecere stabilită de lege, ca drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate. În noul Cod civil, dreptul de trecere cunoaște o reglementare care schimbă natura juridică a acestui drept, ce nu se mai regăsește printre drepturile reale care puteau fi apărate prin acțiunea confesorie. În literatura de specialitate se demonstrează, cu argumente juridice, distincția dintre dreptul legal de trecere (servitute lato sensu) și servitutea legală de trecere (servitute stricto sensu), distincție care, sub aspect practic, într-o opinie din doctrină , apare cu adevărat importantă atunci când este vorba de mijloacele juridice de apărare a acestui drept; în mod concret, dreptul sau servitutea de trecere, sub aspect practic, sunt identice, dar diferite ca natură juridică.

În actuala reglementare, proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i se permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu (art. 617 alin. 1). În alin. 2 se arată că trecerea trebuie să se facă în condiții de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică, iar în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai puține prejudicii. Dreptul legal de trecere este imprescriptibil, acesta stingându-se în momentul în care fondul dominant dobândește un alt acces la calea publică.

În ceea ce privește exercitarea acestui drept, sunt reglementate situații speciale, în care, dacă lipsa accesului public se datorează unor acte juridice de partaj, vânzare, etc., va trebui menținută calea de acces anterioară (art. 618 alin. 1); tot asemenea, când lipsa accesului este imputabilă proprietarului terenului înfundat, dreptul de trecere poate fi stabilit numai cu consimțământul proprietarului care are acces la calea publică și cu plata dublului despăgubirii (art. 618 alin. 2).

Cât privește întinderea și modul de stabilire a dreptului de trecere, acestea sunt determinate prin înțelegerea părților, prin hotărâre judecătorească sau printr-o folosință comună pe timp de 10 ani (art. 619).

2.2.6. Alte limite legale – dreptul de trecere pentru utilități

Alte limite legale prevăzute în noul Cod civil se referă la: dreptul de trecere pentru utilități (art. 621); dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări (art. 622); dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie a unui bun ajuns întâmplător pe fondul respectiv (art. 623).

2.2.6.1. Dreptul de trecere pentru utilități

Articolul 621 alin. 1 din Codul civil prevede obligația proprietarului de a permite trecerea prin fondul său a rețelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeași zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor și a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum și a oricăror alte instalații sau materiale cu același scop. Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, această obligație subzistă numai pentru situația în care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare. Alineatul 3 prevede că, în toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă este vorba despre utilități noi, despăgubirea trebuie să fie și prealabilă.

În doctrină, s-a arătat că restricția adusă dreptului de proprietate privată prin dispozițiile art. 621 C. civ. reprezintă o expresie a caracterului social al acestui drept. S-a afirmat că acest caracter social al dreptului de proprietate, cumulat cu intervenționismul tot mai accentuat al statului, a determinat reinterpretarea noțiunii de servitute oridiminuarea importanței unor servituți stabilite anterior în interes privat prin reglementarea unor servituți cu conținut identic însă de interes public, având consecința unor efecte juridice extinse de la ordinea privată la cea publică.

În doctrina juridică, s-a exprimat opinia potrivit căreia articolul 621 din Codul civilstabilește un tip de restricție în exercițiul proprietății private care are trăsăturile unei servituți administrative. Astfel, dreptul de trecere pentru utilități reglementat în acest articol este o restricție instituită în favoarea unui interes preponderent general, de bună funcționare a rețelelor edilitare ce deservesc o anumită comunitate (fonduri învecinate sau din aceeași zonă). Prin urmare, chiar dacă profită anumitor fonduri învecinate, asigurarea serviciilor de utilitate publică reprezintă un interes public pentru cei care fac parte dintr-o anumită comunitate.

Prin prevederile alineatului 4, clădirile, curțile și grădinile acestora sunt exceptate de la acest drept de trecere, dacă ea are ca obiect conducte și canale subterane, în cazul în care acestea sunt utilități noi. A admite trecerea pe un asemenea fond a unor astfel de rețele, chiar cu despăgubire prealabilă, ar afecta grav exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra fondului și ar diminua considerabil valoarea de circulație a acestuia, devenind inapt pentru permiterea edificării a noi construcții. Interdicția se referă la utilitățile noi, iar nu la rețelele existente deja pe fond, despre care proprietarul avea cunoștință și a căror trecere este obligat să o suporte în continuare.

2.2.6.2. Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări

Potrivit articolului 622 din Codul civil, proprietarul este obligat să permită folosirea fondului său pentru efectuarea unor lucrări necesare fondului învecinat, precum și accesul vecinului pe terenul său pentru tăierea crengilor și culegerea fructelor, în schimbul unei despăgubiri, dacă este cazul. Prin urmare, atunci când trecerea pe fondul vecin este justificată de necesitatea lucrărilor care trebuie efectuate asupra fondului învecinat sau de tăierea crengilor care l-ar incomoda pe vecin, precum și culegerea fructelor care i se cuvin de pe acestea, proprietarul vecin nu poate să se opună trecerii, însă, așa cum s-a arătat în doctrină, acesta poate pretinde despăgubiri.

Alineatul 2 al art. 622 C. civ. face trimitere la prevederile alin. 2 al art. 621 C. civ., conform căruia dreptul de trecere pe fondul vecin nu poate fi recunoscut decât dacă trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.

2.2.6.3. Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie

Potrivit articolului 623 alin. 1 din Codul civil, proprietarul unui fond nu poate împiedica accesul altuia pentru a redobândi posesia unui bun al său, ajuns întâmplător pe fondul respectiv, dacă a fost înștiințat în prealabil.

Alineatul 2 prevede că, în toate cazurile, proprietarul fondului are dreptul la o justă despăgubire pentru prejudiciile ocazionate de reintrarea în posesie, precum și pentru cele pe care bunul le-a cauzat fondului.

În literatura juridică, s-a exprimat opinia că având în vedere că legiuitorul român nu a menționat despre ce fel de bun este vorba, înțelegem că a avut în vedere un bun mobil, un obiect sau un animal. Totodată, trecerea bunului pe fondul vecin trebuie să se fi produs întâmplător. Așa cum a reglementat legiuitorul român dreptul de trecere în această situație specială, ajungerea unui bun al unui proprietar pe fondul vecin trebuie să nu se fi produs cu intenție sau prin neglijență gravă repetată care ar putea fi asimilată intenției.

2.2.6.4. Starea de necesitate

O noutate a actualului Cod civil o constituie reglementarea stării de necesitate (art. 624), care permite folosirea sau chiar distrugerea unui bun al altuia, pentru a se apăra pe sine ori pe altul de un pericol iminent.

Astfel, potrivit art. 624 C. civ., în cazul în care o persoană a folosit sau a distrus un bun al altuia pentru a se apăra pe sine sau pe altul de un pericol iminent, proprietarul bunului are dreptul să ceară o despăgubire echitabilă numai de la cel care a fost salvat, cu excepția prevăzută în alin. 2, adică atunci când proprietarul bunului a provocat sau a favorizat apariția pericolului.

Starea de necesitate este prevăzută de dispozițiile Codului penal ca o cauză exoneratoare de răspundere penală, referindu-se la o situație critică, în care o persoană, pentru a se salva pe sine sau pe altul de la un pericol iminent cauzează un prejudiciu unui bun al altuia, prin folosirea sau distrugerea acestuia. Prin urmare, pentru a ne afla în prezența stării de necesitate, trebuie îndeplinite următoarele condiții: o persoană să se afle într-un pericol iminent; prejudicierea bunului altuia prin folosire sau distrugere și prejudicierea bunului altuia să fie făcută în scopul salvării acestei persoane de la pericol.

În această situație, proprietarul prejudiciat are dreptul să ceară o despăgubire numai de la cel care a fost salvat. Într-o opinie exprimată în doctrină, aceasta este o redactare incompletă, deoarece proprietarul bunului respectiv are dreptul să ceară o asemenea despăgubire și de la cel care s-a salvat apărându-se pe sine.

Așa cum s-a arătat în doctrină, prin prejudiciul cauzat proprietarului bunului, ia naștere un raport de răspundere civilă delictuală, fapta de folosire sau distrugere fără drept a unui bun rămânând un delict civil, chiar dacă este justificată de un interes legitim.

Potrivit alineatului 2 al articolului 624 din Codul civil, proprietarul care a provocat sau a favorizat apariția pericolului nu poate pretinde nicio despăgubire.

O precizare necesară cu privire la aceste din urmă limite legale este făcută în Codul civil (art. 625), și anume, că aceste îngrădiri legale se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul național-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum și altele asemenea.

Prin urmare, așa cum s-a subliniat în doctrină, în concepția legiuitorului, normele cuprinse în secțiunea destinată limitelor legale ale dreptului de proprietate au un caracter general, iar regimul juridic special al unor bunuri impune restricții cu caracter particular prin natura limitării, a autorității în favoarea cărora sunt prevăzute restrângerile de proprietate, a caracterului oneros sau gratuit al acestora, a temporalității sau perpetuității lor și, nu în ultimul rând, a interesului general sau particular care necesită a fi protejat.

2.3. LIMITE CONVENȚIONALE. CLAUZA DE INALIENABILITATE.

Exercițiul dreptului de proprietate poate suferi limitări și pe cale convențională. Astfel, potrivit art. 626 din Codul civil, limitele convenționale sunt limitări aduse dreptului de proprietate prin acte juridice în care proprietarul consimte la limitarea dreptului său, cu condiția să nu încalce ordinea publică și bunele moravuri.

În doctrină, s-a arătat că, în afara cazurilor prevăzute de lege, proprietarul este singurul în măsură să își limiteze dreptul său de proprietate, dat fiind caracterul absolut și exclusiv al proprietății. Această posibilitate dată proprietarului dă măsura libertății sale de a dispune de bunul său, ca expresie a principiului libertății contractuale. Dispozițiile art. 626 C. civ. se referă la restrângeri aduse proprietății prin intermediul actelor juridice – contracte sau acte unilaterale -, iar nu prin simple acte de toleranță impuse de starea de vecinătate.

În ce privește limitările dreptului de folosință pe care le consimte proprietarul bunului, acestea sunt valabil asumate, în temeiul principiului libertății contractuale și al dreptului de folosință liberă a bunului, firește, cu respectarea tuturor drepturilor celorlalți. Este cazul, de exemplu, a unor servituți de trecere stabilite pe cale convențională, în care atât proprietarul fondului dominant, cât și proprietarul fondului aservit au prerogativa folosinței întregului fond aservit în vederea asigurării trecerii. Totodată, există cazuri în care se constituie drepturi reale dezmembrate din proprietatea inițială, când prerogativele folosinței bunului sau culegerii fructelor sunt transferate unei alte persoane care devine titulara unui drept real principal, iar proprietatea inițială rămâne golită de conținut.

În literatura juridică, s-a exprimat opinia că limitarea prin acte juridice a dreptului de proprietate de către titularul său nu este, la rândul său, în afara oricărei restricții, deoarece există ,,o limită a limiteiˮ, reprezentată, potrivit dispozițiilor art. 626 C.civ., de respectarea normelor de ordine publică și bunelor moravuri. Aceste prevederi legale sunt în acord cu cele ale art. 12 C. civ., potrivit cărora „(1) Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel. (2) Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.

În perioada în care a fost în vigoare Codului civil anterior de la 1865, limitările dreptului de dispoziție juridică, în principiu, nu erau admise. Având în vedere că alienabilitatea bunurilor era regula, deoarece dreptul de a înstrăina constituie un caracter esențial al proprietății, în literatura juridică, s-a pus problema dacă acest caracter era de ordine publică. Mai exact, s-a pus problema dacă alienabilitatea și dreptul de a dispune reprezenta o regulă imperativă, de la care particularii nu puteau deroga în afară de texte legale exprese, sau dimpotrivă, particularii erau liberi să deroge de la această regulă în afară de orice text expres ?

În opinia unor autori, inalienabilitatea, în afară de texte exprese, nu se putea valabil stipula în nici o măsură, sau numai în măsură extrem de restrânsă.

Alți autori au dat o interpretare mai nuanțată acestei probleme, susținând că numai clauza de inalienabilitate sau de indisponibilitate perpetuă era lovită de nulitate absolută, în schimb, era valabilă clauza de inalienabilitate sau de indisponibilitate temporară întemeiată pe un interes legitim și serios. În esență, ei au avut în vedere că nici o dispoziție a codului civil din 1865 nu interzicea în mod absolut stipularea inalienabilității convenționale, care se armonizează cu principiul libertății convențiilor. În opinia lor, judecătorii sunt chemați să aprecieze în fapt limita până la care alienabilitatea poate fi stipulată și cazurile în care ea este admisă, fără a fi însă contrară ordinii publice.

În perioada în care a fost în vigoare Codul civil de la 1865, în literatura de specialitate, s-a reținut că, stipulația de inalienabilitate ori indisponibilitate era valabilă în următoarele cazuri: în cazul donației cu rezerva uzufructului, se putea stipula inalienabilitatea sau indisponibilitatea bunului pe timpul cât dura uzufructul; în cazul donației sau legatului se putea stipula o clauză de inalienabilitate sau indisponibilitate a bunului dăruit sau legat până la majoratul donatarului sau a legatarului; în cazul donației cu sarcini sau a unui legat cu sarcină, ambele având ca obiect o prestație în favoarea unui terț, se putea stipula o clauză de inalienablitate sau de indisponibilitate a bunului dăruit sau legat pe tot timpul cât dura acea prestație.

Rezultă că o clauză prin care se stipula inalienabilitatea ori indisponibilizarea perpetuă, sau o astfel de clauză neîntemeiată pe un interes legitim sau serios, era lovită de nulitate absolută și atrăgea nulitatea întregii convenții, întrucât, conform art. 5 și art. 1008 din Codul civil de la 1865, convențiile afectate de condiții imposibile, imorale sau prohibite de legi erau nule, fiind desființate.

Însă, nulitatea unei asemenea clauze cuprinsă într-un act juridic cu titlu gratuit (donație sau testament), atrăgea nulitatea actului numai atunci când ea a fost cauza determinantă a liberalității (donație sau legat). Deci, dacă o astfel de clauză avea o existență de sine stătătoare, adică nu era indisolubil legată de actul de liberalitate în care era cuprinsă, nulitatea acestei clauze rămânea fără nici o influență asupra actului juridic cu titlu gratuit, acesta din urmă producându-și efectele ,,ca și cum clauza nulă n-ar fi făcut parte din el”.

Presupunând că s-a stipulat o clauză de inalienabilitate valabilă, doctrinarii și-au pus problema sancțiunii aplicabile în cazul în care dobânditorul înstrăinează bunul cu nerespectarea acestei clauze. Răspunsul a fost în sensul că alienatorul, care a stipulat inalienabilitatea, putea să ceară revocarea liberalității sau rezoluțiunea vânzării, împotriva dobânditorului care a încălcat clauza. Același drept îl aveau și moștenitorii sau legatarii universali împotriva unui legatar, care a înstrăinat bunul cu încălcarea clauzei de inalienabilitate. Admiterea acțiunii în revocare sau rezoluțiune avee efect retroactiv, care ducea și la desființarea actului de înstrăinare încheiat între terț și cumpărător, donatar ori legatar, potrivit principiului rezoluto jure dantis rezolvitur jus accipientis. Ca urmare, bunul se întorce în patrimoniul donatorului, testatorului sau a vânzătorului.

Dificultatea apărea atunci când inalienabilitatea a fost stipulată în favoarea dobânditorului, dat fiind că inalienabilitatea avea ca scop să păstreze bunul în patrimoniul dobânditorului. Or, prin revocarea donației, legatului sau a vânzării, bunul se întorcea în patrimoniul alienatorului (testator, donator, vânzător) sau al moștenitorilor săi, ceea ce ar putea fi contrar scopului pentru care s-a stipulat inalienabilitatea în interesul dobânditorului (cumpărător, donatar, legatar). Soluția propusă pentru înlăturarea aceastei dificultăți a fost aceea de a se cere nulitatea actului de dispoziție intervenit între dobânditorul bunului (cumpărător, donatar, legatar) și terțul achizitor, caz în care se desființa numai actul de dispoziție, bunul se reîntoarcea în patrimoniul dobânditorului (cumpărător, donatar, legatar), iar nu în patrimoniul stipulantului clauzei de inalienabilitate ori de indisponibilitate. Acțiunea putea fi promovată de persoana în interesul căreia a fost stipulată clauza, și anume: stipulantul clauzei (dacă aceasta a fost în interesul său); dobânditorul bunului (cumpărător, donatar, legatar), dacă clauza a fost stipulată în favoarea sa; terțul beneficiar al clauzei.

Fundamentului juridic al acțiunii în nulitate, a primit explicații diferite : unii autori au susținut că o clauză de inalienabilitate creează în sarcina dobânditorului o obligație de a nu face, al cărei creditor este alienatorul, așa încât, conform art. 1076 din Codul civil de la 1865, un creditor putea cere ,,nimicirea actului făcut prin încălcarea obligației de a nu face, adică în speță, a alienării făcută de către achizitor”; alți autori au susținut că, prin stipularea clauzei de inalienabilitate ori de indisponibilitate, dobânditorul era lovit de o restrângere a capacității sale de a dispune, dar această capacitate a persoanei nu putea fi modificată prin convenția părților (art. 949 și art. 1306 C. civ.); în fine, clauza de inalienabilitate scotea bunul din circuitul civil pe timpul cât clauza era în vigoare. Clauza de inalienabilitate, fiind o excepție de la regula generală a liberei dispoziții juridice, trebuia interpretată în mod restrictiv, chiar dacă ea era temporară și se justifica printr-un interes legitim și serios.

Referitor la atributul dispoziției, un autor al doctrinei din perioada interbelică a afirmat că ,,axioma ineluctabilei necesități a lui jus abutendi în conținutul dreptului de proprietate” pare că aparține ,,unui aparat scolastic de formule învechite și de postulate apriori de care ar trebui să se debaraseze dreptul modern”. În opinia lui, aceste formule (jus utendi, jus posidendi, jus abutendi), deși ,,sunt respectabile prin trecutul lor și prin originea lor istorică”, fiind demne de atenția cercetătorilor, trebuie ,,supuse unui examen critic”, întrucât dreptul nu este o știință ,,care să-și propună căutarea și descoperirea unui adevăr sau a unui grup de adevăruri definitive și universale, totodeauna și pretutindeni aceleași, precum sunt științele exacte”, ci ,,expresia unei stări sociale dată de circumstanțe anumite și orice schimbare introdusă în aceste circumstanțe aduce pentru el modificări corespunzătoare”. În această concepție, pentru ca proprietatea să devină un instrument juridic eficient, ,,trebuie ca să se ajungă a-i descoperi caracterul abstract, a o considera ca un drept, ce se poate separa de obiectul său și care trece de la unul la altul după voința indivizilor, fără a avea recurs la deplasările materiale ale posesiunei”.

Ca și în vechea reglementare a Codului civil de la 1864, și în dreptul francez, inițial, creatorii Codului civil nu prevăzuseră astfel de clauze. De asemenea, într-o primă etapă, jurisprudența franceză considera că aceste clauze sunt nule de drept, fără distincție. Pe lângă faptul că păreau contrare ordinii publice prin nerecunoașterea noțiunii de proprietate instituite prin cod, adică o proprietate în mare măsură transmisibilă, acestea erau contrare și principiului conform căruia inalienabilitatea nu există decât în cazurile prevăzute de lege. Cu toate acestea, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, jurisprudența a evoluat într-un sens liberal. Începând cu o hotărâre de principiu a Curții de Casație din 1858, s-a admis valabilitatea clauzelor de inalienabilitate, cu condiția limitării lor în timp și a justificării lor de un interes serios și legitim. Așadar, jurisprudența franceză a admis că se putea modifica, prin convenție, regimul obișnuit al proprietății, proprietarul nemaiavând decât o proprietate diminuată. În cele din urmă, legiuitorul francez a introdus un nou articol în Codul civil francez, privitor la clauzele de inalienabilitate ale unei donații sau testament. Potrivit dispozițiilor acestui articol, se admit clauzele de inalienabilitate în cazul bunurilor donate sau legate, cu respectarea cerințelor privind caracterul temporar al clauzei și necesitatea unui interes serios și legitim. Prin excepție, sunt valabile și clauzele de inalienabilitate care nu au caracter temporar, atunci când vizează persoane morale sau persoane fizice însărcinate a constitui o persoană morală.

În actualul Cod civil, clauza de inalienabilitate este reglementată la articolele 627-629, în cadrul limitelor convenționale ale exercitării dreptului de proprietate, reprezentând o noutate față de vechea reglementare a Codului civil de la 1864.

2.3.1. Clauza de inalienabilitate – noțiune, condiții, domeniu de aplicare.

2.3.1.1. Noțiunea de clauză de inalienabilitate

Așa cum s-a subliniat în doctrină, cea mai gravă dintre limitele care pot afecta dreptul de proprietate are în vedere atributul dispoziției juridice și constă în stipularea unei inalienabilități convenționale, adică a unei interdicții de înstrăinare sau de grevare a unui bun prin acte juridice.

Prin urmare, potrivit articolului 627 alin. 1 C. Civ., cu excepția cazurilor prevăzute în mod formal de lege, este posibilă introducerea într-un act – convenție (oneroasă sau cu titlu gratuit) sau testament (act juridic unilateral) – a unei clauze care interzice cumpărătorului să înstrăineze bunurile pe care le primește, însă numai pentru o perioadă de cel mult 49 de ani de la data dobândirii bunului și dacă există un interes serios și legitim. Prin urmare, clauza de inalienabilitate presupune o indisponibilizare cu caracter real, propter rem, care are în vedere bunul.

Conform unei definiții date în doctrină, clauza convențională de inalienabilitate sau pactum de non alienando reprezintă o dispoziție convențională prin care părțile consimt la o restrângere a dreptului de dispoziție asupra unui bun, mobil sau imobil, prin care acesta este scos din circuitul civil general, pentru o perioadă limitată de timp și în baza unui interes serios și legitim.

2.3.1.2. Domeniul de aplicare a clauzei de inalienabilitate

S-a arătat în doctrină că, spre deosebire de Codul civil francez, Codul civil român reglementează clauza de inalienabilitate fără a distinge după cum este prevăzută în legate sau în contractele translative de proprietate sinalagmatice sau unilaterale, cu titlu oneros sau gratuit, prin care se constituie drepturi reale principale sau drepturi reale accesorii. Prin urmare, clauza de inalienabilitate poate fi inclusă în orice convenție translativă de proprietate, sau se poate referi la un act juridic translativ de proprietate, cum ar fi vânzarea, schimbul, donația, aportul la capitalul social, constituirea unei ipoteci imobiliare sau mobiliare, etc.. De asemenea, s-a mai subliniat că o astfel de clauză este mai rar inclusă într-un contract cu titlu oneros, deoarece cumpărătorul care plătește contravaloarea bunului transferat dorește să dispună în mod liber de acest bun. Cu toate acestea, includerea unei clauze de inalienabilitate poate fi întâlnită într-o vânzare contra unei rente viagere sau într-un contract prin care se cesionează ieftin o proprietate unui dobânditor, cu condiția de a nu o înstrăina. În principal, clauzele de inalienabilitate sunt stipulate în donații sau testamente, donatorul sau testatorul stipulând că donatarul sau legatarul nu va putea înstrăina bunurile.

De asemenea, clauza de inalienabilitate poate să fie subînțeleasă în convențiile în care se naște obligația pentru dobânditorul bunului de a-l transmite în proprietate unei persoane determinate sau determinabile (art. 627 alin. 4).

În literatura juridică, s-a arătat că interdicția de înstrăinare este mai rar întâlnită în contractele sinalagmatice comutative, în raport cu cele aleatorii. Cu toate acestea, se admite că poate exista interesul unei asemenea interdicții, care are natura unei obligații de a nu face, în cazul vânzării cu plata prețului în rate, până la plata ultimei rate a prețului sau în situația în care vânzătorul își rezervă un drept real (uz, uzufruct, abitație), pe durata pentru care s-a constituit acest drept real. În cazul contractelor sinalagmatice cu caracter aleatoriu, inserarea unei clauze de inalienabilitate este mai frecventă și apare mai justificată decât în cazul contractelor comutative. Spre exemplu, în cazul întreținerii, interdicția de înstrăinare pe toată durata vieții întreținutului este justificată dacă bunul constituie un element esențial al gajului general al creditorului întreținut.

În mod special, alin. 5 al art. 627 din Codul civil precizează că ,,transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea inalienabilității”. În doctrină s-a opinat că reglementarea din acest alineat ar fi putut să lipsească din actualul Cod civil, neexistând impedimente legale imaginate de redactorii noului Cod civil. Astfel, în încercarea de a clarifica această prevedere, se pune o primă întrebare referitoare la modul în care ar putea fi oprită transmiterea bunului către succesori dacă bunul respectiv, chiar cu clauză de inalienabilitate, face parte din patrimoniul defunctului. În cazul în care bunul ar fi extras din acest patrimoniu, cui ar reveni acest bun?

S-a arătat că inalienabilitatea are, de regulă, un caracter absolut, în sensul că cel ținut să o respecte nu poate înstrăina nimănui bunul respectiv. Este posibilă, însă, limitarea sferei persoanelor în raport cu care se manifestă inalienabilitatea. Cu alte cuvinte, stipulantul poate interzice înstrăinarea bunului către anumite persoane, clauza de inalienabilitate dobândind un caracter relativ. De asemenea, se poate include o clauză ce permite înstrăinarea bunului cu acordul stipulantului interdicției.

2.3.1.3. Condiții de valabilitate a clauzei de inalienabilitate

Pentru a fi valabile, clauzele de inalienabilitate, după cum am văzut deja, trebuie să fie temporare ( cu o durată maximă de 49 de ani) și justificate de un interes serios și legitim.

a) Clauza de inalienabilitate trebuie să fie temporară, limitată la 49 de ani. Precizăm că termenul de 49 de ani începe să curgă din momentul dobândirii bunului. Astfel, așa cum s-a subliniat în doctrină, în cazul unui contract, acest moment poate fi cel al încheierii contractului, al împlinirii termenului atunci când părțile au amânat transferul dreptului de proprietate, al individualizării bunurilor de gen sau al înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate, în condițiile efectului constitutiv de drept al întabulării. În cazul unui legat, termenul începe să curgă de la data deschiderii succesiunii, adică de la data decesului celui care a stabilit inalienabilitatea. Stipularea unui termen peste limita legală atrage nevalabilitatea clauzei și impune sancțiunea nulității absolute.

În jurisprudența franceză, tribunalele au admis întotdeauna nulitatea clauzei atunci când inalienabilitatea este perpetuă; în fapt, în acest caz, bunul ar fi scos din circuitul civil; or, numai prin lege pot fi scoase bunurile din circuitul civil; a greva un bun cu o inalienabilitate perpetuă înseamnă o alterare prea gravă a regimului proprietății. Jurisprudența s-a orientat inițial într-o direcție flexibilă, dar, în același timp, riguroasă: flexibilă pentru că Curtea de Casație lăsa tribunalelor puterea suverană de a aprecia caracterul temporar al clauzei; riguroasă pentru că judecătorii de fond păreau să recunoască, în general, relativ ușor, că o astfel de clauză ar avea un caracter perpetuu, soluția variind în funcție de împrejurările cauzei, de exemplu, în funcție de vârsta proprietarului căruia i se aplica inalienabilitatea.

b) Clauza de inalienabilitate trebuie să fie justificată de un interes serios și legitim. Acest interes, material (pecuniar) sau moral, poate fi al donatorului, dobânditorului sau al unui terț.

Interesul legitim al donatorului se manifestă, de pildă, atunci când donatorul și-a rezervat uzufructul bunului, din care nu a cedat decât nuda proprietate; în calitate de uzufructuar, nu îi este indiferent dacă are de-a face cu însuși gratificatul sau cu orice alt nud proprietar; în acest caz, donatorul stipulează că nudul proprietar nu are dreptul de a-și vinde nuda proprietate.

Interesul legitim al dobânditorului poate exista în situația în care donatorul dorește să protejeze bunul donat împotriva risipei sau nestatorniciei donatarului; în acest scop, stipulează că bunurile donate sau testate sunt inalienabile o anumită perioadă de timp, până la atingerea de către gratificat a unei anumite vârste, de exemplu, treizeci de ani.

Interesul legitim al unui terț poate viza interesul unui creditor al unei rente viagere, caz în care bunurile încredințate sunt declarate inalienabile de către legatar, în scopul de a asigura o rentă viageră stabilită în beneficiul unei terțe persoane.

Prin urmare, dacă sunt îndeplinite condițiile necesare pentru valabilitatea clauzei, bunul devine inalienabil.

Potrivit alineatului 2 al articolului 627, dobânditorul va putea fi autorizat de instanță să dispună de bun dacă se apreciază că interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a dispărut sau dacă un interes superior o impune. S-a susținut în doctrină că persoana care este ținută de inalienabilitate este cea care va trebui să facă proba dispariției interesului avut în vedere de părți la încheierea contractului sau apariția unui interes superior.

Potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, atunci când clauza de inalienabilitate stipulată într-un contract a fost determinantă la încheierea unui contract, nulitatea acesteia va atrage după sine nulitatea întregului contract. Caracterul determinant al inalienabilității la încheierea actului este prezumat de legiuitor, până la proba contrară, numai în cazul contractelor cu titlu oneros.

2.3.2. Condițiile de opozabilitate ale clauzei de inalienabilitate

Cât privește opozabilitatea clauzei de inalienabilitate (art. 628), această clauză poate fi invocată împotriva dobânditorilor bunului sau a creditorilor proprietarului care s-a obligat să nu înstrăineze, numai dacă este valabilă și îndeplinește condițiile de opozabilitate (adică, potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, este supusă formalităților de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul).

În cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod corespunzător, regulile pentru dobândirea proprietății prin posesia de bună-credință (alineatul 3). Aceasta înseamnă că dacă dobânditorul bunului a intrat în posesia bunului mobil printr-un act juridic cu caracter oneros și dacă a fost de bună-credință în momentul intrării în posesie, adică nu a cunoscut existența unei interdicții de înstrăinare a acestui bun, va deveni proprietarul acestui bun, fără a se putea invoca împotriva sa existența unei clauze de inalienabilitate. Prin urmare, dispozițiile art. 628 alin. 3 C. civ. Se completează cu cele ale art. 937 alin. 1 C. civ., referitoare la dobândirea proprietății prin posesia de bună-credință.

În situația în care clauza de inalienabilitate este prevăzută într-un contract cu titlu gratuit, clauza este opozabilă și creditorilor anteriori ai dobânditorului, în sensul că aceștia nu-și pot îndestula creanțele prin vânzarea bunului respectiv (alineatul 4). Însă, per a contrario, în cazul în care actul prin care debitorul lor a dobândit un bun are un caracter oneros, clauza nu este opozabilă creditorilor anteriori ai dobânditorului.

Dispozițiile alineatului 5 ale aceluiași articol prevăd că neîndeplinirea condițiilor de opozabilitate nu îl lipsește pe beneficiarul clauzei de inalienabilitate de dreptul de a pretinde daune-interese proprietarului care nu se conformează acestei obligații. Prin urmare, neîndeplinirea formalităților de publicitate dă dreptul beneficiarului clauzei de inalienabilitate să pretindă daune-interese proprietarului obligat să asigure opozabilitatea clauzei.

2.3.3. Sancțiunile pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate

Dacă cel ținut să respecte clauza de inalienabilitate (dobânditorul bunului) încalcă interdicția de înstrăinare, care sunt sancțiunile aplicabile?

Noul Cod civil prevede următoarele sancțiuni pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate (art.629):

a.) Rezoluțiunea contractului cerută de înstrăinător în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor.

Atunci când cel ținut să respecte clauza de inalienabilitate își încalcă obligația, legiuitorul optează pentru sancțiunea rezoluțiunii contractului, fundamentată pe culpa contractuală.

Potrivit art. 629 alin. 1 C. civ., „înstrăinătorul poate să ceară rezoluțiunea contractului în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor”.

Dreptul de a acționa solicitând rezoluțiunea contractului aparține înstrăinătorului. Deși legea nu prevede expres, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia trebuie să admitem și succesorilor în drepturi ai înstrăinătorului această posibilitate. Terțul în favoarea căruia s-a stipulat inalienabilitatea nu poate introduce o acțiune în rezoluțiune, nefiind parte în contract, dar poate solicita daune-interese pentru neefectuarea formalităților de publicitate a clauzei, în temeiul art. 628 alin. 5 C. civ. De asemenea, rezoluțiunea actului inițial determină desființarea actului subsecvent prin care a fost înstrăinat bunul inalienabil, prin aplicarea regulii resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

b.) Anularea actului de înstrăinare subsecvent, la cererea înstrăinătorului, cât și a terțului, dacă inalienabilitatea s-a stipulat în favoarea acestuia din urmă, pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate.

S-a arătat, în doctrină, că nu în toate cazurile înstrăinătorul are interesul de a cere rezoluțiunea contractului inițial în care este stipulată clauza de inalienabilitate și care ar avea drept urmare reîntoarcerea bunului în patrimoniul acestuia. Sunt situații în care înstrăinătorul dorește doar desființarea actului subsecvent, urmărind ca bunul să rămână în patrimoniul dobânditorului inițial, de exemplu, în cazul în care bunul a fost transmis în schimbul întreținerii și prin stipularea inalienabilității s-a dorit menținerea raporturilor juridice cu dobânditorul debitor al întreținerii. Dacă înstrăinătorul, în calitatea sa de creditor al întreținerii urmărește menținerea contractului, nu va fi în interesul său promovarea unei acțiuni în rezoluțiune.

Prin urmare, legiuitorul a prevăzut în alin. 2 al art. 629 C. civ., nulitatea relativă a actului subsecvent de înstrăinare, ca sancțiune distinctă față de rezoluțiunea aplicabilă actului primar, menită să protejeze eventualele interese particulare ale înstrăinătorului. S-a mai arătat că dreptul de a solicita nulitatea relativă a actului subsecvent aparține nu numai înstrăinătorului, ci și unei terțe persoane care beneficiază de inalienabilitate. Observăm că nici înstrăinătorul și nici terțul beneficiar al clauzei de inalienabilitate nu sunt părți în actul subsecvent de înstrăinare. Cu toate acestea, ambii vor avea dreptul să solicite anularea actului întrucât justifică un interes.

c.) Imposibilitatea urmăririi bunului pentru care s-a stipulat inalienabilitatea atâta timp cât clauza produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Potrivit celui de-al treilea alineat al art. 629 C. civ., inalienabilitatea bunului atrage insesizabilitatea lui pe perioada cât clauza își produce efectele, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.

În doctrina juridică franceză, s-a afirmat că dacă sunt îndeplinite condițiile necesare pentru valabilitatea clauzei, bunul devine inalienabil. Inalienabilitatea bunului atrage insesizabilitatea acestuia în condițiile legii. În același timp, bunul încetează să mai poată fi ipotecat, deoarece inalienabilitatea nu permite constituirea de garanții specializate asupra bunului (ipoteci imobiliare sau mobiliare).

Chiar dacă ar fi, eventual, admise, sub termen sau sub condiție, aceste garanții nu ar putea fi executate pe perioada de valabilitate a clauzei. Totodată, inalienabilitatea și, implicit, insesizabilitatea, împiedică funcționarea la nivelului întregului patrimoniu, a subrogației reale universale care asigură și permite gajul general al creditorilor chirografari. Prin urmare, bunul grevat de inalienabilitate este sustras, pe durata funcționării clauzei, garanției comune a creditorilor chirografari. Această explicație este consecința caracterului propter rem al indisponibilizării.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor alineatului (4) al articolului 628, numai creditorii chirografari anteriori ai celui care a dobândit un bun afectat de inalienabilitate printr-un act cu titlu oneros nu suportă consecințele insesizabilității bunului.

2.4. LIMITELE JUDICIARE. DEPĂȘIREA INCONVENIENTELOR NORMALE ALE VECINĂTĂȚII.

Limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate sunt stabilite în interes privat și privesc în mod special raporturile de vecinătate.

Potrivit art. 630 alin. 1 C. civ., „(1) Dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relațiile de vecinătate, instanța de judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum și la restabilirea situației anterioare atunci când acest lucru este posibil”.

Astfel, este necesar ca vecinii să se tolereze în anumite limite, în exercitarea drepturilor lor, în vederea concilierii intereselor lor individuale cu interesul social general. Aceasta înseamnă că inconvenientele normale de vecinătate trebuie suportate de vecini, fără a fi îndreptățiți să ceară repararea lor, însă, un vecin nu are voie să cauzeze altui vecin o tulburare anormală de vecinătate. Codul civil nu definește însă inconvenientul normal de vecinătate și nu precizează care este limita peste care acesta devine anormal și îl îndreptățește la reparare pe cel care îl suportă. În literatura de specialitate, inconvenientul anormal de vecinătate a fost definit, ca acea tulburare cauzată unui vecin, care excede inconvenientele normale ale vecinătății, tulburare care antrenează răspunderea juridică chiar și în lipsa vinovăției celui care o cauzează.

Prin urmare, limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite printr-o judecată în echitate, aplicându-se principiului egalității de tratament în situații egale. Atâta timp cât Codul civil, pe de o parte, sancționează denegarea de dreptate (nesoluționarea unor cereri deduse judecății, motivată de absența unor dispoziții legale), iar pe de altă parte, interzice judecătorului să dea hotărâri cu caracter normativ (art. 3 C.civ.), în asemenea situații, judecătorul poate soluționa o pricină, chiar în absența unor dispoziții legale exprese, făcând apel la analogia legii și la principiile generale de drept.

Potrivit dispozițiilor art. 630 alin. 2 din Codul civil, în cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfășurării activității prejudiciabile de către proprietar, instanța va putea încuviința desfășurarea acelei activități, iar cel prejudiciat va avea dreptul la despăgubiri.

Potrivit dispozițiilor alineatului al treilea ale aceluiași articol, în cazul în care cauzarea unui prejudiciu este iminentă sau foarte probabilă, instanța, pe cale de ordonanță președințială, poate să încuviințeze măsurile necesare pentru prevenirea pagubei.

În doctrină, s-a exprimat opinia că dispozițiile art. 630 alin. 3 C. civ. permit intervenția înainte de producerea prejudiciului, dând astfel aplicare unui principiu conturat în ultimii ani în dreptul mediului, respectiv principiului precauției. Aplicarea acestui principiu al precauției are ca scop protejarea colectivității de riscuri majore, însă aleatorii și incerte. În cazul particular al tulburărilor de vecinătate, aplicarea principiului precauției ia în considerare prejudiciul viitor, iminent sau foarte probabil, care îndreptățește la obligarea încetării actului perturbator. Principiul precauției funcționează doar atunci când sunt serioase temeiuri care prezumă producerea unui risc grav sau ireversibil. S-a afirmat că trebuie să distingem între tulburarea de vecinătate și starea care permite invocarea principiului precauției, întrucât acest principiu acționează înaintea tulburării.

3. LIMITE ALE EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE IMPUSE DE EXIGENȚELE PROTECȚIEI MEDIULUI

3.1. DREPTUL DE PROPRIETATE ȘI EXIGENȚELE PROTECȚIEI MEDIULUI. RAPORTUL DINTRE DREPTUL DE PROPRIETATE ȘI DREPTUL LA MEDIU.

