Dreptul Comunitar European
CUPRINS
CAPITOLUL I CONSIDERAtII INTRODUCTIVE
CAPITOLUL II PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA DREPTULUI COMUNITAR EUROPEAN
Sectiunea I Ordinea juridica de drept comunitar – o noua ordine juridica
Sectiunea a II-a Relatiile dintre dreptul international si dreptul intern al statelor – teorii formulate in doctrina juridica
Sectiunea a III-a Raporturile dintre dreptul comunitar si dreptul intern al statelor membre
Sectiunea a IV-a Caracteristicile dreptului comunitar european – enumerare terminologie
CAPITOLUL III APLICABILITATEA IMEDIATa A DREPTULUI COMUNITAR ~N FUNCtIE DE DIFERITELE IZVOARE DE DREPT COMUNITAR
Sectiunea I Aplicabilitatea imediata a tratatelor
Sectiunea a II-a Aplicabilitatea imediata a dreptului deerivat si a dreptului rezultat din relatiile externe ale comunitatilor
1. Regulamentele
2. Deciziile si directivele
3. Acorduri externe
CAPITOLUL IV APLICABILITATEA DIRECT| A DREPTULUI COMUNITAR
Sectiunea I Aplicabilitatea directa si dreptul international
Sectiunea a II-a Aplicabilitatea directa si dreptul comunitar
Sectiunea a III-a Conditii de aplicabilitate directa
Sectiunea a IV-a Aplicabilitatea directa a diferitelor categorii de norme comunitare
1. Tratatele comunitare
2. Regulamentele si deciziile adresate persoanelor particulare
3. Directivele si deciziile adresate statelor
4. Acordurile externe incheiate de Comunitati
Sectiunea a V-a Limitele aplicabilitatii directe
Sectiunea a VI-a Concluzii asupra efectelor aplicabilitatii directe
CAPITOLUL V PRIORITATEA DREPTULUI COMUNITAR
Sectiunea I Principiul prioritatii dreptului comunitar – principiu consacrat de Curtea de Justitie a Comunitatilor europene
Sectiunea a II-a Prioritatea dreptului comunitar in statele membre ale Comunitatilor
CONCLUZII COMUNIT|tILE EUROPENE – O STRUCTUR| ORIGINAL| DIN PUNCT DE VEDERE INSTITUtIONAL {I JURIDIC
BIBLIOGRAFIE
=== Drept comunitar ===
Dreptul comunitar european
CUPRINS
CAPITOLUL I CONSIDERAtII INTRODUCTIVE
CAPITOLUL II PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA DREPTULUI COMUNITAR EUROPEAN
Sectiunea I Ordinea juridica de drept comunitar – o noua ordine juridica
Sectiunea a II-a Relatiile dintre dreptul international si dreptul intern al statelor – teorii formulate in doctrina juridica
Sectiunea a III-a Raporturile dintre dreptul comunitar si dreptul intern al statelor membre
Sectiunea a IV-a Caracteristicile dreptului comunitar european – enumerare terminologie
CAPITOLUL III APLICABILITATEA IMEDIATa A DREPTULUI COMUNITAR ~N FUNCtIE DE DIFERITELE IZVOARE DE DREPT COMUNITAR
Sectiunea I Aplicabilitatea imediata a tratatelor
Sectiunea a II-a Aplicabilitatea imediata a dreptului deerivat si a dreptului rezultat din relatiile externe ale comunitatilor
1. Regulamentele
2. Deciziile si directivele
3. Acorduri externe
CAPITOLUL IV APLICABILITATEA DIRECT| A DREPTULUI COMUNITAR
Sectiunea I Aplicabilitatea directa si dreptul international
Sectiunea a II-a Aplicabilitatea directa si dreptul comunitar
Sectiunea a III-a Conditii de aplicabilitate directa
Sectiunea a IV-a Aplicabilitatea directa a diferitelor categorii de norme comunitare
1. Tratatele comunitare
2. Regulamentele si deciziile adresate persoanelor particulare
3. Directivele si deciziile adresate statelor
4. Acordurile externe incheiate de Comunitati
Sectiunea a V-a Limitele aplicabilitatii directe
Sectiunea a VI-a Concluzii asupra efectelor aplicabilitatii directe
CAPITOLUL V PRIORITATEA DREPTULUI COMUNITAR
Sectiunea I Principiul prioritatii dreptului comunitar – principiu consacrat de Curtea de Justitie a Comunitatilor europene
Sectiunea a II-a Prioritatea dreptului comunitar in statele membre ale Comunitatilor
CONCLUZII COMUNIT|tILE EUROPENE – O STRUCTUR| ORIGINAL| DIN PUNCT DE VEDERE INSTITUtIONAL {I JURIDIC
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I
CONSIDERAtII INTRODUCTIVE
Profesorul de drept comunitar Jean-Paul Jacque descrie fenomenul comunitar ca fiind "mult mai asemanator cu un film de lung metraj decât cu o poza statica". ~ntr-adevar, piramida comunitara constituie un proces indelungat si foarte dinamic, care a inceput la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial si nu s-a terminat inca.
Necesitatea realizarii unei unitati europene pe cale pasnica a devenit evidenta pentru guvernele democratice din Occident la mijlocul acestui secol. Jean Monnet, Comisar General pentru Planul de Modernizare si de Echipament al Frantei, a facut primele demersuri in scopul realizarii unei noi aliante europene. El a fost cel care a inspirat si a pregatit propunerile facute la data de 9 mai 1950 de catre Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei.
"Planul Schuman", menit sa evite o noua conflagratie mondiala, sugera "sa se plaseze ansamblul productiei franco-germane a carbunelui si otelului sub o ~nalta Autoritate comuna, intr-o organizatie deschisa participarii altor tari ale Europei". Ideea aceasta, apartinând unei conceptii revolutionare in constructia europeana, a fost imbratisata imediat de Italia si tarile Benelux-ului, astfel incât la 18 aprilie 1951 a fost semnat "Tratatul de la Paris" intre Belgia, Franta, Germania, Luxemburg si tarile de Jos si a luat fiinta C.E.C.A. (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului). Tratatul a intrat in vigoare in august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul presedinte al ~naltei Autoritati a Carbunelui si Otelului.
~n spiritul acelorasi principii calauzitoare, cele 6 tari "din prima linie" au aprobat la 26 mai 1956 raportul politicianului german Paul Henry Spaak, pe tema unei uniuni economice generale si a unei uniuni in domeniul utilizarii pasnice a energiei nucleare, fapt ce a condus la semnarea "Tratatelor de la Roma", pe data de 25 martie 1957. Aceste tratate, care au intrat in vigoare in 1958, au pus bazele Comunitatii Economice Europene (C.E.E.)si ale Comunitatii europene a energiei atomice (C.E.E.A. sau EURATOM) pe de alta parte – aveau institutii proprii, foarte asemanatoare intre ele (cele apartinând C.E.C.A., cu cele ale C.E.E. si EURATOM) si deosebir de originale din punctul de vedere al dreptului international. Reuniunea organismelor celor 3 Comunitati in organisme unice, deci realizarea unui sistem institutional unic, s-a finalizat in 1965 prin "Tratatul de la Bruxelles" sau "Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor Europene". De la data intyrarii in vigoare a Tratatului – 1 ianuarie 1967 – cele trei Comunitati europene au avut aceleasi institutii, adica: ~nalta Autoritate a devenit Comisia Comunitatilor Europene; Consiliul Special de Ministri a devenit Consiliul de Ministri; Adunarea Comuna a devenit Parlamentul European; Curtea de Justie a Comunitatilor Europene.
Perfectionarea institutiilor comunitare a constituit una din directiile de dezvoltare a constructiei comunitare. O a doua directie a urmarit largirea, respectiv extinderea comunitatilor prin cooptarea de noi membri. De la conceptul de Comunitate a carbunelui si otelului, anuntat de Robert Schuman la 9 mai 1950, Comunitatile europene u cunoscut urmatoarea evolutie:
– iulie 1961 – C.E.E. si Grecia semneaza un acord de asociere;
– decembrie 1964 – semnarea acordului de asociere cu Turcia;
– ianuarie 1973 – semneaza actul de aderare la Comunitatile europene urmatoarele tari: Danemarca, Irlanda si Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord. Astfel, Comunitatile numara 9 state membre. ~n urma unui referendum national, Norvegia a hotarât sa nu adere la Comunitati;
– anul 1979 – Grecia isi depune candidatura si incheie Tratatul de aderare in acelasi an. De la 1 ianuarie 1981 – data intrarii in vigoare a acestui tratat – Piata Comuna devine Europa celor 10;
– anul 1977 – isi depun candidatura Spania si Portugalia. Tratatul de aderare se semneaza abia in 1985 si intra in vigoare la 1 ianuarie 1986. De atunci se vorbeste de Europa celor 12;
– ianuarie 1986 – sunt incheiate acorduri de asociere cu Cipru si Malta;
– februarie 1988 – semnarea de catre statele membre a "Actului unic european", intrat in vigoare la 1 iulie 1987;
– anul 1987 – semneaza acorduri de asociere Turcia, Austria, Finlanda, Elvetia;
– anul 1991 – se incheie Acorduri de asociere cu Polonia, Ungaria si Cehoslovacia;
– 1 ebruarie 1993 – România semneaza la bruxelles Acordul de asociere la Comunitatile europene. Acordul a fost ratificat de Parlamentul Românieiprin Legea nr. 20/1993;
– 1 noiembrie 1993 – intra in vigoare "Tratatul de la Maastricht", semnat de cele 12 state membre pe data de 7 februarie 1992, tratat care instituie Uniunea europeana;
– ianuarie 1994 – intra in vigoare Acordul pentru crearea unui Spatiu Economic European (S.E.E.), extinzând multe din avantajele pietei unice a Uniunii europene in favoarea tarilor AELS (Asociatia Europeana a Liberului Schimb);
februarie 1994 – intra in vigoare Acordurile de asociere la Uniunea Europeana semnate de Polonia si Ungaria. Acordurile recunosc vocatia statelor semnatare de a deveni membre depline ale Uniunii in momentul indeplinirii conditiilor in acest scop;
– aprilie 1994 – Polonia si Ungaria inainteaza cereri de aderare la U.E.;
– ianuarie 1995 – Austrai, Finlanda si Suedia adera la Uniunea europeana, ceea ce ridica numarul statelor comunitare, membre ale Uniunii europene, la 15. Norvegia, pentru a doua oara, printr-un referendum national organizat in noiembrie 1994, a respims aderarea la Uniunea europeana;
– februarie 1995 – intra in vigoare Acordurile de asociere la Uniunea Europeana a Cehiei, Slovaciei, Bulgariei si României.
Comunitatile europene numara in prezent 15 state membre, cu o populatie de peste 370 de milioane de locuitori si reprezinta cel mai mare teritoriu comercial din lume. La 1 ianuarie 1993, Comunitati europene au stabilit mersul ireversibil catre integrare economica, monetara, sociala si politica. A luat fiinta Piata Unica si au fost inlaturate o serie de bariere din calea deplasarii nestingherite a persoanelor, bunurilor, capitalului si serviciilor pe tot cuprinsul Comunitatilor. Odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht cu privire la Uniunea europeana ia nastere o noua etapa in procesul de integrare europeana angajat prin crearea Comunitatilor europene. Se realizeaza astfel o uniune ecxonomica si monetara – pe de o parte – si o uniune politica – pe de alta parte – , Tratatul de la Maastricht acordânbd persoanelor din statele membre ale Comunitatilor dreptul la cetatenie europeana.
Deci, printr-un ciclu de modificari repetate ale textelor de baza – ciclu ce nu s-a incheiat inca – trebuie sa se formeze, in etape succesive, o adevarata uniune politica. Se confirma astfel viziunea lui Robert Schuman potrivit careia "Europa nu se va forma dintr-o data intr-o constructie de ansamblu, ci treptat, printr-o serie de realizari concrete".
CAPITOLUL II
PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA DREPTULUI
COMUNITAR EUROPEAN
SECtIUNEA I
Ordinea juridica de drept comunitar – o noua ordine juridica
Expresia "o comunitate guvernata de lege" (sau "Comunitate de drept") a fost folosita in legatura cu Comunitatile europene de catre Walter Hallstein, prin analogie cu sintagma "stat guvernat de lege" sau "stat de drept" (Rechtsstaad). Deoarece Comunitatile nu numai ca sunt creatii ale legii – ele bazându-se pe tratate internationale – dar cu greu s-ar mai putea gasi o autoritate oficiala care sa fie atât de dependenta de lege pentru a pune in aplicare functiile sale. Comunitatile nu au mijloace directe prin care sa-si impuna autoritatea; nu au nici forta armata si nici organe de politie. Au doar o mica masinarie administrativa si, din aceasta cauza, Comunitatile europene trebuie sa se bazeze in mare masura pe statele membre. Pe scurt, Comunitatile europene nu sunt asemanatoare cu un stat. Singura lor armata este legea pe care ele o creaza. Tocmai de aceea, asa cum observa presedintele Hallstein intr-o dezbatere a Parlamentului european din 17 iunie 1965, scopul comunitatilor ar fi serios afectat daca legea Comunitatilor – singurul mijloc prin care isi pot atinge dezideratele – nu ar mai fi respectata in mod uniform in toate statele membre.
Instituind, initial, Comunitatile europene si, ulterior, Uniunea europeana, statele membre au inteles sa incredinteze o parte a suveranitatii lor unor organisme suprastatale, renuntând la sau transferând o serie de atribute nationale specifice, care nu pot fi redobândite oricum, ci numai in conditii exceptionale. ~n acelasi mod, aceste atributenu pot fi restituite autoritatilor statelor membre. De aceea, transferul de putere catre institutiile comunitare este considerat a avea o natura ireversibila in ceea ce priveste integralitatea si unitatea puterilor acordate, pentru ca nu se poate admite ca unul sau mai multe state membre sa fie nevoite sa accepte renuntari importante, majore, care ar crea astfel pozitii de subordonare sau de inegalitate. Deci, principiul egalitatii de tratament trebuie respectat pâna la cele mai profunde consecinte. Chiar in situatia in care, datorita inactiunii continue a unei autoritati comunitare in aplicarea unei dispozitii legale, s-ar putea deduce ca aceasta din urma nu mai este actuala sau ar putea deveni prejudiciabila, statele membre nu pot retine libertatea de actiune discretionara, iar Comunitatea nu-si pierde nicidecum autoritatea, desi unele dintre organele sale sunt culpabile. Aceste reguli nationale trebuie sa fie compatibile cu oricarte dintre principiile comunitare, cum mar fi, de exemplu, principiul organizarii comune a pietei (hot. Preliminara a C.J.C.E., Pluimveeslechterij Midden Nederland si Pluimveeslechterij C. van Miert bv, 28 martie 1984). De altfel, Curtea de Justitie a Comunitatilor europene a sublinit ca "instituind o comunitate pe o durata nelimitata, dotata cu atributii proprii, cu personalitate, capacitate juridica, cu o capacitate de reprezentare internationala si mai ales cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare a competentei sau un transfer de atributii de la state la Comunitate, acestea si-au limitat, desi in domenii restrânse, drepturile lor suverane si au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisantilor si lor insesi (hot. Costa c. Enel, 15 iulie 1964).
