Dreptul DE Exploatare A Invenției
=== Inventia_final ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 PROTECȚIA JURIDICĂ A INVENȚIILOR
1.1 Noțiuni introductive
1.2 Scurt istoric
CAPITOLUL 2 IZVOARELE PROTECTIEI JURIDICE A INVENTIILOR
2.1 Izvoare interne
2.2.Izvoare externe
CAPITOLUL 3 PARTICULARITĂȚILE ȘI FUNCȚIILE BREVETULUI DE INVENȚIE
CAPITOLUL 4 SUBIECTELE BREVETULUI DE INVENTIE
Subiecte lato sensu
Subiecte sticto sensu
Subiecte derivație
CAPITOLUL 5 OBIECTUL PROTECȚIEI PRIN BREVET DE INVENȚIE
5.1. Clasificarea invențiilor
Inventii nebrevetabile
Inovațiile
CAPITOLUL 6 DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE CONFERITE DE BREVETUL DE INVENȚIE
6.1 Drepturile si obligatiile morale
6.2 Drepturile si obligatiile patrimoniale
6.3 Apararea drepturilor prin mijloace de drept penal
CAPITOLIL 7 DREPTUL DE EXPLOATARE A INVENȚIEI
7.1 Caracterele juridice ale dreptului de exploatare exclusivă
7.4 Limitele generale și speciale ale dreptului de exploatare exclusivă
7.4.1 Limite generale
7.4.2 Limite speciale
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
C.A.B. – Curtea de Apel București
C.D – Culegere de decizii
C.pen. – Codul penal al României
C.pr. pen. – Codul de procedură penală
C.P. Ad. – Codul penal adnotat
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista Română de Drept
ș.a. – și alții
T.M.B – Tribunalul Municipiului București
vol. – volumul
INTRODUCERE
În literatura de specialitate proprietatea intelectuală este considerată o componentă a fondului de comerț, manifestându-se prin multe variante, de la descoperiri esențiale în oricare domeniu de activitate până la activități specifice de conducere sau de organizare, care pot face obiectul unor tipuri de contracte.
În scopul protejării acestor drepturi a fost adoptată, în funcție de natura drepturilor protejate și de modalitățile prin care s-a considerat că este posibilă valorificarea eficientă a acestora, o legislație diversificată.
Intereseul deosebit în acest sens este justificat de valoarea mare a unor drepturi de autor și de ignorarea acestora în multe domenii sau chiar în unele țări.
La nivel internațional se estimează că o pondere destul de ridicată, de aproximativ
5-7% din comerț îl reprezintă produsele realizate sau difuzate cu încălcarea proprietății intelectuale.
O serie de reglementări legislative au suferit, de-a lungul timpului, modificări succesive, fiind completate cu norme de aplicare cu regulamente aplicabile în domeniul intern sau internațional. În această direcție Legea 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, a fost modificată prin O.G. nr. 59/2002, aprobată prin legea nr. 664/2002.
Prin Ordonanța Guvernului nr. 59/2002 s-a modificat Legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire. Totodată s-a stabilit că se încalcă drepturile titularului unei „mărci înregistrate în cazul oricărui produs sau ambalaj care poartă o marcă de produs sau de serviciu identică sau care nu poate fi deosebită în aspectele sale esențiale.”
De asemenea, în scopul aplicării Legii nr. 202/2000 au fost adoptate o serie de norme de aplicare aprobate prin H.G. nr. 301/2001, acest act normativ cuprinzând elemente comune cu unele regulamente ce își găsesc aplicabilitate în comunitatea europeană, regulamente ce au suferit, la rândul lor, modificări succesive.
Noțiunea de proprietate intelectuală reunește atât drepturile privind operele literare, artistice și științifice, cât și drepturile de proprietate industrială privind brevetele de invenții, desenele sau modelele industriale, mărcile de fabrică sau comerț ori de serviciu, numele comercial și indicațiile de proveniență, precum și protecția împotriva concurenței neloiale.
În literatura de specialitate, drepturile de proprietate industrială sunt grupate, în funcție de obiectul lor, în drepturi asupra creațiilor industriale (invențiile, desen modelele industriale, know-how-ul) și drepturi asupra semnelor distinctive (mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, denumirile geografice și indicațiile de proveniență).
Un element incorporal semnificativ al fondului de comerț îl reprezintă brevetele de invenție, titlul de protecție pentru invenție fiind brevetul de invenție, care oferă titularului său un drept exclusiv de exploatare, pe întreaga durată de protecție a acestuia.
Trebuie menționat că un brevet poate fi acordat pentru orice invenție, în toate domeniile tehnologice, având ca obiect un produs sau un procedeu, cu condiția „ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă și să fie susceptibilă de aplicare industrială.”
Ca o condiție de formă, noutatea brevetului de invenție trebuie să fie absolută, în sensul că brevetul trebuie să fie original, să prezinte ceva nou, necunoscut și neexploatat până în acel moment. Aprecierea noutății invenției constă în cercetarea diferenței între tehnică și invenția propusă, în sensul că invenția nu trebuie să fi făcut abiect de anterioritate, adică să fi fost depusă, descrisă, expusă ori să fi făcut obiectul ueni alte cereri pentru brevet de invenție.
Brevetul de invenție conferă posesorului sau succesorilor legali ai acestuia dreptul de exploatare a obiectului brevetat, ori încredințarea spre exploatare, dreptul de a urmări în instanță pe cel care ar uzurpa drepturile derivând din brevet.
Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului și drepturile rezultate din brevet pot fi transmise în tot sau în parte; transmiterea se poate face prin cesiune sau pe bază de licență exclusivă sau neexclusivă, precum și prin succesiune legală sau testamentară.
Asemeni, brevetului de inveție și desenele și modelele industriale sunt elemente incorporale ale fondului de comerț care reprezintă creații de formă, creații ce permit individualizarea produselor industriale printr-un element estetic sau artistic. Ca forme de creație intelectuală, desenele și modelele industriale personalizează aspectul unor produse cunoscute, imprimându-le noi elemente de formă asigurându-le astfel realizarea unor importante cifre e afaceri și, implicit, dezvoltarea activității comerciale.
Noțiunea de desen industrial presupune aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în două dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură și materiale sau ornamentația produsului în sine.
Conceptul de modelul industrial este definit ca „aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în trei dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură sau ornamentația produsului în sine.”
În măsura în care un desen sau model industrial este nou și are un caracter individual, acesta poate forma obiectul unei cereri de înregistrare. Un desen sau model industrial este socotit nou dacă niciun desen sau model industrial identic nu a fost făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înaintea datei de prioritate. Desenele sau modelele industriale se consideră că sunt identice dacă trăsăturile lor caracteristice diferă numai în ceea ce privește detaliile nesemnificative.
Astfel, un desen sau model industrial are caracter individual dacă impresia globală pe care o produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra unui asemenea utilizator de orice desen sau model industrial făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înainte de data de prioritate.
Desenele sau modelele industriale ale căror destinație și aspect contravin ordinii publice sau bunelor moravuri vor fi excluse de protecție.
CAPITOLUL 1
PROTECȚIA JURIDICĂ A INVENȚIILOR
Noțiuni introductive
Legea nr. 64/1991 și Legea nr. 202/2000 nu consacră o definiție expresă pentru „invenție”. Cu toate acestea, fară a intra în detalii în acest context, din normele juridice ce îi sunt consacrate, se poate deduce că invenția este o creație intelectuală în domeniul tehnic.
În limbajul comun, termenul tehnologie are semnificația de știință a metodelor și mijloacelor de prelucrare a materialelor sau, altfel spus, ansamblul proceselor, metodelor și operațiunilor utilizate în scopul obținerii unui produss.
Legea nr. 64/1991 și Legea nr. 344/2005 definesc, printre altele, brevetul de invenție, inventatorul și titularul de brevet.
În concret, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 344/2005, brevetul de invenție este un titlu de protecție care poate fi obținut pentru orice invenție, ce are ca obiect un produs sau un procedeu, în toate domeniile tehnologice, cu condiția să fie nouă, să implice o activitate inventivă și să fie susceptibilă de aplicare industrială.
Inventatorul este, potrivit art. 2 lit. g) din Legea nr. 64/1991, persoana care a creat invenția. Contrar referirii generice a textului la „persoană”, invenția, implicând o activita inventivă, care presupune capacitate creativă, poate fi realizată numai de către o „persoană fizică”.
Titularul brevetului este, în temeiul a art. 2 lit. o) din Legea nr. 64/1991, persoana fizică sau juridică căreia îi aparțin dreptul conferit de brevetul de invenție.
Definiția dată de Legea nr. 64/1991 titularului brevetului de invenție este în acord cu definiția ce o dă Legea nr. 344/2005, în general, titularului dreptului de creație intelectuală.
Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 10 din această Legea nr. 64/1991, titularul dreptului este deținătorul unui drept de proprietate intelectuală sau reprezentantul său.
Cu toate acestea, observăm referirea art. 2 lit. o) din Legea nr. 64/2011 la „dreptul” conferit de brevetul de invenție, împrejurare de natură să acrediteze falsa ideea că titularul brevetului ar avea doar un singur drept. Fără să intrăm în detalii în acest context, Legea nr. 64/1991 conferă titularului mai multe drepturi, dintre care unele sunt morale, iar altele patrimoniale.
De fapt, art. 2 lit. o) este în dezacord cu numeroase alte texte ale Legii nr. 64/1991, care se referă la „drepturile” conferite de brevetul de invenție. Față de această situație, considerăm că folosirea singularului în cuprinsul acestui text este doar o „scăpare normativă” care, de lege ferenda, ar trebui remediată.
Facem precizarea că art. 2 din Legea nr. 64/1991 cuprinde definiții și pentru alte noțiuni sau expresii utilizate în domeniu, precum următoarele: cerere internațională, consilier de proprietate industrială, descriere, mandatar autorizat, predecesor, publicare, solicitant, succesor în drepturi, revendicare, persoană care exploatează invenția. Aceste definiții vor fi analizate în contextul abordărilor referitoare la aspectele particulare ale regimului juridic al protecției invenției și drepturilor inventatorului.
Fără să o definească, Legea nr. 64/1991, în unele texte, evocă fără distincție „invenția”, iar în altele se referă la „invențiile brevetabile”.
De asemenea, această lege cuprinde dispoziții despre unele „elemente științifice” și „creații intelectuale” care nu sunt considerate invenții, precum și despre „invențiile nebrevetabile”.
Aceeași situație normativă se găsește și în textele Convenției privind eliberarea brevetelor europene.
În înțelesul curent din limba română modernă, invenția are semnificația de „rezolvare sau realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoașterii care prezintă noutate și progres față de stadiul cunoscut până atunci”.
Termenul „rezolvare”, utilizat în definirea invenției, are înțelesul de „soluție”. Într-adevăr, de regulă, „a rezolva” înseamnă a găsi o soluție pentru o problemă. Evident, în cazul analizat, invenția este „soluția” unei „probleme tehnice”. în schimb, expresia „realizare tehnică”, poate avea și înțelesul de „creație tehnică”. Sintetic spus, în esență, în limbajul comun, „invenția” este „soluția unei probleme tehnice” sau o „creație tehnică”.
Deși, la prima vedere, s-ar părea că suntem în prezența a două modalități diferite ale invenției, observăm că cerința „noutății” este pusă atât pentru „soluția problemei tehnice” (rezolvare tehnică), cât și pentru „creația tehnică” (realizare tehnică). în context, precizăm că „noutatea” are semnificația de a fi „nou”, iar ..noul” înseamnă ceva „creat” de curând. Finalmente, și „soluția problemei tehnice” este o „creație tehnică”.
Pe de altă parte, „domeniul cunoașterii”, la care face referire definiția analizată, nu poate fi interpretat în sensul de „orice domeniu al cunoașterii”, ci doar de „domeniu tehnic”, într-adevăr, „creația”, fiind „tehnică”, domeniul nu poate fi decât tehnic.
În sfârșit, fiindcă numai individul uman dispune de „capacitate intelectuală” (creativă), o definiție a „invenției”, chiar în înțelesul curent din limba română modernă, trebuie să evoce și acest aspect.
Față de aceste precizări, considerăm că, în înțelesul curent din limba română modernă, într-o exprimare sintetică, „invenția” ar putea fi definită (denumită) „o creație intelectuală în domeniul tehnic”.
Invențiile sunt susceptibile de clasificare după diverse criterii, dintre care unele sunt prevăzute expres de Legea nr. 64/1991. Astfel, invențiile pot fi grupate: după obiect, după cum sunt sau nu brevetabile, după prioritatea recunoscută, după posibilitatea divizării lor, după cum inventatorul poate sau nu renunța la invenție, după locul brevetării și după cum se poate sau nu acorda o licență obligatorie.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, drepturile asupra unei invenții sunt recunoscute și apărate pe teritoriul României prin acordarea unui brevet de invenție de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), în condițiile prevăzute de Legea nr. 64/1991 . Textul este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 203/2002.
Față de vechea redactare, în actuala, în locul expresiei „eliberarea unui titlu de protecție”, s-a utilizat expresia „acordarea unui brevet de invenție”.
Modificarea art. 1 alin. (1) nu este de fond, ci doar de ordin formal. într-adevăr, termenii „eliberare” și „acordare” pot fi considerați sinonimi. Totuși, termenul „acordare” sugerează cu mai multă precizie faptul că este vorba despre activitatea de conferire a brevetului de invenție persoanei care este îndreptățită la dobândirea lui.
De asemenea, în opinia noastră, referirea directă a legiuitorului la brevetul de invenție, fără a mai preciza că acesta reprezintă un „titlu de protecție”, s-a impus pentru motive de economie de text. Intr-adevăr, astfel, a fost posibilă abrogarea art. 2 din Legea nr. 64/1991, care se referea tocmai la faptul că „titlul de protecție este brevetul de invenție”.
Brevetul de invenție este acordat, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, pentru „orice invenție”, având ca obiect „un produs sau un procedeu”, în toate „domeniile tehnologice”, cu condiția ca aceasta să fie „nouă”, să implice o „activitate inventivă” și să fie „susceptibilă de aplicare industrială”.
Scurt istoric
Asemenea celorlalte obiecte de proprietate industrială este în patrimoniul unei persoane, un bun mobil, incorporal. În general, dreptul la marca aparține unei persoane fizice sau juridice. Cu toate acestea, ca și în cazul brevetului, marca poate aparține în coproprietate mai multor persoane și poate forma obiectul unui uzufruct.
Dezvoltarea relațiilor de producție și necesitatea garantării proprietății industriale au determinat apariția în țara noastră a primei legi în materia invențiilor.
La 17 ianuarie 1906 a fost adoptată Legea nr. 102 asupra brevetelor de inven- țiune, iar la 21 aprilie 1906, Regulamentul pentru aplicarea Legii brevetelor de invențiune.
Fără a cuprinde o definiție a invenției, Legea din 1906 prevedea în art. 1 că orice persoană care a făcut o invențiune nouă sau a adus o perfecționare la o invențiune deja stabilită, susceptibilă de a fi exploatată ca un obiect de industrie sau de comerț, va putea obține drepturi exclusive și temporale de exploatație în România, prin acordarea unui brevet de invențiune sau de perfecționare. Pentru invențiile brevetate în străinătate, titularul putea obține în România un brevet de importațiune. Protecția unei invenții era condiționată de existența elementului de noutate, de contribuția adusă în domeniul cercetării utilului.
Legea din 1906 a consacrat brevetul ca titlu de protecție pentru invenții. Brevetul de invenție se acorda fără nici un examen prealabil asupra noutății sau utilității, pe riscul, pericolul și cheltuielile solicitantului. Statul nu garanta originalitatea, valoarea sau realitatea invenției ori perfecționării și nici exactitatea descrierilor din brevet.
Brevetul de invenție se acorda prin decret fiind eliberat de Serviciul de brevete din cadrul Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor. Durata unui brevet de invenție era de 15 ani, iar a unui brevet de perfecționare de 10 ani. Ca urmare a eliberării brevetului, nimeni nu avea autorizația, fară voia proprietarului brevetului, de a fabrica obiectul invențiunii, de a-1 pune în comerț sau a-1 expune spre vânzare.
Primul brevet a fost acordat în România, la 16 aprilie 1906, căpitanului loan Constantinescu din Tecuci pentru invenția Săpătoarea Românească-Ștefania. Primul brevet de perfecționare a fost eliberat, la 22 decembrie 1906, generalului Șerban Pascu pentru invenția Brichete Pascu, iar primul brevet de importațiune a fost obținut, la 20 februarie 1907, de Louis Genton din Franța pentru invenția Motor funcționând prin gravitație.
Legea brevetelor de invențiune a fost modificată prin Decretul nr. 214 din 5 septembrie 1950 privind înființarea Comitetului pentru Invențiuni și Descoperiri al României și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 943 din 7 septembrie 1950 asupra Regulamentului de funcționare a Comitetului pentru Invențiuni și Descoperiri și a organelor din ministere, instituții și întreprinderi pentru finanțarea cheltuielilor de experimentare și pentru recompensarea inovatorilor. Articolul 2 din Regulament prevedea că această reglementare apără interesele oamenilor muncii, prin asigurarea utilizării complete și la timp a invențiilor, descoperirilor și inovațiilor și garantarea drepturilor autorilor.
Prin dispozițiile Regulamentului a fost introdus, alături de brevet, certificatul de autor, ca titlu de protecție pentru invențiile oferite statului. Eliberarea certificatului de autor era condiționată de examinarea propunerii din punct de vedere al noutății, utilității și posibilității de realizare. Dacă invenția nu era cesionată statului, autorul avea dreptul, potrivit Legii brevetelor de invențiune, la obținerea unui brevet.
În anumite cazuri, inventatorul nu avea un drept de opțiune între cele două titluri de protecție. Dacă invenția era realizată la cererea autorităților de stat ori cu ajutorul statului, inventatorul nu putea obține decât certificat de autor.
Legea brevetelor de invențiune a fost abrogată în anul 1967. Creația tehnică a fost reglementată prin Decretul nr. 884 din 30 septembrie 1967 privind invențiile, inovațiile și raționalizările, aprobat prin Legea nr. 31 din 30 decembrie 1967. în baza Legii, au fost adoptate Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2250 din 30 septembrie 1967 pentru aplicarea Decretului nr. 884 din 1967 privind invențiile, inovațiile și raționalizările și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2772 din 17 noiembrie 1967 pentru aprobarea Regulamentului privind compunerea, organizarea și funcționarea Comisiei pentru soluționarea contestațiilor privind invențiile din cadrul Direcției Generale pentru Metrologie, Standarde și Invenții.
