Dreptul DE Aparare In Procesul Penal

DREPTUL DE APĂRARE ÎN PROCESUL PENAL

ABREVIERI

alin. – alineat

art. – articol

C.pen. – Cod Penal

C.pr.pen. – Cod de Procedură Penală

colab. – colaboratori

dec. – decizia

Ed. – Editura

H.G. – Hotărârea Guvernului României

ÎCCJ – Înalta Curte de Casaţie si Justiţie

Jud. – Judecătoria

Lit. – litera

M.Of . – Monitorul Oficial

O.G. – Ordonanţa Guvernului

O.U.G. – Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului

parag. – paragraf

pag. – pagina

urm. – următorul

vol. – volumul

nr. – numărul

etc. – etcaetera

INTRODUCERE

Societatea, în continua sa evoluţie şi schimbare pe parcursul istoriei, a păstrat în tot acest timp ca o valoare fundamentală dreptul de apărare. Pornind de la această idee, procesul penal cunoaşte ca regulă de bază principiul garantării dreptului de apărare. Dreptul la apărare este considerat ca o cerinţă fundamentală si ca o garanţie pentru a se realiza un echilibru între interesele unei persoanei şi ale societăţii. Regula dreptului la apărare este consacrată încă din perioada dreptului roman, nimeni neputând fi judecat, nici măcar sclavul, fără a avea parte de apărare.

Scopul procesului penal se înfăptuieşte cel mai aproape de înţelegerea şi opţiunea fiecărei persoane oneste şi doritoare de dreptate, atunci când întreaga procedură judiciară dintr-o cauză penală se desfăşoară în aşa mod încât oricine care a săvârşit o infracţiune este pedepsit potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată nu este trasă la răspundere penală. Pentru desfăşurarea procesului penal este deosebit de important ca organele judiciare să nu aibă posibilitatea unor abuzuri, iar persoanele participante să-şi realizeze drepturile şi interesele legale fără nicio îngrădire. Ideea procesului penal echitabil a fost constant şi repetat subliniată în toate doctrinele democratice şi devine cu atât mai mult obligatorie în sistemul noastru juridic procesual penal, în măsura în care acesta are la bază fundamentele statului de drept. Respectul dreptului la apărare se impune de o manieră absolută pentru că în felul acesta se răspunde nu numai unei exigenţe imperioase de corectivitate morală şi juridică, dar şi necesităţii de a evita erorile şi de a realiza o justiţie cât mai eficace. Fiind consacrat încă din timpul primelor sisteme de drept existente, reprezentând practic obligativitatea ca orice persoană să fie apărată, inclusiv ultima categorie socială – sclavul, dreptul de apărare reprezintă o garanţie şi cerinţă obligatorie pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei şi cele ale societăţii.

În zilele noastre, dreptul de apărare constituie o preocupare constantă pentru unii autori, ce admit că orice persoană acuzată de o infracţiune are dreptul în special: să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are mijloacele de a plăti un apărător, poate fi asistată în mod gratuit de către un apărător din oficiu, când interesele justiţiei o cer, ea poate să solicite administrarea de probe în apărarea sa; ea poate cere să fie asistată în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau vorbeşte limba folosită în proces. Prin urmare, activitatea procesuală penală trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să fie trase la răspundere penală numai persoanele care se fac vinovate de comiterea infracţiunilor şi numai în măsura gravităţii faptelor săvârşite, dreptul la apărare cuprinzând atât eforturile persoanelor ce luptă pentru respectarea drepturilor şi intereselor lor procesuale, cât şi obligaţia organelor judiciare de a asigura exercitarea acestor drepturi.

CAPITOLUL I – DREPTUL DE APĂRARE ÎN LEGISLAŢIA INTERNĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ

Secțiunea I Asigurarea dreptului la apărare în procesul penal – drept fundamental prevăzut în “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”

În concepţia juridică a secolelor XVIII şi XIX dreptul la apărare a fost considerat ca un drept natural inerent persoanei umane. Fără a se nega importanţa dreptului la apărare pentru persoana umană, în teoriile moderne s-au abandonat referirile la acest drept, considerându-se că acesta constituie principiu juridic general inerent ordinii de drept şi fără de care ordinea democratică instaurată într-un stat de drept nu se poate concepe. Din aceste motive problematica dreptului de apărare a fost abordată în majoritatea legislaţiilor interne în primul rând în normele constituţionale (codurile de procedură şi legi care detaliază aspectele acestui drept).

Dreptul la apărare a fost considerat în doctrina un principiu esenţial al ordinii de drept care se aliniază concepţiei contemporane asupra drepturilor omului, fiind înscris în multe norme de drept internaţional. Din exemplificarea acestor documente nu poate lipsi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) şi Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului (1959).

Art. 20 alin. 1 din Constituția României prevede că drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Omului în anul 1948, a fost inclus, printre drepturile fundamentale ale omului, şi dreptul la apărare.

Astfel, din art. 1 alin.1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului reiese că orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale. Sarcinile primordiale ce revin ordinii de drept sunt: descoperirea rapidă a infracţiunilor sau identificarea vinovaţilor şi ca nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere şi condamnată.

Secțiunea a II.a Dreptul la apărare – garanție procedurală prevăzută în Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului

Art. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilește că părțile contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile în Titlul I. Art. 6 al Convenției, consfințește dreptul la judecarea în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil a unei cauze de către o instanță independentă și imparțială, precum și că orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până la proba contrarie.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte în art. 6 că beneficiază de dreptul la apărare orice persoană supusă statuării în mod public în legătură cu o cauză judiciară, relativă la contestarea unor drepturi sau obligaţii cu caracter civil, respectiv în legătură cu temeinicia unei acuzări în materie penală. Art. 6 punctul 3 lit. c prevede că orice acuzat are dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să fie asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, când interesele justiţiei o cer. Orice persoană se bucură de dreptul la apărare, indiferent de cetăţenie, când ajunge în jurisdicţia oricărui stat.

Noțiunea de „acuzat” privește persoana căreia i se impută, formal și explicit sau implicit, prin efectuarea actelor de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârșirea unei infracțiuni.

Secțiunea a III.a Constituția României și Codul de Procedură Penală – dispoziții referitoare la garantarea dreptului la apărare în procesul penal român

Romania recunoaste dreptul la apărare prin Constituţia ţării noastre, adoptată în 1991 şi modificată ulterior. Acest drept se numără printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Baza dreptului la apărare în legislaţia internă română se gaseşte în dispoziţiile art. 24 din Constituţie, care consfinţeşte faptul că dreptul de apărare este garantat în tot cursul procesului penal, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau din oficiu.

O asemenea reglementare întâlnim şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care în art. 15 prevede că „dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie reprezentate, sau după caz asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivit legii”.

Art. 24 din Constituție nu condiționează, nu limitează și nici nu restrânge dreptul la apărare al părților din proces, în tot cursul procesului. Se constată că textul constituțional nu distinge între fazele procesului și nici față de natura juridică a acestuia. Restrângerea exercițiului unor drepturi (art. 53 din Constituție) reprezintă măsura de excepție într-o societate democratică și trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, și aplicată în mod nediscriminatoriu, fără a aduce atingere existenței dreptului.

Codul de procedură penală este legea de bază care disciplinează desfăşurarea procesului penal și înscrie între regulile de bază ale acestei activităţi sociale, dreptul la apărare. Actuala reglementare a acestui principiu fundamental se deosebeşte de cea existentă în Codul de procedură penală adoptat în anul 1968, aspectele noi ale dreptului la apărare ca principiu fundamental fiind analizate în continuare. Codului de procedură penală prevede garantarea dreptului la apărare în art. 10.

Art. 10 alin. 1 C.pr.pen. menţionează că părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăre ei însişi sau să fie asistaţi de avocat. Titularii dreptului la apărare sunt părţile (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente) şi subiecţii procesuali principali (suspectul şi partea vătămată), care pot fi asistaţi de apărător ales sau din oficiu în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, indiferent de fazele sau momentele concrete în care s-ar găsi procesul penal. Actuala reglementare recunoaşte posibilitatea părţilor şi subiecţilor procesuali principali de a se apăra ei însişi, această componentă a dreptului la apărare dobândind astfel statutul de principiu fundamental.

Legiuitorul român a introdus în cuprinsul art. 10 alin. 2 C.pr.pen. o regulă de bază conformă cu art. 6 parag. 3 lit. b) din Convenția europeană a drepturilor omului, unde se menţionează că părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pentru a-şi pregăti apărarea. Acordarea înlesnirilor necesare pregătirii apărării efective trebuie să fie conformă respectării termenului rezonabil al procesului penal. În cursul procesului, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale prevăzute de lege şi să le administreze probele necesare în apărare.

Dreptul persoanei de a i se aduce la cunoştinţă despre acuzaţia penală este consacrat diferit în actualul Cod de procedură penală, în funcţie de calitatea procesuală de suspect sau inculpat. Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe suspect despre fapta pentru care se efectuează urmarirea penală şi încadrarea juridică a acesteia, iar pe inculpat au obligaţia să-l informeze despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penala împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia. Înainte de audiere, suspectului şi inculpatului, li se va aduce la cunoştinţă că au dreptul de a nu face nicio declaraţie. Organele judiciare au obligaţia să-i informeze pe suspect sau pe inculpat, înainte de a li se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistaţi de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare.

Organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales. Când suspectul, inculpatul sau una dintre părți se află în stare de deținere, președintele completului ia măsuri ca aceasta să își poată exercita dreptul de la art. 10 C.pr.pen. sau să poată lua contact cu avocatul său. În cursul judecății, persoana vătămată și părțile au dreptul la un singur termen pentru angajarea unui avocat și pentru pregătirea apărării. Dacă una dintre părți nu mai beneficiază de asistență juridică acordată de avocatul ales, instanța poate acorda un alt termen pentru angajarea unui alt avocat și pregătirea apărării. Suspectul, inculpatul, celelalte părți și avocații acestora au dreptul să ia cunoștință de actele dosarului în tot cursul judecății.

Art. 10 alin. 6 C.pr.pen. arată că exercitarea dreptului la apărare are ca si obligație buna-credință, potrivit scopului pentru care legea a recunoscut acest drept. Legiuitorul a dorit ca strategiile apărarii de a tergiversa soluționarea cauzelor penale să fie eliminate şi astfel abuzul de drept, constând în exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale şi procedurale de părți, reprezentanții legali ai acestora sau consilierii juridici, mişorându-se considerabil.

Asigurarea reală a apărării este o garanţie a cercetării obiective complete a probelor, deoarece în acest mod poate fi emisă o sentinţă legală. Prin apărare, suspectul/inculpatul sau apărătorul desfăşoară acţiunile necesare pentru respingerea acuzării, încât acestea să determine achitarea sau o sancţiune mai uşoară. Garantarea dreptului la apărare, ca principiu fundamental al procesului penal presupune mai mult decât asistenţa juridică. Realizarea justiţiei penale într-un stat de drept trebuie să se facă cu respectarea tuturor drepturilor şi intereselor procesuale ale părţilor.

Majoritatea autorilor cred că dreptul la apărare are un conţinut complex, manifestat sub trei aspecte:

Părţile şi subiecţii procesuali principali au posibilitatea să-şi asigure singuri apărarea, de regulă, nefiind obligaţi să aibă un apărător, excepţie fac cauzele cu apărare obligatorie. Aceștia au la îndemână drepturi şi garanţii procesuale care îi permit să se apere prin mijloace proprii, astfel:

“Suspectul sau inculpatul are următoarele drepturi: (i) de a fi informat cu privire la drepturile sale; (ii) de a nu da nicio declarație (dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă dă declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa – nerespectarea obligației organului judiciar de a îl încuoștința pe suspect/inculpat despre acest drept atrage sancțiunea excluderii probei ca nelegal administrată); (iii) de a cunoaşte învinuirea ce i se aduce şi de a o combate prin probe şi martori; (iv) să i se prezinte materialul de urmărire penală; (v) să consulte dosarul; (vi) să participe direct la efectuarea actelor de urmărire penală şi judecată; (vii) dreptul la interpret – dacă nu întelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; (viii) să apeleze la mediator când legea îi permite; (ix) de a formuleze orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei.”

Părţile pot exercita dreptul la apărare în cadrul dezbaterilor, după terminarea cercetării judecătorești (se dă cuvântul în ordine: procuror, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente, inculpat – art. 388 C.pr.pen.) și prin căi ordinare sau extraordinare de atac. Dreptul la apărare se acordă tuturor suspecţilor/inculpaţilor şi poate fi realizat personal sau prin apărător. Apărarea este o noţiune mai largă decât cea de apărător, pentru că poate fi efectuată personal de suspect/inculpat sau de apărătorul ales sau desemnat din oficiu.

Obligaţia organelor judiciare de a avea în vedere, din oficiu, aspectele favorabile părţilor şi subiecţilor procesuali principali decurge din rolul său activ care se manifestă independent de activitatea sau poziţia părţilor, ori subiecţilor procesuali principali. Potrivit unui principiu fundamental al procesului penal, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă, asigurându-se protecţia juridico-procesuală a persoanei, în calitatea ei de subiect al raportului juridic procesual. În administrarea probelor, organele judiciare trebuie să ţină seama şi de probele care prezintă aspecte favorabile părţilor.