Dreptul de proprietate și dreptul la mediu sunt drepturi fundamentale, consacrate și garantate prin Constituție. Deși diferite ca natură și mijloace de realizare, aceste două drepturi cunosc limitări reciproce.

Așa cum s-a subliniat în doctrină, într-o analiză funcțională, domeniul și exercitarea dreptului de proprietate nu pot fi nelimitate, iar „proprietatea nu poate fi protejată decât în limitele funcțiilor cărora ea trebuie să le răspundă; dacă are a fi protejat, apoi dreptul de proprietate implică limitări pe care le impun finalitățile sale morale, eficacitatea sa economică și exigențele interesului general”. Printre acestea din urmă se numără și cele ale protecției mediului, deoarece mediul este patrimoniul comun al oamenilor. În epoca post-modernă, proprietatea a dezvoltat, pe lângă cea socială, o tot mai semnificativă și evidentă funcție ecologică, cu implicațiile juridice aferente. Astfel, limitările ,,administrative” ale dreptului de proprietate se înscriu printre mijloacele frecvent folosite pentru protejarea mediului.

Dreptul la mediu sănătos este reglementat la articolul 35 din Constituție care dispune că: ,,(1) Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic. (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. (3) Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător.ˮ Aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 135 alin. (2) lit. e) din Constituție, potrivit cărora statul trebuie să asigure refacerea si ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic, dar și cu dispozițiile art. 5 ale O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului (reglementarea-cadru în materie), care au un conținut similar.

Așa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, problema limitărilor aduse atributelor dreptului de proprietate prin exigențele de protecție a mediului trebuie analizată din prisma raportului dintre conținutul și obiectul lor. Astfel, dreptul de proprietate, prin atributele acestuia (posesie, folosință, dispoziție) lasă proprietarului posibilitatea de a acționa conform propriei voințe. În schimb, dreptul la mediu nu se definește ca o relație de apropiere și de stăpânire între obiectul dreptului și titularul său, ci ca ,,un drept al titularului la protecția (în sens larg) a mediului, care presupune protecția propriu-zisă (prevenirea și combaterea poluării și a degradărilor sale), conservarea (menținerea calității și întreținerea stării acestuia când nu este degradat) și ameliorarea lui (când a cunoscut deja atingeri, așa încât conservarea sa ar fi insuficientă pentru a permite titularului să trăiască într-un mediu echilibrat din punct de vedere ecologic și sănătos).ˮ

Așa fiind, în definirea conținutului dreptului la mediu este necesar să analizăm dispozițiile constituționale și legislative care consacră acest drept.

Din examinarea denumirilor date dreptului la mediu în doctrină, expresiile utilizate în mod frecvent sunt cele de ,,sănătosˮ, ,,echilibrat ecologicˮ (sau ambele în aceeași denumire) și ,,calitatea mediului înconjurătorˮ. În doctrină, s-a exprimat opinia că denumirea unui asemenea drept ar trebui să fie atât de generală încât să acopere în întregime conținutul său, însă niciuna dintre denumirile anterior enumerate nu acoperă în întregime conținutul său, fiind doar elemente care intră în conținutul acestui drept și anume: sănătos, echilibrat ecologic, calitatea mediului înconjurător, curat, sigur sau decent. Prin urmare, pentru o concordanță între denumire și conținut trebuie să se găsească optimul în generalizare. În opinia aceluiași autor, protecția este elementul esențial de conținut și de terminologie al noului drept fundamental, ,,cheia sa de boltăˮ, care asigură acestui drept generalitatea optimă. În acest sens, ce importanță ar avea un mediu înconjurător sănătos, de calitate, echilibrat ecologic, curat, decent sau sigur, dacă el nu ar fi protejat? S-a opinat că, în lipsa protecției însăși, mediul înconjurător dispare, iar, pe cale de consecință, împreună cu el, și toate atributele anterior enumerate. Privite sub acest aspect, toate aceste noțiuni sunt elemente de conținut ale ,,protecțieiˮ.

Pe de altă parte, considerăm că însăși protecția este rațiunea care determină și limitările aduse dreptului de proprietate, limitări care merg chiar până la lipsirea de proprietate, elementul de ,,protecțieˮ fiind prezent în conținutul tuturor reglementărilor care prevăd limitări ale dreptului de proprietate impuse de exigențele ,,protecțieiˮ mediului.

De altfel, în acest sens, în doctrină s-a evidențiat faptul că dreptul la mediu este un drept al titularului la protecția (în sens larg) a mediului.

Prin urmare, deși denumirea constituțională a acestui drept este cea de ,,drept la mediu sănătosˮ, având în vedere argumentele anterior expuse și îndeosebi faptul că protecția în sens larg intră în conținutul acestui drept, considerăm că denumirea acestuia ca ,,drept la un mediu protejatˮ sau ,,drept la protecția mediuluiˮ ar fi mai adecvată, mai aproape de conținutul acestui drept, iar o propunere de lege ferenda în acest sens ar putea fi adecvată.

Dacă dreptul la mediu este dreptul la protecția, conservarea și ameliorarea mediului, în doctrină, s-a pus problema mijloacelor necesare pentru a ajunge la o asemenea stare. S-a arătat că prima categorie vizează dreptul la mediu ca drept procedural, în virtutea căruia titularul său are acces la proceduri care îi permit să se asigure protecția mediului. A doua categorie vizează aspectul substanțial al acestui drept, concretizat, pe de o parte, prin integrarea exigențelor ecologice în conținutul anumitor drepturi fundamentale (la viață, la sănătate, etc.), iar, pe de altă parte, prin recunoașterea unor drepturi substanțiale specifice, precum dreptul la apă și dreptul la aer, două elemente componente ale mediului. S-a mai subliniat că aceste componente de ordin substanțial sunt cele care afectează prerogativele dreptului de proprietate, mai ales dreptul de folosință, în privința exigențelor de protecție, conservare sau ameliorare a anumitor elemente de mediu (terenuri, apă, aer, etc.).

Având în vedere conținutul și finalitățile sale, ,,dreptul la mediu urmărește, in abstracto, asigurarea unui echilibru între drepturile individuale și exigențele generale ale conservării condițiilor de perenizare a vieții pe planetă.ˮ Față de această perspectivă, raportul dintre dreptul la mediu (,,la a fiˮ) și dreptul de proprietate (,,la a aveaˮ) se prezintă ca o ,,relație complexă, multidimensională, de intercondiționări și interdependențe, în afara căreia existența socio-naturală a omului contemporan nu ar mai fi posibilăˮ, dreptul de proprietate cunoscând, în consecință, ,,o tot mai accentuată circumscriere a atributelor sale semnificațiilor protecției mediului.ˮ

La nivelul Uniunii Europene, obiectivul general al dezvoltării durabile a Europei se întemeiază (1) pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor; (2) pe o economie socială de piață; (3) precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. (art. 3 alineatul 3 din TFUE). În plus, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene dispune că politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile (art. 37).

Având în vedere structura tridimensională a conceptului de dezvoltare durabilă evocată prin dispozițiile art. 3 alin. 3 din TFUE, alături de obiectivul protecției mediului, dezvoltarea durabilă a Europei presupune o creștere economică echilibrată și o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social. De asemenea, promovarea progresului științific și tehnic trebuie făcută având în vedere obiectivul dezvoltării durabile. Această misiune a Uniunii Europene trebuie îndeplinită în funcție de competențele care îi sunt atribuite prin tratate.

Astfel, în dreptul Uniunii, politica de mediu are o reglementare specifică la articolele 191-192 TFUE. Obiectivele politicii de mediu privesc, potrivit dispozițiilor art. 191 din TFUE, conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului; ocrotirea sănătății persoanelor; utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale; promovarea pe plan internațional a unor măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la scară regională sau mondială și în special lupta împotriva schimbărilor climatice.

Potrivit articolului 4 din TFUE, în ceea ce privește politica de mediu stricto sensu, Uniunea Europeană dispune de o competență partajată cu statele membre, caz în care, potrivit art. 2 alin. 2 din TFUE, Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Însă, statele membre își exercită competența numai în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența. În măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze a-și mai exercita competența, statele membre își exercită din nou competența.

În doctrină, au fost evidențiate cele mai folosite instrumente juridice utilizate în scopul protecției și conservării mediului, respectiv „polițiile (administrative) speciale”, adică interdicțiile ori reglementarea riguroasă a activităților considerate că ar prezenta un risc important pentru mediu, însoțite de sancțiuni penale sau administrative. Alături de instituirea servituților administrative, utilizate în special pentru prevenirea riscurilor și protejarea patrimoniului natural, aceste instrumente au fost folosite în dreptul mediului în vederea instituirii unor regimuri speciale vizând: apa, ariile protejate, vânătoare, etc.. S-a mai arătat în doctrină că ,,regulile de poliție administrativă au devenit însă total inadecvate atingerii celui de-al doilea obiectiv al politicilor publice de mediu, restaurarea acestuia pe calea unor acțiuni pozitive menite să asigure o stare mai bună a mediului, și nu numai prohibirea activităților care amenință calitatea sa. Acest «intervenționism» pentru protecția mediului se bazează pe un ansamblu de procedee mult mai complexe, precum instituirea de servicii publice de mediu (pentru apă, salubrizare, deșeuri, ș.a.) caracterizate prin aceea că ele sunt din ce în ce mai mult delegate unor mari operatori privați. Alături de acestea sunt utilizate toate metodele de apropriere publică de bunuri de mediu (prin expropriere, cumpărare, exercitarea dreptului de preempțiune), instrumente economico-financiare și fiscale incitante sau disuasive etc..ˮ

3.2. INCIDENȚA REGLEMENTĂRILOR DIN DREPTUL UNIUNII TRANSPUSE ÎN DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE PRIVIND CREAREA REȚELEI ECOLOGICE NATURA 2000 ASUPRA EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE.

3.2.1. Crearea rețelei ecologice NATURA 2000 – obiectiv de interes major al politicii de mediu în Uniunea Europeană.

În cadrul diferitelor aspecte ale politicii de mediu a Uniunii Europene, cel legat de necesitatea de a proteja și conserva natura, habitatele naturale, peisajele, fauna și flora sălbatică suscită cel mai mare interes în rândul publicului, având în vedere amenințările grave la adresa mediului natural în general. Din acest motiv, acțiunea Uniunii Europene în vederea conservării și protejării naturii a fost considerată de importanță majoră, iar protecția habitatelor naturale a fost apreciată ca fiind primordială.

În dreptul Uniunii, primele instrumente obligatorii în domeniul protejării habitatelor naturale au fost Directiva79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și Directiva 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale, a faunei și florei sălbatice. Directiva 79/409/CEE a fost modificată de mai multe ori, așa încât, din motive de claritate și de coerență, această directivă a fost codificată prin Directiva 2009/147/CEdin 30 noiembrie 2009 a Parlamentului European și a Consiliului. Aceste directive prevăd măsurile pe care statele membre trebuie să le ia în vederea protejării și conservării ariilor naturale protejate, precum și modul de selectare și desemnare a siturilor și protecția acestora. Totodată, statele membre au dreptul de a reglementa modalitățile de realizare practică și de implementare a acestor măsuri la nivel național.

Din anul 1992, Uniunea Europeană promovează dezvoltarea rețelei europene de arii protejate NATURA 2000 ca instrument principal de conservare a naturii.

Rețeaua ecologică ,,Natura 2000ˮ este rețeaua ecologică europeană de arii naturale protejate și cuprinde arii de protecție specială avifaunistică, stabilite în conformitate cu directivele anterior menționate.

Rețeaua ecologică ,,Natura 2000ˮ cuprinde situri NATURA 2000 de două tipuri: Arii speciale de Conservare (SAC –Special Areas of Conservations) constituite conform Directivei Habitate și Arii de Protecție Specială Avifaunistică (SPA – Special Protection Areas), constituite conform directivei Păsări.

Este important de subliniat că la definirea acestor situri nu s-a plecat de la ideea unei protecții stricte, care să interzică activitatea umană. Astfel, în numeroase situri NATURA 2000 activitățile umane și de gospodărire a resurselor naturale pot continua și au continuat. În acest context,  a fost necesară, însă, luarea unor măsuri de către autoritățile publice naționale în scopul conservării legale a siturilor Natura 2000. Modalitatea de conservare poate fi: statutară (de exemplu, prin înființarea unei zone protejate); contractuală (de exemplu, prin semnarea de contracte de administrare cu proprietarul terenului) și/sau administrativă (prin asigurarea de măsuri specifice și fondurilor necesare administrării sitului).

În cazul siturilor Natura 2000, statele membre au următoarele obligații prevăzute în articolul 6 al Directivei Habitate:

Evaluarea impactului asupra mediului a oricăror planuri și/sau proiecte susceptibile să afecteze starea de conservare a speciilor și habitatelor pentru care situl a fost desemnat;

Stabilirea de măsuri compensatorii pentru planurile/proiectele care au un efect negativ asupra mediului și pentru care nu există soluții pentru reducerea acestor efecte (interes public major, inclusiv rațiuni socio-economice);

Stabilirea măsurilor de conservare necesare implicând, dacă este cazul, planuri de management adecvate specifice siturilor sau integrate în alte planuri de management;

Implementarea măsurilor de conservare prin implementarea planurilor de management sau contracte de management cu proprietarii. În cazul habitatelor sau a speciilor prioritare, un plan sau proiect cu potențial impact asupra acestora se poate aproba doar dacă este legat de sănătatea sau siguranța populației sau are consecințe benefice de importanță majoră pentru mediu.

Fiecare stat membru este liber să aleagă modalitatea prin care se respectă aceste obligații pentru a asigura conservarea legală a unui sit. În acest scop, statele au luat și măsuri prin care drepturilor de proprietate privată asupra bunurilor situate în perimetrul acestor situri li s-au adus limitări, mergând chiar până la exproprieri.

3.2.2. Raportul dintre dreptul de proprietate și protecția naturii în cadrul constituirii rețelei NATURA 2000

Dacă într-o primă etapă, dreptul comunitar al naturii a impus măsuri de protejare a păsărilor, așa cum am precizat anterior, începând cu anul 1992, Uniunea Europeană a impus un instrument global orientat către habitatele naturale, flora și fauna sălbatice. Astfel, crearea rețelei europene Natura 2000 a devenit un obiectiv preponderent al politicii de mediu. Măsurile care trebuie să fie luate de către statele membre și de către autoritățile Uniunii au fost și sunt de o amploare considerabilă. De asemenea, desemnarea zonelor de protecție specială și a zonelor speciale de conservare, în statele membre, s-a dovedit a fi foarte dificilă. Una dintre dificultățile majore a constituit-o rezolvarea conflictului dintre dispozițiile vizând protejarea naturii și dreptul individual de proprietate. Dreptul de proprietate asupra solului este protejat într-o anumită măsură prin Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Toate statele membre au aderat la această convenție, iar dreptul lor constituțional scris sau nescris conține importante dispoziții referitoare la protecția dreptului de proprietate.

Problema raportului dintre exercițiul dreptului de proprietate și necesitatea protejării naturii a părut membrilor Observatorului juridic Natura 2000 atât de sensibilă, încât s-a decis la nivel european să se întocmească un raport de sinteză, pe baza rapoartelor prezentate de către raportorii statelor membre, care să prezinte modul în care se articulează dreptul de proprietate și legislația de transpunere a Directivei Păsări și Directivei Habitate (directive care reglementează realizarea Rețelei Natura 2000), în dreptul intern al statelor membre.

Dreptul de proprietate este considerat un drept natural în multe sisteme juridice. Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului l-a legat în mod clar de natura umană. Proprietatea a fost așezată în rândul drepturilor naturale și inalienabile ale omului, fiind un drept fundamental, un drept al omului. O problemă de a fi, nu de a avea.

Protejarea spațiilor naturale se referă atât la res communis, cât și la bunurile apropriabile. Prin urmare, proprietatea, proprietarul și titularii de alte drepturi reale, chiar locatarii devin obstacole în calea liberei acțiuni a puterilor publice în vederea protejării naturii.

Ce rezistență opune dreptul de proprietate obiectivului protecției naturii și, în mod special, puternicei voințe de protecție a naturii exprimate la nivelul Uniunii Europene, care a decis să stabilească rețeaua de situri Natura 2000 ?

Cum să se facă din proprietarul preocupat de valorizarea bunului său un aliat, un partizan activ la protejarea naturii?

La aceste întrebări pline de sens nu se găsește un răspuns direct în Directivele 79/409/CEE și 92/43/CE.

Dreptul de proprietate, ca drept fundamental, a fost recunoscut, consacrat și garantat în mod treptat în dreptul Uniunii – și ne referim aici la jurisprudența C.J.U.E. și la articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – și, totodată, într-un mod mai puțin clar decât în cazul dreptului la mediu (art. 11 și art. 191-193 TFUE, art. 37 din Cartă).

În sistemul CEDO, proprietatea este menționată în mod expres în primul Protocol, dar nici acesta, nici un alt protocol, nici chiar Convenția europeană nu recunoaște un statut pentru conservarea mediului sau a naturii, acestea din urmă găsind o protecție indirectă, prin ricoșeu. În jurisprudența de la Strasbourg, dreptul la un mediu înconjurător sănătos este considerat un component al protecției dreptului la viață privată.

Din ansamblul rapoartelor statelor membre prezentate în cadrul Observatorului juridic Natura 2000 reiese faptul că raportul/relația dintre dreptul de proprietate și conservarea naturii în cadrul realizării rețelei Natura 2000, în statele membre, poate fi analizat sub trei aspecte:

1. Un prim aspect vizează principiul ierarhiei normelor și constă în stabilirea unei ierarhii între drepturile și interesele în cauză, urmând să cedeze dreptul sau interesul plasat pe o poziție inferioară.

Cu titlu complementar sau în lipsa unei ierarhii, este de datoria legiuitorului sau a judecătorului să asigure justul echilibru, adică să administreze proporționalitatea, fair balance.

2. Această proporționalitate ține de reglementările de fond referitoare la importanța atingerilor, a limitărilor și, dacă este cazul, a compensațiilor. Totodată, această proporționalitate ține și de proceduri, cum ar fi măsurile de participare care permit celor interesați să se exprime sau, ca alt exemplu, evaluarea incidențelor. Primele permit tuturor interesaților să se exprime, inclusiv proprietarilor, celelalte sunt orientate mai mult către impactul pe care îl au asupra mediului manifestările exercitării dreptului de proprietate.

3. Un ultim aspect are în vedere ceea ce intră și ceea ce nu intră în dreptul de proprietate, potrivit dreptului intern al statelor membre. Altfel spus, se analizează ceea ce s-ar fi putut încadra în dreptul de proprietate, dar care, ca urmare a unei reglementări speciale, nu mai poate beneficia de garanțiile oferite proprietății sau care are dreptul la mai puține garanții, situații în care se analizează garanțiile oferite tot din perspectiva principiul proporționalității.

3.2.2.1. Principiul stabilirii unei ierarhii între drepturile și interesele în cauză

a) Prevederile constituționale referitoare la dreptul de proprietate și la protecția naturii

În unele țări, dreptul constituțional garantează atât proprietatea, cât și protecția mediului. În alte țări, numai proprietatea este garantată de Constituție.

Dreptul de proprietate, deși considerat drept fundamental, a fost mereu susceptibil de limitări legate de interesul public sau de utilitatea publică, așa încât, în fapt, această diferență este minoră deoarece, chiar în absența consacrării constituționale a protecției mediului, interesul protejării acestuia a devenit astăzi o necesitate publică, un element de interes general, care justifică limitările aduse dreptului de proprietate.

b) Importanța Convenției Europene a Drepturilor Omului și a dreptului primar al Uniunii

Într-o situație juridică în care dreptul de proprietate este garantat în mod expres, dar în care dreptul la protecția mediului este mult mai puțin clar stabilit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a putut să justifice că proprietatea suportă restricții de mediu, bazându-se doar pe dispoziția care garantează dreptul la respectarea bunurilor și a proprietății, dar care, totodată, tolerează privări și limitări ale dreptului de proprietate justificate de utilitatea publică sau de interesul general. Hotărârea Fredin este un exemplu în acest sens.

În contextul aderării tuturor statelor membre ale Uniunii Europene la sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului, diferențele de abordare, în dreptul național, a raporturilor dintre proprietate și conservarea naturii, în special în privința protecției siturilor naturale, sunt limitate ca importanță. Astfel, Curtea de arbitraj belgiană aplică direct Primul protocol și consideră că limitarea dreptului la vânătoare este o restricție justificată de interesul general, pe care autoritatea publică o impune în mod valabil dreptului de proprietate, în contextul protejării naturii într-o zonă specială de conservare. În ciuda absenței despăgubirii, măsura nu a fost considerată disproporționată datorită tocmai ,,garanțiilorˮ.

S-a remarcat că puține state membre își bazează protecția proprietății direct pe articolul 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și pe jurisprudența Curții de la Strasbourg. Raportul care face aluzie la acest Protocol în modul cel mai direct este raportul Regatului-Unit, statul care nu are o constituție formală.

Așa cum am subliniat deja, dreptul de proprietate, ca drept fundamental, a fost recunoscut în mod treptat în dreptul Uniunii. În schimb, dispozițiile din dreptul primar al Uniunii referitoare la mediu conțin suficiente indicații care permit fundamentarea aprecierilor privind stabilirea unei ierarhii între drepturile și interesele în cauză.

c) Exemple

Toate constituțiile permit statului să intervină în exercițiul dreptului de proprietate, cel mai adesea pe calea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, potrivit legii.

În Irlanda, în Italia, în Marele Ducat al Luxemburgului, constituția protejează dreptul de proprietate, dar nu în mod deosebit mediul.

Regatul-Unit nu are constituție formală, dar aderarea sa la Convenția europeană a drepturilor omului dă dreptului de proprietate o garanție comparabilă. Însuși dreptul englez protejează proprietatea, .

Franța consacră atât protecția constituțională a proprietății, cât și pe cea a mediului. Franța a asimilat constituțional dreptul fundamental la mediu, prin legea constituțională nr. 2005-205 din 28 februarie 2005 (promulgată la 1 martie 2005), privind Carta mediului, care a preluat în parte drepturile și principiile proclamate anterior, prin legea din 2 februarie 1995, cu importante rectificări și dezvoltări. Aceasta nu împiedică restricții bazate pe protecția mediului.

Constituția greacă asigură atât protecția dreptului de proprietate, cât și pe cea a mediului natural și cultural (Grecia), fără ca o dispoziție să aibă prioritate față de alta, dar, din jurisprudență, reiese că mediul ocupă în prezent locul preponderent.

Finlanda garantează cele două drepturi, însă se subliniază dificultatea de articulare a dreptului de proprietate cu obligația de răspundere pentru daune aduse mediului, pe care o cuprinde de asemenea Constituția.

Constituția portugheză protejează, de asemenea, cele două drepturi. Ea insistă pe datoriile cetățenilor și ale statelor pentru a asigura protecția mediului.

3.2.2.2. Dreptul de proprietate în dreptul intern al statelor membre

a) Definiția proprietății

În toate țările statul poate să intervină în exercițiul dreptului de proprietate, justificarea intervenției fiind fondată pe binele comun, pe justiția socială. Conservarea naturii este o justificare admisibilă (Irlanda, Regatul-Unit).

Limita acestei intervenții se regăsește:

– în aplicarea principiului proporționalității (mai ales în Irlanda, Germania, Regatul-Unit, Spania) sau

– în obligația de respectare a conținutului esențial al proprietății (Spania, Germania, Italia).

În același timp, legislatorul are adesea responsabilitatea de a defini proprietatea (Belgia), de a-i da un conținut și de a o limita (Spania).

În unele state, legislatorul trebuie să respecte un conținut esențial, caz în care definiția proprietății are, deci, un conținut «pre-legislativ» (Germania). Alteori, dreptul intern al unor state face în mod expres trimiteri la o concepție de drept natural (în constituția Irlandei sau în Declarația drepturilor omului și cetățeanului). De asemenea, judecătorul este adesea chemat să participe la definirea proprietății.

b) Ceea ce intră în dreptul de proprietate și ceea ce nu intră

Unele conduite posibile ale proprietarului sunt excluse din conținutul dreptului de proprietate sau, în orice caz, din domeniul protejat contra ingerințelor autorităților statale în exercițiul atributelor proprietății.

În Finlanda, dreptul de proprietate este, de asemenea, definit prin lege și legea prevede că dreptul de proprietate nu include dreptul de a cauza poluarea mediului. În consecință, interzicerea activităților poluante nu este considerată o expropriere și, prin urmare, proprietarul căruia i se interzice asemenea activități nu este îndreptățit la despăgubiri.

Remarcăm, de asemenea, că nu se acordă despăgubiri în Irlanda, în cazul interzicerii desfășurării unei activități, atunci când această activitate ar fi avut efecte nefavorabile importante asupra habitatelor sau speciilor desemnate în anexa legii. Aceeași dispoziție se aplică și în cazul refuzului permisului de urbanism, în aceleași circumstanțe.

În Germania, se acordă despăgubiri în cazurile în care restricția este « semnificativă », fără ca limita acestei restricții să fie clar stabilită. În asemenea cazuri, se ține cont de situația naturală a bunului în momentul adoptării măsurii. Dacă terenul este situat într-o zonă umedă, agricultorul nu se poate plânge că nu-l va putea cultiva.

Totuși, există situații mai clar definite care intră în domeniul protecției dreptului de proprietate:

Astfel, în Irlanda, regula ,,non-indemnizăriiˮ cunoaște excepții în cazul întreruperii forțate a unei activități autorizate anterior și exercitate de persoana în discuție. În mod similar, nu se acordă despăgubiri în caz de refuz, retragere sau de modificare a permisului de mediu, decât în cazul unor activități autorizate prin anumite tipuri de permis.

De asemenea, în Germania, drepturile dobândite sunt protejate. De exemplu, dacă agricultorul a făcut investiții pentru a reda circuitului agricol zona umedă și autoritățile statale îl constrâng să revină la situația anterioară, atunci el are dreptul la o despăgubire. Raportorul german precizează că la stabilirea cuantumului despăgubirii, jurisdicțiile au în vedere și faptul că limitarea folosinței are drept consecință faptul că nu mai este posibilă obținerea de beneficii de pe urma bunului. Și în Spania este luat în considerare impactul economic al limitării dreptului de proprietate asupra rentabilității bunului.

În Irlanda, în caz de expropriere, este recunoscut principiul indemnizării integrale la valoarea de piață a bunului, însă aplicarea acestui principiu cunoaște și unele limitări sau restricții. De exemplu, în cadrul unui plan de dezvoltare în scopul promovării locuințelor sociale, proprietarii au fost obligați ca, pentru 20% din valoarea bunului expropriat, să primească o despăgubire calculată la valoarea unui teren agricol și nu în funcție de valoarea de piață a acestuia. Curtea supremă a considerat că proprietarul a fost astfel constrâns să cedeze o parte din valoarea pe care proprietarul ar fi obținut-o din bunul respectiv, într-un scop de interes social, respectiv construirea de locuințe sociale. Totodată, Curtea supremă a considerat că valoarea bunului a fost crescută prin afectarea terenului construirii de locuințe sociale, ceea ce face ca restricțiile să fie mai ușor de justificat.

În Regatul-Unit, în cazul limitărilor aduse dreptului de proprietate fondate pe dreptul de urbanism (development control) nu se acordă despăgubiri. Această abordare se opune concepției ,,quiritareˮ a dreptului de proprietate din dreptul francez și belgian.

Deși în Belgia și în Franța, s-a acceptat foarte devreme necesitatea limitării caracterului absolut al dreptului de proprietate, încă se mai consideră, în general, că ,,trilogia quiritarăˮ, acest mod de a desemna prerogativele de usus, fructus și abusus din plena in re potestas din dreptul roman este expresia dreptului pozitiv. Astfel, chiar dacă actul de construcție este supus unui regim de permise în cele trei regiuni din Belgia și chiar dacă eliberarea acestui permis este condiționată de reguli care nu suferă nici o derogare, se consideră că dreptul de a construi face parte din dreptul de proprietate (articolul 522 din Codul civil belgian). Aceasta este și concepția franceză, potrivit căreia administrația care eliberează permisul de urbanism nu acordă și dreptul de a construi, deoarece prerogativa de a construi este legată de proprietatea imobiliară, dar exercitarea sa este condiționată de cerințe de ordin public, respectiv de eliberarea unei autorizații administrative de a folosi solul. În Franța, dreptul de a construi face parte din proprietatea asupra solului și se exercită cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la utilizarea solului.

Dimpotrivă, dacă dreptul de a construi nu derivă neapărat din proprietate și dacă este acordat doar în anumite cazuri, legile referitoare la dreptul de a construi nu îi limitează exercițiul dreptului de proprietate, ci îi adaugă accesorii. În Portugalia, jurisprudența consideră că dreptul de proprietate nu include  jus aedificandi ca element al dreptului de proprietate asupra solului. În jurisprudența portugheză, s-a considerat că interdicția de a construi pe un teren ,,având caracteristici ecologice foarte marcateˮ nu poate fi considerată ca fiind o limitare a dreptului de proprietate. Curtea Constituțională portugheză consideră că această soluție prevalează, de asemenea, și în ipoteza în care s-a permis anterior construirea pe acel teren.

Chestiunea includerii sau nu a dreptului de a construi în dreptul de proprietate asupra solului prezintă importanță atunci când este vorba de acordarea de despăgubiri în caz de limitare a dreptului de proprietate sau de lipsire de dreptul de proprietate. Aceste diferențe fundamentale de abordare a substanței, a conținutului proprietății explică mai multe decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului care a admis importante limitări de folosință a dreptului de proprietate fără acordarea unor despăgubiri.

Astfel, drepturile de concepție quiritară neutralizează anumite influențe administrative asupra valorii bunului expropriat, astfel încât în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, valoarea despăgubirii propuse este atât în favoarea trezoreriei publice, cât și în beneficiul celui expropriat. De exemplu, în Franța, trebuie luată în considerare ca dată de referință în vederea stabilirii valorii despăgubirilor, în caz de expropriere sau de achiziție prin preempțiune de spații naturale sensibile, momentul în care au fost făcute publice POS (Plan d’occupation des sols) și PLU (Plan local d’urbanism).

În Belgia, este, de asemenea, neutralizat impactul deciziei administrative sau a Planului de amenajare a teritoriului a căror aplicare cauzează exproprierea. Aceeași situație este și în Regatul-Unit.

Putem să mai amintim și exemplul dreptului grec care stabilește prezumția irefragabilă că atunci când este vorba de construirea unei noi șosele naționale, proprietarii imobilelor riverane beneficiază de această situație și, în concluzie, aceștia trebuie să participe la cheltuielile de expropriere a bunului în chestiune. Această prezumție a devenit ulterior o prezumție relativă, ca urmare a unei modificări legislative decise după mai multe hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că această prezumție este insuficient nuanțată. Totuși, în ciuda acestei evoluții a procedurii, favorabile dreptului de proprietate, sistemul este considerat astăzi, în continuare, prea complicat, deoarece cel care vrea să răstoarne prezumția trebuie să înceapă o nouă procedură, motiv pentru care Curtea de la Strasbourg a concluzionat că este rupt justul echilibru între interesul general și dreptul individual, garantat în art. 1 din Primul Protocol.

c) Calificarea ingerinței

Așa cum am arătat, limitările aduse exercitării folosinței bunurilor în scopul protejării și conservării naturii sunt admise, fiind considerate de interes public. Totuși, unele dintre aceste măsuri sau acțiuni ale autorităților publice nu sunt percepute drept ingerințe în dreptul de proprietate, mai ales în cazul celor care sunt temporare. Nu aceeași este situația în cazul în care acestea sunt permanente.

Folosirea instrumentelor juridice voluntare, precum contractul de vânzare (Regatul-Unit) și contractul de gestiune, nu este considerată o atingere a dreptului de proprietate. Este cazul în Irlanda, în Regatul-Unit, în Portugalia.

În Spania, acest mod de acțiune este considerat o atingere, dar o atingere admisă prin convenția părților. Chiar dacă contractul ia forma unui contract de adeziune, ca în Franța, consimțământul părții nu mai exclude orice ingerință, cu atât mai mult cu cât refuzul consimțământului va avea ca efect adoptarea unei măsuri unilaterale.

În Wallonia (Belgia), contractul de gestiune activă nu este un contract de adeziune,dar refuzul de a-l încheia justifică adoptarea unei măsuri unilaterale, care va putea relua obligațiile pe care partea a refuzat să și le asume prin contract. De asemenea, calea subvențiilor va fi mai puțin deschisă dacă regimul gestiunii active este impus unilateral.

d) Calificarea ca lipsire de proprietate sau ca limitare a folosinței bunului

Distincția între lipsirea de proprietate și limitarea folosinței bunurilor este stabilită în Primul Protocol și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și în constituțiile și în jurisprudența majorității statelor membre.

Totuși, în Finlanda, această distincție nu pare să aibă importanță. Crearea unei rezervații naturale constituie o expropriere și atrage o despăgubire. De asemenea, există și alte indemnizări pentru pierderi care nu sunt exproprieri.

Indemnizarea titularului pentru privarea de dreptul său de proprietate se impune peste tot în caz de expropriere. Ea nu este, însă, generalizată în caz de limitare a folosinței bunurilor. Astfel, în Franța, nu există despăgubiri pentru limitarea exercitării folosinței.

Trecerea de la privare la limitare este importantă deoarece implică, în sensul aplicării Primului Protocol al CEDO, trecerea de la o indemnizare obligatorie la o indemnizare facultativă. Limita nu este aceeași în toate sistemele de drept. În Spania, de exemplu, reglementarea folosinței dreptului de proprietate nu este considerată o expropriere, chiar dacă restricția conduce la o pierdere completă a randamentului terenului. Totuși, fără a fi considerată o expropriere, limitarea folosinței va trebui să fie indemnizată în anumite cazuri. Cu titlu de exemplu, menționăm ipoteza în care respectiva limitare se prezintă ca o limitare specială impusă de respectarea principiului egalității în fața sarcinilor publice (impozite, taxe, etc.) sau cazul în care este exclusă o folosință a bunului în conformitate cu starea sa naturală sau această folosință este mult limitată prin reglementare.

În Regatul-Unit, revocarea unei autorizații valabile poate fi determinată de cumpărarea forțată a unei proprietăți. Retragerea autorizației valabile dă dreptul la indemnizare. Cu privire la acest aspect, totuși, jurisprudența Curții de la Strasbourg (Fredin, 1991) a considerat că retragerea autorizației pentru extracția pietrișului nu era decât o restricție de folosință.

3.2.2.3. Principiul proporționalității

Aplicarea principiului proporționalității se traduce în alegerea celor mai adecvate instrumente sau a mijloacelor juridice acțiune (a).Uneori, aplicarea acestui principiu ia forma subsidiarității funcționale (b). Proporționalitatea se apreciază de asemenea, prin modalitatea de indemnizare (c) și, în final, prin garanțiile procedurale (d).

Alegerea instrumentelor juridice sau a mijloacelor de acțiune pentru limitarea dreptului de proprietate în scopul protecției mediului

Numeroase acte legislative abilitează autoritățile publice să limiteze dreptul de proprietate în scopul protejării mediului. De asemenea, sunt numeroase și mijloacele sau instrumentele juridice pe care le utilizează.

În Grecia, de exemplu, în afară de restricțiile obișnuite, legea reglementează schimbul de terenuri private cu terenuri publice, atribuirea de drepturi de a folosi terenuri publice, compensări financiare unice sau recurente, transferul dreptului de a construi și exproprierea forțată. Totuși, în Grecia, nici unul dintre aceste mijloace nu a fost folosit pentru protejarea ariilor naturale.

Majoritatea statelor dispun de instrumente tradiționale de protejare a naturii care pot fi folosite în scopul conservării siturilor Natura 2000. Unele state, însă, au o legislație specifică pentru Natura 2000 (Franța, Belgia).

Aplicarea acestor instrumente antrenează atingeri și limitări mai mult sau mai puțin grave ale dreptului de proprietate.

Exproprierea. Întâlnim cam în toate statele autorizații de expropriere din inițiativa autorităților (Belgia, Franța, Spania, Italia, Țările de Jos, Germania, Marele Ducat al Luxemburgului). Totuși, în dreptul irlandez, nu există autorizații de expropriere în scopul conservării naturii. În Țările de Jos această autorizație există, dar acest mod de dobândire este puțin utilizat, ținând cont mai ales de negocierile care au loc cu asociațiile de agricultori. În Marele Ducat al Luxemburgului, comasarea terenurilor pe calea exproprierii este un procedeu permis, dar se pare că practica nu folosește decât procedura amiabilă.

Preempțiunea. Drepturile de preempțiune sunt mai rare. Ele există în dreptul irlandez și în dreptul din Marele Ducat al Luxemburgului.

În Franța, ca și în Spania și în Germania, dreptul de preempțiune există în scopul conservării litoralului, a spațiilor naturale sensibile, a spațiilor rurale, însă nu se aplică în mod special pentru siturile Natura 2000. În Țările de Jos, acest drept este în mod principal utilizat pentru protejarea terenurilor agricole care au fost integrate în rețeaua ecologică națională, pentru a se evita speculațiile în ceea ce privește prețul lor de achiziție. În Spania, existența acestui drept antrenează o depreciere a proprietății. Uneori, acest mod de achiziție este însoțit de sarcini importante, cum este obligația ca bunul să fie exclusiv folosit ca spațiu natural sensibil deschis publicului într-un anumit termen, în caz contrar existând posibilitatea pentru fostul proprietar să ceară retrocedarea (Franța).

Achiziția amiabilă. Acest mod de achiziție este, în general, permis (Spania, Portugalia, Scoția din Regatul-Unit) și chiar aplicat în mod obișnuit (Finlanda).

Dreptul irlandez nu autorizează exproprierea în scopul conservării naturii, ci împuternicește în mod expres ministrul de mediu să achiziționeze, cu consimțământul proprietarului, această împuternicire aplicându-se pentru implementarea rețelei Natura 2000.

Subvențiile pentru achiziționare sau pentru gestiune. Această formă de acțiune o întâlnim în beneficiul asociațiilor de drept privat de protecție a naturii (în Franța, în Belgia, în Țările de Jos, în Marele Ducat al Luxemburgului).

Restricții și servituți de utilitate publică, dreptul de acces. Aceste mijloace juridice sunt utilizate în toate statele. Cel mai adesea este vorba de impunerea unor obligații de a nu face. Obligațiile pozitive sunt mai rare și cer o autorizație specială (Finlanda). Totuși, ele există în anumite spații naturale (Regatul-Unit, ,,management noticeˮ în aplicarea ,,management schemeˮ). Aceste mijloace juridice sunt folosite în sistemul de gestiune activă a siturilor Natura 2000, unde sunt impuse în mod unilateral, în cazul în care nu pot fi asigurate prin contractele de gestiune.

Astfel, în Wallonia, până la aplicarea regimului de gestiune activă, legislația specifică realizării rețelei Natura 2000 interzice o serie de activități în situri desemnate. Regimul de gestiune activă se impune în cadrul contractual și, în lipsă, într-un regim unilateral. Sistemul de gestiune activă comportă atât obligații negative, cât și pozitive.

În Finlanda, în timpul procedurii de expropriere, este interzisă deteriorarea obiectului protejat.

Dreptul de acces la situl protejat este utilizat în Irlanda și Olanda.