Legislația din 1967 a instituit, ca titlu unic de protecție a invențiilor, brevetul. în cazurile în care brevetul se acorda unei organizații socialiste, inventatorului i se elibera un certificat de inventator, care era un titlu constatator al calității de autor.
Cererea de brevet era supusă, după înregistrare, unui dublu examen. Direcția Generală pentru Metrologie, Standarde și Invenții verifica atât îndeplinirea condițiilor pentru constituirea depozitului reglementar, cât și legalitatea protecției solicitate. Prin introducerea examenului prealabil al condițiilor de fond, ca sistem general, se asigura tuturor invențiilor un regim unitar. Brevetul de invenție se acorda inventatorului, succesorului său în drepturi ori întreprinderii îndreptățite de către Direcția Generală pentru Metrologie, Standarde și Invenții.
Protecția creației intelectuale asigură premise favorabile valorificării produselor la export. Pentru obținerea de brevete de invenție în alte state, legislația din 1967 a consacrat și principiile de bază ale Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale.
În concordanță cu stadiul științei și tehnologiei și pentru asigurarea unui cadru juridic corespunzător, la 30 octombrie 1974 a fost adoptată Legea nr. 62 privind invențiile și inovațiile. In completarea Legii au fost edictate Decretul nr. 93 din 16 aprilie 1976 privind normele pentru calcularea recompenselor bănești cuvenite autorilor invențiilor aplicate în economia națională, Decretul nr. 363 din 2 noiembrie 1976 privind taxele pentru cererile de brevete de invenție și pentru brevetele de invenții acordate și Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisei pentru soluționarea contestațiilor privind invențiile din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, aprobat de Biroul Executiv al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie prin Hotărârea nr. 3 din 1 aprilie 1975.
În concepția Legii din 1974, invenția era definită, prin textul art. 10, ca fiind creația științifică sau tehnică, care prezintă noutate și progres față de stadiul cunoscut al tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetată sau făcută publică în țară sau străinătate, reprezintă o soluție tehnică și poate fi aplicată pentru rezolvarea unor probleme din economie, știință, ocrotirea sănătății, apărarea națională sau în orice alt domeniu al vieții economice și sociale. Invenția care perfecționează ori completează o invenție, pentru care există un brevet în vigoare și nu poate fi aplicată fară cea brevetată anterior, constituie invenție complementară.
Brevetul de invenție se acorda în următoarele trei situații: organizațiilor socialiste pentru invențiile realizate de persoanele încadrate într-o organizație socialistă în timpul contractului de muncă și în legătură cu munca lor și pentru invențiile rezultate din lucrări efectuate la cererea sau cu ajutorul material al unor organizații socialiste; organizațiilor socialiste de stat pentru invențiile care au ca obiect substanțe obținute prin metode nucleare, chimice, produse medicamentoase, metode de diagnosticare și tratament medical, dezinfectante, produse alimentare și condimente, precum și soiuri noi de plante, tulpini de bacterii și ciuperci, noi rase de animale și viermi de mătase, indiferent de condițiile în care au fost realizate; autorilor individuali sau în colectiv în cazul altor invenții. Pentru invențiile al căror titular de brevet era organizația socialistă, se acorda autorului un certificat de inventator. Autorul sau colectivul de autori putea să cedeze drepturile cu privire la invenție unei organizații socialiste ori să ceară brevet de invenție.
Brevetul de invenție se acorda de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în urma examinării cererii din punct de vedere al îndeplinirii condițiilor pentru existența unei invenții brevetabile, pe baza avizului institutelor centrale de cercetare, al academiilor de științe sau al institutelor de cercetare și proiectare de profil. Brevetele erau înscrise în registrul brevetelor de invenții acordate.
Perioada de valabilitate a unui brevet de invenție era de 15 ani, cu începere de la data constituirii depozitului reglementar. Pentru brevetul de invenție complementară, durata de valabilitate era limitată la aceea a brevetului acordat pentru invenția pe care o completează, fară a fi mai scurtă de 10 ani.
Prin acordarea brevetelor de invenție se asigura titularului de brevet dreptul de folosire exclusivă a invenției pe teritoriul țării noastre. Calitatea de autor al invenției era recunoscută prin acordarea certificatului de inventator.
Autorii invențiilor aplicate în economia națională erau recompensați moral și material prin acordarea de titluri științifice, ordine și medalii, grade profesionale, promovarea în mod excepțional în funcție, acordarea de premii și alte recompense bănești, stabilite în raport de avantajele economice și sociale postcalculate. Recompensele bănești se calculau pentru fiecare invenție în parte, pe bază de norme aprobate de Consiliul de Miniștri.
Inventatorul avea obligația să acorde asistența tehnică necesară, să participe, la cererea organizațiilor socialiste titulare de brevete, la proiectarea, experimentarea, aplicarea și generalizarea invențiilor, să dea lămuriri asupra acestora și să îndeplinească orice alte cerințe prevăzute de lege în vederea brevetării invențiilor.
Dreptul la acordarea brevetului de invenție, dreptul asupra brevetului, precum și drepturile patrimoniale ce decurgeau din brevetul de invenție puteau fi transmise. De asemenea, puteau fi transmise drepturile patrimoniale care decurgeau din certificatul de inventator.
Invențiile care nu aparțineau organizațiilor socialiste puteau fi folosite de organizațiile socialiste interesate, fară consimțământul titularilor de brevete, ținând seama de acordurile și convențiile la care statul român este parte, pe baza unor licențe obligatorii acordate de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. Licențele obligatorii acordate nu dădeau dreptul de folosire exclusivă a invențiilor la care se refereau și nu puteau fi transmise sub formă de sublicențe decât împreună cu patrimoniul ori cu o fracțiune a acestui patrimoniu sau în cazul reorganizării organizației socialiste beneficiare.
Toate invențiile pentru care se solicita brevetarea, create de cetățeni români sau de persoanele străine cu domiciliul pe teritoriul țării noastre, constituiau secrete de stat până la brevetarea și publicarea lor în Buletinul pentru invenții și mărci sau până la expedierea lor în străinătate de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în vederea brevetării în alte state.
În condițiile economiei de piață din țara noastră, la 21 ianuarie 1992 a intrat în vigoare Legea nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenție. Legea din 1991a fost modificată și completată prin Legea nr. 203 din 19 aprilie 2002, fiind republicată la 22 mai 2002. In aplicarea legii a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 499 din 18 aprilie 2003.
O altă schimbare importantă se produce în anul 2007. Legea brevetelor de invenție, în forma din 2002, este modificată și completată prin Legea nr. 28 din 15 ianuarie 2007, fiind republicată la 8 august 2007. în aplicarea legii a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 547 din 21 mai 2008.
Legislația în vigoare se caracterizează ca o reglementare modernă și superioară. Sistemul reglementării invențiilor se bazează pe principiile fundamentale ale dreptului de proprietate industrială, prin luarea în considerare a imperativelor unui stat de drept.
CAPITOLUL 2
IZVOARELE PROTECTIEI JURIDICE A INVENTIILOR
Izvoare interne
La nivel intern regimul juridic al brevetelor de invenție este reglementat, în ordine cronologică, de următoarele acte normative:
Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție;
Legea nr. 93/1998 privind protecția tranzitorie a brevetelor de invenție;
Legea nr. 255/1998 privind protecția noilor soiuri de plante;
Legea nr. 83/2014 privind invențiile de serviciu;
Hotărârea Guvernului nr. 547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție;
Hotărârea Guvernului nr. 573/1998 privind organizarea și funcționarea Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci;
Normele nr. 211/1998 ale OSIM de aplicare a Legii nr. 93/1998 privind protecția tranzitorie a brevetelor de invenție;
Normele nr. 242/1999 ale OSIM privind sprijinirea brevetării în străinătate a invențiilor românești;
Normele nr. 318/2000 ale OSIM privind modificarea și completarea Normelor nr. 242/1999.
Izvoare externe
În plan internațional, brevetele de invenție sunt ocrotite juridic, în principal, prin următoarele acte normative:
Convenția pentru instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, semnată la Stockholm în 14 iulie 1967;
Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor, adoptat la convenția diplomatică de la Washington, în data de 19 iunie 1970;
Convenția privind brevetul european, adoptată la Miinchen, la data de 5 octombrie 1973;
Acordul dintre Guvernul României și Organizația Europeană de Brevete privind cooperarea în domeniul brevetelor, semnat la București, la data de 9 septembrie 1994;
Aranjamentul privind clasificarea internațională a brevetelor de invenții din 26. semnat la Strasbourg, în martie 1971;
Tratatul privind recunoașterea internațională a depozitului de microorganisme în scopul procedurii de brevetare, semnat la Budapesta, la data de 28 aprilie 1977 și modificat la 26 septembrie 1980.
CAPITOLUL 3
PARTICULARITĂȚILE ȘI FUNCȚIILE BREVETULUI DE INVENȚIE
Potrivit Legii nr. 64/1991 și doctrinei din domeniu brevetul de invenție îndeplinește o multitudine de funcții, între care evocăm următoarele:
constituie temeiul de fapt și de drept pentru recunoașterea și apărarea pe teritoriul României a drepturilor ce decurg din realizarea unei invenții;
conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenției pe întreaga durată de protecție;
oferă titularului posibilitatea juridică de a se opune ca terțe persoane să efectueze, fără
consimțământul său, acte de folosire a invenției ce face obiectul brevetului;
conferă titularului dreptul la acordarea unei licențe obligatorii pentru exploatarea invenției;
conferă titularului dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciile suferite ca urmare a folosirii ilicite a invenției;
conferă titularului dreptul de a se adresa instanței judecătorești competente pentru soluționarea litigiilor născute din calitatea sa de titular de brevet și de a cere acesteia să dispună măsurile prevăzute de Legea nr. 64/1991.
În literatura de specialitate, din motive exclusiv didactice, funcțiile brevetului de invenție sunt grupate în funcții interne, externe și juridice.
Drepturile conferite de brevetul de invenție alcătuiesc o specie a drepturilor de creație intelectuală, împrejurare care, de altfel, este stipulată expressis verbis în art. 3 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 344/2005. Pe cale de consecință, aceste drepturi prezintă toate trăsăturile generale ale drepturilor de creație intelectuală, în general. Cu toate acestea, dat fiind obiectul lor diferit, care este invenția, sunt particularizate prin numeroase și importante note specifice.
Brevetul de invenție aparține categoriei actelor juridice.
Fiindcă organul emitent (OSIM) este un organ al administrației publice centrale de specialitate, iar procedura de acordare a brevetului de invenție este una exclusiv administrativă, este evident faptul că suntem în prezența unui act juridic de drept administrativ.
Brevetul de invenție este un act juridic administrativ unilateral, deoarece decizia de acordare aparține OSIM, care este un organ de specialitate al administrației publice centrale în subordinea Guvernului, chiar dacă titularul cererii de acordare a brevetului de invenție are posibilitatea legală de a contesta această decizie, pe cale administrativă sau judecătorească.
Pe de altă parte, brevetul de invenție atribuie titularului o situație juridică stabilită prin Legea nr. 64/1991, motiv pentru care acesta este atributiv de drepturi. Cu toate acestea, caracterul atributiv este particularizat prin faptul că, cu începere de la data publicării, cererea de brevet asigură solicitantului, în mod provizoriu, protecția conferită de art. 32 coroborat cu art. 31 din Legea nr. 64/1991.
Împrejurarea că, potrivit art. 32, cu începere de la data publicării cererii de brevet, aceasta asigură solicitantului în mod provizoriu drepturile stipulate de art. 31 din Legea nr. 64/1991, nu este de natură să afecteze caracterul atributiv de drepturi al brevetului de invenție deoarece, evident, aceste drepturi sunt numai provizorii și se definitivează numai din momentul acordării brevetului de invenție, în condițiile prevăzute de Legea nr. 64/1991.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că brevetul de invenție, ca act juridic administrativ, prezintă următoarele particularități:
este un act juridic unilateral;
este eliberat numai la cererea titularului;
confirmă calitatea de inventator a persoanei fizice care a creat invenția și, implicit, un drept exclusiv de exploatare a invenției;
consfințește începutul perioadei de protecție legală a drepturilor conferite de realizarea invenției.
CAPITOLUL 4
SUBIECTELE BREVETULUI DE INVENTIE
Subiecte lato sensu
Potrivit art. 2 lit. g) din Legea nr. 64/1991 inventatorul este persoana care a creat invenția .
Contrar referirii generice a textului reprodus la „persoană”, inventator poate fi numai „persoana fizică”, deoarece numai aceasta este înzestrată cu capacitate creativă, adică cu inteligență, inspirație și ingeniozitate, calități absolut necesare pentru desfășurarea unei activități intelectuale creative, inclusiv pentru realizarea unei invenției. De fapt, această împrejurare se poate deduce explicit sau implicit din numeroase texte ale Legii nr. 64/1991.
Între noțiunea de „inventator” și expresia „titular al brevetului de invenție” nu există identitate juridică.
Mai întâi de toate, „inventatorul” poate fi doar persoana fizică care a realizat invenția.
În schimb, „titularul brevetului de invenție” este persoana fizică sau juridică căreia i s-a acordat brevetul de invenție. Evident, cel mai adesea, titularul brevetului de invenție este chiar inventatorul. Cu toate acestea, pot fi titulare ale brevetului de invenție și alte persoane fizice sau juridice. Această concluzie se degajă chiar din definiția pe care Legea nr. 64/1991 o dă titularului de brevet. În concret, în temeiul art. 2 lit. o), titularul de brevet este persoana „fizică sau juridică” căreia îi aparține dreptul conferit prin brevet.
Invenția poate fi creată de o singură persoană fizică, situație în care suntem în prezența inventatorului unic, sau de două ori mai multe persoane fizice în colaborare, caz în care invenția este realizată în colaborare (coautorat).
Posibilitatea juridică de realizare a unei invenții în colaborare este prevăzută explicit de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 64/1991. Astfel, potrivit acestui text, în cazul în care invenția a fost creată împreună de mai mulți inventatori, fiecare dintre aceștia are calitatea de coautor al invenției, iar dreptul aparține în comun acestora.
Pe de altă parte, din dispozițiile art. 4 alin. (1) se pot deduce și condițiile minime ce urmează a fi întrunite pentru existența coautoratului în domeniul realizării unei invenții de două sau mai multe persoane împreună: o înțelegere prealabilă între două sau mai multe persoane în legătură cu realizarea în comun a aceleași invenții; participarea creativă a tuturor persoanelor la realizarea invenției respective.
Colaborarea mai multor persoane la realizarea invenției poate fi divizibilă, dacă partea fiecăreia din creație este distinctă, și indivizibilă, dacă, dimpotrivă, nu se poate face distincție între contribuțiile lor. Stabilirea contribuției creative a fiecărui coautor la realizarea invenției prezintă interes practic deoarece, în raport cu această contribuție, urmează să se distribuie între coautori beneficiile rezultate din exploatarea invenției.
Față de împrejurarea că, de regulă, în practică, invențiile implică contribuția creatoare a mai multor persoane, de lege ferenda, s-ar impune o reglementare explicită 2 condițiilor și consecințelor juridice ce decurg din realizarea în comun a unei invenții, așa cum s-a procedat în cazul operelor comune și colective, conform în art. 5, respectiv art. 6 din Legea nr. 8/1996.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, dacă două sau mai multe persoane au creat aceeași invenție, independent una de alta, dreptul la brevet aparține aceleia care a depus o cerere de brevet a cărei dată de depozit este cea mai veche.
În context, facem precizarea că data depunerii cererii pentru acordarea brevetului la OSIM constituie „data depozitului reglementar”, iar cererea și documentele ce o însoțesc alcătuiesc „depozitul reglementar”.
Pe de altă parte, în lipsa unei distincții legale, inventatorul poate fi cetățean român, străin sau apatrid, cu condiția să domicilieze pe teritoriul României. în acest sens, potrivit art. 5 din Legea nr. 64/1991, persoanele fizice sau juridice străine având domiciliul sau sediul în afara teritoriului României beneficiază de dispozițiile prezentei legi, în condițiile tratatelor și convențiilor internaționale privind invențiile, la care România este parte. Deci, persoanele fizice sau juridice, indiferent de cetățenie sau naționalitate, care domiciliază sau își au sediul pe teritoriul României, beneficiază de prevederile Legii nr. 64/1991, inclusiv în ceea ce privește calitatea de inventator și, respectiv, aceea de titular al brevetului de invenție.
Subiecte sticto sensu
Persoana fizică care a realizat invenția prin efortul creator este în drept să i se elibereze brevetul de inventator, conform art. 3 din Legea nr. 64/1991. In concret, potrivit acestui text, dreptul la brevet de invenție aparține inventatorului sau succesorului său în drepturi. Acordarea brevetului de invenție altor persoane decât inventatorul constituie doar excepții de la această regulă.
Dacă invenția a fost realizată în colaborare de către două sau mai multe persoane, dreptul la brevet aparține tuturor acelor persoane. Astfel, după cum s-a mai precizat, potrivit art. 4 alin. (1), în cazul în care invenția a fost creată împreună de mai mulți inventatori, fiecare dintre aceștia are calitatea de coautor al invenției, iar dreptul aparține în comun acestora. De fapt, în acest caz, se eliberează un singur brevet în care sunt înscrise datele de identitate ale tuturor inventatorilor.
În situația în care două sau mai multe persoane au creat aceeași invenție, independent una de alta, dreptul la brevet aparține aceleia care a depus o cerere de brevet a cărei dată de depozit este cea mai veche, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.
Subiecte derivație
În literatura de specialitate se face distincție între noțiunile de subiecte originare și subiecte derivate ale protecției.
Persoanele care au creat invenția sunt subiecte originare. Având o vocație legală în persoana lor, ele dobândesc primele un brevet de invenție, care se eliberează printr-o anumită procedură. Subiectele derivate sunt succesorii inventatorului, precum și persoanele care dobândesc brevetul prin transmitere de la un titular anterior.
CAPITOLUL 5
OBIECTUL PROTECȚIEI PRIN BREVET DE INVENȚIE
Clasificarea invențiilor
Clasificarea invențiilor după obiect
După acest criteriu, invențiile pot constitui produse sau procedee în limbajul comun, termenul produs are semnificația de lucru corporal rezultat dintr-un proces de muncă.
Din punct de vedere tehnic, produsele sunt corpuri sau obiecte materiale determinate, având o formă și caractere speciale care le deosebesc unele de altele. Produsele, pentru a fi brevetate, trebuie să aibă aplicabilitate industrială. în temeiul art. 12 alin. (1) din Regulament, „produsul” poate fi obiect al unei invenții numai în măsura în care constituie soluția unei probleme tehnice.
