Dreptul de Dispozitie al Sotilor In Diferite Regimuri Matrimoniale
Dreptul de dispoziție al soților în diferite regimuri matrimoniale
Cuprins
Introducere
Capitolul 1. Aspecte generale privitoare la regimul legal și regimurile convenționale
Secțiunea 1. Noțiune
Secțiunea 2.Reglementare
Capitolul 2. Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor în cadrul regimului legal al comunității
Secțiunea 1. Domeniu de aplicare
Secțiunea 2. Regimul juridic al bunurilor dobândite în cadrul comunității legale
Secțiunea 3. Lichidarea regimului comunității legale
Capitolul 3. Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor în cadrul regimului matrimonial al comunității convenționale
Secțiunea 1. Domeniu de aplicare
Secțiunea 2. Obiectul convenției matrimoniale
Secțiunea 3. Efectele regimului comunității convenționale
Secțiunea 4. Încetarea și lichidarea convenției matrimoniale
Capitolul 4. Regimul matrimonial al separației de bunuri
Secțiunea 1. Privire de ansamblu asupra regimului separației de bunuri
Secțiunea 2. Administrarea bunurilor supuse regimului matrimonial al separației de bunuri
2.1. Inventarul bunurilor mobile
2.2. Bunurile proprietate comună pe cote părți
2.3. Folosința bunurilor celuilalt soț
Secțiunea 3. Separația pasivului
Secțiunea 5. Lichidarea regimului matrimonial al separației de bunuri
Secțiunea 6. Modificarea regimului matrimonial al separației de bunuri
6.1. Modificarea convențională
6.2. Modificarea judiciară
Capitolul 5. Comparație între regimul legal și cele convenționale cu privire la dreptul de dispoziție al soților
Secțiunea 1. Regimul primar imperativ – limită a dreptului de dispoziție al soților
Secțiunea 2. Asemănări și deosebiri între regimul legal și cele convenționale
Concluzii
Anexa – Jurisprudență
Bibliografie
Introducere
Lucrarea de față prezintă noutățile aduse de Noul Cod Civil în materia regimurilor matrimoniale. Este tratat pe larg dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor, proprii ori comune, în funcție de regimul matrimonial aplicabil. De asemenea, sunt prezentate și limitele pe care legiuitorul înțelege să le prevadă expres în cadrul regimului matrimonial primar, regim ale cărui dispoziții sunt aplicabile indiferent de opțiunea soților către un regim separatist ori de comunitate.
Noul cod civil aduce elemente de noutate în privința relațiilor patrimoniale din cadrul familiei, consacrând în mod expres drepturi și obligații, care până în prezent nu au fost reglementate prin Codul familiei, în vigoare din 1954, dat fiind faptul că acesta din urmă prevedea un singur regim matrimonial legal și obligatoriu. Se introduce astfel posibilitatea viitorilor soți de a opta între trei regimuri matrimoniale, dintre care aceștia și-l pot alege pe cel care corespunde stilului lor de viață.
Prin regimul matrimonial înțelegem totalitatea normelor juridice care reglementeză relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și pe cele dintre soți și terți prinvin bunurile comune.
Familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi și obligații ce rezultă din căsătorie, rudenie sau alte raporturi asimilate de lege celor de familie. Familia dă naștere următoarelor raporturi: cele de căsătorie, cele efective dintre soți și cele dintre părinți și copii.
Căsătoria implică raporturi patrimoniale specifice între soți. Raporturile patrimoniale civile sunt guvernate de principiul libertății economice a persoanei, care este liberă să dispună de avutul său. Starea de căsătorie, cu întreg complexul de drepturi și obligații subsecvente, completând gama atributelor de identificare a persoanei fizice, produce profunde modificări în statutul patrimonial al soților, astfel încât se spune că “nu există căsătorie fără regim matrimonial”.
În această lucrare se arată cum regimurile matrimoniale se aplică în concret asupra relațiilor de familie, în special regimul legal și cel convențional.
Indiferent de regimul matrimonial aplicabil, soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei. Orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia din soți este considerată nescrisă, deoarece este firesc ca fiecare din soți să participe, în funcție de veniturile fiecăruia la bunul mers al căsătoriei, astfel că art. 326 prevede că munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei.
Capitolul 1. Aspecte generale privitoare la regimul legal și regimurile convenționale
Secțiunea 1. Noțiune
Convenția matrimonială este acel acord prin care viitorii soți reglementează regimul lor matrimonial, condiția bunurilor lor viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie.
Regimul comunității legale constiutuie regula în materie și se aplică ori de câte ori soții nu și-au stabilit anterior căsătoriei regimul matrimonial ce urmează să li se aplice sau până la modificarea acestuia la cel puțin 1 an de la încheierea căsătoriei, prin convenție matrimonială.
Astfel, încheierea unei convenții matrimoniale este necesară numai pentru regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale.
Regimul comunității convenționale se aplică atunci când, în condițiile și în limitele permise, se derogă, prin convenție matrimonială, de la dispozițiile privind regimul comunității legale.
Doctrina franceză a subliniat faptul că regimul comunității convenționale este cel mai potrivit spiritului uniunii conjugale, lăsând totodată soților libertatea de a stabili modul de funcționare a comunității. Mizând pe propietatea comună, soții au posibilitatea să o construiască și să o partajeze.
În funcție de interesele patrimoniale concrete , de aspirațiile, mentalitățile ori alte circumstanțe particulare, soții pot opta pentru o comunitate de bunuri mai extinsă sau mai restrânsă decât cea legală. În vederea extinderii comunității de bunuri, convenția matrimonială poate viza includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor de uz personal și a celor destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care fac parte din comunitatea de bunuri.
Contrar denumirii, Codul Civil nu a dat libertate deplină de acțiune soților, stipulațiile convenționale trebuind a se circumscrie perimetrului îngust trasat de legiuitor.
Secțiunea 2. Reglementare
Regimul comunității legale are o reglementare proprie. El este prevăzut în art. 339- 359 din NCC. Noua reglementare prevede că în cadrul comunității legale coexistă trei patrimonii:
-patrimoniul propriu al soțului, alcătuit din drepturi și datorii proprii ;
-patrimoniul propriu al soției , de asemenea alcătuit din drepturi și datorii proprii;
-comunitatea alcătuită dintr-o latură activă (drepturi și bunuri dobândite în timpul căsătoriei) și o latură pasivă (datorii calificate de lege ca fiind datorii comune ale soților).
Potrivit art. 340 NCC, sunt bunuri proprii ale fiecărui soț:
a) bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri;
f) indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii.
Potrivit dispozițiilor art. 367 NCC, convenția matrimonială prin care viitorii soți adoptă regimul comunității convenționale se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte :
a) includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) și c);
b) restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c);
c) obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă;
d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității;
e) modalități privind lichidarea comunității convenționale.
Tot prin încheierea unei convenții matrimoniale soții pot opta pentru regimul separației de bunuri, regim care este prevăzut în art. 360-365 NCC.Potrivit art. 360 NCC: Fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată.
Prin convenție matrimonială, părțile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanța de participare. Dacă părțile nu au convenit altfel, creanța de participare reprezintă jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.
Capitolul 2. Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor în cadrul regimului legal al comunității
Secțiunea 1. Domeniu de aplicare
Dacă în vechea reglementare din Codul Familiei, regula era reprezentată de regimul comunității de bunuri, potrivit noului cod civil, regimul de drept comun sau regula în materie rămâne regimul comunității legale. Astfel condiția încheierii de convenții matrimoniale este cerută numai pentru regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale; de asemenea art. 294 prevede că regimul juridic al comunității convenționale se va completa cu dispoziții legale privind regimul comunității legale.
Indiferent de regimul matrimonial pentru care vor opta, viitorii soți vor trebui sa îl indice imediat dupa încheierea căsătoriei făcându-se în acest sens mențiune pe actul de căsatorie, el producând efecte în raporturile dintre soți din ziua încheierii căsătoriei, iar față de terți după îndeplinirea formalităților de publicitate, constând în înscrierea actului de căsătorie și, dacă este cazul a convenției matrimoniale într-un registru special ținut de judecătoria în a cărei circumscripție își au domiciliul comun soții. În ceea ce privește regimul comunitătii legale, noul cod civil păstrează elemente din reglementarea anterioară dar aduce și o serie de modificări, cele mai multe expresie a modificării contextului social și economic la care se raportează reglementarea.
Secțiunea 2. Regimul juridic al bunurilor dobândite în cadrul comunității legale
Specific regimului comunității legale este faptul că în patrimoniul soților se vor distinge mai multe categorii de bunuri, determinând existența a cel puțin trei mase patrimoniale: masa de bunuri proprii ale soțului, masa de bule două mase de achiziții nete și va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.
Capitolul 2. Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor în cadrul regimului legal al comunității
Secțiunea 1. Domeniu de aplicare
Dacă în vechea reglementare din Codul Familiei, regula era reprezentată de regimul comunității de bunuri, potrivit noului cod civil, regimul de drept comun sau regula în materie rămâne regimul comunității legale. Astfel condiția încheierii de convenții matrimoniale este cerută numai pentru regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale; de asemenea art. 294 prevede că regimul juridic al comunității convenționale se va completa cu dispoziții legale privind regimul comunității legale.
Indiferent de regimul matrimonial pentru care vor opta, viitorii soți vor trebui sa îl indice imediat dupa încheierea căsătoriei făcându-se în acest sens mențiune pe actul de căsatorie, el producând efecte în raporturile dintre soți din ziua încheierii căsătoriei, iar față de terți după îndeplinirea formalităților de publicitate, constând în înscrierea actului de căsătorie și, dacă este cazul a convenției matrimoniale într-un registru special ținut de judecătoria în a cărei circumscripție își au domiciliul comun soții. În ceea ce privește regimul comunitătii legale, noul cod civil păstrează elemente din reglementarea anterioară dar aduce și o serie de modificări, cele mai multe expresie a modificării contextului social și economic la care se raportează reglementarea.
Secțiunea 2. Regimul juridic al bunurilor dobândite în cadrul comunității legale
Specific regimului comunității legale este faptul că în patrimoniul soților se vor distinge mai multe categorii de bunuri, determinând existența a cel puțin trei mase patrimoniale: masa de bunuri proprii ale soțului, masa de bunuri proprii ale soției și masa de bunuri comune ale ambilor soți. Pentru acest motiv putem califica acest regim matrimonial ca fiind unul de comunitate parțială a soților, iar nu de comunitate integrală, totală.
Proprietatea comună a soților este una devălmașă, art. 339 NCC stabilind că “bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt , de la data dobândirii lor, bunuri comune în devalmășie ale soților”. Bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți sunt enumerate de art. 340 NCC, iar caracterul acestora este subsidiar și special față de bunurile comune.
1. Bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți sunt, așa cum spuneam enumerate limitativ de art. 340 NCC. Din enumerarea legală lipsesc, însă, bunurile dobândite de oricare dintre soți prin acte cu titlu oneros înaintea căsătoriei. Care este motivul acestei omisiuni este greu de stabilit, rațiunea legiuitorului fiind una care de multe ori necesită investigații ample. Cert este însă că lipsa acestei categorii de bunuri din enumerarea făcută de art. 340 nu va schimba regimul juridic al acestor bunuri, transformându-le din bunuri proprii în bunuri comune. Singura situație când acest regim juridic ar putea fi modificat intervine numai prin voința părtilor, atunci când soții aplică mariajului lor un regim matrimonial de comunitate convențională în care hotărăsc să extindă comunitatea și asupra anumitor bunuri proprii dobândite anterior căsătoriei prin acte juridice cu titlu oneros.
În privința bunurilor mobile dobândite anterior căsătoriei, indiferent de modul lor de dobândire, art. 343 alin. 3 NCC prevede obligația soților de a întocmi, înainte de încheierea căsătoriei, un inventar în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. La întocmirea inventarului este indicat să participe ambii soți iar înscrisul să fie semnat de amândoi. Rolul inventarului este acela de a proba caracterul de bun propriu al bunurilor cuprinse în el, lipsa unui asemenea înscris determinând aplicarea prezumției legale că bunurile respective sunt bunuri comune. Această prezumție este una relativă, legea permițând aplicarea ei “până la proba contrară” care se va putea face între soți cu orice mijloc de probă iar față de terți, inclusiv într-o eventuală acțiune în instanță, cu actele de dobândire.
Referitor la bunurile imobile dobândite anterior căsătoriei, prin acte juridice cu titlu oneros, dovada regimului lor juridic este una facilă, având în vedere formalitățile speciale la care este supus transferul drepturilor reale imobiliare. Cu privire la acestea nu este necesară cuprinderea lor într-un inventar, dar dacă totuși părțile decid să facă acest lucru nu este cu nimic interzis.
În categoria bunurilor proprii vor intra toate acele bunuri dobândite de soți prin moștenire legală sau testamentară precum și prin donație, indiferent dacă momentul dobândirii este situat în timpul sau înaintea căsătoriei. Excepția acestei reguli o constituie cazul în care dispunătorul, donator sau testator, a prevazut că bunurile devin comune. Cu privire la acest aspect discuțiile pot fi multiple, mai ales în cazul donației, întrucât se poate pune problema, atunci când contractul de donație este semnat numai de către unul dintre soți ( donatarul ) în ce masură, în ciuda prevederii dispunătorului, soțul donatarului poate fi obligat sa accepte sau nu liberalitatea făcută și în favoarea sa. Dacă ne gândim la prevederile art. 345 alin 2 NCC care permite oricăruia dintre soți să încheie acte de dobândire a bunurilor comune, fără să facă distincție în raport de caracterul oneros sau gratuit al acestor acte, ar trebui să tragem concluzia că nu este necesar consimțământul soțului donatarului la încheierea actului de donație în care dispunătorul decide ca bunul să fie comun. Aceeași concluzie am putea să o tragem dacă ne gândim că actul ar putea avea caracterul unei stipulații pentru altul, soțul donatarului având calitatea de terț beneficiar, deci nefiind obligatorie prezența sa la încheierea contractului. Simplitatea discuției nu mai este aceeași dacă ne vom afla însă în prezența unei donații cu sarcini, stabilind caracterul obligației ca fiind una personală, a soțului donatar care a încheiat contractul, în timp ce bunul dobândit devine comun. Tot bunuri proprii sunt și cele de uz personal precum și cele destinate exercitării profesiei oricăruia dintre soți (dacă nu fac parte dintr-un fond de comerț), precum și fructele bunurilor proprii și orice bunuri care înlocuiesc un bun propriu.