Ordinea juridica de drept comunitar, ea insasi o creatie a legii si depinzând de lege pentru a fi efectiva, este si o sursa majora de norme juridice. ~n sens larg, dreptul comunitar este dat de: ansamblul regulilor de drept aplicabile in ordinea juridica comunitara (art. 163 si 173 ale Tratatului C.E.E.), unele dintre ele chiar nescrise; principiile generale de drept si jurisprudenta Curtii de Justitie; normele de drept a caror provenienta se afla in afara ordinii juridice comunitare, provenind din relatiile externe ale Comunitatilor; dreptul comunitar provenit din actele conventionale incheiate intre statele membre pentru aplicarea tratatelor. Prin complexitatea lor, izvoarele acestea ale dreptului comunitar ilustreaza specificitatea ordinii juridice comunitare si se caracterizeaza nu numai pri diversitate, ci si printr-o ierarhizare a normelor de drept in functie de autoritatea ce le este atribuita, care nu au echivalent in nici una din organizatiile internationale clasice. Sistemul normativ comunitar a fost caracterizat de Curtea de Justitie printr-o formulare devenita clasica – reluata si dezvoltata ulterior sub toate aspectele – potrivit careia acest sistem "constituie o ordine juridica proprie, integrata sistemului juridic al statelor membre" (hot. Costa c Enel, 15 iulie 1964). De aici se pot desprinde anumite trasaturi:
– in primul rând, sistemul juridic comunitar are calitatea de "ordine juridica", adica reprezinta un ansamblu organizat si structurat de norme juridice, având propriile sale izvoare, dotat cu organe si proceduri apte sa le amita, sa le interpreteze, precum si sa constate si sa sanctioneze, daca este cazul, incalcarile;
– prin "ordine juridica proprie", pe care a denumit-o apoi "ordine juridica comunitara", Curtea de Justitie a inteles sa marcheze in special autonomia acesteia in raport cu ordinea juridica internationala si sa sublinieze gradul puternic de centralizare ale crearii si aplicarii normelor, mai ales prin interventia institutiilor comunitare, si care o apropie de o ordine interna;
– precizând ca este vorba despre o ordine juridica "integrata sistemului juridic al statelor membre", Curtea de Justitie a subliniat trasatura cea mai originala a ordinii juridice comunitare, si anume raporturile sale cu ordinea juridica interna. Ordinea juridica comunitara, care consta intr-un sistem de norme cuprinse in tratate, in actele institutiilor comunitare, precum si in jurisprudenta, formeaza un ansamblu coerent, integrat direct ordinilor juridice nationale.
Prin urmare, o noua ordine juridica reprezinta fundamentul Comunitatilor si al Uniunii, ordine care va trebui sa se impuna pe lânga sau in cadrul ordinii juridice nationale din fiecare stat membru.
SECtIUNEA A II-A
Relatiile dintre dreptul international si dreptul intern al statelor – teorii formulate in doctrina juridica
Procesul formarii si dezvoltarii dreptului international are ca temei acordul de vointa dintre state, acord care se manifesta, de regula, prin incheierea unor tratate internationale. Principiile dreptului international (art. 28 din Conventia de la Viena)obliga statele sa respecte tratatele pe care le-au incheiat si, mai ales, sa determine aplicarea acestora de catre propriile organme legislative, executive si judiciare, a caror responsabilityate poate fi eventual angajata in fata unei instante internationale, cu privire la statele fata de care acestea si-au asumat obligatii. ~nsa implementarea normelor cuprinse in tratate in ordinea juridica a statelor este lasata la latitudinea fiecarui stat care a semnat respectiva conventie. Dreptul international nu reglementeaza conditiile in care se realizeaza aceasta implementare. Statele decid in ce mod vor integra dispozitiile tratatelor internationale in dreptul lor intern, in functie de conceptia pe care o adopta asupra relatiilor dintre dreptul international si cel intern. Solutiile pozitiviste formulate in aceasta materie sunt inspirate de doua conceptii doctrinare inscrise in constitutii sau practicate: conceptia dualista si conceptia monista.
Conceptia dualista a fost elaborata de juristi, reprezentanti ai pozitivismului din tari diferite, ca germanul H. Triepel sau italianul D. Anziloti, si a fost reluata pâna astazide numerosi autori, de practica legislativa si judecatoreasca a multor state. Conform acestei conceptii, dreptul international si dreptul national reprezinta ordini juridice separate si independente. ~n consecinta, un tratat international perfect, adica ratificat cu regularitate, n-ar avea efect decât in ordinea internationala. ~n acest sens, Triepel sustine ca un stat nu este obligat sa tina seama in legislatia sa nationala de normele dreptului international, putând adopta o lege interna in contradictie cu obligatiile internationale asumate anterior, consecintele unei astfel de situatii pe planul raspunderii internationale constituind o problema separata; de asemenea, pentru ca o obligatie internationala asumata sa devina efectiva este necesara o reglementare interna, independent de consimtamântul exprimat anterior de statul respectiv. Negând orice legatura intre ele, D. Anziloti admite totusi posibilitatea "trimiterilor" intre cele doua ordini juridice si formuleaza teza potrivit careia aplicarea dreptului international de catre state se realizeaza prin "incorporarea" normelor sale in dreptul intern si "transformarea" lor in norme ale dreptului national. El sustine, de asemenea, posibilitatea "transformarii" si a normelor de drept intern in drept international prin acordul de vointa dintre state.
Deci pentru ca un tratat sa se poata aplica in ordinea interna a unui stat contractant este necesar ca acest stat sa-i preia dispozitiile intr-o norma nationala (cel mai adesea o lege) si sa-lintroduca in ordinea nationala printr-o formula juridica ce realizeaza admiterea. {i intr-un caz si in celalalt se produce o nationalizare a tratatului, adica norma internationala sufera o transformare a naturii sale si nu va fi aplicata decât in noua sa calitate de reglementare de drept intern si nu in cea de reglementare de drept internatiopnal. Unele state comunitare adopta, in relatile internationale, un sistem dualist. Astfel, in ceea ce priveste tratatele internationale, in Marea Britanie, Danemarca si Irlanda ele nu sunt direct si imediat aplicabile in ordinea juridica nationala, ci este necesara transformartea normelor ce decurg din acestea in norme juridice nationale. Acest sistem prezinta o serie de dezavantaje in sensul ca procesul de transformare poate sa fie de durata, prin amendamente parlamentare textul poate sa fie schimbat, iar norma internationala nu are un regim propriu in ordinea juridica nationala – orice lege nationala viitoare urmând a avea prioritate asupra legii care incorporeaza regula internationala in acea ordine juridica; sistemul in cauza nu poate sa fie aplicat pentru transformarea deciziilor obligatorii emise de organizatii internationale, acte care isi mentin acest caracter indiferent de ce ar putea decide parlamentul national.
~n sistemul dualismului atenuat, intâlnit in Germania si Italia, inainte ca guvernele sa adere la tratate internationale, trebuie obtinuta aprobarea parlamentara, normele generale de drept international având, totusi, prioritate asupra legislatiei interne si fiind obligatorii. Atenuarea se explica prin faptul ca legea ce aproba tratatul il incorporeaza si nu mai poate fi modificat, ci va fi acceptat ca atare, "in toto".
Conceptia monista a fost elaborata dupa primul razboi mondial, prin contributia adeptilor scolii normativiste vieneze (H. Kelsen, J. Kunz, A. Verdross) sim a altor juristi ca G. Scelle, N. Politis etc. Potrivit teoriei moniste, exista o singura ordine juridica, cuprinzând atât dreptul international, cât si dreptul intern, ca un sistem unitar de norme situate intr-un cadru ierarhic, de prioritate. ~n conceptia lui H. Kelsen, dreptul intern si dreptul international nu pot fi considerate ca sisteme juridice juxtapuse, autonome si egale, intre ele existând un raport de subordonare in cadrul unui singur sistem. Kelsen sustine superioritatea si primatul dreptului international, a "ordinii juridice internationale" asupra celei interne: "Dreptul international… apare ca ordine juridica superioara tuturor drtepturilor statale si pe cale legea le deleaga".
Norma internationala este, deci, imeddiata palicata, fara a fi nevoie sa fie admisa sau transformata in ordinea interna a statelor parti. Tratatul international perfect se integreaza pe deplin in sistemul reglementarilor ce se cer a fi aplicate de catre instantele nationale, iar prevederile acestuia sunt aplicabile in calitatea lor initiala de reglementari internationale. ~n ipoteza in care norma de drept international e mai recenta decât normele interne care se afla intr-un conflict, ea va avea prioritate; potrivit aceleiasi doctrine, daca norma de drept international este urmata de o legislatie nationala, aceasta din urma ar trebui sa fie in concordanta cu legea internationala, asigurându-ser astfel, preeminenta normei de drept international care ar decurge din natura dreptului international.
Ideea centrala a teoriei lui Kelsen o constituie negarea suveranitatii de stat ca realitate obiectiva si inlocuirea ei prin termenul de "competenta" – o suma de atributii oferite statelor si stabilite din afara de dreptul international. ~ntrucât statul nu mai este, in aceasta viziune, o entitate suverana, ci doar "o ordine juridica", o suma de atributii determinate, reglementate si limitate juridic in timp, in spatiu si in validitatea lor de dreptul international, acesta din urma devine superior si nelimitat in actiunea sa". Unul dintre avantajele sistemului monist este caracterul sau logic mai mare, in sensul ca regulile juridice ale unei comuniuni mai numeroase trebuie sa prevaleze fata de cele ale partilor sale, dar trebuie subliniat ca aplicarea ca norme de drept international, revenind, deci, statelor, ca entitati distincte, sa le puna in practica. Reglementarea efectului intern al normelor de drept international va reveni, prin urmare, dispozitiilor dreptului national de natura constitutionala.
SECtIUNEA A III-A
Raporturile dintre dreptul comunitar si dreptul intern al statelor membre
Ordinea juridica supranationala proprie Comunitatilor europene a fost definita de Guy Heraud ca fiind un sistem in care statele comunitare sunt subordonate unei autoritati normative si jurisdictionale mai inalte. Prin urmare, spre deosebire de dreptul international, dreptului comunitar nu-i este indiferenta natura relatiilor ce trebuie sa se styabileasca intre dreptul comunitar si dreptul intern al statelor membre. Ordinea juridica de drept comunitar postuleaza monismul si impune respectarea acestuia de catre statele membre.
Pozitia Curtii de Justitie a Comunitatilor europene este clara in aceasta privinta: monismul decurge din insasi natura Comunitatilor deci din "ansamblul sistemului tratatului". Astfel, s-a remarcat ca obiectivul Tratatului C.E.E., care este de a stabili o Piata comuna a carei functionare este de directa preocupare pentru statele membre implica faptul ca acest Tratat "… este mai mult decât un simplu acord care creaza, pur si simplu, obligatii reciproce intre partile contractante". Comunitatea ce a fost creata constituie "… o noua ordine juridica pentru al carei beneficiu statele si-au limitat drepturile lor suverane, desi in domenii limitate, si intre subiectii careia se cuprind nu numai statele membre, dar si resortisantii lor", astfel ca: "Independent de legislatia statelor membre, dreptul comunitar nu impune, deci, numai obligatii asupra persoanelor, dar, de asemenea, intelege sa le confere drepturi care devin parte a mostenirii lor juridice. Aceste drepturi se nasc nu numai când ele sunt expres acordate de Tratat, dar si in temeiul obligatiilor pe care Tratatul le impune intr-un mod clar definit persoanelor, precum si statelor membre si institutiilor Comunitatii" (hot. Molkerei Zentrale Westfalen Lippe Gmbh c. Hauptzollamt Paderborn, 3 aprilie 1968 si hot. Costa c. Enel, 15 iulie 1964).
~n spiritul aceleiasi doctrine moniste, Curtea de Justitie s-a mai pronuntat asupra admisibilitatii si conformitatii cu Tratatul CE a unei legi de nationalizare ulterioara. Guvernul italian a sustinut ca o cerere pentru o hotarâre preliminara formulata de un judecator italian este absolut inadmisibila intrucât tribunalul italian nu poate recurge la o asemenea procedura când, pentru scopul de ase rezolva litigiul, el trebuie sa aplice numai o lege nationala, care este de data mai recenta, iar nu o prevedere a Tratatului. Art. 177 din Tratat nu ar putea fi folosit ca un mijloc de a permite unui tribunal national, la initiativa unui resortisant al unui stat membru, sa supuna o lege a acelui stat procedurii pentru obtinerea unei hotarâri preliminarii, pentru incalcarea obligatiilor din Tratat. ~n cazul in care aceasta lege ar incalca Tratatul, procedura posibila ar fi cea prevazuta in art. 169 si 170, in care vba fi implicata si Comisia. ~n plus, s-a argumentat ca tribunalul italian nu avea nici o optiune. El trebuia, potrivit dreptului italian, sa aplice legea de data cea mai recenta, având in vedere si faptul ca, in acest sens, Curtea Constitutionala italiana s-a mai pronuntat intr-un caz asemanator intre aceleasi parti.
Fata de aceste sustineri, Curtea de Justitie a Comunitatilor europene a subliniat ca, prin contrast cu tratatele internationale obisnuite, Tratatul C.E.E. a creat propriu sau sistem juridic, care, al intrarea in vigoare a Tratatului, a devenit parte integranta a sistemelor juridice ale statelor membre si pe care tribunalele acestora sunt obligate sa-l aplice.
Deci, daca in ceea ce priveste dreptul international, statele membre isi pot pastra conceptia dualista, in raporturile dintre Comunitati si statele membre dualismul este inlaturat, iar dreptul comunitar – fie originar, fie derivat – este imediat aplicabil in ordinea juridica interna a statelor membre, sau – dupa cum a subliniat Curtea de Justitie – el face "parte integranta … din ordinea juridica aplicabila pe teritoriul fiecaruia dintre statele membre".
La intrebarea care s-ar putea pune in sensul ca aceste caracteristici ale dreptului comunitar ar manifesta o tendinta "integrationista" astfel incât Comunitatile europene ar trebui sa se considere organizatii internationale de tip federal, doctrina juridica subliniaza ca multe din elementele unui asemenea sistem lipsesc in Comunitatile europene:
– abandonul de suveranitate este prea limitat pentru a fi constitutiv de un stat;
– Comunitatile isi au originea si statutul intr-un tratat, act de drept international si nu printr-o constitutie, act de drept intern;statele membre ale Comunitatii nu au renuntat la capacitatea lor de a actiona ca subiecte de drept international si isi pastreaza, in ordinea internationala, deplina lor capacitate, sub rezerva angajamentelor asumate de ele in tratatele constitutive;
– Comunitatile europene nu dispun de puterea de a extinde domeniul competentelor lor, fiind in aceasta privinta total dependente de state.
Prin urmare, Comunitati europene reprezinta o "putere publica comuna" (C.J.C.E. – Delib. 14 noiembrie 1978), iar originalitatea sistemului lor institutional nu poate fi minimalizata, deoarece pe ea se bazeaza intreaga constructie comunitara. Comunitatile se constituie intr-un ansamblu specific bazat pe o repartizare a competentelor suverane intre acestea si statele membre, competentele comunitare fiind exercitate in comun in cadrul sistemului institutional comunitar. Numai in acest sens se poate vorbi de o integrare.