În schimb, nu constituie invenție un „produs natural”, în realizarea căruia nu s-a intervenit printr-o activitate umană inventivă.
Art. 12 din Regulament, după ce stabilește și detaliază semnificația termenului „produs”, enumeră categoriile de produse care pot constitui invenții, și anume: dispozitivele, instalațiile, echipamentele, mașinile unelte, aparatele și altele care se referă la mijloacele de lucru [lit. a)]; circuitele electrice, pneumatice sau hidraulice [lit. b)]; substanțele chimice [lit. c)]; mijloacele sau agenții, așa cum sunt amestecurile fizice sau fizico-chimice [lit. d)].
În limbajul comun, „procedeul” are semnificația de mijloc folosit pentru a ajunge la un anumit rezultat sau la o anumită soluție practică adoptată ca sistem pentru producerea unui bun.
În sens juridic, potrivit art. 13 alin. (3) din Regulament, procedeul este o succesiune logică de etape, faze sau pași caracterizați prin ordinea lor de desfășurare, prin condiții inițiale și/sau mijloacele tehnice utilizate și prin produse sau rezultate finale.
Sunt considerate procedee activitățile ce constituie o soluție a unei probleme tehnice, și anume: obținerea, fabricația, modificarea ori utilizarea unui produs; rezultatele de natură calitativă, cum ar fi cele de măsurare, analiză, reglare, control, curățare, uscare, diagnosticare sau tratament medical și altele.
În context, facem precizarea că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 cuprinde o enumerare limitativă a invențiilor din domeniul biotehnologiei care sunt brevetabile.
Noțiune
În literatura juridică, „invenția brevetabilă” a fost definită ca „o creație tehnică într-un domeniu tehnologic care implică o activitate umană inventivă, un ansamblu de cunoștințe sistematice, organizate în scopul obținerii de soluții la o problemă practică, ce are ca obiect un produs sau un procedeu”.
În opinia unor autori, această definiție presupune unele observații particulare.
În primul rând, întrucât creația (intelectuală) este „tehnică”, nu mai este necesar să se facă sublinierea că domeniul acesteia este cel al „tehnologiei”.
În al doilea rând, evocarea doar a „activității umane inventive” imprimă definiției propuse de remarcabilul autor „caracter lacunar”. într-adevăr, după cum vom dezvolta în cele ce urmează, pentru a fi brevetabilă, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, invenția, alături de „activitatea inventivă”, presupune „noutate” și „aplicabilitate industrială”.
În al treilea rând, considerăm că referirea din definiție la „un ansamblu de cunoștințe sistematice, organizate în scopul obținerii de soluții la o problemă practică” este inutilă. Intr-adevăr, „activitatea umană inventivă”, evocată anterior, nu poate fi concepută fară utilizarea de către inventator a unor cunoștințe și obținerea unei soluții tehnice noi.
În ceea ce ne privește, apreciez că, pentru a defini „invenția brevetabilă”, ar trebui să avem în vedere atât elementele esențiale ale „invenției”, în general, cât și cerințele de fond speciale impuse dc Legea ni. 64/1991 pentru această specie de invenție.
Sub primul aspect, după cum am precizat deja, invenția este o „creație intelectuală în domeniul tehnic”.
Sub al doilea aspect, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, „un brevet poate fi acordat pentru orice invenție având ca obiect un produs sau un procedeu, în toate domeniile tehnologice, cu condiția ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă și să fie susceptibilă de aplicare industrială”. în același sens sunt și dispozițiile art. 52 paragr. 1 din Convenția privind eliberarea brevetelor europene.
În context, considerăm că referirea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 la posibilitatea acordării brevetului de invenție pentru „orice invenție” este în contradicție cu „condițiile de fond restrictive” impuse de acest text pentru „brevetabilitatea” invenției.
De asemenea, folosirea, în textul analizat, a expresiei „toate domeniile tehnologice” este de natură să susțină aberanta teză că obiectul unei invenții brevetabile anume ar trebui să acopere toate domeniile tehnologice. în realitate, brevetabilitatea este posibilă „indiferent de domeniul tehnologic” al produsului sau procedeului, care fac obiectul unei invenții concrete.
De fapt, expresia „toate domeniile tehnologice”, din cuprinsul alin. (1), este torpilată chiar de dispozițiile alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 64/1991. Astfel, acest text restrânge brevetabilitatea, în cazul „domeniului biotehnologiei”2, la „un material biologic” [lit. a)], „plante sau animale” [lit. b)], „un procedeu microbiologic” [lit. c)] și la „un element izolat al corpului uman”.
Mai mult. pentru fiecare „element” sau „procedeu” în parte, acest text instituie restricții speciale.
Pentru considerentele prezentate, apreciem că „invenția brevetabilă” poate fi definită ca 0 creație intelectuală în domeniul tehnic care, având ca obiect un produs sau un procedeu, este nouă, implică o activitate inventivă și este susceptibilă de aplicare industrială.
Noutatea
„Noutatea” este După cum am evocat deja, în înțelesul curent din limba română modernă „noutatea” semnifică ceva ce nu a existat anterior în realitatea obiectivă sau, altfel spus, ceva căruia îi lipsește „anterioritatea”.
Din punct de vedere juridic, în cadrul reglementărilor interne din domeniul analizat, „noutatea” este evocată expressis verbis de art. 6 alin. (1) și explicată de art. 9 din Legea nr. 64/1991, precum și de art. 45-46 din Regulament. în plan internațional, „noutatea” este stipulată de art. 54 din Convenția privind eliberarea brevetelor europene. De fapt, cu unele diferențe de exprimare determinate de aria teritorială diferită de incidență, art. 9 din Legea nr. 64/1991 a preluat normele stipulate de art. 54 din această Convenție.
În concret, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, „o invenție este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii”. în esență, „stadiul tehnicii” cuprinde „toate cunoștințele” devenite accesibile publicului până la data depozitului cererii de brevet, indiferent de modalitatea utilizată (descriere scrisă sau orală, folosire etc.).
Referirea textului analizat la „toate cunoștințele devenite accesibile publicului”, susține concluzia că „noutatea” este apreciată prin raportare la „stadiul tehnicii mondiale” și, nicidecum la cel dintr-o țară sau grup de țări.
În sensul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, prin „public” urmează să înțelegem orice persoană fizică, alta decât titularul cererii de brevet, care nu are o obligație legală sau contractuală de a păstra secretul în legătură cu cunoștințele cuprinse în stadiul tehnicii. De fapt, pentru a exclude orice echivoc sub acest aspect, art. 38 alin. (6) din Regulament dispune că, prin public, „se înțelege una sau mai multe persoane neconstrânse la confidențialitate și care ar putea difuza informații” (teza I). „Publicul poate fi orice persoană și nu neapărat o persoană de specialitate” (teza a II-a).
În schimb, „cunoștințele din stadiul tehnicii” sunt „accesibile publicului” dacă, în lipsa unor constrângeri legale sau contractuale, acestea sunt „dezvăluite”, astfel încât orice persoană fizică să aibă acces la ele, fără a fi nevoie să fie cunoscute în fapt.
Contrar unor opinii exprimate în doctrină, pentru a fi considerate „accesibile publicului”, nu este necesar ca, pe baza cunoștințelor cuprinse în stadiul tehnicii, „…un om de meserie să poată realiza invenția”. În realitate, posibilitatea realizării invenției nu ține de „noutatea invenției”, ci de „aplicabilitatea ei industrială”, conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.
Mai mult, după cum am evocat deja, „accesibilitatea publicului” la cunoștințele din stadiul tehnicii nu se traduce în cunoașterea lor efectivă de către persoanele care alcătuiesc acest public. Concluzia rezultă fără eforturi de interpretare chiar din semantica termenilor utilizați în construcția acestei norme și semnificația pe care Regulamentul o stabilește pentru termenul „public”.
Divulgarea constitutivă de „anterioritate” poate rezulta din dezvăluirea acesteia sau. altfel spus, din aducerea acesteia la cunoștință publică prin diverse modalități (publicare în diverse reviste de specialitate, prezentare cu ocazia unor manifestări științifice ori chiar difuzare prin mass-media).
De asemenea, este constitutivă de anterioritate și folosirea anterioară a cunoștințelor respective. Oricum, determină anterioritatea numai acele dezvăluiri care s-au produs până la „data depozitului cererii de brevet de invenție”, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 64/1991. Data de depozit a cererii de brevet este data înregistrării acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), în condițiile art. 14 din Legea nr. 64/1991.
În lipsa unor cerințe legale speciale, ar trebui să concluzionăm că „locul divulgării” cunoștințelor nu prezintă relevanță juridică. Cu toate acestea, considerăm că și locul divulgării trebuie să fie de natură să permită accesul publicului, fiindcă, în caz contrar, divulgarea nu mai este publică, ci privată.
Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 prevede două situații în care „divulgarea invenției este neopozabilă”. Altfel spus, în aceste situații, chiar dacă invenția a fost anterior divulgată, nu este considerată cuprinsă în „stadiul tehnicii”. în concret, în temeiul acestui text, divulgarea invenției nu este luată în considerare, dacă a intervenit în intervalul de 6 luni înaintea datei de depozit a cererii de brevet și dacă rezultă direct sau indirect urmare: „unui abuz evident în privința solicitantului sau predecesorului în drepturi al acestuia” [lit. a)] „faptului că solicitantul sau predecesorul în drepturi al acestuia a expus invenția într-o expoziție internațională oficială sau oficial recunoscută, în sensul Convenției privind expozițiile internaționale…”[lit. b)].
Cazul de neopozabilitate stipulat de alin. (1) lit. b) este incident numai dacă, la „înregistrarea cererii de brevet de invenție, solicitantul declară că invenția a fost expusă efectiv și dacă, în termenul și în condițiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi, depune un document în susținerea declarației sale” conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.
Astfel, într-o speță a fost întemeiată cererea de anulare a unui brevet de invenție în lipsa îndeplinirii cerinței noutății, în situația în care soluția tehnică pe care o conținea instalația brevetată era deja accesibilă publicului la data realizării proiectului, fiind creată pe baza cunoștințelor din stadiul tehnicii de la acel moment privind alte instalații similare, la care autorii lucrării tehnice au avut acces și pe care le-au și valorificat în cuprinsul acesteia
Stadiul tehnicii include nu doar obiecte materiale (produse, procedee, instalații etc.), ci și informații despre asemenea obiecte, la care publicul să fi avut acces, prin descriere scrisă sau orală, prin folosire sau în orice alt mod, cu condiția de a fi fost divulgate de o manieră suficientă pentru ca un specialist în domeniu să fie capabil să realizeze invenția el însuși.
În stadiul tehnicii de la data cererii de brevet intră și cunoștințele accesibile publicului la momentul creării obiectului invenției. Dacă aceste informații publice existau atunci când obiectul invenției a fost creat, cu atât mai mult făceau parte din stadiul tehnicii la data cererii de acordare a brevetului.
Folosirea efectivă a obiectului invenției până la data cererii de brevet, atestă doar stadiul tehnicii la acel moment, fără a reprezenta ea însăși un act de divulgare.
Prin sentința nr. 1199/2001 pronunțată în dosarul nr. 36xx/2001, Tribunalul București, Secția a III-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta Compania Națională a Uraniului, în contradictoriu cu Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și cu intervenienta R.A. Activități Nucleare – Sucursala Cercetări Nucleare P., pentru lipsa interesului în formularea cererii de chemare în judecată, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect.
Prin decizia nr. 125/2003, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Curtea de Apel a reținut, față de dispozițiile cu caracter interlocutoriu din data de 21.02.2003, în prima fază procesuală, prin care a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul S.A. în favoarea pârâtului chemat în judecată, respectivul intervenient a devenit parte în proces, iar instanța a fost investită și cu soluționarea cererii acestuia.
În acest context, Curtea a apreciat că sentința civilă a fost pronunțată cu neobservarea normelor procedurale cu caracter imperativ, art. 85 C.proc.civ., dar mai mult, în raport de obiectul cererii deduse judecății, și anume anularea brevetului de invenție nr. 113840 ai căror titulari sunt numiții B.M., D.S. și intervenientul S.A., cât și de obligațiile ce incumba instanței în temeiul prevederilor art. 129 alin. ultim coroborat cu art. 55 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, se impunea a fi pusă în discuție participarea în proces și a acestor titulari pentru a le fi asigurată posibilitatea de a se apăra împotriva unei acțiuni în justiție care tinde la desființarea tuturor drepturilor ce le sunt conferite de brevetul atacat și de a formula observații și/sau modificări.
În fond după desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă.
Având în vedere considerentele desființării sentinței anterioare, tribunalul a pus în vedere reclamantei să precizeze cadrul procesual, obligație căreia reclamanta i s-a conformat prin depunerea unei cereri precizatoare a acțiunii introductive, în sensul chemării în judecată, în calitate de pârâți, a titularilor brevetului ce face obiectul cererii de anulare, respectiv a numiților S.A., B.N.M. și D.S.E.
Prin sentința nr. 1832/2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată și precizată de reclamantă, ca nefondată.
În motivarea sentinței, s-a reținut că prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat anularea brevetului de invenție, întrucât acesta nu îndeplinea una dintre condițiile de brevetabilitate, prevăzute de art. 8 din Legea nr. 64/1991, respectiv noutatea, afirmând că invenția ce face obiectul brevetului contestat, fusese anterior brevetată.
Conform raportului de expertiză, a rezultat că brevetul îndeplinește condiția noutății astfel cum este ea definită prin art. 8 din Legea nr. 64/1991.
Analizându-se comparativ brevetul nr. 113840/1997 și brevetul opus de reclamantă nr. 102370, s-a constatat, în primul rând, că au obiecte de protecție diferite, respectiv o invenție de produs și un procedeu industrial.
Astfel, primul brevet protejează o instalație de purificare nucleară a azotatului de uranil, revendicarea ce delimitează în concret întinderea protecției fiind instalație de purificare nucleară a azotatului de uranil, prin extracție de uranil, prin extracție în baterii amestecător – decantor cu curgere libera monobloc, monoetajată, cu amestecarea intimă a celor două faze cu o turbine, caracterizat prin aceea că este constituită dintr-o cuvă monoetajată, monobloc montată pe un cadru metalic compartimentata în 12 unități prevăzute fiecare cu un compartiment decantor, despărțite printr-un perete prevăzut cu o fantă necesară trecerii unei emulsii din compartimentul agitator în compartimentul decantor, peretele având o fantă de trecere a emulsiei în compartimentul agitator, precum și cu o fantă prin care trece faza apoasă a emulsiei.
Brevetul opus ca material distructiv de noutate protejează un procedeu de obținere a azotatului de uranil de puritate ridicată, procedeu care constă în tratarea fosfatului de uranil impur.
Revendicarea care delimitează în concret întinderea conferită de brevetul de invenție are în vedere tratarea inițială a fosfatului de uranil impur cu soluție de acid azotic concentrate, adăugat în cantitate necesară pentru obținerea unei soluții impure de azotat de uranil de concentrație 100h U/I și aciditate libera 5 N și după încadrarea fazei organice prin extracție lichid/lichid spălarea acesteia cu azotat de uranil pur în raport de faze organic-apos de 7/1, înaintea de striparea uraniului extras în apa demineralizată în condiții cunoscute.
În acest context, noutatea invenției de produs se apreciază exclusiv prin comparație cu celelalte produse, comparația raportându-se la compoziție, constituție, structură.
Pe de altă parte, invenția protejată prin brevetul opus reprezintă un procedeu, respectiv un mod de a pune în lucrare și de a combina mijloacele chimice sau mecanice.
În raport de concluziile raportului de expertiză efectuat în ciclul procesual anterior, precum și de revendicările celor două brevete, a reținut instanța că invenția ce face obiectul litigiului îndeplinește criteriile de brevetabilitate prevăzute de art. 7, 8 și 9 din Legea nr. 64/1991.
Documentele constând în notele interne ale reclamantei, despre care se susține caracterul secret sau clasificat, nu pot constitui anteriorități distructive de noutate, având în vedere că acest criteriu de brevetabilitate se raportează la stadiul tehnicii, respectiv la cunoștințe ce au devenit accesibile publicului, prin publicare sau aducerea la cunoștință în orice modalitate susceptibilă de a divulga soluția tehnică, astfel încât un om de meserie să poată realiza invenția pe baza acestei divulgări.
În contextul în care reclamanta însăși raportează o pretinsă anterioritate la documente cu caracter secret, clasificate, aceste documente nu pot constitui elemente distructive de noutate, neavând caracter public.
Prin decizia nr. 48A/2010, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis cererea precizată și a anulat brevetul de invenție nr. 113840 din30.08.1999 eliberat titularilor S.A., B.N.M. și D.S.E.
Prin decizia nr. 3291/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâții S.A., B.N.M., D.S.E. împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza pentru rejudecare la instanța de apel.
Instanța de recurs a reținut că, atât prin cererea inițială, cât și prin cererea de chemare în judecată a altor persoane, reclamanta a susținut lipsa de noutate cu referire și la faptul că instalația brevetată a fost și este utilizată pentru producerea combustibilului nuclear din anul 1978.
Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, reținut de instanța de apel, stadiul tehnicii cuprinde toate cunoștințele care au devenit accesibile publicului printr-o descriere scrisă sau orală, prin folosire sau în orice alt mod până la data depozitului cererii de brevet de invenție.
Instanța de apel a reținut ca element distructiv de noutate faptul că instalația brevetată de către recurenții-pârâți se folosea încă din anul 1985 într-o unitate industrială, în cadrul căreia aceștia își desfășurau activitatea în calitate de salariați și, în consecință, era cuprinsă în stadiul tehnicii la data cererii de brevet.
După cum susțin și recurenții-pârâți, instanța nu a arătat și dacă, în contextul reținut ca anterioritate, instalația brevetată ulterior era „accesibilă publicului”, necercetând astfel un aspect esențial distructiv de noutate, potrivit normei legale incidente.
Criticile din recurs, în sensul că doar pârâtul B.N.M. a fost salariatul reclamantei, lăsate spre dezlegare Curții de instanța de recurs, sunt fondate strict în sensul că doar pârâtul B.N.M. a fost salariatul reclamantei, având calitatea de director al Uzinei Feldioara, calitate în care a fost delegat pentru a vizita niște instalații în funcțiune și tratative tehnico-comerciale în Elveția și Italia, respectiv URSS.
Prin prisma raporturilor de muncă la angajatorii lor, au intrat în contact cu soluția inventivă și ceilalți doi pârâți: S.A. la faza de proiectare, făcând parte dintr-un colectiv de cercetare al ICMR București, punere în funcțiune și exploatare, iar D.S.E. prin colaborare cu apelanta, ca urmare a colaborării angajatorului său, ICNN-IRNE Pitești, la Mioveni, cu apelanta, cu privire la instalația de extracție cu rol de purificare a azotatului de uranil, conform probei testimoniale confirmate în concluziile scrise finale depuse de intimații-pârâți la dosar.