Data fiind enumerarea care nu comportă probleme speciale în afara celor deja discutate, vom trece la analiza drepturilor pe care le are fiecare dintre soți cu privire la bunurile sale proprii. Regula de bază este cea a egalitații dintre soti, fiecare dintre ei putându-și gestiona deplin bunurile pe care le deține, fără a avea nevoie de acordul sau autorizarea celuilalt soț. Excepția de la această regulă o reprezintă numai locuința familiei precum și bunurile care o mobilează și decorează, dacă ele sunt proprii numai unuia dintre soți. Așa cum am mai spus, statutul de locuință a familiei acordată bunului propriu al unui soț funcționează ca o veritabilă limitare a dreptului de proprietate a acestuia. Astfel, conform art. 322 NCC, soțul proprietar exclusiv nu va putea încheia niciun act de dispoziție având ca obiect locuința familiei și nu va putea afecta în niciun mod folosința acesteia decât cu acordul scris al celuilalt soț. Tot de consimțământul soțului neproprietar va fi nevoie și pentru a dispune sau deplasa din locuinta familiei acele bunuri mobile care o decorează și mobilează, chiar dacă acestea sunt proprietatea exclusivă numai a unuia dintre soți.
La libera sa apreciere, oricare dintre soți poate acorda puteri de reprezentare celuilalt soț în vederea efectuării oricăror operațiuni juridice pe care el însusi ar avea dreptul sa le îndeplinească. Legea nu distinge după cum este vorba despre acte concrete sau despre un mandat general și nici nu reglementează în mod special acest domeniu, decizia aparținând în totalitate soțului mandant care este suveran în manifestarea sa de voință, sub normele generale ale reprezentării și contractului de mandat. În această materie nu avem de-a face cu o gestiune comună a bunurilor ci este vorba numai de reprezentarea unuia dintre soti in vederea efectuării anumitor acte sau operațiuni juridice, soțul reprezentant acționând strict în numele celui reprezentat.
La fel se petrec lucrurile și în materia mandatului judiciar care, în afara faptului ca este dispus de către instanța de tutelă în condițiile art. 315 NCC, va cunoaște și se va supune tot regulilor reprezentării și mandatului obișnuit. Mandatul judiciar se acordă în situațiile în care un soț se află în imposibilitatea absolută și obiectivă de a-și exprima voința, cum sunt dispariția, boala gravă sau punerea sub interdicție, deci când soțul este absent sau împiedicat el însuși să facă un anumit act.
Dacă însă s-a instituit curatela , în cazul soțului dispărut, sau tutela, în cazul celui pus sub interdicție, curatorul sau tutorele poate să încheie acte de administrare pentru persoana pusă sub protecție și să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soț intenționează să le facă.
Cu adevărat o excepție de la regula gestiunii personale asupra bunurilor proprii este situația în care, atunci când unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune in pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă să condiționeze dreptul de dispoziție al soțului vinovat de o astfel de comportare de existența consimțământului soțului prejudiciat. Măsura are însă caracter excepțional, atât din punct de vedere al aplicării sale cat și din punct de vedere al duratei care nu poate fi mai mare de doi ani. Întrucât art. 316 NCC nu distinge după cum este vorba despre bunuri comune sau bunuri proprii, prin urmare vom considera că interdicția de a dispune în lipsa consimțământului celuilalt soț se poate aplica asupra tuturor categoriilor de bunuri aparținând soților căsătoriți sub regimul comunității legale.
2. Bunurile comune ale soților sunt toate acele bunuri pe care ei le-au dobândit în timpul regimului comunității legale de bunuri, cu excepția celor enumerate la art. 340 NCC. Cu privire la bunurile comune, codul civil instituie două prezumții.În primul rând este vorba despre prezumția că toate aceste bunuri sunt comune, iar “ calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”, după cum enunță art. 343 alin 1 NCC. În al doilea rând, art. 357 alin 2 NCC stabilește regula contribuției egale la dobândirea bunurilor comune, prezumție care subzistă “până la proba contrară” și care, prin urmare, va putea fi înlaturată prin orice mijloc de probă.
La dobândirea bunurilor comune se vor lua în considerare toate veniturile soților, iar munca în gospodărie a oricăruia dintre soți va fi și ea considerată contribuție la cheltuielile căsătoriei. Referitor la această ultimă prevedere legală pe care am menționat-o, cuprinsă în art. 326 NCC, observam că ea nu reia practica judiciară anterioară, conform căreia “munca în gospodarie a soției este considerată contribuție la dobândirea bunurilor comune” ci absolvă pe soțul care, neavând venituri proprii cu care să participe la cheltuielile familiei, se degrevează de această sarcina prestând munca necesară efectiv gospodăriei.
Pentru calificarea unui bun ca fiind comun nu este necesară dovedirea participării ambilor soți la dobândirea lui, după cum nu este necesar nici ca la încheierea actului de dobândire să fie prezenți amândoi soți, art. 345 alin. 2 stabilind că “fiecare soț poate încheia singur (…) acte de dobândire a bunurilor comune.
Noutatea pe care o aduce codul civil față de reglementarea anterioară este că în definiția bunurilor comune se stabilește clar și tipul proprietății, respectiv proprietatea comună în devălmășie. Reglementată de art. 667-668 NCC, proprietatea devalmașă este cea în care “dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-parți determinate din dreptul de proprietate. Izvorul devălmășiei soților este legea, ceea ce înseamnă că acele cupluri care nu doresc aplicarea acesteia forme de proprietate trebuie să iasă de sub regimul matrimonial al comunității legale și să se supună unui regim de separație de bunuri, în care tipul proprietății poate fi una pe cote-parți .
Calitatea de bun comun fiind prezumată de lege, aceasta dă dreptul oricăruia dintre soți să facă mențiune în orice registru de publicitate despre apartenența unui bun la comunitate (art. 344 NCC), indiferent dacă a contribuit sau nu la dobândirea acestuia și indiferent dacă a participat sau nu la încheierea actului juridic de dobândire.
O categorie de bunuri al căror regim juridic a fost extrem de controversat sub legislația anterioară o reprezintă veniturile din munca și altele asimilate acestora și care, în Noul Cod Civil, își găsesc o reglementare clară. Prin art. 341 NCC se dispune că toate aceste venituri “sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunității”. Așadar, calitatea de bunuri comune a veniturilor din muncă și a celor asimilate acestora este certă dar condiționată de momentul scadenței creanței de încasare, legea cerând ca aceasta să se situeze în cursul existenței regimului comunitar legal.
În legătură cu bunurile comune soții au drepturi egale, gestionarea patrimoniului fiind una comună. Legea face distincție asupra modului comun sau individual în care soții pot actiona în funcție de felul actului care se încheie: de conservare, administrare sau dispoziție.
Astfel, fiecare dintre soți poate folosi bunul comun fără consimțământul expres al celuilalt soț ( art. 345 alin 1 NCC ), indiferent că este vorba despre bunuri mobile ori imobile. Actele de conservare și de administrare a bunurilor comune, fiind acte care profita ambilor soți și care au ca scop întreținerea bunurilor respective sau obținerea unui beneficiu comun dintr-o utilizare proprie și conformă destinației lor, pot fi de asemenea încheiate de către oricare dintre soți, fără consimțământul celuilalt ( art. 345 alin 2 NCC). Legea instituie deci o prezumție de mandat tacit reciproc în privința actelor de folosință în interes propriu, a celor de conservare și administrare a bunurilor comune, posibilitatea soților de a încheia singuri asemenea acte nefiind sub nici o forma o excepție de la regula gestiunii comune a soților, ci numai o modalitate de ușurare a circuitului juridic și a activităților patrimoniale obișnuite unei căsnicii.
Pe aceleași considerente și legând actele juridice de dobândire a bunurilor comune de acțiunea de administrare a patrimoniului comun, art. 345 alin. 2 NCC permite soților să încheie singuri acte de dobândire a bunurilor comune, indiferent că acestea sunt mobile ori imobile.
Fiind edictate în scopul facilitării circuitului juridic civil și având sub protecția sa interese personale, normele pe care le-am menționat mai sus statuează ca sancțiune pentru prejudiciul cauzat aceluia dintre soți care nu a participat la încheierea actului numai daune interese din partea celui care a încheiat actul, “fără a fi afecate drepturile dobândite de terții de buna credință” – după cum formulează expres alin. 4 al art. 345 NCC.
În schimb, modificarea destinației unui bun comun este asimilată actelor de dispoziție, neputând fi efectuată decât cu acordul ambilor soți ( art. 345 alin. 1 NCC). Regula în materia actelor de dispoziție este cea a acordului expres al ambilor soți. Art. 346 NCC reprezintă dreptul comun în materia și edictează ca “actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunuri comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți”, ceea ce presupune participarea comună a acestora la încheierea actului juridic respectiv, fie personal fie prin reprezentant – legal sau convențional. Isi vor găsi aici aplicarea prevederile regimului primar imperativ referitoare la mandatul convențional și judiciar, oricare dintre soți putând fi reprezentat la încheierea unui act de către celalalt sot, ceea ce inseamna in esenta ca, asa cum casatoria presupune existenta unor interese personale comune, tot așa și în planul relațiilor patrimoniale se prezumă ca soții nu pot avea altfel de relații decât convergențe, pentru că, în caz contrar, s-ar fi presupus o contradictorialitate de interese ceea ce ar fi dus la imposibilitatea reprezentării reciproce a soților.
Ca orice regulă care “se respectă”, și aceasta cunoaște mai multe excepții. Prima dintre ele este prevazută de chiar alin. 2 al art. 346 NCC și se referă la acele acte de dispoziție cu titlu oneros care au ca obiect “bunuri mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate”, acte ce pot fi încheiate și numai de către unul dintre soți, sub prezumția unui mandat tacit reciproc. Ceea ce remarcăm în privința acestei dispoziții, este nu numai caracterul său excepțional ci și caracterul său limitat sub două aspecte: natura bunurilor care fac obiectul actului ( numai acele bunuri care nu necesită pentru înstrăinare efectuarea anumitor formalități de publicitate ) și felul actului care se încheie ( numai acte de dispoziție cu titlu oneros, actele juridice cu titlu gratuit rămânând supuse regimului juridic general ).
Cea de a doua excepție de la regula acordului comun pentru încheierea actelor de dispoziție ce au ca obiect bunuri comune o reprezintă prevederea art. 317 alin 2 și 3 NCC care se referă la posibilitatea pe care o are oricare dintre soți de a face singur, “fără consimțământul celuilalt”, depozite bancare, și de a dispune liber, de asemenea fără acordul celuilalt, de sumele existente în respectivele conturi. Această prevedere, care ține de regimul primar imperativ, prevalează practic în raport de dispoziția existentă în materia regimului comunității legale( cea referitoare la necesitatea acordului comun în materia actelor de dispoziție ) iar conținutul său se leagă de prima excepție pe care am analizat-o în sensul că bunurile ce fac obiectul actelor juridice – respectiv sume de bani – reprezintă bunuri pentru a căror înstrăinare cu titlu oneros nu este necesară îndeplinirea unor formalități de publicitate.
În sine, norma legală cuprinde referiri la două tipuri de acte. Pe de o parte este vorba despre acte de administrare a patrimoniului comun – întrucât constituirea unor depozite bancare se încadrează în acestă categorie – și cu privire la care legea nu se abate de la regula generală, cea cuprinsă în art. 345 NCC, bazându-se pe același mandat tacit reciproc.
Pe de altă parte este vorba de acte de dispoziție – întrucat posibilitatea de a opera în conturile respecive și de a dispune de sumele existente se încadrează în această categorie de acte – și cu privire la care excepția conținută de art. 317 alin 2 și 3 NCC are o sferă mai largă de aplicare decât cea cuprinsă în art. 346 alin 2 NCC în sensul că legea nu mai distinge între actele cu titlu oneros sau gratuit, ceea ce înseamnă că acela dintre soți care este titular al contului bancar va putea efectua orice fel de operațiuni, chiar daca acestea au caracter gratuit ( de exemplu, transferarea unor sume de bani într-un alt cont, al unei terțe persoane, cu titlu de donație ).
În fine, cea de-a treia excepție este instituită de alin 3 al art 346 și se referă la “darurile obișnuite” – noțiune care în practică va da naștere unor soluții diferite întrucât natura și conținutul a ceea ce înseamnă “obișnuit” va trebui tratat și luat în considerare în funcție de situația economico-socială, obiceiurile, statutul soților, destinatarul darurilor, etc, pentru fiecare caz în parte. Ultima excepție este situată în materia aporturilor de bunuri comune la capitalul unei societăți.
Sancțiunea nerespectării regulii generale a acordului ambilor soți în privința actelor de dispoziție asupra bunurilor comune este nulitatea relativă, dispusă expres de art. 347 NCC. Bineînțeles, însă, că actul va fi susceptibil de confirmare în condițiile art. 1262-1263 NCC, soțul care a lipsit la încheierea actului putând astfel să acopere viciul inițial, întregindu-i valoarea juridică. Din considerente care țin de securitatea circuitului juridic civil legea protejează pe terții dobânditori de bună credință, aparându-i de posibilitatea și de efectele negative ale anulării actului, soțul prejudiciat prin acțiunile partenerului sau având împotriva acestuia o acțiune pentru obținerea de daune-interese. Remarcăm, însă, faptul că prevederile art. 347 alin 2 NCC reprezintă o excepție de la principiul prezumării bunei credințe, cerând terțului dobânditor, pentru a-l putea considera ca fiind de bună-credință, să fi “depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului”. Prin urmare, acesta va trebui să dovedească faptul că, anterior încheierii actului, a verificat toate registrele de publicitate și că, în urma respectivelor verificări, nu a rezultat natura de bun comun a obiectului actului juridic.
O categorie specială de acte, tratată separat de lege, deci având un loc special în economia acesteia, este cea a aporturilor constând în bunuri comune la o societate sau pentru dobândirea de părți sociale ori acțiuni. Situând regimul aporturilor în categoria actelor de dispoziție, Codul Civil instituie aceeași regulă a necesității acordului ambilor soți în privința aportării de bunuri comune la capitalul unei societăți. Nu se face distincție între categoriile de bunuri, mobile ori imobile, după cum nu se acordă un regim special nici aporturilor în sume de bani, ceea ce înseamnă că toate acestea se vor judeca după dreptul comun. Prin urmare, în materia bunurilor imobile vom aplica regula necesității încheierii actului în formă autentică și a înscrierii lui în cartea funciară, iar în materia bunurilor mobile vom acționa după regulile art. 346 NCC, diferențiind după cum este vorba de bunuri pentru a căror transmisiune este necesară efectuarea unor formalități de publicitate – caz în care se va cere acordul ambilor soți – și bunuri pentru a căror înstrăinare nu este necesară efectuarea unor forme de publicitate – caz în care se va prezuma mandatul tacit reciproc. În cazul aporturilor constând în sume de bani va opera același mandat tacit reciproc. Consider că, ori de câte ori se impune existența acordului ambilor soți, acesta trebuie să fie dat în formă scrisă, nu numai ad probaționem ci ad validitatem, altfel ce rost ar mai fi avut prevederea din teza finală a alin. 1 al art. 349 NCC care vorbește despre “soțul care nu și-a dat consimțământul scris la întrebuințarea bunurilor comune”. Ca și regulă generală, încheierea unor asemenea acte fără acordul ambilor soți este sancționată cu aceeași nulitate relativă, cu excepția societăților comerciale “ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piată reglementată”, în cazul cărora soțul “care nu și-a dat consimțământul scris la întrebuințarea bunurilor comune” are la îndemână numai o acțiune pentru obținerea de daune-interese de la celalalt soț.