“Când partea consideră necesar, poate cere sprijinul unui avocat, care poate acorda asistenţă juridică. Îndrumarea şi ajutarea părţii de o persoană cu calificare juridică şi profesională corespunzătoare sporesc posibilităţile de realizare a drepturilor şi intereselor legale ale părţilor în procesul penal.”

Faptul că în anumite situaţii apărarea este obligatorie reprezintă o garanţie care evită ca soluţionarea cauzei să se înfăptuiască fără contribuţia competentă şi activă a apărătorului. Conform art. 90 C.pr.pen. asistenţa juridică a suspectului/inculpatului este obligatorie atunci:

când suspectul sau inculpatul este minor în cursul urmăririi penale;

în ipoteza în care la momentul sesizării instanței de judecată suspectul sau inculpatul era minor;

când suspectul sau inculpatul este internat într-un centru de detenţie, ori într-un centru educativ (indiferent dacă suspectul/inculpatul a împlinit sau nu vârsta de 18 ani);

când suspctul sau inculpatul este reţinut sau arestat (preventiv sau la domiciliu, ori în executarea unei pedepse privative), chiar și în altă cauză;

când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar și în altă cauză;

în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea (fapt consumat) săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani;

ori de câte ori organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.”

În situaţiile enumerate mai sus, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales apărător, se iau măsuri pentru desemnarea din oficiu. Asistenţa se acordă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, fiind forme de asistenţă gratuite pentru beneficiarii lor, avocatul primind un onorariu din fondurile Ministerului de Justiţie. Avocatul trebuie să depună toate diligenţele pentru apărarea libertăţilor, drepturilor si intereselor legitime ale clientului fiind necesar să-l informeze ori de câte ori apare ceva legat cu privire la evoluţia cazului ce i-a fost încredinţat.

Codul de procedură penală nu conţine prevederi referitoare la venituile suspectului sau inculpatului. Acestea ar putea fi aplicabile dacă asistenţa juridică ar fi solicitată baroului, direct de suspect sau inculpat când apărarea nu este obligatorie. În acest caz, asistenţa judiciară se acordă: (i) dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere; (ii) dacă se apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitate vădită de a plăti onorariul. Aşadar, dreptul la apărare şi accesul la justiţie sunt drepturi fundamentale, garantate de Constituţie şi tratatele internaţionale, şi care nu pot să depindă de nivelul economic al justiţiabilului sau de resursele pe care le consideră suficiente statul.

În concluzie, apărarea în cursul procesului penal este un drept şi nu o obligaţie a suspectului sau inculpatului, iar statul este obligat sa-i asigure acestuia dreptul la apărare.

CAPITOLUL II – MODALITĂŢILE DE REALIZARE A DREPTULUI LA APĂRARE ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ A PROCESULUI PENAL ROMÂN

Scopul imediat al oricărui proces penal rezidă în constatarea infracţiunilor şi justa pedepsire a infractorilor. Legea subliniază că activitatea procesuală urmează a se desfăşura în timp, prezentând operativitatea ca un principiu fundamental activităţii judiciare, astfel încât faptele să fie cunoscute sub toate aspectele care interesează şi se impun în vederea soluţionării cauzei. Pentru realizarea scopului procesului penal este necesară o sistematizare reglementată prin lege, ce împarte procesul penal în mai multe faze şi etape stabilite cronologic. Totalitatea fazelor şi ansamblul etapelor parcurse de procesul penal constituie un sistem. Sistemul penal este diferit de la o reglementare la alta având în vedere “diversele epoci istorice sau normele juridice cu esenţe deosebite.”

Dreptul de apărare este garantat tuturor părţilor, indiferent de poziţia lor procesuală părţile sunt ocrotite în egală măsură în ceea ce priveşte apărărea drepturilor şi intereselor legale. Întrucât figurile centrale ale procesului penal sunt suspectul şi inculpatul, dreptul la apărare prezintă cele mai ample aspecte în legătură cu aceaștia. Principalele modalităţi de asigurare ale dreptului de apărare se înfăptuiesc prin modul cum sunt organizate şi funcţionează instanţele judecătoreşti, prin dispoziţiile procedurale prevăzute de lege şi prin asistenţa juridică. Dreptul de apărare este garantat pe tot parcursul procesului penal, sublinierea fiind importantă pentru a atrage atenţia că principiul nu este de parţială aplicabilitate, întrucât nicio fază a procesului penal nu se poate înfăptui fără o realizare consecventă şi corespunzătoare a dreptului de apărare, existând particularităţi în realizarea concretă a acestui drept în diversele faze ale procesului penal.

Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștință părților drepturile pe care le au și de a le asigura deplina exercitare a acestora conform legii, dar și obligația de a administra probele necesare în apărare. În conţinutul dreptului la apărare este cuprinsă şi asistenţa juridică a părţilor şi subiecţilor procesuali principali de către un avocat, persoană cu pregătire juridică, care are posibilitatea prin lege de a apăra drepturile şi interesele legitime ale acestora. Prin natura sa asistenţa juridică se înfăţişează ca o garanţie fundamentală a dreptului la apărare. Asistenţa juridică este acordata de către un avocat şi este facultativă. Numai în cazurile în care legea prevede expres, avocatul este prezent în mod obligatoriu în cauzele penale alături de suspect sau inculpat, în principal, dar şi de celelalte părţi şi de persoana vătamată. Asistența juridică este de două tipuri: obligatorie și facultativă. Sancțiunea încălcarii dispozițiilor referitoare la asistarea suspectului sau inculpatului de un avocat când aceasta este obligatorie potrivit legii este nulitatea absolută.

Dreptul la apărare este garantat numai în condiţiile prevăzute de lege, nefiind permisă utilizarea unor mijloace care ar conduce la distorsionarea adevărului sau la împiedicarea desfăşurării procesului penal. Nerespectarea prevederilor legale ce se constituie ca adevărate garanţii ale dreptului la apărare (asistenţă juridică, aducerea la cunoștință a învinuirii suspectului sau inculpatului, ascultarea suspectului sau inculpatului în diferite etape ale desfăşurării procesului penal, posibilitatea de a participa la toate actele de urmărire penală, etc.) poate atrage nulitatea actelor procesuale efectuate în acest mod, cu obligaţia refacerii lor în condiţiile legii.

Sistemul actual al codului de procedură penală reflectă împărţirea obiectivă, a procesului penal în patru faze: urmărirea penală, camera preliminară, judecata și executarea hotărârii judecătorești definitive.

Secțiunea I Urmărirea penală

Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal şi se situează între începutul urmăririi penale şi trimiterea dosarului către judecătorul de cameră preliminară. Această fază derulată de organele de urmărire penală (procurorul) și organele de cercetare penală (cele ale poliției judiciare și cele speciale), se desfăşoară cu privire la faptă imediat după sesizare (“in rem”) şi ulterior, după punerea în mișcare a acțiunii penale, cu privire la persoană (“in personam”). În cursul urmăririi penale, drepturile omului sunt ocrotite în mod special: măsurile preventive, măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter provizoriu, percheziția, folosirea tehnicilor speciale de supraveghere vor fi autorizate de judecătorul de drepturi și libertăți, care apoi devine incompatibil să soluționeze cauza pe fond. Acest judecător, la cererea procurorului, procedează și la audierea anticipată a martorului dacă există riscul să nu mai poată fi audiat ulterior în faza de judecată.

În mod evident s-a arătat că “urmărirea penală constituie o activitate necesară sub aspectul ocrotirii celor nevinovaţi şi împotriva unor constrângeri nejustificate, aflarea adevărului cu privire la faptă şi făptuitori ca sarcină a organelor de urmărire penală, împiedică tragerea la răspundere penală a celor nevinovaţi, asigură respectul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.”

Urmărirea penală presupune numeroase dispoziţii procedurale care se referă la asigurarea dreptului de apărare, cele mai importante fiind:

“organul de urmărire penală adună probele în favoarea şi în defavoarea suspectului sau inculpatului pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei. Această obligaţie revine organului chiar şi în ipoteza recunoaşterii faptei de către suspect sau inculpat;

organul este obligat să explice suspectului sau inculpatului şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale şi să indice mijloace legale de realizare a acestora;

organul de urmărire penală are obligația de a-i aduce la cunoștință suspectului sau inculpatului învinuirea şi dreptul de a consulta dosarul;

organele de urmărire sunt obligate să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii şi orice date care serveasc la soluţionarea cauzei;

organul are obligaţia de a încunoştinţa suspectul/inculpatul, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, înainte de a i se lua prima declaraţie, consemnându-se în procesul-verbal de ascultare;

organul are obligația de a-l asculta din nou, pe suspect/inculpat dacă are noi mijloace de apărare;

organul de urmărire are obligația de a lua măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.”

Consultarea dosarului penal de persoanele interesate în faza de urmărire penală este o componentă esenţială a exercitării dreptului la apărare. Aceste activităţii se pot desfaşura mai eficient când actele dosarului sunt consultate de subiecţii procesuali principali sau de părţi prin intermediul avocatului.

Secțiunea a II.a Camera preliminară

Camera preliminară reprezintă a doua fază a procesului penal şi o intituţie nou introdusă in Codul de Procedură Penală. Aceasta verifică în termen de cel mult 60 zile de la sesizare, competența și legalitatea sesizării instanței, dar și legalitatea probelor administrate și a trimiterii în judecată a inculpatului, eliminându-se posibilitatea ca ulterior dosarul să fie returnat de instanța de judecată înapoi la procuror.

Secțiunea a III.a Judecata

Judecata (în primă instanţă şi eventual în calea de atac a apelului) revine completului de judecată alcătuit dintr-un singur judecător în primă instanță (3 judecători la ÎCCJ) și doi judecători în apel (5 judecători la ÎCCJ). Judecata începe odată cu sesizarea instanţei şi cuprinde toate activităţile procesuale ce se desfăşoară până la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale.

Secțiunea a IV.a Executarea hotărârii judecătoreşti definitive

Executarea hotărârii judecătoreşti definitive este ultima fază şi cuprinde întreaga procedură prin care hotărârea penală definitivă se pune în aplicare, până în momentul în care este sesizat organul de executare.

CAPITOLUL III – POZIŢIA PROCESUALĂ A APĂRĂTORULUI ÎN PROCESUL PENAL ROMÂN – GARANT AL EXERCITĂRII DREPTULUI LA APĂRARE. LOCUL MIJLOACELOR DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL ROMÂN

Apărarea este considerată o activitate procesuală complexă care impune ca eforturile persoanei care îşi apără drepturile şi interesele proprii să i se alăture şi un apărător. Acesta din urmă asigură în cadrul procesului penal – prin susţinerea şi valorificarea drepturilor şi intereselor părţii pe care o apără, prin mijloacele şi căile prevăzute de lege – asistenţa juridică. Asistenţa este una dintre cele mai importante componente ale dreptului la apărare al părţilor, alături de posibilitatea de a-şi asigura personal apărarea şi de obligaţia organelor judiciare de a aduce la cunoştinţă posibilitatea exercitării acestui drept fundamental. Asistenţa poate fi acordată numai de avocaţi.

Asistenţa juridică este organizată în scopul asigurării dreptului la apărare, care este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria instituţiei drepturilor şi libertăţilor omului, reglementat, aşa cum am mai arătat, distinct şi de Constituţie (art. 24). Acest drept este în strânsă legătură cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, având un egal interes pentru întreaga activitate judiciară (procese penale, civile, comerciale, de muncă, de contecios-administrativ, etc.).

Aşadar, asistenţa juridică poate fi: (i) facultativă (voluntară); (ii) obligatorie. De principiu, asistenţa juridică este facultativă, cei interesaţi fiind lăsaţi să decidă dacă îşi aleg sau nu avocat care să le acorde asistenţă juridică. De la aceasta regulă mai sunt şi derogări, în sensul că, în anumite cazuri asistenţa juridică este obligatorie, în special faţă de suspect şi inculpat, dar şi faţă de celelalte părţi şi persoana vătămată, pentru o mai bună desfăşurare a procesului penal.

Rolul apărătorului este de a preîntampina greșelile sau violările legii din partea organelor judiciare. Suspectul sau inculpatul poate face orice susţinere pentru apărărarea sa, însă avocatului nu-i este permisă încalcarea atribuţiile date prin lege. Apărătorul are obligaţia de a-şi exercita activitatea conform scopului, cu bună-credinţă, cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri. Profesia de avocat constituie o componentă complementară a sistemului judiciar naţional, care contribuie efectiv la asigurarea echităţii în cadrul procesului, desfăşurarea în termen rezonabil şi soluţionarea legală a raporturilor juridice conflictuale, contribuind la consolidarea statului de drept.

Instituţia care se constituie o importantă garanţie a dreptului la apărare este reprezentată de ascultarea părţilor sau a subiecţilor procesuali principali în diferite etape ale procesului penal, declaraţiile lor vor fi privite ca mijloace de probă şi garanţii ale exercitării dreptului la apărare. Pe parcursul urmăririi penale sau judecării cauzei, întâlnim anumite momente procesuale în care părţile sau subiecţii procesuali principali trebuie obligatoriu ascultate (în special suspectul şi inculpatul).