În Irlanda, ca regulă generală, diminuarea valorii bunului, cauzată prin refuzul permisului de folosință a solului dă naștere la indemnizări. Indemnizarea nu decurge din desemnarea sitului în sine (Portugalia). Totuși, o reglementare exclude indemnizarea într-un anumit număr de cazuri, atunci când permisul este retras sau modificat din motive ce țin de conservarea habitatelor, mai ales atunci când un contract de cumpărare sau un contract de gestiune este în curs de negociere cu proprietarul sau cu ocupantul sau când se pregătește o achiziție forțată.

În Portugalia, doctrina consideră în mare parte că limitările dreptului de proprietate, justificate de necesitatea de a conserva ,,caracteristicile fizice ale anumitor soluriˮ, nu dau neapărat dreptul la plata unei indemnizații, deoarece aceste limitări sunt de fapt justificate de ,,funcția socială a terenurilorˮ. Sunt indemnizate doar acele limitări care au consecințe cvasi-echivalente cu exproprierea.

În Franța, mai multe dintre aceste servituți dau naștere la indemnizări, dar ele nu sunt indemnizate în mod sistematic din cauza principiului ,,non-indemnizăriiˮ.

În Belgia, principiul non-indemnizării a fost afirmat de jurisprudență în anii 1990, dar se pare că ulterior a fost abandonat în avantajul principiului justului echilibru, apreciat mai întâi de către legislator, apoi controlat de jurisdicții.

În legătură cu condițiile acordării de indemnizări, în Franța, au fost indemnizate pagubele provocate de urși în apropierea parcului național. De asemenea, o modificare a folosinței anterioare a terenului, cu condiția ca această modificare să antreneze un prejudiciu direct, material și sigur (indemnizarea proprietarului).

Respectarea principiilor proporționalității și subsidiarității în alegerea instrumentelor juridice sau a mijloacelor de acțiune pentru limitarea dreptului de proprietate în scopul protecției mediului

Contractul de gestiune Natura 2000 este instrumentul de gestiune preferat în Franța, contractul incluzând dispoziții speciale în cazul în care este încheiat cu agricultori. Predilecția pentru contractul de gestiune nu exclude, în mod teoretic, recurgerea la alte mijloace, dar există o preferință pentru recurgerea la contracte. Bineînțeles, anumite zone sunt protejate și prin instrumentele juridice sau mijloacele de acțiune menționate anterior (Franța).

În Italia, în Luxemburg și în Regatul-Unit, se preferă instrumentul bilateral, negociat, în loc de instrumentul unilateral. Acest mod de acțiune permite atât acțiuni pozitive, cât și negative. În Irlanda, de asemenea, dreptul pozitiv prevede o împuternicire expresă a ministrului de a încheia contracte de gestiune cu proprietarii și cu ocupanții terenurilor. Dreptul wallon conține dispoziții comparabile. În schimb, în Portugalia, de exemplu, se preferă intervenția autorităților publice pe cale reglementară.

Toate aceste observații conduc la concluzia că, în fapt, este prezentă o subsidiaritate funcțională, chiar dacă unele state nu recunosc existența unui principiu al subsidiarității în acest domeniu (Franța, Irlanda, Portugalia, Spania).

În Grecia, instrumentele juridice sau mijloacele de acțiune cele mai constrângătoare, anterior menționate, sunt utilizate atunci când restricțiile de folosință a bunurilor sunt considerate ca fiind excesive (Grecia).

În Spania, există o regulă care constă în luarea în considerare a altor instrumente juridice sau mijloace de acțiune înainte de achiziția proprietății; mai mult, o dată ce scopul a fost stabilit, alegerea mijloacelor este ghidată de principiul proporționalității și este recomandată alegerea măsurii celei mai puțin constrângătoare (Germania).

În ceea ce privește achiziția, se încearcă mai întâi calea amiabilă și apoi calea obligatorie (Regatul-Unit).

La fel, în ceea ce privește managementul, se încearcă mai întâi încheierea unui contract (management agreement) și mai apoi acțiunea unilaterală (management notice) (Regatul –Unit); la fel se întâmplă și în Wallonia, unde este preferat contractul de gestiune activă în locul intervenției autoritare.

Pe planul oportunității, subsidiaritatea este, de asemenea, invocată. În Spania, de exemplu, exproprierea în scopul conservării naturii este considerată ineficientă. Acțiunea prin intermediul servituților, cu ajutoare financiare și tehnice este mai utilă, însă acțiunea prin contracte este și mai recomandată în beneficiul dezvoltării durabile (Spania). Totuși, raportorul irlandez arată că slabele cunoștințe ale numeroșilor ocupanți în materie de dezvoltare durabilă constituie un inconvenient al metodei contractuale. În Germania, se consideră că acțiunea contractuală este un mod de acțiune mai comod decât acțiunea unilaterală, din cauza transparenței mai mici în ceea ce privește contrapartida financiară. Administrația evită astfel crearea de precedente cunoscute de terți.

c) Modalități de indemnizare în cazul lipsirii de proprietate și în cazul limitărilor aduse dreptului de proprietate în scopul protecției mediului

Evaluarea și indemnizarea în cazul exproprierii

Observăm că în Franța, în caz de expropriere, se aplică dreptul comun, adică despăgubirea în integralitate a prejudiciului direct, material și sigur (cert). Se caută, mai întâi, o indemnizare pe cale amiabilă și doar în lipsa acesteia are loc o intervenție în justiție.

În privința evaluării, se face referință la valoarea prețului de piață al bunurilor comparabile (Spania, Italia, Belgia, Finlanda, Regatul-Unit). Acest preț nu include eventuala plus-valoare funciară datorată deciziei autorității sau planului de amenajare aflat la originea măsurii de expropriere (Regatul-Unit).

Evaluarea și indemnizarea în cazul limitării dreptului de proprietate

În caz de limitare a dreptului de proprietate, indemnizarea este, evident, un element de proporționalitate (proporționalitatea constituind o cerință a limitărilor dreptului de proprietate). În consecință, pot pune probleme limitările de folosință care nu atrag despăgubiri complete. În Regatul-Unit, jurisprudența a considerat că o limitare de folosință a dreptului de proprietate, fără despăgubire, nu este disproporționată (interdicția de a întreprinde o activitate care nu fusese încă întreprinsă), apreciind că legislatorul beneficiază de o largă marjă de apreciere. Într-o altă cauză, interdicția de a desfășura o activitate într-o zonă de protecție specială stabilită prin aplicarea directivei 79/409, însoțită de posibilitatea de obținere a unei autorizații a fost considerată o limitare proporțională (Regatul-Unit).

În Irlanda, indemnizarea pentru limitarea dreptului de proprietate este egală cu prejudiciul suferit ce rezultă din compararea valorii bunului înainte și după refuzul autorizației.

În Regatul-Unit, indemnizarea admisă pentru retragerea unei autorizații în curs de valabilitate acoperă pierderea care rezultă din investițiile devenite inutile de acum înainte și pierderile direct imputabile retragerii.

În cazul în care măsura de limitare dreptului de proprietate implică o schimbare în modul de exploatare în curs, indemnizarea este acordată în vederea aplicării acestor reglementări restrictive (Regatul-Unit). Pierderea de venituri luată în considerare este influențată de faptul că ocupantul utilizează principiile de bună practică agricolă (Regatul-Unit). În Scoția, beneficiarul poate alege o indemnizare unică sau o sumă anuală.

În Spania, de asemenea, această indemnizare, atunci când are loc, acoperă pierderea de către proprietar sau locatar a valorii bunului, inclusiv profitul pierdut. Indemnizarea este, însă, acordată numai la cerere și cu dovada prejudiciului. Cu toate acestea, administrația publică are o competență de apreciere discreționară.

În Germania nu toate pierderile se despăgubesc, obiectivul este ca sarcina sau obligația impusă să fie suportabilă. De asemenea, este posibil un control al asigurării unui just echilibru între interesul public și limitarea adusă dreptului de proprietate; dincolo de aceasta, administrația publică poate stabili o indemnizare în echitate în cazuri speciale (hardship). În practică, obligația de a acorda o indemnizație poate descuraja administrațiile publice să adopte măsuri de protejare a siturilor naturale, având în vedere și precedentele create de jurisprudență. Prin urmare, autoritățile publice au tendința de a prefera acțiunea contractuală, considerată mai puțin transparentă.

În Țările de Jos, de asemenea, se poate acorda o indemnizare în echitate (naar billijkheid) persoanei care suferă o pierdere. Pentru a favoriza aplicarea unor regimuri de protejare a naturii, sunt prevăzute, de asemenea, stimulente fiscale și subvenții.

În Spania, indemnizația este un venit taxabil. În Belgia și în Luxemburg, totul depinde de situația personală a beneficiarului.

În Spania, orice persoană care dovedește că a suferit o pierdere are dreptul la o indemnizație. În schimb, în Irlanda, beneficiarii sunt mai puțin numeroși.

În Wallonia nu a fost adoptat un mecanism de compensație specific sistemului Natura 2000. Siturile Natura 2000 se înscriu în clasamentele întocmite în planurile de amenajare, care dau dreptul la anumite indemnizări.

Achiziția forțată la cererea sau din inițiativa proprietarului

Proprietarul care suferă limitări importante ale dreptului de proprietate poate cere cumpărarea bunului său. Întâlnim următoarele cazuri:

– În Franța, atunci când măsurile luate pentru amenajarea și gestiunea parcului diminuează cu mai mult de 50% avantajele de orice fel pe care le obținea înainte.

– În Franța, atunci când prin măsurile luate pentru amenajarea și gestiunea pădurilor se pierde mai mult de jumătate din venitul normal.

– În Germania, atunci când proprietarul suportă o ingerință importantă care exclude mai mult sau mai puțin folosința rentabilă.

Găsim dispoziții asemănătoare, dar mai restrictive, în dreptul belgian de urbanism și în reglementările privitoare la patrimoniu cultural sau natural.

Când proprietarul trebuie să suporte limitări importante, el poate cere achiziția forțată a bunului său, dar și alte forme de acțiune. Totuși, acestea nu au fost utilizate pentru protejarea siturilor naturale (Grecia).

Despăgubirile nonfinanciare

Despăgubirile nonfinanciare sunt în aparență puțin utilizate. În Grecia, legea prevede schimburile de bunuri sau transferurile de drepturi, însă aceste mijloace juridice nu au fost utilizate în materie de protejare a naturii.

În Finlanda, transferul dreptului de a construi este o modalitate de despăgubire.

În Marele Ducat al Luxemburgului, modalitățile de compensare sunt variate. În special agricultorii sunt vizați de clasarea terenurilor lor drept zonă Natura 2000 și, în consecință, riscă să înregistreze pierderi de venit. Pentru a se asigura că vor coopera, sau, cel puțin, că vor fi de acord cu aplicarea măsurilor de protecție asupra terenurilor lor, autoritățile oferă compensații variate, precum leasingul terenurilor care fac parte din domeniul privat, atribuirea unei valori de exploatare superioară în schimbul terenurilor afectate de măsurile de protecție, ajutor pentru realizarea unor structuri de comercializare a produselor regionale, participare la finanțarea diferitelor infrastructuri, pentru a da doar câteva exemple. Compensațiile nu sunt explicit prevăzute de o lege sau de un regulament. Ele sunt cel mai adesea obiectul unor acorduri specifice – uneori sub formă verbală – între persoanele interesate și administrația statului sau a comunei.

Beneficiarul indemnizației

Unele state acordă indemnizația celui care suferă o pierdere, fie că este proprietarul, locatarul sau ocupantul (Regatul-Unit, Irlanda); alte state se concentrează mai mult pe proprietate decât pe persoană (Finlanda).

Unele avantaje fiscale sunt doar în beneficiul proprietarului, nu și al ocupantului (cum ar fi exonerarea de impozit pe venitul funciar, în Regiunea wallonă sau scutirea de impozit, în Regatul-Unit, în cazul de transferare a terenurilor care prezintă un interes științific excepțional către organisme fără scop lucrativ).

Contractul, ca instrument juridic de limitare a dreptului de proprietate

Contractul presupune, în principiu, o negociere, dar clauzele contractuale sunt uneori impuse, fiind vorba de un contract de adeziune (Regatul-Unit). În Franța, contractul de gestiune este un contract de adeziune.

În contract poate fi prevăzută o sarcină financiară care incumbă autorității publice în vederea compensării limitărilor sau pentru a sprijini acțiunile pozitive (Regatul-Unit).

În Franța, ajutoare publice sunt prevăzute pentru remunerarea serviciilor făcute în baza unui contract Natura 2000. Investițiile sunt prevăzute în contract și ajutoarele sunt vărsate pe bază de acte justificative. În această țară, beneficiarul este gestionarul sitului, iar ajutorul este considerat un venit impozabil. În Luxemburg, ajutorul este, de asemenea, considerat un venit din exploatarea fondului.

d) Garanții procedurale

Intervenția legii

Aproximativ în toate statele, constituția accentuează cerințele articolului 1 din Primul Protocol și rezervă legii formale competența de a autoriza ingerința în dreptul de proprietate. Acesta este cazul mai ales în Spania, în Germania, în Belgia, în Finlanda și în Portugalia. În Irlanda, reglementarea Natura 2000 nu este o lege formală, ea va fi, deci, considerată doar în funcție de conformitatea cu directiva și mai puțin în raport cu dreptul de proprietate.

Rolul concilierii

Concilierea este importantă atunci când are loc o ingerință în dreptul de proprietate.

În Irlanda, principiul audi alteram partem este considerat un element de protecție constituțională a proprietății și a fost aplicat celor al căror bun fusese desemnat direct ca sit de interes științific, nu și proprietarilor de bunuri ne-desemnate, dar totuși susceptibile de a suferi anumite restricții din cauza proximității cu siturile desemnate.

Consultarea este, de asemenea, prevăzută în Marele Ducat al Luxemburgului, în Regatul-Unit, în caz de vânzare forțată sau de revocare a autorizației.

În caz de expropriere, ancheta sau tentativa de achiziție amiabilă se impune în mai multe țări (Belgia, Țările de Jos, Regatul Unit, Spania, Finlanda). Obligația de a da posibilitatea persoanelor interesate să-și exprime punctul de vedere se impune, adesea, în caz de restricții (Spania). Totuși, participarea nu este o opțiune generalizată când este vorba de realizarea siturilor Natura 2000. În Finlanda, consultarea persoanelor interesate a fost reglementată în cazul rețelei Natura 2000, însă nu la fel s-a întâmplat în Regiunea wallonă și nici în Regatul-Unit, unde desemnarea siturilor s-a realizat fără consultarea proprietarilor sau ocupanților. Totuși, în Wallonia consultarea a avut loc după desemnare, pentru a pune la punct obiectivele și regimul de gestiune.

Colaborarea sau concilierea devine principiu atunci când contractul este instrumentul juridic ales; planul de gestiune este elaborat cu toți actorii și contractul este stabilit conform cu planul de gestiune (Franța). Contractul devine, prin urmare, un contract de adeziune, iar în ceea ce privește contractele de gestiune activă, important este ca acel consimțământ să nu fie forțat. Impactul participării poate fi considerabil. În dreptul belgian, autoritatea este obligată să ia atitudine în legătură cu observațiile formulate regulat în timpul anchetei de mediu. De asemenea, opoziția în cursul anchetei de mediu este o condiție de acordare a dreptului la indemnizare în cazul servituților unui sit clasat (Franța). În sfârșit, în Țările de Jos, interesul pentru participare ține de faptul că ceea ce este permis prin planul de gestiune nu va mai face obiectul unei autorizații individuale. Prin urmare, o durată prea mare a procedurii participative poate fi compensată în mod avantajos de beneficiile planului.

În concluzie, exproprierea nu pune probleme nerezolvate.

Nici acțiunea contractuală nu pare să pună probleme. Nu intră în conflict cu dreptul la respectarea bunurilor, fie că nu este considerată ca fiind o ingerință, fie că este o ingerință admisibilă în mod necesar dacă este fondată pe un consimțământ adevărat, fie că se consideră că acest contract este mijlocul juridic care permite adaptarea cerințelor de proporționalitate la voința părților. Există totuși și acțiuni contractuale cu o tentă de unilateralism, cum este cazul unor contracte de adeziune.

Probleme ar putea să apară în cazul unor regimuri diferite a indemnizațiilor pentru servituți, caz în care trebuie asigurat justul echilibru și că acesta cere, uneori, compensații.

Modificarea legislațiilor in vederea conformității acestora cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu a avut loc în mod sistematic. Până în prezent, Curtea s-a arătat foarte binevoitoare, puțin exigentă cu statele preocupate de protejarea naturii, prin limitarea dreptului de proprietate, chiar și prin retragerea permiselor sau autorizațiilor eliberate .În această ipoteză, hotărârea Fredin consideră că limitarea de folosință fără despăgubire nu este disproporționată, dar oare această hotărâre poate fi transpusă în cazul celui care a întreprins într-adevăr o activitate, iar această activitate a fost întreruptă prin retragerea permisului? Întrebarea se pune, deoarece cei din cazul Fredin nu puseseră încă în aplicare autorizația retrasă.

Statele recurg la mai multe criterii de eligibilitate pentru indemnizare. Pare să fie generalizat criteriul așteptărilor legitime și dezamăgite. Limitările foarte riguroase determină, de asemenea, compensații, la fel și achiziția forțată la cererea proprietarului. Se pare că au fost destul de multe divergențe și în legătură cu suma acordată, de la despăgubirea pierderii totale, inclusiv pierderea profitului, până la despăgubirea în echitate lăsată la aprecierea discreționară a administrației publice.

3.2.3. Raportul dintre dreptul de proprietate și regimul ariilor protejate prin O.U.G. nr. 57/2007

În România, având în vedere necesitatea și urgența compatibilizării depline a legislației naționale cu cea a Uniunii Europene în domeniul protecției naturii, prevederile Directivei 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și ale Directivei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice au fost transpuse în legislația națională prin Ordonanța de Urgență nr. 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei, și faunei sălbatice, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 57/2007, conservarea și utilizarea durabilă a patrimoniului natural este un obiectiv de interes public major și componenta fundamentală a strategiei naționale pentru dezvoltare durabilă.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 57/2007, instituirea regimului de arie naturală protejată este prioritară în raport cu orice alte obiective, cu excepția celor care privesc asigurarea securității naționale, asigurarea securității, sănătății oamenilor și animalelor și prevenirea unor catastrofe naturale. Instituirea regimului special de protecție reprezintă o sarcină pentru protecția mediului.

Potrivit art. 7, regimul de protecție se stabilește indiferent de destinația terenului și de deținător, iar respectarea acestuia este obligatorie în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 57/2007, precum și cu alte dispoziții legale în materie.

Potrivit art. 8, instituirea regimului de arie naturală protejată se face:

a) prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal și pentru rezervațiile biosferei;

b) prin hotărâre a Guvernului, pentru parcuri naționale, parcuri naturale, geoparcuri, zone umede de importanță internațională, arii speciale de conservare, arii de protecție specială avifaunistică, rezervații științifice, monumente ale naturii, rezervații naturale;

c) prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului, pentru propunerile de situri de importanță comunitară, cu avizul Academiei Române, al autorității publice centrale cu competențe în domeniul administrației publice, al autorității publice centrale în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale, al autorității publice centrale în domeniul transporturilor, al autorității publice în domeniul amenajării teritoriului și al autorității publice în domeniul turismului;

d) prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale, pentru arii naturale protejate, de interes județean sau local.

Ansamblul ariilor naturale protejate constituie rețeaua națională de arii naturale protejate și sunt evidențiate în mod obligatoriu în planurile naționale, zonale și locale de amenajare a teritoriului și de urbanism, în planurile cadastrale și în cărțile funciare (art. 15, art. 16).

Totodată, administrarea rețelei de arii naturale protejate se realizează în conformitate cu legislația legală în materie. Astfel, administrarea rezervațiilor biosferei, a parcurilor naționale, a parcurilor naturale și, după caz, a geoparcurilor, a siturilor de importanță comunitară, a ariilor speciale de conservare și a ariilor de protecție specială avifaunistică se realizează de către structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică.

Rezervațiile științifice, rezervațiile naturale, monumentele naturii și, după caz, geoparcurile, siturile de importanță comunitară, ariile speciale de conservare și ariile de protecție specială avifaunistică, care nu necesită sau care nu au structuri de administrare special constituite, se administrează prin preluare în custodie, potrivit art. 18 alin. (4).

Modalitățile de administrare a ariilor naturale protejate și a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecție și conservare, se stabilesc avându-se în vedere: a) categoria ariei naturale protejate; b) întinderea ariei naturale protejate; c) posibilitățile de asigurare a resurselor financiare pentru asigurarea unei funcționări corespunzătoare a administrației și pentru atingerea obiectivelor de conservare (art. 16 alin. 4)

Potrivit art. 17, responsabilitățile de administrare a ariilor naturale protejate și a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecție și conservare, revin Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate, pentru ariile naturale protejate, declarate prin lege, prin hotărâre a Guvernului sau prin ordin al autorității publice centrale pentru protecția mediului și autorităților administrației publice locale, pentru ariile naturale protejate, declarate prin hotărâri ale acestora.

De asemenea, art. 23 stipulează că în rezervațiile științifice sunt interzise orice activități umane, cu excepția activităților de cercetare, educație și de ecoturism, cu limitările descrise în planurile de management, cu acordul Academiei Române și al administratorului. În rezervațiile naturale nu sunt permise activități de utilizare a resurselor naturale. Prin excepție, sunt permise numai acele intervenții care au drept scopuri protejarea și promovarea obiectivului pentru care au fost constituite și unele activități de valorificare durabilă a anumitor resurse naturale.

S-a arătat, în doctrină, că la aceste reglementări specifice, O.U.G. nr. 195/2005 mai adaugă următoarele reguli generale:

– obligativitatea respectării prevederilor din planurile de management și regulamentele ariilor naturale protejate, aprobate conform legislației specifice;

– interzicerea accesului cu mijloace motorizate care utilizează carburanți fosili în scopul practicării de sporturi pe suprafața ariilor naturale protejate, cu excepția drumurilor permise accesului public;

– interzicerea, pe suprafața ariilor naturale protejate, pe lângă interdicțiile prevăzute în planul de management și regulamente, cu titlu de lege, a exploatării oricăror resurse minerale neregenerabile din parcurile naționale, rezervațiile naturale, rezervațiile științifice, monumentele naturii și din zonele de protecție strictă, zonele de protecție integrată și zonele de management durabil al parcurilor naturale;

– în ariile naturale protejate sunt interzise: orice activități de obținere, cultivare, depozitare, prelucrare, comercializare a organismelor modificate genetic;

– orice plan ori proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru managementul ariei naturale protejate de interes comunitar, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, în mod individual ori în combinație cu alte planuri sau proiecte, este supus unei evaluări adecvate a efectelor potențiale asupra ariei naturale protejate de interes comunitar, ținându-se cont de obiectivele de conservare a acesteia, potrivit legislației specifice în domeniu (art. 51-52).

Prin urmare, principalele instrumente juridice utilizate pentru managementul ariilor naturale protejate sunt planurile de management și regulamentele elaborate în mod diferențiat, care cuprind măsuri adecvate de conservare și utilizare durabilă a spațiilor respective. Așa cum am văzut, respectarea acestora este obligatorie pentru persoanele fizice sau juridice care dețin sau care administrează terenuri și alte bunuri și/sau care desfășoară activități în perimetrul și in vecinătatea ariei naturale protejate.

Prin urmare, este posibil ca instituirea și administrarea siturilor Natura 2000 să impună măsuri de limitare a dreptului de proprietate privată din ariile astfel protejate, mergând până la exproprieri pentru cauză de utilitate publică (protecția mediului fiind calificată de O.U.G. nr. 195/2005 drept un obiectiv de interes public major).

Deși în țara noastră nu a fost întocmit încă un studiu care să analizeze raportul dintre dreptul de proprietate și conservarea naturii în contextul realizării rețelei Natura 2000, considerăm că este important a semnala unele aspecte.

Așa cum am văzut, în România, Constituția consacră ca drept fundamental atât dreptul de proprietate privată (art. 44 și art. 136 din Constituție), cât și dreptul la un mediu sănătos (art. 35 din Constituție).

Potrivit dispozițiilor alineatului 7 al art. 44 din Constituție, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului.

De asemenea, art. 135 alin. 2 lit. e) din Constituție prevede obligația statului de a asigura refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic.

Prin urmare, Constituția permite statului să intervină în exercițiul dreptului de proprietate și să îi aducă limitări în scopul protecției mediului.

Se pune întrebarea dacă pentru aceste limitări aduse exercițiului dreptului lor de proprietate, acești proprietari pot fi despăgubiți.

În acest sens, dispozițiile art. 26 alin. 1 din O.U.G. nr. 57/2007 prevăd că pentru terenurile din arii naturale protejate, deținute în regim de proprietate privată sau concesionate, proprietarii ori concesionarii vor primi compensații pentru respectarea prevederilor restrictive din planul de management al ariei naturale protejate. Modalitatea de solicitare, de calcul și de acordare a compensațiilor se stabilește prin hotărâre a Guvernului.

De asemenea, potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, proprietarii de terenuri extravilane situate în arii naturale protejate supuse unor restricții de utilizare sunt scutiți de plata impozitului pe teren; scutirea fiind acordată în baza unei confirmări emise de administrația ariei naturale protejate sau de Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate (art. 26 alin. 4).

Considerăm aceste dispoziții legale insuficiente, deoarece orice limitare a dreptului de proprietate în contextul stabilirii rețelei Natura 2000 trebuie indemnizată, dreptul de proprietate poate suferi limitări și în alte contexte, astfel, pentru orice limitare ar trebui prevăzut dreptul la despăgubiri în scopul asigurării justului echilibru între interesul general și cel individual.

Așa cum am precizat anterior, instituirea și administrarea siturilor Natura 2000 ar putea să impună chiar exproprieri pentru cauză de utilitate publică. În acest sens, potrivit articolului 44 alineatul 3 din Constituție, exproprierea poate fi dispusă numai pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Preluând aceste dispoziții constituționale, art. 562 alin. 3 din Codul civil dispune că exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu o justă și prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator; în caz de divergență asupra cuantumului despăgubirilor, acestea vor fi stabilite pe cale judecătorească. De asemenea, Legea nr. 33/1994 constituie dreptul comun în materie de exproprieri.

Totodată, este de reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a Drepturilor Omului prevede că „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”, esențial printre aceste principii fiind cel potrivit căruia „privareaˮ unei persoane de proprietatea sa poate fi făcută numai cu o justă și prealabilă despăgubire.

Exproprierile se dispun de stat și pot avea ca obiect doar terenurile și construcțiile.

Exproprierea se face numai pentru o cauză de utilitate publică, însă Constituția nu dă o definiție ,,utilității publiceˮ, urmând, în consecință, ca legea să o facă.

Expropriatorul este obligat sa plătească proprietarului bunului expropriat sau titularilor altor drepturi reale cu privire la bunul expropriat o compensare pentru pierderea suferită care trebuie sa fie dreaptă, adică să acopere întreaga pierdere suferită de persoanele afectate de măsura exproprierii.

Criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirii în caz de expropriere sunt legale, în sensul că ele sunt prevăzute de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Cu toate acestea, considerăm că, în stadiul actual al legislației în materie de exproprieri, recurgerea la această procedură, în scopul ocrotirii obiectivului public major al protecției mediului, ar pune serioase dificultăți. Astfel, Legea nr. 255/2010, lege specială în materia exproprierii, la Capitolul II, reglementează etapele exproprierii, și anume: I. aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor; II. consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirilor ce fac obiectul exproprierii și afișarea listei proprietarilor imobilelor; III. transferul dreptului de proprietate; IV. finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere.

Așa cum s-a evidențiat în doctrină, consemnarea sumei individuale care, conform legii, este obligația expropriatorului, aceasta reprezentând despăgubirea, la dispoziția proprietarilor de imobile ce urmează a fi expropriate, reprezintă o stabilire unilaterală a despăgubirilor. Ne aflăm, deci, în prezența unei reglementări neconstituționale care încalcă prevederile art. 44 alin. 6 din Constituție care statuează că despăgubirile prevăzute în alineatele 3 și 5 se stabilesc de acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție.

Etapa a III-a, care se referă la transferul dreptului de proprietate, prevede că în termen de 5 zile lucrătoare de la expirarea datei prevăzute la art. 8 alin. 2, expropriatorul are obligația emiterii deciziei de expropriere (art. 9 alin. 1).

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 2, în termen de 30 de zile lucrătoare de la data notificării prevăzute la alin. 1, proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligația prezentării la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 2, notificarea intenției de expropriere a imobilelor, precum și lista imobilelor ce urmează a fi expropriate se transmit prin poștă către proprietari. Lista imobilelor se face publică prin afișarea acesteia la sediul consiliului local respectiv și pe pagina proprie de internet a expropriatorului.

Articolul 9 alin. 2 prevede că decizia de expropriere constituie titlu executoriu pentru predarea bunului imobil, atât împotriva celor expropriați, cât și împotriva celor care pretind un drept legat de bunul imobil expropriat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a litigiului legat de proprietatea bunului imobil expropriat. Contestația asupra deciziei de expropriere nu suspendă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. 3, decizia de expropriere se emite și își produce efectele și în situația în care proprietarii imobilelor cuprinse în listă nu se prezintă în termenul stabilit la art. 8 alin. 2, nu prezintă un titlu valabil sau nu sunt cunoscuți proprietarii, precum și în situația succesiunilor nedeschise sau a succesorilor necunoscuți ori nu se ajunge la o înțelegere privind valoarea despăgubirii.

În doctrină, s-a subliniat că ,,efectele conferite acestui act administrativ, decizia de expropriere, încalcă vădit principii constituționale și numeroase reguli de drept civil, cu atât mai mult cu cât legea nu dispune comunicarea deciziei de expropriere.ˮ

Articolul 22 alin. 1 prevede că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate.

În opinia aceluiași autor, procedura legală reglementată de Legea nr. 255/2010 este criticabilă sub aspectul nerespectării dispozițiilor constituționale la care ne-am referit, și prin aceea că plata despăgubirii nu este prealabilă trecerii imobilului expropriat în proprietatea publică. Consemnarea unei sume unilateral stabilite de expropriator, pe numele proprietarului imobilului supus exproprierii, stabilită fără acordul acestuia, nu poate fi considerată o plată prealabilă.

În fine, la toate aceste precizări, am dori să mai adăugăm o ultimă remarcă, cu titlu de propunere de lege ferenda, referitoare la necesitatea de reglementa în mod expres calitatea procesuală activă a Ministerului Public în anumite cazuri de expropriere reglementate de Legea nr. 255/2010.

Astfel, potrivit articolului 21 din Legea nr. 33/1994, soluționarea cererilor de expropriere este de competența tribunalului județean sau a Tribunalului București în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere. Spre deosebire de Legea nr. 33/1994, care reprezintă dreptul comun în materie, Legea nr. 255/2010 care reglementează o procedură specială de expropriere, la art. 22 prevede că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 din lege se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate (alin. 1). Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii (alin. 3).

De lege ferenda, credem că, în acest caz, apare necesitatea de a reglementa și calitatea procesuală activă a Ministerului Public, deoarece în cadrul procedurii exproprierii se urmărește protejarea atât a unui interes privat, dar și a unui interes public. Astfel, în lipsa promovării unei acțiuni în justiție de către expropriatul nemulțumit, legea ar trebui să confere calitate procesuală activă procurorului să pornească, în fața instanței civile, o acțiune în cazul în care consideră că, într-o anume speță, nu sunt întrunite toate condițiile cerute de lege pentru expropriere, inclusiv în ceea ce privește aprecierea asupra cuantumului despăgubirilor. Potrivit art. 131 din Constituție, Ministerul Public are calitatea de reprezentant al intereselor generale ale societății și apărător al ordinii de drept. Or, este indubitabil că respectarea condițiilor legale ale unei exproprieri reprezintă un interes general al societății. În stadiul actual al reglementării acestei operațiuni juridice complexe a exproprierii, aceasta se poate realiza chiar prin acordul părților, fără parcurgerea tuturor etapelor administrative sau judiciare ale exproprierii. În acest sens, apreciem că, în cadrul unor proceduri amiabile de expropriere,atât interesele expropriatului, cât și ale statului ar putea fi prejudiciate, caz în care a conferi calitate procesuală activă Ministerului Public pentru a interveni, pe cale de acțiune în justiție, înseamnă atât a apăra interesele generale ale societății și ordinea de drept, cât și a asigura justul echilibru între interesul public și cel privat.

3.3. REGLEMENTĂRI LEGALE DE PROTECȚIE A MEDIULUI CU INCIDENȚĂ ASUPRA EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE.

Potrivit dispozițiilor art. 625 din Codul civil, intitulat ,,Regulile specialeˮ, îngrădirile cuprinse în Secțiunea 1. Limite legale, Capitolul III. Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul național-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum și altele asemenea.

Cu privire la îngrădirile legale, atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară s-a pus problema forței juridice a actului normativ prin care exercițiului dreptului de proprietate i se pot aduce limitări, fie în interes public, fie în interes privat. Asupra acestei chestiuni s-a pronunțat Curtea Constituțională, care a statuat că regimul general al dreptului de proprietate reprezintă o realitate juridică, evocând o anumită esență ce reclamă lege organică, pe când regulile cu privire la atributele dreptului reprezintă o altă realitate juridică, de o importanță mai mică, putând fi stabilită prin legi ordinare sau, după caz, prin ordonanțe ale guvernului. În baza acestor considerente, se poate afirma că termenul ,,lege” utilizat atât în textul prevăzut de art. 480 din vechiul Cod civil de la 1864 (art. 555 din actualul Cod civil), cât și în cel prevăzut de art. 44 alin. 1 teza a doua din Constituție, urmează a fi interpretat în sensul cel mai larg, adică nu numai în înțelesul unor dispoziții adoptate de autoritatea legislativă, ci și în înțelesul oricărui alt act normativ care cuprinde norme generale și obligatorii pentru toate subiectele de drept.

În ceea ce privește reglementările privind protecția mediului cu incidență asupra exercitării dreptului de proprietate, observăm că în ultimele decenii am asistat la o dezvoltare fără precedent a dreptului mediului, tradusă în amploarea fără precedent a actelor normative adoptate în materie, aderarea României la Uniunea Europeană impunând transpunerea în dreptul intern a acquis-ului de mediu din dreptul Uniunii.

Având în vedere cele peste 300 de acte normative referitoare la mediu (legi, ordonanțe și hotărâri ale guvernului, ordine ministeriale), la care se adaugă zeci de convenții internaționale ratificate, reunite într-un corpus masiv, nestructurat, dezordonat și ineficient, în doctrină s-a exprimat opinia la care ne raliem că ,,remediul clasic la acest fenomen al inflației legislative îl constituie codificarea, sub forma unui act normativ cu forță juridică superioară, cât mai cuprinzător în privința reglementărilor juridice dintr-un anumit domeniu, în cazul nostru al celor privind protecția mediului. S-a mai remarcat că pe calea codificării, s-ar asigura o minimă coroborare a actelor normative în domeniu, suprimându-se paralelismele și contradicțiile, ,,neuitând adevărul că, adesea, reglementările excesiv dispersate nu sunt respectate, deoarece nu sunt cunoscute!ˮ. Din aceste motive, nu avem pretenția de a ne propune o prezentare exhaustivă a acestor limitări.

3.3.1. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări privind protecția solului și a terenurilor agricole

Solul este definit, în general, ca fiind stratul superior al scoarței terestre, fiind alcătuit din particule minerale, materii organice, apă, aer și organisme vii. Solul este interfața între pământ, aer și apă și protejează cea mai mare parte a biosferei.

Solul este o resursă naturală de interes general care suferă efectele presiunii crescânde ce se exercită asupra mediului și care, ca atare, trebuie să fie protejat de degradare.

Potrivit dispozițiilor art. 65 din O.U.G. nr. 195/2005, protecția solului, a subsolului și a ecosistemelor terestre, prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare și amenajare a teritoriului, este obligatorie pentru toți deținătorii, cu orice titlu. În literatura juridică, s-a considerat că aceste dispoziții legale constituie ,,regulă generală și cu titlu de limitări corespunzătoare ale dreptului de proprietate”.

Reglementarea-cadru a protecției solului este cuprinsă în dispozițiile art. 68 din O.U.G. nr. 195/2005 și instituie obligațiile cu caracter propter rem, care au ca obiect orice teren, vizează orice activitate în legătură cu terenurile și pe care orice deținător de terenuri cu orice titlu le are. Astfel, deținătorii de terenuri, cu orice titlu, precum și orice persoană fizică sau juridică care desfășoară o activitate pe un teren, fără a avea un titlu juridic, au următoarele obligații:

a) să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calității mediului geologic;

b) să asigure luarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau funcțional, în special a celor situate de-a lungul căilor de comunicații rutiere, feroviare și de navigație;

c) să respecte orice alte obligații prevăzute de reglementările legale în domeniu.

Totodată, prin reglementări speciale sunt prevăzute situațiile specifice, particulare de rezolvare a raportului dintre proprietatea privată asupra terenului și protecția mediului. În acest sens, Legea fondului funciar nr. 18(r1)/1991 prevede o serie de obligații pentru deținătorii de terenuri (atât proprietari, cât și posesori).

Astfel articolele 74-75 din lege prevăd obligația tuturor deținătorilor de terenuri agricole de protecție a solului, obligație care are un caracter propter rem și grevează atât terenurile proprietate privată, cât și terenurile proprietate publică, în scopul îndeplinirii exigențelor interesului general de protejare a solului. Astfel, art. 74 stabilește unele obligații în sarcina tuturor deținătorilor de terenuri în scopul de a asigura cultivarea terenurilor și protecția solului. Proprietarii de terenuri care nu își îndeplinesc obligațiile prevăzute la art. 74 vor fi somați în scris de către primăriile comunale, orășenești sau municipale, după caz, să exercite aceste obligații (art. 75 alin. 1).

Persoanele care nu dau curs somației și nu execută obligațiile în termenul stabilit de primar, din motive imputabile, vor fi sancționate, anual, cu plata unei sume de la 50.000 la 100.000 lei/ha, în raport cu categoria de folosință (art. 75 alin. 2). Obligarea la plata sumei se face prin dispoziția motivată a primarului și se face venit la bugetul local (art. 75 alin. 3).

La rândul lor, deținătorii de terenuri atribuite în folosință în condițiile Legii nr. 18/1991, care nu-și îndeplinesc obligațiile privind cultivarea acestora și protecția solului, vor fi somați în condițiile art. 75, iar cei care nu dau curs somației pierd dreptul de folosință asupra terenurilor la sfârșitul anului în curs (art. 76).

Se observă că sancțiunile sunt diferite. Astfel, pentru proprietarii de terenuri culpabili, sancțiunea este una pecuniară, în schimb, deținătorii de terenuri atribuite în folosință pierd însuși dreptul de folosință.