Caracterul excepțional al normelor instituite în materia aporturilor la capitalul unei societăți începe abia în alin. 2 al art. 349 NCC, prima parte a acestuia având în special rolul de a sublinia regula generală deja cunoscută. Sunt reglementate două posibilități.
În prima dintre ele, deși a aportat bunuri comune, calitatea de asociat este recunoscută numai soțului care și-a exprimat voința în acest sens, dar părțile sociale/acțiunile vor fi tot bunuri comune, iar beneficiile rezultate din respectiva activitate, inclusiv prețul obținut în urma vânzării cotei de participare la capital vor fi tot bunuri comune. Chiar și așa, în ciuda acestui statut, soțul care are calitatea de asociat poate efectua orice operațiuni legate de părțile sociale/acțiunile, având posibilitatea de a le transfera fără acordul expres al celuilalt soț. Vorbim deci de încă o excepție de la regula impusă de art. 346 NCC, părțile sociale/acțiunile unei societăți, deși bunuri comune pentru al căror transfer este necesară îndeplinirea unor formalități de publicitate prin registrul comerțului, putând fi înstrăinate fără consimțământul ambilor soți. Interesant de discutat este natura juridică și temeiul acestei norme legale. Are ea la bază un mandat tacit reciproc sau este vorba de o normă imperativă impusă de lege? Pot sau nu părțile să deroge de la ea? Dacă am opta pentru varianta mandatului tacit, ne vom afla în situația în care toate operațiunile se efectuează datorită unui șir de prezumții ale existenței acestui mandat, iar consecinta va fi fără îndoială posibilitatea răsturnării prezumției și înlăturării efectelor actului juridic prin anularea acestuia. Ori, scopul și rațiunea acestei prevederi legale este de a se ocroti un interes general și de a se asigura stabilitatea circuitului juridic. Prin urmare, consider că norma legală este una imperativă, posibilitatea soților de a stabili un alt regim de acțiune în această situație fiind practic reglementată prin existența celei de a doua varinate despre care vorbeam și pe care o vom analiza ulterior. Bineînțeles că nu se exclude posibilitatea acordării de daune-interese aceluia dintre soți care a fost prejudiciat prin încheierea actului.
A doua posibilitate prevăzută expres de alin. 3 al art. 349 NCC este cea în care calitatea de asociat poate fi recunoscută ambilor soți, dacă există manifestarea lor de voință în acest sens. În această situație se face aplicarea prezumției de participare egală la dobândirea bunurilor comune instituită prin art. 357 NCC, stabilindu-se că soții vor deține fiecare un numar de acțiuni/părți sociale echivalente cu “jumătate din valoarea bunului”. Norma este una dispozitivă, soții putând stabili prin convenție alte cote-părți. În acest caz parțile sociale/acțiunile ce revin fiecăruia dintre soți sunt bunuri proprii ale acestora, acțiunile lor fiind astfel guvernate de regulile în această materie. Ne aflăm în prezența unei situații în care, fără a înceta regimul matrimonial și fără a se încheia un act de lichidare a acestuia, soților le este permisă scoaterea de sub acest regim a unui bun comun și transformarea lui în bun propriu deținut în proprietate comună pe cote părți. Nu este nimic neobișnuit în aceasta, atâta vreme cât este permisă împarțirea bunurilor comune și efectuarea partajului în timpul căsătoriei, fără ca regimul matrimonial să înceteze.
O tratare și o discuție specială o necesită prevederea cuprinsă în art. 327 NCC, conform căreia “fiecare soț este liber să (…) dispună, în condițiile legii, de veniturile încasate, ( venituri rezultate din exercitarea profesiei ), cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei”. Este sau nu este aceasta o normă care scoate veniturile oricăruia dintre soți, în ciuda încadrării lor clare în categoria bunurilor comune conform prevederilor art. 341 NCC, din sfera acelor bunuri pentru a căror înstrainare sau grevare cu drepturi reale este necesar acordul ambilor soți? Din punctul meu de vedere răspunsul este afirmativ . Legea conține dispoziții clare care permite soților să constituie depozite bancare și să dispună de ele, să participe la constituirea unor societăți comerciale aportând la capital diverse sume de bani, iar aceste norme sunt în perfecta corelație cu prevederea menționată și care face parte din regimul primar imperativ. În acelasi timp, teza ultimă a art. 327 NCC condiționează posibilitatea oricăruia dintre soți de a dispune de veniturile sale de îndeplinirea obligațiilor privind suportarea cheltuielilor familiei lucru care, în practica, nu se va putea constata decât printr-o declarație în acest sens a celuilalt soț. Respectiva declarație nu va avea însă rolul unui acord cu privire la drepturile soțului titular al veniturilor profesionale, ci va reprezenta numai o confirmare a faptului că acesta și-a îndeplinit obligațiile legale. Ori, pe cale de consecință, dreptul de dispoziție al oricăruia dintre soți asupra veniturilor sale va rămâne necenzurat de nevoia acordului și a consimțământului celuilalt soț. În materia actelor juridice pentru cauza de moarte, deși considerate a fi acte de dispoziție, drepturile fiecăruia dintre soți sunt proprii acestuia și imposibil de cenzurat de către celălalt . Art. 350 NCC prevede că “fiecare soț poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni” din comunitatea de bunuri. Norma legală este una care deriva și se corelează în mod firesc cu toate dispozițiile existente în materia testamentului și a legatelor.
Noul Cod civil care încorporează pe lângă dispozițiile civile și pe cele de dreptul familiei, pe cele comerciale, aplicând cu prioritate pacta sunt servanda creează pentru soți posibilitatea încheierii unui contract, care deși numit convenție matrimonială are caracteristicile unui contract tipic civil ale cărui limite sunt stabilite printr-o normă legală.
Secțiunea 3. Lichidarea regimului comunității legale
Potrivit cu normele imperative ale regimului primar din art.319 alin. 1 NCC, reiese că încetarea regimului matrimonial are loc în caz de constatare a nulității, de anulare, de desfacere sau de încetare a căsătoriei.
În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat în condițiile legii.
Articolul 320 NCC referitor la lichidarea regimului matrimonial dispune că, „În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.”
Deci, în concluzie, regimul comunității legale, ca orice alt regim matrimonial, încetează prin:
– moartea unuia dintre soți, caz în care și căsătoria încetează;
– divorț;
– constatarea nulității sau pronunțarea anulării căsătoriei;
– modificarea lui, în condițiile legii, în timpul căsătoriei.
Odată cu încetarea, regimul comunității legale se lichidează:
– prin bună învoială, prin înscris autentic notarial;
– pe cale judecătorească, hotărârea judecătorească definitivă constiutuind actul de lichidare.
Până la finalizarea lichidării comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și în privința obligațiilor.
Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat. În acest caz, obligațiile soșului decedat se divid între moștenitori proporțional cu cotelele ce le revin din moștenire.
Ca efect al divorțului, art. 385 NCC prevede încetarea regimuli matrimonial. În ceea ce privește această încetare, hotărârea de divorț produce efecte începând cu data intoducerii cererii de divorț, însă, față de terți, potrivit art. 387, hotărârea de divorț produce efecte de la data îndeplinirii formelor de publicitate prevăzute de lege.
Cu toate acestea, conform art. 385 ali. 2, oricare dintre soți sau amândoi, împreună pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetata de la data separației în fapt.
Aceste dispoziții sunt aplicabile și în cazul divorțului prin acordul soților, dacă aceștia au convenit astfel.
După cum am mai spus, potrivit art. 3555 alin. 1 NCC, la încetarea comunității, aceasta se lichidează. Dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei ce le revine fiecăruia, regulă stabilită de art. 356 NCC.
În conformitate cu prevederile art. 357 alin. 1, „în cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți își va prelua bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor”, după criteriul contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrarie, se prezumă că soții au avut o contribuție egală. Așadar, lichidarea comunității începe cu stabilirea masei de împărțit, care este prima fază a lichidării regimului matrimonial, înaintea partajului propriu-zis. După stabilirea componenței exacte și complete a comunității, cu activ și pasiv, se va face, după criteriul enunțat mai sus evaluarea bunurilor ce se voratribui copartajaților și împărțirea proriu-zisă a activului, cât și a pasivului, proporțional.
Actele de înstrăinare și grevare cu titlu oneros a bunurilor imobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate făcute de unul singur dintre soți, precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comunității, încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț, sunt lovite de nulitate relativă dacă au fost făcute în frauda celuilat soț.
În cazul anulării căsătoriei, anularea operând retroactiv, căsătoria este considerată inexistentă, ceea ce conduce la ideea inexistenței unui regim matrimonial de comunitate și, prin urmare, va fi o lichidare între soți de facto și nu de iure, după regulile unei indiviziuni sau societăți de fapt, între terți.
Pentru căsătoria putativă în care ambii soți sunt de bună-credință, la lichidare se aplică regulile de la divorț. Între aceștia, data încetării comunității este aceea a introducerii acțiunii în anulare. Când doar unul dintre soți este considerat de bună credință, doar acesta se va prevala de efectele regimului matrimonial și de o lichidare a comunității după regulile de la divorț.
3.1. Lichidarea regimului comunității prin schimbarea regimului matrimonial
Art. 369 NCC prevde că, după cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot schimba regimul matrimonial existent, ori de câte ori doresc, cu un alt regim matrimonial, prin act autentic notarial, cu respectarea condițiilor prevăzute pentru încheierea convențiilor matrimoniale.
Modificarea regimuli matimonial atrage după sine încetarea vechiului regim de comunitate numai în cazul în care noul regim adoptat este separatist. În acest caz, încetarea comunității va fi data îndeplinirii formalităților cerute de lege pentru publicitatea convenției matrimoniale prin care se face schimbarea regimului.
Față de terți, nicio modificare a regimului matrimonial nu poate fi opusă dacă este făcută în frauda intereselor acestora.
În toate cazurile de încetare a comunității între data încetăriicâbd începe lichidarea comunității și sfârșitul lichidării va exista un interval de timp în care comunitatea va subzista atât în privința bunurilor, cât și în privința obligațiilor. Se va proceda apoi după regulile prezentate în celelalte cazuri de lichidare a comnuității.
Orice convenție contrară regimului regimului comunității legale este lovită de nulitate absolută, potrivit art. 359 NCC, în măsura în care nu este compatibilă cu rgimul comunității convenționale.
Capitolul 3. Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor în cadrul regimului matrimonial al comunității convenționale
Secțiunea 1. Domeniu de aplicare
Regimul comunității convenționale se aplică atunci când, în condițiile și limitele prevăzute în prezenta secțiune, se derogă, prin convenție matrimonială, de la dispozițiile privind regimul comunității legale.
Se poate spune că acest regim este o variantă a comunității legale, prin care se permite soților să deroge de la acesta cu privire la anumite aspecte, limitativ prevăzute, prin convenție matrimonială. Potrivit art.367 NCC soții pot include în comunitate bunuri sau datorii proprii, ori pot scoate din comunitate bunuri sau datorii comune, ori pot impune obligativitatea consimțământului expres al ambilor soți pentru anumite acte de administrare, care altminteri ar putea fi încheiate pe baza prezumției de mandat tacit reciproc, sau pot include o clauză de preciput ori prevedea modalitățile de lichidare a comunității.
Secțiunea 2. Obiectul convenției matrimoniale
Obiectul convenției matrimoniale în cadrul regimul comunității legale poate cuprinde unul sau mai multe din următoarele aspecte:
A) includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor de uz personal și a bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soți;
B) restrângerea comunității la bunurile anume determinate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei;
C) obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă;
D) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității;
E) modalități privind lichidarea comunității convenționale.
Publicitatea convenției matrimoniale
Publicitatea organizată a convenției matrimoniale se face prin mențiune pe actul de căsătorie despre existența acesteia iar în unele sisteme de drept, prin înscrierea în registre speciale .
În Franța și Belgia, pe baza certificatului eliberat de notarul care a întocmit și autentificat convenția matrimonială, ofițerul de stare civilă face o mențiune, în actul de căsătorie cu privire la existența convenției matrimoniale.
În Germania, convenția matrimonială se înscrie într-un “registru matrimonial”, în urma formulării unei cereri în formă autentică.
În Grecia, prin Decretul Prezidențial nr. 411/1989 se prevede înscrierea convenției matrimoniale autentificate în cadrul unui registru public unic, registru ținut de Tribunalul de primă instanță din Atena, astfel încât orice persoană interesată poate consulta acest registru.
În Luxemburg potrivit unei Legi din 21 februarie 1985, publicitatea convenției matrimoniale se realizează prin păstrarea unui extras al convenției în arhiva registrului civil ținut de Parchetul General, iar în Suedia se realizează publicitatea acesteia prin publicarea lor în cadrul unor jurnale oficiale sau neoficiale.
2.1. Opozabilitatea erga omnes a convenției matrimoniale
Cât privește opozabilitatea erga omnes a regimului matrimonial legal, aceasta se realizează prin înscrierea în cartea funciară a „apartenenței fiecărui bun la comunitate”, potrivit dispozițiilor art. 344 din Noul Cod civil.
Astfel, opozabilitatea se realizează potrivit dispozițiilor art. 313 alin. 2 potrivit cu care “Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale”, opozabilitatea față de terți se realizează prin înscrierea în cartea funciară, terții care au cunoscut sau cunosc regimul matrimonial convențional nu se pot prevala de neîndeplinirea formalităților de publicitate pentru a se putea apăra invocând inopozabilitatea acestuia.
Potrivit Noului Cod civil formalitățile de publicitate se realizează în primul rând prin facerea mențiunii în cadrul convenției matrimoniale cu privire la regimul matrimonial ales, cât și prin înscrierea în cadrul Registrului național de publicitate al regimurilor matrimoniale ținut de Camera Notarilor Publici. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 291 teza I din Noul Cod civil:”Ofițerul de stare civilă face mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales”.
Potrivit celei de-a doua teze a art. 291 din Noul Cod civil, ofițerul de stare civilă are „obligația ca din oficiu și de îndată să comunice la Registrul Național al regimurilor matrimonial, precum și, după caz, notarului public care a autentificat convenția matrimonial, o copie a actului de căsătorie.”