Secțiunea I Asistenţa juridică a suspectului sau inculpatului şi a celeorlalte părţi în procesul penal

Asistenţa juridică este garantată prin numeroase dispoziţii legale. Astfel, potrivit Constituţiei (art. 23 alin. 8), celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării şi în cel mai scurt termen, învinuirea în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat (art. 24 alin. 2 al Constituţiei şi art. 7 din Legea nr. 92/1992). Asistenţa în procesul penal constă în participarea în cadrul procesului penal a apărătorului, care îndeamnă, sprijină şi lămureşte, sub toate aspectele procesuale, partea pe care o apără, folosind în acest scop toate mijloacele legale.

Organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunostinţă suspectului/inculpatului despre dreptul de a fi asistat de unul sau mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară şi judecăţii. Suspectul sau inculpatul poate avea unul sau mai mulţi avocaţi, iar asistenţa juridică este asigurată când cel puţin unul din ei este prezent. Neîndeplinirea obligaţiei de încunoştinţare a suspectului sau inculpatului despre dreptul de a fi asistat, înainte de a i se lua prima declaraţie, urmată neasistare pe durată urmăririi penale, este motiv de refacerea a urmăririi penale.

Cererea formulată de inculpat de amânare a cauzei în vederea angajării unui avocat, la primul termen de judecată, este întemeiată, iar respingerea cererii, când prezența apărătorului este obligatorie, cu motivarea că inculpatul a avut suficient timp pentru angajarea unui avocat, precum și judecarea cauzei cu desemnarea unui avocat din oficiu, echivalează cu o judecată fără apărător. Repingerea acestei cererii reprezintă o încalcare a dreptului la apărare.

Situaţiile prevăzute la art. 90 C.pr.pen în care asistenţa juridică a suspectului sau inculpatului este obligatorie în tot cursul procesului penal, pot fi grupate în cinci categorii:

“când suspectul sau inculpatul este minor;

când față de suspect sau inculpat s-a dispus măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, măsura privativă de libertate a reținerii sau arestării preventive, măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză,

când organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea;

când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani;

în alte cazuri prevazute de lege.”

Analizând situațiile de mai sus desprindem concluzia conform căreia cazurile de asistenţă juridică de la literele a,b şi c se aplică pentru întregul proces penal, iar litera d. doar pentru faza de judecată.

În procesul penal, apărătorul nu are poziţia de parte deoarece nu are drepturi şi obligaţii izvorâte din exercitarea acţiunii penale sau civile în proces, ci drepturi şi obligaţii care izvorăsc din contractul de asistenţă juridică, încheiat cu clientul şi din lege. Apărătorul este subiectul procesual care se situează pe poziţia procesuală a părţii apărate fără a se confunda cu aceasta. Poziţia procesuală este distinctă de a părţilor şi a organelor judiciare penale datorită funcţiei de apărare, dar şi de cea a alteor persoane care iau parte la procesul penal (martori, experţi, interpreţi – persoane neinteresate în soluţionarea cauzei) chemate de organele judiciare penale din oficiu sau la solicitarea părţilor şi apărătorilor lor pentru a contribui la aflarea adevărului şi la soluţionarea justă a cauzei penale.

În exercitarea funcţiei procesuale fundamentale a apărării, apărătorul trebuie să fie colaborator al organelor judiciare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Acesta este motivul pentru care s-a subliniat în literatura de specialitate că apărătorul serveşte în procesul penal interesul privat al părţii asistate/reprezentate şi interesul general al înfăptuirii justiţiei. Poziţia procesuală a apărătorului poate fi analizată din perspectiva a două categorii de raporturi:

raporturile apărătorului cu organele judiciare penale cu care vine în contact în îndeplinirea funcţiei de apărare;

raporturile dintre apărător şi clientul său.

Apărătorul întreţine relaţii strânse cu organele judiciare penale în măsura în care acestea sunt necesare scopului apărării, pentru realizarea de justiţie şi afirmarea rolului educativ. Raporturile au caracter strict profesional de colaborare pentru realizărea scopului procesului penal conform cu fiecare fază procesuală. În cadrul acestor raporturi se nasc drepturi şi obligaţii corelative: organele judiciare sunt obligate să garanteze realizarea dreptului la apărare al părţilor şi exercitarea de apărător a drepturilor prevăzute de lege pentru înfăptuirea apărării, iar apărătorului îi revine datoria de a apăra interesele legitime ale părţii şi de a acţiona în limitele legii, cu mijloace juridice legale.

Avocatului nu-i este permis să folosească mijloace care au scopul de a ascunde sau denatura adevărul, ori de a amâna nejustificata cauzele penale. El are obligaţia să apere interesele părţilor prin intermediul cunoştinţelor juridice de specialitate şi a experienţei în profesie. Raporturile dintre apărător şi organele judiciare penale nu trebuie să influenţeze în mod negativ celelalte raporturi (apărător-parte) şi nici să conducă la pierderea încrederii părţii în apărător.

Apărătorul este liber şi independent, organele judiciare neputându-i prescrie sau limita activitatea profesională specifică, exceptând situaţia când apărarea depăşeşte cadrul legal. În mod inevitabil, în exercitarea funcţiei sale, apărătorul întreţine raporturi strânse izvorâte din contractul de asistenţă juridică, cu clientul său. Aceste raporturi trebuie să se bazeze pe confidenţialitate, onestitate, probitate, sinceritate şi corectitudine, dar şi pe obligaţia apărătorului de a depune toate diligenţele necesare pentru realizarea serviciului avocaţial. El este obligat să păstreze secretul profesional şi să nu divulge informaţii încredinţate, exceptând situaţiile ce ţin de siguranţa statului. Apărătorul nu poate depune ca martor contra părţii apărate, fără consimţământul acesteia.

Contractul dintre avocat şi client poate fi denunţat prin acordul ambelor părţi sau unilateral, în conformitate cu prevederile contractuale. În ipoteza în care avocatul renunţă la prestarea serviciilor sale pentru motive întemeiate, potrivit clauzelor contractului, are obligaţia să asigure substituirea sa de către alt avocat, pentru a nu-l prejudicia pe clientul său.

Datorită caracterului unilateral al funcţiei de apărare, putem spune că apărătorul serveşte doar parţial și subiectiv legea, deoarece urmăreşte doar lămurirea împrejurărilor ce pledează în favoarea părţii ale cărei interese le susţine şi apără. Apărătorul inculpatului va folosi numai aspectele favorabile clientului, în limitele legii şi cu utilizarea mijloacelor legale. Din acest punct de vedere, apărătorul se află într-o situaţie de relativă independenţă şi libertate faţă de partea ce o apără, fiind obligat să susţină doar interesele legitime ale acesteia şi să utilizeze mijloacele prevăzute de lege.

Când asistența juridică este obligatorie, dacă suspectul și inculpatul nu și-a ales un avocat, se iau măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. Delegația şi obligaţiile avocatului din oficiu încetează de drept la prezentarea avocatului ales.

Încalcarea normelor procesuale privind asistența juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului este sancționată cu nulitatea absolută.

Secțiunea a II.a Felurile asistenţei juridice

Prin asistenţă juridică înţelegem sprijinul oferit de apărători (avocaţii) părţilor în procesul penal, prin lămuriri, sfaturi şi intervenţii ca specialişti în domeniul dreptului. Art. 83 lit. c) C.pr.pen. prevede că suspectul sau inculpatul are dreptul de a avea un avocat ales în tot cursul procesului penal, iar dacă nu-şi desemnează unul, când asistenţă juridică este obligatorie are dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. Apărătorul poate participa în procesul penal în două modalităţi:

prin alegerea de parte (facultativ);

prin desemnarea, din oficiu, de organul judiciar competent

§1 Asistenţă juridică facultativă (voluntară)

Participarea apărătorului în procesul penal este guvernată de principiul asistenţei juridice facultative, legea creând posibilitatea celor interesaţi să-şi aleagă un apărător, chiar şi în cazul asistenţei obligatorii. Asistenţa facultativă constituie regula în materia asistenţei juridice, deoarece dreptul la apărare este un drept fundamental al persoanei, exercitat de cel interesat în modul în care acesta găseşte de cuviinţă.

§2 Asistenţă juridică obligatorie

În anumite situaţii, legea impune asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, a celeorlalte părţi sau a persoanei vătămate. Aceste dispoziţii sunt consecinţă directă a concepţiei potrivit căreia apărarea este o instituţie de interes social, care funcţionează în interesul părţilor sau a subiecţilor pocesuali principali şi în interesul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal.

Reglementările cazurilor de asistenţă juridică obligatorie se regăsesc în Codul de Procedură Penală:

Art. 90 C.pr.pen. – asistenţă juridică obligatorie pentru suspect sau inculpat;

Art. 93 C.pr.pen. – asistenţă juridică obligatorie pentru persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Dacă sunt încălcate normele relative, referitoare la asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului şi/sau a părţii civile, ori părții responsabile civilmente, suntem în prezenţa sancţiunii nulităţii absolute, hotărârile judecătoreşti pronunţate fiind lovite de nulitatea absolută.

În cursul judecății instanța stabilește existența sau inexistența cazurilor de asistență juridică obligatorie în funcție de încadrarea juridică din rechizitoriu sau acordul de recunoaștere a vinovăției, ori de noua încadrare juridică dispusă de instanța de judecată.

Barourile pot asigură asistenţă juridică cu titlu gratuit în cauze penale şi civile, ca modalitate de acordare a ajutorului public judiciar, ori la solicitarea organelor administraţiei publice, dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârzierea.

Pentru realizarea asistenţei juridice, avocatul înscris în tabloul baroului de avocaţi, încheie cu persoana fizică sau juridică, pe care urmează să o asiste, un contract de asistenţă juridică întocmit în formă scrisă, unde se va preciza şi onorariul convenit de cele două părţi, dar şi întinderea puterilor oferite de client avocatului. Contractul este încheiat când avocatul este ales sau desemnat din oficiu de barou, în ambele cazuri, proba calităţii de apărător se face prin împuternicire avocaţială. Avocatul şi clientul pot să renunţe la contractul de asistenţă juridică prin denunţare cu acordul ambelor părţi, ori prin denunţare unilaterală conform cu prevederile menţionate în contract.

Secțiunea a III.a Modalităţile prin care apărătorul garantează exercitarea dreptului la apărare în procesul penal

Din Legea nr. 51/1995, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, rezultă că avocatul poate participa la desfăşurarea procesului penal, prin activităţi de asistenţă juridică sau prin reprezentare, în faţa instanţelor de judecată şi a organelor de urmărire penală. Pentru ca avocatul să devină apărator, este necesar să fie ales de parte sau să fie desemnat din oficiu, cazuri prevăzute expres de lege.

“Activitatea avocaţială în materie penală se realizează prin acordarea de consultaţii, întocmiri de cereri sau alte acte cu caracter juridic, prin apărarea/reprezentarea persoanelor fizice sau juridice în toate fazele cauzelor judiciare şi arbitrare, precum şi prin susţinerea cu mijloace juridice a drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, în raporturile cu organele puterii şi administraţiei de stat, a instituţiilor şi întreprinderilor, oricăror organizaţii şi alte persoane fizice sau juridice române ori străine, dar şi în activităţi de mediere.”

Potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, activitatea avocatului se realizează prin:

“consultaţii şi cereri cu caracter juridic, în scopul ocrotirii şi apărării drepturilor şi intereselor legitime ale clientului;

asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile legii – pentru apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare.

activităţi de mediere;

asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice, instituţii sau persoane fizice/juridice, de naţionalitate română sau străină, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate.

activităţi fiduciare constând în primirea în depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea sau executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum şi plasarea şi valorificarea lor, în numele şi pe seama clientului – activităţi de administrare a fondurilor sau a valorilor;

stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi înregistrarea acestora, în numele şi în seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate;

orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului la apărare, în condiţiile legii. Potrivit prevederilor art. 3 alin. 2 din lege, activităţile menţionate la acelaşi articol alin. 1 şi la art. 89-112 din Statut, se exercită numai de avocat, dacă legea nu prevede altfel.

Activităţile prevazute mai sus se exercită numai de avocat, daca legea nu prevede altfel, iar cele de la literele f. şi g. se pot desfăşura doar în temeiul unui nou contract de asistenţă juridică.

Secțiunea a IV.a Evoluţia drepturilor şi îndatoririlor apărătorului

Apărătorul nu este parte in proces, ci are o poziţie procesuală distinctă, apropindu-se de cea a părţii pe care o asistă, fără a se confunda cu aceasta. Apărătorul ales sau desemnat din oficiu al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente are şi următoarele obligaţii:

“de a asigura asistenţa juridică suspectului sau inculpatului;

de a studia temeinic cauzele încredinţate;

de a se prezenta la fiecare termen al instanţelor de judecată sau la organele de urmărire penală, precum şi de a participa la toate sedinţele convocate de consiliul baroului, la activităţile profesionale şi la ședinţele organelor de conducere din care face parte;

de a pleda cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces;

de a ţine evidenţele cerute de lege şi de statut;

de a restitui actele, ce i-au fost încredinţate, persoanei de la care le-a primit;

de a nu folosi procedee incompatibile cu demnitatea profesiei, în scopul dobândirii clientelei etc.”

