Dreptul Copilului la Protectie Alternativa

=== 69ce03b889a640fd1d1cb1f569b0299b5cc05f9a_658427_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I PROTECȚIA INTERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR COPILULUI

Instrumente universale de protecție

1.1. Instrumente O.N.U.

1.2 Instrumente de protecție a drepturilor copilului privind muncă

1.3 Instrumente internationale umanitare de protecție a drepturile copilului

1.4 Instrumente de drept internațional penal de protecție a drepturilor copilului

1.5 Instrumente de drept internațional privat de protecție a drepturilor copilului

CAPITOLUL II TUTELA- PRIMA MĂSURA LA PROTECȚIE ALTERNATIVĂ

Cazuri de instituire a tutelei

Persoanele obligate să înștiințeze instanța de tutelă

Tutorele

Persoana care poate fi numită tutore

Persoana care nu poate fi numită tutore

Desemnarea tutorelui de către părinte

Desemnarea mai multor tutori

Numirea tutorelui de către instanța de tutelă

Consiliul de familiei

Membrii și rolul consiliului de familie

Constituirea, modificarea și înlocuirea consiliului de familie

Funcționarea consiliului de familie

CAPITOLUL III ADOPȚIA

3.1. Noțiunea actuală a adopției potrivit Noului cod civil

3.2. Scopul adopției

3.3. Natura juridică a adopției

3.4. Principiile adopției

3.5. Structura adopției

3.6. Efectele adopției

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a face o analiză a uneia dintre cele mai importante instituții ale dreptului civil, respectiv instituția dreptutului copilului la protecție alternativă.

Structurată în 3 (trei) capitole, lucrarea debutează cu prezentarea, în cadrul primului capitol, a principalelor instrumente legislative interne și internaționale în materia protecției drepturilor copilului.

În cuprinsul celui de-al doilea și al treilea capitol se regăsește o analiză exhaustivă, la nivel teoretic, a instituțiilor de protecțe alternativă respective tutela și adopției așa cum se regăsesc aceastea reglementate în Noul Cod civil.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept civil, adopția la nivel național și internațional.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, prin aceasta urmârindu-se a analiza cât mai exact ceea ce presupune instituția dreptutului copilului la protecție alternativă la nivel național..

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor făcându-se referire la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului civil, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel, observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței materiei dreptutului copilului la protecție alternativă în protejarea interesului major al minorului.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor ;

cercetarea documentară întreprinsă pentru a înțelege pe deplin importanța consacrării instituției dreptutului copilului la protecție alternativă la nivel național;

cercetarea documentară;

cercetarea indirectă.

CAPITOLUL I

PROTECȚIA INTERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR COPILULUI

Instrumente universale de protecție

Instrumente O.N.U

După adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, în 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în domeniul protecției universale a omului peste 60 de convenții și declarații.

Însă, scopul prezetei lucrări este acela de a sintetiza marea majoritate a convențiilor și protoalelor adoptate, la nivel intrenațional, în domeniul protecției copilului.

După cum am precizat anterior, după anul 1948, în cadrul O.N.U. au fost adoptate peste 60 de convenții și declarații privind drepturile omului. Printre acestea se numără și Convenția cu privire la drepturile copilului, convenție ce a fost adoptată de Adunarea Generală la 20 noiembrie 1989 prin Rezoluția 44/25. Convenția precizează că familia este mediul natural pentru creșterea și bunăstarea copiilor. Convenția se aplică în privința fiecărei ființe umane “sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabilește limita majoratului sub această vârstă”. Potrivit Convenției, statele părți vor lua toate măsurile de protejare a copilului împotriva oricărei forme de discriminare sau de sancționare pe considerente ținând de situația juridică, activitățile, opiniile declarate sau convingerile părinților, ale reprezentanților lor legali sau ale membrilor familie sale.

Convenția precizează în cuprinsul său următoarele obligații ce revin statelor membre:

Obligația de a lua în considerare, în orice situație și cu prioritate, interesele copilului

Obligația de a asigura copilului protecția și îngrijirile necesare, ținând cont de toate mîsurile care se impun

Obligația ca nici un copil să nu fie separat de părinții săi decât dacă aceasta este în interesul suprem al copilului, iar în această situație statele trebuie să asigure menținerea legăturilor personale între copil și părinți

Totodată, Convenția reglementează aplicarea drepturilor omului la situația copiilor, iar în această direcție solicită statelor părți:

examinarea cu bunăvoință, umanism și cu operativitate a oricărei cereri depuse de un copil sau de părinții acestuia, în vederea intrării într-un stat parte sau a părăsirii acestuia în scopul reîntregirii familiei

să garanteze copilului capabil de discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privesc, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare ținându-se seama de vârsta sa și de gradul său de maturitate

Să asigure accesul copilului la informație și materiale provenind din surse naționale și internaționale, în special cele care urmăresc promovarea bunăstării sale sociale, spirituale și morale și a sănătății sale fizice și morale

Să ia toate măsurile necesare pentru ca un copil care caută să obțină statutul de refugiat sau care este considerat refugiat în conformitate cu reglementările și procedurile internaționale și naționale aplicabile, fie că este singur sau însoțit de mamă sau de tată sau de orice altă persoană, să beneficieze de protecția și asistența umanitară corespunzătoare, pentrua se putea bucura de drepturile recunoscute de convenție și de celelalte instrumente internaționale privind drepturile omului sau ajutorul umanitar la care respectivele state sunt părți

Să ia măsuri corespunzătoare, inlusiv măsuri de natură legislativă, administrativă, educativă și socială, pentru a proteja copiii împotriva folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope, așa cum apar acestea definite în convențiile intrenaționale în materie și pentru a preveni folosirea copiilor în scopul producerii și traficului ilicit de stupefiante

Să protejeze copilul contra oricărei forme de exploatare sexuală și de violență sexuală

Să ia toate măsurile necesare, pe plan național, bilateral și multilateral, pentru a preveni răpirea, vânzarea și traficul de copii în orice scop și sub orice formă

Să protejeze copilul contra oricărei forme de exploatare dăunătoare oricărui aspect al bunăstării sale

Să vegheze ca nici un copil să nu fie supus la tortură, la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, să nu fie privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar, să nu fie tratat fără omenie sau fără respectul cuvenit demnității umane sau de o manieră care să nu țină seama de nevoile persoanelor de vârsta sa

Tot prin Convenție sunt recunoscute copilului următoarele drepturi:

Dreptul la viață

Dreptul de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile de familie

Dreptul la libertatea de exprimare, la libertate de gândire, de conștiință și religie

Dreptul la libertatea de asociere și la libertatea de întrunire pașnică

Dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de
a beneficia de servicii medicale și de recuperare

Dreptul copilului care a fost plasat de către autoritatea competentă pentru a primi îngrijiri, la protejarea sau tratarea afecțiunilor sale fizice ori mentale, dreptul la verificarea periodică a tratamentului respectiv și a oricăror alte aspecte legate de plasarea sa

Dreptul oricărui copil de a beneficia de asistență socială

Dreptul copilului la educație

Dreptul oricărui copil de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială

În cursul anului 2000 Convenția amintită a fost completată de două Protocoale facultative, respectiv Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate și Protocolul facultativ privind vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă.

Potrivit Protocolului privind implicarea copiilor în conflicte armate statele părți se obligă „a lua toate măsurile posibile pentru a veghea ca membrii forțelor armate, care nu au împlinit vârsta de 18 ani, să nu participe direct la ostilități”. De asemenea, tot în cuprinsul protocolului amintit se specifică faptul că statele membre să asigure supravegherea ca persoanele ce nu au împlinit vârsta de 18 ani să nu constituie obiectul înrolării obligatorii în cadrul forțelor armate. În cazul înrolării voluntare în cadrul forțelor armate până la vârsta de
18 ani, statele părți ale prezentului protocol vor trebuie să ia „garanții minime” care să asigure că înrolarea este absolut voluntară, că se efectuează cu consimțământul și în cunoștința de cauză a părinților sau tutorilor legali și nu în ultimul rând că persoanele sunt „pe deplin informate” cu privire la îndatoririle care le revin în cadrul serviciului militar.

Ceea ce mai trebuie amintit cu privire la acest protocol este faptul că nici grupările armate, distincte de forțele armate ale unui stat, nu trebuie să accepte, sub nici o formă,
să înroleze sau să utilizeze pentru ostilități persoanele sub 18 ani, impunându-se statelor părți de a lua toate măsurile posibile, în special măsuri de ordin juridic, pentru a împiedica înrolarea și utilizarea acestor persoane în conflicte armate.

Cât privește Protocolul facultativ privind vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă, care interzice, încă din primul articol vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă, definește, totodataă în mod clar, încă de la începutul său, noțiuni precum „vânzarea de copii” „prostituția copiilor” și „pornografie infantilă”, impunând statelor părți ca, următoarele acte și activități, să fie incriminate în dreptul lor penal, indiferent dacă aceste acte sunt comise pe plan intern sau internațional, individual sau în mod organizat:

Oferirea, livrarea sau acceptarea unui copil, indiferent de mijloacele utilizate, în scopul exploatării sexuale a copilului, transferul de organe de copil pentru profit, supunerii la muncă forțată a copiilor

Oferirea, obținerea, procurarea sau furnizarea copiilor pentru prostituție

Producerea, distribuirea, difuzarea, importul, exportul, oferirea, vinderea sau deținerea în scopuri pornografice

De asemenea, statul parte va considera aceste infranțiuni pasibile de pedepse adecvate ținând seama, desigur, de gravitatea lor.