Prin urmare, semnând tratatele prin care renunta la unele competenta si confera institutiilor europene o putere normativa proprie, statele membre au acceptat ca dreptul comunitar sa faca parte integranta din ordinea lor juridica. Acest fapt are trei consecinte:
– dreptul comunitar este integrat in mod firesc in ordinea juridica interna a statelor, fara a fi necesara vreo formulare speciala de introducere;
– normele comunitare isi ocupa locul in ordinea juridica interna ca drept comunitar;
– jurisdictiile nationale sunt obligate sa aplice dreptul comunitar.
SECtIUNEA A IV-A
Caracteristicile dreptului comunitar european – enumerare, terminologie
Autonomia ordinii juridice comunitare permite structurarea ansamblului raporturilor cu sistemele juridice nationale. Contributia sa se dovedeste determinanta atât pentru a asigura aplicabilitatea dreptului comunitar in ordinea juridica interna a statelor membre, cât si pentru a-i stabili locul si autoritatea in cadrul dreptului national. Totodata, autonomia ordinii juridice comunitare nu exclude colaborarea cu sistemele juridicenationale, cooperare care este nu numai utila, dar si necesara, si care se exprima in principal printr-o participare a autoritatilor statale la punerea in aplicare a dreptului comunitar.
Prin insasi natura sa, dreptul comunitar detine o forta specifica de penetrare a ordinea juridica a statelor membre, astfel incât:
1. norma de drept comunitar dobândeste automat statut de drept pozitiv in ordinea juridica interna a statelor;
2. norma comunitara este susceptibila de a crea, prin ea insasi, drepturi si obligatii pentru persoanele particulare;
3. norma de drept comunitar are prioritate fata de orice norma nationala.
Aceste trei trasaturi specifice dreptului comunitar sunt denumite in mod diferit in doctrina. Chiar si terminologia juridica folosita de Curtea de Justitie a Comunitatilor europene este fluctuanta.
Ambiguitatea terminologica se datoreaza faptului ca sunt utilizate, de cele mai multe ori in mod nediferentiat expresii diferite ca: efect imediat, efect direct, aplicabilitate directa, aplicabilitate imediata, drept direct aplicabil, prioritate a dreptului comunitar, primat, suprematie etc.Astfel, pentru unii autori espresia "efect direct" ar trebui sa fie folosita pentru conditiile de aplicare a unei reguli comunitare in ordinea statala si nu ar putea fi confundata cu posibilitatea pentru persoane de a fi titulari de drepturi si obligatii in baza acestor reguli, numai in cea din urma situatie urmând sa fie utilizata expresia "aplicabilitate directa". Pentru alti autori, faptul ca norma de drept comunitar dobândeste in mod automat statutul de drept pozitiv in ordinea interna a statelor membre este "aplicabilitate directa", iar faptul ca norma juridica este susceptibila sa creeze, prin ea insasi, drepturi si obligatii pentru particulari este "efect direct".
~n ceea ce priveste cea de-a treia caracteristica a dreptului comunitar, varietatea expresiilor uzitate este mare, dar, in acest caz, denumirile folosite sunt sinonime, au exact acelasi inteles: "primatul dreptului comunitar", "prioritatea dreptului comunitar", "suprematia", "intâietatea" etc.
Expresiile cel mai des intâlnite (care vor fi folosite si in lucrarea de fata) sunt:
a) aplicabilitate imediata = faptul ca norma de drept comunitar dobândeste in mod automat statutul de drept pozitiv;
b) aplicabilitate directa = faptul ca norma de drept comunitar este susceptibila de a crea, prin ea insasi, drepturi si obligatii pentru persoanele particulare;
c) prioritate = faptul ca norma comunitara are prioritate fata de orice norma nationala.
CAPITOLUL III
APLICABILITATEA IMEDIAT| A DREPTULUI
COMUNITAR ~N FUNCtIE DE DIFERITELE IZVOARE DE DREPT COMUNITAR
Aplicabilitatea imediata a dreptului comunitar inseamna ca eficacitatea regulilor sale nu poate fi subordonata anumitor formalitati pentru introducerea acestuia in ordinea interna a statelor membre si, cu atât mai putin, transformarii sale in drept intern. Cu alte cuvinte, dreptul comunitar postuleaza conceptia monista in relatiile sale cu dreptul national al fiecarui stat membru al Comunitatii.
Curtea de Justitie a afirmat cu claritate principiul aplicabilitatii imediate a dreptului comunitar, principiu pe care, de altfel, Tratatul asupra Uniunii Europene nu l-a consacrat expres decât in cazul regulamentelor. De o maniera generala, Curtea a precizat ca regulile de drept comunitar, stabilite chiar de tratat sau in baza procedurilor pe care le-a instituit, se aplica de plin drept in acelasi moment si cu efecte identice pe intreaga intindere a teritoriului Comunitatii (hot. Commission C. Italie, 13 iulie 1972). Aceasta inseamna ca aplicabilitatea imediata se refera la ansamblul dreptului comunitar, norma de drept comunitar – atât originar, cât si derivat – dobândind automat statut de drept pozitiv in ordinea juridica interna a statelor.
SECtIUNEA I
Aplicabilitatea imediata a tratatelor
Aplicabilitatea imediata a dreptului comunitar primar se refera nu atât la admiterea formala a normelor cuprinse in tratate, cât la neutralitatea efectelor sale. Prin aceasta se interzice judecatorilor dintr-o tara consecventa sistemului dualist sa invoce neindeplinirea procedurilor de admitere a tratatelor internationale prevazute de Constitutie, pentru a eluda aplicarea unui tratat comunitar ratificat cu regularitate. De asemenea, se interzice si aplicarea unui astfel de tratat ca si cum el ar fi de drept intern, si nu de drept comunitar, sub pretextul ca admiterea sa a facut din acest tratat unul de drept national.
Dat fiind faptul ca era vorba despre tratate institutive, ele nu numai ca au fost ratificate in mod regulat, dar au fost si introduse de fiecare dintre statele fondatoare in propria ordine juridica interna, conform prevederilor nationale privitoare la tratatele obisnuite de drept international. ~n Franta, pe baza art. 26 din Constitutia din 1946, care respinge in mod expres dualismul, "tratatele diplomatice ratificate cu regularitate si publicate au putere de lege … fara a mai fi nevoie, pentru a asigura aplicarea lor, de alte dispozitii legislative decât cele necesare pentru asigurarea ratificarii lor". De exemplu, Tratatul C.E.E. a fost integrat in ordinea juridica interna prin chiar efectul ratificarii autorizate prin Legea din 2 august 1957 si al Decretului de aplicare din 28 ianuarie 1958.
~n aceasta ordine de idei, aceste tratate au facut obiectul admiterii formale in dreptul intern al statelor dualiste, fapt cu atât mai inevitabil cu cât majoritatea acestor state practica o interventie parlamentara ce are ca efect atât autorizarea executivului sa ratifice tratatul, cât si inglobarea tratatului in dreptul intern (Legea din 22.12 1957 din Belgia, Legea din 27.071957 din Italia). Pozitia Curtii de Justitie cu privire la aceste practici dualiste a fost exprimata cu claritate in sensul condamnarii oricarei pretentii de transformare a dreptului comunitar. Astfel, Curtea a considerat ca tratatele comunitare nu puteau fi lipsite de natura lor proprie printr-o asimilare directa sau indirecta in dreptul intern, subliniind totodata ca aceste tratate au putere obligatorie prin ele insele in ordinea juridica aplicabila pe teritoriul fiecaruia dintre statele membre (hot. Simmenthal din 9 martie 1978). Cu alte cuvinte, Curtea considera ca admiterea nu a avut ca efect transformarea tratatelor si ca, deci, acestea trebuie sa fie aplicate de judecatorul intern ca fiind de drept comunitar, si nu de drept national.
Forta traditiei dualiste a tarii a facut ca jurisdictiile italiene sa fie cele mai reticente. ~n acest caz, Curtea Constitutionala insasi s-a raliat la aceasta idee: "exigentele fundamentale ale egalitatii si sigurantei juridice cer ca reglementarile comunitare … sa fie pe deplin si, in mod obligatoriu, eficace si direct aplicabile in toate statele membre, fara a fi necesare legi de admitere si de adaptare…". A fost urmata astfel, interpretarea data de Curtea de Justitie in sensul ca un traibunal national, care este chemat, in limitele competentei sale, sa aplica prevederile dreptului comunitar, are datoria de a da deplin urmare acestor prevederi, daca este necesar refuzând din proprie initiativa sa aplice vreo prevedere contrara din legislatia nationala chiar daca a fost adoptata ulterior si nu este necesar pentru judecator de a cere ori de a astepta prealabila anulare a unei asemenea prevederi sau masuri, prin mijloace legislative sau prin alte mijloace constitutionale (de catre autoritatile administrative imputernicite astfel sa actioneze). ~n acest mod, imediata apliacer a regulilor comunitare a fost acceptata, astfel incât sa fie protejate drepturile conferite prin ordinea juridica a Comunitatilor.
~n 1972, odata cu extinderea Comunitatilor cu alte 3 state dualiste caracterul aplicabil al dreptului comunitar (care intre timp fusese in mod expres exprimat de catre Curtea de Justitie) a fost luat in consideratie in mod corespunzator. Deci, chiar si in statele traditional dualiste care au aderat atunci la Comunitati – Marea Britanie, Irlanda, Danemarca – tribunalele nationale nu au intâmpinat obstacole de natura legala in a aplica prevederile direct efective ale dreptului comunitar, intrucât, odata cu aceasta aderare, au fost adoptate dispozitii legale, constitutionale sau de alta natura, dupa caz, prin care este favorizata aceasta aplicare prin acordarea unui regim specific dreptului comunitar. De pilda, practica constitutionala a Marii Britanii, care prevedea introducerea formala a tratatului internationala prin intreaga procedura parlamentara si transformarea sa in reglementare interna, a fost eliminata de buna voie: art. 2.1. din European Communities Act din 17 octombrie 1972, care introduce ansamblul acetlor de aderare in ordinea interna britanica si impiedica in mod expres transformarea in norma interna. Daca dreptul comunitar devine aplicabil in virtutea unui act al Parlamentului, acesta nu e privit ca si cum ar emana de la Parlament. ~n acelasi mod, articolul 3 din Legea din 11 octombrie 1972 privind aderarea Danemarcei la Comunitati procedeaza la introducerea dreptului comunitar fara vreo transformare.
SECtIUNEA A II-A
Aplicabilitatea imediata a dreptului derivat si a dreptului rezultat din relatiile extene ale comunitatilor
~n ceea ce priveste aplicabilitatea imediata a dreptului comunitar derivat, inlaturarea dualismului isi releva pregnant semnificatia. Dreptul rezultat din activitatea normativa a institutiilor se impune in ordinea juridica aplicabila in statele membre fara transformare, receptare, ordin de executare si nici chiar publicare de catre autoritatile nationale.
Cu toate acestea, este inevitabil ca statele dualiste sa considere, in mod implicit (de catre Marea Britanie, Danemarca, Irlanda) ca a existat o admitere globala si anticipata, deci ca, introducând tratatul in ordinea interna, legea de ratificare a introdus in mod virtual si dreptul derivat ce decurge din acesta.
1. Regulamentele
~n ceea ce priveste regulamentele, acestea sunt supuse unui regim asemanator cu cel al tratatelor, ele fiind suficient de clare si precise, astfel incât nu se impune interventia autoritatilor nationale. Deci regulamentele sunt imediat aplicabile in statele membre de o maniera uniforma si simultana, nefiind necesara adoptarea unei legislatii suplimentare sau vreo transformare. Mai mult decât atât, admiterea lor in ordinea juridica interna nu numai ca este superflua, dar este chiar interzisa. ~n acest sens, sunt interzise – fie ca emana de la state sau de la organisme nationale cu putere normativa – masurile care pretind operarea unei admiteri a dispozitiilor unei reglementari, care fac sa se modifice, fara autorizare, intrarea in vigoare a acesteia sau care au drept rezultat disimularea fata de justitiabili a naturii comunitare a unei reglementari juridice si a efectelor ce decurg din aceasta.
Din jurisprudenta Curtii de Justitie rezulta ca aceasta in mod constant a insistat asupra inutilitatii si chiar a caracterului ilicit al actelor nationale de transpunere a regulamentelor. Astfel, Curtea a condamnat practica unui stat care a reprodus intr-un decret dispozitiile unui regulament, procedeu care este de natura sa creeze un echivoc, afectând natura juridica a dispozitiilor regulamentare, ca si momentul intrarii lor in vigoare. Prin urmare, Curtea a considerat ca fiind contrare tratatului toate modalitatile de executare a caror consecinta ar fi putut fi inpiedicarea efectului direct si al aplicabilitatii imediate a regulamentelor comunitare si compromiterea, astfel, a aplicarii lor simultane si uniforme in ansamblul Comunitatilor (C.J.C.E., hot. Commission c. Italie din 7 februarie 1973). Sensibila la aceste critici, Curtea Constitutionala italiana s-a supus Tribunalului din Luxemburg: "… este conform logicii sistemului comunitar ca reglementarile C.E.E., ca sursa imediata de drepturi si obligatii … nu trebuie sa faca obiectul masurilor nationale cu caracter reproductiv sau executiv, susxeptibile de a modifica sau de a conditiona in vreun fel intrarea lor in vigoare si, cu atât mai mult, de ali se substitui, de a li se sustrage sau a le abroga, fie si partial".
A fortiori, aplicabilitatea imediata a reglementarilor nu creaza probleme intr-un stat monist cum este Franta: "forta obligatorie pe care ele (reglementarile) le comporta nu se subordoneaza interventiei autoritatilor statelor membre", declara Consiliul Constitutional. Mai mult, lipsa oblivativitatii publicitatii nationale nu se fondeaza pe un text national (spre exemplu, Decretul din 14.03.1953, referitor la ratificarea angajamentelor internationale semnate de Franta) reglementarea comunitara, "in virtutea articolului 189 din Tratatul C.E.E. se integreaza, din momentul publicarii sale, in dreptul statelor membre", admite Consiliul de Stat.
2. Deciziile si directivele
Daca regulamentul este singura categorie de acte emanând de la institutiile comunitare a carei aplicabilitate directa este explicit afirmata de art. 189 din Tratatul C.E.E., directivele si deciziile constituie acte de "legislatie indirecta" care, in mod normal, cer masuri nationale de aplicare. ~nsa competenta astfel rezervata autoritatilor nationale este una de executare si in nici un caz una de admitere. Aceste acte beneficiaza, ca si ansamblul dreptului comunitar de aplicabilitate imediata si sunt, deci, integrate in ordinea juridica a statelor membre, prin simplul efect al publicarii lor comunitare. De asemenea, daca statele sunt tinute sa transpuna in dreptul intern substanta directivelor, carenta autoritatilor statale nu condamna directivele la inexistenta juridica. Dar chiar si atunci când directivele au fost corect transpuse iar regulile nationale interpun intre directive si resortisantii comunitari, o asemenea mediatizare nu priveaza directivele de existenta. Subzistând intr-un anumit fel in stare latenta, directivele pot fi reactivate in caz de necesitate, ceea ce se intâmpla când judecatorii nationali se vor referi la directive pentru a interpreta dreptul intern (C.J.C.E., hot. Von Colson si Kamann, din 10.04.1984).
