Dreptul Concurentei In Reglemntarea Nationala, Europeana Si Internationala. Istoric,evolutii,prespective

C U P R I N S

I N T R O D U C E R E

„Atunci când politica concurenței este efectiv aplicată,

consumatorii au cele mai mari beneficii.

Într-un timp al schimbărilor,

aplicarea politicii concurenței și interesele consumatorilor

reprezintă o legătură stabilă”.

Mario Monti, Comisar european

responsabil cu politica în domeniul concurenței

Consacrarea principiului libertății comerțului și industriei, începând cu 1791, în Franța, a însemnat, totodată și consacrarea principiului libertății de concurență între cei ce exercitau aceeași activitate comercială. Vorbim de concurență ori de câte ori mai multe persoane urmăresc în activitatea lor economică, același scop sau un scop asemănător.

În doctrina liberalismului economic libertatea de concurență era privită ca o condiție și o garanție a progresului.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când, sub formă incipientă, apare dreptul concurenței, au fost instituite reglementări restrictive ale libertății concurenței, proclamate inițial din necesitatea de a interveni împotriva exercitării abuzive a libertăților de concurență.

La baza acestor reglementări a stat ideea că libertatea de concurență își are limitele în obiceiurile comerciale cinstite. Altfel spus, în lupta de concurență partenerii sunt datori să respecte un minimum de moralitate, iar odată aceste limite depășite concurența devine neloială și angajează răspunderea celui care a săvârșit asemenea acte. Asemenea fapte vizau mai ales domeniul mărcilor de fabrică și de comerț.

Temeiul răspunderii pentru concurență a fost găsit în dispozițiile Codului civil privitoare la răspundere, temei păstrat și azi în țările în care nu există reglementări speciale.

Reglementările speciale au ca obiect atât reprimarea practicilor abuzive în exercitarea comerțului și industriei, cât și interzicerea grupărilor capabile să exercite o anumită presiune asupra pieții și să îngrădească astfel libertatea de concurență.

Următoarea etapă, în dezvoltarea acestei ramuri de drept, a reprezentat-o adoptarea reglementărilor internaționale ce aveau ca scop protecția consumatorilor.

Cu această ocazie, sfera subiectelor protejate s-a extins, incluzând pe lângă concurenții comerciali și consumatorii, aceștia putând fi prejudiciați atât prin practicile abuzive ale concurenților, cât și prin înțelegerile ce pot interveni între aceștia cu scopul de a elimina concurența.

Principalul motiv al existenței unei politicii în domeniul concurenței (PDC) este determinată de faptul că piața nu poate, în mod natural, să funcționeze normal, fiind necesare intervenții din afară, care să-i asigure o evoluție corespunzătoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piață și concurență în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiții optime a resurselor și în oferirea unei motivații puternice privind creșterea eficienței și a nivelului tehnic și calitativ al producției.

Totodată, principiul economiei de piață deschise nu implică existența unei atitudini pasive față de modul de funcționare al piețelor, ci dimpotrivă, impune menținerea unei vigilențe constante, pentru a permite mecanismelor pieței să funcționeze corect. Acest lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin adâncirea integrării la nivelul piețelor.

Conform teoriei economice, creșterea concurenței de piață va conduce la o mai bună alocare a efectelor, ca urmare a faptului că prețurile bunurilor și serviciilor vor tinde către nivelul costurilor marginale. În condițiile concurenței perfecte, prețurile vor fi egale cu costurile marginale astfel încât profiturile vor fi zero. Ca atare, producătorii vor tinde să intervină pentru a-și crește profiturile, prin măsuri care să ducă la reducerea concurenței. Într-o guvernare caracterizată prin laissez-faire, nu s-ar putea interveni împotriva unor asemenea opțiuni strategice.

Astfel, în prezenta lucrare mi-am propus să prezint pe larg aspecte ce privesc dreptul concurenței. În primul capitol am descris noțiunile introductive ale materiei dreptului concurenței, prin prezentarea conceptului și obiectului de reglementare ale acestei materii. În continuare, am analizat care sunt principalele reglementări ale dreptului concurenței, atât pe plan internațional, european, cât și pe plan intern sau național. Nu puteam trece la următorul capitol fără a prezenta care sunt elementele interne folosite de dreptul concurenței.

Al doilea capitol al acestei lucrări l-am consacra definițiilor și abordarilor doctrinare privind notiunea de concurență, aici am clasificat concurența și am prezentat poziția Uniunii asupra acesteia.