Protocolul, în cuprinsul articolului 9 alin. 1 stabilește obligativitatea statelor părți de
a întări, aplica și difuza legi, măsuri administrative, politici și programe sociale pentru prevenirea infracțiunilor menționate în prezentul protocol, o atenție deosebită fiind acordată protecției copiilor vulnerabili la astfel de practici.

Alte angajamente internaționale privind promovarea și protecția drepturilor copiilor au fost adoptate la Sesiunea specială a ONU dedicată copiilor (UNGASS) din mai 2002, prevăzându-se o strategie bazată pe termene obligatorii pentru punerea în aplicare și monitorizarea progreselor. Prin adoptarea Declarației UNGASS și a Planului de acțiune
„O lume demnă pentru copii” în 2002, șefii de state și de guverne s-au angajat să promoveze drepturile copilului la nivel mondial și să pună în aplicare scopurile, strategiile și acțiunile convenite.

În plus, Declarația Mileniului și Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului cu relevanță directă în privința drepturilor copilului au fost acceptate în întregime. Documentul final al Reuniunii mondiale la nivel înalt din 2005 a reafirmat importanța atingerii obiectivelor și țelurilor acestora.

Instrumente de protecție a drepturilor copilului privind munca

Organizația Internațională a Muncii, convocată la Geneva de către Consiliul de administrație al Biroului Internațional al Muncii, a hotărât adoptarea unor diferite propuneri privind vârsta minimă de încadrare în muncă, considerându-se că se impune a adopta un astfel de instrument asupra acestui subiect, instrument ce va înlocui treptat instrumențele deja existente ce se aplică unor sectoare economice limitate, în vederea abolirii totale a muncii copiilor.

În această direcție Organizația Internațională a Muncii a adoptat la data de 23 iunie 1973, Convenția asupra vârstei minime de încadrare în muncă.

Conform acestei Convenții „orice stat membru care aplică prezenta Convenție se angajează să urmărească o politică națională care să asigure abolirea efectivă a muncii copiilor și să ridice în mod progresiv vârsta minimă de încadrare în funcție sau de folosire la muncă la un nivel care să permită adolescenților cea mai complexă dezvoltare fizică și mentală”.

Convenția vine și stabilește că vârsta minimă de încadrare în muncă nu va putea fi inferioară vârstei la care încetează școlarizarea obligatorie și, în nici un caz, vârstei de
15 ani, impunând ca, în cazul în care economia și instituțiile școlare ale unui stat membru nu sunt suficient de dezvoltate, să solicite organizațiilor celor care angajează și a organizațiilor lucrătorilor, dacă acestea există, să stabilească, într-o primă etapă, o vârstă minimă de 14 ani. Totodată, orice stat membru care a stabilit o vârsta minimă de 14 ani are obligația de a raporta Organizației Internaționale a Muncii atât motivul hotărârii sale, cât și renunțarea la stabilirea vârstei de 14 ani, ca vârstă minimă de încadrare în muncă, dacă se hotărăște în această direcție.

În cazul în care încadrarea urmează a se face în orice funcție sau meserie, care prin natura sa sau prin condițiile pe care le exercită, este susceptibilă de a dauna grav sănătății, securității sau moralității, vârsta minimă nu trebuie să fie sub 18 ani; funcțiile sau muncile susceptibile de a dăuna sănătății sau securității angajatului vor fi determinate de legistațiiile naționale sau autoritățile competente fiecărui stat membru, după consultarea organizațiilor care angajează sau a organizațiilor lucrătorilor, dacă acestea există.

Prezenta Convenție nu va fi aplicată muncii efectuate de copii sau adolescenți în institutele de învățământ general, în școlile profesionale sau tehnice ori în alte institute de formare profesională și nici muncii efectuate de persoane sub 14 ani în întreprinderi, dacă această muncă se îndeplinește în conformitate cu condițiile stabilite de autoritatea competentă după consultarea organizațiilor celor care angajează și ale lucrătorilor, dacă astfel de organizații există, și dacă face parte integrantă:

Fie dintr-o școală sau dintr-un curs de formare profesională a cărei responsabilitate revine conducătorului unei școli sau unei instituții de formare profesională

Fie dintr-un program de formare profesională aprobat de autoritatea competentă și executat în principal sau în întregime într-o întreprindere

Fie dintr-un program de orientare destinat să faciliteze alegerea unei profesii sau
a unui tip de formare profesională

Convenția permite legislațiilor naționale a autoriza încadrarea în munci ușoare
a persoanelor între 13 și 15 ani sau executarea de către aceste persoane a unei astfel de munci, cu condiția ca muncile respective să nu fie susceptibile de a le prejudicia sănătatea sau dezvoltarea și să nu fie de natură a prejudicia interesul pentru școală, participarea la programele de orientare profesională aprobate de autoritatea competentă.

Ceea ce mai trebuie amintit este faptul că prezenta Convenție impune autorităților competente luarea tuturor măsurilor necesare, inclusiv prevederea de sancțiuni corespunzătoare, în vederea asigurării aplicării efective a Conveției.

În materia protecției drepturilor copilului privind munca tot Organizația Internațională a Muncii, a adoptat la 17 iunie 1999 „ Convenția privind cele mai grave forme ale muncii copiilor”, amintind că unele dintre cele mai grave forme ale muncii copiilor sunt acoperite de alte instrumente internaționale și, în particular, de Convenția asupra muncii forțate din 1930 și de Convenția suplimentară a Națiunilor Unite privind abolirea sclaviei.

Încă din primele articole Convenția vine și definește termenul de copil, precizând faptul că „prezenta Convenție se aplică tuturor persoanelor în vârstă de până la 18 ani”. Așadar, copil este considerat orice persoană care nu a împlinit, încă, vârsta de 18 ani.

Totodată, în cuprinsul articolului 3 sunt definite cele mai grave forme ale muncii copiilor, munci care includ:

Toate formele de sclavie sau practicile similare, ca de exemplu: vânzarea sau comerțul de copii, servitutea pentru datorii și munca de servitor precum și munca forțată sau obligatorie

Utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul prostituării, producție de material pornografic sau de spectacole pornografice

Utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul unei activități ilicite, mai ales pentru producția și traficul de stupefiante

Munci care, prin natura lor sau în condițiile în care se exercită, sunt susceptibile să dăuneze sănătății, securității sau moralității copilului

Muncile menționate la litera d se impun a fi stabilite de legislația națională sau de autoritatea competentă după consultări cu organizațiile patronatelor și lucrătorilor interesate.

Orice stat parte a Convenției este obligat a elabora și pune în aplicare programe de acțiune în vederea eliminării cu prioritate a celor mai grave forme ale muncii copiilor, aceste programe impunându-se a fi elaborate și puse în practică după consultarea instituțiilor publice competente și a organizațiilor patronilor și lucrătorilor.

Statele părți ale Convenției vor trebuie să ia toate măsurile eficiente, inclusiv stabilirea și aplicarea de sancțiuni penale, în vederea prevenirii angajării copiilor în cele mai grave forme ale muncii, asigurării accesului la educația de bază gratuită și, ori de câte ori este posibil și potrivit, la formarea profesională a tuturor copiilor sustrași de la cele mai grave forme ale muncii, indentificarea copiilor expuși în mod particular riscurilor, intrarea în contact cu ei și nu în ultimul rând a se ține seama de situația particulară a fetelor.

Ca punct final al Convenției se menționează că statele părți trebuie „să ia măsurile corespunzătoare pentru a se sprijini reciproc în punerea în practică a prevederilor Convenției printr-o cooperare și/sau o asistență internațională consolidată, inclusiv prin măsuri de susținere a dezvoltării economice și sociale”.

1.1.3. Instrumente de drept internațional penal de protecție a drepturilor copilului

Având în vedere faptul că, în ciuda existenței unor instrumente internaționale care cuprind reguli și dispoziții practice vizând lupta împotriva exploatării persoanelor,
în special a femeilor și copiilor, nu există nici un instrument universal care să trateze toate aspectele traficului de persoane, statele părți ale Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității organizate transnaționale au convenit adoptarea Protocolului privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor ca o completare a Convenției Națiunilor Unite.

Obiectul acestui protocol se referă la:

prevenirea și combatarea traficului de persoane, acordând o atenție deosebită femeilor și copiilor

protecția și ajutorarea victimelor unui astfel de trafic, respectțnd pe deplin drepturile lor fundamentale

promovarea cooperării între statele părți în vederea atingerii acestor obiective

Protocolul impune fiecărui stat parte adoptarea unor măsuri legislative și altele care se dovedesc a fi necesare pentru a conferi caracterul de infracțiune acțiunilor care au ca obiect actele prevăzute de art. 3, atunci când ele au fost săvârșite intenționat.

În vederea prevenirii traficului de persoane, statele părți ale Protocolului vor trebui să stabilească politici, programe și alte măsuri cuprinzătoare pentru a preveni și combate traficul de persoane și pentru a proteja victimele traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, împotriva unei noi acțiuni ale cărei victime ar putea fi.

Tot în cuprinsul Protocolului sunt stabilite modalități de securitate și control al documentelor, fiecărui stat revenindu-i obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a face în așa fel încât documentele de călătorie sau de identitate pe care le eliberează să aibă o calitate care să nu poată fi utilizată în mod impropriu sau să fie falsificate ori modificate, reproduse sau eliberate în mod ilicit.