Jurisdictiile francezeaccepta aplicarea deciziilor Consiliului fara sa creara publicarea nationala, facând mentiunea expresa ca acestea au fost publicate in JOCE (cass, crim. 22.10.1970, Ramel D., 1971, p. 221) sau chiar fara nici o mentiune in legatura cu publicarea (C.E., 3.02.1975, Rabot, A.D.J.A., 1975, p. 467; 12.10.1979, Syndicat des importateurs de vetements et de produits artisanuax, A.D.J.A., 1980, p. 95). ~n acelasi mod, admitând intr-o hotarâre de principiu ca sarcina verificarii compatibilitatii masurilor nationale – referitoare la directivele a caror aplicare o asigura – revine judecatorilor nationali, Consiliul de Stat admite in mod necesar si faptul ca directiva respectiva face, ca atare, parte din legalitatea a carei respectare o asigura Consiliul si ca, deci, ea cuprinde reglementari de drept integrate in ordinea juridica nationala.
3. Acordurile externe
Bineinteles ca acordurile externe ale Comunitatilor se bucura de aplicabilitate imediata, având in vedere locul important pe care ele il ocupa in ierarhia izvoarelor de drept comunitar. Nu exista nici o indoiala ca dreptul rezultat din acordurile externe incheiate de Comunitati se integreaza automat in ordinea juridica a statelor membre, fara a fi necesare masuri nationale de aplicare. ~n acest sens, Consiliul de Stat admite ca acordurile incheiate de catre Consiliul Comunitatilor (in speta prin "decizie") si publicate de J.O.C.E. sunt prin insusi acest simplu fapt introduse in ordinea juridica nationala, fara a mai fi nevoie de ratificare sau de publicare nationala (CE, hot. din 12.10.1979, Syndicat des importateurs de vetements et produits artisanaux).
CAPITOLUL IV
APLICABILITATEA DIRECT| A DREPTULUI
COMUNITAR
(EFECTUL DIRECT)
Aplicabilitatea directa sau efectul direct reprezinta una dintre cele mai importante consecinte ale aplicarii dreptului comunitar. Dupa cum s-a subliniat in doctrina, dreptul comunitar nu numai ca se integreaza automat in ordinea juridica interna a statelor membre, dar el are o aptitudine generala de a completa in mod direct patrimoniul juridic al persoanelor particulare cu drepturi subiective si/sau obligatii, atât in raporturile lor cu alte persoane, cât si in relatiile lor cu statul membru caruia ii apartin.
Efectul direct a fost definit de catre fostul Presedinte al Curtii de Justitie – judecatorul R. Lecourt – ca fiind "dreptul oricarei persoane de a cere judecatorului national sa-i aplice tratate, reglementari, directive sau decizii comunitare. Judecatorul are obligatia de a se folosi de aceste texte, oricare ar fi legislatia tarii careia ii apartine".
S-a precizat totodata, ca in acceptiunea sa cea mai larga aplicabilitatea directa trebuie inteleasa ca fiind posibilitatea de invocare a normelor comunitare in fata instantelor statale.
Prin urmare, notiunea de efect direct sau de aplicabilitate directa inseamna ca textele comunitare care sunt dotate cu un asemenea efect creaza imediat, pentru particulari, drepturi de care acestia pot sa se prevaleze direct in fata jurisdictiilor nationale. La rândul lor, acestea din urma sunt tinute sa asigure protectia juridica decurgând pentru justitiabili, din efectul direct al dreptului comunitar.
SECtIUNEA I
Aplicabilitatea directa si dreptul international
~n ziua de astazi, putini sunt cei care mai contesta faptul ca tratatele internationale pot, in mod direct, sa acorde drepturi si sa impuna obligatii persoanelor particulare si ca ele nu se mai limiteaza la a produce efecte de drept asupra clasicelor subiecte de drept international care sunt statele. Dar mult timp a dominat o opinie contrara, asa cum o atesta Curtea Internationala de Justitie in chestiunea competentei tribunalelor din Dantzig (avizul din 3.03.1928, seria B, nr. 15, 17): "conform unui principiu de drept international bine stabilit, un acord international nu poate ca atare, sa creeze, in mod direct, drepturi si obligatii pentru persoanele particulare".
Totusi, in aceeasi problema, Curtea adauga: "nu se poate contesta ca obiectul unui acord international poate fi, in intentia partilor contractante, adoptarea de catre parti a unor anumr reglementari pentru persoanele particulare si care sunt susceptibile de a fi aplicate de catre tribunalele nationale". ~n consecinta, a trebuit sa se admita de comun acord ca tratatele pot, in intregul lor sau in parte, sa produca efecte directe in ordinea juridica interna a statelor, procedeu pe care internationalistii il califica, in genere, ca "self-executing" (auto-executoriu).
Totusi, aceste tratate sunt mai putin numeroase, desi, in perspectiva antropocentrica – si nu statocentrica – numarul lor tinde sa se extinda: tratate relative la drepturile omului, conventii de extradare, conventii fiscale etc.
Deci, marea majoritate a tratatelor si acordurilor internationale nu au caracter auto-executoriu: dupa cum afirma Curtea Internationala de Justitie, criteriul decisiv constituindu-l intentia partilor contractante si nefiind necesar ca aceasta intentie sa fie presupusa, din moment ce este o exceptie de la regula dreptului international clasic, ea tine de o interpretare stricta. Iata deci ca tratatele internationale obisnuite sunt strict aplicabile numai in mod exceptional si oarecum "cupicatura", si aceasta nu numai pentru ca obiectul reglementarii de drept public international, asa cum se intâmpla tot mai des, penetreaza relatiile interne (conventii privind dreptul de stabilire, protectia bunurilor si unitatilor private…), intentia partilor nu este intotdeauna clara, asa cum se intâmpla, de pilda, cu conventiile de extradare.
SECtIUNEA A II-A
Aplicabilitatea directa si dreptul comunitar
~n ceea ce priveste tratatele comunitare, ceea ce era o exceptie in dreptul international tinde sa devina regula. Desi Tratatul C.E.E. nu cuprinde decât o dispozitie incidentala (art. 189 alin. 2) din care se poate deduce ca numai reglementarile pot fi susceptibile de a avea efect direct, jurisprudenta Curtii a considerat ca, dimpotriva, in sistemul tratatelor exista o prezumtie in favoarea efectului direct.
~n renumita hotarâre Van Gend en Loos din 5 februarie 1963, Curtea de Justitie a legat in mod explicit efectul direct de autonomia ordinii juridice comunitare. ~n acest fel, ea a marcat desprinderea neta de solutia traditionala a dreptului international. Pe scurt, Curtea a fost solicitata sa se pronunte asupra aplicabilitatii directe a articolului 12 din Tratatul C.E.E., conform caruia "statele membre se retinde la a introduce intre ele noi taxe vamale … si de la a le spori pe cele aplicate in relatiile lor comerciale reciproce". Acest articol 12 nu face, deci, nici o referire la persoanele particulare. Bazându-se pe conceptia internationalista, mai multe guverne care prezentasera observatii evocau faptul ca insasi redactarea articolului 12, care subliniaza ca destinatarii obligatiilor pe care le creaza sunt statele si care nu precizeaza nimic despre persoanele particulare, era un efect direct. ~n ciuda faptului ca aceasta teza a fost adoptata si de avocatul sau general, Curtea s-a detasat deliberat de interpretarea textuala si subiectiva care i-a fost propusa pentru a-i prefera o metoda teleologica si sistematica bazata pe considerarea scopului si a sistemului tratatului.
Astfel, obligatia negativa prevazuta in art. 12, nefiind si neputând sa fie restrânsa prin vreo rezerva din partea statelor care ar face indeplinirea ei conditionata de o masura legislativa pozitiva adoptata potrivit dreptului national, "… chiar natura acestei interdictii o face in mod ideal adaptata sa produca efecte directe in relatia dintre statele membre si subiectii sai". De aceea, faptul ca potrivit art. 12 din Tratatul C.E.E. statul membru este subiectul unei obligatii negative nu poate justifica asertiunea ca nationalii acelui stat nu pot sa beneficieze de acea obligatie in sensul ca, in mod corelativ, ei au dreptul de aes prevala de aceasta obligatie ce este in sarcina statului, atunci când ar constata o nerespectare a ei.
Faptul ca solutia consacrata de Curte este diferita de cea impusa in cadrul unui tratat international obisnuit se datoreaza insesi naturii speciale a tratatului de constituire a C.E.E. De fapt, aplicabilitatea directa constituie insusi specificul ordinii juridice comunitare. ~n conceptia Curtii de Justitie, finalitatea integrarii este cea care postuleaza efectul direct al dreptului comunitar. Pentru a demonstra aceasta, Curtea ia mai intâi in consideratie obiectivul tratatului si apoi inlocuieste, din aceasta perpectiva, cadrul institutional si cu deosebire cel juridic prevazut: "obiectivul tratatului C.E.E. il constituie realizarea unei Piete comune de a carei functionare sunt direct raspunzatori justitiabilii Comunitatii"; prin urmare tratatul este mai mult decât un acord care ar crea doar obligatii reciproce intre statele contractante, iar Comunitatea reprezinta o noua ordine juridica ai carei subiecti sunt nu numai statele membre, ci si resortisantii acestora". ~n afara de aceasta, ca particularitati ale "Tratatelor de la Roma", Curtea atrage atentia asupra faptului ca preambulul sau se adreseaza popoarelor mai mult decât guvernelor nationale, ca "cetatenii … ca si statele membre" sunt afectati de functionarea mecanismelor comunitare si, in fine, ca inainte de toate, indivizii contribuie la adoptarea deciziilor participând la activitatea unor organisme comunitare cum sunt Parlamentul sau Comitetul Economic si Social. Curtea mai invoca un argument juridic dedus din art. 177, conform caruia aceasta dispozitie "confirma faptul ca statele au recunoscut ca dreptul comunitar are o autoritate susceptibila de a fi invocata" in fata jurisdictiilor nationale. Se deduce, de aici, un veritabil principiu general: "independent de legislatiile tarilor membre, dreptul comunitar, asa cum creaza indatoriri pentru persoanele particulare, tot asa el este destinat si creerii de drepturi care imbogatesc patrimoniul juridic al acestora".
Insistând astfel asupra rolului individului ca destinatar al dreptului comunitar, Curtea a facut din acesta un "instrument" al respectarii de catre statele membre a obligatiilor lor.
Punctul in care se produce distantarea cea mai evidenta de sistemul internationalist este determinat de faptul ca drepturile care intra in patrimoniul juridic al particularilor in virtutea efectului direct se nasc nu numai atunci când se precizeaza o atributie in mod explicit in tratat, ci si ca urmare a obligatiilor impuse clar de tratat atât persoanelor particulare, cât si statelor membre si institutiilor comunitare. Deci, criteriul determinant al efectelor unei dispozitii comunitare nu este destinatarul. Persoanele particulare pot deveni titulari de drepturi, chiar daca el nu sunt in mod expres desemnate ca destinatari ai unei dispozitii comunitare. ~n speta, desemnarea "statelor ca subiecte ale obligatiei de a se retine nu presupune ca resortisantii acestor state sa nu poata fi, la rândul lor, beneficirii acestei obligatii". Deci, in contrast cu contractele internationale de tip clasic, tratatele comunitare confera persoanelor particulare drepturi pe care jurisdictiile nationale trebuie sa le protejeze, nu numai atunci când dispozitiile in cauza vizeaza aceste persoane ca subiecti de drepturi, ci si atunci când respectivele dispozitii impun statelor membre o obligatie bine definita.
SECtIUNEA a III-A
Conditii de aplicabilitate directa
Determinarea efectului direct depinde de dreptul comunitar si, in ultima instanta, de Curtea de Justitie, care califica jurisdictiile nationale cu ajutorul ansamblului chestiunilor de principiu, ceea ce garanteaza indispensabila unitate de apreciere. Jurisprudenta referitoare la conditiile efectului direct s-a constituit in mod progresiv. De asemena, si criteriile utilizate de Curtea de Justitie pentru a recunoaste efectul direct al unei reguli comunitare au putut, daca nu sa= modifice, cel putin sa fie precizate.
Initial, in hotarârea Van Gend si Loos, Curtea a acordta o anumita importanta faptului ca dispozitia in cauza enunta o obligatie de abtinere. ~n acelasi timp, Curtea a subliniat ca este vorba de o interdictie clara si neconditionata si, in sfârsit, ca aceasta obligatie nu este insotita de nici o rezerva a statelor cu privire la subordonarea punerii sale in aplicare de un act pozitiv de drept intern.
Ulterior, Curtea de Justitie a apreciat ca incertitudinea referitoare la notiuni de care depind obligatiile impuse statelor membre nu constituie un obstacol pentru efectul direct. Existenta unor "elemente rezultând din aprecierea faptelor economice" nu exclude dreptul si obligatia judecatorului national de a asigura respectarea tratatului in cazul in care acesta poate constata ca sunt indeplinite conditiile de aplicare a dispozitiei avuta in vedere, in lumina interpretarii data de Curtea de Justitie a Comunitatilor (C.J.C.E., hot. Fink-Frucht, din 4.04.1968).
Teoretic, confirmarea sau inlaturarea aplicabilitatii directe a unei dispozitii are la baza un criteriu material care tine de substanta: "este necesar si suficient ca dispozitiile invocate … sa se preteze, prin insusi caracterul lor de a produce efecte directe in relatiile dintre statele membre si justitiabilii acestora" (JOCE, hot. Holkerei Zentrale din 3.04.1968). Concret, dispozitia trebuie sa fie, deci, suficient de "clara si precisa", "completa si perfecta din punct de vedere juridic" si, in sfârsit, "neconditionata".
Prin urmare, reglementarea trebuie sa fie, in primul rând, clara si precisa, astfel judecatorul national nu va putea sa deduca efectele sale practice in planul aplicarii. Este cazul reglementarilor care impun statelor o obligatie de a se retine (asa cum e cazul art. 12 al Tratatului CEE, comentat mai sus). Dar aceasta exigenta poate fi bine inlocuita chiar printr-o obligatie de a face (cum e art. 13 din Tratatul CEE). De fapt, important este ca obligatia sa fie clara, deci ca norma sa fie efectiv imperativa, caci, in rest, o dispozitie direct aplicabila poate fi echivoca si poate necesita o interpretare juridica (CJCE, hot Luck din 4.04.1968).
~n al doilea rând, reglementarea trebuie sa fie completa si perfecta din punct de vedere juridic, in sensul ca trebuie sa fie suficienta. ~n dreptul francez se cunosc legi perfecte si legi care nu sunt perfecte fiindca necesita un decret de aplicare a carui absenta poate paraliza efectele legii timp de mai multi ani:
– o dispozitie de drept comunitar este perfecta daca pentru aplicarea sa nu mai este nevoie de nici o masura complementara: "daca, in executarea sau in efectele sale, ea nu este subordonata interventiei nici unui act al institutiilor comunitare sau alte statelor membre" (CJCE, hot. Molkerei Zentrale din 3.04.1968). Este cazul dispozitiilor care cuprind interdictii sau, in general, obligatii de a nu face, dispozitii care prin natura lor, nu cer nici o lata masura de executare, sau doar masuri neglijabile (art. 12 al Tratatului CEE).