Această reglementare ridică o problemă aceea a raportului între publicitatea prin mențiune pe actul de căsătorie și publicitatea prin registrul special de publicitate ținut de Camera Notarilor Publici. Cu privire la acest aspect, explicația este logică și previzibilă, deoarece mențiunea de pe actul de căsătorie privește înregistrarea în registrele de stare civilă a regimului matrimonial ales de către părți; această înscriere nu prezintă garanția de opozabilitate echivalente înscrierii în cartea funciară.
Opozabilitatea față de terți se realizează prin înregistrarea regimului matrimonial ales în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, registru înființat prin modificarea Legii nr.75/1996 – legea cadastrului și a publicității imobiliare. Reversul acestei situații, respectiv îndeplinirea formalităților de carte funciară cu precizarea regimului matrimonial asigură opozabilitatea erga omnes, chiar dacă nu s-a făcut mențiunea „ neîndeplinirea formalităților de publicitate presupune față de terți existența între soți a regimuli comunității legale” , regim matrimonial ce constituie regulă. Potrivit dispozițiilor art. 313 alin. 3 din Noul Cod civil „Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună-credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale” cu aplicarea dispozițiilor în materia comunității de bunuri, fapt ce ar putea aduce prejudicii atât soților, cât și creditorilor acestora în eventualitatea în care ar fi fost încheiat o convenție matrimonială.
2.2. Clauza de preciput în cadrul convenției matrimoniale
Termenul de preciput definit de Dicționarul explicativ al limbii române ca fiind un ” dreptul unei persoane de a lua o anumită parte dintr-un bun înainte de partaj.” Noul Cod civil reglementează art. 333 „Prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate”, executarea clauzei de preciput se face, de regulă, în natură, în caz contrar se va executa prin echivalent. Această clauză de preciput este, practic, un legat cu titlu particular, stipulat în chiar cuprinsul convenției matrimoniale.
De regulă, legatele se întocmesc fără știrea legatarilor, însă, de această dată legiuitorul a instituit un drept preferențial față de soțul supraviețuitor asupra bunurilor aflate în coproprietate sau în devălmășie. În condițiile în care comunitatea de bunuri încetează în timpul vieții soților , când aceștia au decedat în același timp sau când buburile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cerere creditorilor comuni și nu există niciun supraviețuitor dreptul de a își alege un bun sau mai multe din proprietatea comună înainte de dezbaterea moștenirii, „clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunității, bunurile ce fac obiectul clauzei , clauză cu efect abuziv, întrucât soțul supraviețuitor nu ar trebui să răspundă cu bunurile sale pentru datoriile soțului defunct. În condițiile în care clauza de preciput afectează cotitatea disponibilă, aceasta este supusă reducțiunii, ori aceasta fiind un legt cu titlu particular urmărește regula potrivit căreia legatul se reduce înaintea donațiilor atât potrivit dispozițiilor art. 850 Cod Civil cât și art 1096.
Regula reducerii legatelor înaintea donațiilor derivă din faptul că legatele constituie ultimele liberalități făcute de defunct, liberalități care își produc efectele de la data deschiderii succesiunii. Din moment ce legatul constiutuie ultima liberalitate făcută de defunct, se va ridica problema clauzei de preciput, care deși stipulată în convenția matrimonial, respective în timpul vieții ambilor soți, iși produce efecte de abia în momentul deschiderii succesiunii soțului testator.
Legea nu stabilește care bun sau bunuri fac obiectul clauzei de preciput, aici existând o lacună juridica, întrucât soțul supraviețuitor ar putea alege bunul cel mai valoros, un imobil, bijuterii, un autoturism de lux sau pe toate acestea, în dauna celorlalți succesori, caz în care aceștia din urmă vor acționa în vederea reducerii liberalităților excesive. De subliniat ar fi faptul că existența clauzei de preciput nu restrânge și nici nu anihilează drepturile speciale ale soțului supraviețuitor, drepturi ce constau în: dreptul de abitație, dreptul asupra bunurilor căsniciei, precum și al cotei ce i se cuvine soțului supraviețuitor în concurs cu toate celelalte clase de moștenitori.
2.3. Forma convenției matrimoniale
Dacă dota se încheia în fața judecătorului, contractul prenupțial este un înscris cu privire la care legea cuprinde o normă imperativă de ordine publică, încheierea acestuia se face ad validitatem în formă autentică potrivit dispozițiilor art. 330 alin. 1 din Noul Cod civil ce reglementează încheierea convenției matrimoniale:” Sub sancțiunea nulității absolute, convenția matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat”; deși căsătoria nu poate fi încheiată prin mandatar, convenția matrimonial un act juridic guvernat de de regulile de naștere, modificare, încetare a actelor juridice, deși u act numit și expres reglementat de legea civilă nu comport un regim special. Legiuitorul a făcut în cazul mandatului un exces de delegare de putere, însă a stabilit in concreto că fără conținutul predeterminat mandatul este de asemenea, nul și sunt atrase regulile ce guvernează mandatul, respectiv răspunderea mandatarului pentru depășirea limitelor mandatului.
Obiectul mandatului trebuie să fie determinat, posibil și licit, necesitatea predeterminării cuprinsului mandatului, acțiune ce nu va putea fi întreprinsă decât de către viitorii soți, va înlesni încheierea convenției matrimoniale. După întinderea sa mandatul va fi unul special, procuratio unicus rei, respectiv încheierea de acte juridice. Mandatul special nu este dat de către viitorul soț în vederea stabilirii cuprinsului convenției matrimoniale, ci numai a încheierii, respectiv a semnării în numele și pe seama acesteia.
2.4. Momentul punerii în aplicare a convenției matrimoniale
Potrivit dispozițiilor art. 313 din Noul Cod civil, momentul de la care regimul matrimonial își produce efectele coincide și se regăsește în ziua încheierii căsătoriei. Norma juridică are caracter restrictiv, înțelegând prin aceasta că părți ale convenției matrimoniale/contractului prenupțial, între care își va produce efectele regimul matrimonial, pot fi numai viitorii soți, respectiv soții. Potrivit dispozițiilor art. 330 alin. 2 din Noul Cod civil: „Convenția matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.”
Deși la momentul alegerii regimului matrimonial calitatea de „viitori soți” nu coincide cu calitate de “soți”, după cum reiese din dispozițiile art. 312 din Noul Cod Civil “viitorii soți”, regimul matrimonial își produce efectele ulterior între aceștia numai dacăa fost ales înainte de încheierea căsătoriei. Așa cum reiese și din interpretarea ad literam a dispozițiilor Codului, valitatea de “viitori soți” nu este una și aceeași cu calitatea de „soți”, întrucât termenul de “viitori soti" echivalează cu termenul de “potențialii, posibilii”.
Secțiunea 3. Efectele regimului matrimonial
Între soți regimul matrimonial începe să-și producă efectele doar din ziua încheierii căsătoriei potrivit dispozițiilor Noului Cod civil, care cuprinde și reglementările în materie de încheierea căsătoriei. De evidențiat este că nu se poate aplica o normă juridică nouă unei situații ce se desfășoară sub imperiul unei alte legi. potrivit principiilor esențiale de drept civil, respectiv al neretroactivității legii civile și al principiului tempus regit actum, potrivit cu care legea aplicabilă este cea de la momentul încheierii actului.
Cum intrarea în vigoare a dispozițiilor ce reglementează convențiile matrimoniale este una și aceeași cu cea privind noile proceduri reglementări în materie de căsătorie și logodnă, ca semi noutate a Noului Cod civil, întrucât sunt cuprinse în aceeași normă civilă, toate raporturile juridice ce se vor naște sub imperiul acestor reglementări vor fi guvernate de acestea.
Cât privește terții, regimul matrimonial își va produce efectele față de aceștia de la momentul realizării înscrierii erga omnes, a îndeplinirii formalităților de carte funciară în care se vor împărți bunurile.
Astfel, terții vor lua la cunoștință din extrasul de carte funciară de regimul matrimonial adoptat de către soți, fie el acela al comunității de bunuri caz în care soții, în caz de partaj subsecvent încetării căsătoriei vor primi câte o jumătate din proprietatea devălmașă; legea numește acest regim matrimonial ca fiind comunitatea legală, căreia i se atribuie prezumția relativă potrivit cu care părțile sunt prezumate că au contribuit în cote egale la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei și, prin urmare restituirea se va face în consecință.
Un al doilea regim matrimonial este acela al separației de bunuri potrivit cu care fiecare soț este atât proprietarul bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, cât și asupra bunurilor pe care le-a achiziționat în timpul căsătoriei în numele său, fără a se prezuma faptul că acestea au fost cumpărate din bani comuni.
Al treilea regim matrimonial este acela ales de legiuitor ca fiind „de compromis”, întrucât acesta este o mixtură între comunitatea legală și separația de bunuri, regim potrivit cu care convenția părților face legea, cu posibilitatea completării, respectiv a modificării contractului matrimonial cu dispozițiile ce reglementează comunitatea legală.
Practic, Noul Cod Civil prin reglementările sale oferă o mai mare protecție soților în dauna creditorilor acestora cărora le este la îndemână această acțiune pauliană prevăzută de fostul art. 973 cod civil ,reglementare ce acum este prevăzută de art. 369 din Noul Cod civil.
Secțiunea 4. Încetarea și lichidarea convenției matrimoniale
Potrivit dispozițiilor art. 319 regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.
Nulitatea absolută a căsătoriei operează în următoarele cazuri: când lipsește consimțământul la căsătorie al vreunuia dintre soți, în caz de bigamie, în ipoteza încheierii căsătoriei între rude în linie dreaptă, precum și între rudele pe linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, în cazul alienatului sau al debilului mintal cărora le este interzis prin lege să se căsătorească, în cazul nerespectării dispozițiilor imperative ce guvernează celebrarea căsătoriei. Instituție cu caracter public, general, nulitatea absolută operează de drept, fiind necesară numai constatarea sa pe cale judecătorească.
Anularea căsătoriei intervine în condițiile art. 272 alin. 2 și alin. 4 din Noul Cod civil pentru situația minorului care a împlinit vârsta de 16 ani și care nu a obținut: avizul medical în vederea încheierii căsătoriei, „încuviințarea părinților săi, sau, a tutorelui, și cu încuviințarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul, precum și în cazul exercitării autorității părintești de către un singur părinte.
Desfacerea căsătoriei presupune încetarea căsătoriei prin divorț în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 373 din Noul Cod civil, respectiv prin acordul ambilor soți, atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei, la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani. Încetarea căsătoriei presupune decesul unuia dintre soți.
În cazul desființării căsătoriei în una din ipotezele reglementate legal ia sfârșit și regimul matrimonial și, prin urmare, contractual prenupțial își produce efectele funcție de rigorile stipulate în cadrul regimului matrimonial ales. În aceste cazuri, instanțele de judecată nu mai au un rol esențial în împărțirea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, în stabilirea apartenenței sau nu la masa devălmașă sau la masa bunurilor proprii a vreunui bun, precum și convertirea acestuia dintr-o categorie juridică în alta; rolul instanței este limitat la desfacerea căsătoriei prin divorț și la stabilirea capetelor accesorii divorțului.
Noul Cod civil a reglementat în mod neechivoc, de această dată, împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, reglementând separația judiciară de bunuri pentru ipoteza existenței regimului comunității legale sau al celei convenționale în care sunt afectate interesele patrimoniale ale familiei, prin încheierea unor acte vătămătoare.
Separarea judiciară a bunurilor intervenită în timplu casătoriei, duce la schimbarea regimului matrimonial, schimbare care este implicit acțiunii judecătorești.
Până la acest moment în legislația română nu exista noțiunea lichidării regimului matrimonial; exista doar modalitatea de calcul a bunurilor comune, potrivit cu care se stabileau și datoriile comune, care se luau în calcul la stabilirea masei partajabile, precum și la atribuirea sultei. Prin acest normativ a fost instituită lichidarea regimului matrimonial, potrivit dispozițiilor art. 320 din Noul Cod civil, potrivit cu care: În caz de încetare sau schimbare, regimul matrimonial nu nu se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judecătorească. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare. Dispozițiile legii prevăd posibilitatea lichidării pe calea tranzacției fie ea judecătorească sau notarială.
Convenția matrimonială este o definiție ce nu are prea multă însemnătate din punct de vedere semantic, „matrimonial” însemnând potrivit definiției date de Dicționarul explicativ al limbii române “de căsătorie, privitor la căsătorie”, termen care nu pune în discuție și nu atrage atenția asupra necesității imperativei alegeri și încheieri a convenției înainte de încheierea căsătoriei, spre deosebire de termenul adoptat în legislația diferitelor state de “contract prenupțial”, care stabilește, fără loc de echivoc, faptul că este imperativ “prealabil căsătoriei”. Nefiind vorba de o aviditate a tot ceea ce este cosmopolit, consider că este mult mai cuprinzător și elaborat termenul de „prenupțial”.
Legea nu a făcut distincție cu privire la dotă, aceasta fiind acordată atât tinerelor fete aflate la prima căsătorie, cât și văduvelor, însă nu s-a făcut vorbire de femeile ce se recăsătoreau; după cum în viitoarea reglementare a Codului civil nu se face vorbire decât de calitatea de „viitori soți”, fără a se lua în calcul condiția logodnei, precum și de calitatea de „soți”.
Dacă dota ca și terminologie și conținut reprezenta o înzestrare a femeii ce urma să se căsătorească, convenția matrimonială presupune modalitatea de împărțire a bunurilor în caz de divorț, tocmai pentru a elibera agenda instanțelor și pentru a evita o practică neunitară, preferențială, subiectivă și inabordabilă.
Momentul de la care ambele instituții își produceau efectele coincide însă, dota începea să-ți producă efectele din ziua încheierii căsătoriei, moment de la care și convenția matrimonială începe să opereze.
De precizat este faptul că spre deosebire de dotă, care fiind reglementată în mod expres de Codul Civil de la 1865, aceasta nu avea caracter imperativ, nefiind obligatorie pentru femeie, părinți, viitorul soț, cu atât mai puțin în sarcina unei terțe persoane, convenția matrimonială este obligatorie sub aspectul alegerii sale, în oricare dintre cele trei regimuri stabilite de normă juridică, cu mențiunea că nu pot coexista două sau toate cele trei regimuri, ci legea obligă la alegerea unuia singur, cu posibilitate de modificare după trecerea unui termen de un an de la încheierea căsătoriei, respective de tranziție către alt tip de regim matrimonial din cele reglementate.