Martorul M.F. a precizat că la Mioveni s-a dezvoltat un proiect pilot care a fost apoi dezvoltat la scară industrială în cadrul companiei, fostă IMR, iar proiectul de la Mioveni era complex cuprinzând tot fluxul de rafinare a uraniului, arătând că nu poate aprecia dacă în detaliu instalația de la Feldioara copiază sau nu instalația artizanală de la Mioveni.
Intimatul-pârât S.A. pretinsese deja în acest proces (înainte de precizarea de către reclamantă a cererii de chemare în judecată cu privire la cadrul procesual pasiv) a fi reconfirmat ca autor al celor patru instalații, baterii mixer-settler de la Uzina E Feldioara. Arăta că a fost șef de proiect la Centrul de Cercetare și Proiectare pentru Metale Rare-CCPMR-București, iar „după elaborarea proiectelor de execuție din anii 1980-1982, autorii și-au permis să trateze lucrarea ca pe o noutate datorită faptului că, deși literatura de specialitate furniza o bună parte din datele teoretice de dimensionare, ei nu au avut la dispoziție nici un model de referință sub formă de proiect sau utilaj fizic și nu au văzut o baterie mixer-settler nici înainte de începerea proiectării, nici după terminarea ei.”
Brevetul de invenție atacat menționa că la data lui se cunoșteau două tipuri de instalații amestecător-decantor pentru purificarea azotatului de uranil, construcție trietajată și respectiv construcție bietajată, ambele apreciate ca fiind mai complicate în construcție și cu consumuri energetice ridicate, în timp ce invenția brevetată este instalația cu construcție monoetajată, cu o turbină simplă cu turație mică, cu compartimente agitatoare și compartimente decantoare, asigurând contactul intim între cele doua faze, organică și apoasă, și diferența de densitate între cele două compartimente necesare curgerii libere în contracurent a solventului organic și a fazei apoase. Precizează că prin intermediul acestor baterii amestecător-decantor are loc procesul de rafinare a uraniului.
Revendicarea brevetului este instalația monoetajată de purificare nucleară a azotatului de uranil, prin extracție în baterii amestecător-decantor cu curgere liberă.
Studiul de fundamentare – inginerie tehnologică – al notei de comandă a ICPMMN Baia Mare pentru Uzina E1, aprobat prin Decretul nr. 158/1982 al Consiliului de Stat, include tocmai purificarea nucleară, a soluției de azotat de uranil impur, pentru obținerea azotatului de uranil pur, cu operația de extracție-spălare care se realizează în bateria amestecător-decantor, pentru spălarea organicului încărcat de uraniu, și operația de reextracție-trecere a uraniului, din faza organică, din nou în faza apoasă pentru obținerea soluției de azotat de uranil de puritate nucleară. Măsurile vizează asigurarea cu forță de muncă a instalației de rafinare a uraniului, iar utilajele conducătoare ale instalației sunt baterie mixer settler pentru extracție, baterie mixer settler pentru spălare, baterie mixer settler pentru reextracție, baterie mixer settler pentru tratare etc.
Problema de drept a interesului juridic al apelantei-reclamante în anularea brevetului înregistrat de intimații pârâți a fost deja dezlegată irevocabil (decizia nr. 7583/2005 a ICCJ), în proces, vizând folosirea instalației, de purificare nucleară a azotatului de uranil, de către apelanta-reclamantă fără contraprestație, față de intimații pârâți ce invocă a fi titularii invenției, bazându-se reclamanta pe dreptul deja public de a folosi invenția (aplicată în subunitățile sale industriale) înainte de înregistrarea brevetului contestat.
Pe baza brevetului de invenție nr. 102370/1990, eliberat în baza Legii nr. 62/1974, intimata D.S.N. apare deja drept coautoare, alături de alte persoane fizice decât intimații pârâți, a invenției „Procedeu de obținere a azotatului de uranil de puritate ridicată” al cărui solicitant și titular este Institutul de Reactori Nucleari Energetici P. (avut în vedere de expertul A.L.D. în dosarul 71xx/3/2006 al Tribunalului București, care a precizat că brevetele au obiecte diferite deoarece unul este pentru instalație, cel contestat, iar celălalt pentru procedeu).
Scopul acestei invenții a fost optimizarea fluxului tehnologic, problema rezolvată de această invenție fiind perfecționarea condițiilor de purificare prin extracție lichid/lichid a soluției impure de azotat de uranil, realizând tratarea inițială a fosfatului de uranil impur cu soluție de acid azotic concentrat.
Concluziile scrise finale ale pârâților vădesc temeinicia acțiunii reclamantei cu privire la bateria mixer-settler din instalația brevetată, deja accesibilă publicului anterior brevetului contestat.
În mod greșit și nelegal a apreciat prima instanță că prin cunoștințe accesibile publicului s-ar înțelege exclusiv conținutul cererilor depuse la OSIM și al cererilor internaționale sau europene desemnând România, așa cum acestea au fost depuse, care au o dată de depozit sau de prioritate recunoscută, anterioară și care au fost publicate la sau după această dată, conform legii.
Tot astfel, susținerea intimaților pârâți că ar fi autorii instalației brevetate, respectiv ai bateriei mixer-settler, apare vădit nefondată, înșiși aceștia indicând literatura de specialitate, în special sovietică, și proveniența instalației pilot de la Mioveni care susțin că nu a fost creația acestora, ci a fost primită din partea ONU – în Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – în anul 1974, sub forma unui ajutor nerambursabil, instalație care avea în compunere și o baterie mixer-settler de laborator. Așadar, faptul că instalația cu ale cărei date au intrat în contact intimații-pârâți avea în componență și o baterie mixer-settler de laborator, pe care au copiat-o, precum și faptul că datele erau deja furnizate de literatura de specialitate, iar asemenea baterii erau deja funcționale în alte țări, vădesc temeinicia apelului reclamantei. În aceste condiții, scrisoarea IUC Făgăraș din 5.06.2001, către cabinetul de avocatură, care se referă la cunoștințele emitentei, nu ale altor persoane, este irelevantă.
Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs pârâții S.A., B.N.M. și D.S.E., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
S-a susținut că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 7 și 8 din Legea nr. 64/1991, în aprecierea caracterului de noutate al invenției.
Anterioritatea trebuie să fie publică, adică susceptibilă de a fi cunoscuta publicului, iar cunoașterea sau chiar exploatarea anterioară secretă nu sunt distructive de noutate. În ceea ce privește divulgarea, jurisprudența a admis, de pildă, că nu constituie divulgare comunicarea invenției făcute personalului unei întreprinderi care, în virtutea contractului de muncă, este ținut de obligația păstrării secretului.
În mod greșit, instanța de apel, în contextul indicației exprese a instanței de recurs de a se verifica dacă instalația brevetată era „accesibilă publicului”, a conchis în sensul că instalația inventată de pârâți și care funcționează încă din anul 1985 la Uzina Feldioara, ar fi fost accesibilă publicului, cu toate că situația contrară, atât la data depozitului, cât și în prezent, rezultă din probele administrate pe acest aspect în cadrul rejudecării apelului.
În concret, martorii audiați au confirmat că nici S.A. și nici D.S., nu au fost salariați ai Uzinei E1 Feldioara, iar accesul la instalația brevetată (care nu-și găsește corespondent nicăieri în lume, cu atât mai puțin în România), nu este permis tuturor salariaților uzinei, ci doar celor implicați direct în exploatarea instalației. Acești salariați sunt ținuți de clauza de confidențialitate, instalația și documentația aferentă fiind secret de serviciu. Accesul terților în secția unde funcționează instalația brevetată se face doar în urma unor permise speciale. Instalația ce face obiectul brevetului nu a fost niciodată accesibilă publicului, nici direct nici indirect, prin intermediul mass-media.
De asemenea, s-a reținut în mod greșit că bateriile mixer-settler industriale care funcționează la Feldioara erau deja funcționale în alte țări, aprecierea că pârâții ar fi copiat instalația riscând să compromită imaginea și probitatea umană și profesională a acestora, cu atât mai mult cu cât există o expertiză de specialitate care susține exact contrariul.
Aceste baterii sunt primele și singurele care funcționează în România și au fost gândite, concepute și proiectate de pârâți în anii 1980-1982, executate la IUC – Făgăraș în anii 1983-1984 și puse în funcțiune în anul 1985 la uzina Feldioara.
Brevetul IRNE -Pitești nr.102370/1991 nu poate avea nicio legătură și, cu atât mai puțin, nu putea reprezenta sursa de inspirație pentru acest utilaj. Toate invențiile realizate în epoca modernă, fără nicio excepție, au la bază principii teoretice generale, cuprinse în literatura tehnică a diverselor domenii ale științei, care împreună cu fantezia și cultura tehnică, ultimele două variind în limite foarte largi de la un inventator la altul, au dus la apariția unor produse rentabile care au permis atingerea actualului grad de civilizație și dezvoltare.
Au fost eliminate fără justificare din probatoriul administrat a înscrisurilor favorabile pârâților, ceea ce reprezintă o abordare unilaterală, ce îi prejudiciază pe aceștia.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte a constatat următoarele:
Prin decizia Înaltei Curți nr. 3291/2011, prin care s-a dispus casarea deciziei de apel menționate anterior, s-a constatat că, în contextul reținut ca anterioritate, instanța de apel nu a cercetat dacă instalația brevetată – aceeași cu cea folosită încă din anul 1985 – era „accesibilă publicului” în sensul legii, pentru ca anterioritatea să fie distructivă de noutate, făcând parte din stadiul tehnicii la data cererii de brevet.
Prin decizia de casare, s-a indicat instanței de rejudecare a se analiza și celelalte susțineri din cererea de recurs ale pârâților, care au vizat, pe lângă absența caracterului public al folosirii instalației, și lipsa calității pârâților S.A. și D.S.E. de salariați ai Uzinei E1 Feldioara, precum și motivul de nulitate a brevetului invocat, în realitate, de către reclamantă, anume existența brevetului nr. 102370/1991 având ca titular Institutul de Reactori Nucleari Energetici P. (actualmente Sucursala Cercetări Nucleare P. din cadrul RA Activități Nucleare, intervenientă în prezenta cauză).
Față de cele arătate, rezultă că a fost tranșată chestiunea identității între instalația brevetată și cea folosită la Uzina E1 Feldioara încă din anul 1985, iar cadrul procesual al rejudecării a fost fixat în limitele arătate prin decizia de casare, astfel încât, în aplicarea art. 315 C.proc.civ., instanța de rejudecare urma a stabili dacă instalația a fost accesibilă publicului până la data de 17.04.1997 (data cererii de brevet), ținând cont și de toate susținerile pârâților din cererea anterioară de recurs.
Instanța de rejudecare a apelului a reținut în acest context și alte elemente de fapt necesare dezlegării problemei de drept în discuție, inclusiv pe aspectele învederate de către pârâți, inserând în motivarea deciziei mai multe argumente în susținerea soluției adoptate.
Această instanță de control judiciar nu poate proceda la reevaluarea situației de fapt reținute, întrucât atribuțiile sale vizează exclusiv legalitatea, nu și temeinicia deciziei recurate, deoarece niciunul dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C.proc.civ. nu se referă la reaprecierea ansamblului faptic ori a probelor administrate.
Această limitare în analiza presupusă în sarcina instanței de recurs nu exclude, însă, referirea la elementele de fapt relevante pentru problema de drept în discuție, care urmează a fi subliniate în scopul determinării modului de aplicare a legii de către instanța de apel.
Instanța de apel a reținut că toți cei trei pârâți au fost, anterior anului 1989 (pârâtul B.N.M. a fost și după această dată), salariați ai unor instituții sau întreprinderi de stat ce au fost implicate într-un proiect foarte amplu pentru conceperea și punerea în funcțiune a unei uzine românești de rafinare a uraniului, în vederea obținerii combustibilului necesar funcționării centralelor nucleare din țară. Acest proiect de interes național, aprobat prin decret al Consiliului de Stat, a fost finalizat în anul 1985 prin punerea efectivă în funcțiune a Uzinei E1 Feldioara, care funcționează și în prezent.
S-a mai reținut că, prin natura atribuțiilor de serviciu, pârâții au participat în mod direct la aducerea la îndeplinire a acestui plan, în diferitele sale faze de implementare: D.S.E. – în faza de creare a fluxului tehnologic al viitoarei uzine, fiind cercetător la Institutul de Reactori Nucleari Energetici P.; S.A. – în faza de proiectare, făcând parte dintr-un colectiv de cercetare al Întreprinderii de Metale Rare București; B.N.M. – în faza de punere în funcțiune, fiind director al Uzinei Feldioara.
În această calitate, nu numai că au primit ca sarcină de serviciu realizarea proiectului de realizare a instalației de purificare, însă au avut acces la baza de date și cea materială a instituțiilor angajatoare, inclusiv la stația – pilot de la Mioveni, în care s-a experimentat procesul de purificare nucleară prin același flux tehnologic aplicat ulterior la Uzina Feldioara, proiect experimental ce a fost dezvoltat la scară industrială în cadrul Întreprinderii de Metale Rare București. De asemenea, participanții la acest proiect au beneficiat de perfecționare profesională corespunzătoare, prin vizite în străinătate.
Este lipsit de relevanță faptul dacă toți pârâții au făcut parte sau nu din delegațiile de persoane care s-au deplasat în străinătate ori au vizualizat efectiv instalații similare de purificare nucleară, fiind suficient ca cel puțin unul dintre aceștia să fi făcut acest lucru (ceea ce este de necontestat în privința pârâților B.N.M. – care a beneficiat de deplasări în străinătate și a avut acces la datele proiectului de la Mioveni, ca, de altfel și D.S.E., conform procesului – verbal datat 29.09.1978), pentru ca și ceilalți să beneficieze de experiența și cunoștințele sale, în calitate de coautori.
În același timp, instanța de apel a reținut, pe baza întregului probatoriu administrat, că soluția tehnică pe care o conține instalația brevetată era deja accesibilă publicului la data realizării proiectului de către cei trei pârâți, informații relevante regăsindu-se atât în literatura de specialitate, cât și în infrastructura pusă la dispoziție de instituțiile angajatoare, respectiv instalația – pilot de purificare nucleară de la Mioveni ce avea în componență baterii mixer – settler de laborator, despre care înșiși pârâții au arătat că era de proveniență străină.
În aceste condiții, instanța de apel a conchis în sensul că instalația proiectată pentru Uzina Feldioara și folosită efectiv în cadrul acelei unități, în mod continuu până la data cererii de brevet, a fost creată pe baza cunoștințelor din stadiul tehnicii de la acel moment privind alte instalații de purificare a azotatului de uranil, la care pârâții au avut acces și pe care le-au valorificat în proiectul conceput în anii 1980 – 1982.
În conformitate cu art. 8 din Legea nr. 64/1991, în forma de la data acordării brevetului, „Stadiul tehnicii include toate cunoștințele care au devenit accesibile publicului până la data înregistrării cererii de brevet de invenție sau a priorității recunoscute.”
Stadiul tehnicii nu cuprinde doar obiecte materiale (produse, procedee, instalații etc.), ci și informații despre asemenea obiecte, la care publicul să fi avut acces, prin descriere scrisă sau orală, prin folosire sau în orice alt mod, cu condiția de a fi fost divulgate de o manieră suficientă pentru ca un specialist în domeniu să fie capabil să realizeze invenția el însuși.
Este suficientă posibilitatea teoretică a accesului publicului la această informație, deci nu este necesar, în principiu, ca expertul să fi vizualizat obiectul vizat de informațiile preexistente sau ca acela să fi fost accesibil în materialitatea sa oricărei persoane care ar dori să o inspecteze și care ar putea înțelege modul de funcționare și nici măcar o descriere detaliată a caracteristicilor sale tehnice.
În stadiul tehnicii de la data cererii de brevet intră și cunoștințele accesibile publicului la momentul creării obiectului invenției. Dacă aceste informații publice existau atunci când obiectul invenției a fost creat, cu atât mai mult făceau parte din stadiul tehnicii la data cererii de acordare a brevetului.
Or, în speță, s-a arătat deja că pârâții au avut acces la cunoștințe al căror caracter public nu a fost contestat (literatură de specialitate, instalația – pilot de proveniență străină), astfel încât au fost în măsură să materializeze aceste informații și să creeze în anii 1980 – 1982 instalația folosită la Uzina Feldioara și pe care au brevetat-o ulterior.
În acest context, este lipsită de relevanță împrejurarea dacă însăși folosirea instalației în perioada 1985 – 1997 a avut sau nu caracter public.
Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu a valorificat în adoptarea soluției finale considerentul, reținut pe baza declarațiilor martorilor audiați în faza rejudecării apelului, privind cunoașterea instalației de la Feldioara de către circa 350 de salariați. Nu s-a intenționat a se demonstra în acest fel că însăși folosirea instalației a reprezentat modul de divulgare a obiectul invenției ulterioare, știut fiind faptul că divulgarea către persoane supuse unei obligații de confidențialitate, precum salariații, nu întrunește caracterul de accesibilitate publică la care se referă Legea nr. 64/1991.
Pentru acest motiv, sunt nerelevante sublinierile recurenților din declarațiile martorilor în sensul că accesul la instalația folosită nu a fost și nu este permis nici măcar tuturor salariaților uzinei, cu atât mai puțin terților, iar salariații implicați direct în exploatarea instalației sunt ținuți de clauza de confidențialitate.
De altfel, este de necontestat interdicția de divulgare la care erau supuși salariații în privința informațiilor, a datelor și a documentelor ce constituie secrete de stat sau secrete de serviciu, în aplicarea Legii nr. 23/1971 privind apărarea secretului de stat, care a fost abrogată abia în anul 2002 prin Legea nr. 182 privind protecția informațiilor clasificate, în condițiile în care toată documentația privind obiectivul Feldioara prezintă caracterul de secret de stat sau secret de serviciu, astfel cum reiese din mențiunile aplicate pe înscrisurile depuse la dosar, în extras, de către reclamantă. Interdicția este obligatorie și după încetarea raporturilor de muncă, potrivit art. 11 din Legea nr. 23/1971.