Dacă apărătorul ales al inculpatului, care asistă la efectuarea actelor de urmărire penală, refuză să semneze vreun act, îndemnându-l și pe inculpat să procedeze în acceași manieră, și părăsește biroul, organul de urmărire penală poate desemna un avocat din oficiu, întrucât o astfel de atitudine a avocatului ales echivalează cu lipsa de apărare. Desemnarea unui singur avocat pentru mai mulți inculpați care au interese contrare în cauză, echivalează cu neasistarea, când asistența juridică este obligatorie. Când interesele inculpaților erau contradictorii, dar au fost asistați de același avocat ales, intervine nulitatea absolută a hotărârii dată de instanța de judecată.

§1 Drepturilor şi îndatoririlor apărătorului suspectului sau inculpatului

Drepturile apărătorului suspectului/inculpatului apar în art. 92 C.pr.pen şi completate cu dispoziţiile art. 94 şi art. 95 C.pr.pen, referitoare la dreptul de a consulta dosarul şi de a formula plângere.

Conform art. 92 alin. 1 C.pr.pen. în cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia: (i) situaţiei în care se utilizează metodele speciale de supraveghere sau cercetare (prevăzute la art. 138 C.pr.pen.); (ii) percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante.

Astfel, drepturile apărătorului suspectului sau inculpatului sunt:

“dreptul de a beneficia de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii/realizarii apărării efective;

în cursul urmăririi penale:

dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia art. 92 alin. 1 C.pr.pen.;

dreptul de a solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală, ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi (încunoştinţarea telefonică, prin fax, email sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal);

dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii;

dreptul să consulte actele dosarului, potrivit procedurii de la art. 94 C.pr.pen.;

dreptul să formuleze plângeri, potrivit procedurii de la art. 95 C.pr.pen.

în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii:

dreptul să consulte actele dosarului, potrivit procedurii de la art. 94 C.pr.pen;

dreptul să asiste pe inculpat şi să exercite drepturile procesuale ale acestuia;

dreptul să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni.”

Persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se confidențialitatea comunicării, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, pază și securitate, fără a fi interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei. Confidențialitatea presupune și absenţa organului judiciar, iar întrevederea apărătorului cu suspectul/inculpatul reținut sau arestat preventiv trebuie să se desfășoare în locuri special amenajate, ca cei în cauză să-și stabilească strategia procesuală în condiţii similare celor avute de celelalte părţi (cele cu interese contrare sau coinculpaţi în stare de libertate) sau de persoana vătămată. În ipoteza în care unitatea nu posedă o încăpere special destinată asigurării contactului în condiţii de confidențialitate se vor lua măsuri de creare a unui asemenea cadru, în caz contrar se poate invoca violarea dreptului la apărare. Probele obținute cu încălcarea prevederilor de mai sus se exclud (art. 89 alin. 2 C.pr.pen.)

Cele mai importante obligaţii care revin avocatului suspectului sau inculpatului decurg din contractul de asistenţă juridică şi, dacă este cazul, din desemnarea ca avocat din oficiu.

Dacă avocatul nu îşi poate îndeplini serviciul avocaţial pentru care a fost angajat are obligaţia asigurării substituirii sale de un alt avocat. În cazul absenţei nejustificate a avocatului ales sau din oficiu, neasigurării substituirii sau refuzului nejustificat de a exercita apărarea, deși a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, se sanctionează conform art. 283 alin. 3 C.pr.pen. cu amendă judiciară de la 500 lei la 5000 lei, iar baroul de avocaţi este informat cu privire la amendarea unui membru al baroului.

În cazul avocatului ales, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu, acordându-i acestuia termenul rezonabil și înlesnirile necesare pregătirii unei apărări efective. Avocatul desemnat din oficiu este obligat să se prezinte de fiecare dată când este solicitat de organul judiciar, asigurând o apărare concretă şi efectivă în cauză. Delegaţia si obligaţiile apărătorului din oficiu încetează de drept la prezentarea apărătorului ales.

În faza de judecată, apărătorul exercită drepturile părţii pe care o asistă. El dreptul să asiste pe inculpat şi să exercite toate drepturile lui procesuale, cu excepţia celor a căror realizare constituie un drept personal şi exclusiv al acestuia. Avocatul poate îndeplini numeroase activităţi şi anume: luarea la cunoştinţă a conţinutului dosarului, formularea de cereri, ridicarea de excepţii, participarea la cercetarea judecătorească, propunerea administrării de probe, punerea concluziilor în cadrul dezbaterii, exercitarea căilor de atac, etc.

Asistenţa juridică obligatorie nu ridică probleme de interpretare în cursul judecăţii pentru că prezenţa avocatului este necesară şi posibilă în cadrul tuturor şedinţelor. Comparativ cu judecată care se desfăşoară doar în timpul şedinţelor, activitatea de urmărire penală este permanentă, ceea ce se poate concluziona că în caz de apărare obligatorie organul judiciar nu poate desfăşura acte de urmărire penală în absenţa avocatului.

În concluzie, socotim că obligaţia legală a asistenţei juridice există ori de câte ori se desfăşoară activităţi juridice faţă de făptuitor, consemnate în acte scrise ce pot fi folosite ca mijloace de probă. Obligaţia decurge din textele exprese ale Constituţiei, ale Codului de procedură penală şi ale Convenţiei europene a drepturilor omului.

§2 Drepturilor şi îndatoririlor apărătorului persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente

Persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente au dreptul să fie asistate de unul sau mai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară și judecății, organele judiciare fiind sunt obligate să îi aducă la cunoștință acest drept, iar asistența juridică fiind asigurată când cel puțin unul dintre avocați este prezent. Apărătorul exercită drepturile persoanei asistate (excepţie fac cele pe care le exercită personal), iar drepturile sale sunt înscrise în art. 93 C.pr.pen și sunt similare cu cele instituite pentru suspect sau inculpat. Asistenţă juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, ori cu capacitate de exercițiu restrânsă. Atunci când organul judiciar apreciază că din anumite motive aceste persoane nu își pot face singuri apărarea, dispune luarea măsurilor pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

CAPITOLUL IV – MIJLOACELE DE PROBĂ PRIVITE CA MIJLOACE DE APĂRARE ÎN PROCESUL PENAL ROMÂN

Procesul penal constituie un proces de cunoaştere, în care organul judiciar trebuie să ajungă la aflarea adevărului. În activitatea de stabilire a adevărului elementele care duc la realizarea cunoaşterii sunt dovezile. Potrivit art. 99 C.pr.pen., sarcina probei aparţine procurorului. Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovaţie. În procesul penal persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.

Secţiunea I Probele

Probele reprezintă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, inclusiv la dovedirea elementelor de care depinde corecta aplicare a unor instituţii de procedură, dar şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

În perioada comunistă, mărturisirea savârşirii unei infracţiuni de către suspect sau inculpat era considerată “regina probelor”, în prezent toate probele au o valoare egală în stabilirea vinovăţiei.

Probele pot fi de mai multe categorii, astfel:

probe în acuzare (susţin învinuirea) şi probe în apărare (demonstrează nevinovaţia sau care atenuează raspunderea penală) – organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge probe în favoarea şi în defavoarea suspectului sau inculpatului.

probe imediate (provenite din sursa originară) şi probe mediate (obţinute prin intermediari, mijlocit) – interesul acestei clasificări este legat de aprecierea probelor, valoarea lor de adevăr fiind mai scăzută atunci când sunt obţinute din altă sursă decât cea originară.

probe directe (dovedesc prin ele însele esenţa activităţii infracţionale) şi probe indirecte (nu duc prin ele însele, ci numai prin coroborarea cu celelalte, la rezolvarea cauzei penale) – corecta rezolvare a cauzei prin probe indirecte necesitând corelare şi relaţionament logic, care să susţină, dincolo de orice îndoială rezonabilă, existenţa şi săvârşirea infracţiunii de inculpat.

probe clasificate (informaţii/secrete de stat sau de serviciu) şi probe neclasificate – art. 352 alin. 11-12 C.pr.pen. permite, în anumite condiţii şi cu limitări dovada prin probe clasificate.

Importanţa probelor este dovedită de la declanşărea procesului penal şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, problemele fondului cauzei fiind rezolvate cu ajutorul lor. Formarea intimei convingeri a judecătorului referitor la realitatea stării de fapt pe care trebuie să o stabilească şi pe care trebuie se va întemeia hotărârea, depinde de corecta şi completa desfăşurare a probaţiunii şi de valoarea probelor administrate. Fiind guvernate de principiul liberei aprecieri, probele nu au valoare prestabilită, aprecierea fiecăreia realizându-se de organele de urmărire penală şi de instanţa de judecată, potrivit convingerii lor formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor.

Principiul liberei aprecieri a probelor a apărut în cadrul sistemului acuzatorial. Anumite limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor au fost instituite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că, instanţele nu pot dispune o condamnare întemeindu-se în mod exclusiv pe declaraţiile persoanelor audiate în cursul urmăririi penale, cărora inculpatul nu a putut să le adreseze întrebari în mod direct sau prin intermediul avocatului său. Curtea Europeană a limitat principiul liberei aprecieri a probelor în cazul audierii martorilor anonimi, persoanelor cărora le este protejată identitatea sau a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor acestora, statuând că probele obţinute de la martori în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la nivelul normal cerut de Convenţia Europeană, trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o masură determinantă pe mărturia anonimă. Principiile stabilite de Curtea Europeană permit existenţa unor mijloace compensatorii, care să asigure existenţa unui echilibru între acuzare şi apărare.

Secţiunea a II.a Mijloacele de probă

Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei acestea trebuie să le administreze. Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă denumirea de mijloace de probă și sunt acele mijloace prin intermediul cărora probele sunt administrate în procesul penal, informaţiile necesare rezolvării cauzei fiind relevante organelor judiciare şi participanţilor la activitatea judiciară.

Persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt: (i) suspectul sau inculpatul; (ii) persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente; (iii) martorii; (iv) experții.

Enumerarea mijloacelor de probă se face în art. 97 alin. 2 C.pr.pen. după cum urmează: declaraţiile suspectului sau inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, rapoarte de expertiză sau de constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă şi orice alt mijloac de probă care nu este interzis prin lege (cu caracter de noutate, testul poligraf poate fi folosit ca mijloc de proba).

§1 Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului

Nimeni nu cunoaşte mai bine cum a avut loc fapta penală decât infractorul. Deşi suspectul sau inculpatul nu are interesul să dezvăluie adevărul, declaraţiile lui cuprind aspecte a căror importanţă este incontestabilă în soluţionarea procesului. Declaraţiile acestuia reprezintă primul element prin care se exercită dreptul de apărare, aducând la cunoştinţa organului judiciar faptele şi împrejurările de natură a-l dezvinovăţi sau a reduce din vinovăţie.

Suspectul sau inculpatul trebuie ascultat întotdeauna, cu excepţia cazului când se sustrage de la desfăşurarea procesului penal sau refuză să dea declaraţii. Judecătorul poate dispune arestarea preventivă a acestuia în caz de sustragere. Suspectul sau inculpatul trebuie ascultat în diferite momente procesuale: după dispunerea continuarii urmăririi penale in personam, după punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul luării unei măsuri preventive, ori de câte ori este necesar în cursul judecăţii în primă instanţă şi apel. Nerespectarea obligaţiei de ascultare constituie motiv de nulitate a hotărârii deoarece inculpatul este lipsit de posibilitatea exercitarii dreptului la apărare.

Înainte de începerea audierii suspectului sau inclupatului i se aduc la cunoștință drepturile (art. 83 C.pr.pen.) și obligațiile sale (art. 108 alin. 2 C.pr.pen). La audiere organul judiciar comunica verbal, şi în scris, sub semnătură, suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta ce face obiectul cauzei şi obligaţiile sale procesuale. Audierea suspectului/inculpatului are două etape: (i) întrebări și lămuriri prealabile; (ii) relatarea orală. Procedura de ascultare/audiere este compusă din reguli procedurale. La începutul primei audieri, organul judiciar îl întraba pe suspect/inculpat date generale cu privire la persoana sa şi orice date importante pentru stabilirea situaţiei sale, iar la audierile următoarele, întrebările pot fi repetate dacă organul judiciar consideră necesar.

Suspectului sau inculpatului i se va aduce la cunoştinţă posibilitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei (dacă legea permite acest lucru), respectiv posibilitatea de a beneficia de o reducere a pedepsei, în situaţia recunoaşterii vinovăţiei în cursul judecăţii. Acesta are dreptul de a nu contribui la propria incriminare (ex. dreptul la tăcere, dreptul de a nu remite documente, etc.) și nu este obligat să dea declaraţii, acestea fiind un drept al său şi nu o obligaţie. Dreptul la tăcere poate fi exercitat referitor la oricare din faptele, ori împrejurările despre care este întrebat, rezultând refuzul de a da declaraţie. Neaducerea la cunoștință a drepturilor duce la excluderea probei. Dacă au fost date declarații anterior invocării dreptului la tăcere, instanța poate dispune citarea lor, fară a încalca dreptul la tăcere. Când suspectul/inculpatul este de acord să dea declaraţie, ascultarea propriu-zisă debutează cu lăsarea acestuia să declare ce doreşte, referitor acuzaţiile ce i se aduc, iar apoi i se pot adresa întrebări. Declarațiile se consemnează în scris.