Bunurile dotale erau sub strictă administrare a soțului, care nu le putea înstrăina și care în cazul în care ar fi existat riscul pierderii acestora pierdea dreptul de administrare pe o anumită perioadă nu puteau fi înstrăinate iar în caz de pierdere femeia putea cere separarea patrimoniilor potrivit dispozițiilor art. 1256 din Codul civil iar potrivit art. 1257 Cod civil numai femeia putea cere separațiunea patrimoniilor, separațiune care se putea face numai pe cale judecătorească. Astfel, legiuitorul secolului XXI a preluat termenul și ipoteza separațiunii judiciare a patrimoniilor, pentru a evita orice riscuri sau pierderi care ar afecta grav interesele părților potrivit art. 370 din Noul Cod civil.
Dacă dota a fost legiferată pentru ca femeia aducând bunurile respective în căsătorie să susțină sarcinile căsătoriei, convenția matrimonială are menirea de a ușura sarcina împărțirii bunurilor proprii dobândite înainte de încheierea căsătoriei, păstrându-le același statut juridic, de a stabili calitatea de bun propriu al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de fiecare dintre soți și de a-l lăsa în patrimoniul acestuia, precum și de a recurge la calea procedurală a partajului voluntar sau judiciar.
Deși bunurile dotale se aflau sub administrarea și folosința soțului, exista posibilitatea că femeia să se informeze asupra bunurilor ce constituiau regimul dotal, precum și posibilitatea prestabilită în contractul de căsătorie ca femeia să primească „ea însăși, pe fiecare an și sub chitanțele ei singure, o parte din veniturile sale pentru întreținerea și trebuințele sale personale”, după cum în noua reglementare se prevede posibilitatea unuia dintre soți de a-i cere celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale.
De asemenea sarcinile sau cheltuielile căsătoriei sunt reglementate după principiul reflectării în oglindă, dacă în cadrul regimului dotal, sarcinile căsătoriei erau susținute cu ajutorul bunurilor dotale, prin exploatarea și administrarea acestora, iar în cazul separației de patrimonii femeia era „datoare să contribuie, după puterea mijloacelor sale, la sarcinile casei și la creșterea copiilor comuni”, fiind obligată să suporte în integralitate aceste speze ale căsătoriei, în cazul în care soțul ar fi fost insolvabil și în Noul Cod civil există noțiunea de “cheltuielile căsătoriei”, mai precis de “contribuția soților” potrivit cu care „ei sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenție matrimonială nu s-a prevăzut altfel.”
Dacă dota a fost legiferată pentru ca femeia aducând bunurile respective în căsătorie să susțină sarcinile căsătoriei, convenția matrimonială are menirea de a ușura sarcina împărțirii bunurilor proprii dobândite înainte de încheierea căsătoriei, păstrându-le același statut juridic, de a stabili calitatea de bun propriu al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de fiecare dintre soți și de a-l lăsa în patrimoniul acestuia, precum și de a recurge la calea procedurală a partajului voluntar sau judiciar.
Deși bunurile dotale se aflau sub administrarea și folosința soțului, exista posibilitatea că femeia să se informeze asupra bunurilor ce constituiau regimul dotal, precum și posibilitatea prestabilită în contractul de căsătorie ca femeia să primească „ea însăși, pe fiecare an și sub chitanțele ei singure, o parte din veniturile sale pentru întreținerea și trebuințele sale personale”, după cu după cum în noua reglementare se prevede posibilitatea unuia dintre soți de a-i cere celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale.
De asemenea sarcinile sau cheltuielile căsătoriei sunt reglementate după principiul reflectării în oglindă, dacă în cadrul regimului dotal, sarcinile căsătoriei erau susținute cu ajutorul bunurilor dotale, prin exploatarea și administrarea acestora, iar în cazul separației de patrimonii femeia era „datoare să contribuie, după puterea mijloacelor sale, la sarcinile casei și la creșterea copiilor comuni”, fiind obligată să suporte în integralitate aceste speze ale căsătoriei, în cazul în care soțul ar fi fost insolvabil și în Noul Cod civil există noțiunea de “cheltuielile căsătoriei”, mai precis de “contribuția soților” potrivit cu care „ei sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenție matrimonială nu s-a prevăzut altfel.”
Inspirată din regimul dotal, însă net diferit și actualizat vremurilor actuale, convenția matrimonială este definită ca un contract civil, în care părțile pot prevedea divese obligații și drepturi unul față de celălalt, în anumite limite și condiții.
Poate că pentru început marea majoritate a viitoarelor familii vor fi reticente față de dispozițiile noi, însă legiuitorul nu a oferit posibilitatea eradicării sau evitării regimului matrimonial, alegând să mulțumească părțile și să le îndemne de la început catre o soluție de mijloc, punându-le la dispoziție trei regimuri matrimoniale distincte.
În măsura în care prin convenție matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunității convenționale se completează cu dispozițiile legale privind regimul comunității legale.
Capitolul 4.
Regimul separației de bunuri
Secțiunea 1. Considerații generale
Regimul separației de bunuri izvorăște din convenția matrimonială încheiată de părți înainte sau în momentul căsătoriei și constă în recunoașterea dreptului de proprietate exclusivă pe care o are soțul asupra bunurilor pe care le-a dobândit înainte de celebrarea căsătoriei, precum și a bunurilor pe care le-a dobândit singur în timpul căsătoriei.
,,La adoptarea acestui regim, soții trebuie să întocmească un inventar al bunurilor mobile care aparțin fiecăruia dintre ei la data încheierii căsătoriei. În lipsa inventarului dreptul de proprietate exclusivă se prezumă, până la proba contrară în favoarea soțului posesor. Bunurile dobândite de soți împreună aparțin acestora în proprietate comună pe cote părți.’’
Art. 360 Noul Cod civil reglementează următoarele ,, (1) Fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată.
Prin convenție matrimonială, părțile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanța de participare. Dacă părțile nu au convenit altfel, creanța de participare reprezintă jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.’’
Este evident faptul că Noul Cod civil aduce o liberalizare pe care vechiul Cod al familiei nu o conținea, aceea de a adopta printr-o convenție matrimonială unul dintre cele trei regimuri matrimoniale, stabilindu-se astfel situația viitoare a bunurilor soților. Tocmai de aceea, regimul separației de bunuri pare a avea în esență o aplicativitate aparte, oferind diverse avantaje față de singurul regim matrimonial de până acum, cel al comunității legale.
Art. 360 citat mai sus conferă o anume independență a soților în ceea ce privește patrimoniul lor, soții fiind stimulați în a-și asigura o masă de bunuri proprii într-o eventuală separare. Cu toate acestea, separația patrimoniilor celor doi nu este absolută, aceștia putând achiziționa și bunuri ce au o valoare pecuniară mare, în coproprietate . Un alt avantaj al regimului de separație este acela al împiedicării desfacerii unei căsătorii din cauza dispunerii abuzive a unuia dintre soți cu privire la bunurile comune.
Totodată, regimul separației de bunuri prezintă și dezavantaje, fiind considerat un regim separatist în deosebi aplicat de familiile potente din punct de vedere financiar. Într-o viziune generală, situația unuia dintre soți, dar îndeosebi a soției casnice, poate deveni tragică în cazul divorțului după un anumit număr de ani de căsătorie. ,, Este injust ca, într-o asemenea situație, femeia, care prin munca sa a contribuit la prosperitatea gospodăriei, să nu poată beneficia de bunurile agonisite de soțul său.’’
Întorcându-ne privirea asupra situației economice momentane a țării noastre, în care multe familii înregistrează venituri modeste, iar stabilitatea unui loc de muncă devine incertă, regimul separației de bunuri poate crea unele dezechilibre în anumite familii.
Secțiunea 2. Administrarea bunurilor supuse regimului matrimonial al separației de bunuri
2.1 Inventarul bunurilor mobile
Potrivit Noului Cod civil, în articolul 361, intitulat ,,Inventarul bunurilor mobile’’, notarul public va întocmi, la adoptarea regimului separației de bunuri, un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul în care soții au dobândit bunurile respective. Mai mult, notarul poate întocmi un inventar și pentru bunurile dobândite în timpul separației de bunuri. Respectivul inventar se va anexa la convenția matrimonială, pentru opozabilitate față de terți, bineînțeles, supunându-se acelorași formalități de publicitate ca și convenția în sine.
Lipsa inventarului atrage prezumpția, până la o probă contrarie, că soțului posesor îi aparține dreptul de proprietate exclusivă.
În cazul în care modalitatea de dobândire a bunului a fost aceea a întocmirii unui act ce se supune potrivit legii unei condiții de formă pentru validitate ori unor cerințe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu poate fi dovedit decât prin înscrisul ce aduce îndeplinirea formelor cerute de lege.
Inventarul bunurilor mobile reprezintă o caracteristică a regimului matrimonial tratat în acest capitol al lucrării, datorită anumitor dificultăți ce pot apărea în dovedirea proprietății asupra unui bun pentru că, de foarte multe ori, bunurile mobile ce fac parte din patrimoniul fiecărui soț pot cădea sub incidența unei confuzii.
Acest lucru se întâmplă în general datorită lipsei probelor scrise din simplul motiv că acestea nu sunt păstrate de soț. Pentru a preveni apariția unor astfel de situații conflictuale, legiuitorul l-a însărcinat pe notarul public cu realizarea unui inventar care să conțină bunurile aflate în proprietatea fiecărui viitor sau actual soț ce a ales să se supună regimului de separație matrimonială.
Cu toate acestea, în doctrină, ideea unei obligativități ce incumbă inventarul nu este unanim acceptată, ,, în practică întocmirea sau nu a respectivului inventar rămâne la aprecierea viitorilor soți sau, după caz, a soților, situându-ne în perimetrul autonomiei de voință a acestora. Interpretarea în acest sens rezultă în mod echivoc și din conținutul normativ al art.361 alin (4) NCC care oferă o soluție subsidiară pentru ipoteza lipsei inventarului’’
Tot sub acest aspect, trebuie aduse în discuție și costurile întocmirii unui asemenea inventar, care de multe ori sunt ridicate, lucru ce îi determină pe soți să nu menționeze toate bunurile mobile.
2.2 Bunurile proprietate comună pe cote părți
Art. 362 din Noul Cod civil reglementează conceptul de bunuri ce se pot afla în coproprietate sub aspectul regimului matrimonial al separației de bunuri. Alineatul (1) statuează faptul că soții ce au dobândit împreună bunuri se află în proprietatea acestora pe cote-părți, în condițiile legii. Potrivit alineatului(2), coproprietatea va fi dovedită prin respectarea condițiilor art. 361, enunțat mai sus.
Potrivit art. 633 NCC ,, Dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până la proba contrară’’, iar art. 634 completează cele menționate anterior prin alin.(2): ,, Cotele-părți sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară’’.
Astfel, lipsa inventarului până la o probă contrară va oferi soțului posesor dreptul de proprietate, iar dacă posesia este comună, va rezulta prezumția că bunurile se află în coproprietate.
2.3. Folosința bunurilor celuilalt soț
Prin art. 363 NCC, soțul are posibilitatea de a se folosi de bunurile celuilalt soț, dacă acesta din urmă nu se opune. Soțul ce folosește bunurile celuilalt va avea toate obligațiile unui uzufructuar, cu excepția celor prevăzute de Cod în articolele: art. 723 (inventarierea bunurilor), art. 726 (constituirea garanției pentru îndeplinirea obligațiilor) și art. 727 (numirea administratorului), și va fi obligat să restituie toate fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soț, ori la data la care regimul matrimonial încetează sau este schimbat.
Mai mult, dacă ,,unul dintre soți încheie singur un act prin care dobândește un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparținând celuilalt soț, acesta din urmă poate alege, în proporția bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziționat și a pretinde daune-interese de la soțul dobânditor.’’
,,Competența de soluționare a acțiunii în plata de daune-interese revine instanței de tutelă (judecătoria sau tribunalul, în funcție de valoarea obiectului litigiului) în a cărei rază teritorială se află domiciliul soțului chemat în judecată în calitate de pârât.’’
Secțiunea 3. Separația pasivului
Cu privire la separația pasivului, cu excepția datoriilor izvorâte din cheltuielile gospodăriei, nu pot exista decât datoriile personale ale fiecărui soț. Datoriile pe care soțul le avea înainte, dar și în momentul încheierii căsătoriei, cu titlu delictual sau contractual, vor rămâne exclusiv acestuia.
Legiuitorul a avut în vedere, în reglementarea regimului matrimonial al separației de bunuri și această separație a pasivului, prin art.364 NCC:
,,(1) Niciunul dintre soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț.
(2) Cu toate acestea, soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.’’
Astfel, bărbatul căsătorit nu va fi răspunzător cu privire la datoriile pe care soția sa le contractează, deoarece, potrivit regimului matrimonial al separației de bunuri, fiecare parte își va păstra proprietatea deplină asupra bunurilor sale, pe care le va administra independent față de cealaltă parte, din simplul motiv ca nu există o comunitate patrimonială.
„Se consacră așadar, principiul independenței patrimoniale și la nivelul laturii pasive. Acest principiu cunoaște însă limite. Astfel, prin excepție, răspunderea soților este solidară în cazul obligațiilor pe care și le asumă unul dintre soți, oricare ar fi acestea, în scopul acoperirii cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor lor.”
În cazul contractării unui împrumut de către unul dintre soți în favoarea celuilalt soț, regulile dreptului comun în materia obligațiilor vor fi aplicate. Această situație presupune că acea creanță va putea fi urmărită chiar și pe parcursul căsătoriei, și nu doar în momentul în care regimul matrimonial este lichidat.
Secțiunea 4. Lichidarea regimului matrimonial al separației de bunuri
Lichidarea regimului matrimonial al separației de bunuri are loc la desfacerea căsătoriei prin divorț, la schimbarea regimului matrimonial existent sau la decesul unuia dintre soți.
În principiu, datorită faptului că nu există o masă de bunuri comune, momentul lichidării regimului matrimonial al separației de bunuri nu ar trebui să implice un partaj propriu-zis, soții nefăcând altceva decât să-și preia bunurile proprii. Totuși , așa cum am arătat în acest capitol, independența patrimonială a soților nu este deplină tocmai datorită faptului că aceștia formează o familie.
Astfel, viața în comun ,, determină o coeziune patrimoniala mai mult sau mai puțin pronunțată chiar și în cazul acestui regim individualist, astfel că încetarea regimului reclamă cel mai adesea o clarificare a legăturilor patrimoniale care au luat naștere între soți.’’