Articolul 83 din lege cuprinde obligația deținătorilor de terenuri de a pune la dispoziție terenurile care prin degradare și poluare și-au pierdut capacitatea de producție, din perimetrul de ameliorare, în vederea aplicării măsurilor și lucrărilorprevăzute în proiectul de ameliorare, păstrând dreptul de proprietate. Includerea de cătreprimărie a unui anumit teren în categoria menționată la alin. 1 se poate face cu acordul proprietarului. Dacă proprietarul nu este de acord, primăria face propuneri motivate prefecturii, care va decide. Dacă prefectul decide includerea terenului prevăzut la alin. 2 în perimetrul de ameliorare, consiliul local este obligat să-i atribuie în folosință, titularului terenului în cauză, o suprafață de teren corespunzătoare, pe toata durata realizării lucrărilor de ameliorare. În cazul în care statul nu dispune în localitatea respectivă de un alt teren asemănător pentru rezolvarea situațieimenționate la alin. 1, iar proprietarul nu este de acord săprimească un alt teren la distanță mai mare, se va aplica procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică, prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Tot astfel, Legea nr. 18(r1)/1991 prevede unele obligații pentru folosirea temporară sau definitivă a unor terenuri agricole și silvice în alte scopuri decât producția agricolă și silvică (art. 90-103).

Legea stabilește, ca regulă generală, că amplasarea noilor construcții de orice fel se face în intravilanul localităților. Prin excepție, unele construcții care, prin natura lor, pot genera efecte poluante factorilor de mediu, pot fi amplasate în extravilan, însă aceste amplasamente se vor stabili pe bază de studii ecologice de impact, prealabile, avizate de organele de specialitate, privind protecția mediului înconjurător. Fac excepție și construcțiile care, prin natura lor, nu se pot amplasa în intravilan, precum sunt adăposturile de animale (art. 91).

Este interzisă amplasarea construcțiilor de orice fel pe terenurile agricole din extravilan de clasa I și a II-a de calitate, pe cele amenajate cu lucrări de îmbunătățiri funciare, precum și pe cele plantate cu vii și livezi, parcuri naționale, rezervații, monumente, ansambluri arheologice și istorice (art. 92 alin. 1). Fac excepție, construcțiile care servesc activitățile agricole, cu destinație militară, căile ferate, șoselele de importanță deosebită, liniile electrice de înaltă tensiune, forarea și echiparea sondelor, lucrările aferente exploatării țițeiului și gazului, conductele magistrale de transport gaze sau petrol, lucrările de gospodărire a apelor și realizarea de surse de apă (art. 92 alin. 2). Scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor agricole din extravilan, de clasa I și clasa a II-a de calitate, a celor amenajate cu lucrări de îmbunătățiri funciare, precum și a celor plantate cu vii și livezi, prin extinderea intravilanului localităților, se face la propunerea consiliilor locale, prin ordin al directorului Direcției Agricole și de Dezvoltare Rurală cu avizul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale (art. 92 alin. 3).

Legea precizează că pentru scoaterea definitivă din circuitul agricol și silvic a terenurilor situate în extravilanul localităților, titularul cererii este obligat să plătească taxa stabilită în anexa ei. Se exceptează de la plata taxei: terenurilor scoase definitiv din circuitul agricol și silvic pentru construcții care deservesc activitățile agricole și silvice, lucrările de îmbunătățiri funciare, regularizarea cursurilor de apă, realizarea de surse de apă potabilă și obiective meteorologice; precum și pentru terenurile agricole sau silvice, în suprafață de până la 500 m2, aflate în proprietatea persoanelor în vârstă de până la 40 de ani și care doresc să își construiască o locuință (art. 92).

Pentru scoaterea temporară a terenurilor din producția agricolă și silvică, titularul aprobări este obligat să depună o garanție în bani egală cu taxa prevăzută pentru scoaterea definitivă. De la obligația privind plata garanției nu există nici o excepție, însă legea prevede că garanția depusă și dobânda bancară va fi restituită la redarea terenurilor în circuitul agricol și silvic, la confirmarea organelor județene agricole sau silvice și a proprietarului terenului. În cazul în care titularul aprobării nu execută lucrările de calitate și la termenele stabilite în actele aprobatoare, organul agricol sau silvic de specialitate dispune să execute lucrările de redare cu cheltuieli din garanția depusă. Dacă titularul aprobării nu execută lucrările într-un nou termen și la calitatea stabilită de organul agricol sau silvic, întreaga garanție rămâne în Fondul de ameliorare a fondului funciar (art. 93).

De asemenea, legea prevede că folosirea definitivă sau temporară a terenurilor agricole în alte scopuri decât producția agricolă sau a terenurilor forestiere în alte scopuri decât cele silvice, se poate face numai cu aprobarea autorităților competente (art. 94 și 95). Este important să precizăm că aprobarea este condiționată de acordul prealabil al deținătorilor de terenuri, precum și de avizul organelor agricole sau silvice județene sau a municipiului București, iar refuzul nejustificat al deținătorului terenului de a-și da acordul, va fi soluționat de instanța de judecată, hotărârea acesteia înlocuind consimțământul celui în cauză. Legea nu prevede nimic în cazul în care organele agricole sau silvice județene refuză să dea avizul.

Legea fondului funciar îi obligă pe titularii obiectivelor de investiții sau de producții amplasate pe terenuri agricole și forestiere să ia măsuri prealabile executării construcțiilor, de decopertare a stratului de sol fertil de pe suprafețele amplasamentelor aprobate, pe care să-l depoziteze și să-l niveleze pe terenuri neproductive sau slab productive, indicate de organele agricole sau silvice, în vederea punerii în valoare sau a ameliorării acestora. Însă, depozitarea stratului de sol fertil se poate face numai cu acordul proprietarilor terenurilor, care nu pot fi obligați la nici o plată pentru sporul de valoare astfel obținut și nici nu pot pretinde despăgubiri pentru perioada de nefolosire a terenului (art. 100).

Potrivit art. 101 alin. 1 din Legea nr. 18(r1)/1991, titularii lucrărilor de investiții sau de producție, care dețin terenuri pe care nu le mai folosesc în procesul de producție, cum sunt cele rămase în urma excavării de materii prime – cărbune, caolin, argilă, pietriș de la sondele abandonate și altele asemenea, sunt obligați să ia măsurile necesare de amenajare și de nivelare, dându-le o folosință agricolă, iar dacă aceasta nu este posibil, o folosință piscicolă sau silvică, în termen de 2 ani de la încheierea procesului de producție. Beneficiarilor lucrărilor prevăzute la alin. 1 nu li se va mai aproba scoaterea din producția agricolă sau silvică a altor terenuri, dacă nu s-au conformat dispozițiilor din acest articol ( art. 101 alin. 2).

Legea fondului funciar prevede posibilitatea ocupării terenurilor necesare remedierii deranjamentelor în caz de avarii și executarea de lucrări de întreținere la liniile de telecomunicații și cele de transport și distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze, precum și alte instalații similare, care au caracter urgent și care trebuie să se execute în termen de 30 de zile. Ocuparea se face pe baza acordului prealabil al deținătorilor de terenuri sau, în caz de refuz, cu aprobarea prefectului județului sau a Primăriei Municipiului București. În toate cazurile, deținătorii de terenuri au dreptul la despăgubire pentru daunele cauzate (art. 103).

Totodată, Legea fondului funciar nr. 18(r1)/1991 instituie obligația pentru proprietarii terenurilor și deținătorii de terenuri să asigure integritatea monumentelor istorice, vestigiilor și obiectivelor arheologice, a tezaurelor care se vor descoperi la fața solului sau în subsol, să sesizeze organele de stat și să permită efectuarea lucrărilor de cercetare și conservare. Proprietarii terenurilor vor fi despăgubiți pentru daunele suferite și pentru terenurile preluate în domeniul public, în bani, sau cu teren echivalent, după caz ( art. 119)

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, în art. 24 referitor la retrocedarea terenurilor forestiere, la alineatul (1 indice 2) stipulează că terenurile din ariile naturale protejate, constituite și declarate astfel potrivit legii, arboretele constituite ca unități – sursă pentru producerea materialelor forestiere de reproducere, plantajele, culturile de plante – mamă pentru producția de butași, înscrise în catalogul naț ional al materialelor de bază, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, cu obligația de a le păstradestinația și de a le asigura administrarea prin structuri silvice autorizate. Fostul proprietar poate opta pentru atribuirea unei suprafețe echivalente din fondul forestier proprietate de stat.

De asemenea, Hotărârea nr. 1403/2007 privind refacerea zonelor în care solul, subsolul si ecosistemele terestre au fost afectate instituie o restricție de utilizare a terenului pe care se află situl contaminat, o limitare a exercițiului dreptului de proprietate în favoarea efectuării lucrărilor de curățare, remediere și/sau reconstrucție ecologică.

Legea nr. 138(r1)/2004 a îmbunătățirilor funciare are ca scop reglementarea regimului juridic al proprietății și folosinței infrastructurii de îmbunătățiri funciare și a terenului aferent, precum și mecanismele de dobândire și/sau transmitere a dreptului de proprietate, administrate sau folosință asupra acestei infrastructuri.

Unul din principiile care stă la baza realizării obiectivelor îmbunătățirilor funciare este realizarea de către proprietarii de amenajări de îmbunătățiri funciare a exploatării, întreținerii și reparațiilor amenajărilor de îmbunătățiri funciare situate pe terenurile pe care le dețin sau, după caz, pe terenurile altora, cu acordul acestora, inclusiv a lucrărilor de reabilitare, executare de investiții și suportarea costurilor acestor activități. Statul intervine prin Agenția Națională a Îmbunătățirilor Funciare numai pentru finanțarea lucrărilor de investiții care sunt efectuate pe terenuri proprietate publică și privată a statului (art. 4 lit. c).

Potrivit art. 34 alin. 1 din lege, agenția, organizațiile și federațiile pot dobândi, în condițiile legii, un drept de servitute asupra terenului unui proprietar, acolo unde acesta se justifică din motive tehnice și economice, cu acordul scris al proprietarilor de teren, potrivit legii. Reprezentanții Agenției, organizațiilor și federațiilor pot intra pe terenul unei persoane, în cazuri de urgență, în scopul efectuării de controale, remedierii unor defecțiuni, înlăturării urmărilor unor dezastre și aplicării de măsuri de protecție a mediului înconjurător (art. 34 alin. 2). Proprietarii de teren vor fi despăgubiți, potrivit legii, pentru daunele provocate terenului sau culturilor lor, în cazurile menționate la alin. 1 și 2 (art. 34 alin. 3).

Pentru realizarea oricărei investiții, Agenția, organizațiile și federațiile emit, după caz, la cerere, avize pentru scoaterea din circuitul agricol a terenurilor deservite de infrastructura de îmbunătățiri funciare din aria lor de responsabilitate. Aprobarea scoaterii din circuitul agricol a terenurilor se face potrivit prevederilor legale în vigoare (art. 35). 

3.3.2. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări privind protecția subsolului

Subsolul este o parte componentă a teritoriului de stat, reprezentând spațiul fizic situat sub sol. Aparținând teritoriului de stat al României, subsolul este supus suveranității exclusive și depline a statului român.

Art. 559 alin. 1 și 2 din Codul civil prevede că proprietatea terenului se întinde și asupra subsolului și a spațiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale. Proprietarul poate face, deasupra și în subsolul terenului, toate construcțiile, plantațiile și lucrările pe care le găsește de cuviință, în afară de excepțiile stabilite de lege, și poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar produce.

Totodată, conform art. 136 alin. 3 din Constituție, ,,Bogățiile de interes public ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietății publice”.

Prin urmare, dreptul de proprietate privată asupra unui teren poate fi exercitat și asupra subfeței, dar numai până la limita la care încep bogățiile de interes public ale subsolului care fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică. Ca exemple ale bogățiilor solului amintim: minereurile, zăcămintele de cărbuni, petrol, gaze naturale, sare, izvoare termale și minerale, peșterile, vestigiile arheologice, comorile îngropate, scheletele animalelor preistorice. Ele pot fi cunoscute sau necunoscute, exploatate sau neexploatate, pot fi de interes economic, cultural, științific, medical, turistic etc.

Pentru a exploata bogățiile solului, titularul dreptului de proprietate publică asupra acestora poate recurge la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului – sol și subsol – în care ele se află, fie prin mijloace de drept public (expropriere), fie prin mijloace de drept privat (vânzare-cumpărare, schimb etc.), sau la dobândirea unui alt drept real (spre exemplu, a unei servituți de trecere), ori poate exercita prerogativele dreptului de folosire a subsolului.

Astfel, distinct de dreptul de proprietate asupra subsolului și de dreptul de proprietate asupra bogățiilor subsolului, Constituția reglementează și dreptul de folosire a subsolului în art. 44 alin. 5 care prevede: ,,Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității”. Despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție (art. 44 alin. 6).

În același sens, art. 559 alin. 2 din Codul civil prevede că proprietarul „(…) este ținut să respecte, în condițiile și în limitele determinate de lege, drepturile terților asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor și apelor subterane, lucrărilor și instalațiilor subterane și altor asemenea.ˮ

Titularul dreptului de folosire a subsolului poate fi statul sau o unitate administrativ-teritorială, acest drept exercitându-se prin autoritățile publice, pentru lucrări de interes public (de exemplu: construcții de tuneluri pentru metrou sau cu caracter militar, introducerea de cabluri sau țevi subterane, pentru canalizare, comunicații, exploatarea bogățiilor subsolului etc.). Folosirea de subsolul unei proprietăți private imobiliare constituie o limită a dreptului de proprietate privată.

Constituția nu prevede obligația titularului dreptului de folosire a subsolului de a plăti o indemnizație proprietarului terenului (sol și subsol), dacă exercită acest drept, ci numai obligația de a plăti despăgubiri în cazul în care, exercitându-și dreptul de folosință, produce daune solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru orice alte daune imputabile autorității. Prin urmare, nu se precizează dacă dreptul de folosire are caracter oneros sau gratuit, însă, acest fapt nu poate conduce la concluzia că dreptul de folosire este gratuit.

Concluzia noastră pleacă la ideea că, în materia drepturilor patrimoniale, regula este caracterul oneros, gratuitatea fiind excepția, excepție ce ar trebui prevăzută de lege. Totodată, orice limitare a dreptului de proprietate trebuie indemnizată pentru a se asigura justul echilibru între interesul general și cel individual. Practic, indemnizația trebuie să se plătească proprietarului terenului de către titularul dreptului de folosire numai în cazul exercitării efective a acestui drept, obligația de indemnizare fiind ,,atașată” dreptului de folosire a subsolului. Așa fiind, de lege ferenda, considerăm necesară adoptarea unei legi care să reglementeze modul de exercitare a dreptului de folosire a subsolului.

O aplicație legală a art. 44 alin. 6 din Constituție este menționată în Legea petrolului nr. 238/2004. Astfel, art. 25 prevede că zonele de protecție și de siguranță se determină în conformitate cu normativele și prescripțiile tehnice specifice aprobate de autoritatea competentă. Asupra terenurilor aflate în proprietatea terților, cuprinse în zonele de protecție și de siguranță, se stabilește drept de servitute legală. Transportatorii au dreptul să realizeze lucrări de intervenții numai cu anunțarea proprietarului terenului. Despăgubirile pentru intervențiile executate se stabilesc ulterior prin negocieri cu proprietarul terenului, iar în caz de divergență cuantumul despăgubirilor se stabilește de către instanțele judecătorești.

Totodată, în art. 12, se stipulează interdicția efectuării de operațiuni petroliere pe terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervații naturale, zone de protecție sanitară și perimetre de protecție hidrogeologică a surselor de alimentare cu apă. De asemenea, este prevăzută și interzicerea instituirii dreptului de servitute pentru operațiunile petroliere pe astfel de terenuri. Potrivit alin. 2, excepțiile de la prevederile alin. 1 se stabilesc prin lege, cu stabilirea de despăgubiri și alte măsuri compensatorii.

Legea minelor nr. 85/2003 instituite limite ale exercitării dreptului de proprietate asupra subsolului. În acest sens, art. 11 al legii dispune că efectuarea de activități miniere pe terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervații naturale, zonele de protecție sanitară și perimetrele de protecție hidrogeologică ale surselor de alimentare cu apă, precum și instituirea dreptului de servitute pentru activități miniere pe astfel de terenuri sunt strict interzise. Excepțiile de la aceste prevederi se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, cu avizul autorităților competente în domeniu și cu stabilirea de despăgubiri și alte măsuri compensatorii.

Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, la articolul 12 prevede că asupra terenurilor și bunurilor proprietate publică sau privată a altor persoane fizice ori juridice și asupra activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacității energetice se instituie limitări ale dreptului de proprietate în favoarea titularilor autorizațiilor de înființare și de licențe care beneficiază de:

a) dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare realizării, relocării, retehnologizării sau desființării capacității energetice, obiect al autorizației;

b) dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității, obiect al autorizației de înființare, pentru reviziile, reparațiile și intervențiile necesare;

c) servitutea de trecere subterană, de suprafață sau aeriană pentru instalarea/desființarea de rețele electrice sau alte echipamente aferente capacității energetice și pentru acces la locul de amplasare a acestora, în condițiile legii;

d) dreptul de a obține restrângerea sau încetarea unor activități care ar putea pune în pericol persoane și bunuri;

e) dreptul de acces la utilitățile publice.

De asemenea, mai trebuie să precizăm că art. 68 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2005 prevede obligația tuturor deținătorilor de terenuri de a preveni deteriorarea calității mediului geologic.

3.3.3. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări privind protecția fondului forestier

Pădurile, prin funcțiile ecologice, de protecție și socioeconomice pe care le îndeplinesc, constituie, indiferent de forma de proprietate, o avuție de interes național de care beneficiază întreaga societate.

Asigurarea gestionării durabile a pădurilor prin măsuri concrete de administrare, regenerare, îngrijire și exploatare, constituie o problemă de interes național, așa încât, indiferent de forma de proprietate, strategia de punere în valoare economică, socială și ecologică a pădurilor este un atribut al statului.

Așa cum s-a arătat în doctrină, regimul general de protecție și conservare a terenurilor cu destinație forestieră, cu grevări corespunzătoare asupra dreptului de proprietate, este reglementat în art. 69 din O.U.G. nr. 195/2005 și constă într-un ansamblu de obligații propter rem, care incumbă deținătorilor cu orice titlu ai fondului forestier, ai vegetației forestiere din afara fondului forestier și ai pajiștilor, precum și oricărei persoane fizice sau juridice care desfășoară o activitate pe un astfel de teren, fără a avea un titlu juridic.

Aceste obligații sunt următoarele:

a) să mențină suprafața împădurită a fondului forestier, a vegetației forestiere din afara fondului forestier, inclusiv a jnepenișurilor, tufișurilor și pajiștilor existente, fiind interzisă reducerea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege;

b) să exploateze masa lemnoasă în condițiile legii precum și să ia măsuri de reîmpădurire și, respectiv, de completare a regenerărilor naturale;

c) să gestioneze corespunzător deșeurile de exploatare rezultate, în condițiile prevăzute de lege;

d) să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare și transport tehnologic al lemnului, stabilite conform legii, în scopul menținerii biodiversității pădurilor și a echilibrului ecologic;

e) să respecte regimul silvic in conformitate cu prevederile legislației în domeniul silviculturii si protecției mediului;

f) să asigure aplicarea măsurilor specifice de conservare pentru pădurile cu funcții speciale de protecție, situate pe terenuri cu pante foarte mari, cu procese de alunecare și eroziune, pe grohotișuri, stâncării, la limita superioară de altitudine a vegetației forestiere, precum și pentru alte asemenea păduri;

g) să respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetației lemnoase de pe pășunile împădurite care îndeplinesc funcții de protecție a solului și a resurselor de apă;

h) să asigure exploatarea rațională, organizarea și amenajarea pajiștilor, în funcție de capacitatea de refacere a acestora;

i) să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic și piscicol, potrivit prevederilor legale în domeniu;

j) să exploateze pajiștile, în limitele bonității, cu numărul și speciile de animale și în perioada stabilită, în baza studiilor de specialitate și a prevederilor legale specifice;

k) să protejeze patrimoniul forestier, cinegetic, piscicol și al pajiștilor din cadrul ariilor naturale protejate, în termenii stabiliți prin planurile de management și regulamentele specifice;

l) să sesizeze autor itățile pentru protecția mediului despre accidente sau activități care afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea ecosisteme terestre.

Totodată, Codul silvic al României prevede și el multiple restricții, interdicții și obligații privind exercițiul dreptului de proprietate privată. Prin urmare, cazurile specifice de limitare a dreptului de proprietate silvică sunt prevăzute în Legea nr. 46(r1)/2008 privind Codul silvic, care constituie reglementarea-cadru în materia exercitării dreptului de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier național. În concepția legiuitorului român, totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinație forestieră, inclusiv cele neproductive, cuprinse în amenajamente silvice în condițiile legii, constituie, indiferent de forma de proprietate, fondul forestier național (art. 1 din Codul silvic).

Fondul forestier național este, după caz, proprietate publică sau privată și constituie bun de interes național (art. 7). În consecință, indiferent de titular, dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier național, se exercită în conformitate cu dispozițiile Codului silvic. Fondul forestier național este supus regimului silvic (art. 6). Respectarea regimului silvic este obligatorie pentru toți proprietarii sau deținătorii de fond forestier (art. 17).

Regimul silvic constituie un sistem de norme tehnice, silvice, economice și juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecția și paza acestui fond, având ca finalitate asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere. În aplicarea regimului silvic, proprietarii fondului forestier au, de asemenea, obligația de a realiza lucrările de regenerare a pădurilor, obligație stipulată în art. 17 alin. 2 lit. c din Legea nr. 46(r1)/2008 privind Codul silvic. Neîndeplinirea din motive imputabile a acestei „sarcini de mediu” de către proprietar generează din partea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, obligația de a lua, pe seama sa, dar în contul acestuia, măsuri de regenerare a pădurilor, conform regimului codrului (art. 32).

Ca limită a exercițiului dreptului de proprietate este enumerată și servitutea perdelelor forestiere de protecție, care sunt formațiunile cu vegetație forestieră, amplasate la o anumită distanță unele față de altele sau față de un obiectiv, cu scopul de a-l proteja împotriva efectelor unor factori dăunători și/sau pentru ameliorarea climatică, economică și estetico-sanitară a terenurilor. Astfel, art. 101 alin. (1) din Legea nr. 46(r1)/2008 privind Codul silvic prevede că persoanele fizice sau juridice care sunt de acord și pe ale căror terenuri agricole se înființează perdele forestiere de protecție rămân în continuare proprietari pe terenul respectiv și pe pădurea astfel înființată și primesc anual, până la închiderea stării de masiv, o compensație a pierderii de venit în cuantum de 10 ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, stabilit în condițiile legii, la hectar, corespunzător suprafeței efectiv ocupate de perdelele forestiere de protecție.

Articolul 45 alin. 6 din Legea nr. 46(r1)/2008 privind Codul silvic instituie un drept de preempțiune în favoarea coproprietarilor și vecinilor proprietari de fond forestier, persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat, la cumpărarea de terenuri din fondul forestier aflate în proprietate privată, la preț și în condiții egale. În situația în care terenul ce urmează a fi vândut este limitrof cu fondul forestier proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, exercitarea dreptului de preempțiune al statului ori al unităților administrativ-teritoriale prevalează în raport cu dreptul de preempțiune al vecinilor (alin. 9). Aceste dispoziții constituie o limitare a exercițiului dreptului de proprietate în scopul protecției fondului forestier național.

Proprietarii fondului forestier proprietate privată au și o serie de obligații. În acest sens, art. 51 din Legea nr. 46(r1)/2008 privind Codul silvic prevede că proprietarii de păduri sunt obligați să asigure paza pădurii împotriva tăierilor ilegale de arbori, a furturilor, a distrugerilor, a degradărilor, a pășunatului și a altor fapte păgubitoare pentru fondul forestier, în condițiile legii. Articolul 53 prevede, de asemenea, obligația proprietarilor de a nu permite să se pășuneze în fondul forestier, în perdelele forestiere de protecție și în perimetrele de ameliorare a terenurilor degradate sau în alunecare. Trecerea animalelor domestice prin fondul forestier spre zonele de pășunat, adăpat și adăpostire se aprobă de ocolul silvic, cu acordul proprietarului fondului forestier, pe trasee delimitate și în perioade precizate. Cuantumul plății pentru acțiunile anterior menționate se stabilește prin înțelegerea părților. De asemenea, se interzice trecerea animalelor domestice prin pădure în arboretele în curs de regenerare, în plantațiile și regenerările tinere, în ariile naturale protejate de interes național, în perimetrele de ameliorare, precum și în perdelele forestiere de protecție. (art. 53).

Remarcăm că art. 97 alin. 2 din Legea nr. 46(r1)/2008 privind Codul silvic prevede că impunerea de restricții proprietarilor de păduri, prin amenajamente silvice, prin regulamente ale parcurilor naționale, naturale, rezervațiilor biosferei și ale siturilor Natura 2000 ori prin alte norme, inclusiv cele care stabilesc diferite tipuri de grupe funcționale, se poate face fie cu acordul proprietarului, fie cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, plătită anual, care să compenseze integral veniturile nerealizate de proprietarul de pădure, persoană fizică sau juridică. Această prevedere este, practic, o aplicare a principiului că orice limitare a dreptului de proprietate trebuie indemnizată pentru a se asigura justul echilibru între interesul general și cel individual.

Prin Legea nr. 100/2010 privind împădurirea terenurilor degradate s-a instituit o servitute de împădurire a terenurilor degradate, indiferent de forma de proprietate, care pot fi ameliorate prin lucrări de împădurire, in vederea protejării solului, a refacerii echilibrului hidrologic și a îmbunătățirii condițiilor de mediu (art. 1). Terenurile degradate, apte pentru împădurire, constituite in perimetre de ameliorare, sunt incluse in fondul forestier național (art. 7).

3.3.4. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări privind protecția spațiilor verzi din intravilanul localităților

Legea nr. 24(r1)/2007 reglementează administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, în vederea asigurăriicalității factorilor de mediu și a stării de sănătate a populației.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 24(r1)/2007, statul recunoaște dreptul fiecărei persoane fizice la un mediu sănătos, accesul liber pentru recreere în spațiile verzi proprietate publică, dreptul de a contribui la amenajarea spațiilor verzi, la crearea aliniamentelor de arbori și arbuști, în condițiile respectării prevederilor legale în vigoare. În acest sens, în articolul 18 al legii, sunt stabilite următoarele reguli de protecție ce limitează exercițiul dreptului de proprietate asupra terenurilor cu spații verzi :

– înstrăinarea și atribuirea terenurilor cu spații verzi se efectuează în condițiile prevăzute de lege, cu păstrarea destinației de spațiu verde (alin. 3).

– schimbarea destinației terenurilor înregistrate în registrul local al spațiilor verzi se poate face numai pentru lucrări de utilitate publică, stabilite în baza documentațiilor de urbanism, aprobate conform legislației în vigoare (alin. 4).

– este interzisă schimbarea destinației, reducerea suprafețelor ori strămutarea spațiilor verzi definite de prezenta lege (alin. 5).

În doctrină, s-a evidențiat faptul că o regulă specială, cu un pronunțat caracter de protecție a spațiilor verzi și de limitare a atributelor dreptului de proprietate privată asupra unui teren este stipulată în art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005. Conform acesteia, schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor lor ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. Actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea prevederilor de mai sus sunt lovite de nulitate absolută. Constituționalitatea acestor prevederi legale și calitatea interdicției de măsură environmentală de limitare a dreptului de proprietate admisă au fost stabilite în jurisprudența Curții Constituționale.

3.3.5. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări privind protecția fondului cinegetic

În literatura juridică, servitutea de fond cinegetic este considerată o altă limitare specifică prerogativelor drepturilor de proprietate asupra terenurilor, din perspectiva protecției mediului.

Art. 1 lit. n) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 definește fondul cinegetic ca fiind unitatea de gospodărire cinegetică constituită din fauna de interes cinegetic și suprafața de teren, indiferent de categoria acestuia, indiferent de proprietar și astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai mare faunei de interes cinegetic în interiorul său; nu se includ în fondurile cinegetice suprafețele din parcurile naționale și din Rezervația Biosferei "Delta Dunării".

Potrivit art. 15 alin. 8 al legii, proprietarii și deținătorii de terenuri de orice titlu, precum și executanții de lucrări de orice natură pe terenurile din fondurile de vânătoare simt obligați să ia măsurile prevăzute de lege pentru protecția faunei cinegetice și a mediului său de viață și răspund pentru pagubele pe care le produc acestora prin acțiuni ilicite săvârșite cu intenție sau din culpă. Potrivit art. 10, în vederea creării și stabilirii dreptului de gestionare pentru fauna din fondurile cinegetice, în conformitate cu prevederile prezentei legi, statul român, în calitate de proprietar de fond funciar, este reprezentat de administrator, astfel cum este definit la art. 1 lit. a), respectiv autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice. Așa cum rezultă din noua reformulare a art. 10 din Legea nr. 407/2006 (în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 102/2010) suntem în prezența unei construcții juridice formată din: dreptul de proprietate asupra terenului, statul ca proprietar de fond funciar și dreptul de gestionare pentru fauna din fondurile cinegetice.

Aceiași autori consideră că, fără a fi consacrată expres, servitutea de fond cinegetic ,,rezultă implicit din reglementările aferente exercitării vânătorii și protecției fondului cinegetic, care stabilesc printre altele obligația deținătorilor cu orice titlu ai terenurilor incluse în fondurile de vânătoare de a permite desfășurarea acțiunilor de vânătoare autorizate pe terenurile ce le dețin.ˮ Totodată, în art. 23 din lege se stipulează interzicerea de a înființa, întreține sau recolta culturi agricole, fără a asigura protecția faunei de interes cinegetic. În doctrină, s-a arătat că, în același context, sunt prevăzute, și o serie de obligații propter rem de natură administrativă, cum este obligația proprietarilor și deținătorilor de terenuri cu orice titlu, precum și a executanților de lucrări de orice natură pe terenurile din fondurile de vânătoare, de a lua măsurile prevăzute de lege.

3.3.6. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări privind protecția zonei costiere

Conform definiției date la punctul 21 din Anexa nr. 1 la Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, zona costieră este formată din spațiul geografic situat la contactul mării cu uscatul, incluzând apele de coastă de suprafață și subterane și terenurile adiacente, inclusiv apele de suprafață și subterane aferente acestora, puternic intercondiționate și în imediata apropiere a liniei țărmului, insule și lacuri sărate, zone umede în contact cu marea, plaja și faleza.

Gospodărirea, protecția, punerea în valoare, dezvoltarea durabilă a zonei costiere și, unde este posibil, restaurarea acesteia reprezintă acțiuni de interes general (art. 1).

Articolul 7 al acestei ordonanțe prevede că pe domeniul public al statului din zona costieră se recunoaște numai dreptul de exploatare sau utilizare. Nici un drept privat nu se poate opune proprietății publice din zona costieră (alin. 1). Guvernul este împuternicit să verifice, prin autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și gospodărirea apelor, statutul legal al proprietății în zona costieră și să acționeze în consecință pentru respectarea dreptului proprietății publice (alin. 2). Orice hotărâre sau decizie a autorităților publice locale care încalcă prevederile alin. 1 și 2 este nulă de drept (alin. 3).

Referitor la regimul de servituți reglementat în secțiunea I a Capitolului II al Ordonanței, art. 11 alin. 2 introduce o limitare a utilizării zonei costiere pentru activități care implică pericole, obținerea de profit sau care necesită lucrări și instalații, aceste activități fiind permise numai în limitele O.U.G. nr. 202/2002 sau ale unor legi speciale. În același sens, administrația publică locală și autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și gospodărirea apelor pot limita sau interzice circulația publicului în zona costieră, în anumite perioade sau în anumite zone vulnerabile din punct de vedere al protecției mediului (alin. 3).

Totodată, pentru protecția unor zone de mare valoare ecologică sau peisagistică ori a zonelor de habitat al speciilor protejate, precum și pentru asigurarea accesului liber la țărm, art. 12 reglementează posibilitatea de fi expropriate cu justă și prealabilă despăgubire terenuri și clădiri, în condițiile legii.

De asemenea, art. 16 din ordonanță stipulează interzicerea construcțiilor definitive în fâșia de protecție a litoralului. Astfel, în scopul conservării condițiilor ambientale și valorii patrimoniale și peisagistice din zonele situate în apropierea țărmului, se delimitează pe toată lungimea litoralului o fâșie de teren lată de 100 – 300 m măsurați de la linia cea mai înaintată a mării, în funcție de lățimea zonei costiere, în care sunt interzise orice fel de construcții definitive. Această interdicție se aplică, de asemenea, construcțiilor provizorii sau transportabile, cu excepția celor pescărești, precum și caravanelor sau structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare (alin. 1). Potrivit alin. 2, construcțiile indispensabile securității sau serviciilor publice pot face excepție de la prevederile alin. 1, în baza unui studiu de impact. Realizarea de construcții noi pe fâșia de teren delimitată conform prevederilor alin. 1 se va face numai cu avizul prealabil al autorității publice centrale pentru turism, al autorității publice centrale pentru lucrări publice, transporturi și locuință și al autorității publice centrale pentru protecția mediului și gospodărirea apelor.

Articolul 18 din O.U.G. nr. 202/2002 prevede că în zona costieră se va promova dezvoltarea numai a activităților agricole care respectă normele de protecție a mediului, iar art. 21 reglementează instituirea de zone de protecție necultivate pentru a se evita spălarea nutrienților.

De asemenea, art. 23 cuprinde limitări vizând exploatarea resurselor naturale, respectiv:

– condiționarea cercetării și exploatării zăcămintelor de gaze naturale și de petrol din zonele maritime de evaluarea prealabilă a impactului asupra mediului (alin. 2);

– interzicerea extragerii de nisip, pietrișși roci din zona costieră sau zona tampon în scopul menținerii integrității zonei de coastă și al protecției calității apei maritime (alin. 3);

– efectuarea săpăturilor și prospecțiunilor submarine în scopuri miniere sau arheologice, care au ca efect extragerea de nisip sau pietriș din zona costieră, se pot face numai pe baza unui act tehnico-juridic acordat în prealabil în baza studiului de impact asupra mediului (alin. 4).

Art. 26 reglementează limitări ale activității silvice din zona costieră. Astfel, zonele de vegetație forestieră din zona costieră vor fi cuprinse în planurile de urbanism și vor fi protejate printr-un regim restrictiv al amplasării construcțiilor (alin. 3). Deținătorii cu orice titluri de păduri în zona costieră sunt obligați să le gospodărească conform funcțiilor atribuite și normelor regimului silvic (alin. 4). Utilizarea pesticidelor și a îngrășămintelor pe bază de azotați în pădurile din zona costieră este interzisă (alin. 5). Desecarea zonelor umede cuprinse în zona costieră, pentru înființarea de plantații forestiere, este interzisă (alin 6).

Conform art. 40, în zonele delimitate în planurile de amenajare a teritoriului ca zone de risc natural la alunecări de teren, inundații și eroziuni datorate mării sau cursurilor de apă, se interzice executarea de orice fel de construcții, cu excepția celor pentru protejarea zonei în scopul îndepărtării riscului natural.

Potrivit art. 41, pentru protecția zonei costiere, a habitatelor specifice, a zonelor umede, mlaștinilor sărate și siturilor arheologice, prin planurile de gospodărire a zonei costiere se pot impune măsuri și restricții în folosirea terenurilor, indiferent de forma de proprietate, în condițiile legii.

În scopul menținerii integrității zonei costiere și protecției calității apei mării, dispozițiile art. 43 alin.1 lit. a) interzic autorizarea executării oricăror lucrări pe zona costieră, care afectează sau duc la modificarea ecosistemului acesteia.

Proprietarii cu orice titlu ai terenurilor amenințate de invazia mării ca urmare a unor cauze naturale/artificiale pot să construiască lucrări de apărare, după obținerea actelor tehnico-juridice prevăzute de lege, în condițiile în care aceste lucrări nu produc efecte negative asupra zonelor limitrofe (art. 46 alin. 2).

În vederea menținerii stării naturale a țărmului mării, îndiguirile, excavările sau desecările sunt permise numai în situațiile reclamate de apărarea militară, protecția împotriva valurilor sau de realizarea de lucrări de importanță deosebită, pentru interesul general (art. 48 alin.1).

Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și gospodărirea apelor, împreună cu administrația publică locală, va lua măsuri pentru încadrarea în zone vulnerabile a părților din zona costieră supuse eroziunii. În aceste zone critice este permisă numai construcția de lucrări de apărare (art. 48 alin. 2).

Executarea de construcții de orice alt tip, amenajări de recreere, drumuri, precum și parcarea autovehiculelor sunt interzise (art. 48 alin. 3).

De asemenea, potrivit art. 60, amplasarea oricăror construcții pe terenuri acoperite de dune, terenuri mlăștinoase, grote, faleze, terenuri cu păduri cu funcții speciale de protecție, a altor habitate naturale în apropierea monumentelor culturale sau acolo unde afectează securitatea mediului este interzisă.

3.3.7. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări privind protecția patrimoniului cultural și natural

3.3.7.1. Considerații generale

Achizițiile pe planul teoriei și practicii restaurării monumentelor istorice, perturbațiile dezvoltării industriale și urbanistice au influențat decisiv strategia protecției patrimoniului cultural, împotriva ,,atacului” vieții cotidiene.

Pe plan internațional, Recomandările UNESCO (cea din 1968 privind salvgardarea bunurilor culturale puse în pericol prin lucrări publice și private și cea din 1972 privind protecția pe plan național a patrimoniului cultural și natural) au fost acceptate și de România.

Protecția patrimoniului cultural și natural se bucură acum de o atenție specială în toate țările lumii și constituie ,,rațiunea de a fi” a mai multor organisme specializate, de important prestigiu, iar prin documente internaționale se protejează patrimoniul cultural sau natural pe zone geografice (regional) sau planetar, existând în acest sens asociații, organizații și comitete internaționale, inclusiv organisme specializate ale ONU.

Potrivit concepției actuale adoptate la nivel internațional, necesitățile și constrângerile impuse de protecția patrimoniului cultural și natural în condițiile asigurării dezvoltării economice, satisfăcând cerințele dezvoltării durabile, pot fi asigurate numai în cazul existenței unei legături reale și funcționale între politica economică și cea ecologică, la toate nivelurile structurilor statale și în toate ramurile economice.

Într-o viziune realistă, se consideră că relațiile dezvoltare – mediu și dezvoltare – patrimoniu cultural și natural sunt relații între prezent și viitor, protecția mediului, a patrimoniului cultural și natural, fiind probleme cu implicații naționale și internaționale care nu pot fi ignorate, întrucât constituie condiția sine qua non pentru ridicarea calității vieții oamenilor și asigurarea unor condiții optime pentru generațiile viitoare.

3.3.7.2. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări privind protecția patrimoniului cultural

În România, după abrogarea Legii nr. 63/1974, patrimoniul cultural național a fost lipsit de o reglementare juridică specială. O reglementare specială apare abia în august 1992 prin adoptarea Ordonanței nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecția patrimoniului cultural național, completată cu Ordonanța nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național.