– o dispozitie este perfecta chiar daca pentru aplicarea ei sunt necesare completari, atunci când statul sau institutiile nu detin o putere discretionara pentru a lua masura de executare. Astfel, art. 95 alin. 3 din Tratatul CEE cere statelor sa "anuleze" sau sa-si "corecteze" dispozitiile fiscale care defavorizeaza produsele importate din alte state membre, dar Curtea a estimat ca statele nu aveau in aceasta privinta putere discretionara de apreciere si, ca urmare, acest text are un efect direct (CJCE hot. Lulticke din 16.06.1966). Dimpotriva, Curtea a respins aplicabilitatea directa a anumitor dispozitii, ale articolelor 32 si 33, in masura in care tratatul nu defineste nici metoda de transformare a contributiilor bilaterale in contributii globale, nici criterii de calcul pentru valoarea lor globala, lasând astfel, de la sine, statelor membre o importanta putere discretionara (CJCE, hot. Societe Salgoil din 19.12.1968). Tot astfel, in ceea ce priveste aplicabilitatea directa a art. 97 acesta este conceput, din moment ce el confera statelor "capacitatea, de care pot sa nu se foloseasca, de a recurge la contributii sau taxe medii si implica, pentru acelea care au recurs cu regularitate la aceasta capacitate, interpunerea, intre regula comunitara si aplicarea ei, a unor acte juridicenationale cu o putere de apreciere care sustrage optiunea lor, ca si consecintele ei, oricarei posibilitati de efect imediat al regulii in cauza" (CJCE, hot. Molkerei Zentrale din 3.04.1968). Inaplicabilitatea directa decurge, in aceeasi masura, din puterea de apreciere discretionara lasata institutiilor comunitare (art. 92 al Tratatului CEE, CJCE, hot. Janelli din 23.02.1977). ~n schimb, efectul direct poate functiona perfect, chiar cu elemente de natura economica, daca cel care detine o putere de apreciere este judecatorul. Prin urmare, puterea discretionara, care indeparteaza efectul direct, reprezinta puterea conferita Consiliului sau Comisiei, precum si autoritatilor legislative sau administrative ale statelor membre si ea nu trebuie confundata cu o oarecare latitudine de apreciere perfect compatibila cu pozitia de judecator.
~n cel de-al treilea rând, reglementarea trebuie sa fie neconditionata. Atunci când ea nu se reduce pur si simplu la precedenta exigenta (ceea ce se intâmpla cel mai adesea: CJCE, hot. Muller-Hein din 14.07.1971), aceasta expresie indica faptul ca reglementarea nu trebuie sa fie supusa nici unui termen si nici unei rezerve. Când o obligatie pusa de o reglementare comunitara este supusa unei amânari, chiar daca este, printre altele, perfecta din punct de vedere juridic, efectele sale se suspenda. Dar, la implinirea termenului ea devine direct aplicabila. Asa este art. 13 alin. 2 care creaza o "obligatie clara si precisa", dar este supus conditiei suspendarii pâna la sfârsitul perioadei de tranzitie sau pâna la expirarea eventualelor amânari anterioare fixate de Comisie in directivele sale (CJCE, hot. S.A.C.E. de Bergame din 17 decembrie 1966). Pe larg, Curtea a apreciat ca expirarea perioadei de tranzitie a facut ca obligatiile pe care statele membre si le-au asumat in virtutea articolelor 48, 52 si 59 ale tratatului sa devina neconditionate (CJCE, hot. Keyners din 21 iunie 1974). ~n acelasi mod, prezenta unei rezerve confera un caracter conditionat care exclude in mod automat aplicabilitatea directa a normei cu conditia ca aceasta norma sa nu fie susceptibila de un control juridic. Astfel, rezerva de ordin juridic de la articolul 48 al Tratatului CEE fiind controlabila judiciar, nu a inlaturat efectul sau direct (CJCE, hot. Van Duyn din 4 decembrie 1974).
SECtIUNEA A IV-A
Aplicabilitatea directa a diferitelor categorii de norme comunitare
Efectul direct poate fi de o intensitate variabila, in functie de diferitele categorii de norme comunitare.
Efectul direct al unor norme comunitare este complet atunci când drepturile si/sau obligatiile pe care le genereaza pot fi puse in valoare atât in raporturile particularilor cu statele membre ("efect vertical"), dar si in relatiile interpersonale ("efect orizontal"). De altfel, dispozitii atingând plenitudinea efectului direct se intâlnesc atât in tratatele comunitare, cât si in actele dreptului derivat.
Alte norme comunitare nu produc decât un efect direct limitat intrucât pot fi invocate numai in raporturile particularilor cu autoritatile statale.
1. Tratatele comunitare
Dispozitiile cuprinse in tratate pot fi grupate in trei mari categorii:
A. dispozitiile cu aplicabilitate directa completa. Este vorba, in primul rând, despre cele trei tratate referitoare la concurenta aplicabile intreprinderilor (art. 65-66 din Trtatul CECA, art. 85-86 din Tratatul CEE) sau la controlul de securitate asupra industriei nucleare (art. 78, 81, 83 din Tratatul CEEA). Aceste dispozitii "se preteaza, prin insasi natura lor la a produce efecte directe in relatiile dintre particulari". Acestea pot fi, deci, invocate direct de o intreprindere in fata jurisdictiilor nationale.
Fara a se referi in mod special la persoanele particulare, Curtea a mai recunoscut un efect direct complet si reglementarilor privind libera circulatie si interzicerea discrimin=arilor in functie de nationalitate, care pot fi folosite de catre lucratorii si prestatorii de servicii publice, câ tsi impotriva reglementarilor colective de munca, si mai cu seama reglementarile federatiilor sportive, cum ar fi contractele individuale de munca. De acelasi fel este si articolul 119 al Tratatului care stipuleaza ca "interzicerea discriminarii intre muncitori in functie de sex se impune nu numai actiunii autoritatilor publice, dar ea se extinde si asupra tuturor conventiilor care au in vedere reglementarea de o maniera colectiva a muncii salariate, ca si asupra contractelor intre persoane particulare"; de aceeasi maniera functioneaza reglementarile privind libera circulatie a marfurilor;
B. dispozitiile cu aplicabilitate directa limitata sunt mult mai numeroase in tratatele comunitare:
– in primul rând, dispozitiile care cuprind interdictii sau obligatii de a nu face: art. 7 care interzice discriminarile in functie de nationalitate; art. 12, care interzice persoanelor perceperea de noi taxe vamale si taxe cu efect echivalent; art. 30, care interzice restrictiile cantitative la import si masurile cu efect echivalent; art. 31 si art. 32 alin. 1, care interzic restrictiile cantitative; art. 37 alin. 2, care interzice noi discriminari la titlul de monopoluri nationale cu caracter comercial; art. 53, care interzice noi restrictiila dreptul de stabilire; art. 93 alin. 3, prin care se interzice statelor sa puna in executie un nou proiect de ajutor care n-a fost notificat Comisiei si asupra caruia aceasta din urma nu s-a pronuntat; art. 95 alin. 1 si 2 care interzice discriminarea fiscala a produselor importate;
– in al doilea rând, dispozitiile care impun statelor obligatii de a face: art. 13 alin. 2, care prevede anularea taxelor cu efect echivalent; art. 16, care prevede anularea drepturilor de vama la export; art. 37alin. 1 cu privire la organizarea monopolurilor nationale cu caracter comercial; art. 48, 52, 59, 60 si 95 alin. 3, care prevad anularea sau corectarea discriminatorii fiscale la produsele importate.
C. dispozitii care nu sunt direct aplicabile: art. 5, privind obligatia de fidelitate comunitara; art. 32 alin. 2 si 33 alin. 1 si 2, care prevad anularea restrictiilor cantitative; art. 90 alin. 2 privind acceptarea regulilor concurentei de catre intreprinderile care administreaza servicii de interes general; art. 92 si 93 alin. 1 si 2, care interzic ajutoarele publice; art. 97, care autorizeaza statele sa fixeze taxe medii pentru a asigura compensarea fiscala la granita; art. 102, privind consultarea obligatorie a Comisiei in legatura cu anumite proiecte legislative; art. 107, privind obligatiile statelor refetoare la amnipularile monetare; art 117 si 118 privind politica sociala.
2. Regulamentele si deciziile adresate persoanelor particulare
Aplicabilitatea directa se manifesta pe deplin la nivelul acestor categorii de acte care, prin insasi natura lor, beneficiaza de aplicabilitate directa si de aplicabilitate directa completa, intr-o asemenea masura incât s-ar parea ca sintagma "direct aplicabil" le poate fi rezervata lor.
Curtea de Justitie a recunoscut intr-o hotarâre din 14 decembrie 1971, printr-o formulare care, de altfel, nu s-a schimbat de atunci, ca prin insasi natura sa si functia pe care o are in sistemul izvoarelor dreptului comunitar "regulamentul produce efecte directe si este, ca atare, apt sa confere particularilor drepturi pe care jurisdictiile nationale au obligatia sa le ocroteasca" (CJCE, hot. Politi din 14 decembrie 1971).
De fapt, caracterul de aplicabilitate directa a regulamentului nu a fost niciodata contestat, regulamentul fiind singura norma comunitara pentru care acest caracter este in mod expres prevazut in tratat: "… in termenii art. 189.2 … si, in consecinta, ca urmare a insesi naturii sale, ea produce efecte imediate". ~n al doilea rând, actiunea generala a reglementarii ii confera acesteia o aplicabilitate directa completa (in sensul ca ea este apta sa confere drepturi si obligatii persoanelor particulare, nu numai in relatiile lor cu statele membre si institutiile comunitare, dar si, in aceeasi masura, in raporturile lor interindividuale), indispensabila pentru a-si mentine functia de instrument legislativ al Comunitatii. ~n sfârsit, eareprezinta "un act normativ …, care in ansamblul sau are deplin efect direct", adica beneficiaza permanent de aplicabilitate directa pe ansamblul dispozitiilor sale, chiar daca uneori o lacuna din text sau o eroare in masurile comunitare sau nationale la care ea face referire impiedica aplicarea sa practica.
~n ceea ce priveste deciziile, bazate pe articolul 189 al Tratatului CEE si adresate persoanelor particulare, prin definitie ele creaza in mod direct drepturi si/sau obligatii pentru destinatarii lor si au aplicabilitate directa in ordinea interna, ele fiind chiar executorii daca incumba o obligatie pecuniara. Mai mult, ele creaza drepturi nu numai pentru destinatarii lor, ci si pentru terti. Astfel, o intreprindere victima a unei intelegeri incheiate intre concurentii sai, poate invoca in fata jurisdictiei nationale o decizie a Comisiei adresata respectivilor concurenti si le poate cere sa puna capat unui acord care vine in contradictie cu reglementarile tratatului.
3. Directivele si deciziile
~n toate cazurile in care o directiva sau o decizie este pusa in practica in mod corect, efectele sale ajung la persoanele particulare prin intermediul masurilor de aplicare luate de statul membru. O persoana particulara poate avea interes sa invoce direct in beneficiul sau continutul unei directive sau ale unei decizii doar atunci când statul membru nu le-a executat in mod direct si mai ales atunci când dispozitiile au ramas neexecutate pâna la expirarea amânarii vizate pentru punerea lor in practica, Problematica insasi a efectului direct presupune, deci, in acest caz, un context juridic patologic, diferit celui in cazul regulamentelor.
Daca initial o mare parte a doctrinei, precum si unele guverne ale statelor membre, au considerat ca deciziile adresate statelor membre, precum si directivele, nu au efect direct, Curtea de Justitie nu a urmat un asemenea punct de vedere, pronuntându-se in favoarea efectului direct "vertical" al acestor doua categorii de acte de drept derivat (CJCE, hot. Grad din 6 octombrie 1970; hot. S.A.C.E. din 17 decembrie 1970).
Mai in detaliu, doctrina dominanta a sustinut mult timp ca directiva facea ca actul aplicarii sa fie prin natura lui mediat, excluzând, in mod categoric, orice efect direct. S-a sustinut ca directivele si deciziile nu numai ca nu fixeaza obligatii decât pentru statele destinatare, dar, mai mult, ele prevad explicit, in cazul directivelor, si implicit, in cel al deciziilor, interventia unor masuri nationale pentru a le pune in practica. ~n sfârsit, s-a subliniat ca directivele nu fixeaza decât obligatii de rezultat. Aceasta pozitie se bazeaza pe interpretarea exegetica a articolelor 189 si urmatoarele din tratat, pe necesitatea de a nu denatura actele de drept derivat, confundând diversele categorii si, in ultima instanta, pe principiul general al mentinerii pentru Comunitate a singurelor competente de atribuire recunoscute in mod explicit in tratat.
Curtea de Justitia a respins aceasta abordare si, extinzând asupra dreptului derivat principiile de interpretare pe care le dezvolta in hotarârea sa Van Gend si Loos referitoare la dispozitiile tratatului, a refuzat sa excluda directivele si deciziile de la beneficiul aplicabilitatii directe. Curtea de Justitie a rasturnat argumentarea textului – "daca, in virtutea dispozitiilor art. 189, regulamentele sunt direct aplicabile si, in consecinta, sunt susceptibile de a produce efecte directe, nu rezulta din aceasta ca alte categorii de acte vizate de acest articol nu pot produce niciodata efecte analoage" – si a refuzat criteriul formal: "trebuie sa luam in considerare nu numai forma actului in cauza, ci si substanta sa, ca si functia sa in sistemul tratatului". Reluând apoi rationamentul dupa care destinatarul nu este criteriul determinant al efectelor unei dispozitii de drept comunitar, ea constata ca ar fi incompatibil cu "efectul restrictiv", pe care articolul 189 il recunoaste directivei si deciziei, ca obligatiile pe care acestea le contin sa nu poata fi invocate decât de catre institutiile comunitare si ca, fiind vorba de justitiabili ai statelor, "efectul util" al unor astfel de acte ar fi diminuat daca acestia nu ar fi impiedicati sa se prevaleze de ele in justitie, iar jurisdictiile nationale ar fi impiedicate sa la ia in considerare ca elemente de drept comunitar. Fara a mai mentiona si articolul 177, care permite jurisdictiilor nationale sa sesizeze Curtea in legatura cu interpretarea tuturor actelor institutiilor, fara exceptie, aceste acte sunt susceptibile sa fie invocate de catre justitiabili in fata respectivelor jurisdictii.
~nlaturând astfel incapacitatea acestor acte de a produce efecte directe, Curtea nu proclama aplicabilitatea directa a directivei (sau deciziei) in sine, ci doar subliniaza ca este necesar ca in fiecare caz sa se examineze daca natura, economia si termeni dispozitiilor in cauza sunt susceptibile sa produca efecte directe in relatiile dintre statele membre si particulari (CJCE, hot. Verbond van Nederlandse Ondernemingen din 1 februarie 1977).
Criteriile de aplicabilitate directa care se degaja, in legatura cu dispozitiile tratatului, tin aici de aplicare, de unde rezulta ca nu toate directivele sunt direct aplicabile si, in general, nici chiar toate dispozitiile unei aceleai directive. Deci, in contrast cu regulamentele, directivele si deciziile sunt, in principiu, lipsite de efect direct, doar daca, prin precizia termenilor, claritatea si caracterul neconditionat al obligatiei pe care o contin, ele nu lasa loc unei abordari deosebite.
Neimpunând obligatii persoanelor, directivele sau deciziile nu pot fi niciodata invocate ca atare justitiabililor care, deci, nu pot fi niciodata obligati, prin efectul lor, fata de stat sau fata de alti subiecti de drept. De altfel, situatia nu ar putea fi alta, din moment ce acestea nu fac obiectul nici unei publicari legale obligatorii. Deci, numai masurile nationale care se iau in vederea executarii lor pot impune obligatii persoanelor particulare.