De regulă, operațiunea de lichidare cade sub incidența regulilor dreptului comun ce privesc partajul, compensația ș.a. În situația în care lichidarea regimului matrimonial și normele juridice cărora li se subordonează nu au caracter de ordine publică, soții ce s-au căsătorit alegând regimul separației de bunuri pot menționa în convenția matrimonială pe care aleg să o încheie, modalitățile prin care doresc să lichideze acest regim matrimonial,, (spre exemplu, clauze vizând: reglarea datoriilor reciproce- felul în care operează compensația, eventuale termene de grație, dacă aceste creanțe sunt supuse sau nu revalorizării/indexării; atribuirea bunurilor aflate în coproprietate- s-ar putea conveni ca unul dintre soți să primească nuda proprietate, iar celălalt uzufructul; atribuirea unuia dintre ei etc.)’’
Totuși, de cele mai multe ori, problema lichidării în cazul regimului matrimonial al separației de bunuri este cea mai complicată dintre toate regimurile matrimoniale. Această problemă apare datorită dificultății de a proba apartenența bunurilor unui soț sau a celuilalt.
Lichidarea regimului matrimonial implică, de regulă:
,,- determinarea apartenenței bunurilor, în situația în care în momentul lichidării ar exista o incertitudine cu privire la proprietarul de drept dintre cei doi soți;
– împărțirea bunurilor dobândite în indiviziune prin partajarea și transformarea coproprietății într-un drept deplin și exclusiv al fiecărui soț;
– determinarea și reglarea creanțelor și a datoriilor intervenite între soți sub durata căsătoriei;
– plata creditorilor comuni ai soților pentru datoriile contractate de unul dintre soți, sau de ambii soți, cu titlu de sarcini ale căsătoriei;
– remunerarea unei munci prestată de unul dintre soți celuilalt și care depășește obligația de întrajutorare, sau care excede simple contribuții la sarcinile căsătoriei.’’
Secțiunea 5. Modificarea regimului matrimonial al separației de bunuri
5.1 Modificarea convențională
Așa cum am subliniat în capitolele II, respectiv III ale lucrarării de față, soții au libertatea de a opta pentru unul dintre cele trei regimuri matrimoniale prevăzute de lege, dar sunt de asemenea liberi și să modifice regimul matrimonial ales.
De regulă, o astfel de modificare intervine prin voința părților și numai după trecerea perioadei impusă de lege, reprezentând o condiție specială, de un an de la încheierea căsătoriei și numai cu respectarea dispozițiilor art. 291, 334 și 361 ale NCC.
Cuprinsul art. 369 NCC ,, se referă expres la soții care pot să modifice regimul matrimonial în timpul căsătoriei de unde rezultă că, deși la încheierea convenției matrimoniale au participat și alte persoane, rațiune pentru care, potrivit art. 330 alin. (1) NCC, convenția matrimonială se încheie cu,, consimțământul tuturor părților’’, pentru modificarea regimului matrimonial nu se cere și consimțământul acestora.’’
Modificarea regimului matrimonial implică încheierea unei convenții matrimoniale ( ,,fie nouă, dacă există o convenție matrimonială prin care s-a ales un regim matrimonial permis de lege și se dorește trecerea la un alt regim matrimonial reglementat de lege ori adăugarea unei clauze de preciput […] fie una inițială, dacă soții au optat inițial pentru regimul comunității legale, ce nu presupune încheierea unei asemenea convenții și ulterior optează pentru regimul comunității cinvenționale sau pentru cel al separației de bunuri’’).
În ceea ce privește condițiile de validitate ale contractelor, minorul căsătorit sau emancipat poate să încheie sau să modifice o convenție matrimonială fără autorizarea unei instanțe de tutelă sau a încuviințării ocrotitorului legal, deoarece prin căsătorie aceste dobândește capacitatea de exercițiu necesară pentru a încheia de unul singur acte juridice.
Ad validitatem, este cerută forma notarială autentică, asemenea încheierii convențiilor matrimoniale, condiție cerută pentru protecția juridică a soților care sunt astfel consiliați de un profesionist al dreptului mai ales dacă luăm în considerare efectele pe care le produce o convenție matrimonială de modificare a regimului matrimonial.
Pentru a fi opozabilă terților, modificarea regimului matrimonial este supusă măsurilor de publicitate. ,, Despre modificarea convenției matrimoniale se face mențiune în actul de căsătorie, iar dacă unul dintre soți este comerciant și în registrul comerțului, astfel încât modificarea convențională a regimului matrimonial trebuie să fie înscrisă în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, pentru opozabilitate față de terți.’’
Schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial poate aduce prejudicii pentru creditorii soților sau ai soțului. De aceea, legea oferă posibilitatea creditorului de a-și exercita dreptul la acțiunea revocatorie, în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate, precum și dreptul de a invoca, ,, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcut în frauda intereselor lor, drept care poate fi exercitat oricând, nefiind supus unui termen.’’
Modificarea convențională va începe să producă efecte între soți, în principiu, de la data încheierii convenției în formă autentică notarială, iar față de terți, de la data îndeplinirii formalităților de publicitate. ,, Având însă în vedere că art. 335 alin. (1) NCC- la care art. 369 alin.(2) trimite în mod expres- consacră sistemul publicității bazat pe cunoașterea efectivă a regimului matrimonial de către terți (concepția subiectivă), convenția matrimonială modificatoare va putea fi opusă terților și dacă aceștia au cunoscut-o pe altă cale.’’
5.2. Modificarea judiciară
Excepția de la regula impusă de art. 369 o reprezintă art.370 NCC prin care este enunțat principiul potrivit căruia o instanță de judecată poate pronunța, la cererea unuia dintre soți, separația de bunuri, în momentul în care există pericolul ca actele celuilalt soț să aducă atingere intereselor patrimoniale ale familiei. Această acțiune a instanței este posibilă dacă regimul matrimonial prezent al soților este fie cel al comunității legale, fie cel al comunității convenționale. Instanța aplică atât prevederile art. 357 cât și dispozițiile art.291, 334, 335 și 361( art.291, 334-335,357, art.358 alin.(4), art. 361,371-372 NCC).
Observăm faptul că regimul matrimonial al separației de bunuri își pierde astfel caracterul voluntar de modificare, transformându-se într-unul forțat, putând fi considerat, în acest caz, într-un regim matrimonial sancționator față de acțiunile unuia dintre soți asupra celuilalt.
,, Noțiunea de interese patrimoniale ale familiei este una de fapt, al cărei conținut se determină de instanța de judecată de la caz la caz. Instanța trebuie să stabilească existența unei legături de cauzalitate între actele săvârșite de unul dintre soți și starea de pericol pe care aceste acte o generează.’’
O astfel de separație de bunuri va produce efecte atât între soți cât și față de terți și va fi precedată de lichidarea comunității de bunuri.
,,(1) Separația de bunuri pronunțată de către instanță face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, iar soților li se aplică regimul matrimonial prevăzut la art. 360-365.
(2) Între soți, efectele separației se produc de la data formulării cererii, cu excepția cazului în care instanța, la cererea oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărțirii în fapt.’’
De regulă, din momentul în care instanța pronunță separația de bunuri așa cum este prevăzut în art. 360-365 NCC, regimul comunității care reglementa relațiile patrimoniale între soți până atunci înceteză. ,, Așadar, nu se poate vorbi de existența a două regimuri de separație de bunuri, în funcție de originea judiciară ori convențională a regimului, căci în ambele ipoteze își găsesc aplicarea aceleași reguli, prevăzute de art. 360-365 NCC.’’
Alineatul (2) prevede derogarea de la regula generală privind momentul în care separația de bunuri începe să producă efecte, anume cazul în care instanța, la cererea oricăruia dintre soți, dispune ca efectele noului regim matrimonial să se aplice de la data despărțirii în fapt. În oricare dintre cele două cazuri, măsura prin care se face trecerea la regimul matrimonial al separației de bunuri rămâne definitivă.
Modificarea regimului matrimonial pe cale judiciare produce efecte și față de terți, așa cum arată art. 372 NCC: ,,(1) Creditorii soților nu pot cere separația de bunuri, dar pot interveni în cauză.’’ Alin. (2) prevede că ,, Dispozițiile art. 369 alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător.’’
,, Din ipoteza alin.(1) al art. 372 NCC rezultă că dreptul de a cere separația de bunuri este un drept personal al soților. Astfel, având în vedere și caracterul motivelor care pot justifica o asemenea măsură ( interesele familiei), este firesc ca titularii unei asemenea acțiuni să nu fie creditorii soților, aceștia putând doar interveni în cauză pentru a contracara eventualele înțelegeri de conivență ale soților.’’
În cazul în care creditorii soților se consideră prejudiciați de schimbarea regimului matrimonial, pot interveni prin acțiune revocatorie formulată în termen de un an de la data de la care formalitățile de publicitate pentru hotărârea judecătorească au fost îndeplinite, ori după caz, din momentul în care aceștia au luat cunoștința de aceste împrejurări pe altă cale.
,, Potrivit dispozițiilor art. 369 alin (4) NCC- la care trimite în mod expres art.372 alin.(2) NCC creditorii pot, pe cale de excepție, să invoce oricând inopozabilitatea noului regim al separației de bunuri, respectiv inopozabilitatea lichidării regimului comunității de bunuri, dacă dovedesc că schimbarea sau lichidarea judiciară a regimului matrimonial s-a făcut în frauda intereselor lor.’’
Regimul separației de bunuri izvorăște din convenția matrimonială încheiată de părți înainte sau în momentul căsătoriei și constă în recunoașterea dreptului de proprietate exclusivă pe care o are soțul asupra bunurilor pe care le- a dobândit înainte de celebrarea căsătoriei, precum și a bunurilor pe care le-a dobândit singur în timpul căsătoriei.
La adoptarea acestui regim, soții vor trebui să îndeplinească sarcina întocmirii unui inventar al bunurilor mobile ce aparțin fiecăruia dintre ei până la momentul căsătoriei.
Va fi considerată proprietate comună pe cote-părți totalitatea bunurilor pe care soții le dobândesc împreună în timpul căsătoriei.
Soțul se poate folosi de bunurile celuilalt soț, cu acordul acestuia, în acest caz dobândind calitatea de uzufructuar.
Deoarece este un regim separatist, în momentul în care intervine lichidarea regimului matrimonial, nu vom putea vorbi despre un partaj efectiv, deoarece soții își vor prelua bunurile proprii.
Regulile impuse de partajul succesiunii vor produce efecte în cazul decesului unuia dintre soții ce au decis să se supună unui asemenea tip de regim matrimonial.
Capitolul 5. Comparație între regimul legal și cele convenționale cu privire la dreptul de dispoziție al soților
Secțiunea 1. Regimul primar imperativ – limită a dreptului de dispoziție al soților
Indiferent de regimul matrimonial ales, fie acesta un regim legal sau unul convențional, există un cumul de reguli care să permită funcționarea căsătoriei și în cazul în care soții se înțeleg, dar mai ales să asigure organizarea căsătoriei în situația în care apar neînțelegeri între soți. Aceste reguli alcătuiesc împreună regimul primar imperativ (statut patrimonial de bază, statut fundamental, statut imperativ de bază sau regim matrimonial primar – denumiri sub care acesta este cunoscut în dreptul francez). Conceptul de regim primar, în sensul de „corp de reguli referitoare la regimul matrimonial în general”, nu se identifică cu cel de regim matrimonial, între cele două concepte existând următoarele deosebiri:
– regimul primar este unic și include doar prevederi legale imperative, în timp ce regimul matrimonial poate fi ales sau alcătuit de soți, în condițiile legii;
– regimul primar se aplică oricărei căsătorii, împreună cu regimul matrimonial ales de soți;
– regimul primar cuprinde doar prevederi menite să asigure o minimă funcționare a căsătoriei, în timp ce regimul matrimonial include norme referitoare la bunurile soților, la datoriile acestora și la modul de gestionare a lor.
Regimul primar și regimul matrimonial formează împreună „carta patrimonială a căsătoriei”.
Regimul primar imperativ a fost definit ca fiind „totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile stabilite între soți sau între unul sau ambii soți, pe de o parte și terțe persoane, pe de alta parte, raporturi ce au drept obiect bunuri existente în momentul încheierii căsătoriei, dobândite pe parcursul acesteia, precum și obligațiile contractate în legătură cu aceste bunuri sau în vederea îndeplinirii sarcinilor căsătoriei”.
În conținutul regimului primar imperativ Codul civil include aspectele referitoare la coeziunea patrimonială a cuplului, extinderea puterilor unuia dintre soți prin exercitarea drepturilor celuilalt soț și cele privind actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei, regimul juridic al locuinței familiei, aspectele legate de independența economică și socială a fiecăruia, suportarea cheltuielilor căsătoriei.
Spre deosebire de reglementarea anterioară a Codului familiei, care consacra prezumția mandatului tacit reciproc dintre soți, actualul Cod civil consacră mandatul convențional(art. 314), prin care unul dintre soți îl poate reprezenta pe celalalt în exercitarea drepturilor pe care acesta din urma le are potrivit regimului matrimonial.
Pentru a stabili felul mandatului convențional dintre soți, va trebui să plecăm de la prevederile instituite de Codul civil în ceea ce privește contractul de mandat din dreptul comun. Astfel, potrivit art. 2011 din Codul civil, „mandatul este cu sau fără reprezentare”. De asemenea, așa cum stipulează art. 314 din Codul civil referitor la mandatul convențional, „un soț poate să dea mandat celuilalt soț să îl reprezinte.” Coroborând cele două texte de lege, rezultă că mandatul convențional încheiat între soți este un mandat cu reprezentare, mai exact, așa cum s-a precizat în doctrină , este un mandat cu reprezentare special, deoarece obiectul lui constă în exercitarea unor drepturi ce decurg din regimul matrimonial, regim care nu poate fi aplicat raporturilor dintre alte persoane care ar încheia un contract de mandat.
În ceea ce privește forma mandatului convențional, deoarece normele regimului primar nu prevăd nimic în acest sens, vom aplica prevederile art. 2013 din Codul civil, care reglementează forma mandatului cu reprezentare din dreptul comun. Astfel, înțelegem că mandatul convențional poate fi încheiat în formă scrisă (autentică sau sub semnătură privată) sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta, așa cum prevede Codul civil, și din executarea sa de către mandatar.
Ca o altă noutate în această materie, pe lângă mandatul convențional, Codul civil consacră în cuprinsul art. 315 și mandatul judiciar (art. 315), încuviințat de instanța de tutelă la solicitarea unuia dintre soți, în ipoteza în care celălalt este în imposibilitatea de a-și manifesta voința, instanța urmând a stabili condițiile, limitele și perioada în care poate fi exercitat acest mandat. Instanța de tutela nu va putea institui un mandat general și pe durată nedeterminată, deoarece astfel s-ar înlătura însăși aplicarea regimului matrimonial. Mandatul judiciar încetează când soțul reprezentat nu se mai află în situația care a condus la instituirea lui, chiar dacă perioada lui de valabilitate nu a expirat, ori atunci când este numit un tutore ori un curator.