Lipsa unei legi speciale a determinat Guvernul să adopte Ordonanța de Urgență nr. 228/2000 privind protejarea monumentelor istorice, care, în fapt a rămas fără obiect, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

a.) Prin Ordonanța nr. 27/1992 s-a menționat că până la adoptarea prin lege a unor reglementări speciale privind protejarea patrimoniului cultural național, persoanele fizice sau juridice ce dețin, cu orice titlu, bunuri culturale mobile sau imobile au obligația de a le păstra și conserva, evident, în ideea transmiterii lor către generațiile viitoare.

b.) Ordonanța nr. 68/1994 definește noțiunea de patrimoniu cultural. În art. 1 se arată că patrimoniul cultural național ,,este compus din bunuri culturale mobile și imobile cu valoare deosebită, de interes public, care sunt mărturii de neînlocuit ale potențialului creator uman în relația sa cu mediul natural și cu mediul istoricește constituit de pe teritoriul României, ale istoriei și civilizației naționale și universale. Bunurile mobile sau ansamblurile de bunuri care prezintă valoare din punct de vedere arheologic, istoric, arhitectural, religios, urbanistic, artistic, peisagistic sau tehnico-științific sunt monumente istorice. Zonele de protecție aferente, stabilite prin documentațiile de urbanism și componentele lor artistice, elementele lor constitutive și elementele de mobilare interioară și exterioară, așa cum sunt ele definite prin prezenta ordonanță și prin reglementările de aplicare, sunt considerate ca parte integrantă a monumentelor istorice”.

Protecția monumentelor istorice se realizează prin măsuri de protecție curentă, protecție specială, protecție specifică și, în cazuri bine justificate, prin măsuri deosebite de protecție.

Protecția curentă a monumentelor istorice, ca și a bunurilor culturale mobile clasate, este asigurată de către proprietarii sau titularii de drepturi reale, care pot primi asistență și sprijin, în acest sens, din partea organismelor specializate ale Ministerului Culturii și, după caz, din partea Ministerului de Interne, Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului și Secretariatului de Stat pentru Culte.

Această ordonanță prevede obligația proprietarilor sau titularilor de alte drepturi reale asupra terenurilor pe care se află monumente istorice și asupra terenurilor situate în zonele de protecție a monumentelor istorice de a anunța Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice cu 12 luni înainte intenția de folosire a respectivelor terenuri pentru culturi agricole perene.

Protecția specifică a monumentelor istorice se realizează, în principal, prin instituirea zonei de protecție.

Prin instituirea zonei de protecție a monumentelor istorice se asigură:

– păstrarea și ameliorarea cadrului natural și peisagistic, prin înlăturarea sau diminuarea factorilor nocivi de poluare;

– păstrarea și ameliorarea cadrului arhitectural și urbanistic al monumentelor istorice, prin supravegherea și avizarea tuturor schimbărilor care intervin în zona de protecție a monumentelor istorice (demolări, construcții noi, modificări etc.);

– păstrarea potențialului arheologic, prin cercetarea și supravegherea tuturor lucrărilor care se efectuează în profunzimea solului.

De asemenea, în funcție de starea de conservare, de pericolul deteriorării sau degradării monumentelor istorice și a bunurilor mobile clasate, precum și de etapa de restaurare a monumentelor istorice, Direcția monumentelor istorice și Direcția muzeelor și colecțiilor pot impune proprietarilor sau titularilor de alte drepturi reale, în cazuri bine justificate, în termen de cel mult 30 de zile de la data constatării, măsuri deosebite de protecție, proprii fiecărui monument istoric, respectiv fiecărui bun cultural mobil clasat.

c) Prin Legea nr. 564/2001 se aprobă Ordonanța Guvernului nr. 47/2000 privind stabilirea unor măsuri de protecție a monumentelor istorice înscrise pe Lista Patrimoniului mondial, iar prin Hotărârea Guvernului nr. 493/2004 se aprobă Metodologia privind monitorizarea monumentelor istorice înscrise în Lista Patrimoniului Mondial și a metodologiei privind elaborarea și conținutul – cadru al planurilor de protecție și gestiune a monumentelor istorice din Listă.

Potrivit prevederilor legii, lucrările de reparație, întreținere curentă, punere în valoare, cercetare, restaurare, consolidare și conservare a monumentelor istorice înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial sunt în sarcina proprietarilor, administratorilor sau a titularilor altor drepturi reale, după caz.

d) Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice definește noțiunea de monument istoric, monument, ansamblu, sit.

Astfel, monumentul istoric îl reprezintă bunuri mobile, construcții și terenuri, situate pe teritoriul României sau în afara granițelor țării, proprietăți ale statului român, semnificative pentru cultura, istoria și civilizația națională (art. 1 alin. 2).

Totodată, art. 2 al legii stipulează că monumentele istorice fac parte integrantă din patrimoniul cultural național și sunt protejate prin lege. Activitățile și măsurile de protejare a monumentelor istorice se realizează în interes public, iar intervențiile asupra monumentelor istorice pot constitui cauză de utilitate publică.

Prin noțiunea de monument se desemnează o construcție sau o parte din construcție, împreună cu instalațiile, componentele artistice, elementele de mobilare interioară sau exterioară care fac parte integrantă din acestea, precum și lucrări artistice, comemorative, funerare, de for public, mărturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, științific sau tehnic (art. 3 lit. b). În concepția legiuitorului român, activitatea de protejare a monumentelor istorice este parte componentă a strategiilor de dezvoltare durabilă economico-socială, turistică, urbanistică și de amenajare a teritoriului, la nivel național și local.

În sensul Legii nr. 422 /2001, prin protejare se înțelege ansamblul de măsuri cu caracter științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidența, conservarea, inclusiv paza și întreținerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice și integrarea lor social-economică și culturală în viața colectivităților locale.

Totodată, alineatul 5 al art. 2 reglementează dreptul de servitute, în sensul că asupra monumentelor istorice se pot aplica servituți de utilitate publică instituite potrivit legii.

Potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune al statului român, prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, pentru monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, pentru monumentele istorice clasate în grupa B, ori al unităților administrativ-teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării.

Un element specific regimului juridic aplicabil în materie, îl reprezintă ,,obligația privind folosința monumentului istoric”, respectiv actul prin care sunt precizate condițiile și regulile de utilizare sau de exploatare și de întreținere a bunului imobil în cauză (art. 17).

Potrivit art. 17, în termen de 90 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a ordinului de clasare, direcțiile pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județene, respectiv a municipiului București, întocmesc și comunică proprietarului actul prin care sunt precizate condițiile și regulile de utilizare sau de exploatare și de întreținere a bunului imobil în cauză, denumit Obligația privind folosința monumentului istoric, care însoțește actele de proprietate, de concesiune sau de închiriere pe tot parcursul existenței imobilului în cauză.

Obligația privind folosința monumentului istoric este servitute constituită în folosul imobilului și se înscrie în Cartea funciară de către proprietar în termen de 30 de zile de la data comunicării ei ( art. 17 alin. 3).

Prin Ordonanța nr. 47/2000 s-au stabilit unele măsuri speciale de protecție a monumentelor istorice care fac parte din Lista patrimoniului mondial. Pentru monumentele istorice care fac parte din Lista patrimoniului mondial se instituie măsuri speciale de protecție. Prin măsuri speciale de protecție pentru monumentele istorice care fac parte din Lista patrimoniului mondial se înțelege măsurile de ordin științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic menite sa asigure paza, întreținerea și reparațiile curente, conservarea, consolidarea și restaurarea, precum și punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor și siturilor care le compun (art. 3).

d) Ordonanța nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național reglementează regimul juridic general al descoperirilor și al cercetării arheologice, precum și protejarea patrimoniului arheologic, parte a patrimoniului cultural național.

În înțelesul Ordonanței nr. 43/2000, regimul juridic general cuprinde ansamblul de măsuri juridice, administrative, financiar-fiscale și tehnice menite să asigure prospectarea, identificarea, descoperirea, inventarierea, conservarea și restaurarea, asigurarea pazei, întreținerea și punerea în valoare a bunurilor arheologice, precum și a terenurilor în care se găsesc acestea, în vederea cercetării sau, după caz, clasării acestora ca bunuri culturale mobile ori ca monumente istorice (art. 2 alin. 1 lit. a).

Ordonanța definește și detaliază conținutul următoarelor noțiuni: patrimoniu arheologic; zonă cu patrimoniu arheologic cunoscut și cercetat; sit arheologic declarat zonă de interes național; zonă cu patrimoniu arheologic reperat; zonă cu potențial arheologic evidențiat întâmplător ș.a., precizând că cercetările arheologice preventive sunt parte componentă a strategiilor de dezvoltare durabilă, economico-socială, turistică, urbanistică și de amenajare a teritoriului, la nivel național și local.

Potrivit art. 3 alin. 1 și art. 4 din Ordonanța nr. 43 din 30 ianuarie 2000, statul garantează și asigură protejarea patrimoniului arheologic, care este parte a patrimoniului cultural național și pot fi clasate și protejate drept bunuri de patrimoniu cultural național mobil drept situri arheologice sau ca monumente istorice, conform legii.

Regimul de protecție a zonelor cu potențial arheologic cunoscut și cercetat este reglementat de legislația în vigoare privitoare la protejarea monumentelor istorice și a bunurilor mobile care fac parte din patrimoniul cultural național. (art. 5)

În concepția legiuitorului, prin protejarea bunurilor de patrimoniu arheologic, a terenurilor din zonele cu patrimoniu arheologic reperat și a celor din zonele cu potențial arheologic evidențiat întâmplător se înțelege adoptarea măsurilor științifice, administrative și tehnice care urmăresc păstrarea vestigiilor descoperite întâmplător sau ca urmare a cercetării arheologice până la clasarea bunurilor respective ori până la finalizarea cercetării arheologice, prin instituirea de obligații în sarcina proprietarilor, administratorilor sau titularilor de alte drepturi reale asupra terenurilor care conțin ori au conținut bunurile de patrimoniu arheologic respective, precum și prin reglementarea sau interzicerea oricăror activități umane, inclusiv a celor autorizate anterior (art. 5 alin. 1).

Ordonanța instituie un regimul special de protecție al patrimoniului arheologic, deosebit de restrictiv, astfel:

– cercetările arheologice se efectuează numai pe bază autorizației emise de Ministerul Cultelor și Culturii și în conformitate cu aceasta și în condițiile ordonanței (art. 5 alin. 9);

– zonele cu patrimoniu arheologic reperat, delimitate și instituite conform legii, beneficiază de protecția acordată zonelor protejate, precum și de măsurile specifice de protecție prevăzute de prezenta ordonanță.(art. 5 alin. 9);

– până la descărcarea de sarcină arheologică, terenul care face obiectul cercetării este protejat ca sit arheologic, conform legii; (art. 5 alin. 9);

– autorizarea lucrărilor de construire sau desființare din zonele cu patrimoniu arheologic se aprobă numai pe baza și în conformitate cu avizul Ministerului Culturii și Cultelor (art. 5 alin. 15);

– în cazul zonelor cu patrimoniu arheologic evidențiat întâmplător, până la descărcarea de sarcină arheologică, autorizarea de construire se suspendă sau, după caz, primarul localității dispune întreruperea oricărei activități, în conformitate cu avizul serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor, și se instituie regimul de supraveghere sau săpătură arheologică (art. 5 alin. 16);

– certificatul de descărcare de sarcină arheologică reprezintă actul administrativ emis în condițiile ordonanței, prin care se anulează regimul de protecție instituit anterior asupra terenului în care a fost evidențiat patrimoniul arheologic (art. 5 alin. 3);

– proprietarii și titularii dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra terenurilor în care se află situri arheologice și celor pe care au fost instituite zone cu patrimoniu arheologic reperat au obligația de a permite accesul personalului autorizat, în condițiile ordonanței, în vederea cercetării și protejării patrimoniului arheologic, precum și asigurării măsurilor de protecție și pază a bunurilor din patrimoniu (art. 9 alin. 1); ei au obligația de a asigura măsurile de protecție și pază a bunurilor de patrimoniu arheologic, conform legii;

– proprietarii și titularii de drepturi reale asupra imobilelor sunt notificați de către autoritatea administrației publice locale, cu privire la obligațiile ce le revin pentru prevenirea degradării descoperirilor arheologice întâmplătoare;

– bunurile mobile rezultate în urma descoperirilor arheologice întâmplătoare vor fi predate de descoperitor, în termen de 72 de ore, serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor;

– protejarea și punerea în valoare a patrimoniului arheologic din zonele de interes arheologic prioritar sunt, în condițiile legii, cauză de utilitate publică.

– desființarea, distrugerea parțială sau degradarea siturilor arheologice care sunt monumente istorice se sancționează potrivit legii penale, iar în cazul degradării acestora se aplică și măsura corelativă a obligării făptuitorului la refacerea părților din construcție degradate, pe baza avizului organismelor de specialitate prevăzute în ordonanță.

e) Legea nr. 50(r2)/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, prin art. 10, stabilește că pentru autorizarea construcțiilor în zonele asupra cărora s-a instituit un anumit regim de protecție prevăzut în documentațiile de urbanism, în planurile urbanistice și în planurile de amenajare a teritoriului aprobate, se va solicita avizul organismelor competente.

În acest sens, legea precizează că în ansamblurile de arhitectură, în rezervațiile de arhitectură și de urbanism, în cazul siturile arheologice, al parcurilor și grădinilor monument istoric, precum și în cazul lucrărilor de orice natură în zonele de protecție a monumentelor, se va obține avizul Ministerului Culturii și Cultelor, al Ministerului transporturilor, Construcțiilor și Turismului, potrivit competențelor specifice.

g) Evident că preocuparea legiuitorului privind protejarea patrimoniului cultural s-a concretizat în adoptarea și a altor acte normative, anume: Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național, Secțiunea a III-a-Zone protejate; Ordonanța Guvernului. nr. 44/2000 privind asigurarea bunurilor culturale mobile exportate temporar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 143/2001; Legea arhivelor naționale nr. 16/1996 ș.a.

În înțelesul Legii nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național, Secțiunea a III-a-Zone protejate, zonele protejate sunt zonele naturale sau construite, delimitate geografic și/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural și/sau cultural și sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu (art. 1 alin. 2).

Zonele naturale protejate de interes național și monumentele naturii, precum și gruparea geografică și localizarea teritorială a zonelor naturale protejate de interes național sunt prevăzute în anexa nr. 1 la lege (art. 4 alin. 1). Până la delimitarea prin studii de specialitate a zonelor protejate a valorilor de patrimoniu cultural prevăzute în anexa nr. III, se instituie zone de protecție a monumentelor istorice, de 100 metri în municipii și orașe, 200 metri în comune și 500 metri în celelalte localități. Potrivit legii, aceste distanțe sunt măsurate de la limita exterioară a terenurilor aferente monumentelor istorice.

3.3.7.3. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin reglementări privind protecția patrimoniului natural

Necesitatea conservării patrimoniului natural a determinat pe plan intern și internațional nu numai o strategie și o tactică specială, ci și noi structuri ale instituțiilor de protecție privind mediul înconjurător.

Potrivit Convenției privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural (adoptată la a XVII-a Sesiune a Conferinței Generale UNESCO, Paris, 16 noiembrie 1972), patrimoniul natural este alcătuit din: monumente naturale constituite de formațiuni fizice și biologice sau de grupări de asemenea formațiuni; formațiuni geologice și fiziografice și zone strict delimitate, constituind habitatul speciilor animale și vegetale amenințate; situri naturale sau zone strict delimitate, toate cu o valoare universală excepțională din punct de vedere științific, estetic, al conservării sau al frumuseții naturale. Ca urmare a acestei Convenții, UNESCO a instituit o procedură inedită de conservare a naturii și a resurselor sale. Comitetul interguvernamental a stabilit o ,,Listă a patrimoniului mondial” și o ,,Listă a patrimoniului mondial în pericolˮ. Rezervațiile biosferei sunt o categorie impusă de rezultatul cercetărilor efectuate în cadrul Programului internațional ,,Omul și biosfera”, elaborat în anul 1971, pe o perioadă nelimitată de către UNESCO.

Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei ,,Delta Dunării” instituie această zonă de importanță ecologică națională și internațională, care cuprinde: Delta Dunării, sărăturile Murghiol-Plopu, complexul lagunar Razim-Sinoe, Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea-Tulcea cu zona inundabilă, litoralul Mării Negre dela brațul Chilia până la capul Midia, apele maritime interioare și marea teritorială, până la izobata de 20 m inclusiv. Rezervația Biosferei ,,Delta Dunării” este inclusă pe Lista Patrimoniului Natural Mondial”, iar potrivit Convenției de la Ramsar, Delta Dunării a fost declarată zonă umedă de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor de apă.

Prin rezervație a biosferei, în sensul Legii nr. 82/1993, se înțelege ,,zona geografică cu suprafețele de uscat și de ape, inclusiv terenuri aflate permanent sub ape, în care există elemente și formațiuni fizico-geografice, specii de plante și animale care îi conferă o importanță biogeografică, ecologică și estetică deosebită, cu valoare de patrimoniu național și universal, fiind supusă unui regim special de administrare în scopul protecției și conservării acesteia, prin dezvoltarea așezărilor umane și organizarea activităților economice în corelare cu capacitatea de suport a mediului deltaic și a resurselor sale naturale” (art. 2).

Teritoriul Rezervației este delimitat de trei categorii de zone: zone cu regim de protecție integrală; zone cu regim diferențiat de protecție în care se pot desfășura activități umane, precum și zone de reconstrucție ecologică; zone economice în care se pot desfășura activități economice tradiționale. Zonele cu regim de protecția integrală sunt protejate de zone tampon.

Zonele economice cuprind teritoriul rămas din rezervație, după delimitarea zonelor cu regim de protecție integrală și a zonelor tampon aferente acestora. În cadrul lor se desfășoară activități economice și sociale, în concordanță cu normele de protecție și conservare a valorilor patrimoniului natural al Rezervației. Ele cuprind terenuri aflate în domeniul public sau privat, în cadrul cărora se pot desfășura, pe baza autorizației date de Consiliul Județean Tulcea, pe baza acordului și autorizației de mediu emise de Administrația Rezervației. În acest sens, legea prevede că persoanele fizice sau juridice care desfășoară activități în perimetrul rezervației ,,sunt obligate să folosească numai mijloace ecologice admise, atât tradiționale, cât și noi, în condițiile de reglementare și de autorizare stabilite de Administrația Rezervației” (art. 10 alin. 3).

3.3.8. Limite ale exercitării dreptului de proprietate impuse prin măsurile de amenajare a teritoriului și de urbanism

3.3.8.1. Considerații generale

Procesul intens de urbanizare a determinat ca mai mult de jumătate din populația globului să trăiască la orașe, fiind concentrată, îndeosebi, în marile centre urbane, fenomen pe care îl cunoaște și țara noastră. Toate aceste evoluții și dimensiuni arată că, alături de asigurarea calității vieții și a unui mediu înconjurător, care să-i permită omului să trăiască în demnitate și bună stare, având în vedere, totodată, și obligația societății de a conserva, apăra și îmbunătăți mediul pentru generațiile prezente și viitoare, organizarea și dezvoltarea durabilă a structurilor urbane constituie pentru omenirea întreagă o prioritate nu mai puțin importantă decât problemele economico-sociale propriu-zise. Urbanismul, în sens larg, a fost definit în doctrina franceză drept ,,arta, știința sau tehnica” de a dispune de spațiul urban sau rural în scopul de a obține cea mai bună sistematizare a acestuia și de a îmbunătăți raporturile sociale.

Așa se face că dezvoltarea fără precedent a urbanizării a concentrat atenția organizațiilor specializate ale Organizației Națiunilor Unite și a organizațiilor regionale în direcția adoptării unor noi instrumente internaționale menite să contribuie la soluționarea problemelor privind dezvoltarea durabilă, ecologică, a așezărilor umane, la asigurarea dreptului la un mediu sănătos și echilibrat, propice dezvoltării fizice și intelectuale a omului.

De asemenea, în plan intern, au fost promovate noi politici statale în domeniul urbanismului, determinând edictarea unor reguli juridice specifice, care să ordoneze afectarea și amenajarea spațiului urban, în conformitate cu organizarea și dezvoltarea durabilă a comunităților locale și naționale.

Regulile juridice în materia urbanismului au menirea să realizeze o reconciliere și armonie între interesul privat și cel public, între ofensiva orașului și imperativul conservării mediului natural, realizarea solidarității între membrii colectivității și, mai ales, între generațiile prezente și viitoare. S-a conștientizat necesitatea și importanța deosebită a activităților privind asigurarea calității vieții, ,,concept operațional, de unificare a condițiilor mediului de viață, a nevoilor umane,” care desemnează totalitatea posibilităților oferite individului de către societate, în scopul de a-și amenaja existența, de a dispune de produsele ei și de a-i folosi serviciile pentru organizarea existenței individuale după trebuințele, cerințele și dorințele proprii. Acest concept se leagă de civilizație, de creșterea economică, de nivelul tehnic și de dezvoltare industrial-urbană.

În raport cu exigențele asigurării calității vieții, așezările umane trebuie astfel concepute încât să ducă la crearea unui cadru de viață în care să fie prezervată identitatea indivizilor, a familiilor și a societăților și să existe mijloace menite să permită desfășurarea vieții particulare, contactele personale și participarea populației la luarea hotărârilor. S-a lansat imperativul că așezările umane trebuie să devină sisteme ecologice complexe (ecosisteme) care să întrunească trăsăturile de echilibru menite să le asigure stabilitate și viabilitate.

Documentele Conferinței O.N.U. asupra Mediului de la Stockholm, din 1972, rezoluțiile și deciziile adoptate ulterior în cadrul O.N.U., îndeosebi în cadrul Programului Națiunilor Unite pentru Mediu, subliniază necesitarea asigurării unui mediu de viață sănătos în așezările umane. În procesul de dezvoltare social-economică, a planurilor de urbanism și de amenajare a teritoriului și a localităților este obligatorie respectarea principiilor ecologice. Potrivit principiilor generale adoptate în cadrul Conferinței, trebuie respectată diversitatea caracteristicilor pe care le au așezările umane și care reflectă valori culturale și estetice, iar regiunile care au o importanță istorică, religioasă sau arheologică, ca și zonele naturale cu o valoare deosebită, trebuie păstrate pentru posteritate.

Convenția Peisajului European, adoptată la Florența, la 20 octombrie 2000, semnată de Statele membre ale Consiliului Europei, reflectă grija dezvoltării durabile enunțată la Conferința de la Rio în 1992. Convenția acordă peisajului un loc esențial, ca factor de echilibru între patrimoniul natural și cel cultural, ca reflex al identității și diversității europene, ca element înconjurător și al calității vieții populațiilor, atât în zona urbană, cât și în cea rurală, în teritoriile degradate ca și în cele de o mare calitate, în locurile remarcabile, ca și în cele obișnuite.

Ținând cont și de textele juridice care există la nivel internațional în domeniile protecției și gestionării patrimoniului natural și cultural, amenajării teritoriului, autonomiei locale și cooperării trans-frontaliere, statele membre ale Consiliului Europei au adoptat Convenția de la Florența din dorința de a institui un nou instrument consacrat exclusiv protejării, gestionării și amenajării tuturor peisajelor europene, convinse fiind că peisajul constituie un element esențial al prosperității individuale și sociale și că protejarea sa și amenajarea sa implică drepturi și responsabilități pentru fiecare.

În contextul noilor exigențe contemporane, s-a trecut de la intervențiile urbanistice cu frecvent caracter fragmentar la o viziune de ansamblu a amenajării teritoriului, concretizată într-un plan care își propune să ia în calcul toate elementele de amenajare și să stabilească prioritățile în afectarea spațiului disponibil, urmărind asigurarea coerenței, în spațiu și în timp, a diferitelor măsuri de amenajare, programarea realizării acesteia până la gestiunea ansamblului finit, respectiv urmărirea comportării în exploatare, intervențiile în timp și postutilizarea construcțiilor, în conformitate cu normele care asigură parametrii sănătății publice și individuale, un mediu de viață ecologic.

Pentru a contribui la bunăstarea citadinilor s-a impus cu necesitate urmărirea și realizarea unor obiective variate. Primele sunt cele de ordin sanitar, menite să ofere locuitorilor orașelor cadre de viață sănătoasă și plăcută, de a le garanta sănătatea fizică și mentală. Urmează obiectivele sociale, a căror realizare să permită evitarea segregării sociale prin habitat și asigurarea celor mai bune condiții de viață pentru diferitele grupuri, de vecinătate, de activitate ș.a., care coexistă în aglomerație. La rândul lor, obiectivele economice vizează promovarea unei bune organizări a vieții colective, prin plasarea echipamentelor și serviciilor de utilitate publică în cele mai bune condiții de funcționare și randament. În fine, obiectivele estetice vin să asigure un anumit confort vizual al locuitorilor și, în mod special, o anumită armonie între natură și spațiul construit.

Aspectele multiple și complexe pe care le prezintă viața urbană, realizarea disciplinării creșterii urbane și transpunerea în practică a ,,preceptelor urbaniștilor” reclamă cu necesitate și un regim juridic aparte, ,,o nouă poliție specială a proprietății imobiliare, având ca finalitate amenajarea urbană”, care a suferit o serie de mutații semnificative în gestionarea spațiului, fiind îmbogățită și transformată până la nașterea unui veritabil ,,drept al urbanismului”.

Realizarea proiectelor privind amenajarea teritoriului – spațiu necesar procesului de dezvoltare durabilă și parte a avuției naționale de care beneficiază toți cetățenii țării – cât și a proiectelor de urbanism ale colectivităților publice, intră uneori în conflict cu drepturile proprietarilor. Exercițiul acestor drepturi se dovedește uneori incompatibil cu obiectivele de amenajare a teritoriului și cu cele ale activității de urbanism, deoarece afectarea solurilor prevăzută în proiectele respective nu corespunde întotdeauna folosinței pe care doresc să o promoveze proprietarii acestora. Pentru ca obiectivele de interes general să poată fi atinse, exercițiul drepturilor proprietarilor funciari a fost reglementat ,,într-un scop de amenajare”, dreptul de proprietate fiind limitat într-o manieră din ce în ce mai strictă. Interesul colectivității își dovedește astfel primatul asupra proprietății private, iar dreptul de a construi, cunoaște și acesta un atare fenomen.

Temeiul legal al limitărilor, fie în interes edilitar și estetic, fie în interes de salubritate și sănătate publică se află în acte normative specifice, cum sunt: Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, Regulamentele de urbanism, general și locale, H.G. nr. 584/2001 privind amplasarea unor obiecte de mobilier urban; în acte normative adoptate în domeniul construcțiilor, cum este Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții (republicată), Legea locuinței nr. 114/1996 (republicată cu modificările ulterioare), alături de hotărâri ale guvernului și ordine emise de miniștri de resort, al directorului Serviciului Român de Informații pentru aprobarea Precizărilor comune privind avizarea documentațiilor de urbanism și amenajarea teritoriului, precum și a documentațiilor tehnice pentru autorizarea executării construcțiilor; în actele normative emise în domeniul proprietății funciare, cum sunt Legea nr. 18/1991 a fondului funciar (cu modificările și completările ulterioare), Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 (cu modificările ulterioare); în acte normative privind gospodărirea localităților urbane și rurale, cum sunt Legea nr. 326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală, Ordonanța nr. 21/2002 privind gospodărirea localităților urbane și rurale; precum și în alte acte normative complementare domeniului, cum sunt Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005, Ordonanța nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, republicată ș.a.

3.3.8.2. Legătura dintre amenajarea teritoriului și protecția mediului

Principiile dezvoltării durabile au un caracter global, așa încât ele trebuie adaptate tuturor politicilor publice cărora li se aplică, deci, inclusiv, domeniului amenajării teritoriului și urbanismului.

Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului prevede că teritoriul României este parte a avuției naționale de care beneficiază toți cetățenii țării, inclusiv prin gestionarea proceselor de dezvoltare prin activitățile de amenajare a teritoriului, urbanism sau de dezvoltare urbană durabilă ale autorităților publice centrale și locale (art. 1 alin. 1). Statul, prin intermediul autorităților publice, are dreptul și datoria de a asigura, prin activitatea de urbanism și de amenajare a teritoriului, condițiile de dezvoltare durabilă și respectarea interesului general, potrivit legii (art. 1 alin. 4).

Totodată, gestionarea spațială a teritoriului urmărește să asigure indivizilor și colectivităților dreptul de folosire echitabilă și responsabilitatea pentru o utilizare eficientă a teritoriului, condiții de locuire adecvate, calitatea arhitecturii, protejarea identității arhitecturale, urbanistice și culturale a localităților urbane și rurale, condiții de muncă, de servicii și de transport ce răspund diversității nevoilor și resurselor populației, reducerea consumurilor de energie, asigurarea protecției peisajelor naturale și construite, conservarea biodiversității și crearea de continuități ecologice, securitatea și salubritatea publică, raționalizarea cererii de deplasări (art. 1 alin. 5).

Gestionarea spațială a teritoriului țării constituie o activitate obligatorie, continuă și de perspectivă, desfășurată în interesul colectivităților care îl folosesc, în concordanță cu valorile și aspirațiile societății și cu cerințele integrării în spațiul european. (art. 2 alin. 1).

Gestionarea se realizează prin intermediul amenajării teritoriului și al urbanismului, care constituie ansambluri de activități complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spațială echilibrată, la protecția patrimoniului natural și construit, la îmbunătățirea condițiilor de viață în localitățile urbane și rurale, precum și la asigurarea coeziunii teritoriale la nivel regional, național și european (art. 2 alin. 3).

Potrivit art. 3 din aceeași lege, activitatea de amenajare a teritoriului trebuie să fie: globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat; funcțională, trebuind să țină seama de cadrul natural și construit bazat pe valori de cultură și interese comune; prospectivă, trebuind să analizeze tendințele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor și intervențiilor economice, ecologice, sociale și culturale și să țină seama de acestea în aplicare; democratică, asigurând participarea populației și a reprezentanților ei politici la adoptarea deciziilor.

Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate: a) operațională, prin detalierea și delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului; b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităților; c) normativă, prin precizarea modalităților de utilizare a terenurilor, definirea destinațiilor și gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări și plantații (art. 4).

Activitatea de amenajare a teritoriului și de urbanism trebuie să se desfășoare cu respectarea autonomiei locale, pe baza principiului parteneriatului, transparenței, descentralizării serviciilor publice, participării populației în procesul de luare a deciziilor, precum și al dezvoltării durabile, conform cărora deciziile generației prezente trebuie să asigure dezvoltarea, fără a compromite dreptul generațiilor viitoare la existență și dezvoltare proprie (art. 5).

Activitatea de amenajare a teritoriului se exercită pe întregul teritoriu al României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii economice, sociale și teritoriale și integrării spațiale, la nivel național, regional și județean (art. 8).

Potrivit art. 9 din lege, obiectivele principale ale amenajării teritoriului sunt următoarele:

a) dezvoltarea economică și socială echilibrată a regiunilor și zonelor, cu respectarea specificului acestora;

b) îmbunătățirea calității vieții oamenilor și colectivităților umane;

c) gestionarea în spiritul dezvoltării durabile a peisajului, componentă de bază a patrimoniului natural și cultural și a resurselor naturale;

d) utilizarea rațională a teritoriului, prin limitarea extinderii necontrolate a localităților și conservarea terenurilor agricole fertile;

e) conservarea și dezvoltarea diversității culturale.

3.3.8.3. Limitări aduse dreptului de proprietate prin măsurile de amenajare a teritoriului și de urbanism care privesc protecția mediului

Limitările în exercițiul dreptului de proprietate determinate de considerente privind protecția mediului se instituie prin prevederile documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism, care cuprind planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism, Regulamentul general de urbanism și regulamentele locale de urbanism. Documentațiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director, iar documentațiile de urbanism cuprind reglementări operaționale.

Documentațiile de amenajare a teritoriului sunt următoarele: a) Planul de amenajare a teritoriului național; b) Planul de amenajare a teritoriului zonal; c) Planul de amenajare a teritoriului județean.

Planul de amenajare a teritoriului național are caracter director și reprezintă sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu și lung pentru întregul teritoriu al țării.

Planul de amenajare a teritoriului județean are caracter director și reprezintă expresia spațială a programului de dezvoltare socioeconomică a județului. Planul de amenajare a teritoriului județean se corelează cu Planul de amenajare a teritoriului național, cu Planul de amenajare a teritoriului zonal, cu programele guvernamentale sectoriale, precum și cu alte programe de dezvoltare.

Prevederile Planului de amenajare a teritoriului județean devin obligatorii pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului și de urbanism care le detaliază.

Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director și se realizează în vederea soluționării unor probleme specifice ale unor teritorii. Aceste teritorii pot fi: a) intercomunale sau interorășenești, compuse din unități administrativ-teritoriale de bază, comune și orașe; b) interjudețene, înglobând părți din județe sau județe întregi; c) regionale, compuse din mai multe județe.

Documentațiile de urbanism sunt rezultatul unui proces de planificare urbană referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situația existentă și se stabilesc obiectivele, acțiunile, procesele și măsurile de amenajare și de dezvoltare durabilă a localităților.

La rândul lor, documentațiile de urbanism sunt rezultatul unui proces de planificare urbană referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situația existentă și se stabilesc obiectivele, acțiunile, procesele și măsurile de amenajare și de dezvoltare durabilă a localităților. Documentațiile de urbanism au caracter de reglementare specifică și stabilesc reguli ce se aplică direct asupra localităților și părților din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism.

Documentațiile de urbanism sunt următoarele:

a) Planul urbanistic general și regulamentul local aferent acestuia;

b) Planul urbanistic zonal și regulamentul local aferent acestuia;

c) Planul urbanistic de detaliu.

Planul urbanistic general (PUG) are atât caracter director și strategic, cât și caracter de reglementare și reprezintă principalul instrument de planificare operațională, constituind baza legală pentru realizarea programelor și acțiunilor de dezvoltare

Planul urbanistic zonal (PUZ) este instrumentul de planificare urbană de reglementare specifică, prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată a unor zone din localitate, caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate sau printr-o dinamică urbană accentuată. Planul urbanistic zonal asigură corelarea programelor de dezvoltare urbană integrată a zonei cu Planul urbanistic general.

Planul urbanistic de detaliu (PUG) are exclusiv caracter de reglementare specifică pentru o parcelă în relație cu parcelele învecinate. Planul de urbanism nu poate modifica planurile de nivel superior, ci poate doar detalia modul specific de construire în raport cu funcționarea zonei și cu identitatea arhitecturală a acesteia, în baza unui studiu de specialitate. Acesta cuprinde reglementări privind: asigurarea accesibilității și racordarea la rețelele edilitare; permisivități și constrângeri urbanistice privind volumele construite și amenajările; relațiile funcționale și estetice cu vecinătatea; compatibilitatea funcțiunilor și conformarea construcțiilor, amenajărilor și plantațiilor; regimul juridic și circulația terenurilor și construcțiilor.

Planurile urbanistice generale sunt documentații complexe care se întocmesc pentru întregul teritoriu intravilan al localităților în corelare cu teritoriul administrativ al acestora și reglementează utilizarea terenurilor și condițiile de ocupare a acestora cu construcții, inclusiv infrastructuri, amenajări și plantații, constituindu-se în suportul pentru realizarea programelor de dezvoltare a localităților. Regulamentele locale de urbanism întăresc și detaliază prevederile planurilor urbanistice generale referitoare la modul concret de utilizare a terenurilor și de amplasare, dimensionare și realizare a construcțiilor, amenajărilor și plantațiilor, constituindu-se în instrumentul de bază al realizării disciplinei în construcții.

Legea nr. 50(r2)/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții prevede că executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil – teren și/sau construcții – identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel (art. 1).

Legea definește dreptul de execuție a lucrărilor de construcție ca fiind ,,dreptul real principal sau, după caz, dreptul de creanță privind imobilul, care conferă titularului dreptului de a obține, potrivit legii, din partea autorității competente, autorizația de construire sau de desființare” (Anexa nr. 2).

Autorizațiile de construire se eliberează cu respectarea dispozițiilor de urbanism, pe baza certificatului de urbanism, a avizelor/acordurilor legale, precum și a altor documente.

Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administrației publice județene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic și tehnic al imobilelor și condițiile necesare în vederea realizării unor investiții, tranzacții imobiliare ori a altor operațiuni imobiliare, potrivit legii (art. 29 alin. 1 din Legea nr. 350/2001).

Eliberarea lui este obligatorie pentru adjudecarea prin licitație a lucrărilor de proiectare și de execuție a lucrărilor publice, precum și pentru întocmirea documentațiilor cadastrale de comasare, respectiv dezmembrare a terenurilor în cel puțin 3 parcele, atunci când operațiunile respective au ca obiect împărțeli ori comasări de parcele solicitate în scopul realizării de lucrări de construcții și de infrastructură, precum și constituirea unei servituți de trecere cu privire la un imobil. În cazul vânzării sau cumpărării de imobile, certificatul de urbanism cuprinde informațiile privind consecințele urbanistice ale operațiunii juridice, solicitarea certificatului de urbanism atunci când operațiunile de împărțeli ori comasări de parcele fac obiectul ieșirii din indiviziune este facultativă, cu excepția situației în care solicitarea este făcută în scopul realizării de lucrări de construcții și/sau de lucrări de infrastructură (alin. 2).

Restricțiile prevăzute în aceste instrumente principale de planificare a utilizării terenurilor instituie obligații propter rem, care se transmit deținătorilor (proprietarilor) succesivi ai unui imobil. Înțelegând prin protecția mediului ansamblul de măsuri privind protejarea fondului natural și construit, în localități și în teritoriul înconjurător, legislația specifică utilizează drept instrument principal în acest scop zonarea spațiului și atribuirea zonelor rezultate unui regim special de gestionare și protejare a teritoriului.

Totodată, în legislația română, principalul instrument de asigurare a integrării considerațiilor de mediu în pregătirea și adaptarea programelor și planurilor de urbanism îl reprezintă avizul de mediu. Ca act administrativ specific, acesta are natura juridică a unui aviz conform, a cărui solicitare și ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru adoptarea, emiterea sau aprobarea documentelor cărora li se adresează și față de care certifică integrarea considerentelor privind protecția mediului.

3.3.8.4. Instrumente juridice de protejare a mediului urban și de limitare a dreptului de proprietate

În literatura juridică, s-a arătat că pentru aplicarea regulilor de protecție a mediului și garantarea dezvoltării durabile sunt utilizate, în principal, următoarele metode:

a.) Servituțile de mediu și de urbanism

Potrivit art. 559 alin. 2 din Codul civil, proprietarul poate face deasupra terenului toate construcțiile, plantațiile și lucrările pe care le găsește de cuviință, în afară de excepțiile prevăzute de lege. Așadar, administrația care eliberează autorizațiile de urbanism nu acordă dreptul de construire, întrucât această prerogativă este atașată proprietății imobiliare, însă exercițiul acestui drept este condiționat de exigențele de ordine publică, deoarece autorizarea administrativă de a utiliza solul este o autorizație de poliție administrativă.

,,Servitutea de utilitate publică” este definită în Legea nr. 350/2001 ca fiind o sarcină impusă unui imobil pentru uzul și utilitatea altui imobil având un alt proprietar. Aceasta trebuie inclusă în documentațiile de urbanism, ea având, astfel, un caracter propter rem. Măsura de protecție a bunurilor imobile publice nu poate fi opusă cererilor de autorizare decât dacă este conținută în documentațiile de urbanism aprobate (având drept consecință o limitare administrativă a dreptului de proprietate). Cel mai adesea este vorba de obligații de a ,,nu faceˮ și rareori de cele ,,de a faceˮ.

b.) Interdicțiile și restricțiile

Servituțile de mediu in non faciendo interzic orice schimbare de afectare ori a modului de ocupare a solului de natură a compromite conservarea ori protecția spațiilor.