Capitolul 3 intitulat succint „Raportul juridic de concurență” conține noțiuni privind subiectele, conținutul, precum și obiectul acestui raport juridic specific dreptului concurenței.

În ultima parte a lucrării am considerat, ca fiind relevant, faptul să fac prezentare a conceptului de protecție a concurenților, prin prezentarea celor două modalități de concurență și apoi perspectivele care se întrevăd in aceasta privință.

Capitolul I. Aspecte generale privind dreptul concurenței

1.1.Definirea conceptului

Dreptul concurenței este o ramură de drept aflată în plin proces de evoluție si perfecțtionare. Privit în ansamblul său, dreptul concurenței are o vocație interdisciplinară, fiind influențat, în mod precumpănitor, de mecanismele economiei de piață și primind influențe din mai multe alte ramuri de drept consacrate.

In ceea ce privește conceptul dreptului concurenței, în doctrină există două categorii de concepții și anume: o concepție extensivă și una restrictivă. Astfel în concepția extensivă, dreptul concurenței comerciale reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează lupta dintre agenții economici în scopul atragerii și menținerii clientelei iar în concepția restrictivă, dreptul concurenței comerciale este privit prin prisma a două categorii de interpretări : monistă și dualistă.

Alte domenii în care se manifestă concurenta sunt comertul, sectorul profesiilor liberale cu profil economic, in sectorul de retail alimentar, în sectorul auto, cel bancar și al gazelor naturale.

În interpretarea monistă, dreptul concurenței are ca obiect un ansamblu de reguli care fie reprimă practicile monopoliste, fie reprimă exercițiul abuziv al libertăților de care beneficiază agenții economici în lupta pentru atragerea și menținerea clientelei.

In interpretarea dualistă, dreptul concurenței are ca obiect atât reglemetările antimonopoliste, cât și cele care combat actele de concurență neloială. Interpretarea dualistă este cea mai acceptată opinie doctrinară, întrucât permite delimitarea obiectului dreptului concurenței de cel al altor ramuri de drept.

Dreptul concurenței s-a conturat ca disciplină distinctă datorita importanței teoretice și practice pe care o are în economia de piața europeană contemporană.

1.2. Obiect de reglementare

Dreptul concurenței are ca obiect de reglementare, pe de o parte, prevenirea practicilor monopoliste, care se pot concretiza în acorduri restrictive de concurență și abuz de poziție dominantă, iar pe de altă parte, sancționarea actelor și faptelor de concurență neloială, care distorsionează mediul concurențial.

Prin prisma obiectului de reglementare, dreptul concurenței îndeplinește două funcții fundamentale :

de a preveni practicile anticoncurențiale și neloiale ;

de a reprima încălcarea concurenței libere și licite.

1.3. Reglementari ale dreptului concurenței și consumatorului

Protecția concurenței loiale are trei categorii de izvoare: internaționale, comunitare și interne. izvoarele concurenței neloiale cuprind norme de drept material și norme conflictuale.

Pe plan internațional, regulile aplicabile concurenței neloiale au fost incluse în convenții referitoare la proprietatea industrială și în convenții comerciale. Aceste reglementări asigură existența unui mediu concurențial nedistorsionat.

În cadrul Uniunii Europene, necesitatea asigurării condițiilor propice unei concurențe loiale a constituit însăși rațiunea creării pieței unice interne. Regulile în domeniul concurenței reprezintă o premisă a funcționării eficiente a pieței unice. piețele competitive furnizează consumatorilor bunuri sau servicii de o calitate mai bună, la prețuri mai scăzute, iar operatorilor economici le conferă un cadru adecvat dezvoltării și progresului. Diversitatea legislațiilor naționale a constituit principala cauză care a stat la baza elaborării unor reglementări uniforme.

Reglementările interne trebuie să constituie un suport pentru creșterea competitivității atât la nivel național, cât și comunitar. Legislația în domeniul concurenței neloiale trebuie să se adapteze permanent realității economice. Totodată, trebuie să asigure o interacțiune cu prevederile din domeniul protecției consumatorilor.

Reglementari internaționale

Convenția Uniunii de la Paris din 20 martie 1883 pentru protecția proprietății

industriale;

Convenția pentru instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale;

Acordul General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.);

Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizației Mondiale a Comerțului;

Acordul TRIPS (Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property Rights) constituie Anexa 1C a Acordului de la Marrakesh, încheiat la 15 aprilie 1994 -Acord privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală.