1.2. Instrumente regionale europene de protecție a drepturilor copilului

Carta Socială Europeană, adoptată în cadrul Consiliului Europei în 1961 și intrată în vigoare la 26 februarie 1965 este un instrument european destinat să completeze Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale în privința drepturilor sociale și enunță în cuprinsul ei șapte drepturi sociale preeminente, respectiv drptul la muncă, dreptul la organizarea de sindicate, dreptul la negocieri colective, dreptul familiei la protecție socială, juridică și economică, și drpetul muncitorilor emigranți și al familiilor lor la protecție și asistență. Aceste șapte drepturi formează “nucleul dur”al Cartei.

Însă, din dorința de a face din Cartă instrumentul european în domeniul protecției sociale în cursul anului 1996 s-a adoptat „Carta Socială Europeană Revizuită”, ce a intrat în vigoare la 1 iulie 1999.

Carta Socială Europeană Revizuită adaugă la lista drepturilor ce formează nucleul dur al drepurilor sociale, în cuprinsul articolului 17, dreptul copiilor și al tinerilor la protecție și dreptul la egalitatea de șanse și tratament între femei și bărbați.

Unul din principalele instrumente regionale de protecție a drepturilor copilului îl reprezintă Carta Drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană. Carta a apărut din dorința exprimată în cadrul Consiliului European de la Koln, din iunie 1999, care a considerat util să se reunească drepturile fundamentale într-un text unic. Scopul Cartei a fost acela de a sublinia importanța lor deosebită și conținutul lor într-o manieră vizibilă pentru cetățeanul european, într-un moment în care construcția europeană se confrunta cu un serios deficit democratic.

Carta grupează toate sursele de inspirație ale judecătorului comunitar: principii generale ale dreptului comuniatr, dispoziții din C.E.D.O., cele rezultând din tradițiile constituționale comune ale statelor membre.

În ansamblu, Carta reproduce drepturi deja garantate prin C.E.D.O. și alte instrumente intrenaționale, însă pe lângă drepturile clasice figurează și drepturi noi, care încearcă să răspundă noilor aspirații ale cetățenilor europeni.

În cuprinsul art. 24 din Carta se face referire la “Drepturile copilului”, Carta menționând dreptul copiilor la protecție și îngrijiri necesare pentru asigurarea bunăstării lor, ei putându-și exprima în mod liber opinia. Totodată Carta precizează că în orcice acțiune care vizează copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau instituții private, interesul superior al copilului este primordial.

Ca un punct final în ceea ce privește drepturile copilului, Carta menționează dreptul oricărui copil de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu părinții, excepție făcând cazul în care acestea sunt contrare interesului copilului.

CAPITOLUL II

TUTELA PRIMA MĂSURĂ DE PROTECȚIE ALTERNATIVĂ

Prima dintre măsurile de protecție alternative enumerate de Legea nr. 272/2004, este tutela. Asmenei celorlalte măsuri de protecție alternative, scopul instituirii tutelei este Acela de a suplini lipsa autorității părintești.

Cazuri de instituire a tutelei

Potrivit art. 110 N.C.C. “Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuti din exercițiul drepturilor părintești sau li
s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătoreste morți, precum și în cazul în care, la încetarea adoptției, instanța hotărâște că este în interesul minorului instituirea unei tutele”

În principiu, tutela minorului se instituie în lipsa ambilor părinți ai minorului.

Potrivit textului N.C.C, tutela se instituie fie în cazurile în care ambii părinți sunt:decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești, li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți, declarați judecătoreste morți, fie în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotarăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele.

Textul N.C.C. nu face altceva decât să preia dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, în mod subsecvent, acesta fiind abrogat prin art. 230 lit. x) Legi de punere în aplicare a Noului Cod civil.

Persoanele obligate să înștiințeze instanța de tutelă

Noul Cod civil stabilește atât persoanele obligate să înștiințeze instanța de tutelă imediat ce află despre existența unui minor lipsit de îngrijire părintească, precum și împrejurările în care o astfel de situație ar putea ajunge la cunoștința lor.

De regulă, persoanele obligate a anunța instanța de tutelă sunt fie persoane din anturajul minorului, rude sau vecini, fie autorități sau servicii publice care pot afla despre împrejurările în care se impune luarea măsurilor de ocrotire față de minor.

Ceea ce trebuie remarcat la textul legal este faptul că acestea nu sunt limitativ prevăzute, art. 111 lit. d N.C.C. făcând vorbire “despre orice altă persoană” neinteresând pe ce cale a aflat despre situația care reclamă luarea unei măsuri de ocrotire pentru minorul lipsit de îngrijire părintească”.

Tutorele

Persoana care poate fi numită tutore

Pornind de la obiectivul instituirii tutelei în interesul minorului, tutore poate fi o persoană fizică sau soțul și soția împreună, cu condiția de a nu se afla în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 113 N.C.C.

Ca urmare a reglementării art. 112 N.C.C., art. 41 din Legea nr. 272/2004 a fost abrogat prin art. 230 lit. x) Legea de punere în aplicare a N.C.C..

De asemenea, obiectivul urmăririi interesului minorului impune ca, în cazul în care doi sau mai mulți minori care sunt frați sau surori se află în situația deschiderii unei tutele, instanța de tutelă să numească, de regulă, un singur tutore. Desigur ca, în analizarea situației de fapt, instanța va decide în funcție de interesul fiecăruia dintre minorii în cauză.

Însă, Noul Cod civil instituie o regula, și anume păstrarea unui cadru pe cât posibil familial pentru minorii aflati într-o situație specială.

Persoana care nu poate fi numită tutore

Cazurile de incompatibilitate cu calitatea de tutore sunt cele reglementate anterior la art. 117 C.fam., cu unele actualizări de instituții sau chiar terminologic, respectiv completari.

N.C.C. a inclus cazul de incompatibilitate determinat de starea de insolvabilitate a persoanei. Având in vedere același obiectiv al urmăririi interesului minorului, precum și obligațiile tutorelui la instituirea, precum și pe parcursul tutelei, instituirea unei incapacități pentru persoana aflată în stare de insolvabilitate are ca scop tocmai protejarea intereselor minorului.

De asemenea, nici cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercită singur, în momentul morții, autoritatea părinteasca nu poate, potrivit noului Cod civil, să poată fi numit tutore.

Instituirea acestui caz de incapacitate urmărește respectarea voinței părinților pe care instanța este obligată să o ia în considerare, această voință fiind prezumată a avea în vedere același interes al minorului.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, din art. 117 lit. c) C.fam., art. 113 alin. (1) lit. c) N.C.C. teza finală prevede că relele purtări trebuie reținute ca atare de instanța judecătorească.

Astfel, este circumstanțiată situația în care acest caz de incompatibilitate intervine, fie reținut de instanțe anterior intervenirii propunerii de numire, fie de chiar instanța de tutelă, cu ocazia analizării îndeplinirii condițiilor privind capacitatea de a fi tutore.

Împrejurarile enumerate la art. 113 alin. 1 N.C.C. pot interveni nu numai la numirea tutorelui-caz în care persoana în cauză nu va fi eligibilă pentru numirea ca tutore-ci și pe parcursul exercitării funcțiilor tutelei (cu consecința îndepărtării tutorelui), respectându-se procedura de numire a acestuia de către instanța de tutelă.

Desemnarea tutorelui de către părinte

Noul Cod civil reglementează o nouă formă de tutelă, respectiv tutela dativă, (tutorele poate fi numit de instanță, însa poate fi desemnat și de părinții miinorului).

Astfel, se poate remarca completarea cadrului juridic actual care prevedea că tutorele poate fi numit doar de către instanța judecătorească.

Actul prin care părintele/părinții poate/pot desemna un tutore pentru copiii lor poate îmbrăca forma unui act unilateral, a unui contract de mandat încheiat în formă autentică sau, după caz, a unui testament.

Coroborand dispozițiile art. 114 N.C.C. cu cele ale art. 118 N.C.C. – care prevede că instanța de tutelă numește tutorele numai în lipsa unui tutore desemnat, rezultă că regula în materie o reprezinta desemnarea tutorelui de către părinți, iar excepția numirea acestuia de către instanță.

Desemnarea tutorelui făcută de un părinte care, în momentul morții, era decăzut din drepturile părintești sau era pus sub interdicție judecătorească nu va produce efecte.

În acestă ipoteză numirea unui tutore se va realiza de către instanța de tutelă.

Articolul 114 alineatul 3 N.C.C. reprezintă o excepție de la principiul irevocabilității actului unilateral, desemnarea tutorelui făcuta de către părinte, în modalitaățile prevăzute la alin. 1 putand fi revocată oricând de către acesta, chiar și prin înscris sub semnatură privată.

În funcție de natura actului juridic prin care a fost numit tutorele, revocarea acestuia va fi înscrisă, pentru opozabilitate, fie în Registrul național de evidență a testamentelor autentice, în care se înregistrează toate dispozițiile testamentare și revocarea lor, fie în Registrul național de evidență a revocării procurilor, în care se înregistrează toate actele de revocare expresă a procurilor date în scopul încheierii de acte și îndeplinirii de proceduri notariale.

În contextul acestor măsuri de publicitate, notarul public (cu ocazia autentificării actului de numire a tutorelui), respectiv instanța de tutelă (în cazul instituirii tutelei și numirii unui tutore) sunt obligați să verifice în registrele amintote dacă persoana desemnată pentru a fi tutore nu a fost revocată din această calitate.

Măsuri provizorii

În cazul desemnării tutorelui de către părinți, în condițiile art. 114 N.C.C, înlocuirea acestuia poate avea loc numai cu acordul său.

Astfel, instanța de tutelă poate interveni și îndepărta tutorele desemnat de părinți, fără acordul acestuia, numai în cazul în care:

tutorele desemnat se află într-unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute la
art. 113 NCC.