În doctrină, s-a subliniat că cea mai frecventă este, în acest sens, interdicția de a construi, utilizată pentru protejarea spațiilor naturale, faunei, florei, resurselor naturale (parcuri naționale, rezervații naturale, păduri de protecție, zone naturale și spații împădurite clasate în planurile locale de urbanism, perimetre de protecție a puțurilor de captare a apei potabile) ori de a preveni riscurile ori vătămările (plan de prevenire a riscurilor naturale previzibile, planuri de expunere la zgomot, servitute de izolare în jurul instalațiilor clasate, proiecte de interes general).

Interdicțiile de defrișare, de tăiere, smulgere/extragere (parcuri, rezervații naturale, situri, spații împădurite clasate, zone naturale PLU), interdicții de pășunare, interdicția de reîmpădurire, de camping, de afișaj, sunt foarte frecvente. Alte dispoziții prescriu proprietarilor să lase să treacă publicul pentru a accede la țărmul maritim.

c.) Obligațiile de a face

Servituțile in faciendo sunt rare și vizează mai ales constrângeri impuse proprietarilor de situri sau de monumente clasate conform legii, având ca scop prevenirea riscurilor naturale și tehnologice.

d.) Zonificarea urbanistică

Potrivit Anexei nr. 2 la R.G.U. cuprins în Anexa nr. 1 la H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea R.G.U., procentul maxim de ocupare a terenurilor se stabilește în funcție de destinația zonei în care urmează să fie amplasată construcția și de condițiile de amplasare în cadrul terenului.

În funcție de destinația zonei în care urmează să fie amplasată construcția, există zone centrale, zone comerciale, zone mixte, zone rurale, zone rezidențiale, zone industriale.

De asemenea, prin zonificarea funcțională, teritoriul unei localități este împărțit în zone funcționale în care, prin documentațiile de urbanism, se determină funcțiunea dominantă existentă și viitoare. Zona funcțională poate rezulta din mai multe părți cu aceeași funcțiune dominantă (zona de locuit, zona activităților industriale, zona spațiilor verzi etc.). În Anexa nr. 2 la Legea nr. 350/2001, sunt definite, în acest sens:

• Zonă funcțională – parte din teritoriul unei localități în care, prin documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism, se determină funcțiunea dominantă existentă și viitoare. Zona funcțională poate rezulta din mai multe părți cu aceeași funcțiune dominantă (zona de locuit, zona activităților industriale, zona spațiilor verzi etc.). Zonificarea funcțională este acțiunea împărțirii teritoriului în zone funcționale.

• Zonă de protecție – suprafața delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu construit sau natural, al unor resurse ale subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. și în care se instituie servituți de utilitate publică și de construire pentru păstrarea și valorificarea acestor resurse și bunuri de patrimoniu și a cadrului natural aferent. Zonele de protecție sunt stabilite prin acte normative specifice, precum și prin documentații de amenajare a teritoriului sau urbanism, în baza unor studii de specialitate.

• Zonă de risc natural – areal delimitat geografic, în interiorul căruia există un potențial de producere a unor fenomene naturale distructive care pot afecta populația, activitățile umane, mediul natural și cel construit și pot produce pagube și victime umane.

• Zonă protejată – zonă naturală ori construită, delimitată geografic și/sau topografic, determinată de existența unor valori de patrimoniu natural și/sau cultural a căror protejare prezintă un interes public și declarată ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare și reabilitare a valorilor de patrimoniu. Statutul de zonă protejată creează asupra imobilelor din interiorul zonei servituți de intervenție legate de desființare, modificare, funcționalitate, distanțe, înălțime, volumetrie, expresie arhitecturală, materiale, finisaje, împrejmuiri, mobilier urban, amenajări și plantații și este stabilit prin documentații de urbanism specifice aprobate.

3.3.8.5. Reguli privind modul de ocupare a terenurilor referitoare la păstrarea integrității mediului și protejarea patrimoniului natural și construit.

Din cele prezentate anterior, rezultă că regulile privind amenajarea teritoriului și de urbanism vin să limiteze dreptul de proprietate, mai precis prerogativele proprietarilor imobiliari în ceea ce privește folosința și dispoziția materială a bunurilor lor imobiliare. Din acest motiv, sarcinile prevăzute în Regulamentul de urbanism sunt calificate drept servituți de urbanism, ele fiind considerate limitări ale dreptului de proprietate, respectiv ale atributelor pe care acest drept le conferă proprietarului asupra unui imobil prin natura lui, nu și asupra unui imobil prin destinație.

În doctrină, s-a arătat că din interpretarea sistematică a actelor normative adoptate în materie, rezultă că sunt reguli generale care fixează prescripții de amenajare a teritoriului și de urbanism și reguli care restrâng dreptul de construcție, respectiv exercițiul dreptului de proprietate. Sub raportul conținutului și scopului lor, regulile generale de urbanism sunt acele reguli care vizează modul de ocupare a terenurilor și condițiile (regulile) de amplasare și conformare a construcțiilor.

Aceste reguli sunt cuprinse în Regulamentul general de urbanism (în continuare R.G.U.) din Anexa 1 la Hotărârea Guvernului nr. 525 din 27 iunie 1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism. Astfel, Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul unitar de norme tehnice și juridice care stă la baza elaborării planurilor de amenajare a teritoriului, planurilor urbanistice, precum și a regulamentelor locale de urbanism. Regulamentul general de urbanism stabilește, în aplicarea legii, regulile de ocupare a terenurilor și de amplasare a construcțiilor și a amenajărilor aferente acestora. Planurile de amenajare a teritoriului sau, după caz, planurile urbanistice și regulamentele locale de urbanism cuprind norme obligatorii pentru autorizarea executării construcțiilor (art. 1 din R.G.U.)

Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice, juridice și economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum și a regulamentelor locale de urbanism. Regulamentul local de urbanism pentru întreaga unitate administrativ – teritorială, aferent Planului urbanistic general, sau pentru o parte a acesteia, aferent Planului urbanistic zonal, cuprinde și detaliază prevederile referitoare la modul concret de utilizare a terenurilor, precum și de amplasare, dimensionare și realizare a volumelor construite, amenajărilor și plantațiilor, materiale și culori, pe zone, în conformitate cu caracteristicile arhitectural – urbanistice ale acestora, stabilite în baza unui studiu de specialitate. Prevederile regulamentelor locale de urbanism sunt diferențiate pentru fiecare unitate teritorială de referință, zonă și subzonă a acesteia (art. 49 din Legea nr. 350/2001).

În privința domeniului de aplicare, Regulamentul general de urbanism se aplică în proiectarea și realizarea tuturor construcțiilor și amenajărilor, amplasate pe orice categorie de terenuri, atât în intravilan, cât și în extravilan cu excepția construcțiilor și amenajărilor cu caracter militar și special.

În categoria regulilor de bază privind modul de ocupare a terenurilor distingem două categorii, și anume:

– reguli cu privire la păstrarea integrității mediului și protejarea patrimoniului natural și construit;

– reguli cu privire la siguranța construcțiilor și la apărarea interesului public.

A. Reguli cu privire la păstrarea integrității mediului și protejarea patrimoniului natural și construit.

În prima categorieintră o serie de reguli de urbanism care vizează protejarea patrimoniului natural și a celui construit din perspectiva ocupării terenurilor, grupate în funcție de elementele de mediu implicate. Este vorba de noțiunea de terenuri în sens larg, a căror ocupare, din diverse considerente, prezintă o serie de inconveniente și cerințe specifice rezultate din nevoia armonizării interesului general de protecție a mediului cu cele ale exploatării construibile a acestora. Astfel:

a) Reguli privind ocuparea terenurilor agricole din extravilan și a terenurilor agricole din intravilan.

Autorizarea executării construcțiilor și amenajărilor pe terenurile agricole din extravilan este permisă pentru funcțiunile și în condițiile stabilite de lege. Autoritățile administrației publice locale vor urmări, la emiterea autorizației de construire, gruparea suprafețelor de teren afectate construcțiilor, spre a evita prejudicierea activităților agricole

Autorizarea executării construcțiilor pe terenurile agricole din intravilan este permisă pentru toate tipurile de construcții și amenajări specifice localităților, cu respectarea condițiilor impuse de lege și de prezentul regulament.

De asemenea, autorizarea prevăzută la alin. (1) se face cu respectarea normelor stabilite de consiliile locale pentru ocuparea rațională a terenurilor și pentru realizarea următoarelor obiective:

– completarea zonelor centrale, potrivit condițiilor urbanistice specifice impuse de caracterul zonei, având prioritate instituțiile publice, precum și serviciile de interes general

– valorificarea terenurilor din zonele echipate cu rețele tehnico-edilitare;

– amplasarea construcțiilor, amenajărilor și lucrărilor tehnico-edilitare aferente acestora în ansambluri compacte.

Prin autorizația de construire, terenurile agricole din intravilan se scot din circuitul agricol, temporar sau definitiv, conform legii.

b) Reguli privind ocuparea cu construcții a suprafețelor împădurite

Autorizarea executării construcțiilor și amenajărilor pe terenuri cu destinație forestieră este interzisă. In mod excepțional, cu avizul organelor administrației publice de specialitate, se pot autoriza numai construcțiile necesare întreținerii pădurilor, exploatărilor silvice și culturilor forestiere. La amplasarea acestor construcții se va avea în vedere dezafectarea unei suprafețe cât mai mici din cultura forestieră. Cabanele și alte construcții și amenajări destinate turismului vor fi amplasate numai la liziera pădurilor, cu avizul conform al Ministerului Apelor și Protecției Mediului, al Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și al Ministerului Turismului).

c) Reguli privind amplasarea construcțiilor necesare exploatării resurselor subsolului

Aceste reguli disting între construcțiile industriale necesare exploatării și prelucrării resurselor identificate ale subsolului și construcțiile definitive, altele decât cele industriale. Astfel, autorizarea executării construcțiilor definitive, altele decât cele industriale, necesare exploatării și prelucrării resurselor în zone delimitate conform legii, care conțin resurse identificate ale subsolului, este interzisă.

Autorizarea executării construcțiilor industriale necesare exploatării și prelucrării resurselor identificate ale subsolului se face de către consiliile județene sau consiliile locale, după caz, cu avizul organelor de stat specializate.

În cazul identificării de zone cu resurse în intravilanul localității, modalitatea exploatării acestora va face obiectul unui studiu de impact aprobat conform legii.

Zonele care conțin resurse identificate ale subsolului, delimitate potrivit legii, se comunica la consiliile județene prin ordin al președintelui Agentei Naționale pentru Resurse Minerale, pentru fiecare județ.

d) Reguli referitoare la amplasarea construcțiilor în raport cu resursele de apă și platformele meteorologice.

Autorizarea executării construcțiilor de orice fel în albiile minore ale cursurilor de apa și în cuvetele lacurilor este interzisă, cu excepția lucrărilor de poduri, lucrărilor necesare căilor ferate și drumurilor de traversare a albiilor cursurilor de apa, precum și a lucrărilor de gospodărire a apelor (alin.1).

Autorizarea executării lucrărilor prevăzute la alin. (1) este permisă numai cu avizul primarului și al autorităților de gospodărire a apelor și cu asigurarea măsurilor de apărare a construcțiilor respective împotrivainundațiilor, a măsurilor de prevenire a deteriorării calității apelor de suprafața și subterane, de respectare a zonelor de protecție fata de malurile cursurilor de apa și fata de lucrările de gospodărire și de captare a apelor (alin.2).

Autorizarea executării construcțiilor de orice fel în zona de protecție a platformelor meteorologice se face cu avizul prealabil al autorității competente pentru protecția mediului (alin.3).

Zonele de protecție sanitară se delimitează de către autoritățile administrației publice județene și a municipiului București, pe baza avizului organelor de specialitate ale administrației publice (alin.4).

e) Autorizarea construcțiilor în zone cu valoare peisagistică și în zone naturale protejate.

Autorizarea executării construcțiilor și a amenajărilor care, prin amplasament, funcțiune, volumetrie și aspect arhitectural – conformare și amplasare goluri, raport gol-plin, materiale utilizate, învelitoare, paleta cromatica etc. – depreciază valoarea peisajului este interzisă.

Autorizarea executării construcțiilor în parcuri naționale, rezervații naturale, precum și în celelalte zone protejate, de interes național, delimitate potrivit legii, se face cu avizul conformal Ministerului Apelor și Protecției Mediului, Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și al Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului.

f) Autorizarea executării construcțiilor în zone construite protejate

Autorizarea executării construcțiilor în zonele care cuprind valori de patrimoniu cultural construit, de interes național, se face cu avizul conform al Ministerului Culturii și Cultelor și al Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului.

Autorizarea executării construcțiilor în zonele care cuprind valori de patrimoniu cultural construit, de interes local, declarate și delimitate prin hotărâre a consiliului județean, se face cu avizul serviciilor publice descentralizate din județ, subordonate ministerelor prevăzute la alin. (1).

Autorizarea executării lucrărilor de construcții, care au ca obiectiv cercetarea, conservarea, restaurarea sau punerea în valoare a monumentelor istorice, se va face cu avizul conform al Ministerului Culturii și Cultelor*), în condițiile stabilite prin ordin al ministrului culturii și cultelor.

B. Reguli cu privire la siguranța construcțiilor și la apărarea interesului public

a) Autorizarea amplasării construcțiilor în zone de riscuri naturale

Autorizarea executării construcțiilor sau a amenajărilor în zonele expuse la riscuri naturale, cu excepția celor care au drept scop limitarea efectelor acestora, este interzisă.

În sensul reglementărilor în vigoare, prin riscuri naturale se înțelege: alunecări de teren, nisipuri mișcătoare, terenuri mlăștinoase, scurgeri de torenți. eroziuni, avalanșe de zăpadă, dislocări de stânci, zone inundabile și altele asemenea, delimitate pe fiecare județ prin hotărâre a consiliului județean, cu avizul organelor de specialitate ale administrației publice.

b) Amplasarea construcțiilor în zone de riscuri tehnologice

Autorizarea executării construcțiilor în zonele expuse la riscuri tehnologice, precum și în zonele de servitute și de protecție ale sistemelor de alimentare cu energie electrică, conductelor de gaze, apă, canalizare, căilor de comunicație și altor asemenea lucrări de infrastructură este interzisă.

În înțelesul legii, riscurile tehnologice sunt cele determinate de procesele industriale sau agricole care prezintă pericol de incendii, explozii, radiații, surpări de teren ori de poluare a aerului, apei sau solului.

Fac excepție de la prevederile de mai sus, construcțiile și amenajările care au drept scop prevenirea riscurilor tehnologice sau limitarea efectelor acestora.

c) Reguli privind amplasarea construcțiilor cu funcțiuni generatoare de riscuri tehnologice

Autorizarea executării construcțiilor care prin natura și destinația lor, pot genera riscuri tehnologice se face numai pe baza unui studiu de impact elaborat și aprobat conform prevederilor legale.

Lista categoriilor de construcții generatoare de riscuri tehnologice se stabilește prin ordin comun al miniștrilor cu atribuții în domeniile industriei, agriculturii, mediului, sănătății, transporturilor, apărării naționale și afacerilor interne.

d) Asigurarea echipării edilitare

Autorizarea executării construcțiilor care, prin dimensiunile și destinația lor, presupun cheltuieli de echipare edilitară, ce depășesc posibilitățile financiare și tehnice ale administrației publice locale ori ale investitorilor interesați sau care nu beneficiază de fonduri de la bugetul de stat, este interzisă.

Autorizarea executării construcțiilor poate fi condiționată de stabilirea, în prealabil, prin contract, a obligației efectuării, în parte sau total, a lucrărilor de echipare edilitară aferente, de către investitorii interesați.

e) Reguli privind compatibilizarea destinației construcției cu funcțiunea dominantă a zonei de amplasament

Ca regulă de principiu, autorizarea executării construcțiilor se facecu condiția asigurării compatibilității dintre destinația construcției și funcțiunea dominantă a zonei, stabilită printr-o documentație de urbanism, sau dacă zona are o funcțiune dominantă tradițională caracterizată de țesut urban și conformare spațială proprie. În dreptul francez, există o dispoziție paradoxală în Codul de urbanism care interzice eliberarea permisului de construire dacă în zonă există o sursă de zgomot puternic care ar putea expune viitoarea construcție unei poluări sonore. Regula se aplică numai în absența planului local de urbanism și consacră un fel de drept dobândit înfavoarea poluatorului.

În acest sens, în Anexa nr. 1, „Amplasarea construcțiilor, în funcție de destinația acestora, în cadrul localității” a Regulamentului general de urbanism, s-a instituit o serie de reguli referitoare la situarea construcțiilor administrative (sediile autorităților publice centrale fiind amplasate în Capitala României, zona centrală, sediileserviciilor descentralizate în teritoriu ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale în municipiile reședință de județ, în zona centrală sau pe principalele artere de circulație, sediile de primării în municipii, orașe sau comune în zona centrală, sediile de partide politice în Capitala României, în zona centrală sau pe principalele artere de circulație, filialele, sediile de sindicate, culte, fundații, organizații neguvernamentale, agenții etc. in zona centrală a localităților sau pe principalele artere de circulație ș.a.), construcțiilor financiar-bancare, construcțiilor comerciale, construcțiilor de cult, construcțiilor de sănătate, construcțiilor și amenajările sportive, construcțiilor de agrement, construcțiilor de turism și construcțiilor de locuințe.

f) Procentul de ocupare a terenurilor

Autorizarea executării construcțiilor se face cu condiția ca procentul de ocupare a terenurilor să nu depășească limita superioară stabilită, în prezent, în Anexa nr. 2a Regulamentului general de urbanism. Procentul maxim de ocupare a terenurilor se stabilește în funcție de destinația zonei în care urmează să fie amplasată construcția și de condițiile de amplasare în cadrul terenului.

g) Reguli privind lucrările de utilitate publică

Autorizarea executării altor construcții pe terenuri care au fost rezervate în planuri de amenajare a teritoriului, pentru realizarea de lucrări de utilitate publică, este interzisă; autorizarea executării lucrărilor de utilitate publică se face pe baza documentației de urbanism sau de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.

Ca o aplicare concretă a acestor reguli, potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 71/1996, pe terenurile rezervate dezvoltării căilor de comunicație stabilite prin documentațiile de amenajare a teritoriului este interzisă autorizarea executării construcțiilor definitive.

C. Alte reguli privind condițiile de amplasare și conformare a construcțiilor

În cadrul condițiilor (regulilor) de amplasare și conformare a construcțiilor, avem: reguli de amplasare și restrângeri minime obligatorii; reguli cu privire la asigurarea acceselor obligatorii; reguli cu privire la echiparea tehnico-edilitară; reguli cu privire la forma și dimensiunile terenului și ale construcțiilor; reguli cu privire la amplasarea de parcaje, spații verzi și împrejmuiri.

Regulile de amplasare și retrageri minime obligatorii se referă la: orientarea față de punctele cardinale; amplasarea față de drumurile publice a construcțiilor cu funcțiuni de locuire; amplasarea față de căi navigabile existente și cursuri de apă potențial navigabile; amplasarea față de căi ferate din administrarea Companiei Naționale Căi ferate ,,C.F.R.” S.A., respectiv față de zona de protecție a infrastructurilor feroviare; amplasarea față de aeroporturi; retrageri față de fâșia de protecție a frontierei de stat, autorizarea executorii construcțiilor în extravilan putându-se face numai la distanța de 500 m față de fâșia de protecție a frontierei de stat, către interior; amplasarea față de aliniament (în cazul zonelor construite compact, construcțiile vor fi amplasate obligatoriu la aliniamentul clădirilor existente; retragerea construcțiilor față de aliniament este permisă numai dacă se respectă coerența și caracterul fronturilor stradale; în ambele situații, autorizațiile se emit numai dacă înălțimea clădirii nu depășește distanța măsurată, pe orizontală, din orice punct al clădirii față de cel mai apropiat punct al aliniamentului opus); amplasarea în interiorul parcelei, care trebuie să respecte distanțele minime obligatorii față de limitele laterale și posterioare ale parcelei, conform Codului civil, precum și distanțele minime necesare intervențiilor în caz de incendiu, stabilite pe baza avizului unității teritoriale de pompieri.

Regulile cu privire la asigurarea acceselor obligatorii impun, pe de o parte, posibilitatea de acces la drumurile publice, direct sau prin servitute, conform destinației construcției, caracteristicile acestora permițând intervenția mijloacelor de stingere a incendiilor, iar de pe altă parte, posibilitatea acceselor pietonale, potrivit importanței și destinației construcției.

Numărul și configurația acceselor carosabile se determină, conform Regulamentului general de urbanism, în mod diferit, funcție de categoria de construcții ca și de localizarea acesteia. Așa de exemplu, pentru toate categoriile de clădiri financiar-bancare, vor fi prevăzute accesuri carosabile directe din străzi de categoria I sau II, după caz, și se vor asigura accesuri carosabile separate pentru: accesul oficial, accesul personalului, accesul publicului, acces la tezaur, acces de serviciu. Pentru construcții de locuințe se stabilesc reguli proprii pentru locuințele unifamiliale, semicolective și colective (de exemplu, pentru locuințe unifamiliale cu acces și lot propriu se vor asigura: accesuri carosabile pentru locatari; acces carosabil pentru colectarea deșeurilor menajere și pentru accesul mijloacelor de stingere a incendiilor; alei (semi) carosabile în interiorul zonelor parcelate, cu o lungime de minimum 3,6 m, iar pentru cele cu lungimi mai mari de 25 m vor fi prevăzute supralărgiri de depășire și suprafețe pentru manevre de întoarcere; în cazul unei parcelări pe două rânduri, accesurile la parcelele din spate se vor realiza prin alei de deservire locală (fundătură): cele cu o lungime de 30 m – o singură bandă de 3,5 m lățime; cele cu o lungime de 100 m – minimum 2 benzi (total 7 m), cu trotuar cel puțin pe o latură și supralărgiri pentru manevre de întoarcere la capăt).

Regulile cu privire la echiparea tehnico-edilitară condiționează autorizarea executării construcțiilor de posibilitatea racordării de noi consumatori la rețelele existente de apă, la instalațiile de canalizare și de energie electrică, regulă de la care se poate deroga pentru locuințe individuale, cu avizul organelor administrației publice locale, în condițiile prevăzute de lege.

Regulile privind forma și dimensiunile terenurilor și ale construcțiilor vizează parcelarea, înălțimea construcțiilor și aspectul exterior al construcțiilor.

Parcelarea este operațiunea de divizare a unei suprafețe de teren în minimum 4 loturi alăturate, în vederea realizării unei noi construcții, autorizarea executării parcelărilor fiind permisă numai dacă pentru fiecare lot în parte se respectă cumulativ următoarele condiții: front la stradă de minimum 8 m pentru clădiri înșiruite și de minimum 12 m pentru clădiri izolate sau cuplate; suprafața minimă a parcelei de 15 m pentru clădiri înșiruite și, respectiv, de minimum 200 m pentru clădiri amplasate izolat sau cuplate.

Autorizarea executării construcțiilor se face cu respectarea înălțimii medii a clădirilor învecinate și a caracterului zonei, fără ca diferența de înălțime să depășească cu mai mult de două niveluri clădirile imediate învecinate.

Aspectul exterior al clădirilor nu poate să contravină funcțiunii acestora și să nu deprecieze aspectul general al zonei, așa încât, autorizarea executării construcțiilor care, prin conformare, volumetrie și aspect exterior, intră în contradicție cu aspectul general al zonei și depreciază valorile general acceptate ale urbanismului și arhitecturii este interzisă.

În sfârșit, regulile privind amplasarea de parcaje, spații verzi și plantate, împrejmuiri, prevăd că: autorizarea executării construcțiilor care, prin destinație, necesită spații de parcare, se emite numai dacă există posibilitatea realizării acestora în afara domeniului public; suprafețele parcajelor se determină în funcție de destinația și capacitatea construcției.

Autorizarea de construire va conține obligația menținerii sau creării de spații verzi și plantate, în funcție de destinația și de capacitatea construcției. Împrejmuirile sunt de mai multe categorii: opace – necesare pentru protecția împotriva intruziunilor, separarea unor servicii funcționale, asigurarea protecției vizuale; transparente, decorative sau gard viu – necesare delimitării parcelelor aferente clădirilor și/sau integrării clădirilor urbanistice. Pentru ambele categorii, aspectul împrejmuirilor se va supune acelorași exigențe ca și în cazul aspectului exterior al construcției.

Așadar, construcțiile civile, industriale, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizației de construire, emisă în condițiile legii, și a reglementărilor privind proiectarea și executarea construcțiilor.

Autorizația de construire reprezintă actul de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea și funcționarea construcțiilor, și se emite în temeiul și cu respectarea prevederilor documentațiilor de urbanism și de amenajare a teritoriului, avizate și aprobate potrivit legii.

În condițiile legii, nu se emit autorizații provizorii sau sub condiția îndeplinirii ulterioare a unor cerințe referitoare la documentația depusă (obținerea de avize și acorduri, completări sau modificări în piesele scrise și desenate etc.).

Autorizațiile de construire sau de desființare emise cu încălcarea prevederilor legale, pot fi anulate de către instanțele de contencios administrativ, potrivit legii, la cererea persoanelor interesate, și de către prefect, inclusiv la sesizarea expresă a organelor de control ale Inspectoratului de Stat în Construcții.

Construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, nu se consideră finalizate și nu pot fi intabulate în cartea funciară.

3.3.8.6. Alte limitări privind exercițiul dreptului de proprietate prin reglementări în interes edilitar, de estetică urbană, de salubritate și sănătate publică

a) Ordonanța Guvernului nr. 21/2002 privind gospodărirea localităților urbane și rurale stabilește cadrul juridic pentru asigurarea și păstrarea curățeniei și ordinii pe teritoriul localităților, buna gospodărire a acestora și respectarea normelor de igienă constituie o obligație fundamentală a autorităților administrației publice locale, a instituțiilor publice, agenților economici și a altor persoane juridice, precum și a cetățenilor (art. 1 alin. 2).

În aplicarea prevederilor acestei legii, tuturor cetățenilor le revin următoarele obligații: întreținerea și curățenia locuințelor pe care le dețin în proprietate sau cu chirie, a anexelor gospodărești, a curților și împrejmuirilor acestora; curățarea fațadelor locuințelor și a altor construcții amplasate la frontul străzii, tencuirea și zugrăvirea periodică a acestora, potrivit măsurilor stabilite de consiliile locale; repararea și întreținerea instalațiilor aferente imobilelor; menținerea curățeniei pe trotuare, pe partea carosabilă a străzii sau a drumului, pe porțiunea din dreptul gospodăriei și a locurilor de parcare pe care le folosesc; depozitarea reziduurilor și a gunoaielor numai în locurile special amenajate de autoritățile administrației locale; curățarea și întreținerea șanțurilor, rigolelor și podețelor aferente proprietății (art. 10).

Este în afară de orice îndoială că dispozițiile actelor normative anterior menționate se coroborează cu normele juridice care au un caracter de generalitate și sunt cuprinse în diverse alte acte normative (lege, ordonanță, ordin, norme metodologice, precizări comune ș.a.), emise în considerarea asigurării unui mediu de viață ecologic în toate așezările umane, începând cu stabilirea condițiilor privind executarea construcțiilor de locuințe și continuând cu instituirea normelor de igienă privind mediul de viață al populației, cu reglementarea activității de producere, ambalare, depozitare și comercializare a alimentelor, responsabilitățile producătorilor și comercianților.

b) Ordinul Ministrului Sănătății nr. 119/2014 a aprobat Normele de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației din 4.02.2014 (denumite în continuare ,,Normeˮ) care cuprind: norme de igienă referitoare la zonele de locuit; norme de igienă referitoare la aprovizionarea cu apă a localităților; normele de igienă pentru fântâni publice și individuale folosite la aprovizionarea cu apă de băut; norme de igienă referitoare la colectarea și îndepărtarea apelor uzate și apelor meteorice, norme de igienă pentru unitățiler de folosință publică și norme referitoare la colectarea, îndepărtarea și neutralizarea deșeurilor solide, precum și norme de igienă privind administrarea cimitirelor, crematoriilor umane, înhumarea, transportul și deshumarea cadavrelor umane.

Normele stabilesc condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească terenurile destinate amplasării și dezvoltării localităților: să asigure protecția populației împotriva surpărilor și alunecărilor de teren, avalanșelor și inundațiilor, emanațiilor sau infiltrațiilor de substanțe toxice, inflamabile sau explozive, poluării mediului; să dispună de posibilități de alimentare cu apă, de îndepărtare și neutralizare a apelor meteorice, a apelor uzate și a reziduurilor; să dispună de posibilități de dezvoltare normală a zonei verzi, de recreere și odihnă.

Referindu-se la amplasarea clădirilor destinate locuințelor, Normele prevăd că amplasamentul trebuie să asigure însorirea acestora pe o durată de minimum 1 ½ ore zilnic, la solstițiul de iarnă, a tuturor încăperilor de locuit, iar distanța dintre clădiri trebuie să fie mai mare sau cel puțin egală cu înălțimea clădirii celei mai înalte, pentru a nu se umbri reciproc (art. 2).

Între întreprinderile industriale, care pot polua factorii de mediu, și teritoriile învecinate, trebuie să se asigure zone de protecție sanitară, prin teritorii protejate în sensul acestor norme înțelegându-se: zonele de locuit, parcurile, rezervațiile naturale, zonele de interes balneoclimaterice, de odihnă și recreere, instituțiile social-culturale și medicale, precum și unitățile economice ale căror procese tehnologice necesită factori de mediu lipsiți de impurități (ar. 8).

Zonele de protecția sanitară se stabilesc, ca formă, mărime și mobilare, pe baza studiilor de impact asupra sănătății populației și mediului înconjurător.

Normele stabilesc distanțele minime de protecție sanitară, recomandate între zonele protejate și o serie de unități care produc disconfort și unele riscuri sanitare. În Norme se precizează clar că suprafețele de teren incluse în zonele de protecție sanitară pot fi exploatate agricol, cu excepția culturilor de plante utilizate în scop alimentar sau furajer, care, prin fixarea sau concentrarea de substanțe poluante (plumbul și compușii din plumb, fluorul și compușii săi, pesticide greu degradabile etc.) pot fi vătămătoare pentru om și animale. În interiorul zonei de protecție sanitară se interzice amplasarea oricăror obiective, cu excepția celor destinate personalului de întreținere și intervenție (art. 13). Adăposturile pentru creșterea animalelor în curțile persoanelor particulare (de cel mult 5 capete porcine și 5 capete bovine) se amplasează la cel puțin 10 m de cea mai apropiată locuință învecinată și se exploatează astfel încât să nu producă poluarea mediului sau disconfort vecinilor (art. 16).

Potrivit Normelor, sursele de apă folosite pentru aprovizionarea cu apă a localităților, trebuie protejată împotriva activităților umane, prin izolarea surselor prin perimetre de protecție sanitară și controlul activităților poluante din teritoriul aferent, iar proprietarii terenurilor pe care se află zonele de protecție sanitară vor fi avertizați în scris asupra restricțiilor de utilizare (art. 23 alin. 3). Când se creează imposibilitatea asigurării perimetrelor de protecție sanitară, Normele permit reducerea acestor perimetre la regimul sever de protecție sanitară și se adaptează tehnologia de tratare a apei în consecință (alin. 3).

Referitor la fântânile publice și individuale, folosite în aprovizionarea cu apă de băut, Normele prevăd condițiile în care trebuie să fie amplasate și construite fântânile astfel încât ele să fie protejate de orice sursă de poluare, iar apa din fântână, pentru a fi folosită în scop potabil, trebuie să corespundă calitativ reglementărilor în vigoare pentru apa potabilă.

c) Ordonanța de Urgență nr. 195/2005 prevede imperativ și cu caracter de generalitate că: ,,Gestionarea deșeurilor se efectuează în condiții de protecție a sănătății populației și a mediului și se supune prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, precum și legislației specifice în vigoare” (art. 29).

Aceste dispoziții legale vin să întărească normele de igienă referitoare la colectarea, îndepărtarea și neutralizarea deșeurilor solide, care prevăd obligația cetățenilor de a respecta întocmai măsurile stabilite de primărie pentru asigurarea igienei publice și salubrității localității, precum și regulile elementare de igienă în gospodăria sau locuința proprie, astfel încât să nu creeze disconfort vecinilor și să nu constituie pericol pentru sănătatea publică a comunității (art. 36 din Norme).

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA.

4.1. Problematica proprietății suscită dintotdeauna atenția teoreticienilor și practicienilor, constituind terenul celor mai aprinse controverse privind legitimitatea, conținutul și regimul acesteia, în strânsă legătură cu apariția și evoluția societății umane, cu imperativele majore ale fiecărei etape de dezvoltare a societății, cu progresul social și uman. Iată de ce am considerat oportun a începe demersul nostru cu o analiză succintă a noțiunii și istoricului dreptului de proprietate.

Cu întinse ramificații în domeniul economic și social, datorită mai ales raportului de apropriațiune și distribuire a bunurilor, între alte condiții similare din cadrul complexului social, proprietatea se distinge prin aceea că se asociază ideii de avuție care vizează bunuri materiale și spirituale create în societate. Fără aproprierea acestor bunuri, fără constituirea proprietății asupra lor nu poate exista nici omul și nici societatea. De aici concluzia că proprietatea reprezintă una din condițiile vitale, ale existenței materiale și spirituale ale omului și societății umane.

Prin formele ei de manifestare specifice, proprietatea reprezintă temelia generală pe care oamenii își clădesc viața economică, socială, politică și culturală, ea determină stratificarea populației în clase, grupuri și categorii sociale, sistemul de interese și stimulente în societate, organizarea politică a acesteia.

Ca parte componentă a realității sociale, proprietatea capătă semnificație într-un anumit context social, economic și politic determinat, poartă amprenta istoricității și al sistemului de valori în vigoare al unei societăți date, reprezentând în toate timpurile expresia funcționării unui anumit sistem social.

În definirea proprietății au fost emise opinii multiple, care, însă, coexistă, neconturându-se o teorie clară a proprietății. Astfel, dreptul de proprietate formează o construcție juridică, o categorie aparte a dreptului, care rămâne o temă extrem de incitantă, fiindcă reprezintă axul central în jurul căruia pivotează întreaga viață economică, socială și politică a oamenilor.

Dreptul de proprietate se înfățișează ca un ,,complex de atribute juridicește ocrotite, în virtutea cărora titularul lui își poate satisface interesele legate de aproprierea unui lucru, interese care sunt determinate și condiționate de existența proprietății în sens economic, corespunzătoare stadiului istoric de dezvoltare al unei societăți date”. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este formula juridică instituită de autoritatea statală, prin intermediul căreia raportul social-economic de proprietate devine un raport juridic. Grație acestei formule, anumite raporturi social-economice de proprietate se transpun în plan juridic, în cadrul căruia ele îmbracă forma dreptului de proprietate. În acest plan, proprietatea, ca entitate socială și economică, are corespondent în dreptul de proprietate, iar pe cale de consecință, însușirea, aproprierea bunurilor devine un drept de însușire, un drept de apropriere, sancționat și întărit prin forța de constrângere a statului.

În doctrina românească, s-au formulat mai multe definiții generale ale dreptului de proprietate, toate aceste definiții reducându-se, în esență, la definiția clasică din dreptul roman. Așadar, sintetizând aceste definiții, putem defini dreptul de proprietate ca fiind acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și în limitele determinate de lege.

Evoluția societății umane ne arată că proprietatea privată a existat încă din epoca primitivă a omenirii și va continua să existe, fiind indispensabilă pentru orice organizare socială. Astfel, dreptul de proprietate a fost proclamat ca un drept fundamental al omului, fiind consacrat, în principiu, la nivel constituțional. Totodată, dreptul de proprietate are și o consacrare internațională, pe plan universal figurând în articolul 17 al Declarației universale a drepturilor omului. Pe plan european, Consiliul Europei și Uniunea europeană au dezvoltat propriile lor mecanisme de garantare a dreptului de proprietate, inspirându-se ăndeosebi din tradițiile constituționale ale statelor membre.

Scurta incursiune în istoria proprietății ne arată că, chiar de la începuturile ei, proprietatea are în conținutul său un element social și un element individual, fiind instituită nu numai în interesul individului pentru a-i garanta să se bucure de fructele muncii sale, ci și în interesul societății.

Proprietatea s-a individualizat, în conformitate cu necesitățile impuse de evoluția economică a societății, dar s-a și socializat, o dovadă în acest sens fiind diferitele forme de exprimare a aproprierii de-a lungul timpului, începând cu Roma antică și până în zilele noastre, precum și limitările care i s-au impus.

4.2. Având în vedere locul Convenției Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern, am continuat cercetarea noastră cu o analiză a dreptului de proprietate din perspectiva sistemului acestei Convenții.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, îmbogățită substanțial de o jurisprudență abundentă, se impune ca model de referință atât pentru dreptul național al statelor membre ale Convenției, cât și pentru dreptul Uniunii. În acest sens, referindu-se la forța obligatorie a hotărârilor Curții Europene, în doctrină s-a subliniat că ,,modul cum au fost receptate și aplicate efectele acestor hotărâri de către statele membre ale Consiliului Europei, prin executarea lor obligatorie și voluntară, este relevat de adaptările legislative și ale jurisprudenței constituționale și judiciare din aceste țări. În majoritatea cazurilor nu numai statele împotriva cărora s-au pronunțat hotărâri de CEDO au efectuat schimbări legislative sau jurisprudențiale, ci și celelalte state supuse jurisdicției Curții de la Strasbourg.ˮ

Dispoziția cuprinsă în articolul 1 al primului Protocol adițional al Convenției rămâne principala dispoziție europeană care protejează dreptul de proprietate ca drept fundamental al omului, fiind, de altfel, singurul drept cu conținut economic protejat de acest instrument juridic european.

Curtea de la Strasbourg a extins domeniul de aplicare a textului Convenției, incluzând în noțiunea de ,,bunuriˮ orice valoare patrimonială. Astfel, dincolo de bunurile corporale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat drept bunuri o serie întreagă de bunuri incorporale, drepturile și interesele care constituie active, obținute în mod legal, precum și speranțele legitime care ar putea lua naștere în mintea persoanelor fizice, grație dreptului pozitiv. Aceste două tipuri de calificare se regăsesc și în jurisprudența Curții de la Luxembourg în noțiunile de drept concret și efectiv și de speranță legitimă utilizate, după cum am văzut și de această din urmă jurisdicție în cuprinsul hotărârilor sale.

De asemenea, jurisprudența CEDO a stabilit că textul citat conține ,,trei norme distincteˮ: prima, de ,,ordin generalˮ, enunță principiul respectării proprietății, a doua privește lipsirea de proprietate, pe care o supune anumitor condiții, iar a treia se referă la reglementarea folosinței bunurilor în conformitate cu interesul general, recunoscând statelor dreptul de a aplica legile pe care le consideră necesare în acest scop.