1.3.2. Reglementari europene

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Titlul VII, intitulat „Norme

comune privind concurența, impozitarea și armonizarea legislativă" (art. 101-109); Titlul XV, intitulat „Protecția consumatorilor" (art. 169);

Regulamentul nr. 1/2003/CE al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 Și 82 din Tratat; O Regulamentul nr. 139/2004/CE al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi;

Regulamentul nr. 2006/2004/CE al Parlamentului European și al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului;

Regulamentul nr. 597/2009/CE din 11 iunie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unor subvenții din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene;

Regulamentul Consiliului nr. 1225/2009/CE din 30 noiembrie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene;

Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale;

Directiva Consiliului 90/314/CEE din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite;

Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;

Directiva 98/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 1988 privind protecția consumatorului prin indicarea prețurilor produselor oferite consumatorilor; O Directiva 99/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe

Directiva 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor în cadrul contractelor la distanță;

Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2005/29/CE din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori;

Directiva Parlamentului European și Consiliului nr. 2006/114/CE din 12 decembrie 2006 privind publicitatea înșelătoare și comparativă;

Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori;

Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecția consumatorilor în ceea ce privește anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, precum și la contractele de revânzare și de schimb;

Directiva 2009/22/CE a Parlamentului European Și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor.

1.3.3. Reglementări interne

Legea nr. 21/1996 a concurenței;

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale;

Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite; – Legea nr. 148/2000 privind publicitatea;

ordonanța Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață;

Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului;

Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor;

Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și comparativă;

H. G. nr. 1553/2004 privind unele modalități de încetare a practicilor ilicite în domeniul protecției intereselor colective ale consumatorilor;

o.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor;

Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori;

o.G. nr. 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță;

Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte;

O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice; O Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori;

Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora;

-Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor;

O. G. nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spațiilor comerciale;

O.U.G. nr. 14/2011 pentru protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe o perioadă determinată a unuia sau a mai multor spații de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanță, a contractelor de revânzare, precum și a contractelor de schimb.

1.4. Elemene noționale utilizate în dreptul concurenței

Noțiunea de concurență este folosită în toate relațiile sociale. Această noțiune provine din limba latină, de la termenul concurrere care înseamnă a se înfrunta.

În sensul larg al accepțiunii, prin concurența se înțelege confruntarea dintre agenții economici cu activități identice sau similare, exercitată în domeniile deschise pieței, pentru câștigarea și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.

În literatura juridică, ea este definită ca fiind rivalitatea sau lupta desfășurată cu mijloace economice între comercianți sau industriași pentru cucerirea pieței, producerea și desfacerea unor produse, atragerea și menținerea clientelei și obținerea de beneficii.

Într-o altă definiție, mai simplificată, este considerată o luptă adesea acerbă între agenții economici care exercită aceeași activitate sau o activitate similară pentru dobândirea, menținerea și extinderea clientelei.

Diversificarea conținutului noțiunii de concurență a condus la formarea unei ramuri de drept distincte: dreptul concurenței. În literatura de specialitate, dreptului concurenței îi sunt atribuite două accepțiuni diferite.

În sens larg, prin dreptul concurenței se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile privind reprimarea concurenței neloiale și restricțiile impuse concurenței. În sens restrâns, acest drept se restrânge la raporturile juridice privind combaterea concurenței neloiale.

Concurența comercială constituie instituția juridică fundamentală a dreptului concurenței. Ca parte integrantă a realității economico-juridice, aceasta este influențată permanent de politica comercială internațională.

1.4.1. Termenul de piață relevantă

Definiție: Piața relevantă a produsului cuprinde toate produsele și/sau serviciile pe care consumatorul le consideră interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, prețurilor și utilizării acestora. Piața relevantă geografică cuprinde zona în care întreprinderile în cauză sunt implicate în cererea și oferta de produse sau servicii, în care condițiile de concurență sunt suficient de omogene și care poate fi delimitată de zonele geografice învecinate, deoarece condițiile de concurență diferă în mod apreciabil în respectivele zone.

 Prin urmare, piața relevanță în cadrul căreia trebuie evaluată o anumită problemă de concurență se determină prin analiza atât a pieței relevante a produsului, cât și a pieței relevante geografice. 