Acest caz de înlăturare reprezintă, de fapt, o aplicație a art. 113 alin. (2) N.C.C. care prevede că în cazul survenirii unui caz de incompatibilitate după începerea activității, tutorele va fi înlocuit după aceeași procedură prin care instanța de tutelă numește un tutore.

interesele minorului ar fi periclitate.

Având în vedere controlul pe care instanța de tutelă și, atunci când este instituit, consiliul de familie îl exercită asupra modului în care tutorele își exercită activitatea pot fi observate situațiile în care interesul minorului -scopul instituirii tutelei – nu mai este protejat.

În aceste cazuri, instanța de tutelă va interveni și îl va înlocui pe tutore, chiar împotriva voinței acestuia. Aceste cazuri de înlăturare a tutorelui desemnat sunt reglementate însă cu caracter excepțional, regula fiind aceea că tutorele nu poate fi înlocuit decât cu acordul acestuia.

În cazul în care tutorele desemnat potrivit art. 114 N.C.C. se află într-o situație care îl împiedică să își desfășoare activitatea, instanța de tutelă va numi un tutore provizoriu-după o procedură similară celei de numire a tutorelui-pentru o perioadă de maxim 6 luni.

Până la împlinirea termenului de 6 luni, dacă situația care 1-a împiedicat să exercite tutela încetează, cel chemat la tutelă poate să ceară instanței numirea sa ca tutore.

În ipoteza în care, după trecerea unei perioade de 6 luni, persoana desemnată de părinți pentru îndeplinirea atribuțiilor de tutore nu cere numirea sa de către instanță, tutorele provizoriu va continua să exercite atribuțiile, urmând ca instanța să procedeze la numirea unui tutore în condițiile art. 118 N.C.C..

La numirea tutorelui de către instanța de tutelă, tutorele provizoriu își va înceta activitatea.

Garanțiile tutorelui

Pornind de la principiul urmăririi interesului minorului și, ulterior, în temeiul controlului efectiv și continuu pe care instanța de tutelă îl exercită asupra modului de îndeplinire a sarcinilor tutelei, aceasta poate să decidă fie din oficiu, fie la cererea consiliului de familie-organism instituit în același scop al supravegherii activității tutorelui-să decidă că tutorele trebuie să dea garanții reale sau personale, a căror natură va fi stabilită în raport cu împrejurările cauzei și al căror regim este cel stabilit de art. 2279 și N.C.C.

Desemnarea mai multor tutori

Prin actele juridice menționate la art. 114 alin. (1) NCC, părinții pot desemna unul sau mai mulți tutori, fără precizarea unor modalități de departajare între aceștia.

De asemenea, în cazul necesității instituirii tutelei, pot exista mai multe persoane – rude ale minorului sau persoane apropiate familiei acestuia -, care își exprimă disponibilitatea de a îndeplini această calitate, fiind și capabile, în același timp, să o îndeplinească.

În acest caz, instanța va trebui să ia în considerare o serie de factori, precum: condițiile materiale ale persoanelor desemnate sau care doresc să îndeplinească această calitate, precum și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului.

Aceste din urmă garanții pot fi verificate de instanța de tutelă prin intermediul instituțiilor și serviciilor cu atribuții în domeniul protecției copilului.

Numirea tutorelui de către instnața de tutelă

Atunci este necesară instituirea tutelei, instanța de tutelă este abilitată să numească tutorele în cazul în care acesta nu a fost desemnat de către părinți, în condițiile art. 114-tutela dativă.

Desigur că, pentru motive care țin de protejarea interesului minorului, vor avea prioritate la numirea ca tutore rudele, afinii sau prietenii familiei minorului.

Pentru numirea ca tutore a uneia dintre aceste persoane trebuie îndeplinite unele condiții, precum:

persoana numită să poată să îndeplinească această sarcină.

Astfel, pe lângă îndeplinirea condiției generale a capacității de a fi tutore, precum și de a nu se afla într-unui din cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 113 N.C.C., persoanele apropiate minorului trebuie să se afle în relații apropiate cu minorul, inclusiv din perspectiva apropierii domiciliilor, să dispună de condiții materiale și de garanții morale care să o facă aptă de a îndeplini sarcina tutelei

să nu existe motive întemeiate care să împiedice persoana aflată în anturajul minorului să îndeplinească sarcina tutelei.

Aceste motive sunt analizate de instanța de tutelă cu ocazia desfășurării procedurii de numire a tutorelui. În cazul în care consideră că nu sunt îndeplinite condițiile pentru numirea ca tutore a unei persoane apropiate minorului, instanța de tutelă va proceda la numirea unei persoane capabile să îndeplinească această sarcină.

Procedura de numire

În camera de consiliu, tutorele este numit de instanța de tutelă, cu acordul acestuia, prin încheiere definitivă.

Fiind realizată cu acordul acestuia, dispoziția anterioară a art. 118 alin. (1) C.fam., rescpectiv “cel numit tutore nu poate refuza această sarcină”-nu mai este necesară.

În cazul desemnării tutorelui de către părinți printr-un contract de mandat, tutorele poate refuza numirea numai pentru motivele prevăzute la art. 120 alin. (2) N.C.C., motive pe care le voi expune ulterior.

Per a contrario, în cazul desemnării prin act unilateral sau prin testament, persoana desemnată poate refuza desemnarea, pentru orice motiv.

În cazul contractului de mandat, fiind vorba de un contract, deci de întâlnirea acordului de voință a părinților, respectiv a celui desemnat, acesta din urmă nu poate refuza, ulterior, desemnarea, decât în anumite condiții, obiective.

În cadrul procedurii de numire a tutorelui, este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit 10 ani. În fapt, textul reprezintă o aplicație a regulii instituite prin art. 264 alin. (1) N.C.C., potrivit căreia „în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie”.

În ipoteza în care nu există un tutore desemnat, iar instanța de tutelă a constituit consiliul de familie, acesta va fi consultat la numirea tutorelui.

În vederea începerii îndeplinirii sarcinii tutelei, aceasta se comunică în scris tutorelui, iar pentru efectuarea publicității și pentru opozabilitatea numirii, încheierea se afișează la sediul instanței și la primăria de la domiciliul minorului.

Între momentul numirii tutorelui și cel al comunicării încheierii de numire, instanța poate dispune, dacă este necesar, orice măsuri provizorii, inclusiv numirea unui curator special.

Refuzul continuării tutelei

Fiind o sarcină instituită de părinții minorului, respectiv de instanța de tutelă, numai cu acordul persoanei desemnate/numite, deci o obligație asumată/acceptată, aceasta are implicit obligația îndeplinirii sarcinilor ce-i incumbă în calitate de tutore.

Textul art. 120 N.C.C. reia dispozițiile reglementate anterior de art. 118 C.fam.

Astfel, odată asumată sarcina tutelei, persoana în cauză este obligată să se îngrijească de minor, persoana și bunurile acestuia din urmă reprezentând obiectul respectivei sarcini.

Însă, cu toate acestea, împrejurări obiective pot interveni pe parcursul exercitării tutelei și-l pot împiedica pe tutore să își îndeplinească sarcinile în interesul minorului.

Astfel de cazuri sunt recunoscute și acceptate de lege ca putând determina încetarea activității tutorelui, la cererea acestuia.

Aceste cazuri sunt expres și limitativ prevăzute de art. 120 N.C.C. și se referă la:

împlinirea de către tutore a vârstei de 60 de ani.

Având în vedere principiul ocrotirii interesului minorului, sarcinile tutelei trebuie îndeplinite de tutore într-o manieră care să permită respectarea acestui principiu atât în ceea ce privește persoana, cât și bunurile minorului. Prin urmare, în cazul în care persoana care exercită sarcina tutelei consideră că, din cauza vârstei, nu va mai fi capabilă să îndeplinească rolul pentru care a fost desemnată sau numită, art. 120 alin. (1) lit. a) N.C.C. îi permite să solicite instanței de tutelă înlocuirea;

femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani.

În cazul în care sarcina intervine în cursul exercitării tutelei ori mama unui copil mai mic de 8 ani, îndeplinind și rolul de tutore, consideră că nu mai poate continua îndeplinirea acestei sarcini, aceasta are, de asemenea, posibilitatea recunoscută de lege de a solicita înlocuirea sa de către instanță;

persoana care, pe lângă îndeplinirea sarcinii tutelei, crește și educă doi sau mai mulți copii-în orice modalitate prevăzută de lege: în calitate de părinte sau în condițiile măsurilor de ocrotire a copilului instituite în temeiul Legii nr. 272/2004, poate solicita instanței înlocuirea din calitatea de tutore atunci când consideră că îndeplinirea sarcinii tutelei, împreună cu activitatea de creștere și educare a altor doi sau mai mulți copii poate conduce la o îndeplinire necorespunzătoare a uneia sau chiar a ambelor îndatoriri;

cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfășurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.

Tutela se instituie cu luarea în considerare a unor factori, printre care și acela de a fi în stare să îndeplinească această sarcină.

Această capacitate de îndeplinire a sarcinii tutelei este analizată atât din punct de vedere al capacității fizice, al disponibilității de a petrece timp cu minorul și în vederea îndeplinirii îndatoririlor de tutore, cât și al apropierii de domiciliul minorului.

Desigur că, atunci când aceste criterii nu mai sunt îndeplinite, tutorele poate să aprecieze dacă mai poate exercita îndatoririle ce-i revin și, după caz, să solicite instanței înlocuirea acestuia.

La fel, în situația în care din orice alte motive invocate de tutore și pe care instanța le va considera întemeiate, sarcina tutelei nu mai poate fi îndeplinită, tutorele poate fi înlocuit.