Însă, după cum s-a arătat, instanța de apel a analizat condiția accesibilității în contextul art. 8 din Legea nr. 64/1991 în raport de data realizării efective a obiectului invenției brevetate, nu în raport de folosirea instalației în unitatea industrială, fără ca acest mod de analiză să reprezinte o încălcare a prevederilor legale menționate, potrivit cărora cercetarea noutății se realizează în funcție de stadiul tehnicii de la data cererii de brevet, dimpotrivă, relevă o aplicare corespunzătoare a legii: dacă anumite informații sau obiecte intrau în stadiul tehnicii la momentul creării obiectului invenției, cu atât mai mult această cerință este îndeplinită la un moment ulterior, cel al cererii de acordare a brevetului.
Folosirea efectivă a obiectului invenției începând cu anul 1985 atestă doar stadiul tehnicii la acel moment, valorificat prin crearea instalației de către pârâți, fără a reprezenta ea însăși un act de divulgare.
În acest context a arătat instanța de apel că pârâții au valorificat cunoștințele din stadiul tehnicii, exclusiv din perspectiva cerinței noutății, nu și a activității inventive, care nu a făcut obiectul învestirii instanței de judecată în cauză. Ca atare, considerentul că pârâții au avut drept sursă de inspirație instalația – pilot de la Mioveni a fost inserat în decizie nu pentru cercetarea aportului creator al pârâților, ci pentru relevarea stadiului tehnicii la acel moment, înțeles ca totalitate a cunoștințelor accesibile publicului, iar situația de fapt pe acest aspect nu poate fi reevaluată în această fază procesuală, fiind suficient că s-a analizat în mod corespunzător condiția accesibilității publicului la cunoștințele preexistente.
Cu toate că cele expuse sunt suficiente pentru conturarea soluției din prezenta cauză, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, urmează a se face referire și la brevetul nr. 102370 acordat la data de 25.11.1991 Institutului de Reactori Nucleari Energetici P. pentru „Procedeu de obținere a azotatului de uranil de puritate ridicată”.
Contrar susținerilor recurenților, acest brevet nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată drept anterioritate distructivă de noutate, referirea la acesta fiind făcută exclusiv în contextul folosirii de către reclamantă a instalației brevetate ulterior. De altfel, prin decizia recurată nici nu s-a făcut o asemenea analiză, motiv pentru care este lipsită de relevanță invocarea de către recurenți a raportului de expertiză întocmit în primul ciclu procesual parcurs în cauză, prin care s-a constatat lipsa de identitate între acel brevet și brevetul a cărui anulare s-a solicitat.
Chiar dacă s-ar ignora considerentele anterioare privind lipsa de noutate a invenției în litigiu și s-ar determina dacă, în cursul folosirii instalației de către reclamantă, până în anul 1997, a avut loc o divulgare a acesteia cu caracter public, se poate constata că acordarea brevetului nr. 102370 reprezintă o asemenea divulgare.
S-a reținut deja de către instanța de apel că uzina E1 Feldioara a fost concepută a funcționa în scopul obținerii azotatului de uranil pur (ca materie primă pentru centralele nuclearo – electrice) prin purificarea nucleară a soluției de azotat de uranil impur, după cum rezultă din studiul de fundamentare- inginerie tehnologică – al notei de comandă a ICPMMN Baia Mare pentru Uzina E1, aprobat prin Decretul nr. 158/1982 al Consiliului de Stat.
În cuprinsul acestui studiu, precum și în celelalte înscrisuri depuse de către reclamantă la dosar, privind realizarea și execuția obiectivului Uzina E1, se face referire la fluxul tehnologic necesar pentru obținerea produsului finit, care este descris detaliat.
Acest proces tehnologic a fost prevăzut să se realizeze prin intermediul unor baterii mixer – settler pentru extracție, spălare, reextracție, tratare etc., în diferitele faze ale operațiunii de purificare nucleară, pe care instanța de apel le-a descris în decizia pronunțată.
După cum au arătat înșiși pârâții în cursul procesului, proiectele de execuție ale bateriilor mixer-settler industriale au fost elaborate pe baza temei de proiectare întocmite de D.S., coautoare a invenției de procedeu, în care s-au înfățișat toate detaliile esențiale necesare dimensionării cantitative a bateriilor, pe baza cărora a fost proiectată instalația. Acest din urmă proiect a reprezentat o soluție de adaptare mecanică a utilajului la parametrii tehnologiei (numărul de compartimente pentru fiecare fază de tratare, solventul organic recomandat, cât și faza apoasă recomandată, timpii de retenție etc.).
În aceste condiții, pentru un specialist în domeniu era suficientă prezentarea detaliată a fluxului tehnologic și o minimă prezentare a utilajului necesar pentru a anticipa instalația de purificare a uraniului (poziție în care s-au aflat, de altfel, înșiși pârâții, care au cunoscut procesul tehnologic).
În descrierea invenției din brevetul 102370 se exemplifică un mod de realizare a invenției, arătându-se în detaliu procedeul și fazele obținerii produsului finit și arătându-se explicit că „Operațiile de extracție, spălare, reextracție, se fac în sistem continuu în baterii amestecător – decantor cu circulația în contracurent a fazelor”.
Or, această descriere permitea anticiparea invenției în litigiu, în condițiile în care, potrivit descrierii invenției pârâților, instalația brevetată are drept componentă principală bateriile amestecător-decantor cu curgere liberă a fluidelor, pentru rafinarea uraniului prin extracție urmată de reextracție. În stadiul tehnicii existau instalații amestecător-decantor pentru purificarea azotatului de uranil, fie pe baza curgerii dirijate a fluidelor, fie prin valorificarea curgerii libere în contracurent, după cum se arată chiar de către pârâți în documentația atașată cererii lor de brevet.
Drept urmare, a avut loc o divulgare a invenției în litigiu, în cuprinsul brevetului de invenție acordat pentru procedeul ce se folosește efectiv cu ajutorul instalației brevetate, astfel încât, nici din acest punct de vedere, nu este întrunită cerința noutății invenției în litigiu.
Față de considerentele expuse, s-a constatat că, în mod corect, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, dispunând anularea brevetului pentru neîndeplinirea uneia dintre cerințele de brevetabilitate (ce trebuie întrunite în mod cumulativ), motiv pentru care Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ.
Activitatea brevetabilă
Cerința ca invenția să implice o activitate inventivă este evocată de art. 6 alin. (1) și explicată de art. 11 din Legea nr. 64/1991, precum și de art. 47 din Regulament. în plan internațional, această condiție de fond este prevăzută de art. 56 din Convenția privind eliberarea brevetelor europene.
Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, „o invenție este considerată ca implicând o activitate inventivă dacă, pentru o persoană de specialitate, ea nu rezultă în mod evident din cunoștințele cuprinse în stadiul tehnicii”. Această normă de principiu, este detaliată de art. 47 alin. (l)-(9) din Regulament.
În concret, în temeiul art. 47 alin. (1) din Regulament, „activitatea inventivă a unei invenții se apreciază în raport cu problema tehnică pe care ea o rezolvă și cu invenția revendicată luată ca un tot, prin compararea acesteia cu stadiul tehnicii”.
Unii autiri ai doctrinei, acest text este nu numai neglijent construit, dar și inutil. Mai mult, este în dezacord chiar cu prevederile celorlalte aliniate ale art. 47 din Regulament.
În concret, contrar celor stipulate în textul analizat, „activitatea inventivă” nu este a „invenției”, ci a „inventatorului”. Evident, „activitatea inventivă a inventatorului” este încorporată în produsul sau procedeul care fac obiectul invenției.
De asemenea, art. 47 alin. (1) din Regulament instituie o curioasă „comparare cu sine”.
Într-adevăr, după cum am precizat în debutul acestei secțiuni, invenția este, în fond, „soluția unei probleme tehnice”. Deci, a raporta „problema tehnică pe care o rezolvă” la „invenția revendicată”, înseamnă „comparare cu sine”. În realitate, pentru a stabili dacă invenția revendicată încorporează „activitate inventivă”, problema tehnică pe care ea o rezolvă trebuie comparată cu „stadiul tehnicii”. De fapt, această cerință rezultă cu destulă ușurință din dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, motiv pentru care dispozițiile art. 47 alin. (1) din Regulament sunt evident „inutile”.
În sensul că, pentru stabilirea „activității inventive”, comparația trebuie realizată între „invenția revendicată” și „stadiul tehnicii” sunt și dispozițiile art. 47 alin (4) și (5) din
Regulament. într-adevăr, potrivit acestora, pentru aprecierea activității inventive1, se pot combina, în „sistem mozaic”, mai multe documente sau părți din mai multe documente ori părți diferite ale aceluiași document aparținând „stadiului tehnicii” și compararea lor cu „invenția revendicată”, cu condiția ca această combinație să fie evidentă pentru o persoană de specialitate (s.n.). De asemenea, aprecierea activității inventive se poate efectua, prin „abordarea de tip problemă-soluție”2, luându-se în considerare „stadiul tehnicii cel mai apropiat”.
Pe de altă parte, potrivit art. 47 alin. (2) din Regulament, „invenția revendicată, luată ca un tot, este considerată ca fiind cuprinsă în mod evident în stadiul tehnicii dacă, plecând de la una sau mai multe caracteristici ale stadiului tehnicii, utilizarea cunoștințelor generale ale persoanei de specialitate în domeniu ar fi permis acesteia, la data de depozit sau, după caz, de prioritate a cererii, să ajungă la invenția revendicată”.
În opinia unor autori ai doctrinei, textul reprodus presupune unele observații particulare.
În primul rând, surprinzător, contrar dispozițiilor lipsite de echivoc ale art. 9 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, art. 47 alin. (2) din Regulament se referă la una sau mai multe „caracteristici” ale stadiului tehnicii. Evident, între „cunoștințele” (care au devenit accesibile publicului) și „caracteristicile” (stadiului tehnicii) nu există similitudine. Se poate aprecia că, sub acest aspect, textul analizat „adaugă la Legea nr. 64/1991”.
In al doilea rând, chiar dacă sunt luate în considerarea așa-zisele „caracteristici” ale stadiului tehnicii, pentru „a se ajunge la invenția revendicată”, este necesară „utilizarea cunoștințelor generale ale persoanei de specialitate în domeniu”. Practic, se pune doar condiția includerii „cunoștințelor generale” în „stadiul tehnicii”, iar nu utilizarea „tuturor cunoștințelor” din acest stadiu. Finalmente, în aprecierea activității inventive, textul analizat introduce un „criteriu subiectiv”, străin de cerințele Legii nr. 64/1991.
În al treilea rând, deși suntem în prezența unei „persoane de specialitate”, paradoxal, aceasta este pusă în situația să utilizeze doar „cunoștințe generale”. Sub acest aspect, art. 47 alin. (2) din Regulament contravine chiar semnificației pe care următorul aliniat o stabilește pentru expresia „persoană de specialitate”.
În sfârșit se semnalează „formularea alambicată” și „nejuridică” a textului, contrară dezideratului înțelegerii lui cu ușurință de către destinatarii acestuia. De fapt, acest „stil” este specific majorității textelor Regulamentului și, mai grav, multor texte din acte normative interne din domeniul protecției juridice a creației intelectuale, inclusiv ale Legii nr. 64/1991.
Față de cele semnalate, considerăm că dispozițiile art. 47 alin. (2) din Regulament ar trebui reformulate, în sensul că „invenția revendicată, luată ca un tot, este considerată ca fiind cuprinsă în mod evident în stadiul tehnicii dacă, plecând de la cunoștințele din stadiul tehnicii, utilizate de o persoană de specialitate în domeniu, ar fi permis acesteia, la data de depozit a cererii de brevet sau, după caz, de prioritate a cererii, să ajungă la invenția revendicată”.
Susceptibilitatea de aplicare industrială
Această condiție este evocată de art. 6 alin. (1) și explicată de art. 12 din Legea nr. 64/1991, precum și de art. 48 din Regulament. Convenția privind eliberarea brevetelor europene prevede această condiție în art. 57.
Potrivit doctrinei din domeniu, „aplicabilitatea industrială” cuprinde trei elemente: „obiectul”, „aplicarea” și „rezultatul invenției”.
În concret, „obiectul invenției” ar conferi acesteia caracter industrial dacă este situat în sfera industriei și nu a creațiilor estetice. în opinia noastră, această teză și-a pierdut parțial din actualitate. Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, numai „utilizarea obiectului” trebuie circumscrisă domeniului industrial, inclusiv celui agricol. în schimb, „fabricarea” nu este cantonată la acest domeniu.
,Aplicarea” înseamnă posibilitatea realizării sau utilizării obiectului invenției în practică. Fără a intra în detalii în acest context, acest element este stipulat expressis verbis de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.
Altfel spus, invenția nu poate rămâne la stadiul de „teorie”. De fapt, „aplicarea” justifică excluderea de la brevetabilitate a „descoperirilor științifice”, „teoriilor științifice”,„metodelor matematice”, planurilor”, principiilor” și „metodelor de exercitare a activitătilor mentale”.în legătură cu „rezultatul invenției”, literatura de specialitate s-a exprimat în sensul că, „o invenție este industrială, în rezultatul său, prin efectele pe care le produce” și că „o invenție care prezintă caracter industrial în rezultatul ei este, în mod necesar, industrială atât în obiectul, cât și în aplicarea ei”1. în opinia noastră, în prezent, această teză nu mai este de actualitate, întrucât, după cum s-a evocat deja, „aplicarea industrială” a invenției înseamnă posibilitatea „fabricării” sau „utilizării” obiectului acesteia într-un domeniu industrial, inclusiv în agricultură. în context, semnalăm că, în pofida evocării lor cumulative, „rezultatul invenției” și „efectele acesteia” au aceeași semnificație.
Revenind la dispozițiile legale, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, o invenție este considerată ca fiind susceptibilă de aplicabilitate industrială dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în agricultură. Acest text, cu unele diferențe de exprimare, care nu modifică fondul, reproduce dispozițiile art. 57 din Convenția pentru eliberarea brevetelor europene.
În aplicarea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, art. 48 alin. (1) din Regulament dispune că „o invenție este susceptibilă de aplicare industrială dacă prezintă utilitate tehnică sau este în mod obiectiv realizabilă”.
În opinia unor autori, contrar principiului supremației legii2 și chiar normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative3, art. 48 alin. (1) din Regulament excede dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.
În primul rând, în timp ce art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 se referă la „obiectul invenției”, art. 48 alin. (1) din Regulament are în vedere „invenția”, ca atare. Evident, între „invenție” și „obiectul” acesteia nu există identitate. Astfel, după cum am precizat deja, „invenția” este o „creație tehnică” (soluție la o problemă tehnică), iar „obiectul” acesteia poate fi un „obiect” sau un „procedeu”, care încorporează invenția.
În al doilea rând, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 se referă la posibilitatea ca obiectul invenției să fie „fabricat”, iar art. 48 alin. (1) din Regulament are în vedere posibilitatea ca invenția să fie „obiectiv realizabilă”.
Neîndoielnic, între a fi „fabricat” și a fi „obiectiv realizabil” nu există identitate de semnificație juridică. Astfel, „fabricarea” are înțelesul de a produce un bun (o marfă) în serie și în cantități mari5. în schimb, expresia „obiectiv realizabil” are sensul de ceva care poate fi înfăptuit în realitate6. Altfel spus, în exprimarea art. 48 alin. (1) din Regulament, pentru ca o invenție să fie considerată „obiectiv realizabilă”, este suficient ca obiectul acesteia să fie realizat în fapt într-un singur exemplar. Practic, între „fabricarea” obiectului invenției și posibilitatea ca acesta să fie „obiectiv realizabil” deosebirea este sub aspectul ariei de cuprindere.
În al treilea rând, art. 48 alin. (1) din Regulament se referă la „utilitate tehnică”, iar art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 la „utilizare”. Și în acest caz, deosebirile depășesc aspectele de exprimare. într-adevăr, „utilizarea” are semnificația de „a folosi” ceva. În schimb, „utilitatea tehnică” înseamnă însușirea de „a fi util” (benefic) sub aspect tehnic.
Față de aceste observații, considerăm ca se impune modificarea dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Regulament, astfel încât, fără a reproduce art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, să asigure respectarea lor și, eventual, să le detalieze așa cum, de altfel, impun normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Art. 48 din Regulament „adaugă la Legea nr. 64/1991” și prin dispozițiile alin. (5).
Astfel, în temeiul acestora, „aplicabilitatea industrială a unei invenții se prezumă, cu excepția situațiilor în care utilizarea ei tehnică nu transpare și este necesară indicarea în mod explicit”.
în context, facem precizarea că, de principiu, potrivit art. 327 C. pr. civ., prezumțiile sunt „legale” sau Judiciare”. Evident, „nelegalitatea” acestei prezumții este atât sub aspectul nerespectării dispozițiilor Legii nr. 64/1991, cât și în sensul că este instituită printr-un act normativ subordonat legii.
De asemenea, observăm că art. 48 alin. (5) din Regulament prevede cerința „aplicabilității industriale” a invenției într-un raport de determinare doar cu „utilizarea ei tehnică”, fiind omisă „fabricarea”, stipulată expressis verbis de art. 12 alin. (1) Legea nr. 64/1991.
Mai mult, acest text restrânge utilizarea invenției la domeniul „tehnic” (utilizare tehnică), în condițiile în care art. 12 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 are în vedere „utilizarea” obiectului invenției „într-un domeniu industrial, inclusiv în agricultură”.
Pentru aceste motive, sugerăm abrogarea art. 48 alin. (5) din Regulament.
Pe de alt Potrivit art. 48 alin. (2) din Regulament, ,.nu este susceptibilă de aplicare industrială invenția revendicată având ca obiect un dispozitiv sau un procedeu a cărui funcționare, respectiv utilizare, este în mod evident contrară legilor fizicii, așa cum este cazul mecanismelor de tip perpetuum mobile”.
În legătură cu acest text, se impun și observațiile care urmează. În primul rând, această excepție de la „aplicabilitatea industrială” excede dispozițiilor Legea 64/1991 și Convenției privind eliberarea brevetelor europene, care nici măcar nu sugerează existența ei.
În al doilea rând, excepția stipulată de art. 48 alin. (2) din Regulament este și retrogradă, întrucât „mecanismele de tip perpetuum mobile, fiind dispozitive fizico-chimice capabile să funcționeze, efectuând lucru mecanic sau producând energie, fără să primească energie din exterior, reprezintă, în fond, „idealuri ale progresului tehnic”. De fapt, în Franța, în anul 2003, a fost acordat un brevet pentru o mașină de tip perpetuum mobile, bazată pe „flotabilitate”.
În al treilea rând, în pofida dispozițiilor lipsite de echivoc ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, în conținutul art. 48 alin. (2) din Regulament, termenul „produs” este înlocuit cu cel de „dispozitiv”, împrejurarea care imprimă textului caracter restrictiv. Intr-adevăr, art. 12 din Regulament, după ce definește „produsul” [alin. (2)], enumeră limitativ categoriile de „produse” [alin. (3)], printre care se regăsesc și „dispozitivele” [lit. a)].