Suspectul sau inculpatul nu depune jurământ. Atât înainte, cât şi în cursul audierii, suspectul sau inculpatul are dreptul de a se consulta cu avocatul său.

§2 Declaraţiile persoanei vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente

La stabilirea adevărului în procesul penal declaraţiile persoanei vătămate și ale celorlalte părţi în procesul penal pot aduce contribuţie apreciabilă. Declarațiile sunt consemnate în scris și pot pune în lumină diferite elemente de fapt care servesc drept probă cu privire la fapta comisă, persoana făptuitorului, modul de comitere, împrejurările și urmările faptei. De cele mai multe ori în activitatea de strângere a probelor organele judiciare reuşesc cu ajutorul declaraţiilor făcute de persoana vătămată și a părţi, să intre în posesia informaţiei care să contribuie la aflarea adevărului cu privire la obiectul cauzei penale, cum ar fi descrierea făptuitorului, relaţiile acestuia cu victima, natura şi felul obiectului material al infracţiunii, etc.

La începtului primei audieri, organul judiciar adresează, persoanei vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente, aceleași întrebări preliminare puse și suspectului sau inculpatului, după care li se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile procesuale, prevăzute la art. 111-112 C.pr.pen. În plus, persoana vătămată este informată asupra faptului că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate sau condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, ea poate fi încunoștințată de punerea lui în libertate în orice mod. Organul de urmărire penală poate dispune față de persoana vătămată și partea civilă măsuri de protecție (art. 125-130 C.pr.pen), când sunt îndeplinite condițiile de la art. 113 C.pr.pen. (statutul de martor amenințat sau vulnerabil; protecția vieții private sau a demnității).

Persoana vătămată, partea civliă și partea responsabilă civilmente nu depun jurământ. Audierea propiu-zisă a acestora decurge în același mod cu cea a suspectului sau inculpatului, cu diferența însă că persoana vătămată, partea civliă și partea responsabilă civilmente nu pot refuza să dea declarații. Atât înainte, cât şi în cursul audierii, persoana vătămată, partea civliă și partea responsabilă civilmente au dreptul de a se consulta cu avocatul.

§3 Declaraţiile martorilor

În doctrină s-a arătat că martorii sunt “ochii şi urechile justiţiei”, declarațiile lor fiind mijloace de probă foarte vechi şi aproape nelipsite în procesul penal. Martorul este persoana care are cunoştinţă despre o faptă sau împrejurare de fapt ce constituie probă și poate servi la aflarea adevărului în procesul penal (art. 114 C.pr.pen.). Martorul în sine nu este un mijloc de probă, ci doar declaraţiile lui dacă ajută la rezolvarea cauzei. Legea consacră că orice pesoană poate fi audiată în calitate de martor, sub singura condiție de a avea capacitate de a depune marturie. Prin urmare, pot fi audiați ca martori și:

minorii sub 14 ani, ascultarea având loc în prezența unuia dintre parinți, a tutorelui sau persoanei, ori reprezentantului instituției căruia minorul este încredințat spre creștere sau educare, iar dacă este necesar, va asista și un psiholog;

persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61-62 C.pr.pen. (organele de constatare și comandanții de nave sau aeronave);

soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații și surorile suspectului/inculpatului pot depune mărturie doar dacă doresc, nu sunt obligați și pot refuza. Dacă aleg să depună mărturie aceștia sunt obligați să relateze adevărul. Când sunt mai mulți suspecți sau inculpați, persoana care îndeplinește calitățile de mai sus în raport cu unul din suspecți/inculpați este scutită de a depune mărturie și împotriva celorlalți, dacă declarația nu poate fi limitată doar la cei din urmă.

Art. 115 alin. 2 și 3 C.pr.pen. prevede că persoana care se află într-o situație ce îi pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a fi martor (ex. suferă de o boală psihică) poate fi audiată doar când organul judiciar constată că este capabilă să relateze în mod conștient fapte și împrejurări de fapt conforme cu realitatea, deci nu este exclusă posibilitatea de a fi ascultați, sub condiția de a fi capabili să relateze conștient fapte verosimile.

Nu au capacitate de a fi martori: părțile și subiecții procesuali principali. Conform art. 81 alin. 2 C.pr.pen. persoana vătămată poate fi ascultată ca martor când încunoștintează organul judiciar că nu vrea să participe la procesul penal.

Drepturile și obligațiile martorului se manifestă în mai multe direcţii în procesul penal și sunt prevăzute în art. 120 C.pr.pen.

Drepturile martorilor sunt: (i) de a fi supus măsurilor de protecție și de a beneficia de restituirea cheltuielilor prilejuite de chemare în fața organelor judiciare; (ii) de a nu se acuza (dacă martorul a devenit suspect/inculpat, declarațiile date ca martor, nu pot fi folosite împotriva sa); (iii) de a ataca sentința cu apel, referitor la cheltuielile judiciare și indemnizațiile ce i se cuvin.

Obligațiile martorului sunt: (i) de a se prezenta în fața organelui judiciar care l-a citat la locul, ziua și ora arătate în citație – sancțiune: emiterea mandatului de aducere; (ii) de a depune jurământ sau declarație solemnă; (iii) de a comunica în scris, în 5 zile schimbarea adresei la care este citat – sancțiune: amendă judiciară; (iv) de a spune adevărul – sancțiune: săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Ascultarea martorilor debutează cu aceleași întrebări care se pun părților sau subiecților procesuali principali. Martorului i se cominică obiectul cauzei, calitatea și faptele/împrejurarile care au dus la audierea sa și este întrebat dacă este membru de familie, soț sau fost soț al suspectului/inculpatului, persoanei vătămate sau a celeorlalte părți, dacă se află în relații de prietenie sau dușmănie cu una din aceste persoane, ori dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii, comunicândui-se drepturile și obligațiile procesuale. El este lăsat să declare tot ce știe în legătura cu faptele și împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se adresează întrebari. Fiecare martor este audiat separat și fără prezența altor martori. Declarațiile martorului se consemnează în scris și nu pot fi folosite în cursul unui proces penal desfașurat împotriva sa.

Calitatea de martor are întâietate față de cea de expert, avocat, mediator sau reprezentant al unei părți, ori a unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Se subliniază în mod indirect, dar necesar, că într-un proces penal primează interesul stabilirii adevărului, și că față de acest imperativ, orice persoană care cunoaște împrejurări de fapt care pot conduce la aflarea adevărului are obligația de a depune mărturie, excepțiile de la această obligație fiind de strictă interpretare.

§4 Înscrisurile, procese-verbale, rapoarte de expertiză sau constatare, fotografii, mijloace materiale de probă

Înscrisurile

Înscrisul este actul unilateral sau convențional care emană de la una sau mai multe persoane fizice sau juridice de drept privat sau public, incusiv organele judiciare, ori care aparține acestor persoane. Înscrisurile pot fi: (i) oficiale – emană de la o unitate publică sau aparține unei astfel de unități; (ii) sub semnătură privată – înscrisul semnat poate să producă consecințe juridice în mediul privat.

La cererea organului de urmărire penală sau instanței de judecată orice persoană care deține un înscris necesar soluționării cauzei penale este obligat sa-l înmaneze celor ce l-au solicitat. Înscrisurile pot fi ridicate cu ocazia efectuării unei percheziții (domiciliare, corporale, ori a unui vehicul), ridicării silite, etc. Se vor analiza ca mijloace de probă şi nu ca înscrisuri, acele înscrisurile care poartă urma infracțiunii sau care sunt produsul/obiectul material al infracțiunii. În procesul penal, înscrisurile au rol mai redus decât în procesul civil, în activitatea de înfăptuire a justiţiei. În materie penală, întocmirea dinainte a unui mijloc de probă scris care poate ajuta la dovedirea infracţiunii, este o excepţie (ex. registrele contabile în caz de delapidare). Proba scrisă poate face parte din activitatea infracţională – ex. scrisoarea de ameninţare/şantaj, folosirea de acte false, etc.

În penal înscrisurile care pot servi ca mijloc de probă sunt înscrisuri ce dovedesc existenţa unor raporturi juridice care constituie situaţii premise ale unor infracţiuni şi înscrisurile care au servit ca mijloc la săvârşirea infracţiunii sau care sunt produsul acesteia. Este considerat înscris orice obiect pe care se află o exprimare scriptică care poate servi la stabilirea adevărului în cauza penală.

Prin urmare deosebim:

“Înscrisuri necaracterizate – obiecte care conţin menţiuni scriptice cu elemente susceptibile de a servi la aflarea adevărului, indiferent de materialul din care sunt confecţionate;

Înscrisuri caracterizate – procesele-verbale de constatare încheiate de organele judiciare.”

Procesele-verbale

Procesele-verbale sunt acte considerate mijloce de probă cu privire la constatările organelor de urmărire penală sau ale instanţei de judecată, în cursul urmăririi penale sau a procesului penal. Când în procesul-verbal sunt incorporate declarațiile părților sau martorilor, acestea își păstrează independența probatorie şi pot fi valorificate ca declarații ale participanților și nu ca înscrisuri.

Procesele-verbale pot fi încheiate și cu ocazia cercetării la fața locului, a reconstituirii sau a perchezițiilor. În cazul unei percheziţii domiciliare, înscrisul doveditor îl constituie autorizaţia instanţei, iar procesul-verbal de efectuare a percheziţiei este înscrisul care atestă actul procedural. Procesele-verbale prevăzute la art. 61 alin. 1 lit. a-c C.pr.pen. constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală, nu mijloace de probă și nu au valoarea unor constatări de specialitate.

Raportul de expertiză

Expertiza este un procedeu probatoriu, prin intermediul căreia o persoana abilitată oficial, numită expert, având cunoștințe specializate într-un anumit domeniu (știință, artă, tehnică, etc.) efectuează o serie de operații specifice pentru a lămuri, în procesul penal, anumite chestiuni de natură tehnică ce exced domeniul dreptului. Ea se utilizează pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului şi se regăseşte în art. 178 C.pr.pen. Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului este necesară opinia unui expert. De principiu expertiza este facultativă, însă există ipoteze când dispunerea și efectuarea acesteia devine obligatorie. Ea poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate (publice sau private), ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii.

Expertiza se dispune, conform art. 172 alin. 2 C.pr.pen., în condițiile art. 100 C.pr.pen., la cerere sau din oficiu de organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății de instanță, prin încheiere motivată. Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert. Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiză, precum și instituția ori experții desemnați.

În funcție de obiect există mai multe feluri de expertize care se realizează în procesul penal: expertiza criminalistică, genetica (ADN), tehnică, contabilă, psihiatrică, toxicologică, medico-legală (efectueată în cadrul instituțiilor medico-legale).

După efectuarea expertizei, constatările, clarificările şi opinia expertului sunt consemnate într-un raport. Dacă sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport, în care opiniile sunt consemnate separat. Raportul se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei cuprinde: (i) partea introductivă; (ii) partea expozitivă (descriere operaţii de efectuare a expertizei, metode, programe şi echipamente utilizate); (iii) concluziile (se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare şi orice alte precizări şi constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei).

Raportul de constatare

Reprezintă procedeul probatoriu ce constă în examinarea unor situații de fapt, mijloace de probă sau persoane, de către specialiști, medici-legiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul oranului de urmărire penală ori în cadrul alteor organe, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt, ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Constatarea are caracter facultativ, indiferent de natură şi se poate dispune în cursul urmăririi penale, prin ordonanță, din oficiu sau la cererea unei părți sau subiect procesual principal. Organul de urmărire penală stabilește obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea. Constatarea este efectuată de un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora.

O infracţiune se comite rareori fără a lăsa urme materiale, care apar datorită modului de săvârşire a infracţiunii şi mijloacelor/instrumentelor folosite de făptuitor. Alteori, urmele materiale sunt date la iveală de obiecte uitate/abandonate la locul infracţiunii. Descifrarea urmelor sau valorilor probante a obiectelor materiale presupune cunoştinţe de specialitate (ex. chimie, balistică, medicină legală) sau o bună stăpânire a unor procedee tehnice pe care organul de urmărire penală nu le posedă. Legea permite organelor de urmărire să folosească cunoştinţele specialisţilor pentru a clarifica semnificaţia urmelor sau a obiectelor materiale găsite la locul infracţiunii, pe baza datelor ştiinţei.

Constatările pot avea ca obiect ridicarea amprentelor digitale şi identificarea persoanei căreia îi aparţin (constatări dactiloscopice), stabilirea compoziţiei chimice a unor substanţe (constatări chimice), identificarea şi ridicarea urmelor (constatări traseologice), etc. Folosirea specialiştilor este necesară pentru stabilirea cauzelor morţii violente sau produsă de cauze necunoscute/suspecte a unei persoane, ori pentru a constata urmele infracţiunii pe corpul suspectului sau persoanei vătămate (autopsia medico-legală). Certificatul medico-legal întocmit în urma examinării unei peroane are valoarea unui raport de constatare.