~n consecinta, directiva nu are decât aplicabilitate directa limitata, in sensul ca ea nu ar putea fi folosita de un stat membru ca justificare pentru a se dispensa de adoptarea, in timp util, a unor masuri de aplicare adecvate obiectivului fiecarei directive, mai ales sub pretext ca legislatia sa (sau practica adminstrativa) ar fi conforma cu scopurile comunitare. Spre deosebire de regulamente a caror transpunere in dreptul national este formal interzisa, introducerea directivelor in practica nationala este deci obligatorie, chiar daca ele sunt aplicabile in mod direct.
Doctrina critica faptul ca, potrivit jurisprudentei constante a Curtii de Justitie, particularii nu pot invoca o directiva impotriva altor persoane private. Mentinerea si in prezent a pozitiei Curtii de Justitie cu privire la respingerea acestui efect direct orizontal al directivelor este apreciata ca fiind nesatisfacatoare, mai ales dupa intrarea in vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene.
4. Acordurile externe incheiate de Comunitati
Angajamentele externe ale Comunitatilor isi au originea in instrumente conventionale multilaterale, ale caror caracteristici nu sunt neaparat aceleasi cu cele ale Tratatului de la Roma. ~n consecinta, prevederile cuprinse in acordurile internationale incheiate de Comunitati nu beneficiaza de prezumtia de aplicabilitate directa pe care o aduce hotarârea Van Gend si Loos.
Desigur, Curtea respinge teza conform careia natura sau economia acordului ar fi suficiente pentru a inlatura automat efectul direct al clauzelor sale. Ea a recunoscut ca un asemenea acord poate sa produca un efect direct in conditiile fixate de jurisprudenta, in cazul in care comporta o obligatie clara si precisa "atât in lumina obiectului si scopului acestui acord, cât si a contextului sau", obligatie care nu este subordonata in executarea sau efectele sale de interventia unui act ulterior (CJCE, hot. Demirel din 30 septembrie 1987). De asemenea, Curtea a recunscut efect direct si deciziilor de aplicare a acordurilor de asociere adoptate de catre Consiliul de Asociere, daca deciziile raspund acelorasi conditii cerute pentru acordul insusi (CJCE, hot. Sevince din 20 septembrie 1990).
Cu toate acestea, chiar daca dispozitiile unui acord sunt redactate in termeni identici cu cei ai unui articol al Tratatului CEE, caruia i se recunoaste efectul direct, aceasta nu inseamna ca, din acest simplu motiv, dispozitia are ea insasi efect direct. De exemplu, in hotarârea sa International Fruit, Curtea a refuzat sa atribuie efect direct acordului GATT.
Rezulta, deci, ca jurisprudenta Curtii, care intervine in legatura cu Tratatul CEE, nu se poate transpune in mod automat in acordurile externe.
SECtIUNEA A V-A
Limitele aplicabilitatii directe
~n hotarârea Simmenthal, Curtea de Justitie a subliniat ca aplicabilitatea directa a dreptului comunitar inseamna ca regulile acestuia trebuie sa fie pe deplin si uniform aplicate in toate statele membre de la data intrarii in vigoare si cât timp continua sa fie in vigoare: "Prevederile direct aplicabile sunt un izvor direct de drepturi si obligatii pentru toti cei afectati de ele, indiferent ca sunt state sau persoane care sunt parti in relatia juridica in conformitate cu dreptul comunitar; aceasta consecinta priveste orice tribunal national, a carui sarcina, ca organ al unui stat membru, este de a proteja, intr-o cauza de competenta sa, drepturile conferite persoanelor prin dreptul comunitar (hot. Simmenthal din 9 martie 1978). Aceasta pozitie a fost expirmata si in hotarârea Luck din 4.04.1968 si hot. Lorenz din 11 decembrie 1973.
Prin urmare, regula nationala contrara unei reguli comunitare având efect direct nu poate fi aplicata de catre judecatorul national. Revine insa ordinii juridice nationale a fiecarui stat sa determine procedeul juridic care sa permita obtinerea acestui rezultat.
Din jurisprudenta Curtii de Justitie rezulta ca inaplicabilitatea de plin drept a regulii nationale contrarii este o solutie minimala. Deci, judecatorul national ar putea sa mearga dincolo de aceasta solutie si, de exemplu, sa declare nulitatea, daca dreptul sau national ii recunoaste o asemenea putere.
Dreptul recunoscut ordinii interne de a alege procedeul cel mai adecvat pentru a consacra efectul direct al dreptului comunitar, numit si principiul "autonomiei procedurale a statelor" poate sa conduca la o mare diversitate in aplicarea efectiva a dreptului comunitar. Dupa cum a sustinut Curtea de Justitie in repetate rânduri, revine jurisdictiilor nationale sarcina de a asigura protectia juridica decurgând, pentru justitiabili, din efectul direct al dreptului comunitar (hot. Rewe din 23 noiembrie 1977; hot. Comet din 16 decembrie 1976). Dar, pentru aceasta, ele trebuie sa aplice normele dreptului procedural intern. O astfel de situatie se explica – asa cum a aratat Curtea – intrucât, in absenta unei reglementari comunitare in materie, revine ordinii juridice a fiecarui stat membru sa desemneze jurisdictiile competente si sa reglementeze modalitati procedurale ale actiunilor in justitie destinate sa asigure apararea drepturilor pe care justitiabilii le au din efectul direct al dreptului comunitar. Aceste modalitati nu pot fi, insa, mai putin favorabile decât cele privind actiuni similare de natura interna. ~n sfârsit, asemenea modalitati nu pot anula efectul direct, facând imposibila exercitarea drepturilor conferite de dreptul comunitar si pe care jurisdictiile nationale au obligatia sa le apere.
S-a subliniat in doctrina ca, desi jurisprudenta Curtii de Justitie poate sa aduca remedii diversitatii de sisteme juridice apartinând statelor membre, cu toate acestea actiunea sa trebuie sustinuta si completata prin armonizarea regulilor nationale si prin adoptarea prevederii legale comune.
SECtIUNEA A VI-A
Concluzii asupra efectelor aplicabilitatii directe
~n primul rând, aplicabilitatea directa comporta un efect pozitiv in favoarea justitiabililor, oferindu-le acestora posibilitatea de a-si apara drepturile in fata instantelor din statele membre. Adica, in concret, aplicabilitatea directa permite popoarelor sa solicite judecatorilor nationali asigurarea respectarii drepturilor conferite de catre norma comunitara care are aceasta calitate. ~n ceea ce priveste modalitatile de protejare a drepturilor, acestea nu decurg din dreptul comunitar, ci tin de sistemele juridice si, mai ales, de procedurile juridice ale statelor membre.
Mai mult decât atât, aplicabilitatea directa comporta un efect de sanctionare fata de statele membre care nu au luat masurile de executare necesare aplicarii dreptului comunitar. Efectul direct permite particularilor ca, in ciuda inertiei staului, sa se afle in aceeasi situatie ca si când acesta si-ar fi indeplinit efectiv obligatiile comunitare. Daca tratatul parea sa fi rezervat Comisiei si statelor membre puterea de a declansa sanctionarea neregulilor comise de state, aplicabilitatea directa a facut din persoanele particulare (prin sesizarea jurisdictiilor nationale) instrumentul principal de respectare de catre statele membre a obligatiilor ce le revin. Asa cum se subliniaza in jurisprudenta, "vigilenta persoanelor particulare interesate de protejarea propriilor drepturi antreneaza un control eficace, care se adauga celui pe care articolele 169 si 170 il rezerva Comisiei si statelor membre".
Prin urmare, dupa cum s-a aratat in doctrina, aptitudinea naturala a unei norme de a produce efecte directe are drept consecinta faptul ca masurile de executare, atât comunitare, cât si nationale, nu pot avea decât o functie auxiliara. Recunoasterea efectului direct nu mai apare astfel numai ca atribuirea unei calitati uneia sau alteia din dispozitiile tratatului sau actelor de drept derivat, ci ca sanctiunea intârzierii punerii lor in aplicare, in special de catre statele membre. Efectul direct al dreptului comunitar contribuie, deci, in a spori eficacitatea acestuia.
CAPITOLUL V
PRIORITATEA DREPTULUI COMUNITAR
Eficacitatea speciala a sistemului juridic comunitar, comparabila cu cea a dreptului intern al unui stat, se bazeaza pe principiul consacrat de jurisprudenta al prioritatii dreptului comunitar. ~n cadrul relatiilor dintre dreptul comunitar si sistemele juridice nationale, acest principiu da un raspuns problemei daca o lege nationala posterioara intrarii in vigoare a unei reguli comunitare poate sa nu respecte aceasta regula.
Raspunsul la aceasta intrebare prezinta o deosebita importanta intrucât, in ipoteza in care un stat membru ar fi liber sa nu respecte in dreptul sau intern regula comunitara, ordinea juridica comunitara ar risca sa se descompuna, asa cum s-a subliniat in doctrina, intr-o serie de ordine partiale autonome si divergente in continutul lor. Existenta insasi a dreptului comunitar ar fi pusa in cauza in masura in care, in caz de conflict, ordinea nationala si interesul national ar putea sa se opuna cu succes deplinei sale realizari. Cu alte cuvinte, orice atingere adusa principiului prioritatii dreptului comunitar ar avea drept consecinta punerea sub semnul intrebarii a insasi existentei Comunitatilor. Din aceasta cerinta esentiala rezulta necesitatea unei ierarhii clar trasate intre dreptul comunitar si dreptul national.
~ntâietatea apare astfel ca o cerinta fundamentala intr-o ordine de integrare, caci daca s-ar recunoaste o anumita eficienta a unei manifestari de vointa a autoritatii nationale, care ar fi contrara regulilor comune, ar insemna sa se compromita constructia urmarita de state, autoare ale tratatelor, atitudine ce ar risca sa aduca atingere increderii reciproce si sa inlature sansele de progres ale procesului de integrare.
SECtIUNEA I
Principiul prioritatii dreptului comunitar – principiu consacrat de Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene
Prioritatea dreptului comunitar nu a fost in mod explicit consacrata de tratatele care au creat Comunitatile europene. De aceea, exista in mod serios pericolul ca, asimilând dreptul comunitar si dreptul international, fiecare stat membru sa pretinda sa-si atribuie un rang de drept comunitar in propria ordine juridica, cu riscul ca transferul de competenta catre Comunitati si unitatea dreptului comunitar sa ramâna litera moarta. Formularea principiului prioritatii dreptului comunitar asupra dreptului national se datoreaza Curtii de Justitie care a enunhtat, in opozitie cu teza "internationalista", teza "comunitara", conform careia nu dreptul national, ci insusi dreptul comunitar solutioneaza problema eficacitatii sistemului juridic comunitar. Jurisprudenta Curtii de Justitie a determinat fundamentul si valoarea principiului prioritatii.
a) Confirmarea prioritatii dreptului comunitar
~n hotarârea sa Costa c. Enel din 15 iulie 1964, Curtea a stabilit doctrina prioritatii dreptului comunitar. De fapt, hotarârea respectiva are rolul, in ce priveste prioritatea, pe care l-a avut hotarârea Van Gend si Loos pentru efectul direct.
~n hotarârea Costa c. Enel, speta oferea doua exemple: mai intâi ca, fiind vorba de un conflict legat intre diverse dispozitii ale Tratatului CEE si Legea italiana de nationalizare a electricitatii, din 6 septembrie 1962, ea era confruntata cu cel mai ascutit conflict: cel intre dreptul comunitar si o lege nationala posterioara; in al doilea rând, deoarece cu câteva saptamâni inainte, urtea Constitutionala italiana se pronuntase asupra aceluiasi conflict, solutionându-l in cadrul tezei "internationaliste" si, prin aplicarea dreptului intern, in favoarea normei mai recente, adica a legii nationale.
~n hotarârea Costa c. Enel, Curtea de Justitie a afirmat intâietatea dreptului comunitar asupra dreptului national printr-o tripla argumentare:
– aplicabilitatea imediata si cea directa, care ar deveni complet ineficace daca un stat s-ar putea sustrage printr-o dispozitie legislativa care se opune textelor comunitare: "Tratatul CEE a instituit o ordine juridica proprie integrata sistemului juridic al statelor membre din momentul intrarii in vigoare a tratatului, si care se impune jurisdictiilor acestora …aceasta integrare, in dreptul fiecarei tari membre, a unor dispozitii care provin din sursa comunitara, ca si, in general, termenii si spiritul tratatului, au drept corolar imposibilitatea ca statele sa faca sa prevaleze – impotriva unei ordini juridice acceptata pe baza de reciprocitate – o masura ulterioara unilaterala opusa acestei ordini". Pe lânga aceasta, in termenii articolului 189, reglementarile au valoare "obligatorie" si sunt "direct aplicabile de catre fiecare stat membru".. Aceasta dispozitie care nu e insotita de nici o rezerva, ar fi "lipsita de deschidere" daca un stat ar putea sa-i anihileze efectele printr-un act legislativ opus textelor comunitare";
– limitarea competentelor statelor printr-un transfer de atributii ale statelor catre Comunitate: "Transferul de catre state din sistemul lor juridic spre sistemul juridic comunitar a unor drepturi si obligatii ce rezulta potrivit Tratatului poarta cu el o permanenta limitare a drepturilor lor suverane, fata de care un act unilateral ulterior, incompatibil cu conceptul de Comunitate, nu poate sa prevaleze";
– interpretarea uniforma a dreptului comunitar in fiecare stat membru, sau, altfel spus, principiul nediscriminarii: "Forta executiva a dreptului comunitar nu ar putea, intr-adevar, sa varieze de la un stat la altul in favoarea legislatiilor interne ulterioare fara a pune in pericol realizarea scopurilor tratatului avute in vedere la articolul 5 alin. 2 sau fara a provoca o discriminare interzisa de art. 7".
Curtea a justificat principiul prioritatii invocând si alte argumente, cum ar fi caracterul neconditionat al angajamentelor ("Obligatiiloe contractate prin tratat nu ar fi neconditionate, ci doar eventual, daca ele ar fi puse la indoiala prin acte legislative ulterioare ale semnatarilor") sau mecanismul derogarilor ("Atunci când dreptul de a actiona unilateral este recunoscut statelor, aceasta se face prin clauze precise si clare. cererile de derogare ale statelor sunt supuse unor proceduri de autorizare care ar fi fara obiect daca statele membre ar putea sa renunte la obligatiile lor prin intermediul unei legi ordinare").
Pe baza ansamblului de argumente, Curtea a conchis printr-o fraza devenita clasica si a carei influenta asupra jurisprudentei nationale a fost considerabila: "Izvorât dintr-o sursa autonoma, dreptul nascut din tratat nu ar putea, deci, având in vedere natura sa specifica originala, sa i se opuna din punct de vedere judiciar un text intern, oricare ar fi acela, fara sa pirda caracterul sau comunitar si fara sa fie pusa in cauza baza juridica a Comunitatii insesi".