Așa cum puterile unui soț pot fi extinse, în mod excepțional, instanța poate limita puterile unuia dintre soți care încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei și, la solicitarea celuilalt soț, poate stabili ca pentru o durată determinată, de maximum 2 ani, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu acordul expres al soțului respectiv.
Mandatul privește sau bunurile comune sau bunurile proprii ale soțului mandant.
Limitarea judiciară a puterilor unui soț poate fi dispusă doar pentru anumite bunuri și doar pentru actele de dispoziție care, potrivit regimului matrimonial aplicabil soților, nu ar necesita consimțământul celuilalt soț în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară sau, după caz, mobiliară, astfel încât acest aspect să poată fi cunoscut și de terți.
Dacă soțul ale cărui puteri au fost limitate încheie acte juridice cu nerespectarea hotărârii judecătorești, sancțiunea aplicabilă actelor juridice astfel încheiate este nulitatea relativă. Acțiunea în anulabilitate se prescrie în termen de un an, calculat de la data la care soțul vătămat a luat la cunoștință de existența actului.
În premieră, actualul Cod civil consacră noțiunea de locuință a familiei, ca o componentă importantă a regimului primar imperativ, pe care o definește în art. 321, alin. (1) ca fiind „locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.”
Locuința familiei poate fi notată în cartea funciară cu această destinație la cererea oricăruia dintre soți, indiferent dacă acesta are sau nu calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului imobil respectiv.
Având în vedere importanța acesteia, art. 322 alin.(2) din Codul civil înțelege să ofere o protecție specială locuinței familiei, stipulând că nici unul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinței familiei și nu poate încheia acte care ar afecta folosința acesteia, decât cu consimțământul în formă scrisă al celuilalt soț. De asemenea, nici unul dintre soți nu poate deplasa din locuință bunurile care mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț, prevedere excesivă a actualei reglementări, în opinia noastră.
Așa cum s-a precizat în literatura de specialitate, atunci când imobilul se află în proprietatea exclusivă a unuia dintre soți, consimțământul scris al celuilalt soț are semnificația doar a lipsei de opunere a soțului respectiv la încheierea unui act care ar influența condițiile în care se desfășoară viața de familie, soțul neproprietar nedevenind parte în contract.
Dacă acest consimțământ privind drepturile asupra locuinței familiei este refuzat de celălalt soț fără a avea un motiv legitim (adică doar în scop șicanatoriu, cum s-a precizat în literatura de specialitate), soțul interesat poate sesiza instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.
În cazul în care unul dintre soți încheie acte juridice nesocotind prevederile mai sus menționate (atât cele referitoare la drepturile asupra locuinței familiei, cât și cele referitoare la bunurile care mobilează sau decorează locuința familiei), soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoștință despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial. În situația în care locuința familiei nu a fost înscrisă în cartea funciara, soțul care nu a consimțit la încheierea actului nu poate solicita anularea actului, ci doar daune-interese celuilalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut pe altă cale, calitatea de locuință a familiei. În contextul economic actual, adeseori locuința familiei este deținută în baza unui contract de închiriere, astfel că actualul Cod civil reglementează și această situație, stipulând că fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul.
Dacă locuința familiei este deținută în baza unui contract de închiriere accesoriu contractului de muncă, în doctrină s-a apreciat că, în vederea asigurării libertății exercitării profesiei, soțul titular poate demisiona fără a solicita acordul celuilalt, chiar dacă astfel familia ar fi privată de locuință. În cazul decesului unuia dintre soți, soțul supraviețuitor continuă să-și exercite propriul său drept locativ, cu excepția situației în care renunță în mod expres la acesta, într-un termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului celuilalt soț.
La desfacerea căsătoriei, dacă locuința nu poate fi folosită de ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, având în vedere, în ordine, interesul superior al copiilor minori, culpa în desfacerea căsătoriei și posibilitățile locative ale foștilor soți.
Ca un aspect nou în această materie, soțul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere are obligația de a plăti celuilalt soț o îndemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, mai puțin în situația în care căsătoria a fost desfăcută din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă soții au bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei care se cuvine soțului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.
În mod similar se va rezolva problema atribuirii locuinței familiei atunci când aceasta se afla în proprietatea comună a soților, efectele atribuirii ei producându-se până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.
O altă componentă a regimului primar o constituie independența patrimonială a soților, Codul civil statuând că fiecare soț poate încheia orice acte juridice cu celălalt sau cu terțe persoane, dacă prin lege nu se prevede altfel. Așadar, în prezent soții pot încheia între ei contracte de vânzare-cumpărare, donații13, contracte de schimb, de împrumut, etc. De asemenea, fiecare soț poate face singur, fără consimțământul celuilalt soț, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea. În raporturile stabilite cu instituția bancară soțul titular al contului are, chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel. Ca o măsura de protecție, care să atenueze această prevedere aparținând de regimurile de separație, oricare dintre soți îi poate solicita celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa instanței de tutela, care îl poate obliga pe soțul celui care a sesizat-o sau pe orice terț să furnizeze informațiile cerute și să depună în acest sens probele necesare.
Terții pot refuza să furnizeze informațiile solicitate atunci când au obligația păstrării secretului profesional.
Potrivit actualei reglementări, donația între soți poate fi revocată doar în timpul căsătoriei, în timp ce în reglementarea anterioară donația putea fi revocată chiar și după desfacerea căsătoriei sau decesul soțului donatar. În situația în care, potrivit prevederilor legale, informațiile cerute de către un soț pot fi obținute doar la solicitarea celuilalt soț, refuzul acestuia din urmă de a cere informațiile respective creează o prezumție relativă (ceea ce înseamnă că poate fi combătută prin proba contrară) că susținerile soțului reclamant sunt adevărate.
În ceea ce privește contribuția soților la cheltuielile căsătoriei, reglementată mai complet și mai flexibil decât în perioada anterioară, Codul civil, consacrând obligația soților de a-și acorda sprijin material reciproc, statuează că soții sunt obligați să contribuie la aceste cheltuieli în raport cu mijloacele fiecăruia, dacă prin convenție matrimonială nu s-a dispus altfel. Este considerată nescrisă orice convenție care prevede că doar unul dintre soți suportă cheltuielile căsătoriei.
De asemenea, este stipulat pentru prima dată faptul că munca în gospodărie a oricăruia dintre soți și cea legată de creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei, aspect asupra căruia s-a pronunțat anterior practica judiciară.
În condițiile în care își respectă obligațiile care îi revin privind cheltuielile căsătoriei, fiecare soț are libertatea de a exercita o profesie și de a dispune, în condițiile legii, de veniturile dobândite.
Independența profesională a soților implică dreptul fiecăruia dintre ei de a exercita o profesie, posibilitatea schimbării profesiei și dreptul de a renunța la exercitarea unei profesii prin demisie, independent de voința celuilalt, chiar dacă prin această renunțare soțul respectiv ar prejudicia interesele familiei.În legătură cu libertatea fiecărui soț de a exercita o profesie, în doctrină s-a ridicat problema soluțiilor pe care le-ar putea avea soțul prejudiciat moral sau material prin exercitarea unei profesii nepotrivite de către celălalt soț, precizându-se că o astfel de situație s-ar putea rezolva prin înțelegerea soților, prin apel la mediere, sau, în ultimă instanță, prin soluția judiciară a divorțului.
Secțiunea 2. Asemănări și deosebiri între regimul legal și cele convenționale
Articolul 339 Noul Cod Civil instituie regula comunității devălmașe a tuturor bunurilor dobândite în timpul comunității legale, de oricare dintre soți, de la data dobândirii lor.
Legiuitorul instituie o prezumție de comunitate pentru toate bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei.
Acest regim matrimonial își produce efectele până la eventuala lui modificare convențională, pe care o permite prin art. 339, după cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, ori de câte ori soții doresc să înlocuiasacă regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial, prin act autentic notarial, cu respectarea condițiilor prinvind încheierea convențiilor matrimonial și a celor privind publicitatea.
În temeiul principiului libertății alegerii regimului matrimonial înscris în art. 312 alin. 1 Noul Cod Civil, viitorii soți pot opta pentru alegerea regimului matrimonial ca una dintre cele 3 posibilități pe care le au la îndemână. Art. 329 prevede că , dacă viitori soți aleg regimul comunității ceonvenționale sau al separației de bunuri, ei trebuie să încheie o convenție matrimonială, fie înainte de căsătorie sau după cel puțin un an de la încheierea ei. Astfel că alegerea unui regim matrimonial rămâne la latitudinea soților, neputând fi vorba de obligativitatea unui anumit regim în concret.
În cadrul regimului legal există două mase de bunuri proprii: masa bunurilor proprii ale soțului și masa bunurilor proprii ale soției.
În cadrul regimului convențional deosebirile față regimul comunității legale constau doar în întinderea maselor de bunuri commune pe care viitorii soți le afectează căsătoriei prin convenția matrimonial.
Aspectul legat de administrarea bunurilor este cel care diferențiază cel mai mult, între ele, regimul legal și cel convențional.
Noul nostru Cod Civil, nemaistituiind prezumția de mandate tacit reciproc dintre soți în cadrul regimului matrimonial al comunității legale, îngăduie prin dispozițiile art. 367 lit. c, viitorilor soți să prevadă expres, să procedeze dimpotrivă, adică să insereze o clauză de obligativitate a acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare, acest aspect deosebind regimul convențional de cel legal.
În ceea ce privește modul de dizolvare și lichidare a regimului matrimonial, în situația regimului legal cât și cel al regimului convențional, acestea încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.
O altă asemănare între cele două o reprezintă modul de lichidare. Ambele se lichidează astfel:
– prin bună învoială, prin înscris autentic notarial;
– pe cale judecătorească, hotărârea judecătorească definitivă constituind actul de lichidare.
Există anumite reguli commune aplicabile indifferent de regimul matrimonial ales: legal sau convențional.
Astfel, soțul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soț poate obșine o compensație, în măsura îmbogțțirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei.
Invocarea acestui text de lege poate fiinvocată de oricare dintre soți, din orice căsătorie, indiferent de regimul matrimonial ales, pentru că în oricare dintre acestea este posibil ca un soț să participle efectiv la activitatea profesională a celuilat soț.
Concluzii
Lucrarea este structurată în 5 capitole și împărțite la rândul lor în secțiuni, fiind precedată de o introducere, iar la final am încercat să prezentăm concluziile trase în urma analizei realizate. Studiul aduce în prim plan analiza dreptului de dispoziție al soților asupra bunurilor – fie că sunt proprii, fie comune – în funcție de regimul matrimonial căruia se supun – legal sau unul dintre cele două regimuri matrimoniale convenționale: comunitatea convențională, respectiv separația de bunuri.
Astfel, lucrarea tratează noutățile aduse de Noul Cod Civil regimului matrimonial legal și a celor convenționale.
Fiecare cuplu căsătorit este supus pe durata căsătoriei unui corp de reguli specific în ceea ce privește drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial. În primul rând, există regimul primar imperativ, de aplicabilitate general, iar peste acesta se suprapune regimul matrimonial propriu-zis, care poate fi ales prin convenția matrimonială. Alegerea unui regim matrimonial este o facultate conferită fiecărui cuplu, deci nu există obligativitatea încheierii unei asemenea convenții. În cazul în care soții nu optează pentru exercitarea acestei libertăți, ei vor fi supuși, prin efectul legii, regimului matrimonial al comunității legale.
Regimul comunității legale reprezintă regula în materie. Astfel condiția încheierii de convenții matrimoniale este cerută numai pentru regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale; de asemenea art. 294 prevede că regimul juridic al comunității convenționale se va completa cu dispoziții legale privind regimul comunității legale.
Asemănările și deosebirile dintre aceste două regimuri fac obiectul acestei lucrări.
În cadrul regimului comunității legale, după cum am mai spus coexistă trei patrimonii: – patrimoniul propriu soțului, alcătuit din drepturi și obligații calificate de lege ca fiind proprii; – patrimoniul propriu soției, deasemenea alcătuit din drepturi și datorii proprii; – comunitatea, alcătuită dintr-o latură activă ( drepturi și bunuri dobândite în timpul căsătoriei) și o latură pasivă ( datorii calificate de lege ca fiind datorii comune ale soților).
Bunurile dobândite de soți împreună potrivit acestui regim aparțin acestora în proprietate comună pe cote părți. Un soț se poate folosi de bunurile celuilalt soț, dacă acesta nu se opune, caz în care acesta are obligațiile unui uzufructuar, fiind obligat să restituie fructele și veniturile existente la data solicitării lor de către soțul proprietar sau după caz la data încetării sau schimbării regimului matrimonial. În materia datoriilor soții nu răspund solidar decât pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor. În rest nici unul dintre soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț.
Regimul comunității convenționale este singurul regim convențional de comunitate reglementat de Noul Cod Civil.
Sub aspectul domeniului de aplicare a acestui regim, noul cod prevede în mod expres faptul că acesta se va aplica numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege, atunci când prin convenție matrimonială se derogă de la regimul comunității legale, cu precizarea că în măsura în care prin convenția matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunității convenționale se completează cu cel al comunității legale.
Convențiile matrimoniale se vor încheia prin act autentic notarial, cu consimțământul personal al viitorilor soți, sub sancțiunea nulității absolute. Indiferent de regimul matrimonial pentru care vor opta, viitorii soți vor trebui să îl indice imediat după încheierea căsătoriei făcându-se în acest sens mențiune pe actul de căsătorie, el producând efecte în raporturile dintre soți din ziua încheierii căsătoriei, iar față de terți după îndeplinirea formalităților de publicitate, constând în înscrierea actului de căsătorie și, dacă este cazul a convenției matrimoniale într-un registru special ținut de judecătoria în a cărei circumscripție își au domiciliul comun soții.
Reformarea regimului matrimonial din România constituie una dintre cele mai importante modificări adusă prin Noul Cod Civil.
Regulile referitoare la singura posibilitate existentă anterior, în Codul Familiei, regimul comunității legale de bunuri, fără posibilitate de derogare, cu partajarea în părți egale a bunurilor comune la data încetării comunității de bunuri, erau reguli ce nu mai corespund unei societăți în care acumularea personală de bunuri devine deziderat social.
Anexa 1
Jurisprudență
Prin sentința civilă nr. 20206 din 25.11.2011, Judecătoria Iași a respins cererea reclamantului M.G și pârâtei M.A.C de a se lua act de acordul de medierere încheiat la data de 12.11.2011 la Biroul de Mediator B.L și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamantul M.G
și pârâta M.A.C au încheiat la data de 16.09.200 în Iași căsătoria înscrisă în registrul de stare civilă al Primăriei Municipiului Iași. Din căsătoria părților a rezultat minorul M.D.G. În timpul căsătoriei părțile au dobândit mai multe bunuri comune.