Piața releventa este delimitată atât la nivelul produselor cât și în dimensiunea sa georgrafica. În general, piața relevantă a produsului cuprinde toate produsele și/sau serviciile pe care consumatorul le consideră interșanjabile sau substituibile în funcție de caracteristicile produsului, de prețurile și de utilizarea preconizată a acestuia. Este necesar să fie avute în vedere și produsele și/sau serviciile care ar putea să fie comercializate cu ușurință de către alți producători, fără costuri de reorientare importante, ori de către concurenți potențiali, la un cost rezonabil și într-un interval de timp limitat. Piața geografică relevantă cuprinde teritoriul pe care întreprinderile respectie sunt angajate în ofertă și cererea de produse și servicii pe care condițiile de concurență sunt suficient de omogene și care poate fi distins de zonele georgrafice învecinate, întrucât condițiile de concurență diferă, într-un mod apreciabil în acele zone.

1.4.. Conceptul de întreprindere

Noțiunea de întreprindere a fost, încă din anii 60 ai secolului XX, „vedeta" autorităților comunitare. Redactorii Tratatelor CECO și CELE, referindu-se la „Întreprindere", îi atribuiseră rostul de liant în raporturile dintre statele membre. Ceea ce nu lămurea însă dacă era vorba numai de o banală comoditate lingvistică, o etichetă acoperitoare a subiectelor de drept similare din diferitele ordini juridice naționale, sau dacă, mai mult decât atât, se născuse o noțiune cu consistență proprie.

Întreprinderea – persoana juridică în Tratatul CECO. Inițial, în aplicarea
Tratatului CECO, Curtea de Justiție a atribuit noțiunii de Întreprindere prima dintre
semnificațiile de mai sus, aceea de subiect de drept În sensul dreptului comun – persoană fizică sau juridică: „Noțiunea de întreprindere în sensul tratatului este aceeași cu conceptul de persoana fizică sau morala, dat fiind că tratatul face apel la această noțiune esențialmente pentru a desemna titularii de drepturi și obligații care decurg din dreptul comunitar".

La scurt timp după această primă decizie, Curtea a definit încă și mai clar noțiunea de întreprindere, printr-un recurs fără echivoc la statutul său juridic: „…Întreprinderea este constituită dintr-o organizare unitară de elemente materiale, imateriale și de personal, legate de un subiect juridic autonom, care urmarește în mod constant un scop economic determinat".

Întreprinderea – persoana juridică în Tratatul CEE. Cu aceeași configurație și-a afirmat pentru Început prezenta noțiunea de Întreprindere și În jurisprudența legată de aplicarea Tratatului CEE. De pildă, Într-o decizie din 1966, Curtea de Justiție a statuat ca „În ceea ce privea§te noțiunea de Întreprindere, defini^iile elaborate În dreptul CECO și în dreptul național în materie de antante ne pot ajuta. Astfel, independent de forma juridică sau de căutarea beneficiului, întreprinderile sunt persoane fizice sau morale care participa activ și independent la viața economică și care nu desfășoară deci o activitate pur privată.

1.5. Evoluția reglementarilor și perspectiva concurenței în condițiile economiei europene și mondiale globalizate

CAPITOLUL 2. Definiții și abordari doctrinare privind notiunea de concurență

2.1.Termenul de concurență- definitie, raportari

Noțiunea de concurență este folosită în toate relațiile sociale. Această noțiune provine din limba latină, de la termenul concurrere care înseamnă a se înfrunta.

În sensul larg al accepțiunii, prin concurența se înțelege confruntarea dintre agenții economici cu activități identice sau similare, exercitată în domeniile deschise pieței, pentru câștigarea și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.

În literatura juridică, ea este definită ca fiind rivalitatea sau lupta desfășurată cu mijloace economice între comercianți sau industriași pentru cucerirea pieței, producerea și desfacerea unor produse, atragerea și menținerea clientelei și obținerea de beneficii.

Într-o altă definiție, mai simplificată, este considerată o luptă adesea acerbă între agenții economici care exercită aceeași activitate sau o activitate similară pentru dobândirea, menținerea și extinderea clientelei.

Diversificarea conținutului noțiunii de concurență a condus la formarea unei ramuri de drept distincte: dreptul concurenței. În literatura de specialitate, dreptului concurenței îi sunt atribuite două accepțiuni diferite.