Rezultatele activității se consemnează în raportul de constatare care cuprinde: datele specialistului, prezentarea situațiilor ce au facut obiectul constatării, descrierea operațiilor/metodelor efectuate, programele și echipamentele utilizate și concluziile certe afirmative/negative sau de probabilitate. Raportul este transmis organului de urmărire care l-a solicitat și care poate dispune refacerea lui, dacă apreciază că nu este complet sau concluziile nu sunt precise ori sunt contestate sau poate dispune efectuarea unei expertize. Instanța nu poate dispune efectuarea constatării, ori completarea/refacerea ei. Raportul este supus principiului liberei aprecieri a probelor, având aceiași valoare probatorie ca orice alt mijloc de probă.

Fotografiile

Fotografiile sunt mijloace de probă care pot ajuta la stabilirea adevărului într-o cauză penală prin imaginile conținute. Ele pot fi realizate de părți sau de organele judiciare cu ocazia unor activități de monitorizare a unor persoane sau a ridicării unor obiecte/înscrisuri în unei percheziții domiciliare, ori unei cercetări la fața locului. Problema folosirii unor metode oferite de tehnologie şi ştiinţă s-a pus de mai multă vreme în doctrină, practică şi mai ales sub aspect legislativ. Din perspectiva investigaţiei criminalistice ele sunt recomandabile, cu rezervele cuvenite pentru respectarea drepturilor omului şi cu anumite limite. Dispoziţiile Codului de procedură penală şi normele din legile speciale încearcă să se coreleze cu reglementările normelor internaţionale şi Constituţia.

Organele de urmărire penală pot constitui planșe foto în vederea realizării procedeului probatoriu al identificării de persoane sau obiecte. Planșele foto sunt rezultatele supravegherii tehnice efectuate în baza autorizației emise de judecătorul de drepturi și libertăți. Fotografiile sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor, având aceiași valoare probantă ca orice alt mijloc de probă.

Mijloace materiale de probă

Mijloace materiale de probă sunt obiectele care conțin sau poarta o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului. Corpurile delicte sunt deasemenea mijloace materiale de probă. Acestea sunt obiectele care: (i) au fost folosite/destinate să servească la săvârșirea infracțiunii; (ii) sunt produsul infracțiunii.

Varietatea infinită a obiectelor impune o clasificare din punctul de vedere al folosirii lor ca mijloace de probă. După criteriul legal grupele de obiecte sunt: obiecte folosite la săvârşirea infracţiunii; obiecte produse ale infracţiunii; obiecte care conţin/poartă o urmă a faptei săvârşite; orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului şi la soluţionarea cauzei.

La cererea organului de urmărire penală sau a instanței, persoana care deține un mijloc material de probă este obligată sa îl prezinte. Cu ocazia efectuării cercetării la fața locului, ridicării silite sau percheziției (domiciliare, corporale, a vehicului) pot fi ridicate mijloce materiale de probă, păstrate la sediul organului de urmărire penală pe parcursul întregului proces penal. Mijloacele de probă pot fi arătate părților/martorilor spre recunoaștere, ori pot fi fotografiate și folosite în procedeul probatoriu al identficării persoanelor/obiectelor sau se poate dispune efectuarea expertizelor criminalistice sau tehnico-științifice. Mijloace de probă materiale sunt și procesele-verbale de constatare încheiate în urma efectuării procedeului probatoriu prin care au fost ridicate. După dispunerea trimiterii în judecată, mijloacele materiale pot fi atașate, în plicuri sigilate, dosarului de urmărire penală și trimise la instanța de judecată. Daca mijloacele materiale de probă sunt probe directe vor fi reținute întotdeauna pentru stabilirea situației de fapt, iar dacă sunt indirecte reținerea/înlăturarea lor se realizează în funcție de modul în care se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

Importanţa mijloacelor de materiale de probă constă în faptul că aceşti “martori muţi”, cum au fost numiţi sugestiv, ştiu să “vorbească” şi să dea indicaţii, uneori, mai exact şi complet decât martorii adevăraţi şi nu ridică suspiciunea relei credinţe. Nu se exclude posibilitatea ca unele mijloace să fie contrafăcute sau alterate de cei interesaţi, pentru a induce organul judiciar în eroare.

§5 Orice alt mijloac de probă care nu este interzis prin lege.

Secţiunea a III.a Procedeul probatoriu

Procedeul probatoriu este o modalitate legală de obţinere a mijlocului de probă. Miljoacele de probă care conţin informaţiile ce interesează pentru rezolvarea cauzei penale ajung în posesia organelor judiciare prin anumite modalităţi. În categoria procedeelor probatorii se includ şi: percheziţiile, expertizele, metodele speciale de supreveghere sa cercetare (ex: interceptarea comunicaţiilor), reconstituirea, cercetarea la faţa locului, etc.

Secţiunea a IV.a Obiectul probaţiunii

Obiectul probaţiunii este constituit de existenţa unei infracţiuni şi de săvârşirea ei de către inculpat, de faptele privitoare la răspunderea civilă (dacă există parte civilă în cauză), de faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii, dar şi de “orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei” (se includ toate aspectele accesorii fondului – măsuri preventive, asiguratorii, de ocrotire şi de siguranţă, incompatibilitatea, suspendarea urmăririi penale sau a judecăţii, etc.). Inculpatul are dreptul de a nu contribui la propria acuzare. Principiul in dubio pro reo este un corolar al prezumţiei de nevinovăţie, conform căruia, în cazul în care acuzarea nu reuşeşte să răstoarne deplin această prezumţie, faptul va fi interpretat ca o probă în favoarea nevinovăţiei inculpatului. Potrivit practicii judiciare, chiar dacă inculpatul se autodenunţă, instanţa nu poate dispune condamnarea sa, dacă pe parcursul procesului penal prezumţia de nevinovăţie nu a fost răsturnată, pentru că orice îndoială profită inculpatului, iar recunoaşterea lui nu are valoare probatorie absolută. Funcţionalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanţa deosebită a acestora la aflarea adevărului şi la soluţionarea cauzelor penale. Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

CAPITOLUL V – SACŢIUNILE PREVĂZUTE PENTRU NERESPECTAREA DREPTULUI LA APĂRARE ÎN PROCESUL PENAL

Principiul legalităţii şi al apărării impun respectarea reglementărilor legale în desfăşurarea procesului penal. Deci, activitate procesuală trebuie să se efectueze în conformitate cu normele procesual-penale, participanţii la proces îndeplinind acte procesuale/procedurale pe care legea le prevede şi permite, cu respectarea condiţiilor legale. Sancţiunile procedurale sunt determinate de existenţa unor vicii procedurale care sunt de două categorii: violări ale legii şi omisiuni procedurale.

Garanţia aplicării principiului apărării şi al legalităţii în procesul penal, o reprezintă instituirea sancţiunilor penale, în cazul încălcării normelor de la baza desfăşurării activităţii procesuale (ex. cercetarea abuzivă şi arestare ilegală), sancţiuni disciplinare pentru persoanele ce abuzează de autoritatea acordată sau amenzi judiciare pentru martori, experţi şi interpreţi care nu respectă dispoziţiile procedurale. Aplicarea sancţiunilor nu are consecinţe directe asupra valabilităţii actelor efectuate fără permisiune sau cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează efectuarea lor. Garantarea apărării şi legalităţii impune instituirea sancţiunilor care atrag nevalabilitatea actelor efectuate cu încălcarea legii şi obligarea celor ce au încălcat legea să le refacă în condiţiile legii.

Sancțiunile sunt măsuri prin care se asigură respectarea legalității, dar și drepturilor și intereselor subiecților procesuali și au ca efect pierderea unor drepturi procesuale dispuse sau a unor acte procesuale/procedurale efectuate cu încălcarea legii, și după caz, obligația refacerii lor cu respectarea prevederilor legale. Instituirea sancţiunilor urmăreşte un scop multiplu: scop preventiv (preîntâmpină încălcarea legii, fiind un avertisment că nu va ramâne nesancţionată); scop sancţionator (desfiinţează actele efectuate cu încălcarea legii) şi scop reparator (reface actele procesuale desfiinţate). Sub acest ultim aspect, sancţiunea este privită ca un remediu procesual.

Sunt sancțiuni procesuale penale: (i) amenzile judiciare; (ii) decăderea; (iii) inadmisibilitatea; (iv) nulitatea; (v) excluderea probelor.

Secţiunea I Amenda judiciară

Amenda judiciară este sancțiunea pecuniară aplicată organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară, ori de instanța de judecată, persoanei care a comis o abatere judiciară. Nerespectarea de participanții la procesul penal a dispozițiilor procedurale poate atrage amenda judiciară. Aplicarea amenzii nu este incompatibilă cu aplicarea sanțiunilor de natură disciplinară, caz în care abaterea constituie și o încălcare a regulilor de deontologie profesională. Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanță și de judecătorul de drepturi și libertăți, de cameră preliminară sau instanța de judecata, prin încheiere. Persoana amendată poate cere în 10 zile de la comunicarea ordonanței sau încheierii, anularea sau reducerea pedepsei. Dacă persoana amendată justifică de ce nu și-a putut îndeplini obligația, judecătorul de drepturi și libertăți, de cameră preliminară sau instanța poate dispune anularea, ori reducerea amenzii. Cererea de anulare sau reducere a amenzii, aplicată prin ordonanță va fi soluționată de judecătorul de drepturi și libertăți, prin încheiere, iar cea aplicată prin încheiere va fi soluționată de un alt judecător de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară, ori de alt complet de judecată, prin încheiere.

Secţiunea a II.a Decăderea

Decăderea este sancţiunea procedurală care operează de drept și constă în pierderea exerciţiului unui drept procesual ca urmare a nerespectării unui termen peremptoriu prevăzut de lege. Această nu implică existența unei nelegalități ale unui act procesual/procedural. Actul efectuat după intervenția decăderii este nul și nu poate fi refăcut, cu excepția cazului în care instanța a dispus repunerea în termenul de exercitare a dreptului. Decăderea se deosebeşte de nulitate prin faptul ca: (i) nulitatea se referă la acte procesuale, iar decăderea la drepturi procesuale; (ii) nulitatea se referă la acte efectuate, iar decăderea la acte care nu mai pot lua fiinţă (a expirat termenul legal).

Secţiunea a III.a Inadmisibilitatea

Inadmisibilitatea este sancţiunea procedurală care are o manifestare autonomă, în cele mai frecvente cazuri fiind consecinţă decăderii sau nulităţii. Ea privește acțiunile subiecților procesuali principali sau ale părților din proces, nu pe cele ale organelor judiciare, deoarece aceasta din urmă își respectă limitele competenței stabilite de lege, iar când le depășesc poate interveni nulitatea relativă sau absolută. Cod de procedură penală prevede, cu caracter de excepție, sancţiunea inadimisibilității actele organelor judiciare. Inadmisibilitatea interzice efectuarea unui act pe care legea îl interzice.

Secţiunea a IV.a Nulitatea

Nulitatea este considerată cea mai importantă sancţiune. Ea intervine ori de câte ori un act procesual sau procedural, ori o activitate procesuală s-a realizat fară respectarea legii. Actele îndeplinite în afara condițiilor stabilite de lege sunt lipsite de valoare, fiind caracterizate ca ineficace din punct de vedere juridic. Nulitatea poate fi absolută de ordine publică sau relativă de ordine privată şi se poate îndreptată împotriva actelor procesuale și procedurale. Ea trebuie invocată de cei interesaţi sau ridicate din oficiu pentru a produce efecte, înainte de rămânerea definitivă a hotărârilor judecătorești, ele nu operează automat, prin simpla încălcare a legii. Invocarea se face pe calea excepţiei de nulitate sau prin intermediul căilor de atac şi nu permite tergiversarea procesului penal.

Pentru a fi incidentă nulitatea, trebuie îndeplinite condițiile: (i) încălcarea dispozițiilor legale referitoare la desfășurarea procesului penal (excepţie art. 281 C.pr.pen.); (ii) actul nelegal să fi produs o vătămare procesuală drepturilor părților, ori subiecților procesuali principali; (iii) vătămarea procesuală să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea/desființarea actului.

În dreptul român nulităţile ca sancţiuni procedurale sunt strâns legate de existenţa unei vătămări procesuale, produsă prin efectuarea unui act în condiţii nelegale. Nu orice încălcare a legii duce la anularea actului astfel îndeplinit. În practică s-a apreciat că nu este lovită de nulitate citarea, dacă s-au inserat mențiuni greșite referitoare la indicarea adresei inculpatului în citaţia emisă, iar agentul procedural a identificat domiciliul celui citat şi a reuşit să realizeze procedura. Deşi legea a fost încălcată citarea rămâne valabilă pentru că nu s-a produs nicio vătămare, cel citat luând cunoştinţă de termenul judecăţii şi având timp să-şi organizeze apărarea.

Secţiunea a V.a Excluderea probelor

Leguitorul a prevăzut excluderea probelor obținute nelegal ca o sancțiune procedurală distinctă, care intervine în materia probațiunii în ipoteza încălcării principiului legalității și loialității administrării probelor. Sancțiunea excluderii probelor presupune administrarea acestora în condiții de nelegalitate, fiind avute în vedere: (i) probele obținute prin tortură și cele derivate din acestea; (ii) orice probe obținute nelegal și cele derivate din acestea.