Înlocuirea tutorelui

Textul art. 121 din N.C.C. reia reglementară anterioară cuprinsă în art. 120 C.fam. Legea prevede posibilitatea tutorelui de a solicita înlocuirea sa, dar, în același timp, prevede și obligația ca acesta să continue exercitarea atribuțiilor până când instanța de tutelă va soluționa cererea sa de înlocuire.

În lipsa unei precizări exprese, în sensul posibilității numirii unui curator special până la identificarea unui nou tutore, așa cum se prevede, spre exemplu în situațiile reglementate de art. 119 N.C.C. sau art. 159 N.C.C., se poate interpreta că soluționarea cererii de înlocuire a tutorelui presupune inclusiv identificarea și numirea unui nou tutore.

Cererea de înlocuire a tutorelui va trebui soluționată de urgență de către instanța de tutelă, în vederea reluării cât mai rapide a tutelei cu privire la persoana și bunurile minorului .

Consiliul de familiei

Membrii și rolul consiliului de familie

În cazul în care, din orice motiv, din oficiu sau la cererea oricărei persoane interesate, instanța de tutelă consideră necesare o supraveghere și un control mai aprofundate cu privire la modul în care tutorele își îndeplinește îndatoririle, va constitui un consiliu de familie.

Alineatul 2 al art. 124 N.C.C. reglementează cazurile în care constituirea consiliului de familie nu este necesară, având ca model alin. (2) al art. 223 din Codul civil Quebec care prevede că instituirea consiliului de familie nu este necesară atunci când aceasta este exercitată de către conducătorul instituției pentru protecția copilului, de persoana desemnată de acesta sau curatorul public.

Noul Cod civil nu reglementează o astfel de tutelă, ocrotirea minorului prin părinți fiind reglementată la art. 483-512 N.C.C. și nici în cazul instituirii măsurilor speciale de ocrotire.

Așadar, textul alin. (2) al art. 124 N.C.C. reprezintă o reconfirmare a faptului că nu se va institui un consiliu de familie, întrucât nu este vorba de situații în care se instituie tutela.

În ceea ce privește componența consiliul de familie acesta este format din 3 persoane.

Acestea sunt numite, în principal, din rândul rudelor sau afinilor minorului.

Însă, în cazul în care nu există rude sau afini, membrii consiliului de familie pot fi numiți și din rândul persoanelor apropiate familiei minorului sau care își manifestă interesul pentru a îndeplini această sarcină.

În vederea asigurării continuității în activitatea consiliului de familie, instanța de tutelă va numi și doi supleanți, în aceleași condiții și după aceleași criterii ca și în cazul membrilor consiliului.

Ca și în cazul numirii tutorelui, instanța va analiza persoana candidatului la numirea în consiliul de familie prin prisma apropierii gradului de rudenie, dar și a modului în care s-au desfășurat relațiile dintre aceasta și familia minorului.

Textul alin. (2) și (4) art. 125 N.C.C. prevede faptul că soții nu pot fi împreună membri ai aceluiași consiliu de familie, iar tutorele, la rândul său, nu poate face parte din acesta.

Rațiunea acestei prevederi este aceea de a nu se crea situații în care doi soți, membri ai unui consiliu de familie, să fie puși în situația de a decide cu privire la aspecte din viața minorului iar această decizie să fie privită cu suspiciune, în condițiile în care voturile concordante ale celor doi soți asigură întotdeauna majoritatea în cadrul consiliului de familie sau, dimpotrivă, doi soți să fie puși în situații dificile atunci când votul lor nu este concordant.

Interdicția tutorelui de a fac eparte din consiliul de familie este evidentă, acesta aflându-se într-un conflict de interese în ceea ce privește luarea unei decizii cu privire la exercitarea tutelei.

Constituirea, modificarea și înlocuirea consiliului de familie

Textul N.C.C. reglementează procedura de numire a membrilor consiliului de familie. Astfel, convocarea persoanelor care au capacitatea să îndeplinească acest rol are loc la domiciliul minorului și se realizează de către instanța de tutelă.

Persoanele care sunt convocate sunt propuse pentru calitatea de membru al consiliului fie de către instanța de tutelă, din oficiu, fie la recomandarea: minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat sau a oricăror altor persoane care au cunoștință despre situația minorului.

Ca și în cazul numirii tutorelui, nicio persoană nu poate fi obligată să accepte sarcina de a fi membru într-un consiliu de familie.

În cadrul procedurii de numire a consiliului de familie, este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit 10 ani..

În ceea ce privește modificarea consiliului de familie, în vederea asigurării continuității în activitatea de supraveghere a modului de desfășurare a tutelei, componența consiliului de familie nu se va modifica decât pentru motivele evidente reprezentate de protejarea intereselor minorului, respectiv, în cazul în care unul dintre membri decedează sau este dispărut și este necesară completarea componenței consiliului.

Desigur, pentru completarea componenței consiliului de familie în aceste cazuri, pot fi luați în considerare și cei doi supleanți, numiți în aceleași condiții ca și membrii consiliului.

În cazul în care conduita consiliului de familie este sancționată de instanța de tutelă de cel puțin două ori, în mod definitiv, tutorele poate solicita înlocuirea membrilor consiliului și numirea unui nou consiliu.

Acțiunea tutorelui nu are caracter obligatorie, ci lăsată de lege la latitudinea acestuia, care poate aprecia posibilitatea continuării exercitării sarcinilor tutelei sub supravegherea respectivului consiliu de familie. În orice caz, pentru a cere înlocuirea, este obligatorie preexistenta a cel puțin două hotărâri ale instanței de tutelă care să contrazică deciziile consiliului de familie.

Totodată, înlocuirea consiliului va fi decisă de instanța de tutelă, care, la rândul ei, poate aprecia dacă mai este posibilă colaborarea între tutore și consiliul de familie.

Funcționarea consiliului de familie

Tutorele este cel care convoacă întrunirile consiliului de familie, fie din proprie inițiativă, fie la cererea oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit 14 ani sau a instanței de tutelă.

Convocarea se realizează, de regulă, cu cel puțin 10 zile înainte de data întrunirii.

Cu toate acestea, convocarea se poate face și mai devreme de 10 zile, însă numai cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie. Prezența tuturor membrilor consiliului la data întrunirii acoperă însă întotdeauna viciile convocării..

Prezența personală este obligatorie la întrunirile membrilor consiliului de familie, având în vedere faptul că numirea lor a avut la bază considerente ce țin de relațiile personale cu minorul. Desigur. în mod excepțional, ei pot fi reprezentați, însă numai de persoane care, la rândul lor sunt rude sau afini cu părinții minorului, în scopul prezervării aceluiași interes al protejării interesului minorului, în acest caz prin prezența unor persoane care, la rândul lor, sunt apropiate acestuia.

Aceste persoane pot reprezenta un membru al consiliului de familie, însă, numai dacă nu sunt, la rândul lor, membri ai consiliului. Se evită astfel suspiciunea existenței unui conflict de interese care ar putea apărea în cazul în care un membru al consiliului de familie îl reprezintă și pe un alt membru.

Având în vedere rolul consiliului de familie, întrunirile acestuia au loc la domiciliul minorului. În cazul în care consiliul de familie este convocat de instanța de tutelă care va participa la întrunire, aceasta va avea loc la sediul instanței.

Motivul îl reprezintă, desigur, faptul că, fiind vorba de o instanță judecătorească, își desfășoară activitatea la sediul său.

CAPITOLUL III
ADOPȚIA

3.1. Noțiunea actuală a adopției potrivit Noului cod civil

În cuprinsul Noului Cod civil legiuitorul definește adopția din perspectiva scopului urmărit prin realizarea acesteia, anume nașterea legăturii de filiație civilă între adoptator și adoptat, precum și a legăturilor de rudenie civilă între adoptat și rudele adoptatorului, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost încuviințată.

Rudenia civilă astfel creată reprezintă efectul principal al încuviințării adopției; drepturile și obligațiile fondate pe legătura de filiație și de rudenie civilă nu sunt efecte distincte ale adopției, ci efectele implicite, nicidecum secundare ca importanță, ale filiației și rudeniei așa cum au fost modelate prin operațiunea juridică realizată – avem în vedere transferul drepturilor și îndatoririlor părintești în favoarea părinților sau părintelui adoptiv al copilului, modificarea numelui și, eventual, al prenumelui adoptatului, obligația legală de întreținere în cadrul familiei adoptive, vocația succesorală reciprocă între rudele civile etc.

Din punctul de vedere al rudeniei civile, lato sensu, consecințele adopției sunt aceleași, fără a deosebi după cum cel adoptat este minor sau persoană cu capacitate deplină de exercițiu, însă efectele raporturilor de rudenie astfel create se adaptează stadiului capacității de exercițiu al adoptatului de la data adopției.

Alături de efectul pozitiv, achizitiv al operațiunii juridice-nașterea legăturii de filiație adoptivă, precum și a raporturilor de rudenie civilă – concomitent, adopția are, de regulă, și un efect, negativ, extinctiv asupra filiației firești dintre adoptat și părinții săi, precum și asupra rudeniei firești dintre adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și rudele firești ale adoptatului, pe de altă parte, conform art. 470 alin. 2 și 3 NCC, afară de filiația firească dintre adoptat și descendenții săi firești care, se subînțelege, rămâne neatinsă, ca și rudenia firească dintre frații adoptați de către același părinte sau familie adoptatoare.

Prin excepție de la regulă, dacă adoptatorul este soțul părintelui adoptiv sau partenerul consensual de sex opus al părintelui adoptiv necăsătorit efectul extinctiv nu se manifestă, întrucât rudenia firească, în sens larg, a încetat pe data încuviințării adopției anterioare.