Prin urmare, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, dispozițiile articolului 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului permițând, după cum am văzut, două tipuri de ingerințe: lipsirea de proprietate și reglementarea folosinței bunurilor. S-a subliniat în doctrină că acestor limite textuale li se adaugă o limită ,,descoperităˮ de către Curte în hotărârea sa de principiu Sporrong și Lönnroth contra Suediei, respectiv atingerea dreptului de proprietate în ,,substanțaˮ sa. Conform acestei reformulări a textului, Curtea a subliniat că cele trei norme sunt distincte, dar, în același timp, complementare, deoarece prima normă privește garantarea generală a dreptului de proprietate, la care celelalte două norme vin să aducă o calificare sau o limitare, ele urmând a fi interpretate și aplicate numai în funcție de primul principiu.

În scopul asigurării unor garanții reale, practice și efective ale dreptului de proprietate, Curtea de la Strasbourg a enunțat o cerință generală de proporționalitate în domeniul limitării dreptului de proprietate. Astfel, s-a admis că statele își pot reglementa folosința bunurilor în funcție de interesul general, însă cu respectarea articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului, Statele având astfel obligația de a „stabili dacă s-a respectat un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului” (Sporrong și Lönnroth contra Suediei, din 23 septembrie 1982). De asemenea, aprecierea acestui echilibru are în vedere și condițiile de acordare a despăgubirilor, deoarece dreptul la indemnizare este un element constitutiv al dreptului de proprietate.

4.3. Analiza dreptului de proprietate în cadrul dreptului Uniunii Europene prezintă un caracter de noutate în literatura juridică din țara noastră, motiv pentru care ne-am permis o cercetare cât mai în detaliu a acestei problematici atât de puțin abordate în doctrina juridică românească.

La începuturile integrării comunitare, tratatele nu conțineau nicio dispoziție referitoare la protecția drepturilor fundamentale, respectiv la protecția dreptului de proprietate, dat fiind considerentele de ordin economic care au determinat înființarea Comunității Europene.

Deși inițial, dreptul comunitar nu recunoștea drepturile fundamentale, totuși, dreptul de proprietate figura în Tratatul de instituire a Comunității Europene la articolele 295 (articolul 345 din TFUE) și 30 din TCE (articolul 36 TFUE). Însă, în acest context, dreptul de proprietate nu era considerat ca un drept individual, ci ca o limită negativă a competenței Comunității, ca o excepție de la aplicarea dispozițiilor de drept comunitar. Prin urmare, reglementarea dreptului de proprietate (publică sau privată) a fost lăsată în competența statelor membre, excluzându-se, în principiu, posibilitatea de intervenție a Uniunii în acest domeniu.

O dată cu trecerea timpului, protecția drepturilor fundamentale a devenit necesară ca urmare a presiunii jurisdicțiilor naționale, îndeosebi a curților constituționale germane și italiene, care ar fi pus sub semnul întrebării supremația dreptului comunitar în cazul în care acesta nu ar fi respectat drepturile fundamentale garantate la nivel național. Astfel, începând cu hotărârea pronunțată în cauza Stauder (cauza C-29/69) și continuând cu hotărârile Internationale Handelsgesellschaft (cauza C-11/70), Nold (cauza C-4/73), CJUE a recunoscut importanța acestor drepturi fundamentale, arătând că acestea sunt parte integrantă a principiilor generale de drept a căror respectare este asigurată de către Curte. În acest scop, CJUE a subliniat că se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, astfel încât nu pot fi admise în Comunitate măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute de constituțiile acestor state. Instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau au aderat, pot furniza, de asemenea, indicații de care ar trebui să se țină seama în cadrul dreptului comunitar. În această privință, Convenția Europeană a Drepturilor Omului are o semnificație particulară.

Cu privire la dreptul de proprietate ca principiu general de drept, în hotărârea Hauer (cauza C-44/79), CJUE arată că drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului, a căror respectare o asigură.

Mai târziu, protecția drepturilor fundamentale recunoscută inițial de jurisprudență a fost formalizată în tratate. Prima referire la drepturile fundamentale a fost făcută în Tratatul de la Maastricht, la articolul F, alineatul 2. Apoi, o dată cu Tratatul de la Nisa, a fost adoptată și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, fără a avea, însă, forță juridică.

Începând cu data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană recunoaște toate drepturile, libertățile și principiile înscrise în Cartă cărora le atribuie aceeași valoare juridică ca și tratatelor constitutive. Astfel, dreptul de proprietate ca drept fundamental este consacrat și garantat dreptul Uniunii Europene prin articolul 17 din Cartă.

Redactarea articolului 17 din Cartă care reglementează dreptul de proprietate a fost inspirată de conținutul articolului 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, articolul 52 alineatul 3 din Cartă prevede că: ,,(3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.ˮ

Prin urmare, având în vedere asemănarea textului din Cartă cu cel din Convenție, în principiu nu ar trebui să existe dificultăți în ceea ce privește interpretarea dreptului de proprietate reglementat de Cartă în lumina dreptului de proprietate reglementat prin Protocolul 1 al Convenției.

Prin urmare, CJUE interpretează dreptul de proprietate în lumina articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției, așa încât pentru a evidenția ce înțelege CJUE prin obiectul dreptului de proprietate, ar trebui să amintim că în jurisprudența Curții de la Strasbourg noțiunea de bunuri acoperă toate drepturile și interesele constituind active, obținute în mod legal, precum și speranțele legitime care ar putea lua naștere în mintea persoanelor fizice, grație dreptului pozitiv. Aceste două tipuri de calificare se regăsesc și în jurisprudența dreptului Uniunii în noțiunile de drept concret și efectiv și de speranță legitimă utilizate de Curtea de Justiție de la Luxembourg.

Conștientă fiind că protecția articolului 1 al Primului Protocol al Convenției Europene depășește cu mult simplul drept de proprietate clasică, vizând respectarea proiectării personalității umane în domeniul intereselor materiale, și pentru a evita conflictele de calificare cu care CEDO este familiară, CJUE utilizează alternativ sau cumulativ, în funcție de condițiile fiecărei spețe, noțiunile de proprietate, drept concret și efectiv și speranță legitimă, noțiuni ce decurg toate din această idee generală de protecție a proprietății. Legătura pe care această din urmă curte o stabilește între aceste trei noțiuni reiese, de altfel, cu claritate, din jurisprudența sa.

Prin urmare, având în vedere că CJUE interpretează dreptul de proprietate în lumina articolul 1 al Protocolului 1 al Convenției Europene, s-ar putea susține, în opinia noastră, că noțiunile de drepturi concrete și efective și de speranță legitimă constituie cele două elemente care conturează obiectul dreptului de proprietate protejat de CJUE. Așadar, lucrarea de față cuprinde o analiză a sensurilor pe care le atribuie CJUE noțiunilor de drept concret și efectiv (drept dobândit) și de speranță legitimă.

La fel ca toate celelalte drepturi fundamentale, dreptul de proprietate a fost recunoscut în mod treptat în dreptul Uniunii. O asemenea recunoaștere, însă, nu a presupus în mod automat o protecție absolută a acestui drept, astfel încât exercitarea dreptului de proprietate, așa cum am arătat, poate fi limitată prin diverse tipuri de restricții.

În primul rând, articolul 51 din Cartă impune o limitare cu caracter general, prin care se restrânge domeniul de aplicare al acesteia la instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și la statele membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.

În al doilea rând, limitarea exercițiului dreptului de proprietate poate fi impusă de obiectivele de interes general urmărite de Uniune. Într-adevăr, interesele generale ale Uniunii, îndeosebi obiectivul integrării, au determinat o abordare restrictivă a CJUE în această chestiune, Curtea acceptând derogări de la dispozițiile tratatelor doar în cazuri excepționale. Cu toate acestea, în ultimii ani, s-a observat o tendință a Curții spre o abordare mai favorabilă intereselor individuale. Urmând acest principiu, CJUE a pronunțat hotărâri interesante în domeniul înghețării fondurilor, statuând că măsurile conservatorii, deși nesusceptibile de a aduce atingeri dreptului de proprietate în substanța sa, constituie o limitare nejustificată a dreptului de proprietate. În pofida acestei tendințe, analiza noastră arată că, în anumite circumstanțe, interesul general continuă să prevaleze asupra protecției dreptului de proprietate. Prin urmare, Curtea enunță, dincolo de texte, o exigență generală de proporționalitate în materie de limitare a dreptului de proprietate, deoarece un just echilibru trebuie să fie menținut între exigențele interesului general și imperativele de protejare a interesului individual.

Totodată, în virtutea principiului respectării proprietății, Curtea supune controlului său toate atingerile aduse dreptului de proprietate, care nu sunt susceptibile a fi considerate ca privare de proprietate sau reglementare a folosinței bunurilor, pentru că afectează ,,substanța” dreptului de proprietate.

Curtea de Justiție și-a fondat în mod explicit recunoașterea limitărilor aduse dreptului de proprietate pe dispozițiile articolului 1 al primului Protocol adițional la Convenția Europeană.

Așadar, în lucrarea de față, am putut să vedem cum Curtea califică, în practică, o limitare fie ca lipsire de proprietate, fie ca reglementare a folosinței bunurilor.

Astfel, din analiza jurisprudenței CJUE referitoare la lipsirea de proprietate rezultă că, în mod tradițional, Curtea de Justiție analizează îndeplinirea a două condiții: condiția deposedării și condiția indemnizației.

Totodată, în ceea ce privește reglementarea folosinței bunurilor, Curtea a statuat că aceasta trebuie să corespundă unui scop de interes general, protecția mediului și dezvoltarea durabilă fiind considerate ca exigențe de interes general ce pot justifica restricții ale dreptului deproprietate.

În cele din urmă, CJUE a clarificat faptul că exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată în măsura în care protecția dreptului fundamental de proprietate ar intra în conflict cu protecția altor drepturi fundamentale sau cu alte principii generale de drept, fiind necesarăasigurarea unui just echilibru între diferitele drepturi fundamentale protejate de dreptul Uniunii.

4.4. Constituția României ocrotește și garantează dreptul de proprietate prin dispozițiile articolelor 44 și 136, dispoziții care au stat atât la baza legislației României în materie, cât și a deciziilor Curții Constituționale referitoare la controlul constituționalității legilor în domeniul dreptului de proprietate.

Pornind de la ideea că proprietatea este nu numai un drept subiectiv fundamental garantat în mod egal de lege, indifierent de titular, dar are și o funcție socială, Constituția României a consacrat o serie de limitări și, în unele cazuri, chiar suprimări ale dreptului de proprietate privată pe considerentul că satisfacerea unui interes general nu se poate realiza altfel.

Premisele limitărilor aduse exercițiului dreptului de proprietate sunt conținute în prevederile art. 44 alin. 1 din Constituție care stipulează că limitele și conținutul acestui drept sunt stabilite de lege. Totodată, alineatul 7 al aceluiași articol reglementează obligațiile ce decurg din sarcinile privind protecția mediului și cele privind buna vecinătate. Astfel, se prevede că ,,Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.ˮ

4.5. Reluând dispozițiile articolului 136 alineatul 1 din Constituție, noul Cod civil prevede în articolul 552 că ,,Proprietatea este publică sau privatăˮ. Așadar, dreptul de proprietate privată este definit în articolul 555 din noul Cod civil astfel: ,,(1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. (2) În condițiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalități și dezmembrăminte, după caz.ˮ

După cum am văzut, în noul Cod civil, dreptul de proprietate este definit prin conținutul său, și anume prin atributele dreptului de proprietate, respectiv posesia (ius possidendi), folosința (ius utendi și ius fruendi) și dispoziția (ius abutendi, abusus). De asemenea, Curtea Constituțională, într-una din deciziile sale în materie de proprietate, a subliniat că regimul juridic general al proprietății, publică sau privată, vizează, ca esență, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția.

Diferitele caractere ale dreptului de proprietate se pot stabili și descrie din diverse perspective. Astfel, în materie constituțională, am asistat la consacrarea „caracterului său fundamental”. Din perspectiva dreptului privat, articolul 555 alineatul (1) din Codul civil subliniază existența a trei caractere juridice: dreptul de proprietate este absolut, exclusiv și perpetuu.

4.6. Dreptul de proprietate privată despre care s-a afirmat și se mai afirmă, în virtutea unei tradiții, că este un drept deplin, absolut, exclusiv și perpetuu, apare, în fapt, supus unui șir nesfârșit de limite, restricții, interdicții și sarcini, instituite fie de lege, fie de voința titularului, fie de o hotărâre judecătorească.

Sub denumirea de limitări ale dreptului de proprietate, credem că pot fi identificate acele situații, împrejurări și evenimente, prevăzute de lege, consacrate prin hotărâre judecătorească ori stabilite prin convenție, compatibile cu natura dreptului, determinate de necesitatea apărării interesului general sau al unui interes individual legitim, în raport cu care se determină cadrul de exercitare a atributelor acestui drept cu privire la bunurile care pot forma obiectul său.

Doctrina în materie distinge între limitele materiale și limitele juridice ale exercitării dreptului de proprietate privată, distincție ce are în vedere, pe de o parte, diferența dintre dreptul de proprietate și obiectul acestui drept, iar, pe de altă parte, rolul voinței juridice.

Limitele materiale au în vedere numai bunurile corporale și delimitează exercitarea dreptului de proprietate în funcție de corporalitatea obiectului dreptului de proprietate, voința juridică având un rol secundar. Aceste limite rezultă, de cele mai multe ori, chiar din dimensiunile corporale ale obiectului proprietății.

Limitele juridice vizează conținutul juridic al dreptului de proprietate, ele restrâng, într-un fel sau altul, exercitarea atributelor proprietății, fără a echivala, însă, cu o suspendare a acestora în raport cu o parte din obiectul dreptului. Limitele juridice își au temeiul în voința juridică, fie că este voința legiuitorului (în cazul limitelor legale), fie a judecătorului (în cazul limitelor judiciare), fie a proprietarului (în cazul limitelor convenționale).

Limitele exercitării dreptului de proprietate sunt reglementate cu caracter general la articolul 556 din Codul civil, fiind detaliate în dispozițiile articolelor 602-630 din același cod.

În ceea ce privește limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată, alineatul 1 al articolului 556 din Codul civil dispune că dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său, determinate de limitele corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite de lege.

Alin. 2 al art. 556 din Codul civil precizează posibilitatea limitării exercitării atributelor dreptului de proprietate prin efectul legii.

Alineatul 3 al aceluiași articol menționează că limitările se pot face și prin convenție, dacă legea nu o interzice.

Se impune, însă, o precizare, și anume, că limitele exercitării dreptului de proprietate privată, indiferent de sorgintea lor, nu înseamnă și nu ar putea însemna lipsirea titularului de dreptul său. Excepțiile de la garantarea dreptului de proprietate sunt doar cele prevăzute de Constituție și anume: exproprierea pentru cauză de utilitate publică și confiscarea.

Totodată, articolul 862 din Codul civil conține o nouă dispoziție care prevede că și dreptul de proprietate publică este limitat în exercițiul său atât de ,,uzul”, cât și de ,,interesul public”, dar și de sarcinile care revin oricărui titular privind protecția mediului și raporturile de vecinătate. Așadar, ne raliem opiniei exprimate în doctrină că cele două forme de proprietate, privată și publică, deși cunosc regimuri juridice diferite, sunt în mod egal garantate și ocrotite de lege, neexitând o reglementare preferențială a dreptului de proprietate publică în comparație cu dreptul de proprietate privată.

4.7. ,,Proprietatea nu este un drept intangibil și sacru, dar este un drept în continuă schimbareˮ. Reflectare a constantei sale adaptări, limitările aduse exercitării dreptului de proprietate răspund funcției sociale a acestui drept, proprietarul având obligația de a acționa în scopul de a satisface interesul colectiv, general, precum și de a respecta sarcinile privind protecția mediului.

Forma de manifestare a limitelor aduse exercițiului dreptului de proprietate se caracterizează printr-o mare varietate terminologică. Utilitatea publică, interesul public, necesitatea publică, interesul general, sau utilitatea socială sunt tot atâtea concepte folosite de constituțiile europene. Aceste diferențe nu sunt, însă, decât aparente, presupunând, pe cale de consecință, o unitate funcțională.

Nevoile sociale, fiind determinate de politicile vremurilor, sunt în mod neechivoc evolutive și intră în sfera juridică sub forma unui interes polimorf – vectorul satisfacerii binelui comun. Această din urmă finalitate condiționează, așadar, ,,legitimitatea” atingerilor aduse dreptului de proprietate și sub acest aspect este supusă controlului judecătorului care, în această privință, a dat dovadă de o anumită prudență. Astfel, pentru majoritatea jurisdicțiilor, protecția dreptului de proprietate se traduce prin căutarea „unui punct de echilibru între apărarea proprietății, element esențial al societăților libere și democratice, pe de o parte, și exigențele mediului social care impun anumite limitări, pe de altă parte ".

Această constatare rezultă din analiza jurisprudențelor constituționale europene și poate fi extinsă mutatis mutandis la hotărârile pronunțate de judecătorii naționali, precum și la cele pronunțate de judecătorul Curții de Justiție a Uniunii Europene și de cel al Curții Europene a Drepturilor Omului. Pentru majoritatea acestor jurisdicții, ,,legitimitatea” unei atingeri aduse dreptului de proprietate se apreciază avându-se în vedere două cerințe succesive și complementare: finalitatea și proporționalitatea ingerinței în conținutul dreptului de proprietate.

4.8. În Codul nostru civil, limitele juridice ale dreptului de proprietate sunt reglementate în Capitolul III ,,Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată”, din Cartea a III-a ,,Despre bunuri”, fiind clasificate în limite legale, limite voluntare (,,convenționaleˮ în terminologia codului și întemeiate pe voința proprietarului, prin convenție sau testament) și limite judiciare. Oricare ar fi izvorul acestor limite, ele sunt legale, în sensul că nașterea, exercitarea și stingerea lor se face strict între canoanele impuse de anumite acte normative.

Dispozițiile comune privind limitele legale ale dreptului de proprietate sunt prevăzute la art. 602 din Codul civil care prevede că legea (deci orice lege) poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat. Ne raliem opiniei exprimate în doctrină potrivit căreia referirea la lege presupune referirea la o lege organică, deoarece este în discuție dreptul de proprietate. De asemenea, potrivit acestei dispoziții legale, limitarea prin lege a exercitării dreptului de proprietate trebuie să fie justificată de existența unui interes public sau a unui interes privat, fiind exclusă astfel o limitare abuzivă a exercitării acestui drept. În doctrină s-a evidențiat faptul că, deși criteriul interesului ocrotit putea fi unul general, legiuitorul îl ia în considerare numai în cazul limitelor legale deoarece în cazul celor convenționale și a celor judiciare, se urmărește prioritar interesul privat.

Având în vedere interesul ocrotit prin aceste limitări, noul Cod civil precizează la art. 602 alin. 2 că, în cazul limitărilor în interes privat, acestea pot fi modificate ori desființate temporar prin acordul părților, ceea ce are înțelesul că aceste norme au caracter dispozitiv, și nu imperativ, așa cum ar fi normal să fie în cazul limitărilor de interes public. Prin urmare, în cazul în care legea stabilește limite în interes privat, proprietarii pot să limiteze, la rândul lor, aceste limite, prin modificarea sau desființarea lor temporară. În doctrină, s-a evidențiat faptul că părțile pot limita adică pot conveni neaplicarea limitei legale la o situație concretă, atunci când apreciază că interesul lor personal nu este afectat, însă numai temporar. S-a argumentat că protejarea interesului privat este, indirect, o formă de protecție a interesului public, așa încât părțile nu ar putea modifica sau înlătura limita legală pentru totdeauna.

Limitele legale stabilite în interes privat decurg, în principal, din raporturile de vecinătate. Actualul Cod civil a preluat astfel din doctrină concepția potrivit căreia servituțile naturale și legale nu sunt, de fapt, servituți, ci restricții legale aduse dreptului de proprietate, ce izvorăsc din raporturile de vecinătate. În categoria acestor limite, Codul civil le menționează pe cele referitoare la folosirea apelor, la distanța și lucrările intermediare cerute pentru anumite contracții, lucrări și plantații, la vederea asupra proprietății vecinului, la dreptul de trecere, la alte îngrădiri, de tipul servituții de picătură a streșinilor, servitutea zidului, gardului și șanțului comun.

Limitele legale stabilite în interes public, denumite și limitări de ordine publică, sau servituți administrative reprezintă sarcini de ordin public impuse unor imobile aflate în proprietate privată în scopul unui interes general.

4.9. Raportul dintre dreptul de proprietate și protecția mediului (dreptul la mediu) se bucură de o consacrare constituțională în România, exprimând, în principal, cerința compatibilizării exercitării atributelor dreptului de proprietate cu asigurarea interesului general al protejării mediului. În doctrină, s-a arătat că această chestiune trebuie privită în contextul general al limitărilor dreptului de proprietate și sub aspectul specific al interesului public major de protejare a mediului și exigențelor sale particulare.

Aceste dispoziții constituționale sunt preluate de dispozițiile articolului 603 din noul Cod civil, conform cărora ,,Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei-vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.ˮ Ne raliem opiniei exprimate în doctrină că ar fi fost binevenită o redactare mai adecvată semnificațiilor domeniului, inclusiv din perspectiva unei mai corecte și depline integrări a interesului public al protecției mediului în materia generală a limitelor juridice ale dreptului de proprietate privată. Această limitare legală exprimă cerința ca prevederile legale care reglementează exercitarea dreptului de proprietate – atât în abordarea, cât și în interpretarea lor – trebuie să țină seama de exigențele protecției mediului, stabilite prin legislația specială în materie.

Trebuie observat că în literatura juridică recentă există opinii divergente cu privire la înțelesul termenului de ,,sarciniˮ privind protecția mediului folosite de legiuitor în cuprinsul articolului 44 alineatul 7 din Constituție și, respectiv, al articolului 603 din Codul civil raportat la înțelesul termenului de ,,limiteˮ folosit de legiuitor în titlul Capitolului III și al Secțiunii 1 din Codul civil. Într-o primă opinie, cei doi termeni sunt sinonimi, dat fiind caracterul general al dispozițiilor articolului 603 pentru întreaga secțiune destinată limitelor legale. Într-o altă opinie, la care ne raliem, se argumentează că, cel puțin semantic, distincția rămâne valabilă, sarcina evocând, mai degrabă, figura juridică a servituții, o exigență impusă din exterior, în timp ce modul de redactare ,, dreptul de proprietate obligă la respectarea (…)ˮ sugerează, mai degrabă, o limită interioară, o autolimitare, care decurge din însuși conținutul și semnificațiile dreptului respectiv în privința exercitării sale.

Deși textul constituțional menționează în mod expres raportarea atributelor dreptului de proprietate numai la ,,sarcinile privind protecția mediuluiˮ, semnificațiile sale sunt mai largi și mult mai complexe și se completează cu regulile statuate în jurisprudența CEDO și prevederile legislației interne în materie, într-o interpretare sistematică și teleologică. Lato sensu, în toate cele trei categorii de afectare a exercițiului dreptului de proprietate – limite, restrângeri, sarcini – sunt prezente aspecte privind mediul. Sarcinile sunt legate, deci, de dreptul de proprietate și impun proprietarului atât obligații de a face, cu caracter propter rem, cât și obligații de a nu face, de ,,abstențiuneˮ de la exercitarea anumitor acte sau fapte materiale la care dă dreptul proprietatea, impuse de protecția mediului sau de necesitatea unei bune vecinătăți. De asemenea, articolul 603 din Cod face referire și la ,,respectarea celorlalte sarciniˮ care rezultă din prevederile exprese ale legii, din obiceiul locului sau din cutumă. Codul nu distinge, însă, normele imperative, cum ar fi în cazul regulilor privind protecția mediului, protecție ce reprezintă un interes public major, așa cum, de altfel, precizează și Legea–cadru pentru protecția mediului, de normele privind buna vecinătate, care pot fi și dispozitive.

4.10. Potrivit art. 626 din Codul civil, limitele convenționale sunt limitări aduse dreptului de proprietate prin acte juridice în care titularul dreptului consimte la limitarea dreptului său cu condiția ca, în acest fel, să nu se încalce ordinea publică și bunele moravuri.

În afara cazurilor prevăzute de lege, proprietarul este singurul în măsură să își limiteze dreptul său de proprietate, dat fiind caracterul absolut și exclusiv al proprietății. Această posibilitate dată proprietarului dă măsura libertății sale de a dispune de bunul său, ca expresie a principiului libertății contractuale. Dispozițiile art. 626 C. civ. se referă la restrângeri aduse proprietății prin intermediul actelor juridice – contracte sau acte unilaterale -, iar nu prin simple acte de toleranță impuse de starea de vecinătate.

Nerecunoscută în vechea reglementare a Codului civil din 1864, clauza de inalienabilitate a fost, totuși, admisă de doctrină și de jurisprudență atunci când era justificată de un interes serios și legitim și avea caracter temporar. O noutate în actualul Cod civil o constituie tocmai reglementarea clauzei de inalienabilitate (art. 627-629) în cadrul limitelor convenționale ale dreptului de proprietate. Așa cum s-a subliniat în doctrină, stipularea unei inalienabilități convenționale, adică a unei interdicții de înstrăinare sau de grevare a unui bun este cea mai gravă dintre limitele care pot afecta dreptul de proprietate și se referă la atributul dispoziției juridice.

4.11. Limitele judiciare ale dreptului de proprietate reglementate de articolul 630 din Codul civil sunt stabilite în interes privat și privesc în mod special relațiile de vecinătate. Astfel, este necesar ca vecinii să se tolereze în anumite limite în exercitarea drepturilor lor, în vederea concilierii intereselor lor individuale cu interesul social general. Aceasta înseamnă că inconvenientele normale de vecinătate trebuie suportate de vecini, fără a fi îndreptățiți să ceară repararea lor, însă, un vecin nu are voie să cauzeze altui vecin o tulburare anormală de vecinătate.

Codul civil nu definește însă inconvenientul normal de vecinătate și nu precizează care este limita peste care acesta devine anormal și îl îndreptățește la reparare pe cel care îl suportă. În literatura de specialitate, inconvenientul anormal de vecinătate a fost definit, ca acea tulburare cauzată unui vecin, care excede inconvenientele normale ale vecinătății, tulburare care antrenează răspunderea juridică chiar și în lipsa vinovăției celui care o cauzează.

Prin urmare, limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite printr-o judecată în echitate; aceasta însemnând aplicarea principiului egalității de tratament în situații legale. Atâta timp cât Codul civil, pe de o parte, sancționează denegarea de dreptate (nesoluționarea unor cereri deduse judecății, motivată de absența unor dispoziții legale), iar pe de altă parte, interzice judecătorului să dea hotărâri cu caracter normativ (art. 3 C.civ.), în asemenea situații, judecătorul poate soluționa o pricină, chiar în absența unor dispoziții legale exprese, făcând apel la analogia legii și la principiile generale de drept.

Așadar, în aplicarea acestei concepții, judecătorul poate aprecia dacă prejudiciul cauzat vecinului trebuie reparat, adică poate aprecia asupra limitelor intrinseci ale dreptului de proprietate, asupra caracterului normal sau anormal al raporturilor de vecinătate și poate fixa limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate.

4.12. Începând cu legea fundamentală și continuând cu Codul civil, dar și cu reglementările juridice speciale din domeniul protecției mediului, limitările aduse exercițiului dreptului de proprietate pot fi găsite în fiecare act normativ de reglementare sectorială, în care, într-un fel sau altul, sunt vizați și titularii dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate și dreptul la mediu sunt drepturi fundamentale, consacrate și garantate prin Constituție și se circumscriu, dincolo de diferențe de natură și modalități de realizare, imperativului autolimitării reciproce și protecției juridice adecvate.

Așa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, problema limitărilor aduse atributelor dreptului de proprietate prin exigențele de protecție a mediului trebuie analizată din prisma raportului dintre conținutul și obiectul celor două drepturi fundamentale. Astfel, dacă în cazul dreptului de proprietate, atributele acestuia (posesie, folosință, dispoziție) lasă proprietarului posibilitatea de a acționa după bunul său plac, în schimb, dreptul la mediu nu se definește ca o relație de apropiere și de stăpânire între obiectul dreptului și titularul său, ci ca ,,un drept al titularului la protecția (în sens larg) a mediului, care presupune protecția propriu-zisă (prevenirea și combaterea poluării și a degradărilor sale), conservarea (menținerea calității și întreținerea stării acestuia când nu este degradat) și ameliorarea lui ( când a cunoscut deja atingeri așa încât conservarea sa ar fi insuficientă pentru a permite titularului să trăiască într-un mediu echilibrat din punct de vedere ecologic și sănătos).ˮ

Din examinarea denumirilor date dreptului la mediu în doctrină, expresiile utilizate în mod frecvent sunt cele de ,,sănătosˮ, ,,echilibrat ecologicˮ (sau ambele în aceeași denumire) și ,,calitatea mediului înconjurătorˮ. Ne raliem opiniei exprimate în doctrină potrivit căreia protecția este elementul esențial de conținut și de terminologie al noului drept fundamental, ,,cheia sa de boltăˮ, care asigură acestui drept generalitatea optimă.

Pe de altă parte, considerăm că însăși protecția este rațiunea care determină și limitările aduse dreptului de proprietate, limitări care merg chiar până la lipsirea de proprietate, elementul de ,,protecțieˮ fiind prezent în textul tuturor reglementărilor care prevăd limitări ale dreptului de proprietate impuse de exigențele ,,protecțieiˮ mediului. De altfel, în acest sens, în doctrină s-a evidențiat faptul că dreptul la mediu este un drept al titularului la protecția (în sens larg) a mediului.

Prin urmare, deși denumirea constituțională a acestui drept este cea de ,,drept la mediu sănătosˮ, pentru argumentele pe care le-am expus și îndeosebi a faptului că protecția în sens larg intră în conținutul acestui drept, considerăm că denumirea acestuia ca ,,drept la un mediu protejatˮ sau ,,drept la protecția mediuluiˮ ar fi mai aproape de conținutul acestui drept, iar o propunere de lege ferenda în acest sens ar putea fi adecvată.

4.13. La nivelul Uniunii Europene, obiectivul general al dezvoltării durabile a Europei se întemeiază (1) pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor; (2) pe o economie socială de piață; (3) precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. (art. 3 alineatul 3 din TFUE). În plus, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene dispune că politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile (art. 37).

Având în vedere structura tridimensională a conceptului de dezvoltare durabilă evocată prin dispozițiile art. 3 alin. 3 din TUE, alături de obiectivul protecției mediului, dezvoltarea durabilă a Europei presupune o creștere economică echilibrată și o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social.

Astfel, în dreptul Uniunii, politica de mediu are o reglementare specifică la articolele 191-192 TFUE. Obiectivele politicii de mediu privesc, potrivit dispozițiilor art. 191 din TFUE, conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului; ocrotirea sănătății persoanelor; utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale; promovarea pe plan internațional a unor măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la scară regională sau mondială și în special lupta împotriva schimbărilor climatice.

4.14. În doctrină, s-a arătat că cele mai utilizate instrumente juridice în scopul protecției și conservării mediului sunt „polițiile (administrative) speciale”, adică interdicțiile , dar și reglementarea riguroasă a activităților considerate că ar prezenta un risc important pentru mediu, însoțite de sancțiuni penale sau administrative. Alături de instituirea servituților administrative, utilizate în special pentru prevenirea riscurilor și protejarea patrimoniului natural, aceste instrumente au fost folosite în dreptul mediului în vederea instituirii unor regimuri speciale vizând: apa, ariile protejate, vânătoare, etc.. Cel de-al doilea obiectiv al politicilor publice de mediu, respectiv restaurarea acestuia pe calea unor acțiuni pozitive în vederea asigurării unei stări mai bune a mediului se bazează pe un ansamblu de procedee mult mai complexe, precum instituirea de servicii publice de mediu (pentru apă, salubrizare, deșeuri, ș.a.) delegate din e în ce mai mult unor mari operatori privați. Alături de acestea, sunt utilizate toate modelele de apropiere publică de bunuri de mediu (prin expropriere, cumpărare, exercitarea dreptului de preempțiune), instrumente economico-financiare și fiscale incitante sau disuasive etc..ˮ

De asemenea, exigențele de protecție, conservare sau ameliorare a anumitor elemente de mediu (terenuri, subsol, apă, aer, fond forestier, pășuni, arii naturale protejate, monumente istorice, urbanism, etc.) sunt cele care afectează prerogativele dreptului de proprietate, mai ales dreptul de folosință. Spre ilustrarea acestor susțineri, cităm numeroasele reglementări juridice specifice sectoriale care conțin limitări ale dreptului de proprietate și care au fost analizate în ultima parte a lucrării de față.

Având în vedere cele peste 300 de acte normative referitoare la mediu, la care se adaugă zeci de convenții internaționale în materie de mediu ratificate, ne raliem opiniei exprimate în doctrină că remediul clasic al acestui fenomen al inflației legislative îl reprezintă codificarea. Prin urmare, dată fiind marea diversitate a domeniilor în care reglementări sectoriale conțin dispoziții privind protecția și conservarea mediului, de lege ferenda, apare ca necesară adoptarea unui Cod al mediului care ar facilita punerea în aplicare și respectarea legislației privind mediul.

4.15. De asemenea, nici Constituția și nici un alt act normativ nu prevede obligația titularului dreptului de folosire a subsolului de a plăti o indemnizație proprietarului terenului (sol și subsol), dacă exercită acest drept, ci numai obligația de a plăti despăgubiri în cazul în care, exercitându-și dreptul de folosință, produce daune solului, plantațiilor sau construcțiilor. Deci, nu se precizează dacă dreptul de folosire are un caracter oneros sau gratuit. S-ar putea deduce că dreptul de folosire are un caracter oneros, deoarece în materia drepturilor patrimoniale, aceasta este regula, gratuitatea fiind excepția, și, ca orice excepție trebuie prevăzută de o normă juridică. Totodată, suntem de părere că orice limitare a dreptului de proprietate trebuie să fie indemnizată, pentru a se asigura justul echilibru între exigențele interesului general și imperativele de protejare a interesului individual. De lege ferenda, considerăm că adoptarea unei legi care să reglementeze modul de exercitare a dreptului de folosire a subsolului ar fi bine venită.

4.16. Tot astfel, având în vedere numeroasele reglementări în domeniul sistematizării teritoriului și al urbanismului, faptul că, în prezent, atât beneficiarii construcțiilor, cât și specialiștii în domeniu trebuie să facă față unei multitudini de reglementări instituite prin legi, hotărâri ale guvernului, ordonanțe, ordine, instrucțiuni, precizări etc., de lege ferenda apare ca necesară adoptarea unui Cod al urbanismului sau un Cod al construcțiilor, având menirea de a reglementa în mod unitar și sistematic acest domeniu vast al activității umane, de a elimina birocrația (una din cauzele corupției) și de a preveni încălcarea legii.

4.17. În cadrul diferitelor aspecte ale politicii de mediu a Uniunii Europene, cel legat de necesitatea de a proteja și conserva natura, habitatele naturale, peisajele, fauna și flora sălbatică a fost considerat de importanță majoră.

Rețeaua ecologică „Natura 2000” este rețeaua ecologică europeană de arii naturale protejate și care cuprinde arii de protecție specială avifaunistică, stabilite în conformitate cu prevederile Directivei 79/409/CEE și ale Directivei 92/43/CEE.

Crearea rețelei europene Natura 2000 a devenit un obiectiv preponderent al politicii de mediu. Măsurile pe care le-au luat și trebuie să le ia statele membre și autoritățile Uniunii au fost și sunt de o amploare considerabilă. De asemenea, desemnarea zonelor de protecție specială și a zonelor speciale de conservare, în statele membre, s-a dovedit a fi foarte dificilă.

Una dintre dificultățile majore a constituit-o rezolvarea conflictului dintre dispozițiile vizând protejarea naturii și dreptul individual de proprietate. Problema raportului dintre exercițiul dreptului de proprietate și necesitatea protejării naturii a apărut membrilor Observatorului juridic Natura 20004 ca fiind atât de sensibilă încât s-a decis să se întocmească un raport de sinteză, pe baza rapoartelor prezentate de către raportorii statelor membre, care să prezinte modul în care se articulează dreptul de proprietate și legislația care reglementează realizarea Rețelei Natura 2000, în dreptul intern al statelor membre.

Protejarea spațiilor naturale se referă atât la res communis, cât și la bunurile apropriabile. Prin urmare, proprietatea, proprietarul și titularii de alte drepturi reale, chiar locatarii devin obstacole în calea liberei acțiuni a puterilor publice în vederea protejării naturii.

Ce rezistență opune dreptul de proprietate obiectivului protecției naturii și, în mod special, puternicei voințe de protecție a naturii exprimate la nivelul Uniunii Europene, care a decis să stabilească rețeaua de situri Natura 2000? Cum să se facă din proprietarul preocupat de valorizarea bunului său un aliat, un partizan activ la protejarea naturii?

La aceste întrebări pline de sens nu se găsește un răspuns direct în Directivele 79/409 si 92/43. Dreptul de proprietate, ca drept fundamental, a fost recunoscut, consacrat și garantat în mod treptat în dreptul Uniunii – și ne referim aici la jurisprudența C.J.U.E. și la articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și, totodată, într-un mod mai puțin clar decât în cazul dreptului de mediu (art. 11, art. 191-193 TFUE, art. 37 din Cartă). În sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului, proprietatea este menționată în mod expres în primul Protocol, dar nici acesta, nici un alt protocol, nici chiar Convenția europeană nu recunoaște un statut pentru conservarea mediului sau a naturii, acestea din urmă găsind o protecție indirectă, prin ricoșeu. Astfel, în jurisprudența de la Strasbourg, dreptul la un mediu înconjurător sănătos este considerat un component al protecției dreptului la viață privată.

Din ansamblul rapoartelor statelor membre prezentate în cadrul Observatorului juridic Natura 2000 reiese faptul că raportul dintre dreptul de proprietate și conservarea naturii în cadrul realizării rețelei Natura 2000, în statele membre, poate fi analizat sub trei aspecte:

a. Un prim aspect vizează principiul ierarhiei normelor și constă în stabilirea unei ierarhii între drepturile și interesele în cauză, urmând să cedeze dreptul sau interesul plasat pe o poziție inferioară. Cu titlu complementar sau în lipsa unei ierarhii, este de datoria legiuitorului sau a judecătorului să asigure justul echilibru, adică să administreze proporționalitatea, fair balance.

b. Această proporționalitate ține de reglementările de fond referitoare la importanța atingerilor, a limitărilor și, dacă este cazul, a compensațiilor. Totodată, această proporționalitate ține și de proceduri, cum ar fi măsurile de participare care permit celor interesați să se exprime sau, ca alt exemplu, evaluarea incidențelor. Primele permit tuturor interesaților să se exprime, inclusiv proprietarilor, celelalte sunt orientate mai mult către impactul pe care îl au asupra mediului manifestările exercitării dreptului de proprietate.

c. Ultimul aspect are în vedere ceea ce intră și ceea ce nu intră în dreptul de proprietate, potrivit dreptului intern al statelor membre. Altfel spus, se analizează ceea ce s-ar fi putut încadra în dreptul de proprietate, dar care, ca urmare a unei reglementări speciale, nu mai poate beneficia de garanțiile oferite proprietății sau care are dreptul la mai puține garanții, situații în care se analizează garanțiile oferite din perspectiva principiul proporționalității.