CAPITOLUL VI – EXERCITAREA DREPTULUI LA APĂRARE PRIN INTERMEDIUL CĂILOR DE ATAC

Cu ocazia judecării cauzelor penale în primă instanţă se pot comite greşeli în corecta stabilire a faptelor şi aplicarea dispoziţiilor legale. Remedierea erorilor necesită supunerea pricinii unei noi judecăţi, iar instituţia care creează această posibilitate este calea de atac. Ea constituie mijlocul procedural indispensabil pentru garantarea drepturilor individuale împotriva hotărârilor judecătoreşti greşite şi periculoase pentru cetăţeni şi autoritatea justiţiei. Instituţia căilor de atac este foarte veche. Jurisconsulţii români au fundamentat cu precizie bazele instituţionale ale căilor de atac. Procesul penal modern a dat o amploare deosebită căilor de atac ca număr şi reglementare, dar a alunecat pe panta unui formalism exagerat.

Prin căi de atac înţelegem căile legale deschise părţilor şi terţilor pentru obţinerea unei noi hotărâri, într-un litigiu asupra căruia există decizia unei instanţe. Căile legale de atac sunt instituțiile de drept create în scopul preîntâmpinării și înlăturării erorilor în realizarea justiției. Ele sunt mijloace procesuale care permit o nouă examinare a procesului în care s-au pronunțat una sau mai multe hotărâri judecătorești, pentru desființarea lor totală sau parțială, când sunt greșite în fapt sau drept. Judecata în orice cale de atac are caracterul activităţii de control judecătoresc și rol preventiv, ori reparatoriu. Exercitarea căii de atac are rol de: (i) repararea greşelilor strecurate în hotărârea judecătorească; (ii) realizarea uniformităţii în interpretarea şi aplicarea legii. Obiectul căilor de atac constă în determinarea noii judecăţi, iar finalitatea în repararea erorilor comise de prima instanță.

Secţiunea I Căile ordinare de atac – Apelul

În procesul penal român apelul reprezintă singura cale de atac ordinară împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanţă, prin care s-a judecat fondul cauzei. Această cale este exercitată în cadrul celui de-al doilea grad de jurisdicţie împotriva hotărârilor judecătorești nedefinitive, pronunțate în primă instanță. Apelul este calea de atac ordinară de fapt și de drept, întrucât, odată exercitat are efect devolutiv total, în sensul că provoacă un control integral în fapt și drept cu privire la persoana care l-a declarat, la calitatea lui și la persoana la care se referă, fiind o nouă judecată în fond a cauzei. Aplelul este și o cale de reformare a hotărârii, iar în cazul admiterii lui hotărârea atacată este desființată integral sau în parte, cauza primind o nouă rezolvare la instanța de apel. În penal apelul este o prelungire necesară dreptului la apărare şi exerciţiului acţiunii represive.

§1 Hotârârile supuse apelului

Pot fi atacate cu apel, odată cu fondul: (i) sentințele (dacă legea nu prevede altfel) și (ii) încheierile, date în primă instanță. Apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea sentinței.

§2 Titularii dreptului de apel

Conform art. 409 alin. 1 C.pr.pen., pot face apel:

Procurorul – împotriva oricărei hotărâri penale de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, iar în acțiunea civilă, procurorul poate face apel chiar dacă acțiunea civilă nu este exercitată din oficiu și indiferent dacă partea civilă a declarat sau nu apel în cauză.

Inculpatul – poate ataca hotărârea primei instanțe sub aspectul laturii penale și civile. El poate ataca sentințele de achitare sau încetare a procesului penal și temeiurile în baza căruia au fost date. Reprezentantul legal, avocatul sau soțul inculpatului poate declara apel pentru acesta.

Persoana vătămată – poate ataca cu apel latura penală, partea civilă – poate ataca cu apel latura penală și civila, iar persoana responsabilă civilmente – poate declara apel referitor latura cilivă, iar în ceea ce privește latura penală doar în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în civil. Pentru aceste părți pot face apel și reprezentanții legali sau avocatul.

Martorul, expertul, interpretul sau avocatul – referitor la cheltuieli judiciare, indemnizații cuvenite și amenzi judiciare aplicate. Aceste persoane au calitatea de subiecți procesuali și pot ataca sentința sau încheierea pronunțată dacă drepturile le-au fost vătămate. Apelul declarat de avocatul inculpatului decedat este admisibil, pentru că se exercită în calitate de apărător, nu de reprezentant. Apelul martorului la soluția de condamnare a inculpatului este inadmisibil.

Persoanele a căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau act al instanței – pot face apel dacă drepturile lor sunt vizate defavorabil.

§3 Termenul și repunerea în termenul de apel

Termenul de declarare a apelului – 10 zile și de la comunicarea copiei minutei, dacă legea nu dispune altfel. Pentru martorul, expertul, interpretul sau avocatul, care formulează pretenții, termenul curge de la pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra celor atacate, cel târziu 10 zile de la pronunțarea sentinței, iar pentru persoanele a căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanței, de la data aflării despre actul/măsura care a provocat vătămarea.

Repunerea în termen este mijlocul procesual prin care titularul, ce nu a declarat apel din cauze neimputabile, este repus în dreptul din care fusese decăzut la expirarea termenului de apel, dacă sunt îndeplinite condițiile: (i) apelul să fie declarat după termenul legal; (ii) întârzierea să aibă o cauză temeinică; (iii) cererea să fie introdusă în 10 zile de la încetarea cauzei.

§4 Declararea și motivarea apelului. Renunțarea la apel. Retragerea apelului.

Declararea și motivarea apelului – se face prin cerere scrisă și cuprinde elementele de la art. 412 C.pr.pen. Apelul se motivează, arătându-se motivele de fapt și drept pe care se întemeiază. Conform art. 413 alin. 1 C.pr.pen. cererea de apel se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă.

Renunțarea la apel – reprezintă declarația prin care părțile sau persoana vătămată îndreptățite să facă apel, arată în mod explicit, că nu înțeleg să folosească acest drept (art. 414 C.pr.pen.).

Retragerea apelului – poate fi facută de persoana vătămată, de oricare dintre părțile apelante și de procurorul ierarhic superior, pentru apelul declarat de procuror. Apelul poate fi retras până la închiderea dezbaterilor la instanța de apel. Retragerea trebuie facută personal sau prin mandatar special. Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul legal.

§5 Efectele apelului

Efect suspensiv – în termenul de declarare și în cursul judecării căii de atac a apelului, hotărârea este împiedicată să rămână definitivă și executarea ei este suspendată. Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, referitor latura penală și civilă, dacă legea nu dispune altfel.

Efect devolutiv – transmiterea integrală/parțială a aspectelor supuse judecății de la prima instanță la instanța de apel. Efectul este limitat în funcție de apelant, recurent și calitatea apelantului.

Efectul neagravării situației în propriul apel – instanța de apel ce soluționează cauza nu poate crea o situație mai grea pentru apelant. În apelul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel nu-i poate agrava situația. Efectul opereză dacă apelul părților sau al unor părți ce formează un grup cu aceeași poziție procesuală este singurul introdus sau singurul admis.

Efect extensiv – remediul procesual care înlătură erorilor săvârșite în înfăptuirea justiției, constă în posibilitatea de resfrângere a căii de atac față de părțile în privința cărora hotărârea primei instanțe a rămas definitivă prin neatacare.

§6 Judecarea apelului

Obiectul judecății în apel constă în verificarea hotărârii primei instanțe pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a înscrisurilor noi prezentate. Instanța are obligația să efectueze un control judiciar asupra hotărârii atacate referitor la aspectele de fond de fapt/drept și adiacente.

§7 Soluționarea apelului

Respingerea apelului – ca tardiv, inadmisibil ori nefondat.

Admiterea apelului – când hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică. Admiterea apelului implică desființarea totală sau parțială a hotărârii atacate și pronunțarea uneia noi.

§8 Hotărârea instanței de apel

Hotărârea prin care se pronuntă instanța de apel se numește decizie și este definitivă, dar poate fi atacată prin căile extraordinare de atac, dacă sunt îndeplinite condițiile legii. Decizia este structurată astfel: parte introductivă, expunere și dispozitiv (soluție).

§9 Rejudecarea cauzei după desființarea hotărârii atacate cu apel

Actul de sesizare subsidiar al instanței căreia îi revine obligația de a rejudeca princina este decizia instanței de apel. Judecata se desfășoară potrivit dispozițiilor aplicabile la soluționarea cauzelor în primă instanță și nu presupune o nouă desfășurare a întregii activități procesuale îndeplinită de prima instanță, ci doar efectuarea actelor ce se subsumează acestei activități. Rejudecarea cauzei se caracterizează prin existența unor limitări de natură procesuală și substanțială. Instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de apel, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la soluționarea apelului.

Secţiunea a II.a Căile extraordinare de atac

Principiul legalităţii şi al aflării adevărului în cauza penală obligă instanţele judecătoreşti la o corectă rezolvare a pricinilor supuse judecăţii, în conformitate cu toate normele de drept şi în deplină concordanţă cu realitatea faptelor petrecute. În sistemul nostru jurisdicțional, în virtutea principiului autorității de lucru judecat, hotărârile judecătorești rămase definitive sunt prezumate ca exprimă adevarul, iar o nouă judecată cu privire la aceeași faptă și persoană nu mai este posibila. Ca atare, hotărârile definitive sunt executorii și au autoritate de lucru judecat. Această autoritate împiedică atacarea pe căi obişnuite a hotărârilor judecătoreşti care au această putere. Numai o împrejurare deosebită permite supunerea lor unei examinări ulterioare şi doar printr-o procedură care are caracter excepţional. Principiul autorității lucrului judecat nu poate afecta principiile fundamentale ale legalității și aflării adevarului, atunci când în care hotărârile penale definitive nu corespund acestor două condiții imperative.

În activitatea jurisdicțională pot să apară erori ce duc la pronunțarea de hotărâri netemeinice sau nelegale și chiar la rămânerea definitivă a acestora. Pentru a rezolva aceste situații de excepție, legiuitorul a reglementat proceduri cu caracter excepțional, numite căi extraordinare de atac. Fara să reprezinte noi grade de jurisdicție, căile extraordinare constituie remedii procesuale menite să repare erorile hotărârilor penale rămase definitive. Remediul constă în căile de atac extraordinare. Realizarea justiţiei a demonstrat, că apar hotărâri definitive, cu caracterul nelegal şi greşit, rezultând necesitatea remediului de a supune cauzele unei noi proceduri judiciare, pentru îndreptarea greşelilor.

În sistemul nostru procesual penal, sunt reglementate următoarele căi extraordinare de atac: (i) contestația în anulare; (ii) revizuirea; (iii) recursul în casație; (iv) redeschiderea procesului penal în cazul judecății în lipsa persoanei condamnate.

§1 Contestaţia în anulare

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac având o natură juridică mixtă de anulare şi retractare. Ea nu poate fi folosită decât atunci când o cauză a fost definitiv judecată. Contestația în anulare împotriva hotărârilor penale definitive poate fi facută doar în cazurile prevăzute la art. 426 C.pr.pen. Condiția comună a cazurilor de contestație este ca hotărârea atacată să fie definitivă. Caracterul de anulare al acestei căi de atac extraordinare derivă din împrejurarea că prin exercitarea ei se urmăreşte desfiinţarea hotărării definitive constatate, ca o consecinţă a îndeplinirii unor acte procedurale cu încălcarea legii. Anularea are drept efect repunerea cauzei în aceeaşi etapă a judecăţii în care aceasta s-a aflat înainte de rămânerea definitivă a hotărârii. Contestaţia în anulare are drept temei nulitatea actelor de procedură efectuate, nu şi greşita soluţionare a fondului cauzei. Caracterul căii extraordinare de atac evidenţiază că aceasta trebuie folosită doar în cazuri deosebite, astfel contribuind la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.

§2 Revizuirea

În înfăptuirea justiţiei penale sunt posibile erori judiciare care îşi au izvorul în nenumărate cauze. Astfel, sunt posibile erori judiciare datorită necunoaşterii adevăratei situaţii de fapt de instanţa de judecată, folosirea unor probe denaturate (datorate unor activităţi infracţionale) sau corupţia organelor care au rezolvat cauza. Prin revizuirii se pot critica hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea drepturilor prevăzute în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încălcarea constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Revizuirea are o natură juridică tipică deosebită de celelalte căi extraordinare de atac. Ea se foloseşte împotriva hotărârilor penale definitive și face parte din căile extraordinare de atac. Această natură este strâns legată de posibilitatea intervenirii unor erori judiciare. O revizuire presupune o eroare ce decurge din inexacta stabilire a situaţiei de fapt. A menţine o hotărâre judecătorească când s-a dovedit viciată sub aspectul stabilirii adevărului, înseamnă a sacrifica un principiu abstract, dar și a sacrifica interesele justiţiei şi cele ale cetăţenilor. Revizuirea este mijlocul procesual prin care sunt atacate hotărârile judecătoreşti definitive care conţin grave erori de fapt. Pot fi supuse revizuirii hotărârile prin s-a rezolvat fondul cauzei printr-o soluție de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal. Legiuitorul a limitat motivele în care se poate declanşa acest remediu procesual la art. 453 C.pr.pen. sau la constatarea Curţii Europeane a Drepturilor Omului a încălcarii unui drept prevăzut în Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

§3 Recursul în casație

Recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pot formula cererea de recursul în casație inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente sau procurorul, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Părțile și procurorul pot retrage recursul declarat până la închiderea dezbaterilor la instanța de recurs. Cazurile în care se poate face recurs sunt prevăzute la art. 438 C.pr.pen. şi pot constitui temei al casării hotărârii dacă nu au fost invocate în apel sau dacă au fost invocate, dar au fost respinse, ori instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Art. 434 alin. 1 C.pr.pen. prevede în mod expres care hotărâri pot fi atacate cu recurs în casație, iar alin. 2 care nu pot fi atacate. Recursul în casație exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obținerea condamnării de instanța de recurs.