3.2. Scopul adopției

Potrivit actualelor reglementari interne adopția este “operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptataor și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptata și rudele adoptatorului”.

Adopția este o măsură specială de protecție a drepturilor copilului, mecanismul instituției adopției constând în primirea copilului lipsit de părinți sau de îngrijire corespunzătoare în familia adoptatorilor, unde urmează a fi crescut asemeni copilului firesc al acestora.

3.3. Natura juridică a adopției

Determinarea naturii juridice a adopției devine o chestiune de opțiune argumentată pentru supremația unuia sau altuia dintre elementele sale structurale: actul de voință al persoanelor prevăzute de lege, sau hotărârea instanței de încuviințare a adopției.

În subsidiar, ar mai fi de rezolvat problema calificării manifestării de voință a persoanelor chemate să consimtă la adopție: acord de voințe, sau pur și simplu o juxtapunere de acte unilaterale.

Sub primul aspect, s-a considerat că adopția este un act de autoritate; consimță-mintele persoanelor anume indicate de lege joacă un rol secundar, de condiție prealabilă pentru validarea deciziei de încuviințare a adopției.

Mai largă este audiența tezei caracterului determinant al consimțămintelor la adopție, față de care-se afirmă-decizia de încuviințare este doar o condiție de eficacitate.

Manifestările de voință conferă adopției atributele unei instituții a dreptului substanțial, anume a dreptului familiei, pentru că au fost exprimate în scopul creării raporturilor de rudenie civilă ca mijloc de protecție a drepturilor în intereselor copilului adoptat.

Cu totul adevărat că, pentru a produce efectele specifice, adopția necesită contribuția unor autorități administrative și încuviințarea instanței judecătorești, dar acestea nu alterează natura sa juridică, adopția rămâne un act esențial-mente de dreptul familiei, după cum, de exemplu, nici autorizarea funcționării societăților comerciale prin viza judecătorului delegat la Registrul Comerțului nu este de natură a schimba caracterul comercial al contractului de societate, bazat pe acordul asociaților.

În fine, într-o a treia opinie, adopția este un act juridic complex.

Astfel cum este reglementată în prezent, adopția presupune manifestarea de voință a fiecăreia dintre persoanele indicate de lege, parcurgerea unei proceduri prealabile încuviințării și, în cele din urmă, încuviințarea sa prin actul instanței, fiecare fază reprezentând un element esențial al adopției. Credem că o atare calificare are meritul de a semnala modul precaut-progresiv prin care se clădește raportul de rudenie civilă, în cadrul unei proceduri anume etapizate pentru „validarea" doar a celor manifestări de voință care sunt conforme cu exigențele finalității instituției, anume aceea de a asigura în mod real și efectiv ocrotirea alternativă a copilului.

Sub cel de-al doilea aspect, anume dacă adopția, în stadiul său primar, privită doar prin prisma consimțămintelor cerute de lege, este un acord de voințe sau un act juridic unilateral, este favorizată, mai mult sau mai puțin explicit, ideea acordului de voințe.

Dar dacă vom încerca să aplicăm adopției tiparul clasic al convenției civile, vom constata că excepțiile, derogările pe care suntem nevoiți a le consemna, contrazic în cele din urmă o atare calificare.

Or, în cazul adopției, manifestările de voință nu urmăresc constituirea sau stingerea de raporturi juridice în accepțiunea de drept comun, ci crearea de raporturi de rudenie civilă sustrase principiului relativității efectelor convențiilor; sfera persoanelor chemate să consimtă la adopție nu este necesarmente identică cu cea a persoanelor față de care se vor produce efectele adopției.

Mai convingătoare sunt argumentele care susțin teza adopției – operațiune juridică, împărtășită și de legiuitor, după cum rezultă din definiția adopției cuprinsă în art. 1 al Legii
nr. 273/2004.

În esență, se afirmă că adopția ia naștere prin juxtapunerea unor manifestări unilaterale de voință; singurul element invariabil prezent în toate cazurile de adopție este „consimțământul” adoptatorului, de fapt manifestarea de voință a celui ce voiește să adopte, pe care se vor grefa, dacă este cazul, celelalte „consimțăminte” (ale părinților firești sau a tutorelui, al adoptatului care a împlinit vârsta de 10 ani).

3.4. Principiile adopției

Materia adopției este guvernată de acțiunea conjugată a celor patru principii fundamentale ce se regăsesc în cuprinsul Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției și cu implicarea principiului general al ascultării copilului.

Aceste reguli însoțesc adopția pe toată durata existenței sale, însă rolul lor se relevă deplin cu prilejul încuviințării adopției, precum și, dacă este cazul, cu ocazia încetării adopției.

Principiul interesului superior al copilului, în contextul adopției, este o aplicație a principiului proclamat și detaliat prin art. 263 NCC și solicită, imperativ, ca orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.

Aprecierea direcției interesului superior al copilului din perspectiva adopției este în sarcina instanței de tutelă.

Astfel, fără a prezenta toate ipotezele în care legiuitorul reiterează explicit pretenția ca o soluție anume să fie luată cu paza interesului superior al copilului, adopția încheiată în alt scop decât acela al ocrotirii interesului superior al copilului este fictivă și, drept urmare, lovită de nulitate absolută.

Cu toate acestea, instanța are căderea de a menține adopția în interesul adoptatului, respingând cererea în nulitatea adopției; instanța poate încuviința adopția copilului abandonat trecând peste refuzul părinților firești sau al tutorelui de a consimți dacă socotește că adopția este în interesul copilului; adopția fraților de către persoane sau familii diferite poate fi încuviințată numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.

Standardul interesului superior nu beneficiază și nici nu poate beneficia de criterii legale de evaluare, cel puțin nu în sens de aritmetică a unor cerințe absolute, universale și imuabile, valabile pentru oricare copil.

Principiul însuși se personalizează, stimulat de circumstanțele care individualizează situația fiecărui copil în parte. Opinia copilului, ascultat obligatoriu în cursul procedurii de încuviințare a adopției, dacă a împlinit 10 ani, putând fi ascultat și copilul în vârstă de până la 10 ani în temeiul principiului general al ascultării copilului prevăzut de art. 264 NCC poate contribui, în funcție și de vârsta și de gradul său de maturitate, la conturarea convingerii instanței asupra sensului interesului superior al copilului.

Promovarea interesului superior al copilului nu exclude „compania” interesului propriu al adoptatorului sau al familiei adoptatoare în realizarea adopției, dimpotrivă, prezența și a acestui interes-de natură morală, fără îndoială-confirmă interesul superior al copilului în realizarea noii schițe de rudenie, civilă, cu implicarea acestui, iar nu a altui părinte adoptiv.

Principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial.

Acest principiu ține de însăși natura adopției capacitatea sa de a oferi un mediu protectiv alternativ ocrotirii părintești, un modul familial care să includă adoptatul într-o manieră apropiată familiei biologice.

Din acest punct de vedere, comparativ cu alte forme de protecție a copilului – instituirea tutelei, darea în plasament, alte măsuri de protecție specială-adopția este cea mai completă și mai stabilă.

Unele dispoziții particulare din cuprinsul legii infirmă însă o atare concluzie. Astfel, prin excepție de la interdicția adopției aceleiași persoane de către mai mulți adoptatori, simultan sau succesiv-rostul interdicției fiind, printre altele, acela de a preveni relații de rudenie multiplicate haotic, fără legătură cu tiparul familial natural-poate fi încuviințată adopția, simultan sau succesiv, dacă adoptatorii sunt soț și soție.

De asemenea, este permisă adopția succesivă în cazul copilului adoptat care are un singur părinte, iar acesta se află într-o relație stabilă și conviețuiește cu o persoană de sex opus, necăsătorită, iar noul adoptator-partenerul consensual al părintelui adoptiv-a participat direct și nemijlocit la creșterea și îngrijirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin 5 ani

Tradițional, din punctul de vedere al copilului, mediul familial presupune un cuplu parental; în materie de adopție, acesta poate fi unul legal constituit sau, în cele din urmă-adică prin adopția succesivă a copilului de către partenerul consensual al părintelui adoptiv singur -, un cuplu necăsătorit.

Legiuitorul nu interzice adopția de către o persoană necăsătorită și nici nu stabilește explicit vreun criteriu de preferință în favoarea adoptatorilor soț și soție, însă, în cadrul literaturii de specialitate se crede că aceștia din urmă ar putea invoca, în concurs cu un candidat necăsătorit, beneficiul principiului analizat.

Principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică

Continuitatea sau cel puțin accentele de continuitate în stilul, modul de viață al oricărei persoane, și mai cu seamă al unui copil, înseamnă stabilitate, care la rândul ei insuflă sentimentul de siguranță. Principiul este în prim-planul atenției îndeosebi în cadrul activităților vizând identificarea celui mai potrivit adoptator sau familii adoptatoare, dar poate de asemenea veni în sprijinul principiului interesului superior al copilului când soluționându-se acțiunea în nuliutatea adopției, instanța hotărăște respingerea cererii și menținerea adopției.

Principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției reclamă dinamism și operativitate în derularea procedurii adopției, de natură să contribuie la eficiența măsurii de protecție ordonate.

3.5. Structura adopției

Adopția presupune, după cum rezultă din definiția dată, cumulativ, manifestarea de voință a persoanelor care vor fi în mod direct atinse de efectele adopției – fie că vor fi generate noi drepturi și îndatoriri în temeiul filiației și a rudeniei civile, fie că drepturile și îndatoririle existente ca atribute ale filiației și rudeniei firești se vor stinge – precum și o manifestare de autoritate.