În sens larg, prin dreptul concurenței se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile privind reprimarea concurenței neloiale și restricțiile impuse concurenței. În sens restrâns, acest drept se restrânge la raporturile juridice privind combaterea concurenței neloiale.

Concurența comercială constituie instituția juridică fundamentală a dreptului concurenței. Ca parte integrantă a realității economico-juridice, aceasta este influențată permanent de politica comercială internațională.

Politica de concurență urmărește să creeze piețe cu concurență loială și să prevină formarea monopolurilor care își impun prețurile în detrimentul consumatorilor. Conlucrarea în acest domeniu se realizează prin Organizația Mondială a Comerțului și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, dar și prin acorduri multilaterale sau bilaterale.

În Raportul său anual, Organizația Mondială a Comerțului abordează problematica concurenței prin prisma interdependenței cu structura pieței, raporturile economice, sursele și costurile concurenței imperfecte, aspecte legate de relațiile comerciale internaționale.

Punctul de vedere al Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică s-a concretizat într-o definiție potrivit căreia concurența se înfățișează ca o situație de pe o piață, în care firme sau vânzători se luptă în mod independent pentru a câștiga clientela cumpărătorilor, în scopul de a atinge un obiectiv economic, care constă în profituri, vânzări și împărțirea pieței.

Din perspectivă istorică, competiția a fost întotdeauna un factor care a stimulat comerțul. Evoluția vieții statale s-a concretizat, printre altele, în reguli convenționale sau legale destinate producției de mărfuri și servicii și transferului acestor activități către beneficiari. O anumită preocupare din partea comercianților și a autorităților pentru instituirea unor reguli imperative care să guverneze activitatea de comerț și competiția datează din perioada medievală. Concurența, în adevăratul ei sens, apare odată cu înlăturarea tuturor obstacolelor politice, economice și sociale din calea libertății comerțului.

În contextul dezvoltării politice, economice și sociale, competiția s-a extins în spațiul european, devenind astăzi un obiectiv principal al politicii comunitare.

Din punct de vedere economic, noțiunea de concurență este analizată fie ca o relație între operatorii economici, fie ca și comportament concurențial sau ca o situație caracteristică mediului de afaceri (mediu concurențial).

Concurența derivă din comportamentul operatorilor economici pe o anumită piață, bazat pe un interes personal, concretizat în obținerea de avantaje concurențiale în raport cu rivalii, referitoare la cota de piața, dominație prin costuri, inovație, fidelizarea clientelei.

Efectul benefic este recepționat, în final, de către consumatori. Ei se pot bucura de diversitatea și calitatea bunurilor și a serviciilor, de prețul relativ scăzut de obținere, de creativitatea operatorilor economici.

În contextul internaționalizării relațiilor comerciale, concurența a dobândit noi dimensiuni. Competitivitatea economiilor naționale, bazată pe creștere economică, nu se poate realiza decât prin favorizarea procesului concurențial. Acest obiectiv poate fi atins prin stabilirea unor principii solide privind protecția concurenței, în temeiul cărora să fie sancționate comportamentele care reprezintă un risc ridicat pentru prejudicierea consumatorilor. Așa se explică și faptul că la nivel comunitar reglementarea concurenței a evoluat de la a fi considerată un instrument regulator al pieței la a deveni un obiectiv al integrării. În vederea aderării României la Uniunea Europeană, Capitolul Concurența a fost închis ultimul, alături de Justiție și afaceri interne.

Tratatul de la Roma stabilea drept misiune principală instituirea unei piețe comune, a unei uniuni economice și monetare, care să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice, un grad ridicat de competitivitate și de convergență a performanțelor economice. În acest sens, dispozițiile Tratatului urmăresc să realizeze un sistem care să împiedice denaturarea concurenței pe piața internă (art. 3 lit. g) precum și o apropiere a legislațiilor interne necesară funcționării pieței comune (art. 3 lit. h).

Prevederile art. 2 și art. 3 ale Tratatului de la Roma pot fi criticate prin prisma faptului că nu conferă autorităților naționale posibilitatea de a contura cu precizie conținutul politicii concurențiale și de a o aplica în funcție de mediul economic existent pe o piață.