Aplicarea principiului proporționalității se traduce în alegerea celor mai adecvate instrumente sau mijloacelor juridice acțiune (de exemplu: exproprierea, preempțiune, achiziția amiabilă, subvențiile pentru achiziționare sau pentru gestiune, restricții și servituți de utilitate publică, dreptul de acces). Uneori, aplicarea acestui principiu ia forma subsidiarității funcționale, proporționalitatea apreciindu-se, de asemenea, în funcție de modalitatea de indemnizare și, în final, în funcție de garanțiile procedurale.

4.18. În România, având în vedere necesitatea și urgența compatibilizării depline a legislației naționale cu cea a Uniunii Europene în domeniul protecției naturii, prevederile Directivei 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și ale Directivei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice au fost transpuse în legislația națională prin Ordonanța de Urgență nr. 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei, și faunei sălbatice, cu modificările ulterioare.

Deși în țara noastră nu a fost întocmit încă un studiu care să analizeze raportul dintre dreptul de proprietate și conservarea naturii în contextul realizării rețelei Natura 2000, am considerat că este important a semnala unele aspecte. Așa cum am arătat în cuprinsul lucrării, este posibil ca instituirea și administrarea siturilor Natura 2000 să impună măsuri de limitare a dreptului de proprietate privată din ariile astfel protejate, mergând până la exproprieri pentru cauză de utilitate publică (protecția mediuluifiind calificată de O.U.G. nr. 195/2005 drept un obiectiv de interes public major).

Prin urmare, Constituția permite statului să intervină în exercițiul dreptului de proprietateși să îi aducă limitări în scopul protecției mediului.

Se pune întrebarea dacă pentru aceste limitări aduse exercițiului dreptului lor de proprietate, acești proprietari pot fi despăgubiți.

În acest sens, dispozițiile O.U.G. nr. 57/2007 prevăd că pentru terenurile din arii naturale protejate, deținute în regim de proprietate privată sau concesionate, proprietarii ori concesionarii vor primi compensații pentru respectarea prevederilor restrictive din planul de management al ariei naturale protejate și că proprietarii de terenuri extravilane situate în arii naturale protejate supuse unor restricții de utilizare sunt scutiți de plata impozitului pe teren.

Considerăm aceste dispoziții legale insuficiente, deoarece orice limitare a dreptului de proprietate în contextul stabilirii rețelei Natura 2000 trebuie indemnizată, întrucât dreptul de proprietate poate suferi limitări și în alte context, astfel încât pentru orice limitare ar trebui prevăzut dreptul la despăgubiri pentru a se asigura justul echilibru între interesul general și cel individual.

4.19. Așa cum am precizat anterior, instituirea și administrarea siturilor Natura 2000 ar putea să impună chiar exproprieri. Considerăm că, în stadiul actual al legislației în materie de exproprieri, recurgerea la această procedură în scopul ocrotirii obiectivului public major al protecției mediului ar puneserioase dificultăți.

Cu privire la această problemă, dintre toate precizările pe care le-am făcut în conținutul lucrării de față, am dori să evidențiem cu titlu de propunere de lege ferenda necesitatea de a reglementa în mod expres calitatea procesuală activă a Ministerului Public în anumite cazuri de expropriere reglementate de Legea nr. 255/2010. Astfel, potrivit articolului 21 din Legea nr. 33/1994, soluționarea cererilor de expropriere este de competența tribunalului județean sau a Tribunalului București în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere. Spre deosebire de Legea nr. 33/1994 care reprezintă dreptul comun în materie, Legea nr. 255/2010 care reglementează o procedură specială de expropriere, la art. 22 prevede că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 din lege se poate adresa instanței judecătorești competente. Acțiunea formulată se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

De lege ferenda, credem că, în acest caz, apare necesitatea de a reglementa și calitatea procesuală activă a Ministerului Public, de a introduce o acțiune în justiție, în lipsa unui demers în acest sens din partea proprietarului imobilului supus exproprierii, deoarece în cadrul procedurii exproprierii se urmărește protejarea atât a unui interes privat, dar și a unui interes public. Astfel, în lipsa promovării unei acțiuni în justiție de către expropriatul nemulțumit, legea ar trebui să confere calitate procesuală activă procurorului să pornească, în fața instanței civile, o acțiune în cazul în care consideră că, într-o anume speță, nu sunt întrunite toate condițiile cerute de lege pentru expropriere, precum și în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor. Potrivit art. 131 din Constituție, Ministerul Public are calitatea de reprezentant al intereselor generale ales ocietății și apărător al ordinii de drept. Or, este indubitabil că respectarea condițiilor legale ale unei exproprieri reprezintă un interes general al societății. În stadiul actual al reglementării acestei operațiuni juridice complexe a exproprierii, aceasta se poate realiza chiar prin acordul părților, fără parcurgerea tuturor etapelor administrative sau judiciare ale exproprierii. În acest sens, apreciem că, în cadrul unor proceduri amiabile de expropriere, atât interesele expropriatului, cât și ale statului ar putea fi prejudiciate, caz în care, a conferi, în mod expres,calitate procesuală activă Ministerului Public, pentru a interveni, pe cale de acțiune în justiție, atunci când consideră necesară apărarea interesului general al societății, înseamnă atât a apăra interesele generale ale societății și ordinea de drept, cât și a asigura justul echilibru între interesul public și cel privat.

4.20. Dată fiind multitudinea și varietatea reglementărilor legale privind protecția mediului prin care se aduc limitări exercitării dreptului de proprietate, nu emitem pretenția de cuprindere exhaustivă a întregii problematici pe care ar putea-o acoperi tema noastră de cercetare. Trebuie să recunoaștem că, practic, ne-a fost imposibil să le enumerăm pe toate și să le analizăm pe fiecare în parte, așa încât ne-am oprit doar asupra acelora care, în opinia noastră, au o semnificație aparte din punctul de vedere al subiectului tratat.

Astfel, am analizat reglementări legale privind protecția mediului prin care se aduc limitări exercitării dreptului de proprietate din următoarele domenii: protecția solului și a terenurilor agricole, protecția subsolului, protecția fondului forestier, protecția spațiilor verzi din intravilanul localităților, protecția fondului cinegetic, protecția zonei costiere, protejarea patrimoniului cultural și natural, amenajarea teritoriului și urbanism.

În ceea ce privește protecția solului și a terenurilor agricole, temeiurile legale ale limitării exercițiului dreptului de proprietate se regăsesc în dispozițiile O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, Hotîrârea nr. 1403/2007 privind refacerea zonelor în care solul, subsolul si ecosistemele terestre au fost afectate și Legea nr. 138(r1)/2004 a îmbunătățirilor funciare.

Limitările dreptului de proprietate în vederea protecției subsolului sunt cuprinse în dispozițiile art. 559 alin. 1 și 2 din Codul civil și ale art. 44 alin. 5 din Constituție, dar și în reglementări speciale, cum ar fi O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, Legea petrolului nr. 238/2004, Legea minelor nr. 85/2003, Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012.

În scopul protejării fondului forestier, principalele limitări ale dreptului de proprietate se regăsesc în dispozițiile O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului și ale Codului silvic.

De asemenea, limitări ale exercitării dreptului de proprietate se regăsesc în: Legea nr. 24(r1)/2007 care cuprinde limitări impuse în vederea protejării spațiilor verzi din intravilanul localităților; Legea nr. 407/2006, care porevede limitări impuse în vederea protecției fondului cinegetic; Ordonanța de urgență nr. 202/2002, care stipulează limitări impuse în vederea protecției zonei costiere; Legea nr. 422/2001 și Ordonanța nr. 43/2000, care cuprind limitări în privința protejării monumentelor istorice și patrimoniului arheologic; Legea nr. 82/1993 și O.U.G. nr. 57/2007, care conțin limitări în scopul protejării patrimoniului natural.

Totodată, temeiul legal al limitărilor în interes edilitar și estetic, de amenajare a teritoriului și de urbanism, în interes de salubritate și sănătate publică, se află în acte normative specifice, cum sunt: Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, Regulamentele de urbanism, general și locale, H.G. nr. 584/2001 privind amplasarea unor obiecte de mobilier urban; în acte normative adoptate în domeniul construcțiilor, cum este Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții (republicată), Legea locuinței nr. 114/1996 (republicată cu modificările ulterioare), alături de hotărâri ale guvernului și ordine emise de miniștri de resort, al directorului Serviciului Român de Informații pentru aprobarea Precizărilor comune privind avizarea documentațiilor de urbanism și amenajarea teritoriului, precum și a documentațiilor tehnice pentru autorizarea executării construcțiilor; în actele normative emise în domeniul proprietății funciare, cum sunt Legea nr. 18/1991 a fondului funciar (cu modificările și completările ulterioare), Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 (cu modificările ulterioare); în acte normative privind gospodărirea localităților urbane și rurale, cum sunt Legea nr. 326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală, Ordonanța nr. 21/2002 privind gospodărirea localităților urbane și rurale.

4.21. Nu emitem pretenția de cuprindere exhaustivă a întregii problematici pe care o cuprinde tema noastră de cercetare, dar am căutat și sperăm că am realizat o viziune originală și integratoare asupra dreptului de proprietate analizat din prisma limitărilor care i se pot aduce exercițiului acestui drept și, în mod deosebit, prin reglementările legale de protecție a mediului.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii, enciclopedii, studii și articole

Adam, I., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, București, 2005

Alberton-Heffner, G., «Le droit de propriété dans la jurisprudence communautaire», în Réalités et perspectives du droit communautaire des droits fondamentaux, F. Sudre, H. Labayle (dir.), Bruylant, Bruxelles, 2000

Alexandresco, D., Explicațiune teoretică și practică a dreptului civil București, 1909

Amirante, D., Bayle, M., Boisson de Chazournes L., Boy, L., Pour un droit commun de l’environnement. Mélanges en l’honneur de Michel Prieur, Dalloz, Paris, 2007

Baias, Fl. A., Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei, I., (coordonatori), Noul cod civil, Comentariu pe articole , art. 1-2664, Editura C.H. Beck, București, 2012

Barral, V., Le développement durable en droit international: Essai sur les incidences juridiques d’un concept évolutif, European University Institute – Département des Sciences Juridiques, Florence, 2007

Batifoll, H., «Problèmes contemporains de la notion de bien», Les biens et les choses, Archives de philosophie du droit, tome 24, Sirey, Paris, 1979

Bârsan, C., Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Editura C.H. Beck, București, 2005

Bârsan, C., Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008

Bârsan, C., Drept civil. Drepturile reale principale, Editura ALL BECK, București, 2001

Bârsan, C., Gaiță, M., Pivniceru, M.-M., Drept civil. Drepturile reale, Institutul European, Iași, 1997

Beleiu, Gh., Drept civil român, ed. a VIII-a, Ed. Universul Juridic, București, 2003

Belli, N., Proprietatea în teoria și practica economică (abordări conceptuale), Studii și cercetări economice nr 11/1994, Academia Română, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 1994, http://www.ince.ro/tezaur%20XXXI.pdf

Bergel, J.L., Bruschi, M., Cimamonti, S., Traite de droit civil, sous la direction de J. Ghestin, L.G.D.J., 2000

Bergel, J.-L., Bruschi, M., Cimamonti, S., Les Biens, L.G.D.J. Paris, 2010

Berger, V., Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2000

Boroi, G., Drept civil. Partea generală, Editura ALL BECK, București, 2002

Boulouis, J., Les grands arrêts de la Cour de Justice des Communautés européennes, Tome I, Dalloz, 4-ème édition, 1997

Boutelet, M. et J.-C., Frity, L’ordre public écologique, sous la direction de M. Boutelet et J.-C. Frity, Bruylant, Bruxelles, 2005

Cantacuzino, M., Elementele dreptului civil, București, 1921

Carbonnier, J., Flexible droit, 10 éd., Paris, LGDJ, 2000

Charbonneau S., Droit communautaire de l’environnement, Édition revue et augmentée, Le Harmattan, Paris, 2006

Chelaru, E., Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Editura All Beck, București, 2000

Charles, R., Droit de l’urbanisme, Paris, PUF, 1997

Cojocaru, A., Reflectarea exigențelor constituționale în legislația româniei referitoare la dreptul de proprietate, comunicare la Conferința Internațională ce a avut loc cu prilejul împlinirii a 15 ani de activitate a Curții Constituționale a României, 6-7 decembrie 2007, București, http://193.226.121.81/publications/buletin/9/cojocaru.pdf

Condorelli, L., « Article 1 Protocole 1», în La Convention européenne des droits de l’homme, commentaire article par article, Economica éd., Paris, 1995

Cosmovici, P. M., Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație, Editura ,,A.L.L.”, București, 1996

Craig, P., de Búrca, G., Dreptul Uniunii Europene, comentarii, jurisprudență și doctrină, ediția a IV-a, Editura Hamangiu, București, 2009

Crețoiu, Gh., Cornescu, V., Bucur, I., Economie politică, Casa de editură și presă ,,Șansa” S.R.L., București, 1995

Delnoy, M., La participation du public en droit de l’urbanisme et de l’environnement, Larcier, Bruxelles, 2007

Duguit, L., Traité de droit constitutionnel, vol. 3, 1930

Duțu, M., Duțu, A., Dreptul de proprietate și exigențele protecției mediului, Universul Juridic, București, 2011

Duțu, M., Dreptul comunitar al mediului, Editura Economică, București, 1997

Duțu, M., Dreptul urbanismului, Editura Economică, București, 1998

Duțu, M., Duțu, A., Dreptul mediului, Ediția 4, curs universitar, editura C.H. Beck, București, 2014

Duțu, M., Tratat de dreptul mediului, Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2007

Duțu, M., „Limitele legale ale dreptului de proprietate privată privind protecția mediului și folosirea apei”, în Noul Cod civil. Comentarii, Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice – Departamentul de drept privat ,,Traian Ionașcu”, coordonator Marilena Uliescu, Ed. S.C. Universul Juridic S.R.L., București, 2010

Duțu, M., „Despre necesitatea recunoașterii și semnificațiile dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos”, în Revista Dreptul nr. 9-12/1990

Duțu, M., „Regimul juridic al actelor de reglementare privind protecția mediului”, în Dreptul, anul XVII, seria a III-a, nr. 12/2006

Filipescu, I., Ciobanu, V. M., „Practica Curții Constituționale române privind garantarea proprietății”, în Revista Dreptul nr. 2/1995

Filipescu, I., „Domeniul public și domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale”, în Revista Dreptul nr. 5-6/1994

Filipescu, I. P., Dreptul civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura ACTAMI; București, 1998

Florescu, D., Dreptul de proprietate, Editura Universității ,,Titu Maiorescu”, București, 2002

Gaudemet, Y., L’avenir du droit des propriétés publiques, în Mélanges en hommage à François Terré, DALLOZ- Puf- Editions du Jurisclasseur, Paris, 1999

Gaudemet, Y., Droit administratif des biens, ed. A 13-a, Ed. L.G.D.J., Paris, 2008

Gaudemet, Y., Droit administratif, 20ème édition; L.G.D.J., Paris, 2012

Gerotto, S., Questions choisies de droit comparé de l’environnement, CLEUP Editrice, Padova, 2002

Gomien, D., Introducere în Convenția europeană a drepturilor omului, Editura ALL, București, 1993

Hamangiu, C., Georgian, N., Codul civil adnotat, vol. II, București, 1927

Hamangiu, C., Georgean, N.,Codul civil adnotat, vol. VI, București, 1930

Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., Tratat de drept civil român, vol. II, Editura All, București, 1997

Iancu, Gh., Drept constituțional și instituții politice, Ediția 3, editura C.H. Beck, București, 2014

International Encyclopedia of the Social Sciences, The MacMillan Company and the Free Press, New York, 1968, Tom. 12

Irinescu, T., Dicționar de drept comunitar european, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2005

Jacquot, H., Priet, Fr., Droit de l’urbanisme, 7ème édition, Dalloz, 2015

Jaeger, M., «La protection du droit de propriété dans l’ordre juridique de l’Union européenne à la lumière de l’article 17 de la Charte des droits fondamentaux», în De Rome à Lisbonne: les juridictions de l'Union européenne à la croisée des chemins, Mélanges en l'honneur de Paolo Mengozzi, coordonateurs Vincent Kronenberger, Maria Teresa D’Alesio, Valerio Placco, Bruylant, Bruxelles, 2013.

Lachaume, J.-F.; Pauliat, H., «Le droit de propriété est-il encore un droit fondamental ?»în Droit et politique à la croisée des cultures, Mél. Ph.Ardant, LGDJ, 1999

La Grande Encyclopédie : inventaire raisonné des sciences, des lettres, et des arts, par une société de savants et de gens de lettres est une encyclopédie de 31 volumes publiée en France de 1886 à 1902 par Henri Lamirault, et plus tard par la Société anonyme de la grande encyclopédie

Larssen, Ch., Pallemaerts, M., L’acces à la justice en matière d’environnement, Bruylant, Bruxelles, 2005

Luțescu, G. N., Teroria generală a drepturilor reale (Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale), Imprimeria ,,Văcărești”, București, 1947

Malingrey, Ph., Introduction au droit de l’environnement, 3e édition, Paris, 2007

Marinescu, D., Dreptul mediului înconjurător, ediția a III-a revăzută și adăugită, Casa de editură și presă ,,Șansa” S.R.L., București, 1996

Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007

de Meyer, J., « Le droit de propriété dans la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme », în Le droit de propriété en Europe occidentale et orientale, Presses de l’Université Catholique de Louvain, 1995

Morand-Deviller, J., Le droit de l’environnement, Neuvième édition mise à jour,PUF, Paris, 2009

Munteanu, C., Considerații privind servituțile de utilitate publică, în Analele Universității Lucian Blaga, Sibiu nr. 1-2/2005

Muraru, I., Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Editura ,,Proarcadia”, București, 1993

Noul Cod civil 2009, Legea nr. 287/2009 (M.O. nr. 511 din 24 iulie 2009), Legislație, Editura Hamangiu, București, 2009

Pâques, M., Le droit de propriété et Natura 2000; Natura 2000 and property rights; Rapport de synthèse et rapports nationaux international and national reports, publié sous la direction de Michel Pâques, Bruylant, Bruxelles, 2005

Pâques, M., Propriété et zonage écologique, în Zonage écologique, Bruxelles, Bruylant, 2002

Pavageau, St., Le droit de propriété dans les jurisprudences suprêmes françaises, européennes et internationales, Université de Poitiers (France), 2006

Pelissier, C., La protection des droits économiques et sociaux fondamentaux dans la Communauté européenne, Diffusion ANRT – Atelier national de reproduction des thèses, Cedex, Lille, 2001

Plastara, G., Curs de drept civil român, partea I, Dreptul clasic în materie de bunuri, Ed. Cartea Românească, București, 1927

Prieur, M., Servitudes de droit privé et de droit publique – limitations du droit de propriété en faveur de l’environnement, Editions de l’Actualité juridique, Paris, 1976

Prieur, M., Droit de l’environnement, DALLOZ, 6-ème édition, Paris, 2011

Pop, L., Harosa, L.-M., Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2006

Pop, L., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat (ediție revăzută), Editura Fundației ,,Chemarea”, Iași, 1994

Pop, L., Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura ,,Lumina Lex”, București, 1996

Popescu, C. L., „Regimul constituțional al subsolului României”, în Dreptul, nr. 3/1995

Rarincescu, M. G., Curs de drept civil român, vol. II, București, 1946

Raynaud, B., La stipulation d’indisponibilité, Collection des thèses de l'École doctorale de Clermont-Ferrand, édition PU Faculté de droit de Clermont-Ferrand, 2004

Rivero, J., «Rapport de synthèse», Droit de propriété dans les jurisprudences constitutionnelles européennes, AIJC, 1985

Romi, R., Droit international et européen de l’environnement, Librairie générale de Droit, st de Jurisprudence, EJA, Paris, 2005

Rousseau, J.J., Contractul social, Editura Științifică, București, 1957, p.107-114.

Safta-Romano, E., Dreptul de proprietate privată și publică în România, Editura ,,Graphis, Iași, 1993

Saint-James, V., La conciliation des droits de l'homme et des libertés publiques en droit public-français, Presse Universitaire de Limoges, 1995

Sermet, L., La CEDH et le droit de propriété, Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1991

Sferdian, I., Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București, 2013

Stătescu, C., Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturi reale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

Stătescu, C., Bârsan, C., Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Tipografia Universității din București, 1988

Stoica, V., Drept civil. Drepturi reale principale, vol.I., Editura Humanitas, București, 2004

Sudre, F., Les libértés protégées par la Cour européenne des droits de l’homme în volumul ,,Conseil constitutionnel et Cour europeenne des droits de l’homme. Droits et libertés en Europe” (sous la direction de D. Rousseau et F. Sudre), Les Editions STH, 1990

Sudre, F., Drept european și internațional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iași, 2006

Terré, F., Simler, P., Droit civil. Les biens, 9ème édition, Dalloz, Paris, 2014

Terzea, V., Servituțile în dreptul civil român, Editura C.H. Beck, București, 2006

Terzea, V., Limitele legale ale dreptului de proprietate și servituțile, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2014

Terzea, V., Noul Cod civil. Ediția a II-a, vol. 1,U.J., Bucuresti, 2014

Thieffry, P., Manuel de l’environnement de l’Union européenne, Bruylant, Paris, 2014

Truchet, D., « L’intérêt général dans la jurisprudence du Conseil d’Etat; retour aux sources et équilibre», L’intérêt général, Raport du Conseil d’Etat, La documentation française, 1999

Uliescu, M., Dreptul de proprietate în configurarea noului Cod civil, în Noul Cod civil. Comentarii, Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice – Departamentul de drept privat ,,Traian Ionașcu”, coordonator Marilena Uliescu, Ed. S.C. Universul Juridic S.R.L., București, 2010

Uliescu, M., Dreptul mediului înconjurător. Probleme noi în reglementarea legii protecției mediului nr. 137/1995, Universitatea Creștină ,,Dimitrie Cantemir”, București, 1996

Uliescu, M., TITLUL II –Proprietatea privată. Capitolul I-Dispoziții Generale (art.555-562), în Noul Cod Civil, Studii și comentarii, Volumul II, coordonator M. Uliescu, Universul juridic, București, 2013

Uliescu, M., ,,Noțiunea de bun. Accepțiuni posibile”, în Știință și codificare în România, Comunicări prezentate la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări Juridice, 2012, Academia Română, București, 2012

Uliescu, M., „Cu privire la dispoziția juridică a titularilor dreptului de proprietate publică”, în Revista Dreptul nr. 8/2003

Uliescu, M., ,,Proprietatea publică și proprietatea privată-actualul cadru legislativ”, în Studii de drept românesc nr. 3/1992

Uliescu, M., Gherghe, A., Drept civil. Drepturile reale principale, Universul Juridic, București, 2014

Ungureanu, O., Munteanu, C., Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2008

Ungureanu, O., Munteanu, C., „Despre servitutile administrative”, în Pandectele Române nr. 3/2005

Urs, I. R., Angheni, S., Drept civil. Drepturi reale. Teorie generală a obligațiilor civile, Ediția a III-a,vol. II, Editura Oscar Print, București, 2000

Viney, G. et Dubuisson, B., Les responsabilités environnementales dans l’espace européen. Point de vue franco-belge, sous la direction de G. Viney et B. Dubuisson, Bruylant, Bruxelles, 2006

Voicu, M., Dreptul de proprietate. Doctrină și jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura Lumina lex, București, 2003

Voicu, M., Protecția Europeană a Drepturilor Omului. Teorie și Jurisprudență, Editura Lumina Lex, București, 2001

Zenatti, Fr., Revet, Th., Les biens, 2ème édition refondue, PUF, Paris, 1997

Zenati, F., «Pour une rénovation de la théorie de la propriété», în Revue trimestrielle de la proprieté no. 2/1993

Legislație națională

Constituția din 2003, publicată în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.O. nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările aduse prin L. nr. 60/2012; Rectificarea din 29.04.2013; L. nr. 138/2014

Ordonanța de urgență nr. 195/2005, privind protecția mediului, publicată în M.O. nr. 1196 din 30 decembrie 2005, cu modificările aduse prin Rectificarea din 31.01.2006; L. nr. 265/2006; O.U.G. nr. 57/2007; O.U.G. nr. 114/2007; O.U.G. nr. 164/2008; O.U.G. nr. 71/2011; O.U.G. nr. 58/2012; L. nr. 187/2012

Legea apelor nr. 107/1996, publicată în M.O. nr. 244 din 8 octombrie 1996, cu modificările și completările aduse prin Hotărârea nr. 83/1997; Hotărârea nr. 948/1999; L. nr. 192/2001; O.U.G. nr. 107/2002; L. nr. 310/2004; L. nr. 112/2006; O.U.G. nr. 12/2007; O.U.G. nr. 130/2007; O.U.G. nr. 3/2010; O.U.G. nr. 64/2011; O.U.G. nr. 71/2011; L. nr. 187/2012; O.U.G. nr. 69/2013; L. nr. 153/2014; L. nr. 196/2015

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în M.O. din 5 ianuarie 1998, cu modificările și completările aduse prin O.U.G. nr. 1/1998; L. nr. 54/1998; O.U.G. nr. 102/2001; L. nr. 545/2001; L. nr. 247/2005; L. nr. 358/2005; O.U.G. nr. 209/2005; L. nr. 341/2006; L. nr. 47/2007; L. nr. 340/2007; L. nr. 67/2010; L. nr. 71/2010; L. nr. 158/2010; L. nr. 71/2011; O.U.G. nr. 81/2011; L. nr. 76/2012; L. nr. 187/2012; O.U.G. nr. 34/2013; L. nr. 165/2013; Dcz. nr. 13/2015; L. nr. 38/2015

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în M.O. nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările aduse prin O.U.G. nr. 102/2001; L. nr. 400/2002; L. nr. 204/2004; L. nr. 247/2005; O.U.G. nr. 127/2005; O.U.G. nr. 139/2005; L. nr. 342/2006; L. nr. 193/2007; Dcz. nr. 602/2008; Dcz. nr. 603/2008; L. nr. 212/2008; L. nr. 261/2008; Dcz. nr. 605/2009; Dcz. nr. 652/2009; L. nr. 160/2010; L. nr. 267/2011

Hotărârea nr. 1403/2007 privind refacerea zonelor în care solul, subsolul si ecosistemele terestre au fost afectate, publicată în M.O. nr. 804 din 26 noiembrie 2007

Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată în M.O. nr. 611 din 12.08.2015

Legea nr. 100/2010 privind împădurirea terenurilor degradate, publicată în M.O. nr. 376 din 07.06.2010

Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, publicată în M.O. nr. 764 din 10.11.2009. Include modificările aduse prin următoarele acte: L. nr. 47/2012; L. nr. 88/2014; L nr. 135/2014 

Legea nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecție, republicată în M.O. nr. 143 din 26.02.2014. Include modificările aduse prin O.U.G. nr. 38/2014

Ordonanța de Urgență nr. 202/ 2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, publicată în M. O. nr. 965 din 28 decembrie 2002. Include modificările aduse prin următoarele acte: L. nr. 280/2003; L. nr. 187/2012

Legea petrolului nr. 238/2004, publicată în M. O. nr. 535 din 15 iunie 2004. Include modificările aduse prin următoarele acte: O.U.G. nr. 101/2007; O.U.G. nr. 71/2011; O.U.G. nr. 47/2012; L. nr. 187/2012; O.U.G. nr. 106/2013; O.U.G. nr. 50/2014; L. nr. 127/2014 

Legea gazelor nr. 351/2004, publicată în M. O. nr. 679 din 28 iulie 2004, în vigoare de la 27.08.2004 până la 06.10.2012, fiind abrogată prin Legea nr. 160/2012 și înlocuită parțial de Legea nr. 123/2012

Legea nr. 318/2003 a energiei electrice, publicată în M.O. nr. 511 din 16 iulie 2003, în vigoare de la 15.08.2003 până la 21.02.2007, fiind abrogată și înlocuită de Legea nr. 13/2007

Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 33/2007 privind modificarea și completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 și Legii gazelor nr. 351/2004, publicată în M.O. nr. 685 din 03.10.2012

Legea energiei electrice nr. 13/2007, publicată în M.O. nr. 51 din 23 ianuarie 2007, în vigoare de la 22.02.2007 până la 06.10.2012, fiind abrogată prin Legea nr. 160/2012 și înlocuită parțial de Legea nr. 123/2012. Include modificările aduse prin următoarele acte: Rectificarea din 21.09.2012; L. nr. 255/2013; O.U.G. nr. 20/2014; O.U.G. nr. 35/2014; L. nr. 117/2014; L. nr. 127/2014; O.U.G. nr. 86/2014

Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în M.O. nr. 485 din 16.07.2012

Legea minelor nr. 85/2003, publicată în M.O. nr. 197 din 27 martie 2003. Include modificările aduse prin următoarele acte: L. nr. 237/2004; L nr. 284/2005; O.U.G. nr. 101/2007; L. nr. 262/2009; O.U.G. nr. 71/2011; O.U.G. nr. 47/2012; L. nr. 187/2012; Hotărârea nr. 463/2013; O.U.G. nr. 102/2013; Hotărârea nr. 350/2015

Ordonanța de urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, publicată în M.O. nr. 442 din 29.06.2007. Include modificările aduse prin următoarele acte: O.U.G. nr. 154/2008; L. nr. 329/2009; L. nr. 49/2011; L. nr. 187/2012; O.U.G. nr. 31/2014; O.G. nr. 20/2014

Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în M.O. nr. 944 din 22.11.2006. Include modificările aduse prin următoarele acte: L. nr. 197/2007; L. nr. 215/2008; O.U.G. nr. 154/2008; L. nr. 80/2010 ; O.U.G. nr. 102/2010 ; L. nr. 187/2012 ; L. nr. 149/2015. 

Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată în M.O. nr. 938 din 20.11.2006. Include modificările aduse prin următoarele acte: O.U.G. nr. 77/2009 ; L. nr. 261/2009; L. nr. 329/2009; O.U.G. nr. 43/2010; O.U.G. nr. 12/2011; L. nr. 187/2012.

Ordonanța nr. 47/2000 privind stabilirea unor măsuri de protecție a monumentelor istorice care fac parte din Lista patrimoniului mondial, publicată în M.O. nr. 45 din 31.01.2000. Include modificările aduse prin L. nr. 564/2001

Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, publicată în M.O. nr. 373 din 10 iulie 2001, cu modificările aduse prin următoarele acte: O.G. nr. 69/2004; L. nr. 289/2006; O.G. nr. 18/2007; O.G. nr. 27/2008; L. nr. 242/2009; L nr. 345/2009; O.U.G. nr. 7/2011; L. nr. 162/2011; O.U.G. nr. 81/2011; L. nr. 221/2011; O.U.G. nr. 85/2012; L. nr. 190/2013; L. nr. 229/2013; L. nr. 302/2015; L. nr. 303/2015

Hotărârea nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism, în vigoare de la 27.11.2002, publicată în M.O. nr. 856 din 27.11.2002, cu modificările aduse prin următoarele acte: Hotărârea nr. 273/2010 și Hotărârea nr. 490/2011

Convenții internaționale și Recomandări internaționale

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

Cauza C-44/79, Hauer, Hotărârea din 13 decembrie 1979

Cauza C-7/56, Algera, Hotărârea din 12 iulie 1957

Cauza T-184/95, Dorsch consult Ingenieurgesellschaft, Hotărârea din 28 aprilie 1998

Cauza C-92/77, An Bord Bainne Cooperative, Hotărârea din 23 februarie 1978

Cauza C-227/89, Rönfeld, Hotărârea din 7 februarie 1991

Cauza C-475/93, Thévenon, Hotărârea din 9 noiembrie 1995

Cauza T-81/95, Interhotel, Hotărârea din 14 iulie 1997

Cauzele conexate 41/79, 121/79, 796/79, Testa, Hotărârea din 19 iunie 1980

Cauza C-5/88, Wachauf, Hotărârea din 13 iulie 1989

Cauza C-44/89, Von Deetzen II, Hotărârea din 22 octombrie 1991

Cauza C-4/73, Nold, Hotărârea din 11 ianuarie 1977

Cauza C-177/90, Kühn, Hotărârea din 10 ianuarie1992

Cauza C-44/94, The Queen, Hotărârea din 17 octombrie1995

Cauza C-22/94 The Irish Farmers Association e.a., Hotărârea din 15 aprilie1997

Cauza C-84/78, Tomadini, Hotărârea din 16 mai 1979

Cauzele conexe de la 63 la 69/72, Werhahn, Hotărârea din 13 noiembrie 1973

Cauza C-280/93, RFA c/Conseil, Hotărârea din 5 octombrie 1994

Cauza C-230/78, Eridania, Hotărârea din 27 septembrie 1979l

Cauza C-76/93 P, Scaramuzza, Hotărârea din 20 octombrie 1994

Cauza T- 521/93, Atlanta, Hotărârea din 11 decembrie 1996

Cauza C-2/92, Bostock, Hotărârea din 24 martie 1995

Cauza C-186/96, Stefan Demand, Hotărârea din 17 decembrie 1998

Cauza C-292/97, Kjell Karlson, Hotărârea din 13 aprilie 2000

Cauza C-111/63, Lemmerz Werke, Hotărârea din 13 iulie 1965

Cauza C-74/74, CNTA, Hotărârea din 14 mai 1975

Cauza T-390/94, Schröder, Hotărârea din 15.04.1997

Cauza C-316/86, Hauptzollamt Hamburg-Jonas, Hotărârea din 26 aprilie 1988

Cauza 24/86, Blaizot, Hotărârea din 2 februarie 1988

Cauza 253/86, Agro-Pecuaria Vicente Nobre, Hotărârea din 31 mai 1988

Cauza T-142/97, Branco, Hotărârea din 15 septembrie 1998

Cauza 97/76, Merkur, Hotărârea din 8 iunie 1977

Cauza 78/77, Lührs, Hotărârea din 1 februarie 1978

Cauza T-142/97, Branco, Hotărârea din 15 septembrie 1998

Cauza 68/77, IFH, Hotărârea din 17 februarie 1978

Cauza T-336/94, Efisol, Hotărârea din 16 octombrie 1996

Cauza T-243/94, British Steel, Hotărârea din 24 octombrie 1997

Cauza C-236/90, Maier, Hotărârea din 9 iulie 1992

Cauzele conexe T-231-234/94, Industrias Pesqueras Campos, Hotărârea din 24 aprilie 1996.

Cauza 245/81, Edeka c/Allemagne, Hotărârea din 15 iulie 1982.

Cauza 289/81, Mavridis, Hotărârea din 19 mai 1983

Cauza T-587/93, Ortega Urretavizcaya, Hotărârea din 11 iulie 1996

Cauza T-195/95, Guérin automobiles, Hotărârea din 11 martie 1996

Cauzele conexe 87 și 130/77, 22/83 și 9 și 10/84, Salermo, Hotărârea din 11 iulie 1985

Cauza T-115/94, Opel Austria, Hotărârea din 22 ianuarie 1997

Cauza T-211/95, Petit-Laurent, Hotărârea din 5 februarie 1997

Cauza 316/86, Krücken, Hotărârea din 26 aprilie 1988

Cauza T-20/96, Pascall, Hotărârea din 27 noiembrie 1997

Cauza 223/85, RSV, Hotărârea din 24 noiembrie 1987

Cauza C-309/96, Annibaldi, Hotărârea din 18 decembrie 1997

Cauza 182/83, R. Fearon, Hotărârea din 6 noiembrie 1984

Cauza C-5/94, Hedley Lomas, Hotărârea din 23 mai 1996

Cauza T-85/09, Kadi, Hotărârea din 30 septembrie 2010

Cauzele C-402/05 P și C-415/05 P, Kadi, Hotărârea din 3 septembrie 2008

Cauza C 59/83, Biovilac, Hotărârea 6 decembrie 1984

Cauza C-350/88, Delacre, Hotărârea din 14 februarie 1990

Cauza T-385/07, FIFA v Comisia, Hotărârea din 17.02.2011

Cauza T-55/08, UEFA v Comisia, Hotărârea din 17.02.2011

Cauza C-70/10, Scarlet Extended SA, Hotărârea din 24.11.2011

Cauza C-360/10, SABAM, Hotărârea din 16.02.2012

Cauza C-128/11, UsedSoft GmbH, Hotărârea din 17.02.2011

Cauza T-113/96, Dubois și fiii, Hotărârea din 29.01.1998

Cauza C-275/06, Promusicae, Hotărârea din 29 ianuarie 2008

Cauza C-265/87, Schräder HS Kraftfutter, Hotărârea din 11.07.1989

Cauza T-138/07, Schindler Holding Ltd, Hotărârea din 13.07.2011

Cauza T-16/04, Arcelor SA, Hotărârea din 02.03.2010

Cauza T-160/10, J v Parliament, Hotărârea din 27.09.2012

Cauza C-180/11, Bericap Záródástechnikai bt., Hotărârea din 15.11.2012

Curtea Internațională de Justiție

Cauza Oscar Chinn, Hotărârea din 12 decembrie 1934

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Cedh, Hotărârea Sporrong și Lönnroth din 23 septembrie 1982

Cedh, Hotărârea Mackxdin 13 iunie 1979

Cedh, Hotărârea Gaygusuz din 16 septembrie 1996

Cedh, Hotărârea Van der Marle din 26 iunie 1986

Cedh, Hotărârea Chassagnou din 29 aprilie 1999

Com.edh,Hotărârea Bramelied și Malmströd din 12 octombrie 1982

Com.edh, S.C/Royaume-Uni din 13 decembrie 1984

Cedh, Hotărârea Tre Traktörer AB din 7 iulie 1989

Cedh, Hotărârea Fredin din 18 februarie 1991

Cedh, Hotărârea Pine Valley din 29 noiembrie 1991

Cedh, Hotărârea Raffineries grecques din 9 decembrie 1994

Com.edh, Hotărârea C V/France din 15 iulie 1988;

Cedh, Hotărârea Pressos Compania Naviera SA din 20 noiembrie 1995

Cedh, Hotărârea Papamichalopoulos din 24 iunie 1993

Cedh, Hotărârea James și alții din 21 februarie 1986

Cedh, Hotărârea Gasus Dosier din 23 februarie 1995

Com. edh, Hotărârea Muller c/Austria din 16 decembrie 1974

Cedh, Hotărârea Loizidou din 23 martie 1995

Cedh, Hotărârea Pressos Compania Naviera SA din 20 noiembrie 1995

Cedh, Hotărârea Erkner și Hofauer din 23 aprilie 1987

Cedh, Hotărârea Katte Klitsche de la Grange din 27 octombrie 1994

Cedh, Hotărârea Phocas din 23 aprilie 1996

Cedh, Hotărârea Vasilescu din 22 mai 1998

Cedh, Hotărârea Beyeler din 5 ianuarie2000

Cedh, Hotărârea Tsirikakis din 17 ianuarie 2002

Cedh, Hotărârea SA Dangeville din 16 aprilie 2002

Site-uri internet

http://natura2000.ro/managementul-siturilor-natura-2000, 17.08.2015

http://natura2000.ro/managementul-siturilor-natura-2000, 17.08.2015

http://www.ince.ro/tezaur%20XXXI.pdf, 17.08.2015

http://193.226.121.81/publications/buletin/9/cojocaru.pdf, 17.08.2015.

www.curia.europa.eu

www.eur-lex

www.icj-cij.org

www.coe.int

www.portal.just.ro