Detaliind, adopția reclamă consimțământul adoptatorului sau al adoptatorilor, consimțământul părinților firești (sau al tutorelui) copilului adoptat, consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, precum și o hotărâre judecătorească irevocabilă de încuviințare a adopției.

Fiecare dintre aceste componente este indispensabilă, dar izolată de celelalte, niciuna nu este suficientă, nu este producătoare de efecte juridice.

Efectele adopției

Data de la care adopția își produce efectele, anume stabilirea legăturii de filiație între adoptat și adoptator, precum și a legăturii de rudenie între adoptat și rudele părintelui
adoptatorului, împreună cu toate consecințele atașate relației de filiație civilă și de rudenie civilă, concomitent cu stingerea raporturilor de rudenie firească dintre adoptat, descendenții săi, pe de o parte, și părinții firești, precum și rudele acestora, pe de altă parte este aceea a rămânerii definitive a hotărârii instanței de tutelă prin care a fost încuviințată adopția.

Precizarea cu privire la data de la care adopția își produce efectele risipește orice ezitare generată de faptul că noul act de naștere al adoptatului, în care părinții adoptatori vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești, va fi întocmit de serviciul de stare civilă în baza hotărârii definitive de încuviințare a adopției, adică, inevitabil, la o dată ulterioară aceleia de la care se produc efectele noii stări civile a adoptatului.

Efecte asupra rudeniei

Efectul principal al adopției este acela constitutiv de legături de filiație civilă între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator sau adoptatori, pe de altă parte, precum și de relații de rudenie civilă între adoptat, descendenții săi și rudele părintelui sau părinților adoptivi, de la data rămânerii definitive a hotărârii de încuviințare a adopției.

Adoptatul intră în familia părintelui său adoptiv asemenea unui descendent firesc al acestuia, fie că este vorba despre adoptatul minor, fie despre cel major. Atât adoptatul, cât și descendenții săi, devin rude cu adoptatorul sau adoptatorii, precum și cu rudele firești ale acestora. În cazul copilului adoptat, în temeiul filiației civile astfel stabilite, are loc transferul drepturilor și îndatoririlor părintești către părintele sau părinții adoptatori.

Concomitent și simetric opus efectului constitutiv al adopției, este generat efectul extinctiv asupra rudeniei firești între adoptat, descendenții săi, pe de o parte, și părinții firești ai adoptatului, precum și rudele acestora, pe de altă parte. Impedimentul la căsătorie fondat pe rudenia de sânge a adoptatului și a descendenților săi față de rudele firești se menține, fiind dublat de interdicția de căsătorie între rudele civile.

Când adopția se referă la copilul firesc al celuilalt soț, în același timp cu nașterea relațiilor de filiație adoptivă între adoptat și părintele adoptator, precum și de rudenie adoptivă între adoptat și rudele firești ale părintelui adoptator, legătura de filiație firească încetează numai față de părintele firesc necăsătorit cu adoptatorul, rudenia firească se stinge numai față de rudele acestui părinte firesc, față de celălalt părinte și rudele acestuia, filiația, respectiv rudenia firească, se păstrează.

În cazul adopției copilului adoptiv al celuilalt soț, fie că este vorba de o primă adopție încuviințată anterior căsătoriei părinților adoptatori, fie de o adopție realizată numai de către unul dintre soți, în timpul căsătoriei, raporturile de rudenie civilă nou-create se vor atașa relațiilor de rudenie civilă preexistente. Filiația și rudenia firească ale aceluiași adoptat nu prezintă interes, fiindcă au încetat pe data încuviințării definitive a adopției anterioare.

Adopția succesivă de către persoana cu care părintele adoptiv, singur și necăsătorit, se află într-o relație stabilă și conviețuiește produce efecte similare adopției succesive de către soțul părintelui adoptiv; dispozițiile privitoare la nume, locuința copilului, drepturile și obligațiile dintre părinți și copii, exercitarea autorității părintești, drepturile succesorale, actele de identitate aplicabile pentru copilul născut în afara căsătoriei cu filiația legal stabilită față de ambii părinți se aplică în mod corespunzător.

Adopția nu afectează în niciun fel legătura de filiație dintre persoana adoptată și descendenții săi firești.

De asemenea, cu toate că nu dispunem de un argument de text, efectul extinctiv al adopției nu se manifestă în privința rudeniei firești dintre frații adoptați de către același părinte sau familie adoptivă, formulă de adopție ce constituie regula instituită prin art. 456 NCC potrivit căreia adopția fraților de către persoane sau familii adoptatoare diferite se poate face numai dacă acest este lucru este în interesul lor superior.

Raporturile dintre adoptator și adoptat

Nașterea relațiilor de filiație adoptivă, precum și a raporturilor de rudenie adoptivă, are loc împreună cu drepturile și îndatoririle fondate pe aceste legături.

Aceste drepturi și îndatoriri nu sunt efecte distincte ale adopției, ci efectele
implicite, nicidecum secundare ca importanță, ale filiației și rudeniei, așa cum au fost modelate prin operațiunea juridică realizată.

Avem în vedere transferul drepturilor și îndatoririlor părintești, atât cele privitoare la persoana, cât și cele referitoare la bunurile copilului în favoarea părintelui sau părinților adoptivi ai copilului, modificarea numelui și, eventual, a prenumelui celui adoptat, obligația legală de întreținere în cadrul familiei adoptive – în această materie dispozițiile privitoare la existența obligației între rudele în linie dreaptă, precum și între frați și surori fiind aplicabile și în cazul adopției, potrivit precizării din art. 516 alin. (2) NCC, vocația succesorală între rudele civile, precum și, în cazul adopției internaționale, cetățenia adoptatului.

O singură prerogativă nu trece asupra părinților adoptivi, aceea de a consimți la adopția copilului, afară de ipoteza adopției succesive de către soțul părintelui adoptiv, când părintele adoptiv prin efectul adopției anterioare este chemat să-și manifeste consimțământul.

Cu toate că din punctul de vedere al rudeniei civile lato sensu consecințele adopției sunt aceleași, fără a deosebi după cum cel adoptat este minor sau persoană cu capacitate deplină de exercițiu, efectele raporturilor de rudenie astfel create nu sunt identice, însă explicația se află în stadiul diferit al capacității persoanei adoptate, fără legătură cu sursa rudeniei, stadiu de capacitate în funcție de care ocrotirea părintească a adoptatului, ca și în cazul descendentului firesc, este sau nu cazul să se înfăptuiască.

În cazul în care adoptatorul este soțul părintelui firesc al copilului, drepturile și îndatoririle părintești se exercită de către adoptator și părintele firesc căsătorit cu acesta.

Soluția nu poate fi alta nici în ipoteza adopției subsecvente de către soțul părintelui adoptiv.

Atât în cazul adoptatorilor soț și soție, cât și al adoptatorului căsătorit cu părintele firesc al copilului, drepturile și îndatoririle părintești aparțin ambilor părinți în mod egal și amândoi răspund pentru creșterea copiilor minori; „vechimea” în calitatea de părinte firesc sau adoptiv, în cazul adopției succesive a copilului de către soțul părintelui adoptiv, nu are nicio relevanță.

La rândul său, adoptatul are față de adoptator drepturile și îndatoririle pe care le are orice persoană față de părinții săi firești. El intră în familia părintelui său adoptiv asemenea unui descendent firesc al acestuia, fie că este vorba despre adoptatul minor, fie despre cel major.

Din punct de vedere juridic, persoana adoptată se bucură de tratamentul asigurat descendentului firesc, având recunoscute aceleași drepturi și îndatoriri pe care le are orice persoană față de părinții săi firești; în cazul copilului adoptat, dispoziția din art. 471 alin. 3 NCC reiterează principiul egalității în drepturi a copiilor enunțat prin art. 260 NCC.

Decăderea adoptatorului din exercițiul drepturilor părintești

Pentru situația decăderii părintelui adoptator din exercițiul drepturilor părintești,
art. 472 NCC prescrie posibilitatea instituirii de către instanța de tutelă fie a măsurii tutelei, fie a unei alte măsuri de protecție a copilului, ținând seama de interesul superior al acestuia și cu ascultarea obligatorie a copilului.

Dispoziția nu este în deplin acord cu cele stipulate în materie de decădere din exercițiul drepturilor părintești.

După cum rezultă din art. 511 NCC, nevoia ocrotirii copilului într-o formulă alternativă ocrotirii părintești, anume prin tutelă, se ivește doar dacă prin decăderea părintelui copilul se găsește în situația de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinți, aceasta fie pentru că amândoi au fost sancționați, fie pentru că decăderea s-a aplicat părintelui care exercita singur autoritatea părintească, nicidecum în toate situațiile în care față de unul dintre părinți s-a dispus decăderea din drepturi.

Însă, ori de câte ori prin decăderea din exercițiul drepturilor părintești copilul devine lipsit de ocrotirea ambilor părinți, luarea unei măsuri de protecție nu este facultativă pentru instanță, așa cum reiese din art. 472 NCC, ci obligație impusă de art. 511 NCC.

În fine, dacă este necesară luarea unei măsuri de protecție față de copil, instanța de tutelă nu are opțiuni, singura măsură de protecție a copilului rămas fără ocrotire prin decăderea părintelui sau părinților din exercițiul drepturilor părintești este, conform art. 511 NCC, instituirea tutelei.

Instituirea tutelei sau, așa cum prevede art. 472 NCC, a unei măsuri de protecție a copilului consecutiv decăderii adoptatorului din exercițiul autorității părintești poate avea ca urmare desfacerea adopției conform art. 476 alin. 2 NCC.

Ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie ori de câte ori urmează a se dispune cu privire la înfăptuirea ocrotirii sale; principiul ascultării copilului stabilit prin
art. 264 NCC la care face trimitere dispoziția din art. 472 este incident și în materie de instituire a tutelei, în baza prevederilor exprese ale art. 119 alin. (2) NCC.

Copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani poate fi ascultat dacă instanța consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.

Opinia copilului, indiferent de vârstă, nu este obligatorie pentru instanță, dar va fi luată în considerare ținând seama de vârsta și de gradul său de maturitate.

Numele adoptatului

Prin adopție, adoptatul dobândește numele de familie al adoptatorului.

Deși art. 473 alin.1 NCC se referă explicit doar la copilul adoptat, nu există
vreun indiciu în sensul că adoptatul cu capacitate deplină de exercițiu și-ar păstra numele
firesc, dimpotrivă, detalierile referitoare la adoptatul căsătorit având nume de familie comun
cu al soțului său, care și el poate dobândi numele de familie al părintelui adoptiv, indică
regula conform căreia adoptatul, fie copil, fie persoană majoră sau având capacitate deplină de exercițiu, dobândește prin adopție numele părintelui său adoptator.

Dacă adopția se face de către soți sau de către soțul părintelui firesc ori adoptiv, iar soții au nume comun, adoptatul va purta acest nume, iar dacă soții nu au un nume comun, ei sunt obligați să declare instanței care încuviințează adopția numele pe care urmează să îl poarte adoptatul. În cazul în care soții, având nume de familie diferit, nu se înțeleg în privința numelui adoptatului, va decide instanța de tutelă care încuviințează adopția.

Numele copilului adoptat succesiv de către partenerul consensual al părintelui său adoptiv urmează regimul prevăzut pentru numele copilului adoptat de către soțul părintelui firesc sau adoptiv..

Teza finală din art. 473 alin. 2 NCC stabilește incidența prevederilor art. 264 NCC referitoare la ascultarea obligatorie a copilului care a împlinit 10 ani și ascultarea facultativă a copilului în vârstă de până la 10 ani, urmând ca instanța să aibă în vedere opinia copilului în decizia sa asupra numelui de familie potrivit cu vârsta și gradul de maturitate al copilului.

Schimbarea prenumelui

Odată cu încuviințarea adopției, instanța poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat, la cererea părintelui sau a părinților adoptivi, pentru motive temeinice și cu consimțământul copilului care a împlinit 10 ani.

Din analiza textului rezultă că instanța va hotărî în privința prenumelui numai la cererea expresă a adoptatorului sau a adoptatorilor, iar schimbarea prenumelui se poate dispune dacă există motive temeinice în acest sens și doar în prezența consimțământului copilului adoptat care a împlinit 10 ani.

Cât privește condiția motivelor temeinice, înțelesul său va fi deslușit cu sprijinul practicii judiciare; teoretic și cu titlu exemplificativ, ar putea avea o atare semnificație împrejurarea că părintele sau părinții adoptivi mai au un copil, firesc sau adoptiv, cu prenume identic cu cel al adoptatului.

Schimbarea prenumelui copilului în vârstă de peste 10 ani presupune consimțământul acestuia. Spre deosebire de decizia privitoare la numele de familie în caz de divergență între soții adoptatori cu nume diferite, când este obligatorie ascultarea copilului-iar nu luarea consimțământului său -, de opinia sa ținându-se seama corespunzător vârstei și gradului de maturitate, prenumele minorului care a împlinit 10 ani nu poate fi schimbat rară consimțământul său, chiar dacă cererea adoptatorului sau adoptatorilor ar avea susținerea motivelor temeinice.

Față de redactarea textului art. 473 alin. 3 NCC, se pare că schimbarea prenumelui în cadrul procedurii adopției este admisibilă numai în cazul copilului adoptat, nu și în cazul persoanei majore sau având capacitate deplină de exercițiu.

Numele adoptatului căsătorit

În ipoteza adopției unei persoane căsătorite care poartă un nume comun în timpul căsătoriei, soțul adoptat poate primi pe timpul căsătoriei numele adoptatorului numai dacă există consimțământul celuilalt soț, acordat în fața instanței care încuviințează adopția.

Modificarea numelui comun este așadar permisă, însă numai cu acordul celuilalt soț, cu efect de la data rămânerii definitive a hotărârii de încuviințare a adopției și pe toată durata filiației adoptive.

Dacă nu există acordul celuilalt soț, adoptatul rămâne cu numele comun din căsătorie (care poate fi chiar numele său de familie, adică numele său „firesc") însă, în cazul desfacerii căsătoriei, presupunând că nu va opta, în condițiile art. 383 NCC pentru păstrarea numelui comun din căsătorie, adoptatul va lua numele dobândit prin adopție

Per a contrario, persoana căsătorită adoptată care nu are nume de căsătorie comun cu al soțului său dobândește, prin efectul adopției, numele de familie al părintelui sau părinților adoptivi.

În temeiul hotărârii definitive de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent întocmește un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești; vechiul act de naștere se păstrează, menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.

Informații cu privire la adopție

Noul Cod civil se rezumă la enunțul principiului confidențialității informațiilor în legătură cu adopția, îndeosebi a datelor care țin de identificarea persoanelor implicate în operațiunea juridică de aplicabilitate generală, fără a deosebi după cum adoptatul este minor, major sau are capacitate deplină de exercițiu.

CONCLUZII

Pentru fiecare dintre noi, copilăria este o secvență de istorie personală.

Conceptul „copilărie”, ca studiu distinct al evoluției biologice a persoanei, presupunând grija și asistența socială, s-a cristalizat surprinzător de târziu în conștiința comună, după unii istorici abia în Europa secolelor XV-XVIII. În epoca medievală, ideea de copilărie, așa cum este înțeleasă acum, lipsea cu desăvârșire, pentru ca deîndată ce depășea stadiul de dependență biologică, copilul intra direct în societatea adulților, întâmpinat și tratat ca „adult în miniatură”.

A urmat un proces lent de conștientizare socială a copilăriei ca fragment de viață caracterizat prin imaturitate și depedență, proces în care instituționalizarea educației și ascensiunea raționamentului au avut un rol hotărâtor, pentru ca, în cele din urmă, prin Convenția adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, drepturile copilului să fie consacrate distinct printr-un document internațional și odată cu acesta, respectarea drepturilor copilului să devină o prioritate declarată.

Protecția și promovarea drepturilor copilului este unul din indicatorii cei mai sensibili ai sănătății unei societăți. De altfel, este și una din temele preferate ale științelor socio-umane. Studiile de sociologie a copilăriei realizate în ultimele decenii ale secolului trecut au pus în evidență dinamica contradictorie a proceselor care modelează copilăria împreună cu rolul familiei ca mediu protector natural și instituție de socializare a copilului.

Se vorbește adesea despre imperativul „creșterii funcției educative a familiei” și necesitatea intervenției sociale în direcția „stimulării responsabilităților parentale”, iar familia, ca principala responsabilă pentru multe din tarele sociale- devianță infantilă, delicvență juvenilă, violență-este cea culpabilizată, afirmându-se mai mult sau mai puțin voalat, mai mult sau mai puțin îndreptățit, că ar fi suficient ca părinții să fie stimulați sau constrânsi să-și îndeplinească obligațiile cu mai mult simț al moralității sau, cel puțin, al răspunderii civice, ca fenomenele sociale nedorite să fie diminuate, dacă nu chiar eliminate.

În ceea ce privește tratamentul copilului în societatea contemporană, în literatura
socio-juridică se confruntă două tendințe majore: una „paternalistă”, considerând că societatea și familia ca grup social sunt datoare să asigure copilului un mediu protectiv, cu elemente clare de distincție între ceea ce este bine și ceea ce nu este bine pentru el, și o a doua tendință, de „autodeterminare” a copilului, pledând în favoarea posibilității juridicește recunoscută copilului de a exercita, în anumite limite, un control asupra ambientului său social imediat, inclusiv prin decizii luate în nume prorpiu.

Dincolo de controverse, se admite unanim ca înțelegerea copilului și a copilăriei, sau cel puțin disponibilitatea de a înțelege, nu poate fi detasată de contextul concret al unei societăți date, de practicile și tradiția creșterii copilului, de normele și valorile atașate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normativ și instituțional al protecției drepturilor copilului.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005;

Baias, Fl.A, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Beleiu, Gh. Drept civil român, ediția a XI- revăzută și adăugită, Editura Univesrul Juridic 2007

Botori, G., Drept civil. Partea generală, Persoanele, Editura All Beck, București 2005

A. Drăghici, Protecția juridică a drepturilor copilului, Curs universitar, Editura Universul juridi, București 2013;

Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006

Florian, Emese, Dreptul familiei, ediția 3, Editura C.H. Beck, București 2010;

Imbrescu, I. Tratat de dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București 2010

Lupașcu, D., Dreptul familiei, Ediția a IV-a amendată și actualizată, Editura Universul Juridic, București 2009

Lupașcu, D., Dreptul familiei, Ediția a IV-a emendată și actualizată, Editura Universul Juridic, București 2010

Lupașcu, D., C.M. Crăcinescu Dreptul familiei în Noul Cod civil, Editura Universul Juridic, București 2012;

Popa, V.V. Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, București 2005

Reghini, I, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Edița a 2-a, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008

Legislație

*** Constituția României

*** Noul Cod civil aprobat prin Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 211 din 24 iulie 2009

*** Noul cod de procedură civilă