Regulile de concurență operează într-un context economic, juridic și politic complex, atât pe plan intern cât și pe plan internațional. Uniunea Europeană pledează pentru elaborarea unor reguli multilaterale de concurență, pentru eliminarea fricțiunilor în relațiile comerciale internaționale și evitarea conflictelor de suveranitate.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene concurența a fost inclusă în rândul principiilor comunitare, statele membre fiind obligate să adopte o politică economică în concordanță cu principiile economiei de piață deschisă, bazată pe concurența loială. Împiedicarea, restrângerea sau denaturarea acesteia va afecta funcționarea pieței interne și va crea dezechilibre în raporturile intracomunitare.

Concurența a fost definită de Comisia Europeană în Raportul cu privire la concurență din anul 1971, ca fiind cel mai bun stimul pentru activitatea economică, asigurând participanților la viața economică cea mai largă libertate de acțiune posibilă.

Regulile comunitare privind concurența au fost modernizate de-a lungul timpului. Reforma în domeniu a urmărit, în primul rând, armonizarea dreptului aplicabil. Statele membre ale Uniunii Europene au adoptat legi speciale referitoare la concurență și se impunea să se asigure și o reglementare unitară.

Astăzi, concurența constituie una dintre politicile comunitare și este guvernată de regulile înscrise în Titlul VII al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, intitulat «Norme comune privind concurența, impozitarea și armonizarea legislativă».

Regulile cuprinse în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene au scopul de a asigura o concurență liberă, nedistorsionată, practicabilă, care să împiedice apariția unor practici care să afecteze relațiile comerciale între statele membre sau interesul general al operatorilor economici și consumatorilor.

2.2. Clasificarea concurenței

1. Concurenta pura și perfectă și concurența eficientă

Concurența pură si perfectă este prototipul confruntarii pe piață
dintre operatorii economici. Ea se caracterizează prin:

atomicitatea pietei – presupune existenta unui numar suficient de mare de vanzatori si de cumparatori, persoane fizice sau persoane juridice, care actioneaza în mod independent, în conditiile în care niciunul dintre acestia nu cumuleaza o fractiune notabila a ofertei si cererii pentru a putea influenta, Tntr-o masura importanta, prin operatiunile pe care le Tncheie, nivelul pretului la un anumit produs;

omogenitatea – decurge din relativa similitudine calitativă a produselor (mărfuri, servicii, lucrări), pe care operatorii economici le comercializeaza pe piata respectiva;

transparenta – implica accesul direct, imediat si complet al consumato-rului la orice date semnificative ce privesc caracteristicile fiecarui produs si preturile corespunzatoare;

pluritatea de opțiuni – deriva din coroborarea cerintelor mai sus-men-tionate, consumatorii beneficiind de posibilitati de alegere nelimitate;

mobilitatea factorilor de productie – consta în posibilitatea operatorilor economici si a capitalului pe care îi dețin de a se conforma cu promptitudine, din proprie initiativa, evolutiei conjuncturale a pietei, adica capa-citatea de a se putea adapta cerintelor pietii în situatia în care o anumită ramură economică devine nerentabilă;

operatorii economici să beneficieze de libertate de actiune pe piata. Conditia se considera îndeplinită daca fiecare dintre întreprinderile aflate în competitie și poate stabili în mod autonom propria politica în relatiile cu ceilalti concurenți și cu consumatorii.

utilizatorii și consumatorii să beneficieze de un grad satisfacator de libertate Tn alegerea furnizorului si a marfii dorite.

2.Concurența licită, concurența patologică (ilicită) și concurența Interzisă

Concurența licită este considerată acel tip de concurență în care, în
domeniile pe care legea le lasă deschise competiției operatorilor economici,
acestia se bucură de facultatea deplina de a se confrunta pe piata, dar cu
buna-credinta, respectand regulile de deontologie profesionala.

Concurența are vocatie de a contribui la modelarea si fluctuarea preturilor, Tn cadrul raportului ce se stabileste prin cerere si oferta pe piata libera – „Concurenta este aceea care impune un preț just mărfurilor și care stabilește raporturi corecte între ele". Insă, funcționalitatea acesteia nu se reduce numai la atat, obiectul sau fiind mult mai vast: influentează calitatea marfurilor, modul de prezentare a acestora, difuzarea reclamei, organizarea retelelor de distribuție etc.

In dorinta de a-si de a maximiza profitul, întreprinderile depașesc limitele impuse de regulile concurentei, fapt pentru care nu mai putem vorbi de o concurenta normala, ci una patologica. Concurența patologică poate să îmbrace două forme:

-acapararea agresivă de către cei puternici a unor segmente de piața prin intermediul practicilor anticoncurențiale sau monopolistice;

exercitarea abuziva a concurentei, cu scopul de a exclude de pe piata Tntreprinderile concurente sau de a le capta clientela, prin intermediul actelor de concurenta neloiala.