Pnetru aceste motive, sugerăm abrogarea alin. (2) din cuprinsul art. 48 al Regulamentului și, pe cale de consecință, și a alin. (3)-(4) din cadrul aceluiași articol.
Pe de altă parte, art. 12 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 obligă solicitantul să dezvăluie „aplicabilitatea industrială” în cererea de brevet de invenție, în cazul în care obiectul acesteia este o „secvență” sau o „secvență parțială” a unei „gene”.
Practic, acest text, derogă de la dispozițiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, care obligă solicitantul doar la „dezvăluirea clară și completă a invenției” și, nicidecum a aplicabilității ei industriale. De fapt, în dreptul comun, urmare dezvăluirii invenției în condițiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, invenția trebuie să poată fi realizată de o persoană de specialitate în domeniu. Probabil, obligația instituită de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 a fost impusă de complexitatea obiectului invenției. în context, facem precizarea că art. 48 din Regulament nu cuprinde dispoziții speciale privind aplicarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.
Invenții nebrevetabile
Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 enumeră 4 categorii de „invenții” pentru care nu se acordă brevet de invenție. Cu excepția cazului stipulat la lit. c), toate celelalte sunt prevăzute și de Convenția privind eliberarea brevetelor europene.
În doctrina română, excluderile de la brevetare sunt motivate pe comandamentul promovării „progresului științei” sau a „binelui și progresului social” (general), într-adevăr, sub ultimul aspect, acordarea brevetului de invenție, determinând un adevărat „monopol” al titularului de brevet asupra „utilizării invenției, limitează accesul la aceste invenții a altor persoane.
Invențiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, inclusiv cele dăunătoare sănătății și vieții persoanelor, animalelor și plantelor, și care sunt de natură să aducă atingeri grave mediului, cu condiția ca această excludere să nu depindă numai de faptul că exploatarea este interzisă printr-o dispoziție legală flit. a)]
Acest text se referă, de fapt, la „trei categorii” de invenții nebrevetabile.
Ab initio, facem precizarea că, în cazul tuturor categoriilor de invenții stipulate de art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991, se pune condiția „ca această excludere să nu depindă numai de faptul că exploatarea este interzisă printr-o dispoziție legală”. Altfel spus, în fiecare caz în parte, autoritatea abilitată să acorde brevetul de invenție (OSIM) este obligată să verifice, alături de existența unei interdicții legale, dacă invenția revendicată este de natură să producă în fapt consecințele negative prevăzute de acest text.
Prima categorie este a „invențiilor a căror exploatarea comercială contravine ordinii publice și bunelor moravuri”. Nebrevetabilitatea acestor invenții este absolut firească, întrucât unanim este recunoscut că ordinea publică și bunele moravuri sunt limitele generale ale acțiunii umane. Chiar dacă aceste limite nu au, în prezent, o consacrare constituțională, caracterul lor general obligatoriu este unanim acceptat și poate fi dedus din dispozițiile art. 14 alin. (1) C. civ.
În legătură cu această categorie de invenții, observăm că nu se acordă brevet de invenție numai în situația în care „exploatarea” lor, fiind „comercială”, este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri. Per a contrario, se poate ajunge la inadmisibila concluzie că asemenea invenții sunt brevetabile atunci când folosirea lor „necomercială” este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri. Fiindcă ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice acest text, în sensul înlocuirii expresiei „exploatare comercială” cu termenul „folosire”.
A doua categorie este a invențiilor „dăunătoare sănătății și vieții persoanelor, animalelor sau plantelor”. Evident, și în acest caz, „dăunătoare” nu este invenția în sine, ci folosirea ei. Oricum, dacă „folosirea invenției și efectul ei dăunător” realizează conținutul unor fapte penale sau contravenționale ori chiar contrare bunelor moravuri, suntem în situația „încălcării ordinii publice sau a bunelor moravuri”. Practic, sub acest aspect, este dublată prima categorie a invențiilor.
A treia categorie este alcătuită din invențiile care „sunt de natură să aducă atingeri grave mediului”. Atingerile grave aduse mediului, la fel ca și cele aduse sănătății și vieții persoanelor, animalelor sau plantelor, vizând interesul public sunt contrare ordinii publice și chiar bunelor moravuri. Practic și invențiile care sunt de natură să producă asemenea consecințe pot fi incluse în prima categorie.
Față de această situație și caracterul de maximă cuprindere a ordinii publice și bunelor moravuri, considerăm că dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991 ar trebui modificate, în sensul eliminării ultimelor două categorii de invenții. în concret, acest text ar putea avea următorul conținut: „invențiile a căror folosire este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, cu condiția ca această excludere să nu depindă numai de faptul că folosirea este interzisă printr-o dispoziție legală”. în context, facem precizarea că art. 12 din Legea nr. 64/1991, în forma inițială (până la republicarea Legii din anul 2002) a interzis de la brevetare numai „invențiile contrare ordinii publice și bunelor moravuri”.
Soiurile de plante și rasele de animale, și nici pentru procedeele esențial biologice pentru obținerea plantelor și animalelor
Acest text exclude de la brevetare două categorii de „produse” și un „procedeu”.
Excluderea de la brevetare a „soiurilor de plante” și „raselor de animale” se justifică, probabil, prin faptul că acestea nu sunt considerate „creații intelectuale”, ci „creații naturale”. într-adevăr, chiar și în cazul în care omul intervine în realizarea „noilor” soiuri de plante sau rase de animale, procesele biochimice care generează aceste soiuri și rase se produc independent de voința umană, adică „natural”.
Pentru aceleași considerente sunt excluse de la brevetare și „procedeelor esențial biologice pentru obținerea plantelor și animalelor”. De fapt, potrivit art. 68 alin. (8) din Regulament, un procedeu de obținere a plantelor sau animalelor este esențial biologic dacă se referă în întregime la „fenomene naturale”, așa cum sunt încrucișarea sau selecția.
De la această excludere sunt exceptate „procedeele microbiologice și produsele obținute prin aceste procedee”. Facem precizarea că, în temeiul art. 68 alin. (3) din Regulament, „procedeul microbiologic” este orice procedeu prin care se obține un material microbiologic, în care se utilizează un material microbiologic sau care implică o intervenție asupra unui material microbiologic.
Invențiile având ca obiect corpul uman în diferite stadii ale formării și dezvoltării sale și nici pentru simpla descoperire a unuia dintre elementele sale, inclusiv secvența sau secvența parțială a unei gene [art. 8 alin. (1) lit. c)].
Această excludere de la brevetare nu se regăsește în Convenția privind eliberarea brevetelor europene.
În opinia unor autori, excluderea de la brevetare, în varianta în care invenția are ca obiect „corpul uman în diferite stadii ale formării și dezvoltării sale” este întemeiată pe împrejurarea că „corpul uman viu” nu poate fi considerat „produs” sau „procedeu” în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 și art. 12-13 din Regulament.
În schimb, excluderea de la brevetare în varianta „descoperirii unuia dintre elementele corpului uman, inclusiv secvența sau secvența parțială a unei gene”, este fondată, la fel ca în cazul „descoperirilor științifice”, pe lipsa „elementelor de creativitate.
Metodele de tratament al corpului uman sau animal, prin chirurgie ori prin terapie, și metodele de diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal [art. 8 alin. (1) lit. d)]
Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, dispozițiile de la alin. (1) lit. d) nu se aplică produselor, în special substanțe sau compoziții pentru utilizare în oricare dintre aceste metode.
Art. 44 alin. (14) din Regulament, concretizând dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, dispune că poate fi acordat brevet pentru invenții având ca obiect produse (în special substanțe sau compoziții, instrumente sau aparate chirurgicale, terapeutice ori de diagnosticare) practicate pe corpul uman sau animal, care nu este viu, utilizate în oricare dintre metodele prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 64/1991.
5.3 Inovațiile
Precizări prealabile
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, nu sunt considerate invenții, în sensul art. 6, în special: descoperirile, teoriile științifice și metodele matematice [lit. a)]; creațiile estetice [lit. b)]; planurile, principiile și metodele în exercitarea de activități mentale, în materie de jocuri sau în domeniul activităților economice, și nici programele pentru calculator [lit. d)]; prezentările de informații [lit. e)]. Dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 reproduc ad litteram prevederile art. 52 paragr. 2 din Convenția privind acordarea brevetelor europene.
În opinia unor autori, după cum am sugerat deja, excepțiile stipulate de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 pot fi grupate în „elemente științifice” [lit. a) teza I], „creații intelectuale cu caracter pur teoretic” [lit. a) teza a II-a și a III-a, respectiv lit. c)] și „opere” [lit. b)-d)].
În prima categorie includem „descoperirile științifice”. În cea de a doua se încadrează „teoriile științifice”, „metodele matematice”, „planurile, principiile și metodele în exercitarea de activități mentale, în materie de jocuri sau în domeniul activităților economice”. în schimb, în cea de a treia categorie includem „creațiile estetice”, „programele pentru calculator” și „prezentările de informații”.
Elemente științifice care nu sunt considerate invenții
Cât privește descoperirile științifice, exceptarea este determinată atât de caracterul lor pur teoretic și, cât și de lipsa elementelor de „creativitate”, aspect esențial pentru existența invenției și, în general, a oricărei „creații intelectuale”. De fapt, „descoperirea științifică” are semnificația de „recunoașterea de fenomene, proprietăți ori legi ale universului material, necunoscute anterior, dar apte de verificare”. După cum sugerează chiar denumirea ei, „descoperirea științifică” este „ceva ce există” în realitatea obiectivă, dar necunoscut omului până la o anumită dată. Evident, descoperirea științifică, chiar dacă nu este considerată „creație intelectuală”, stă la baza acesteia, indiferent de împrejurarea că este sau nu „operă” ori „invenție”.
În sensul că „descoperirea științifică” nu este „creație intelectuală” sunt și dispozițiile art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Astfel, în temeiul acestora, nu beneficiază de protecția legală a dreptului de autor, printre altele, „descoperirile științifice”.
În sfârșit, art. 44 alin. (2) lit. a) din Regulament, în aplicarea și concretizarea art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991, dispune că „descoperirea în sine a unei substanțe sau a unui obiect aflat liber în natură ori simpla descoperire a unei noi proprietăți a unui material cunoscut nu este brevetabilă”. Evident, acest text are caracter exemplificativ.
Teoria științifică are semnificația de ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene. Față de acest conținut, „teoria științifică” ar putea fi calificată „operă științifică” și, pe cale de consecință, supusă regimului juridic prevăzut de Legea nr. 8/1996. Paradoxal, art. 9 lit. a) din această lege, în enumerarea elementelor științifice care nu sunt protejate ca „opere”, evocă generic și „teoriile”, împrejurare care poate susține concluzia că, în concepția legiuitorului, în pofida evidenței, acestea nu sunt considerate „creații intelectuale”.
Art. 44 alin. (2) lit. b) din Regulament dispune că „o teorie științifică în sine, precum și o teorie care explică sau fundamentează practici executate empiric anterior nu sunt breve- tabile”. în opinia noastră, limitarea „teoriilor științifice” la cele care „explică sau fundamentează practici executate empiric” excede în mod evident dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991, care se referă la „teoriile științifice” fără să facă distincție în legătură cu obiectul lor și modalitatea de explicare sau fundamentare.
Metodele matematice au semnificația de procedee sau ansamblu de procedee folosite în matematică. „Metodele matematice” se află în situația paradoxală a „teoriilor științifice”. De fapt, în cazul lor, legiuitorul român a complicat și mai mult lucrurile, întrucât art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996 se referă la „metodele de funcționare sau conceptele matematice”. Evident, între „metodă” și „concept” nu poate fi pus semnul identității.
Facem precizarea că art. 44 alin. (2) lit. c) din Regulament consideră metodele matematice „cazuri particulare ale metodelor în exercitarea de activități mentale, conform art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 64/1991”. Este de semnalat că, implicit, prin acest text din Regulament, este criticat legiuitorul. într-adevăr, art. 44 alin. (2 lit. c) din Regulament, în fond, semnalează că, în cuprinsul aceluiași articol din Legea nr. 64/1991 (art. 7), este pus în același plan juridic atât „particularul” [lit. a)], cât și „generalul” [lit. c)].
Excluderea de la protecție, fără distincție, a „teoriilor științifice” și „metodelor matematice”, numai pentru motivul că sunt stipulate de un act normativ internațional, este impardonabilă. într-adevăr, aceste creații intelectuale se pot regăsi atât în invenții, cât și în opere.
De fapt, în general, este imposibil de conceput o invenție sau o operă (mai ales științifică) care să nu încorporeze diverse idei, teorii sau concepte ori care să nu fie rezultatul utilizării unor metode, inclusiv matematice.
Art. 44 alin. (5) din Regulament dispune că „nu sunt considerate invenții, în special, hanurile de construcție, tiparele pentru confecționarea articolelor de îmbrăcăminte, metodele de instruire pentru oameni sau animale, partiturile muzicale, sistemele de stenodactilografie, sistemele de contabilitate, de finanțare, de conducere a afacerilor, de reclamă, regulile pentru racticarea diferitelor jocuri, simpla posologie a unui medicament și altele asemenea”. Observăm că unele elemente enumerate de acest text pot fi considerate „opere”. Se află în această situație, spre exemplu, „planurile de construcție” și „partiturile muzicale”.
Pentru eliminarea echivocului și interpretărilor diverse pe tema protecției juridice a elementelor științifice” și „creațiilor intelectuale” prezentate, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda să reformuleze textul 7 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 și art 9 lit. a) și c) din Legea nr. 8/1996, în sensul excluderii acestora de la protecția juridică prevăzută de aceste legi numai în situația în care sunt încorporate în creații intelectuale care sunt protejate prin alte acte normative.
CAPITOLUL 6
DREPTURILE SI OBLIGATIILE CONFERITE DE BREVETUL DE INVENTIE
Drepturile si obligatiile morale
Realizarea unei invenții dă naștere unor drepturi subiective morale și patrimoniale în persoana autorului invenției sau a altei persoane îndreptățite la acordarea brevetului de invenție. Dintre drepturile morale derivate din realizarea unei invenții, evocăm următoarele:
dreptul la recunoașterea calității de inventator;
eptul de a aduce invenția la cunoștință publică;
dreptul la recunoașterea priorității științifice.
Dreptul la recunoașterea calității de inventator
Dreptul la recunoașterea calității de inventator este evocat explicit sau implicit de numeroase texte ale Legii nr. 64/1991, dintre care, cu trthi de exempta, evocăm următoarele:
art. 3, conform căruia dreptul la brevetul de invenție aparține, în primul rând , inventatorului și, în subsidiar, succesorului său în drepturi
art. 13 alin. (2), în temeiul căruia, dacă solicitantul nu este același cu cererea de brevet de invenție va conține și indicații care să permită stabilirea identității inventatorului și va fi însoțită de un document din care să reiasă modal în care sotifenl a dobândit dreptul la acordarea brevetului;
art. 34 privind dreptul inventatorului de a i se menționa nomele, promele și calitatea de inventator în brevetul de invenție etc.
În opnia unor autori dreptul la calitatea de inventator poate fi definit ca acea inâritiăre recunoscută de lege inventatorului de a pretinde și obține recunoașterea juridică a activității sale creative, depuse pentru realizarea invenției și, la nevoie, de a face apel la forța coercitivă a statului pentru respectarea acestei prerogative.
După cum s-a putut constata din cele prezentate în secțiunile anterioare, rrepczd la calitatea de inventator ia naștere chiar în momentul realizării invenției însă este definitivat numai după parcurgerea procedurii de brevetare
prevăzută de Legea nr. 64/1991..
Pe de altă parte, dacă mai multe persoane au creat aceeași invenție. independent ura de alta, dreptul la brevet și, implicit, dreptul la calitatea de inventator, aparține aceleia care. conform art. 4 din Legea nr. 64/1991, a depus o cerere de brevet a cărei dată de depozit esce cea mai veche.
Dreptul la calitatea de inventator este un drept nepatrimoniaL exclusiv, ahscăx. inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.
Dreptul la calitatea de inventator este perpetuu, in sensul că există arai in timpcl vieții inventatorului, cât și după decesul acestuia, chiar dacă, potrivit art 30 din Legea nr. 641991. brevetul de invenție are o durată de valabilitate de 20 de ani. cu începere de la dao. de depozit a cererii de brevet.
Dreptul la calitatea de inventator este un drept cu conținut complex, care cocferâ inventatorului, potrivit Legii nr. 64/1991, recunoașterea unor multiple atibute, precum următoarele: de a cere și de a i se acorda brevetul de invenție (art 3); de a transmite succesorilor săi dreptul la acordarea brevetului de inventator, de a se opune divulgării de către terți a datelor despre invenție până la publicarea acesteia, de a i se consemna în cererea de brevet datele de identitate, în situațiile în care titularul brevetului de invenție este o altă persoană decât inventatorul, de a beneficia de prioritatea invenției, de a utiliza invenția, dacă titularul brevetului este chiar inventatorul, de a contesta hotărârile OSIM în legătură cu invenția al cărei autor este (art. 48); de a cere revocarea hotărârilor OSIM date în legătură cu invenția al cărei autor eatc (art. 49); de a cere instanței de judecată să dispună măsurile asigurătorii prevăzute de art, 61, dacă titular al brevetului de invenție este inventatorul, de a se adresa instanței de judecată pentru a i se recunoaște calitatea de inventator (art. 5) etc.
Neîndoielnic, fiind un drept subiectiv, posibilitățile enumerate mai sus sunt numai eventualități juridice, pe care inventatorul, în raport cu decizia sa, le poate valorifica sau nu.
Încălcarea sau nesocotirea în orice mod a calității de inventator constituie, potrivit art. 55, infracțiune.
Dreptul de a aduce invenția la cunoștință publică
Potrivit art. 38 alin. (1) din legea nr. 64/1991, invenția, care face obiectul cererii de brevet depusă la OSIM, nu poate fi divulgată fără acordul solicitantului până la publicarea acesteia și are caracterul stabilit de Legea specială până la publicare. Evident, dacă solicitantul este chiar inventatorul, dreptul prevăzut de art. 38 alin. (1) aparține acestuia.
În opinia unor autori, dreptul de a aduce sau nu invenția la cunoștință publică aparține inventatorului în toate situațiile, cu excepția cazurilor reglementate în mod expres de Legea nr. 64/1991, cazuri în care calitatea de solicitant, adică de persoană îndreptățită la acordarea brevetului de invenție, aparține altei persoane.