Se constata ca in redactarea acestei hotarâri, Curtea s-a straduit sa dea prioritatii dreptului comunitar un fundament cât mai larg posibil. Sunt aduse in acest fel, intr-o maniera oarecum anarhica, argumente relative la structura Comunitatii, la specificitatea ordinii juridice comunitare, care este in acelasi timp autonoma si integrata sistemului juridic al statelor membre si la transferul competentelor operat de state.
b) Efectele prioritatii dreptului comunitar direct aplicabil
Ulterior hotarârii Costa c. Enel si indeosebi in hotarârea Simmenthal din 9 aprilie 1978, Curtea de Justitie a gasit o formulare mai corespunzatoare pentru evidentierea naturii dreptului comunitar, clarificând consecintele prioritatii dreptului comunitar.
Astfel, in noua formulare, dreptul comunitar nu se mai integreaza in dreptul statelor membre, ci in "ordinea juridica aplicabila pe teritoriul acestora", fiind astfel exprimata fara echivoc asocierea dintre autonomia dreptului comunitar si integrarea sa in ansamblul normativ destinat sa se aplica statelor Comunitatii,. Principiul prioritatii are drept consecinta faptul ca reglementarile cu efect direct, "asa cum facele parte integranta, cu rang de prioritate, din ordinea juridica aplicabila pe teritoriul fiecarui stat membru", trebuie sa fie aplicate din m,omentul intrarii in vigoare, in ciuda eventualei preexistente a unei legi nationale incompatibile, si pe durat intregii perioade, cât ea ramâne in vigoare, chiar daca ulterior se adopta o lege incompatibila. De aici, Curtea deduce ca reglementarea nationala incompatibila este cel putin inaplicabila si prevede ca autoritatile nationale – si mai ales judecatorii – au obligatia sa o mentina inaplicabila.
~nsa Curtea face distinctie intre o reglementare anterioara si muna ulterioara normei comunitare. ~n privinta celei dintâi, pozitia sa este cât se poate de explicita: "~n virtutea principiului prioritatii dreptului comunitar, dispozitiile tratatului si actele institutiilor aplicabile in mod direct au ca efect, in raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre …, sa faca inaplicabile, chiar in momentul intrarii lor in vigoare, orice dispozitii contrare ale legislatiei nationale existente". ~n al doilea caz, dupa ce abordeaza problema in mod succesiv in termeni de "opozabilitate" si apoi de "aplicabilitate", Curtea a afirmat ca prioritatea dreptului comunitar direct aplicabil are ca efect "sa impiedice formarea valabila a unor acte legislative nationale, in masura in care ar fi incompatibile cu normele comunitare" anterioare.
De fapt, hotarârea Simmenthal are drept consecinta condamnarea atât a conceptiei unui drept unic, singular, cât si cea a doua ordini juridice coexistând pe picior de egalitate, fiecare in sfera sa de valabilitate.
Din jurisprudenta Curtii de Justitie mai pot fi desprinse si alte elemente:
– Prioritatea nu este privilegiul numai al dreptului comunitar originar, adica al dispozitiilor tratatelor, ci si al regulamentelor (hot. Handelsgesellschaft din 17 decembrie 1970; hot. Marimex din 7 martie 1972), al deciziilor (hot. Albako din 21 mai 1987), al directivelor (hot. Rewe din 7 iulie 1981; hot. Becker din 19 ianuarie 1982) si chiar al acordurilor internationale incheiate de Comunitati (hot. SPI si SAMI din 16 martie 1983);
– Principiul prioritatii dreptului comunitar apare ca fiind strâns legat de cel al autonomiei ordinii juridice comunitare;
– Desi se afla in relatii strânse, efectul direct si prioritatea dreptului comunitar nu se confunda. De fapt, asa cum s-a aratat in doctrina, efectul direct permite principiul prioritatii sa se afirme, inlaturând orice regula nationala care i-ar fi contrara;
– Regula prioritatii dreptului comunitar este neconditionata, iar potrivit Curtii de Justitie este si absoluta, in sensul ca se aplica oricarei norme interne oricare ar fi rangul sau, deci a unei norme constitutionale (hot. Internationale Handelsgesellschaft; hot. Commission c. Italie din 8 februarie 1973);
– ~n prezenta unui conflict intre dispozitia nationala si cea comunitara, "judecatorul national insarcinat sa aplice, in cadrul competentei sale, reglementarile dreptului comunitar, are obligatia sa asigure efectul deplin al acestor norme si sa apere drepturile pe care acestea le confera particularilor, lasând neaplicata, prin propria sa autoritate, orice dispozitie contrara a legislatiei nationale, chiar ulterioara, fara ca el sa fie nevoit sa solicite sau sa astepte inlaturarea prealabila a acesteia pe cale legislativa sau prin procedeu constitutional" (hot. Simmenthal). Ordinii juridice nationale nu i se lasa decât libertatea de a aplica o sanctiune mai radicala, cum ar fi anularea respectivei dispozitii nationale contrare.
SECtIUNEA a II-A
Prioritatea dreptului comunitar in statele membre ale Comunitatilor
~n urma unei evolutii al carei ritm a variat de la un stat la altul, principiul prioritatii dreptului comunitar a fost primit in final in ordinea interna chiar daca unele dificultati se mai mentin inca. Atitudinea jurisdictiilor nationale difera sensibil de la un stat la altul.
A. Prioritatea dreptului comunitar in Franta
1. Dreptul comunitar si Constitutia
Constitutia din 1946, sub autoritatea careia au fost ratificate tratatele europene, a fost favorabila dreptului comunitar din doua puncte de vedere. Mai intâi, ea afirma ca "sub rezerva reciprocitatii, Frantaconsimte la limitarile de suveranitate necesare organizarii si apararii pacii", si, totodata ea nu prevede nici un control al constitutionalitatii tratatelor internationale.
Constitutia din 1958, insa, a acordat importanta deosebita independentei nationale si a instituit un control prealabil al constitutionalitatii angajamentelor internationale. Mai mult decât atât, ea a subordonat ratificarea tratatelor declarate contrare constitutiei unei revizuiri prealabile printr-un referendum sau printr-un vot al Congresului Parlamentului. Acest mecanism de control nu avea efect retroactiv, deci nu se referea la angajamentele internationale asumate anterior.
~n ceea ce priveste dreptul comunitar originar de dupa 1953, acesta fie a facut obiectul unui control pozitiv al constitutionalitatii, fie n-a fost supus Consiliului constitutional, insa, oricum, el s-a aflat de atunci la adapost de orice acuzatie constitutionala. De asemenea, dreptul comunitar derivat, trecut sau viitor, se bucura de imunitate totala in Franta.
Prin urmare, atâta timp cât se mentin la stadiul lor actual, Comunitatile nu vor intâmpina in franta osbtacole constitutionale. Dar daca s-ar pune problema modificarii echilibrului institutional din interiorul Comunitatilor printr-o extindere majora a unor competente comunitare, ar necesita, conform jurisprudentei franceze o revizuire constitutionala.
2. Dreptul comunitar si legea
Cu toate ca articolul 55 din Constitutia franceza prevede ca "tratatele sau acordurile ratificate cu regularitate sau aprobate au, din momentul ublicarii lor, o autoritate superioara legii, sub rezerva – pentru fiecare acord sau tratat – a aplicarii sale de catre cealalta parte", sanctionarea efectiva a prioritatii dreptului comunitar are la baza traditia constitutionala franceza, conform careia judecatorul se subordoneaza puterii legislative.
Consiliul constitutional apreciaza ca superioritatea tratatelor asupra legii "prezinta un caracter relativ si ocazional, tinând – pe de o parte- de faptul ca ea este limitata la sfera de aplicare a tratatului, si – pe de alta parte – fiindca se subordoneaza unei conditii de reciprocitate a carei realizare poate sa varieze in functie de comportamentul statului sau statelor semnatare ale tratatului, ca si in functie de momentul in care trebuie sa se aprecieze respectarea acestei conditii". ~n realitate, exista norme internationale, cum sunt "Conventia europeana a drepturilor omului" sau anumite dispozitii ale dreptului comunitar, care nu pot fi privite ca având caracter relativ si ocazional datorita sferei lor de aplicare foarte generala si datorita faptului ca atât in Conventie, cât si in Tratatele de la Roma, exista proceduri care lasa fara obiect clauza reciprocitatii inscrisa in articolul 55 din Constitutia franceza.
Consiliul a refuzat sa fie garantul articolului 55 si prin aceasta, a eliminat argumentele care tindeau sa-i rezerve exclusivitatea acestui rol, deschizând, astfel, calea catre jurisdictiile obisnuite.
Jurisdictiile judiciare sunt singurele care au urmat Curtea de Casatie si au adoptat o pozitie in linia jurisprudentei Simmenthal. Mult timp ele au aplicat doctrina Matter, conform careia legea nationala anterioara contrara tratatului era abrogata. ~n ceea ce priveste legea posterioara contrara reglementarilor comunitare, judecatorul era obligat sa incerce sa solutioneze aparentul conflict pe calea interpretarii, iar daca nu reusea aceasta, el trebuia sa dea intâietate legii fata de tratate.
Doctrina Matter a fost abandonata de catre Curtea de Casatie printr-o hotarâre adoptata la 24 mai 1975. Curtea a facut referire la art. 55 pentru a afirma ca Tratatul CEE "in virtutea mentionatului articol din constitutie, are o autoritate superioara legilor". Totodata, Curtea de Casatie a respins procedeul adoptat pe baza rezervei de reciprocitate prevazuta de articolul 55: "~n ordinea juridica comunitara neindeplinirea de catre statul membru a obligatiilor care ii incumba in virtutea tratatului din 25 martie 1957, fiind supusa recursului prevazut la articolul 170 din tratat, exceptia care decurge din lipsa reciprocitatii nu poate fi invocata in fata jurisdictiei nationale".
Spre deosebire de Curtea de Casatie, Consiliul de Stat respecta si astazi doctrina Matter si considera ca articolul 55 il autorizeaza sa acorde prioritate tratatelor internationale, si in special Tratatelor de la Roma, doar asupra legilor anterioare. Pozitia Consiliului de Stat a fost confirmata, integral si expres in 1979, in doua cauze in care Consiliul de Stat a fost sesizat prin procedee care il puneau in situatia de a confrunta legea din 7 iulie 1977, privitoare la alegerea reprezentantilor pentru Adunarea Comunitatilor europene, cu articolul 138 din Tratatele de la Roma si cu decizia din 20 septembrie 1976 privitoare la alegerea membrilor Adunarii prin vot universal, direct. Pozitia Consiliului de Stat nu a fost afectata nici de faptul ca a intervenit, ulterior, decizia Consiliului constitutional care isi declina competenta in materie. ~n conceptia Consiliului de Stat, daca judecatorul ar recunoaste suprematia unui angajament international fata de o lege anterioara acestuia, el ar demonstra de fapt, ca legiuitorul – adoptând o lege contrara unui angajament international – a incalcat ierarhia normelor rezultând din articolul 55 si, deci, a nesocotit Constitutia. De altfel, Comisarul guvernamental a refuzat in mod expres sa accepte diferentierea intre tratatele comunitare si tratatele internationale ordinare, diferentiere care survine datorita specificitatii ordinii juridice comunitare si care impune prioritatea dreptului comunitar asupra oricareu reglementari nationale.
~n consecinta, pozitia Consiliului constitutional si a Consiliului de Stat – in special – pot compromite aplicarea dreptului comunitar in Franta. Mai mult decât atât, datorita ambiguitatii solutiilor adoptate, legea ulterioara va prevala intr-un litigiu si va fi inlaturata de alt litigiu.
B. Prioritatea dreptului comunitar in cele trei tari de Benelux
~n cele trei state, prioritatea dreptului comunitar este respectata in cele mai bune conditii, iar solutiile adoptate sunt mult mai satisfacatoare decât in Franta.
1. Olanda
~n concordanta cu prevederile revizuirilor constitutionale din 1953 si cu amendarile din 1956, constitutia olandeza contine o clauza (articolul 67 care, dupa revizuire, a devenit articolul 92), clauza care autorizeaza atribuirea de "competente legislative, administrative si jurisdictionale" organizatiilor internationale. De asemenea, constitutia mai prevede ca, "daca dezvoltarea ordinii juridice internationale necesita acest lucru, un tratat international poate deroga de la dispozitiile constitutionale", cu acordul a 2/3 din membri Parlamentului (art. 63, devenit aliniatul 3 al articolului 91).
Jurisdictiile nationale aplica dispozitiile constitutionale conform carora judecatorul interzice aprecierea constitutionalitatii tratatelor, dar poate autoriza anularea legilor anterioare incompatibile cu dreptul international direct aplicabil, continut in tratatele sau deciziile organizatiilor internationale. Principiul prioritatii este recunoscut ca un lucru de la sine inteles si este prezent frecvent in hotarâri, atât in prima instana, cât si in apel.
2. Belgia
~n anul 1970, in constitutia belgiana a fost introdus un nou articol – art. 25 a – in scopul de a crea baza certa transferului de competente cerut de constructia comunitara. Datorita faptului ca Parlamentul a fost dizolvat inainte de a se consuma revizuirea Constitutiei, articolul 68 privitor la aprobarea tratatelor nu a fost amendat, astfel incât nu este ceruta o majoritate speciala pentru a se aplica art. 25 a.
~n ceea ce priveste confirmarea prioritatii dreptului comunitar fata de lege, pâna in anul 1971 in Belgia dispozitiile unui tratat international puteau fi contestate de o lege ulterioara. ~n hotarârea Fromageries Franco-Suisse-Le Ski din 27 mai 1971, Curtea de Casatie afirma: "Atunci când exista un conflictintre o norma de drept intern si o norma de drept international care are efect direct in ordinea juridica interna, dispozitia cuprinsa in tratat trebuie sa prevaleze. Preeminenta acesteia din urma rezulta din insasi natura dreptului conventional". Curtea afirma prioritatea dreptului comunitar, conform jurisprudentei Curtii de Justitie: "Aceste dispozitii se aplica a fortiori atunci când exista un conflict … intre o norma de drept intern si o norma de drept comunitar. Tratatele care au creat dreptul comunitar au instituit o noua ordine juridica in folosul careia Statele membre si-au limitat exercitarea puterilor suverane in domeniile pe care le determina tratatele".
3. Luxemburg
~n anul 1956, un articol nou – articolul 49 a – a fost adaugat in constitutia Luxemburg-ului pentru a realiza transferul competentelor legislative, executive sau judiciare catre institutiile comunitare.
~n privinta prioritatii asupra legii nationale contrare, dreptul comunitar a beneficiat de solutia dezvoltata de Curtea superioara de justitie in beneficiul dreptului international: "~n cazul unui conflct intre dispozitiile unui tratat international si cele ale unei legi nationale ulterioare, legea internationala va prevala asupra celei nationale".
C. Prioritatea dreptului comunitar in Germania si Italia
Spre deosebire de cele trei tari din Benelux, prioritatea a intâmpinat unele dificultati in Italia, Germania, Danemarca, Irlanda, ca si in celelalte tari care au aderat la Comunitati in 1981 si in 1986.
Germania si Italia se disting de celelalte prin faptul ca poseda un sistem de verificare a constitutionalitatii deosebit de dezvoltat.
1. Germania
Articolul 24 alin. 1 din legea fundamentala prevede ca: "Federatia poate delega drepturi de suveranitate institutiilor internationale, pe cale legislativa".
Curtea constitutionala federala recunoaste prin decizie, la data de 18 octombrie 1967, valabilitatea ratificarii tratatelor europene, subliniaza autonomia ordinii juridice comunitare si deduce din ea ca reglementarile comunitare, nefiind acte de autoritate publica germana, nu pot fi supuse controlului constitutionalitatii.