Din extrasele de pe portalul Judecătoriei Iași depuse de către reclamant, instanța a reținut că începând din luna iulie 2011, au fost înregistrate cereri având ca obiect investirea cu formula executorie a biletelor la ordin emise de către una dintre societățile comerciale înființate de către pârâta M.A.C, S.C. RFS S.R.L., fiind astfel declanșată urmărirea silită împotriva acestei societăți comerciale.
A mai reținut instanța că prin acordul de mediere încheiat la data de 12.11.2011 părțile au convenit ca toate bunurile imobile dobândite în timpul căsătoriei să fie preluate de către reclamantul M.G care va plăti pârâtei M.A.C sulta în cuantum de 10.000 lei până la data de 30.12.2011.
Totodată părțile au stabilit ca lotul pârâtei M.A.C să fie compus din dreptul de a primi o sultă în cuantum de 10.000 lei și dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului, deși reclamantul și-a asumat obligația de a institui acest drept de uzufruct viager în favoarea minorului M.D.G.
Prin același acord de mediere, părțile au convenit cu privire la modificarea regimului comunității de bunuri dobândite în timpul căsătoriei și aplicarea regimului separației de bunuri precum și bunurile și obligațiile pe care fiecare dintre soți le va contracta în viitor, precum și separația în fapt.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 370, raportat la art. 357 din Noul Cod Civil, potrivit cărora dacă regimul matrimonial al soților este acela al comunității legale sau convenționale, la cererea unuia dintre soți, instanța poate pronunța separația de bunuri atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei. În această situație se determină cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor
comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune, până la proba contrară prezumându-se că fiecare dintre soți are cota de 50%.
A mai reținut instanța că în conformitate cu dispozițiile art. 358 alin. 1 din Noul Cod Civil, în timpul regimului comunității, bunurile comune pot fi împărțite, în tot sau în parte, prin act autentic notarial, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînțelegere.
Legiuitorul român a înțeles a consacra în mod expres, și în Noul Cod Civil, principiul bunei-credințe în exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor civile.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 14 alin.1 din Noul Cod Civil, orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își îndeplinească obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri, buna-credință prezumându-se până la proba contrară.
Totodată, nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de vătăma sau a păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe (art.15 din Noul Cod Civil).
În același sens, prevederile art. 723 alin. 1 Cod Procedură civilă impun ca drepturile procedurale să fie exercitate cu buna-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Prin urmare, exercitarea unor drepturi recunoscute de către lege în alt scop decât cel pentru care ele au fost edictate, cu consecința prejudicierii unui terț, relevă reaua- credință a titularului drepturilor respective.
Totodată, medierea reglementată prin Legea nr. 192 din 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților.
Așadar, premisa necesară apelării la această procedura este existența unui conflict, a unei neînțelegeri.
Ori, în prezenta cauză, instanța a apreciat că între părți nu a existat un asemenea conflict. Înregistrarea cererii de divorț și partaj, modificată ulterior în sensul că se solicita doar modificarea regimului comunității de bunuri și separația de bunuri, reprezintă consecința declanșării de către creditorii societăților comerciale constituite de către pârâtă a executării silite, aspect invederat de însuși reclamantul M.G.
În aceste condiții instanța apreciază că părțile au exercitat cu rea-credință drepturile recunoscute de către Noul Cod Civil (art. 358) și Legea nr. 192 din 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator. Această convingere este întemeiată pe modalitatea în care părțile au înțeles să partajeze bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei: cota de 100% recunoscută în favoarea reclamantului și preluarea de către aceasta a tuturor bunurilor imobile, cu recunoașterea în favoarea pârâtei a unui drept de creanță în valoarea de 10.000 lei și a unui drept de uzufruct viager asupra apartamentului ( reclamantul, prin același act de mediere, asumându-și obligația de a constitui acest drept în favoarea minorului M.D.G), deși o parte dintre bunurile comune au fost achiziționate anterior anului 2008 cand cele două societăți comerciale au început să acumuleze datorii.
Mai mult, deși reclamantul a invocat încheierea de către pârâtă a actelor care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei, a invederat că, din fondurile proprii, a creditat cele două societăți pentru a evita dizolvarea lor, motivul real al acumulării debitelor fiind decontarea cu întârziere de către C.A.S a rețetelor și perceperea de către depozitele farmaceutice a unor penalizări de întârziere la un termen de 60 de zile.
În aceste condiții, instanța a apreciat ca neîntemeiată cererea părților de a se lua act de acordul de mediere încheiat în vederea stingerii unui litigiu aparent. A admite contrariul ar echivala cu consfințirea de către instanță a unui act ce are drept consecință imediata prejudiciere a terților, ceea ce nu poate fi admis chiar dacă legiuitorul român a reglementat posibilitatea atacării actului de către creditori. Mai mult, instanța, față de dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă, nu poate constata separația în fapt a soților astfel cum s-a solicitat prin acordul de mediere.
Așadar, reținând reaua- credință a părților în exercitarea drepturilor procedurale, având în vedere și principiul disponibilității părților care au invederat că aceasta este modalitatea în care doresc rezolvarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, instanța, în temeiul art. 723 Cod Procedură civilă, art. 14 și art. 15 din Noul Cod Civil, a respins cererea părților de a se lua act de acordul de mediere încheiat la data de 12.11.2011 la Biroul de Mediator B.L și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, și implicit, cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, cât timp prevederile art. 63 alin.2 din Legea nr.192 din 2006 sunt aplicabile în cazul pronunțării unei hotărâri în condițiile art. 271 Cod procedură civilă.’’
Bibliografie
1. C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Bălcoianu, Drept civil român, vol. 3, Regimuri matrimoniale. Succesiuni. Testamente, Ed. Socec & Co., București, 1947
2. C. M. Nicolescu, Regimurile matrimoniale reglementate de Noul Cod Civil, în R.R.D.P , Ed. CH Beck, București, 2009
3. A. Bacaci, V. C. Dumitrache, C.C Hăgeanu, Dreptul familiei, Ed. CH Beck, București, 2009
4. T. R Popescu, A. I Filipescu, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2009
5. T. Bodoașcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2009
6. C. M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, București, 2000
7. I. P. Filipescu, Tratat de Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2000
8. N. C. Aniței, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu,București, 2013.
9. M. Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013.
10.Daniela Negrilă, Regimul comunității legale de bunuri, lecturi juridice.blog.spot.com
11. Rusoiu & Asociații, Regimul comunității convenționale, Partaje – avocați.ro
12. Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, Dreptul familiei conform Noului Cod Civil, Ed. Hamangiu, București, 2012 .
13. Marieta Maria Soreață, Dreptul familiei , Ed. Universitaria Craiova, 2004.
14. Adina Renate Motica, Regimuri matrimoniale, Regimul separației de bunuri, 2012, www.scribd.com/doc/113876213/note-curs-Regimul-Separației-de-bunuri.
15. Adrian Relu-Tănase, Noul Cod Civil, Persoana fizică. Despre familie (art.1-186, art.252-534) Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București 2012.
Bibliografie
1. C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Bălcoianu, Drept civil român, vol. 3, Regimuri matrimoniale. Succesiuni. Testamente, Ed. Socec & Co., București, 1947
2. C. M. Nicolescu, Regimurile matrimoniale reglementate de Noul Cod Civil, în R.R.D.P , Ed. CH Beck, București, 2009
3. A. Bacaci, V. C. Dumitrache, C.C Hăgeanu, Dreptul familiei, Ed. CH Beck, București, 2009
4. T. R Popescu, A. I Filipescu, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2009
5. T. Bodoașcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2009
6. C. M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, București, 2000
7. I. P. Filipescu, Tratat de Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2000
8. N. C. Aniței, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu,București, 2013.
9. M. Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013.
10.Daniela Negrilă, Regimul comunității legale de bunuri, lecturi juridice.blog.spot.com
11. Rusoiu & Asociații, Regimul comunității convenționale, Partaje – avocați.ro
12. Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, Dreptul familiei conform Noului Cod Civil, Ed. Hamangiu, București, 2012 .
13. Marieta Maria Soreață, Dreptul familiei , Ed. Universitaria Craiova, 2004.
14. Adina Renate Motica, Regimuri matrimoniale, Regimul separației de bunuri, 2012, www.scribd.com/doc/113876213/note-curs-Regimul-Separației-de-bunuri.
15. Adrian Relu-Tănase, Noul Cod Civil, Persoana fizică. Despre familie (art.1-186, art.252-534) Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București 2012.
Anexa 1
Jurisprudență
Prin sentința civilă nr. 20206 din 25.11.2011, Judecătoria Iași a respins cererea reclamantului M.G și pârâtei M.A.C de a se lua act de acordul de medierere încheiat la data de 12.11.2011 la Biroul de Mediator B.L și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamantul M.G
și pârâta M.A.C au încheiat la data de 16.09.200 în Iași căsătoria înscrisă în registrul de stare civilă al Primăriei Municipiului Iași. Din căsătoria părților a rezultat minorul M.D.G. În timpul căsătoriei părțile au dobândit mai multe bunuri comune.
Din extrasele de pe portalul Judecătoriei Iași depuse de către reclamant, instanța a reținut că începând din luna iulie 2011, au fost înregistrate cereri având ca obiect investirea cu formula executorie a biletelor la ordin emise de către una dintre societățile comerciale înființate de către pârâta M.A.C, S.C. RFS S.R.L., fiind astfel declanșată urmărirea silită împotriva acestei societăți comerciale.
A mai reținut instanța că prin acordul de mediere încheiat la data de 12.11.2011 părțile au convenit ca toate bunurile imobile dobândite în timpul căsătoriei să fie preluate de către reclamantul M.G care va plăti pârâtei M.A.C sulta în cuantum de 10.000 lei până la data de 30.12.2011.
Totodată părțile au stabilit ca lotul pârâtei M.A.C să fie compus din dreptul de a primi o sultă în cuantum de 10.000 lei și dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului, deși reclamantul și-a asumat obligația de a institui acest drept de uzufruct viager în favoarea minorului M.D.G.
Prin același acord de mediere, părțile au convenit cu privire la modificarea regimului comunității de bunuri dobândite în timpul căsătoriei și aplicarea regimului separației de bunuri precum și bunurile și obligațiile pe care fiecare dintre soți le va contracta în viitor, precum și separația în fapt.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 370, raportat la art. 357 din Noul Cod Civil, potrivit cărora dacă regimul matrimonial al soților este acela al comunității legale sau convenționale, la cererea unuia dintre soți, instanța poate pronunța separația de bunuri atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei. În această situație se determină cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor
comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune, până la proba contrară prezumându-se că fiecare dintre soți are cota de 50%.
A mai reținut instanța că în conformitate cu dispozițiile art. 358 alin. 1 din Noul Cod Civil, în timpul regimului comunității, bunurile comune pot fi împărțite, în tot sau în parte, prin act autentic notarial, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînțelegere.
Legiuitorul român a înțeles a consacra în mod expres, și în Noul Cod Civil, principiul bunei-credințe în exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor civile.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 14 alin.1 din Noul Cod Civil, orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își îndeplinească obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri, buna-credință prezumându-se până la proba contrară.
Totodată, nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de vătăma sau a păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe (art.15 din Noul Cod Civil).
În același sens, prevederile art. 723 alin. 1 Cod Procedură civilă impun ca drepturile procedurale să fie exercitate cu buna-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Prin urmare, exercitarea unor drepturi recunoscute de către lege în alt scop decât cel pentru care ele au fost edictate, cu consecința prejudicierii unui terț, relevă reaua- credință a titularului drepturilor respective.
Totodată, medierea reglementată prin Legea nr. 192 din 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților.
Așadar, premisa necesară apelării la această procedura este existența unui conflict, a unei neînțelegeri.
Ori, în prezenta cauză, instanța a apreciat că între părți nu a existat un asemenea conflict. Înregistrarea cererii de divorț și partaj, modificată ulterior în sensul că se solicita doar modificarea regimului comunității de bunuri și separația de bunuri, reprezintă consecința declanșării de către creditorii societăților comerciale constituite de către pârâtă a executării silite, aspect invederat de însuși reclamantul M.G.
În aceste condiții instanța apreciază că părțile au exercitat cu rea-credință drepturile recunoscute de către Noul Cod Civil (art. 358) și Legea nr. 192 din 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator. Această convingere este întemeiată pe modalitatea în care părțile au înțeles să partajeze bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei: cota de 100% recunoscută în favoarea reclamantului și preluarea de către aceasta a tuturor bunurilor imobile, cu recunoașterea în favoarea pârâtei a unui drept de creanță în valoarea de 10.000 lei și a unui drept de uzufruct viager asupra apartamentului ( reclamantul, prin același act de mediere, asumându-și obligația de a constitui acest drept în favoarea minorului M.D.G), deși o parte dintre bunurile comune au fost achiziționate anterior anului 2008 cand cele două societăți comerciale au început să acumuleze datorii.
Mai mult, deși reclamantul a invocat încheierea de către pârâtă a actelor care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei, a invederat că, din fondurile proprii, a creditat cele două societăți pentru a evita dizolvarea lor, motivul real al acumulării debitelor fiind decontarea cu întârziere de către C.A.S a rețetelor și perceperea de către depozitele farmaceutice a unor penalizări de întârziere la un termen de 60 de zile.
În aceste condiții, instanța a apreciat ca neîntemeiată cererea părților de a se lua act de acordul de mediere încheiat în vederea stingerii unui litigiu aparent. A admite contrariul ar echivala cu consfințirea de către instanță a unui act ce are drept consecință imediata prejudiciere a terților, ceea ce nu poate fi admis chiar dacă legiuitorul român a reglementat posibilitatea atacării actului de către creditori. Mai mult, instanța, față de dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă, nu poate constata separația în fapt a soților astfel cum s-a solicitat prin acordul de mediere.
Așadar, reținând reaua- credință a părților în exercitarea drepturilor procedurale, având în vedere și principiul disponibilității părților care au invederat că aceasta este modalitatea în care doresc rezolvarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, instanța, în temeiul art. 723 Cod Procedură civilă, art. 14 și art. 15 din Noul Cod Civil, a respins cererea părților de a se lua act de acordul de mediere încheiat la data de 12.11.2011 la Biroul de Mediator B.L și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, și implicit, cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, cât timp prevederile art. 63 alin.2 din Legea nr.192 din 2006 sunt aplicabile în cazul pronunțării unei hotărâri în condițiile art. 271 Cod procedură civilă.’’
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul de Dispozitie al Sotilor In Diferite Regimuri Matrimoniale (ID: 127498)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.