Aducerea invenției la cunoștință publică se poate realiza fie prin declanșarea procedurii de brevetare, fie prin expunerea invenției într-o expoziție. Soluția se impune, întrucât, după cum s-a evocat deja, atât cererea de brevet, cât și expunerea invenției într-o expoziție pot constitui depozitul național reglementar care, evident, asigură invenției prioritatea în raport cu oricare alte invenții identice.
În opinia unor autori, în condițiile prevăzute de art. 38 alin. (2) de Legea nr. 64/1991, dreptul inventatorului de a aduce invenția la cunoștință publică este paralizat. într-adevăr, potrivit acestui text, sunt secrete de stat invențiile create pe teritoriul României cărora li se atribuie acest regim de către autoritățile competente. încetarea caracterului de secret de stat intervine urmare declasificării informațiilor conținute în brevetul de invenție. Dupâ declasificare, astfel de invenții pot fi publicate în BOPI în termen de 3 luni de la data declasificării, în condițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 64/1991.
Dreptul la nume
Dreptul la nume constă în atributul recunoscut inventatorului de a i se indica datele de identificare în cererea de brevet de invenție. Acest drept decurge din calitatea sa de inventator.
Dreptul la nume este prevăzut expres de art. 13 alin. (2) din legea nr. 64/1991. Astfel, în temeiul acestui text, cererea de brevet de invenție trebuie să conțină indicații care să permită stabilirea identității inventatorului.
Pentru inventatorul salariat, dreptul la nume este prevăzut de art. 34 alin. (l)-(2). In acest sens, inventatorul are dreptul să i se menționeze numele, prenumele și calitatea în brevetul eliberat, în cartea de muncă și în orice acte sau publicații privind invenția sa.
În situația în care titularul este altul decât inventatorul, acestuia din urmă i se eliberează un duplicat al brevetului de invenție. Fiind în prezența unui drept, în temeiul art. 34 alin. (3) din legea nr. 64/1991, titularul lui poate solicita expres ca numele și prenumele său să nu se publice.
Dreptul la recunoașterea priorității științifice
Acest drept semnifică faptul că inventatorul este îndrituit să i se recunoască calitatea de creator al invenției. Dreptul, ca atare, se naște în momentul realizării invenției, însă este opozabil terților numai de la data la care invenția devine publică. Prioritatea științifică este în strânsă legătură cu prioritatea de depozit și de expoziție a cererii de brevet.
Cu toate acestea, prioritatea științifică se deosebește de prioritatea de depozit sau de expoziție, și anume:
prima ia naștere prin simplul fapt al realizării invenției. în schimb, prioritatea de depozit se naște prin introducerea unei cereri de brevet de invenție sau prin introducerea invenției într-o expoziție internațională;
prioritatea științifică este recunoscută numai autorului invenției, iar cea de depozit persoanei care solicită eliberarea brevetului de invenție, persoană care poate fi și altă decât autorul invenției;
prioritatea științifică poate fi dobândită prin aducerea invenției la cunoștință publică în orice modalitate, iar prioritatea de depozit sau de expoziție se dobândește prin introducerea unei cereri de brevet de invenție sau prin expunerea invenției într-o expoziție intenațională, după caz;
prioritatea științifică nu este reglementată de Legea nr. 64/1991, ea derivând din faptul realizării unei invenții. In schimb, prioritatea de depozit și de expoziție are consacrată o reglementare legală expresă.
Drepturile si obligatiile patrimoniale
Drepturile patrimoniale care decurg din realizarea unei invenții urmează a fi analizate distinct, după cum titular al brevetului este inventatorul sau o altă persoană. În situatia în care inventatorul nu este titular al brevetului, acesta beneficiază de unele prerogative patrimoniale limitate. Astfel, spre exemplu, acesta are dreptul, pe bază de contract, la acordarea unei compensații materiale, în situația în care invenția este declarată secret de stat, conform art. 38 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.
Dacă, dimpotrivă, autorul este titular al brevetului de invenție, drepturile lui patrimoniale sunt cele recunoscute de Legea nr. 64/1991 titularului brevetului de invenție, drepturi ce sunt analizate în cele ce urmează.
Apararea drepturilor prin mijloace de drept penal
Însușirea fără drept a calității de inventator
În conformitate cu art. 55 al Legii nr. 64/1991, constituie infracțiune însușirea fară drept, în orice mod, a calității de inventator. Infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Prin incriminarea acestei fapte se apără drepturile titularului de brevet în cazul în care acordarea brevetului poate fi pretinsă de inventator ori de succesorul său în drepturi. în temeiul hotărârii judecătorești obținute, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci eliberează brevetul persoanei îndreptățite și publică schimbarea titularului.
Infracțiunea nu are obiect material, întrucât fapta incriminată privește un drept personal nepatrimonial.
Subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică, ce nu are niciun drept la calitatea de inventator.
Participația penală este posibilă numai sub forma instigării și complicității.
Subiect pasiv este autorul invenției.
Dacă invenția a fost creată împreună de mai mulți inventatori, fiecare dintre ei are calitatea de coautor. Infracțiunea se realizează prin acțiunea de însușire a calității de inventator.
Textul art. 55 conține doar o formulare generală, de însușire în orice mod, fară a se referi la actele prin care se poate săvârși infracțiunea.
Modul de însușire a calității de inventator nefiind relevant, se consideră că infracțiunea se poate realiza prin următoarele modalități: însușirea, fară consimțământul autorului, a
documentației necesare brevetării invenției; înregistrarea la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a unei cereri de brevet ce are ca obiect o temă de cercetare sau un proiect aparținând unei alte persoane decât cea care face înregistrarea pe numele său și fară a avea aprobarea autorului; constrângerea autorului de a coopta în calitate de coautor o altă persoană care nu a participat la crearea invenție.
Divulgarea datelor din cererile de brevet
Potrivit legii speciale, constituie infracțiune divulgarea, de către personalul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, precum și de către persoanele care efectuează lucrări în legătură cu invențiile, a datelor cuprinse în cererile de brevet, până la publicarea lor. Infracțiunea de divulgare a invenției se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
Infracțiunea este lipsită de obiect material. Totuși, când divulgarea se produce prin înmânarea cererii de brevet sau documentelor însoțitoare, în întregime sau parțial, unei persoane interesate, infracțiunea are obiect material.
Subiect activ al infracțiunii este personalul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci. Tot subiect activ pot fi și persoanele care efectuează lucrări în legătură cu invenția.
Participația penală este posibilă sub forma coautoratului, instigării sau complicității.
Subiect pasiv este solicitantul din cererea de brevet. El poate fi autorul invenției, succesorul său în drepturi ori unitatea pentru invențiile realizate de salariat sau unitatea care a comandat cercetarea.
Existența infracțiunii de divulgare a invenției presupune îndeplinirea următoarelor condiții: să fie depusă la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci o cerere de brevet de invenție, are să producă efectele unui depozit național reglementar; divulgarea materialelor care formează obiectul examinării să se facă în perioada cuprinsă între data depunerii și data publicării cererii de brevet; datele cuprinse în cererea de brevet să fie confidențiale sau secrete.
Cererea de brevet de invenție se înscrie în Registrul național al cererilor de brevet depuse. Până la publicarea cererii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, datele din registru nu sunt publice. Ca urmare, invenția care face obiectul cererii de brevet nu poate fi divulgată, fără acordul solicitantului, până la publicarea ei de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.
În domeniul apărării sau siguranței naționale, informațiile conținute într-o invenție creată pe teritoriul țării noastre, obiect al unei cereri de brevet de invenție, pot fi clasificate ca informații secrete de stat. Informațiile sunt clasificate de instituțiile în drept, cu înștiințarea solicitantului
Referitor la divulgarea invenției de către inventator, Legea privind brevetele de invenție admite un termen de grație anterior depunerii cererii de brevet. Potrivit art. 11, divulgarea invenției nu este luată în considerare dacă a intervenit în intervalul de 6 luni înaintea datei de depozit a cererii de brevet. în cursul acestui termen, pentru a nu fi distructivă de noutate, divulgarea trebuie să rezulte direct sau indirect ca urmare a unui abuz evident în privința solicitantului sau a unei priorități de expoziție.
Infracțiunea de divulgare se comite cu intenție directă sau indirectă. Fapta divulgării trebuie să fie săvârșită fără acordul inventatorului ori succesorului său în drepturi
Actele pregătitoare și tentativa, deși posibile, nu sunt incriminate. Dacă fapta se comite prin inacțiune, actele pregătitoare și tentativa nu sunt posibile.
Concurența neloială
În conormitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 11/1991, constituie infracțiunea de con curență neloială:
„folosirea unei firme, invenții, mărci, indicații geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
punerea în circulație de mărfuri contrafăcute și/sau pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului mărcii și induce în eroare consumatorul asupra calității produsului/serviciului;
folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obținere a necesitat un efort considerabil sau a altor informații secrete în legătura cu acestea, transmise autorităților competente în scopul obținerii autorizațiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conțin compuși chimici noi;
divulgarea unor informații prevăzute la lit. c), cu excepția situațiilor în care dezvăluirea acestor informații este necesară pentru protecția publicului sau cu excepția cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informațiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comerț, dacă aceste informații provin de la autoritățile competente;
divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către terți, fără consimțământul deținătorului său legitim, ca rezultat al unei acțiuni de spionaj comercial sau industrial;
divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparținând autorităților publice, precum și de către persoane împuternicite de deținătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în fața autorităților publice;
producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând mențiuni false privind brevetele de invenții, mărcile, indicațiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare și altele asemenea, originea și caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari.
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic special al infracțiunii de concurență neloială îl reprezintă relațiile sociale care apără dreptul comercianților la concurență loială, și presupune “interzicerea folosirii mărcilor de fabrică, de comerț, de servicii, de embleme, firme, denumiri sau alte mențiuni care atestă proveniența unui produs de către un comerciant, în mod fraudulos, fără drept”.
În subsidiar infracțiunea aduce atingere încrederii publicului în originalitatea mărfurilor și produselor de pe piață, precum și intereselor consumatorilor care sunt înșelați,
De regulă, infracțiunea are un obiect material, însă există situații când un asemenea obiect nu există
În cazul existenței obiectului material acesta este reprezentat, de exemplu de un produs care poartă denumiri de origine sau indicații de proveniență false.
Se impune a menționa că produsul care face obiectul material al infracțiunii de concurență neloială poate fi industrial sau agricol.
În sensul art. 5 lit. b) obiectul material este dart de mărfurile contrafăcute sau pirat.
Prin “mărfuri contrafăcute” se înțelege copierea și împachetarea unui produs, astfel încât să semene cu produsul original cu intenția de a induce în eroare, folosind în acest sens semne de marcă și logo-uri contrafăcute.
Prin termenul de “mărfuri pirate” se înțelege reproducerea neautorizată a unor produse originale, în scopul de aobtine câștiguri materiale fără a avea permisiunea titularului de drepturi și care au ca obiect o cheltuială îndoielnică.
Subiectul infracțiunii
De regulă, subiectul activ al infracțiunii este un comerciant.
Ținând cont că prin comerciant se înțelege, atât o persoană juridică cât și o persoană fizică.
În condițiile în care comerciantul este o persoană juridică și săvârșește fapte de concurență neloială, răspunderea penală revine persoanelor fizice care au fost direct sau indirect implicate în săvârșirea faptelor.
Nu are nicio importanță împrejurarea că fapta este săvârșită de un cetățean român, un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie.
Participația este posibilă sub toate formele sale, pentru instigator sau complice neistituindu-se vreo cerință specială.
Subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal este comerciantul, indiferent de forma juridică sub care își desfășoară activitatea și indiferent de natura capitalului, care a fost prejudiciat în interesele sale prin actul sau fapta de concurență neloială.
Conținutul constitutiv
Sub aspectul laturii obiective elementul material se poate realiza sub mai multe modalități astfel:
folosirea unei firme, invenții mărci, indicații geografice, unui desen sau model industrial, unor tipografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
Noțiunea de folosire presupune utilizarea în mod fraudulos a unui element de identificare a unui produs ce aparține sau este comercializat de alt comerciant în condițiile legii.
Indiferent de acțiunile alternative care pot alcătui elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 5 lit. a) al Legii nr. 11/1991, pentru a putea vorbi de latura obiectivă a acesteia, se impune a fi îndeplinită cerința menționată în enunț și anume trebuie să fie de natură a produce confuzie cu aceleași acțiuni, dar care sunt legitim folosite de un alt comerciant.
altă modalitate de realizare a elementului material o reprezintă punerea în circulație de mărfuri contrafăcute și/sau pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului mărcii și induce în eroare consumatorul asupra calității produsului/serviciului.
Prin “punere în circulație” se înțelege introducerea acestor mărfuri în circuitul comercial în așa fel încât să poată fi achiziționate de eventualii cumpărători.
Pentru a ne afla în prezența acestei modalități de comitere a infracțiunii, fse impune ca fapta să “aducă atingere titularului mărcii și să inducă în eroare consumatorul asupra calității produsului/serviciului.”
Folosirea în scop comercial a rezultatelor unui experiment a căror obținere a necesitat un efort considerabil sau a altor informații secrete în legătură cu acestea, transmise autorităților competente în scopul obținerii autorizațiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conțin compuși chimici noi.
Se poate remarca cu ușurință că în acestă modalitate acțiunea incriminată este comisă de un subiect calificat, adică de o persoană care face parte dintr-o autoritate competentă să dea autorizație de comercializare a unor produse și constă în utilizarea rezultatelor unor experimente în interes personal sau pentru al comerciant, urmărindu-se și obținerea unor beneficii. Prin rezultatele unor experimentări se înțelege materializarea în scris a unor activități experimentale privind produse farmaceutice sau produse chimice destinate agriculturii care conțin compuși chimici noi. Prin informații secrete trebuie să înțelegem acele amănunte sau detalii care nu sunt destinate publicitatii și de care trebuie să ia cunoștință doar autoritatea competentă și îndrituită de lege să acorde autorizații în acest domeniu.
divulgarea unor informații prevăzute la lit. c), cu excepția situației în care dezvăluirea acestor informații este necesară pentru protecția publicului sau cu excepția cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informațiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comerț, dacă aceste informații provin de la autoritățile competente.
Divulgarea presupune aducerea la cunoștință a rezultatelor experimentelor sau a informațiilor secrete privind aceste experimente unui număr nedeterminat de persoane.
divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către terți, fără consimțământul deținătorului său legitim, ca urmare a unei acțiuni de spionaj comercial sau industrial.
Prin divulgare se înțelege aducerea la cunoștință a secretelor comerciale unui număr nedeterminat de persoane.
Termenul de “achiziționare” presupune dobândirea unui drept asupra secretului comercial în deosebi prin vânzare-cumpărare, iar conceptual de “utilizare” presupune fapta comerciantului care, intrând în posesia unui secret comercial prin intermediul unor acțiuni de spionaj comercial sau industrial, îl folosește în procesul de producție.
divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparținând autorităților publice, precum și de către persoane împuternicite de deținătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în fața autorităților publice.
Când fapta este săvârșită de o persoană aparținând autorităților publice ar putea fi concepută ca un abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând mențiuni false privind brevetele de invenții, mărcile, indicațiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare și altele asemenea, originea și caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele producatorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari.
Conceptul „producerea în orice mod” utilizată de art.5 lit.g. din Legea nr. 11/1991 face referire la producția terminată, finită, la producția fizică realizată, înțelegând prin aceste formulări producția al cărei proces de fabricație, potrivit contractului sau legii, a fost încheiat, produsele fiind recepționate ca atare pentru a fi dirijate spre consumator, comercianți en-gros sau en-detail.
Importul semnifică operațiunea comercială de procurare, din străinătate, a unor bunuri și/sau servicii – care implică trecerea de către acestea a frontierei vamale a statului unde se află cumpărătorii. Poate fi vorba, în principal, fie de importul de mărfuri, fie de importul de servicii.
Exportul, în sensul art. 5 lit. g) menționat se referă atât la înțelesul restrâns al noțiunii, pentru produse care sunt vândute și pentru aceasta trec granița vamală a statului unde marfa a fost produsă, cât și lato sensu, cuprinzând și prestările de servicii care trec frontiera vamală, cum ar fi încasări din turismul internațional, transporturi internaționale de mărfuri, asigurări și reasigurări etc.
În ceea ce privește acțiunile de oferire spre vânzare, ori de vânzare la care se referă art. 5 lit. g) din Legea nr.11/1991, se înțelege fie numai ofertarea, fie efectiv o transmitere a proprietății, dacă ofertantul sau vânzătorul au folosit mențiunile false la care se referă acest text.
Urmarea imediată constă în confuzia care se creează cu privire la provniența produsului și tulburarea încrederii în cinstea și corectitudinea comercianților.
Concurența neloială produce daune materiale și morale agentului economic al cărui produs s-a încercat să se imite prin utilizarea mijloacelor specificate în cuprinsul art. 5 din Legea nr.11/1991.
Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată rezultă din materialitatea fapte
Latura subiectivă
Sub aspectul laturii subiective în doctrină s-a subliniat opinia potrivit coăreia oncurența neloială se săvârșește cu intenție directă calificată prin scop, scopul fiind inducerea în eroare a celorlalți comercianți și a beneficiarilor.
Însă, există și opnia potrivit căreia intenția poate fi indirectă. Indiferent dacă intenția este directă sau indirectă, este necesar să se facă dovada relei-credințe a comerciantului pârât.
Forme. Modalități. Sancțiuni
Infracțiunea de concurența neloială poate fi prezentă în faza actelor pregătitoare, dar și în forma tentativei până a se ajunge la consumare.
Însă, legiuitorul nostrum incriminează numai forma consumată.
Actele pregătitoare și tentativa pot atrage răspunderea penală pentru complicitate dacă sunt comise de o altă persoană decât autorul.
Pedeapsa principală, în cazul săvârșirii intracșiunii, este închisoarea de la o lună la
2 ani sau amenda.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se realizează la plângerea prealabilă a părții vătămate ori la sesizarea camerei de comerț și industrie teritoriale sau a altei organizații profesionale ori la sesizarea persoanelor împuternicite de Ministerul Finanțelor Publice.
În absența oricărei precizări limitative a legii, putem înțelege prin „parte vătămată” nu numai comerciantul direct lezat prin săvârșirea infracțiunii, dar și asociațiile chemate să apere interesele consumatorilor, precum și consumatorii individuali – persoane fizice sau juridice.
CAPITOLUL 7
DREPTUL DE EXPLOATARE A INVENȚIEI
Caracterele juridice ale dreptului de exploatare exclusivă
Dreptul exclusiv de exploatare este reglementat de art. 31-33 din Legea nr. 64/1991.