Recunoasterea explicita a prioritatii asupra normelor interne, chiar ulterioare, s-a produs insa abia prin decizia din 9 iunie 1971. Conform jurisprudentei Curtii de Justitie a Comunitatilor, dreptul comunitar isi desfasoara efectele directe asupra teritoriului german si "inlatura, suprapunându-li-se si dispozitiile de drept intern, ceea ce permite judecatorului sa anuleze chiar el legea ulterioara incompatibila.
Acestor dispozitii satisfacatoare in ceea ce priveste prioritatea dreptului comunitar li s-a opus o decizie a Curtii constitutionale din anul 1974 (hot. Solange-Beschulub). Curtea isi atribuie competenta de a verifica valabilitatea reglementarilor comunitare referitoare la drepturile fundamentale garantate de constitutie dupa 1949 tuturor justitiabililor. Lucrurile se vor desfasura astfel – adauga ea – atât timp cât Comunitatile nu vor dispune de o lista codificata de drepturi fundamentale elaborata de o Adunare prin sufragiu universal direct. Constatând, insa, ca exigentele sale erau satisfacute (in special datorita referirilor speciale ale Curtii de Justitie la Conventia europeana a drepturilor omului si de la Declaratia comuna asupra respectarii drepturilor fundamentale), Curtea federala a ridicat rezerva de constitutionalitate.
2. Italia
Aderarea la Comunitati a Italiei, aprobata prin simple legi ordinare, a fost contestata multi ani dupa ratificarea sa. Pe baza articolului 11 din Constitutie ("Italia accepta, in conditii de egalitate cu celelalte state, restrângerile de suveranitate necesare unei ordini care sa asigure pacea si dreptatea intre natiuni"), Curtea Constitutionala a confirmat valabilitatea ratificarii Tratatelor de la Roma printr-o lege ordinara.
O importanta considerabila in procesul de apropiere a Curtii constitutionale italiene de politica de drept comunitar o are decizia Frontini, din 12 decembrie 1973. Prin aceasta, Curtea a inlaturat rezerva formulata privind drepturile fundamentale inscrise in Constitutie si astfel, a spulberat ultimele dubii in legatura cu compatibilitatea dreptului comunitar cu constitutia italiana.
~n ceea ce priveste recunoasterea prioritatii dreptului comunitar fata de legea ulterioara, in decizia Costa Curtea constitutionala a refuzat sa analizeze daca legea de nationalizare a energiei electrice incalca Tratatul CEE, pe motiv ca acest tratat – facut aplicabil printr-o lege ordinara – nu avea o forta superioara acesteia. {i in acest caz, decizia Frontini va marca progresul hotarâtor: "Este in logica sistemului comunitar ca reglementarile Tratatului CEE nu trebuie sa faca obiectul unor masuri statale cu caracter reproductiv … si, cu atât mai putin, sa le substituie, sa le sustraga sau sa le abroge".
Curtea Constitutionala a sfârsit prin a recunoaste ca judecatorului national ii revine sarcina de a aplica imediat reglementarea comunitara, in ciuda oricarei legi nationale contrare, fie ea si ulterioara (hot. Granital din 8 iunie 1984).
D. Prioritatea dreptului comunitar in alte state care au aderat la Comunitati
Perfect edificate asupra problemelor cu care aveau sa se confrunte, ca si cu exigentele Curtii, statele au creat conditiile pentru aderare cel mai adesea prin intermediul unor revizuiri constitutionale corespunzatoare sau, cel putin, au inscris in legile adoptate in vederea aderarii dispozitii destinate, printre altele, sa faca operant principiul prioritatii. ~n acelasi timp, in lipsa unei jurisprudente decisive a Curtii superioare, nimic nu ne permite inca sa afirmam ca acest scop a fost atins pe deplin.
1. Danemarca
~n Danemarca, tratatul de aderare a fost ratificat pri legea din 11 octombrie 1972, aprobata pri referendum si bazata pe art. 20.1 din constitutie, care, din 1959, afirma: "competentele cu care sunt investite autoritatile regatului … pot fi transferate pe cale legislativa … autoritatilor internationale create in virtutea unui acord incheiat pe baza de reciprocitate cu alte state in vederea promovarii cooperarii internationale si a ordinii juridice internationale". De asemenea, solutionarea unui eventual conflict intre lege si dreptul comunitar ramâne incerta, in masura in care dispozitiile legislative adoptate pentru a facilita aplicarea dreptului comunitar sunt, in acest punct, inca si mai putin explicite decât in alte state cum ar fi Marea Britanie.
2. Grecia
Articolul 28 al constitutiei Greciei, din 1975, autorizeaza in paragrafele 2 si 3 "transferul de competente catre institutiile organizatiilor internationale" ca si "limitarile in exercitarea suveranitatii nationale", pe calea tratatelor, cu conditia ca legea de ratificare sa fie adopataa cu o majoritate speciala, asa cum s-a si intâmplat. Mai mult decât atât, prioritatea dreptului comunitar fata de lege pare sa nu fi pus probleme, datorita dispozitiilor articolului 28.1: "reglementarile de drept international, general acceptate, ca si tratatele internationale ratificate prin lege si intrate in vigoare conform dispozitiilor lor, fac parte integranta din dreptul intern grecesc si au autoritate superioara oricarei dispozitii contrare legii".
3. Spania
~n Spania, Constitutia din 27 decembrie 1979, afirma ca "o lege organica poate autoriza incheierea de tratate care sa atribuie unei organizatii sau institutii internationale exercitarea unor competente derivate din cnstitutie …" (art. 93), ceea ce face ca tratatul de aderare sa poata fi ratificat dupa autorizarea unei legi organice votate de catre membrii Cartes-ului cu majoritatea absoluta.
4. Portugalia
~n acelasi mod, in Portugalia, art. 8 paragraful 3 rezultat in urma revizuirii constitutionale din 1982 – "normele stabilite de catre organele competente ale organizatiilor internationale, din care si Portugalia face parte, isi produc, in mod direct efectele in ordinea juridica interna daca acest lucru este precizat in mod expres in tratatele instituitve in cauza" – postuleaza constitutionalitatea delegarilor de competenta. Chiar aceasta dispozitie, ca si cea care figureaza la articolul 96 paragraful 1s din constitutia spaniola – si care, fara sa afirme prioritatea tratatelor fata de legile ulterioare, se precizeaza la o astfel de interpretare, ar trebuie sa faciliteze misiunea jurisdictiilor confruntate cu exigentele Curtii de Justitie in problema prioritatii dreptului comunitar.
4. Marea Britanie
~n Marea Britanie a fost nevoie de untext pentru a se deroga de la principiul prioritatii legii ulterioare, care decurge el insusi din principiul suveranitatii parlamentului. Dispozitie imediata in dreptul englez, Legea privind Comunitatile europene incearca sa garanteze prioritatea in mod pragmatic mai intâi stipulând ca legile ulterioare trebuie sa fie interpretate in asa fel incât sa fie compatibile u dreptul comunitar, pornindu-se de la premisa ca parlamentul a refuzat derogarea, iar in al doilea rând, obligând pe judecatori sa respecte "principiile enuntate de Curtea europeana, si, deci, firesc, principiul prioritatii.
CONCLUZII
COMUNIT|tILE EUROPENE – O STRUCTUR|
ORIGINAL| DIN PUNCT DE VEDERE
INSTITUtIONAL {I JURIDIC
Comunitatile europene reprezinta o noutate pe scena politica internationala, atât prin modul de organizare si de functionare a institutiilor si organelor sale, cât si prin specificitatea relatiilor dintre statele membre ale comunitatilor, relatii guvernate de reguli proprii dreptului comunitar.
Pâna la aparitia acestor Comunitati europene, nu era de conceput o limitare a suveranitatii statelor nationale, limitare care sa fie acceptata de buna voie si care sa duca la restrângerea competentelor nationale in anumite domenii ale economiei si vietii sociale.
Meritul cel mai important al acestor Comunitati europene a fost tocmai aceasta inovatie a sistemului institutional, care a orientat relatiile internationale pe un alt fagas decât cel traditional, cunoscut de organizatiile internationale clasice.
Sistemul institutionalal comunitatilor europene a reprezentat stâlpul de rezistenta al constructiei europene, fara de care integrarea economica, sociala si, in ultima faza, politica, nu s-ar fi putut realiza.
Modelul institutional comunitar nu poate fi asimilat cu nici un alt model constitutional sau international, reprezentând o conceptie absolut originala.
El presupune o separare a organelor si o repartizare a functiilor intre acestea, dar in acealsi timp si o colaborare necesara intre aceste organe, fapt care nu mai este intâlnit in nici o alta organizatie clasica, fie de drept intern, fie de drept international.
Fiecare institutie a Comunitatilor dispune de legitimitate proprie si reprezinta interesele atribuite in conformitate cu aceste legitimitati: Consiliul reprezinta statele membre, Comisia reprezinta interesul comunitatilor, Parlamentuleuropean reprezinta popoarele statelor membre, iar Curtea de Justitie reprezinta ideea de drept, de respectare si de aplicare a regulilor comunitare prevazute in tratate sau elaborate de institutiile comunitare.
Fiecare dintre aceste legitimitati este indispensabila procesului de integrare europeana.
Procesul de integrare europeana este un proces de durata, care se realizeaza treptat, in cadrul evolutiei de la o simpla solidaritate de fapt pâna la o adevarata unire politica.
Constructia europeana actuala este rezultatul unor realizari concrete, limitate, dar progresive, sintetizând in esenta confruntarea dintre vointa de integrare si interesul pastrarii suveranitatii nationale.
PERSPECTIVELE ROMÂNIEI DE INTEGRARE ~N COMUNITATEA EUROPEAN|
La 1 februarie 1993 a fost semnat la Bruxelles un "Acord european instituind o asociere intre România, pe de o parte, Comunitatile europene si statele membre ale acestor, pe de alta parte". Acest acord a fost ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 20/1993 si a intrat in vigoare incepând cu 1 februarie 1995.
Obiectivele acestei asocieri au in vedere: asigurarea unui cadru adecvat pentru un dialog politic intre cele doua parti, dialog care sa permita dezvoltarea unor legaturi politice cât mai strânse; promovarea dezvoltarii comertului si a relatiilor economice intre parti; asigurarea cooperarii economice, sociale, financiare si culturale; sprijinirea eforturilor României pentru dezvoltarea economiei, desavârsirea tranzitiei la economia de piata si consolidarea democratiei; asigurarea unui cadru adecvat pentru integrarea treptata a României in comunitatea europeana.
Pentru realizarea acestor obiective s-a prevazut infiintarea unui Consiliu de Asociere, care sa supravegheze infaptuirea prevederilor din acest acord de asociere.
Consiliul de Asociere se intruneste la nivel ministerial, o data pe an si ori de câte ori este nevoie.
El este format din membri desemnati de Guvernul României, pe de o parte, si membri ai Consiliului si Comisiei Comunitatilor europene, pe de alta parte.
Pentru infaptuirea obiectivelor prevazute in acord, Consiliul de Asociere are dreptul sa ia decizii in domeniile expres mentionate, aceste decizii fiind obligatorii pentru parti, care vor trebui sa ia masurile necesare in vederea aducerii lor la indeplinire.
Totodata, Acordul de Asociere mai prevede si infiintarea unui Comitet Parlamentar de Asociere, compus din membri ai Parlamentului României si membri ai Parlamentului european.
Acest Comitet Parlamentar poate solicita informatii din partea Consiliului de Asociere, informatii cu privire la aplicarea acordului sau a deciziilor adoptate de Consliul de Asociere.
Asocierea consfintita prin acest acord include o perioada de tranzitie cu o durata de maximum zece ani, impartita in doua etape succesive.
Aceasta perioada de tranzitie are in vedere realizarea de catre România a reformelor economice, juridice si institutionale care sa permita integrarea progresiva in sistemul Uniunii europene.
Cheia problemei integrarii europene se afla, in esenta, in România, mai precis in structura sa economica si sociala fundamentala.
Este necesara din partea României o vointa reala de integrare in structurile economice, politice si culturale europene.
BIBLIOGRAFIE
1. I. P. FILIPESCU, A. FUEREA, – Drept institutional comunitar european, editia a II-a, Editura Actami, Bucuresti, 1996.
2.GH. MOCA – Drept international public, Universitatea Româno- Americana, Facultatea de Drept, Bucuresti, 1992.
3. R. MUNTEANU – Drept european, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996.
4. O. MANOLACHE – Drept comunitar, Editura ALL, Bucuresti, 1996.
Comisia europeana, Documentatie europeana, Luxemburg: Office for Official Publcations of the European Communities, 1995
5. J. P. JAQUE – Course general de droit communautaire in "Collected Course of the Academy of European Law", vol. I, Book 1, Martinus Hijhiff Publishers, Dordrecht, 1991.
6. R. SCHUMAN – Pour L'Europe, Editura Hegel, Paris, 1963.
7. WALTER HALLSTEIN – European Parliament, 17.06.1965.
8. J. V. LOUIS – The Community legal order, Luxemburg: Office for Official Punlications of the European Communities, 1995.
9. G. ISAAC – Droit communautaire general, 3ed, Editura Masson, Paris, 1990.
10. H. TRIEPEL – Les raports entre le droit interne et le droit international, Editura Rcadi, vol. I, 1923.
11. D. ANZILOTII – Corso di dirito internationale, Padova, 1955.
12. H. KELSEN – Les rapports de systeme entre le droit interne et le droit international public, Editura Rcadi, vol. IV, 1926.
13. G. HERAUD – L'interetatique, le supranationale et le federal in "Archives de philosophie de droit", 1961.
14. F. RIGAUX – Le probleme de disposition directement aplicables des traites internationaux et son application aux traites instituant les Communautes, La Haye, 1963.
15. J. C. GAUTRON – Droit europeen, ed. 6-eme, Editura Dalloz, Paris, 1994.
16. GUY ISAAC – Droit communautaire generale, 3ed, Editura Dalloz, Paris, 1991;
Droit communautaire generale, 3ed, Editura Masson, Paris, 1990.
17. R. KOVAC – Observation sur l'intensite normative des directives in "Du droit international au droit de l'integration, Editura Liber Amicorum Pierre Pescatore;
Ordre juridique communautaire in Juris-Classeurs Europe, 1991;
Note sur les criteres du droit communautaire non directement aplicables, Editura Melange Dehousse, Nathan, Paris, 1979, t. II;
18. R. LECOURT – L'Europe des juges, Editura Beruylant, Bruxelles, 1976.
19. L. CARTOU – L'Union europeene. Traites de Paris – Rome – Maastricht, Editura Dalloz, 1994.
20. M. EMMEK, PEREIRA DE AZEVEDO – Les jeux sont faits:rien ne va plus ou un nouvelle occasoin perdue par la CJCE in "Revue trimestrielle de droit europeen", nr.1/1995
21. H. TAGARAS – L'effet direct des accords internationaux de la Communaute in "Cahiers de droit europeen", Bruxelles, 1984.
22. F. DEHOUSE – La primaut du droit communautaire sur le droit des Etats membres in "Revue trimestrielle de droit europeen", nr. 1/1965.
23. P. PESCATORE – L'ordre juridique des Communates europeenes in "Presses universiataire de Liege", 1975.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul Comunitar European (ID: 125275)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.