Concurenta interzisa se manifesta în anumite domenii de activitate
care sunt sustrase competitiei fie prin lege, fie prin conventia partilor. Fiind
derogari de la principiul libertatii competitiei comerciale, interdictiile prevazute de lege sunt de strica interpretare.

2.3. Teorii și doctrine asupra noțiunii de concurență

……………………………

2.4. Politica Uniunii Europene privind concurența

2.4.1. Bazele juridice ale politicii in domeniul concurenței

Deși politica comunitara in domeniul concurentei este tot mai mult determinata de considerente economice, constrangerile la care este supusa sunt in principal de ordin juridic. Baza legala (juridica) a PDC este oferita, in primul rand, de prevederile incluse in Tratatului UE , respectiv:

Articolul 81, privind practicile restrictive

Articolul 82, privind pozitia dominanta pe piață

Articolul 86, privind intreprinderile publice

Articolele 87-89 privind ajutorul de stat.

În al doilea rand, referiri se gasesc in legislatia secundara, adoptata de Consiliul UE și de Comisia Europeana, sub forma Regulamentelor §i Directivelor. Astfel, in aceasta categorie se includ:

Regulamentul Consiliului 17/1962;

Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor, amendat prin Regulamentul 1310/1997;

Regulamente și directive privind exceptarile in bloc, acordate in cazul unor acorduri care privesc situatii precis determinate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea și dezvoltarea, distributia autovehiculelor, etc.

In al treilea rând, un numar în creștere de instructiuni, care nu sunt in mod formal obligatorii, ofera informatii esentiale menite sa arate cum pot fi interpretate regulile obligatorii sau in ce mod va actiona Comisia in acest domeniu. Prin intermediul acestora, Comisia cauta sa creasca gradul de predictibilitate al actiunilor sale. Acestor surse de drept li se adauga deciziile Curtii Europene de Justitie și ale Tribunalului de Primă Instanță. Nu in ultimul rind, trebuie mentionate §i acordurile internationale in care se fac referiri exprese la situatii specifice privind concurenta.

2.4.2. Principalii actori implicați in politica in domeniul concurentei

Institutia responsabila la nivel comunitar de modul in care este implementata PDC este Comisia Europeana. Aceasta ia deciziile formale prin majoritate simpla, asemenea unui organism colectiv. Aceste decizii sunt pregatite de Directia Generala pentru Concurenta, DG COMP (anterior cunoscuta sub numele de DG IV), care raporteaza comisarului responsabil cu PDC (din septembrie 1999 acesta este Mario Monti). Comisia poate fi sesizata intr-o problema privind concurenta fie prin notificare, fie urmare a unei plangeri inaintate de o firma sau un stat, fie poate actiona din proprie initiativa („ex officio") pentru a investiga anumite situatii specifice sau chiar un intreg sector economic. Comisia poate penaliza orice incalcari ale regulilor privind concurenta, penalizarile putand reprezenta pana la 10% din veniturile companiei incriminate.

Ultimul arbitru in domeniul acestor reguli atat de diferite §i cel care poate decide daca actiunea Comisiei a fost in limitele puterilor stabilite in mod legal este Curtea Europeana de Justitie (CEJ). CEJ este indreptatita sa actioneze atat in cazul unor solicitari facute de instantele nationale, cat §i in cazul unor actiuni initiate impotriva Comisiei in fata Tribunalului de Prima Instanta (TPI). Cu totul remarcabil pentru o instanta juridica, CEJ solicita Comisiei, in anumite imprejurari, mai degraba argumente de ordin economic, decat de ordin formal (juridic).

Rolul Parlamentului European se reduce la a evalua actiunile Comisiei printr-un raport anual și, de asemenea, de a face observatii privind evolutiile importante din acest domeniu. Interventiile Consiliului de Mini§tri se rezuma la a autoriza exceptarile in bloc, precum și la a face modificari in baza legala a PDC.

In afara Comisiei, in cadrul PDC actioneaza si autoritatile nationale investite cu competente in acest domeniu. Ca urmare a recentelor propuneri venite din partea Comisiei, de descentralizare a PDC, rolul autoritatilor nationale din domeniul concurentei va creste in mod semnificativ