Astfel, potrivit art. 31 alin. (1), brevetul de invenție conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenției pe întreaga sa durată.
Dreptul de exploatare al titularului de brevet este exclusiv, fiind opozabil celorlalte persoane. Cu toate acestea, exclusivitatea exploatării invenției comportă unele limitări, care pot fi generale sau speciale.
Caracterul exclusiv al dreptului de exploatare trebuie înțeles în sensul că prerogativele enumerate mai sus nu pot fi exercitate de terți fără consimțământul expres al titularului brevetului de invenție. De fapt, această condiție este stipulată expressis verbis de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.
De la această regulă, art. 33 instituie unele excepții, și anume:
folosirea invențiilor în construcția și în funcționarea vehiculelor terestre, aeriene, precum și la bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcționarea acestora, aparținând statelor membre ale tratatelor și convențiilor internaționale privind invențiile, la care România este parte, temporar sau accidental, cu condiția ca această folosire să se facă exclusiv pentru nevoile vehiculelor sau navelor respective [lit. a)];
efectuarea actelor prevăzute de art. 31 alin. (2) de către o persoană care a aplicat brevetul de invenție sau cererea de brevet, așa cum a fost publicată, ori a luat măsuri efective și serioase în vederea producerii și folosirii lui cu bună-credință pe teritoriul României, independent de titularul acesteia, cât și înainte de constituirea unui depozit național reglementar privind invenția sau înainte de data de la care curge termenul de prioritate recunoscută [lit. b)];
efectuarea actelor prevăzute de art. 31 alin. (2) exclusiv în cadrul privat și în scop necomercial [lit. c) teza I];
producerea sau, după caz, folosirea invenției în cadrul privat și în scop necomercial [lit. c) teza a II-a];
comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul Uniunii Europene a acelor exemplare de produs, obiect al invenției, care au fost vândute anterior de către titularul de brevet sau cu acordul său expres [lit. d)];
folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial, a obiectului invenției brevetate [lit. e)];
folosirea cu bună-credință sau luarea măsurilor efective și serioase de folosire a invenției de către terți în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet și revalidarea brevetului. în acest caz, invenția poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data publicării mențiunii de revalidare [lit. f)];
exploatarea de către terți a invenției sau a unei părți a acesteia la a cărei protecție s-a renunțat [lit. g)].
Limitele generale și speciale ale dreptului de exploatare exclusivă
7.2.1. Limite generale
Limitele generale ale dreptului la exclusivitatea exploatării invenției privesc durata protecției și întinderea teritorială a protecției.
În timp, dreptul exclusiv de exploatare a invenției este limitat la durata de valabilitate a brevetului de invenție. Durata de protecție oferită începe de la data constituirii depozitului național reglementat.
După expirarea duratei de protecție, invenția trece în domeniul public și poate fi folosită de orice terț interesat.
În spațiu, dreptul exclusiv de exploatare este limitat la teritoriul statului care acordă brevetul de invenție. Potrivit art. 1 al Legii nr. 64/1991, drepturile asupra unei invenții sunt recunoscute și apărate pe teritoriul României prin acordarea unui brevet de invenți.
În condițiile prevăzute de lege, se asigură aceeași protecție și drepturilor decurgând din brevetul european. Efectul teritorial al brevetului poate fi înlăturat prin brevetarea invenției în străinătate. Obținerea protecției în alte state este posibilă numai după înregistrarea cererii de brevet de invenție la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.
7.2.2. Limite speciale
Cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, invenția poate fi folosită de terți, fară a constitui, în absența unei autorizări prealabile, o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare al titularului de brevet. Limitele speciale au în vedere anumiți titulari de brevet, anumite categorii de invenții sau unele condiții în care sunt utilizate invențiile.
În legislația actuală, legea specială admite următoarele limite speciale: dreptul de folosință a invenției brevetate în construcția și funcționarea vehiculelor terestre, aeriene și navale; dreptul de posesiune anterioară și personală; dreptul de posesiune ulterioară și personală; dreptul de a folosi invenția în scop personal, fară caracter comercial; epuizarea dreptului asupra obiectului invenției; dreptul de folosire a invenției în scopuri experimentale; renunțarea titularului la protecția invenției.
Prevederile legii române se completează în mod armonios cu dispozițiile Acordului privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS) din 1994.
Potrivit art. 30 al Acordului, membrii vor putea să prevadă excepții limitate la drepturile exclusive conferite printr-un brevet, cu condiția ca acestea să nu aducă atingere în mod nejustificat exploatării normale a brevetului și nici să cauzeze un prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale titularului brevetului, cu luarea în considerare a intereselor legitime ale terților.
Dreptul de folosire a invenției brevetate în construcția și funcționarea vehiculelor terestre, aeriene și navale
Prin legea nr. 64/1991, se dispune că nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenției folosirea invențiilor în construcția și funcționarea vehiculelor terestre, aeriene, precum și la bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcționarea acestora, aparținând statelor membre ale tratatelor și convențiilor internaționale privind invențiile, la care România este parte, când aceste vehicule sau nave pătrund pe teritoriul țării noastre, temporar sau accidental, cu condiția ca această folosire să se facă exclusiv pentru nevoile vehiculelor sau navelor.
Această limită specială a exclusivității exploatării invenției brevetate reprezintă o preluare, în legea internă, a dispozițiilor Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale. în materia invențiilor, art. 5,er al Convenției consacră imunitatea vehiculelor terestre, navale și aeriene, care cuprind în construcția și funcționarea lor mijloace ce formează obiectul unui brevet de invenție.
Admiterea principiului imunității asigură libera circulație a mijloacelor de transport și previne abuzurile titularilor de brevete. Prin restrângerea exercitării dreptului exclusiv al titularului brevetului, în construcția și funcționarea vehiculelor, navelor și aeronavelor pot fi folosite invenții brevetate în alte state, fară a constitui o contrafacere.
Dreptul de a folosi o invenție brevetată în construcția și funcționarea mijloacelor de transport necesită respectarea următoarelor condiții:
vehiculele terestre, navele și aeronavele să aparțină statelor membre ale tratatelor și convențiilor internaționale privind invențiile la care România este parte;
pătrunderea mijloacelor de transport pe teritoriul statului nostru să fie temporară
vehiculele terestre, navele și aeronavele să utilizeze în construcția sau funcționarea lor mijloace sau produse brevetate în țara noastrĂ;
invenția brevetată să fie folosită exclusiv pentru nevoile mijloacelor de transport.
În măsura în care aceste condiții sunt îndeplinite, terții pot folosi în construcția, funcționarea sau la bordul mijloacelor de transport invenții brevetate în România, fară autorizarea titularului de brevet.
În domeniul transporturilor aeriene, Convenția de la Paris privind aviația civilă internațională din 1919, în forma revizuită la Chicago, la 7 decembrie 1944, cuprinde o reglementare care accentuează restrângerea dreptului exclusiv conferit de brevet.
Potrivit art. 27 al Convenției, atunci când o aeronavă a unui stat contractant este folosită pentru navigația aeriană internațională, intrarea autorizată sau tranzitul autorizat pe teritoriul unui alt stat contractant, cu sau fară aterizare, nu poate da loc unei rețineri sau sechestrări a aeronavei, sau unei alte intervenții, pe motiv că în construcția, mecanismul, piesele, accesoriile sau modul de funcționare a aeronavei se află produse care ar constitui o contrafacere a unui brevet, desen sau model industrial acordat sau depus în mod legal în statul pe teritoriul căruia a pătruns aeronava. Pentru a beneficia de aceste dispoziții, aeronavele trebuie să aparțină statelor părți la Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale și să respecte prevederile Convenției de la Chicago privind condițiile de zbor.
Dreptul de posesiune anterioară și personală
Potrivit legii speciale, nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenției efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute de lege de către o persoană care a aplicat obiectul brevetului de invenție sau cel al cererii de brevet, așa cum a fost publicată, ori a luat măsuri efective și serioase în vederea producerii sau folosirii lui cu bună-credință pe teritoriul României, independent de titularul acesteia, cât și înainte de constituirea unui depozit național reglementar privind invenția sau înainte de data de la care curge termenul de prioritate recunoscută. În acest caz, invenția poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data de depozit sau a priorității recunoscute, și dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei ori cu o fracțiune din patrimoniul afectat exploatării invenției.
În situația în care doi inventatori au realizat, independent unul de altul, aceeași invenție, dreptul exclusiv aparține celui care a înregistrat primul o cerere de brevet. Cu caracter derogator, se recunoaște totuși celuilalt inventator un drept asupra invenției. Acest drept poartă denumirea de posesiune anterioară și personală. Din punct de vedere juridic, posesiunea și folosirea anterioară a unei invenții este fundamentată pe principiul drepturilor dobândite cu bună-credință și pe prevederile art. 4 al Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale”.
Dreptul de posesiune anterioară și personală aparține persoanei care a creat prima o invenție, dar nu a efectuat formalitățile de brevetare. Posesiunea anterioară și personală reprezintă un mijloc legal de apărare a unui know-how. Datorită aplicării efective, titularul de brevet nu poate opune autorului soluției tehnice nebrevetate dreptul său exclusiv de exploatare a invenției
În mod implicit, posesiunea anterioară a invenției trebuie să fie secretă. Dacă aplicarea sau luarea acestor măsuri a fost publică, invenția reprezintă o anterioritate distructivă de noutate sau o cauză de nulitate a brevetului eliberat.
Pentru a fi recunoscută, posesiunea anterioară și personală trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
invenția anterioară să aibă același obiect ca invenția brevetată, adică posesia să privească aceeași soluție tehnică;
aplicarea invenției sau luarea de măsuri, efective și serioase, în vederea aplicării ei;
invenția să fie aplicată pe teritoriul țării noastre;
folosirea invenției să fie cu bună-credință și independent de titularul brevetului;
invenția să fie folosită anterior constituirii depozitului național reglementar sau înainte de data priorității recunoscute.
Posesiunea anterioară și personală permite beneficiarului de a utiliza în continuare invenția. Utilizatorul are un drept de folosire a invenției, în limitele existente la data depozitului reglementar sau a priorității recunoscute titularului de brevet.
Dreptul de a folosi în continuare invenția are un caracter personal. Dreptul de folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei ori cu o fracțiune din patrimoniul afectat exploatării invenției.
Pe de altă parte, dreptul de exploatare al titularului de brevet, deși exclusiv, nu este opozabil primului inventator. Datorită restrângerii dreptului exclusiv de exploatare, primul inventator nu poate fi acționat pentru contrafacere.
Dreptul de posesiune ulterioară și personală
Conform legii spaciel, nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenției folosirea cu bună-credință sau luarea măsurilor, efective și serioase, de folosire a invenției de către terți în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet și revalidarea brevetului, în acest caz, invenția poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data publicării mențiunii revalidării, și dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenția ori cu o fracțiune din patrimoniul care este afectat exploatării invenției.
Această limită a exclusivității exploatării invenției reprezintă o variantă a dreptului de posesiune anterioară și personală. Reglementarea posesiunii ulterioare este în favoarea terților, permițând exploatarea unei invenții, care, într-o anumită perioadă, se găsește în domeniul public.
Titularul brevetului de invenție datorează anual taxe de menținere în vigoare a brevetului de invenție. Neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet.
Titularul de brevet decăzut din drepturi poate solicita Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci revalidarea brevetului de invenție. Cererea de revalidare se face într-un termen de 6 luni de la data publicării decăderii, sub condiția plății taxelor datorate. în perioada cuprinsă între data decăderii și data revalidării brevetului, invenția se află în domeniul public.
În acest context, terțul care folosește cu bună-credință sau a luat măsuri efective și serioase de folosire a invenției beneficiază de un drept de posesiune ulterioară și personală. Din considerente de echitate, terțul poate folosi în continuare invenția, în limita existentă la momentul publicării mențiunii de revalidare. Folosirea fiind personală, dreptul nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenția ori cu o fracțiune a patrimoniului afectat exploatării.
Pentru a beneficia de dreptul de posesiune ulterioară și personală se cer întrunite următoarele condiții:
folosirea cu bună-credință sau luarea de măsuri, efective și serioase, de folosire a invenției de către terțul interesat;
invenția să fie folosită în intervalul de timp cuprins între decăderea din drepturi a titularului și publicarea revalidării brevetului.
În cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, terțul poate continua, și după revalidarea brevetului, folosirea invenției începută anterior decăderii din drepturi a titularului.
Toate activitățile terțului, deși efectuate fară acordul titularului de brevet, nu constituie contrafacere. Se impune, însă, ca exploatarea invenției să aibă același volum cu acela existent la data publicării revalidării și folosirea să fie personală.
Dreptul de folosire a invenției în scop personal, fără caracter comercial
Nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenției efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art. 33 alin. (2) exclusiv în cadru privat și în scop necomercial, precum și producerea sau, după caz, folosirea invenției exclusiv în cadru privat și în scop necomercial.
Această derogare de la dreptul exclusiv de exploatare al titularului de brevet este inspirată din dreptul francez. Consacrată prin art. 613-5 din Codul proprietății intelectuale, reglementarea dreptului terților de a folosi invenția brevetată în scop personal și fară caracter comercial se regăsește și în alte legislații.
Actele de producere sau de folosire a invenției într-un cadru exclusiv privat și fară scop comercial nu prezintă un caracter industrial. In absența aplicabilității industriale, actele terțului nu pot fi interzise de către titularul brevetului și nici considerate contrafacere.
Epuizarea dreptului asupra obiectului invenției
Nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenției comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul Uniunii Europene a acelor exemplare de produs, obiect al invenției, care au fost vândute anterior de titularul de brevet sau cu acordul său expres.
Această limitare a exclusivității exploatării invenției reprezintă o aplicare a teoriei epuizării dreptului titularului de brevet. Din momentul punerii în circulație a produsului brevetat de către titular ori cu acordul său, dreptul exclusiv de exploatare este epuizat. Vânzarea produsului brevetat are semnificația unei cesiuni a dreptului exclusiv conferit de brevet.
Teoria epuizării dreptului a fost formulată în dreptul german. Combătută de numeroși autori, teoria a fost consacrată prin Convenția de la Luxemburg privind brevetul comunitar din 1975.
În dreptul german se consideră că, prin punerea în circulație a produsului protejat, dreptul titularului de brevet se epuizează. întrucât vânzarea produsului brevetat presupune cesiunea dreptului exclusiv de exploatare, titularul pierde prerogativele sale. Ca urmare, clauzele limitative referitoare la folosirea obiectului vor fi supuse dreptului comun al contractelor și titularul brevetului nu mai poate exercita acțiunea în contrafacere.
În dreptul francez se susține, într-o abordare diferită, că vânzarea unui produs brevetat este însoțită de un contract de licență tacită. Prin dublarea contractului de vânzare, clauzele limitative privind utilizarea obiectului își păstrează eficacitatea, fiind reglementate de dreptul brevetelor. Având dreptul de a interzice utilizarea și comercializarea produsului protejat, dobânditorul poate fi acționat în contrafacere de către titularul de brevet.
Dreptul de folosire a invenției în scopuri experimentale
Nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenției folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial, a obiectului invenției brevetate. Justificarea acestei limitări constă în stimularea activității inventive și crearea de condiții pentru cercetarea științifică.
În conformitate cu regula 68 din Regulamentul de aplicare a Legii privind brevetele de invenție, nu constituie o încălcare a drepturilor conferite titularului de către un brevet de invenție ce are ca obiect un produs medicamentos: actele premergătoare înregistrării unui medicament, prevăzute de legislația națională din domeniul medicamentului, cu condiția ca avizul de punere pe piață emis de instituția de drept să fie aplicabil după data de aplicare a valabilității brevetului de invenție; actele privitoare la cercetarea și dezvoltarea informațiilor cuprinse în brevet, sub condiția ca acestea să fie destinate exclusiv experimentărilor sau studiilor care urmăresc evaluarea datelor tehnice din brevet.
CONCLUZII ȘI
PROPUNERI DE LEGE FERENDA
Pe parcursul prezentei analize am încercat a evidenția faptul că invenția este rezultatul unei activități de creație intelectuală. Procesul de realizare a unei invenții presupune o contribuție originală, o idee inventivă, o scânteie de inspirație.
Autorul invenției propune aplicarea unei soluții noi într-un domeniu al vieții economice și sociale. Rezolvând o problemă practică, soluția inventatorului are o natură tehnică. între creația intelectuală și descoperirile științifice există o strânsă legătură. Activitatea inventivă este determinată de dezvoltarea științei și tehnologiei.
De cele mai multe ori, în cadrul activității de creație intelectuală, descoperirea științifică reprezintă o primă etapă. Din acest punct de vedere, se consideră că invențiile sunt aplicații industriale ale descoperirilor științifice.
Invențiile reprezintă o formă superioară de materializare a gândirii creatoare, cu caracter aplicativ. Prin obiectivele lor concrete, invențiile contribuie în mod decisiv la dezvoltarea tehnică și progresul economic. Stimularea activității creatoare și transferul informațiilor științifice oferă reale posibilități de cooperare internațională.
Constituie invenție creația care îndeplinește anumite condiții de brevetabilitate, fiind protejată prin acordarea unui titlu specific.
Spre deosebire de legea anterioară, reglementarea actuală nu se referă la noțiunea generală de invenție.
Așa cum am menționat și în cuprinsul prezentei analize invenția fiind rezultatul unei activități de creație intelectuală, calitatea de autor o poate avea numai persoana fizică. Din formularea art. 4 al Legii nr. 64/1991, care nu precizează noțiunea de autor, se desprinde că invenția poate fi creată de una sau mai multe persoane. Calitatea de inventator aparține autorului invenției.
Prin natura sa, activitatea de creație intelectuală este legată de autorul invenției.
O serie de artiole ale legii speciale este în dezacord cu numeroase alte texte ale Legii nr. 64/1991, care se referă la „drepturile” conferite de brevetul de invenție.
Față de această situație, considerăm că folosirea singularului în cuprinsul legii este doar o „scăpare normativă” care, de lege ferenda, ar trebui remediată.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
T. Bodoașcă, L.I. Tarnu, Dreptul proprietății intelectuale, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București;
Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate intelectuală, vol. I, Editura Academiei RSR, București 1982;
B. Florea, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Unviersul Juridic, București 2011;
Valerică Lazăr, Infracțiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Editura All Beck, București, 1999;
Tiberiu, Medeanu Dreptul penal al afacerilor, Editura Lumina Lex, București 2006;
Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Editura C.H. Beck, București 2016;
Articole din reviste de specialitate
Legislație
*** Constiruția României
*** Legea nr. 64/1991, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 613 din 19 august 2014
Practică judiciară
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul DE Exploatare A Invenției (ID: 114380)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.