Dacă cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat. Admisibilitatea cererii se examinează în camera de consiliu de un singur judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent, când procedura de comunicare este legal îndeplinită. Când cererea este nefondată, nu este făcută în termenul legal sau nu s-au respectat dispozițiile legii, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație, iar dacă a fost retrasă, va lua act de retragere prin încheiere. Dacă instanța constată că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile art. 434-438, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii și trimite cauza spre judecare.

§4 Redeschiderea procesului penal în cazul judecății în lipsa persoanei condamnate

Redeschiderea procesului penal este o cale de retractare prin intermediul căreia persoana condamnată definitiv, judecată în lipsă, solicită redeschiderea procesului, în termen de o lună din ziua în care a luat la cunoștință de desfășurarea procesului penal împotriva sa. Dreptul de a compărea în persoană apare pentru respectarea dreptului la apărare și oferă posibilitatea instanței de a-și forma o impresie referitoare la acuzat prin ascultarea declarațiilor ce intenționează să le dea.

Art. 6 din Comisia europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale garantează, dreptul persoanei de a se apăra ea însăși și de a întreba sau obține audierea martorilor, ceea ce presupune prezența inculpatului în fața instanței. Curtea recunoaște acest drept doar când judecarea în lipsă nu este consecința renunțării voluntare din partea acuzatului la dreptul de a fi prezent în instanță. Conform art. 466 alin. 1 C.pr.pen. persoana judecată în lipsă, condamnată definitiv poate solicita redeschiderea procesului desfășurat împotriva sa printr-o notificare oficială. Este considerată persoană judecată în lipsă, persoana condamnată care: (i) nu a fost citată la proces și nu a luat la cunoștință în niciun mod oficial despre aceasta; (ii) a avut cunoștință despre proces, dar a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștința instanța.

Instanța competentă să judece cererea de redeschidere este instanța care a judecat în primă instanță sau apel. Admisibilitatea cererii se examinează de urgență, în ședință publică, cu citarea părților și subiecților procesuali principali și cu participarea persoanei private de libertate, finalizându-se printr-o hotărâre în condițiile legii. În baza celor constatate instanța poate dispune prin încheiere, admiterea cererii sau prin sentință, respingerea acesteia. În urma rejudecării instanța poate: (i) respinge pe fond cererea (menține hotărârea inițială); (ii) admite cererea și dă o soluție de: achitare/încetare a procesului penal, ori reindividualizarea pedepsei, fară a crea o situație mai grea pentru inculpat. Procedura redeschiderii are efect extinctiv și cu privire la părțile care nu au formulat cererea (ceilalți condamnați), hotărând pentru ei, fară a le crea o situație mai grea.

Căile extraordinare de atac nu reprezintă rezolvarea unei noi cauze şi nici grade de jurisdicţie suplimentare, pentru că ele nu constituie posibilităţi obişnuite la care părţile pot recurge, când consideră că hotărârea definitiv pronunţată este criticabilă. Astfel, reluându-se pe calea revizuirii un proces penal, aceasta nu presupune judecarea cauzei într-o nouă treaptă de jurisdicţie, ci în caz de admitere în principiu a căii de atac, se repetă faza judecăţii, menţinându-se în cadrul respectiv posibilitatea parcurgerii din nou a tuturor gradelor de jurisdicţie (judecata în primă instanţă, apel, recurs). În concluzie, căile extraordinare de atac nu fac parte din mecanismul normal, obişnuit al procesului penal, ele reprezentând proceduri cu caracter excepţional.

CAPITOLUL VII PRACTICĂ – JURISPRUDENȚĂ

CONCLUZII

§1 Argumente cu privire asupra temei

În procesul penal al oricărui stat de drept unul din principiile esenţiale ce stă la baza legalităţii şi democraţiei îl constituie asigurarea dreptului la apărare. Dreptul de apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce pot fi folosite de o persoană pentru materializarea apărării împotriva învinuirilor ce i se aduc sau tentativelor de încălcare a drepturilor, dar şi posibilitatea de a-şi valorifica cererile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului. Fără existenţa dreptului de apărare în legislaţia modernă părţile procesului penal ar fi simpli spectatori în faţa justiţiei, care ar putea fi arbitrară. Dreptul la apărare este garantat suspectului/inculpatului, persoanei vătămate şi părții civile sau responsabile civilmente. Apărarea se poate exercita personal și prin avocat. Prin dreptul de apărare fiecare persoană interesată se apără şi îşi spune adevărul, căci mai bine ca persoana însăşi implicată nimeni nu cunoaşte realitatea justă.

Legiuitorul român prin reglementările din Constituţia din 1991, din Codul de procedură penală şi din legile speciale, a înţeles să ocrotească părţile procesului penal prin asigurarea dreptului la apărare, justiţia penală având grave repercusiuni asupra persoanei găsită vinovată (privarea de libertate). Dată fiind importanţa primordială a dreptului la libertate, dreptul la apărare vine să completeze acest drept, legiuitorul a creat în art. 10 C.pr.pen. şi art. 24 din Constituţia României posibilitatea asistenţei juridice obligatorii a părţilor, în special suspectului/inculpatului. De regula, apărarea este personală sau prin apărător ales din iniţiativa părţii (când asigurarea apărării nu este obligatorie), dar în situaţii deosebite sau care prezintă gravitate, ori când organele juridiciare apreciază ca fiind necesar, legiuitorul a impus asistenţă juridică obligatorie cu posibilitatea desemnării unui apărător din oficiu, când nu există unul ales de parte. Instituţia apărătorului din oficiu încetează în prezenţa apărătorului ales.

Legea condiţionează desfăşurarea judecăţii, cu respectarea întocmai a dreptului de apărare, iar în cazul încălcării prevederilor legale, activitatea procesuală este invalidă. Nerespectarea acestui drept (asigurarea unui apărător când prezenţa acestuia este obligatorie) de organele de urmărire penală, de procuror sau în cursul judecăţii reprezintă o gravă încălcare a dreptului la apărare şi este sancţionată cu nulitatea actelor de procedură încheiate cu încălcarea acestui drept.

Dreptul de apărare este garantat suspectului sau inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal, oricare având dreptul să fie asistată de apărător în cursul urmăriri penale și al judecăţii, fără a face deosebiri între fazele sau momentele concrete în care s-ar găsi procesul penal, punându-se capăt concepţiei vechi prin care se nega necesitatea apărării, pornind de la falsa prezumţie că acuzatul este nevinovat şi atunci nu are nevoie de apărător sau este vinovat şi din nou apărarea nu mai este necesară. În prezent dreptul la apărare este un drept fundamental al omului, fără de care este de neconceput justiţia, ca soluţie a ordinii de drept a unui stat modern şi democrat.

Alături de suspect/inculpat sau de celelalte părţi ale procesului penal, apărătorul este avocatul care prin cunoştinţele sale juridice se pune în slujba părţii pe care o reprezintă, păstrându-se în echilibru faţă de acesta şi de justiţie. Avocatul urmăreşte realizarea şi respectarea intereselor părţii reprezentate, astfel încât să nu denatureze adevărul în realizarea obiectivelor, rămânând în sfera de cuprindere a legii, servind legea sau realizarea justiţiei, fără a încălca regulile profesiei de avocat.

§2 Corelări cu Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat

Activitatea de asistenţă juridică desfăşurată de apărător urmează a fi stabilită în funcţie de părţile a cărora asistenţă se acordă. Sumele plătite de cei care beneficiază de asistenţa avocatului sunt avansate de subiecții procesuali principali şi apoi suportate potrivit normelor care reglementează cheltuielile judiciare.

Din motive temeinice de protecţie socială determinată, lipsa mijloacelor băneşti de acoperire a retribuţiei avocatului nu ar trebui să constituie o piedică în realizarea neîngrădită a acestui drept de cel avut, dar şi de persoanele cu o situaţie materială precară. Legea trebuie în mod exact să stipuleze cine şi în ce condiţii suportă plata sumelor cuvenite avocatului pentru activitatea depusă. Lipsa reală a mijloacelor materiale nu trebuie să constituie o piedică la realizarea dreptului de apărare, motiv pentru care în normele privind organizarea şi funcţionarea avocaturii există dispoziţii care se referă la acoperirea drepturilor băneşti cuvenite avocatului, atunci când acesta este desemnat din oficiu şi partea nu-l poate plăti.

Inechitatea care poate să apară între cei bogaţi şi cei fără mijloace materiale există de multă vreme şi a fost constant semnalată de mai mulţi autori care permanent au pledat în favoarea unei măsuri de protecţie socială şi în această materie, sărăcia neurmând să constituie un motiv de inegalitate a persoanelor în faţa legii sau să ducă la imposibilitatea realizării drepturilor procesuale şi îndeosebi a dreptului de apărare.

§3 Aspecte de drept comparat cu referire la Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului

Dreptul la apărare este reglementat şi în legislaţiile altor state. Astfel, în art. 19 din Codul de procedură penală al Federaţiei Ruse se arată că suspectul are dreptul la apărare. Instanţa de judecată, procurorul, anchetatorul şi persoana care efectuează cercetarea penală sunt obligaţi să asigure suspectului posibilitatea de a se apăra, prin mijloacele şi metodele stabilite de lege, împotriva învinuirii ce i se aduce şi să-i asigure protecţia drepturilor sale personale şi patrimoniale.

În Codul de procedură bulgar, în art. 14 se arată că acuzatul are dreptul la apărare. Acuzatului şi celorlalţi cetăţeni care participă în procedura penală li se pun la dispoziţie toate mijloacele procedurale necesare pentru apărarea drepturilor lor şi intereselor legale.

În Constituţia Spaniei, drepturile fundamentale sunt riguros reglementate, în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu normele Uniunii Europene, consacrându-se dreptul cetăţenilor spanioli la libertate şi siguranţă. Privarea de libertate se poate face numai în condiţiile prevăzute de lege. Constituţia spaniolă instituie obligaţia organelor judiciare de a aduce la cunoştinţa persoanei arestate motivele arestării, drepturile de care se bucură, într-o limbă pe care să o înţeleagă. Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal este deplină. Codul de Procedură Penală spaniol reglementează dreptul la apărare în titlul V, intitulat “Dreptul la apărare și beneficierea de probe în cadrul proceselor penale”. Orice persoană căreia i se impută un act ce poate fi pedepsit va putea să-şi exercite dreptul la apărare, acţionând printr-o procedură indiferent care este aceasta, de îndată ce i se comunică existenţa sa, putând face obiectul unei detenţii, sau a vreunei măsuri preventive sau putând fi dată în judecată, drept pentru care va trebui să i se aducă la cunoştinţă acest drept.

Pentru a-şi exercita dreptul acordat, persoanele interesate vor trebui să fie apărate de avocaţi aleşi sau numiţi din oficiu, dacă nu au fost numiţi, şi în orice caz când ele o solicită. Arestul preventiv nu poate dura mai mult decât cel strict necesar pentru a se realiza cercetările privind lămurirea faptelor.

Statul nostru acordă ocrotirea intereselui individual al cetăţenilor şi în acelaşi timp interesul general al societăţii de a stabili adevărul în cauzele penale aflate spre soluţionarea pe agenda organelor judiciare şi de a se evita erorile, conducând către o justiţie cât mai eficace. Fiind unul din drepturile cetăţeneşti cu cele mai largi implicaţii în activitatea judiciară, dreptul de apărare se impune a fi în continuare perfecţionat, în scopul asigurării valenţelor sale în tot cursul procesului penal.

Înscrierea dreptului de apărare între regulile de bază ale procesului penal a impus, în concepţia legiuitorului, instituirea unei game largi de mijloace legale care să conducă la constatarea împrejurărilor ce susţin apărarea.

În consecinţă, în economia dispoziţiilor Codului de procedură penală au fost asigurate părţilor diverse posibilităţi pentru a învedera organelor jurisdicţionale temeinicia susţinerilor şi cererilor prezentate ori pentru a combate învinuirile ce se aduc, ori pretenţiile formulate.

Ca un exemplu, al punctului de vedere al Curţii Europene a Drepturilor Omului, este hotărârea din data de 21 aprilie 1998, dosar nr. 11/1997/975/1997, care a statuat că “(…) instanţa de judecată are obligaţia să înlăture orice manifestare de superficialitate şi formalism în ceea ce priveşte respecatarea dreptului de apărare. Acest drept, prin importanţa pe care o reprezintă, excede chiar sferei intereselor suspectului şi inculpatului, pentru că acest drept interesează întreg procesul penal şi activitatea judiciară în general”. Această hotărâre conturează extrem de elocvent dimensiunile reale ale dreptului de apărare şi obligaţiile organelor judiciare în asigurarea unei efective realizări a acestui drept.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE