Dreptul Comunitar al Drepturilor Omului
Cuprins
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Secțiunea I Scurtă incursiune în istoria drepturilor omului
1. Originile procesului de afirmare si cristalizare a drepturilor omului.
Ideea drepturilor omului are origini îndepărtate în concepțiile filozofice și juridice care au marcat istoria gândirii umane și a societăților succesive.
Libertățile antice oferă anumite elemente conceptuale și practice ale drepturilor și libertăților omului, așa cum le cunoaște astăzi.
În cetățile elene, mai ales la Atena, era vorba în esență de libertatea de participare, care se manifesta în întregime în participarea cetățeanului la formarea legii și în capacitatea lui de a exercita orice funcții publice. Grecii nu revendicau drepturi și libertăți pentru persoane, contra statului.
Desigur, aceste libertăți se limitau la cetățenii orașelor elene; ele nu vizau pe sclavi sau pe străini, considerați „barbari” și inferiori.
La Roma, în diferite etape ale existenței statului, au existat, de asemenea, elemente ale participării unora dintre cetățeni -patricieni, mai târziu și plebei- la formarea legilor, la viața publică în general. Dreptul roman, prin rigoarea sa, conține de asemenea unele elemente ale drepturilor și libertăților individuale.
Creștinismul va pune în circulație idei importante, care se regăsesc la baza concepției drepturilor și libertăților omului. În primul rând, creștinismul postulează valoarea în sine a ființei umane, demnitatea sa inerentă, decurgând din concepția creației omului după imaginea lui Dumnezeu. În al doilea rând, această valoare, această demnitate aparține tuturor oamenilor, fără deosebire de rasă sau de statut social, fie stăpâni, fie sclavi. În al treilea rând creștinismul formulează concepția limitării puterii politice, deci a puterii statului; este cunoscută formula „să dăm Cezarului ceea ce este a Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce revine lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că, în afara sferei de acțiune a statului, rămânea un domeniu al persoanei. Creștinismul nu promova nesupunerea sau insurecția contra puterii, însă, dacă puterea își depășea domeniul de acțiune și intervenea în cel al persoanei, acesta justifica o rezistență legitimă.
Doctrina drepturilor naturale individuale, cu rădăcini în diferite civilizații istorice a fost dezvoltată în secolele XVI-XVII de școala dreptului natural și reluată de filosofii francezi în secolul XVIII. În căutarea unei relații echilibrate, a concilierii autorității cu respectarea unui minimum de drepturi și libertăți, gânditorii secolelor XVII și XVIII au formulat teza contractului social.
În concepția lui John Locke, expusă în special în lucrarea sa „Second Treaties of Government” din 1688, prin contractul social oamenii abandonează o parte din libertatea lor în favoarea suveranului pe care ei l-au creat; ei determină însă cu precizie drepturile și libertățile pe care înțeleg să le păstreze, cărora suveranul nu le poate aduce atingere.
Într-o concepție radical diferită, Jean Jacques Rousseau susține că prin contractul social oamenii au abandonat complet libertatea lor originară în mâinile suveranului, respectiv ale comunității organizate.
În contextul pactelor britanice și ale declarațiilor franceze, menționăm declarațiile de drept americane, și anume Declarația de independență din 1776, „Bills of Rights” pe care fiecare din cele 13 colonii devenite state independente le-a plasat în fruntea Constituțiilor scrise și primele 10 amendamente la Constituția federală din 1787, adăugate la Constituția americană din 1789 și care ține loc de Declarația de drepturi.
Documentele americane proclamă că oamenii sunt egali și au drepturi inalienabile, între care cele la viață, libertate și urmărirea fericirii.
Filozofia iluminiștilor a influențat, de asemenea, evoluția ideilor și acțiunii în domeniul drepturilor omului. Gânditorii francezi ca Voltaire în „Les lettres anglaises” (1734) și Montesquieu în „Esprit des lois” (1748) exaltau libertățile engleze sub forma parlamentului ales, și a habeas corpus, pe care le vedeau ca protecție eficientă contra abuzurilor.
O altă idee care străbate opera iluminiștilor este cea a fiziocraților privind existența unei ordini naturale, în care respectarea persoanei și a drepturilor sale constituie baza societății, iar oamenii se limitează să recunoască legea.
Concepția parlamentarismului, ca rezistență față de putere a fost una dintre primele experiențe ale luptei pentru libertate, prin exercitarea unui anumit control asupra constituționalității legilor edictate de rege, prin care se urmărea respectarea, mai ales a proprietății, a egalității în fața legii, a protecției împotriva arbitrarului.
Se consideră că documentul care condensează și transpune într-un text legislativ aceste curente progresiste ale gândirii și concepție despre societate este Declarația drepturilor omului și cetățeanului , adoptată de revoluția franceză din 1789.
Primul principiu consacrat în Declarație este cel al egalității în fața legii a tuturor persoanelor, principiu așezat la baza tuturor celorlalte drepturi și libertăți, ca o condiție generală a existenței lor.
Drepturile omului sunt înfățișate ca drepturi subiective pe care fiecare persoană le poate valorifica împotriva statului; acesta trebuie să se abțină de la orice acțiuni împotriva drepturilor persoanei și să nu intervină decât pentru a împiedica o conduită dăunătoare altor persoane.
Între drepturile și libertățile proclamate menționăm dreptul la proprietate, la securitate, dreptul la rezistență față de opresiune, libertatea de gândire, libertatea de expresie și de manifestare, libertatea față de arestare în contradicție cu prevederile legii, prezumția de nevinovăție și protecția contra retroactivității legii.
Este de remarcat faptul că Declarația nu a reținut articolul 27 dintr-un proiect de declarație prezentat de abatele Sieyes, potrivit căruia „orice cetățean care este în imposibilitatea de a-și acoperi nevoile sau care nu găsește de lucru are dreptul la ajutorul societății, supunându-se ordinelor acesteia”.
După cum este cunoscut, Declarația franceză nu a extins și nu va extinde la populația din colonii egalitatea și drepturile acordate.
Ea se caracterizează prin mondialism, principiile exprimate tinzând să aibă o valoare universală, să depășească frontierele țării în care sunt proclamate.
Cu toate acestea, Declarația din 1789 marchează un moment de referință în domeniul drepturilor omului, prin conținutul ei și mai ales prin influența pe care a avut-o în întreaga lume.
Dacă anterior au existat fragmente și noțiuni privind drepturile omului, putem vorbi de sisteme de protecție a drepturilor omului o dată cu Magna Carta și pactele britanice, Declarația americană și Declarația franceză, deși și acestea sunt incomplete.
2. Specificul național în domeniul protecției drepturilor omului.
Prin apartenența la diferitele organizații internaționale care au în obiectul lor de activitate și consacrarea și garantarea drepturilor omului, România participă la diferite sisteme instituționale și procedurale de garantare a drepturilor omului.
Sistemele instituționale și procedurale de protecție a drepturilor omului, la care România participă, pot fi clasificate după mai multe criterii.
Din punct de vedere al extinderii lor geografice, aceste sisteme la care participă România se împart în:
sisteme instituționale și procedurale internaționale la nivel universal: sistemul în cadrul Organizației Națiunilor Unite; sistemele în cadrul instituțiilor specializate ale Națiunilor Unite (Organizația Internațională a Muncii; Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură);
sisteme instituționale și procedurale internaționale la nivel regional european
(Consiliul Europei; Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa).
În funcție de specializarea în materia drepturilor omului, sistemele instituționale și procedurale de protecție a drepturilor omului din care face parte România sunt:
sisteme specializate în materia garantării drepturilor omului;
sisteme care, în cadrul competențelor lor, au și atribuții în materia garantării
drepturilor omului.
Având în vedere criteriul izvorului juridic care stă la baza lor, sistemele procedurale internaționale de protecție a drepturilor omului la care participă România se clasifică în:
sisteme procedurale convenționale (având la bază un tratat internațional);
sisteme procedurale interne (având la bază un act juridic intern al unui organ
al unei organizații internaționale);
sisteme juridice având la bază un act politic și juridic de soft law.
Sub aspectul naturii procedurilor utilizate, sistemele internaționale la care participă România se clasifică în:
proceduri internaționale nejudiciare (în sens larg);
proceduri internaționale judiciare.
România participă la toate cele cinci sisteme instituționale și procedurale internaționale de garantare a drepturilor omului, la nivel universal, cu natură convențională și cu caracter nejudiciar, în cadrul Organizației Națiunilor. Unite. Avem în vedere un sens larg al cuvântului „nejudiciar", incluzând toate organele care nu sunt un tribunal internațional.
Aceste sisteme internaționale sunt create prin cele cinci tratate internaționale în materia drepturilor omului, care instituie organe convenționale specializate, cu caracter nejudiciar, de garantare a drepturilor omului: Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice și cele 2 Protocoale facultative; Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială; Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei; Convenția relativă la drepturile copilului; Convenția contra torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Organele convenționale nejudiciare de garantare a drepturilor omului, înființate prin aceste tratate internaționale, sunt: Comitetul Drepturilor Omului; Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale; Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Față de Femei; Comitetul Drepturilor Copilului; Comitetul contra Torturii.
De asemenea, România participă la procedura internațională de control a respectării drepturilor omului, prevăzută de Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale. Acest tratat internațional nu a creat un organ propriu de control. Consiliul Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite a înființat Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale, care nu este un organ convențional, ci un organ subsidiar, creat printr-un act intern. Prin urmare, sistemul de control prevăzut de Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale are o natură mixtă, forma de control fiind convențională, iar structura instituțională specializată fiind internă.
În cadrul Consiliului Europei, România participă la procedurile de control asupra respectării drepturilor omului, cu caracter nejudiciar, prevăzute de: Convenția europeană a drepturilor omului; Carta socială europeană revizuită; Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante; Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale.
Ca și în cadrul Organizației Națiunilor Unite, și în sistemul Consiliului Europei România și-a modulat angajamentele internaționale prin care acceptă formele de control asupra respectării drepturilor omului.
Secțiunea a II-a Aspecte de ordin conceptual privind instituția drepturilor omului
1. Titularii protecției drepturilor omului.
Promovarea drepturilor omului în dreptul internațional reînnoiește problema tradițională de a ști dacă individul are calitatea de subiect de drept internațional.
Capacitatea de a acțiune este criteriul determinant al personalității juridice. Individul trebuie să poată acționa direct, prin mijloace de procedură adaptate, precum a se prevala deprevala de drepturile de care beneficiază și pentru a face să-i fie efectiv respectat exercițiul. Este bine de constatat că „individualizarea normativă internațională” este mai frecventă decât instituția mecanismelor internaționale de protecție. Dreptul internațional general nu oferă indivizilor decât posibilități de acțiune foarte reduse și cazurile în care participarea individului la o veritabilă procedură judiciară este prevăzută rămân o excepție: cu titlu istoric, vom menționa Convenția de la Washington din 20 decembrie 1907 încheiată între Republicile Costa Rica, Guatemala, Honduras, Nicaragua și Salvador care creează o efemeră Curte de Justiție centramericană la care indivizii puteau accede, cu condiția de a fi epuizat în prealabil căile de recurs interne.
Dreptul internațional și european al drepturilor omului oferă individului posibilități certe de a acționa în mod direct: faptul că persoanele fizice văd că li se recunoaște, în calitate de ființe umane dreptul de a adresa cereri, independent de naționalitatea lor, organelor internaționale, constituie o inovație remarcabilă în ordinea internațională. Această capacitate de a acționa recunoscută individului rămâne în același timp limitată și precară.
Comunicările -autorul unei asemenea „adrese umanitare” poate spera la un răspuns de la destinatarul său. Astfel, Declarația americană a drepturilor omului din 1948 prevede, în articolul 24, că „orice persoană are dreptul de a prezenta petiții respectuoase oricărei instanțe competente, pentru motive de interes general sau particular și de a obține o decizie rapidă”. Pe plan universal, practica, comunicărilor care se referă la violarea drepturilor omului, adresate Secretariatului general al O.N.U., se dezvoltă încă de la originea Organizației, în afara oricăror baze convenționale. Mai precis, două proceduri „extraconvenționale” de comunicări individuale au fost organizate de Consiliul Economi și Social. Rezoluția 728F (XXVIII) adoptată la 30 iulie 1959 indică o procedură sumară în materie. Secretariatul general examinează comunicarea și transmite un rezumat statului în cauză și Comisiei drepturilor omului care, ca și statul în cauză, nu poate lua nici o măsură. Mai credibilă este procedura instituită ulterior prin Rezoluția 1503 (XLVIII) din 27 mai 1970, pe baza Rezoluției 1235 (XLIII) din 6 iulie 1967 care autorizează Comisia să examineze informațiile cu privire la violarea flagrantă a drepturilor omului conținute în comunicările primite la O.N.U.. Această procedură, care sporește rolul Comisiei, este una confidențială de cercetare a comunicărilor individuale, prin filtre succesive, care poate să ajungă fie la „un studiu aprofundat” al situație la Comisie, fie la un raport al acesteia din urmă, însoțit de recomandări, la Comitetul economic și social, fie pe decizia Comisiei, la o anchetă, încredințată unui comitet special care va adresa un raport Comisiei, cu observațiile sale, dar o astfel de anchetă nu poate fi întreprinsă decât dacă statul la care se referă a dat în mod expres acordul său și ea trebuie să fie făcută în colaborare cu el, în condițiile fixate în acord cu acesta.
Petițiile simple -pe plan universal, Națiunile Unite au manifestat o mare reticență în a admite dreptul la petiție individual în materia drepturilor omului. Chiar dacă dreptul de petiție fusese recunoscut pentru protecția minorităților, prin Pactul SDN și pentru locuitorii din teritoriile sub tutelă prin articolul 87 al Cartei O.N.U., acest drept nu a fost înscris în declarația Universală a Drepturilor Omului. El a trebuit să aștepte anii 1965-1966 pentru ca dreptul de petiție individuală să fie în mod oficial consacrat în materia drepturilor omului: mai întâi în domeniul specific discriminării rasiale, prin articolul 14 din Convenția internațională din 21 decembrie 1965 privind eliminarea oricăror forme de discriminare rasială; apoi, pe plan general, prin Protocolul facultativ ce se referă la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966; Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, din 10 decembrie 1984, organizează, de asemenea, un drept la petiție. Ele se întemeiază pe declarația de acceptare cu caracter facultativ.
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul drepturilor omului și Comitetul împotriva torturii examinează comunicările individuale și fac cunoscute „sugestiile și recomandările lor” (Convenția din 1965) sau „contestațiile lor” (Protocolul și Convenția împotriva torturii) statului interesat și petiționarului; Comitetele includ în raportul lor anual la Adunarea generală, un rezumat al activității lor în materie. Procedură, confidențială, până la raportul anual, este privată de orice cale juridică. Este aceeași cu procedura cererii individuale, organizate în condiții foarte restrictive, de Carta africană a drepturilor omului și popoarelor, adoptată la Nairobi la 26 iunie 1981: Comisia africană a drepturilor omului și popoarelor, competentă să primească aceste comunicări nu poate decât să adopte un raport care va rămâne confidențial, afară de cazul când Conferința șefilor de stat și de guvern nu decide publicarea.
Comisia interamericană a drepturilor omului, în afara funcțiilor sale de organ de control CADO, este competentă să primească petiții individuale invocând violarea unuia dintre drepturile recunoscute în DADO îndreptate împotriva unui stat OEA, dar care nu este parte la CADO. Procedura se termină cu un raport al Comisiei, însoțit de recomandările sale, susceptibil de a fi publicat.
2. Destinatarii obligațiilor de protecție.
Dreptul internațional și european al drepturilor omului recunoaște dreptul indivizilor, și în mod corelativ, dă naștere la obligații corespondente. Astfel, el aduce atingere principiilor clasice: al competenței naționale exclusive și al neamestecului în afacerilor interne.
Înlăturarea principiului competenței național exclusive.
Originalitatea obligațiilor -drepturile omului dau naștere la îndatoriri ale statelor, obligații ale căror originalitate rezidă în faptul că executarea lor nu este supusă, ca în dreptul internațional general, principiului reciprocității. Mai precis, statul parte la o convenție internațională protectoare a drepturilor omului nu este supus doar obligației de a garanta drepturile protejate propriilor naționali, el trebuie să se conformeze acestei obligații în ceea ce privește toți indivizii ce se găsesc pe teritoriul său oricare ar fi naționalitatea lor. Un stat parte la o normă internațională a drepturilor omului trebuie să poată să angajeze împotriva altui stat-parte o procedură cu privire la violarea unei obligații convenționale de către acel stat, în beneficiul propriilor săi resortisanți, ca și în beneficiul indivizilor care nu sunt propriii săi resortisanți.
Modalitățile dreptului de acțiune statală -pe plan regional, Carta Africană a drepturilor omului și popoarelor oferă o procedură sumară „a comunicărilor” statale, care permite unui stat parte să denunțe violările Cartei, comise de către un alt stat parte. Sunt oferite două posibilități: „comunicarea-negociere” este cea în care statul „reclamant” se adresează statului vizat pentru a obține explicații satisfăcătoare de la acesta din urmă, o soluție negociată, și de a aduce afacerea în fața Comisiei. „Comunicarea-plângere” permite statului reclamant să sesizeze direct Comisia. În aceste două cazuri, procedura de natură diplomatică, tinde către căutarea unei soluții amiabile și nu poate decât să ajungă la un raport al Comisiei adresat statelor în cauză și însoțit de recomandările sale, Conferinței șefilor de stat și de guvern O.U.A..
Obstacolul principiului neamestecului în treburile interne ale statului. Principiul neintervenției în afacerile interne ale statului face parte integrantă din ordinea juridică internațională. Principiul a fost confirmat în mod solemn, prin urmare, de Declarația privind inadmisibilitatea intervenției în afacerile interioare ale statelor și protejarea independenței și suveranității lor și de la Declarația din 24 octombrie 1970 cu privire la principiile față de guvernare relațiilor amicale dintre state. Principiul are o formulare identică în toate textele menționate: „nici un stat, nici un grup de state nu au dreptul să intervină direct sau indirect, oricare ar fi motivul, în afacerile interne sau externe ale unui stat…”.
3. Principiile protecției drepturilor omului.
Protecția internațională a drepturilor omului, ca instituție a dreptului internațional public, prezintă anumite trăsături specifice, care o particularizează în raport cu acesta. Trăsăturile specifice ale protecției internaționale a drepturilor omului sunt:
caracterul recent al protecției internaționale a drepturilor omului;
excluderea competenței naționale exclusive în materia drepturilor omului și limitarea suveranității statului prin consacrarea și garantarea internațională a drepturilor omului;
crearea unui regim internațional de ordine publică și excluderea regulii reciprocității in materia drepturilor omului;
superioritatea normelor naționale în materia drepturilor omului în materia drepturilor omului față de intermediul unor tribunale internaționale
subsidiaritatea consacrării și garantării internaționale a drepturilor omului față ele consacrarea și garantarea lor la nivel intern;
aplicabilitatea directă a normelor internai în dreptul intern;
superioritatea normelor internaționale în materia drepturilor omului față de normele dreptului intern;
garantarea drepturilor omului prin intermediul unor tribunale specializate;
locul important al surselor internaționale jurisprudențiale referitoare la drepturile omului;
poziția particularului de subiect al dreptului internațional al drepturilor omului.
a) Caracterul recent al protecției internaționale a drepturilor omului.
Protecția internațională a drepturilor omului este o instituție juridică nouă a dreptului internațional public, cu o vechime de numai o jumătate de secol. În raport cu alte instituții ale dreptului internațional, precum dreptul diplomatic sau dreptul consular, proiecția internațională a drepturilor omului este extrem de tânără.
În dreptul intern, protecția drepturilor omului are, în unele state, o existență de mai multe secole. În schimb, în planul dreptului internațional, norme juridice privind protecția drepturilor omului apar abia în a doua jumătate a secolului al XIX-Iea.
La nivel internațional regional, apar și se dezvoltă trei sisteme de consacrare și garantare a drepturilor omului, sistemul european, sistemul interamerican și sistemul african.
În prezent, protecția internațională a drepturilor omului este o instituție juridică evoluată, dispunând de o largă paletă de surse, instituții și proceduri internaționale de consacrare și garantare a drepturilor omului.
b) Excluderea competenței naționale exclusive în materia drepturilor omului și limitarea suveranității statului prin consacrarea și garantarea internațională a drepturilor omului.
Apariția și dezvoltarea protecției internaționale a drepturilor omului, deci cooperarea în plan internațional a statelor în această materie, face ca problema drepturilor omului să nu mai reprezinte un domeniu de competență națională exclusivă, rezervat numai suveranității statale, înțeleasă în mod absolut și discreționar.
Esența întregului mecanism de consacrare și garantare internațională a drepturilor omului constă în acceptarea de state a faptului că drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discreția fiecărui stat în parte, care să poată acționa în deplină libertate, într-un domeniu pe care și-l rezervă total. Dimpotrivă, conștiente de necesitatea reducerii riscului unor violări grave, masive și sistematice ale drepturilor omului la nivel intern, sub acoperirea unei suveranități statale absolute, statele au convenit să coopereze la nivel internațional pentru a asigura promovarea și respectarea drepturilor omului.
c) Crearea unui regim internațional de ordine publică și excluderea regulii reciprocității în materia drepturilor omului.
Prin tratatele internaționale în materia drepturilor omului, statele se obligă în principal nu între ele, ci față de indivizi – beneficiari ai normelor internaționale și titulari ai drepturilor consacrate și garantate, precum și față de comunitatea internațională în ansamblul ei. De aceea, drepturile omului nu sunt în principal o chestiune contractuală, care să privească, potrivit principiului relativității actelor juridice, numai părțile la aceste tratate, adică statele.
Dimpotrivă, drepturile omului sunt o chestiune obiectivă, care interesează în egală măsură indivizii, statele și comunitatea internațională. Nici la nivel intern, nici în plan internațional, statul nu poate acționa discreționar în domeniul drepturilor omului, ci el este ținut să respecte anumite norme juridice internaționale. Se naște astfel o ordine publică internațională în materia drepturilor omului, care se impune statelor, și de a cărei respectare sunt interesate toate statele, precum și indivizii și comunitatea internațională.
Întrucât tratatele internaționale în materia drepturilor omului nu creează în primul rând drepturi și obligații între statele părți la acestea, ci în principal ele creează drepturi pentru indivizi și obligații ale statelor față de aceștia și față de comunitatea internațională, regula reciprocității nu funcționează în cazul acestor tratate. Principiul reciprocității își are temeiul în ideea de contract, în consensualismul pe care îl presupun în general tratatele internaționale, cu consecința excepției de neexecutare, dar acest temei nu este principal în cazul tratatelor internaționale în materia drepturilor omului. Prin urmare, un stat este obligat să respecte normele internaționale convenționale privind drepturile omului, chiar dacă un alt stat parte la același tratat internațional nu o face, fără să poată opune excepția de neexecutare, în temeiul regulii reciprocității.
d) Subsidiaritatea consacrării și garantării internaționale a drepturilor omului față de consacrarea și garantarea lor la nivel intern.
Atât sub aspectul consacrării, cât și sub cel al garantării drepturilor omului, nivelul internațional de protecție reprezintă numai un standard minimal. De la acest nivel internațional de bază, statele nu pot, în plan intern, să deroge „în jos”, dar o pot face „în sus”, asigurând o protecție sporită a drepturilor omului la nivel național.
Normele internaționale privind drepturile omului constituie cel mai mic numitor comun la care au putut ajunge statele cu sisteme politice și sociale interne extrem de diferite. De aceea, și sistemele regionale, datorită unei apropieri mai mari a poziției statelor, sunt în general mai perfecționate decât sistemul universal. Pornind de la nivelul internațional minimal, statele pot și trebuie să realizeze o consacrare și garantare superioară a drepturilor omului prin dreptul intern.
e) Aplicabilitatea directă a normelor internaționale în materia drepturilor omului în dreptul intern.
Tradițional, dreptul internațional public este un drept al relațiilor dintre state, el neinteresând direct subiectele din ordinea juridică internă. De aceea, normele internaționale nu au aplicabilitate directă în dreptul intern.
Situația de principiu este diferită in cazul protecției internaționale a drepturilor omului, întrucât normele juridice internaționale în materia drepturilor omului au ca beneficiau indivizii, în general acestea sunt direct aplicabile în dreptul intern. Aplicabilitatea directă în dreptul intern (caracterul seif executing) este o trăsătură caracteristică a protecției internaționale a drepturilor omului.
Caracterul direct aplicabil al normelor internaționale în materia drepturilor omului (problema punându-se, în special, pentru normele convenționale) depinde de elemente atât interne, cât și internaționale.
f) Superioritatea normelor internaționale în materia drepturilor omului față de normele dreptului intern.
Problema poziției normelor internaționale în materia drepturilor omului față de cele interne se pune în mod distinct în plan internațional și la nivel intern.
În planul dreptului internațional, jurisdicțiile internaționale afirmă constant și clar superioritatea normelor internaționale, inclusiv în materia drepturilor omului, față de normele dreptului intern, indiferent de natura acestora, deci inclusiv față de normele constituționale.
În planul dreptului intern, chestiunea este mai delicată și ea depinde exclusiv de dispozițiile constituționale și legislative ale fiecărui stat. Evident, problema poziției în dreptul intern a normelor internaționale în materia drepturilor omului nu se pune decât în statele care practică sistemul monist și care recunosc aplicabilitatea directă a acestora și numai pentru normele care îndeplinesc și condicile internaționale pentru a fi direct aplicabile.
g) Garantarea drepturilor omului prin intermediul unor tribunale internaționale specializate.
Garantarea internațională a drepturilor omului se realizează nu numai prin organe internaționale nejudiciare, ci, în primul rând, prin tribunale internaționale specializate în materia drepturilor omului. Acestea au ca obiect protejarea drepturilor omului și sancționarea statelor care au încălcat aceste drepturi.
În prezent, există două asemenea tribunale, Curtea Europeană a Drepturilor, Omului și Curtea Interamericană a Drepturilor Omului. După intrarea în vigoare a tratatului corespunzător, va fi înființată și Curtea Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor.
h) Locul important al surselor internaționale jurisprudențiale referitoare la drepturile omului.
Datorită prezenței unor organe internaționale specializate în protecția drepturilor omului, inclusiv a celor judiciare, un rol extrem de important în cadrul surselor protecției internaționale a drepturilor omului, alături de sursele convenționale, aparține surselor jurisprudențiale.
Avem în vedere un sens extrem de larg al noțiunii de jurisprudență internațională în materia drepturilor omului, incluzând practica tuturor organelor internaționale cu atribuții de garantare a drepturilor omului, fie ele judiciare, parajudiciare, quasi-judiciare sau nejudiciare. Evident, rolul cel mai important revine jurisprudenței tribunalelor internaționale specializate în materia drepturilor omului.
i) Poziția particularului de subiect al dreptului internațional al drepturilor omului.
În mod tradițional, particularul (fie că este vorba de un individ, fie de un subiect colectiv de drept privat intern) nu este subiect al dreptului internațional public. Acesta se adresează numai statelor și organizațiilor internaționale, subiectele clasice ale raporturilor juridice internaționale.
Situația este diferită în cazul protecției internaționale a drepturilor omului.
Astfel, normele internaționale în domeniu se adresează direct indivizilor și le creează în mod direct drepturi, aceștia devenind titulari de drepturi direct în temeiul normelor juridice internaționale. Ei pot invoca aceste drepturi direct în fața organelor interne și internaționale, inclusiv a jurisdicțiilor.
CAPITOLUL II INSTRUMENTE JURIDICE FOLOSITE PE PLAN INTERNATIONAL PENTRU PROMOVAREA SI PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI
Secțiunea I Carta ONU
Odată cu adoptarea Cartei Națiunilor Unite, problemele drepturilor omului s-au putut afirma pentru prima dată în întreaga lor plenitudine, dat fiind faptul că însăși Carta O.N.U., proclama în articolul 1 punctul 3, că unul din scopurile organizației este acela de a realiza cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Sub egida Organizației Națiunilor Unite au fost elaborate remarcabile documente internaționale și, în primul rând, Declarația Universală a Drepturilor Omului, din 10 decembrie 1948. Au fost adoptate numeroase convenții internaționale prin care drepturile omului au cunoscut substanțiale dezvoltări. Procesul elaborării drepturilor omului pe plan internațional a înregistrat -în anii care au trecut de la înființarea O.N.U.- o spectaculoasă dezvoltare, ducând la afirmarea și a celei de „a treia” generații a drepturilor omului. Dacă inițial drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil și politic ca drepturi ale omului și cetățeanului, dacă apoi preocupările pe plan social au generat necesitatea recunoașterii și includerii în Constituțiile statelor a unei a doua generații a drepturilor omului, drepturile economice și sociale, în prezent solidaritatea umană, responsabilitatea oamenilor în făurirea unui viitor comun au proiectat la dimensiuni internaționale cooperarea statelor pentru recunoașterea și garantarea drepturilor dintr-o a treia generație: dreptul la dezvoltare, dreptul la viață, dreptul la pace, dreptul la un mediu înconjurător sănătos de viață, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanității.
Secțiunea a II-a Carta Universală a Drepturilor Omului
În perioada care a urmat constituirii Organizației Națiunilor Unite au fost adoptate numeroase documente internaționale care au dat expresie preocupărilor comunității statelor pentru apărarea, garantarea și respectul drepturilor omului. În rândul acestor documente se cuvine a menționa în primul rând, Declarația Universală a Drepturilor Omului, document care a avut o însemnătate excepțională pentru elaborarea și dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan național și internațional și care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume”.
Declarația a fost adoptată în concordanță cu prevederile cuprinse în preambulul Cartei, articolul 1 punctul 3, care se referă în mod expres la promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, precum și cu dispozițiile articolelor 55, 56, 62 și 76 din Carta O.N.U..
Elaborarea documentului a fost pregătită de un comite din care au făcut parte eminenți juriști și personalități ale vieții sociale ale timpului, printre care doamna Eleonor Roosevelt, soția fostului președinte al S.U.A., și profesorul francez Renée Cassin.
În ceea ce privește conținutul său, trebuie subliniat de la bun început că Declarația fundamentează necesitatea ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii, învederând importanța unei concepții comune despre aceste drepturi și libertăți pentru realizarea angajamentului luat de statele membre ale O.N.U. de a promova, în colaborare cu organizația, respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale.
Declarația universală a drepturilor omului înscrie în conținutul său o serie de principii de cea mai mare însemnătate, cum ar fi:
toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi;
fiecare om se poate prevala de drepturile și libertățile fundamentale, fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau religie;
oricare ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale;
nimeni nu va putea fi ținut în sclavie, nici în servitute;
toți oamenii sunt egali în fața legii;
nimeni nu poate fi supus la tortură sau la tratamente inumane;
nici o persoană nu poate fi arestată, deținută sau exilată în mod arbitrar;
dreptul fiecărui om la cetățenie, la libertatea gândirii, la întemeierea unei familii, la respectul vieții sale personale.
Pe plan economic sunt de remarcat acele prevederi în legătură cu:
dreptul la muncă;
dreptul la salariu egal pentru muncă egală;
dreptul de a se asocia în sindicate;
dreptul la odihnă și recreație;
dreptul fiecărui om la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale.
Declarația acordă o atenție dintre cele mai mari dreptului la învățătură, înscriind ideea gratuității învățământului elementar și general, a accesibilității învățământului tehnic și profesional și a posibilității egale de acces tuturor, pe bază de merit, în învățământul superior.
Printre alte prevederi ale acestui însemnat document, demne de a fi reținute se mai pot înscrie:
dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității;
de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui;
de a beneficia de ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este;
orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile înscrise în Declarație să fie înfăptuite;
dreptul fiecărei persoane la libertatea de întrunire și de asociere pașnică;
dreptul fiecărui om de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși;
declarația precizează că orice persoană are și anumite îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale.
Constituind primul document de mare prestigiu internațional pe planul protecției internaționale a drepturilor omului după adoptarea Cartei Națiunilor Unite, Declarația Universală a Drepturilor Omului a constituit punctul de plecare a unei vaste acțiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul O.N.U., care au întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi.
Secțiunea a III-a Curtea Internațională de Justiție
Curtea Internațională de Justiție este organ principal al O.N.U., cu caracter judiciar. Ea funcționează pe baza Statutului său, „parte integrantă a Cartei O.N.U., la care sunt părți în mod automat toate statele membre ale O.N.U., precum și alte state. Curtea Internațională de Justiție are atribuții contencioase și consultative, iar jurisdicția sa este facultativă. Părți în litigiile în fața Curții Internaționale de Justiție nu pot fi decât statele, iar cererile de avize consultative pot fi formulate de organele O.N.U. si de instituțiile specializate din sistemul Națiunilor Unite.
CAPITOLUL III SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI
Secțiunea I Aspecte de ordin teoretic privind eliminarea unor confuzii
1. Consiliul Europei, Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene.
Consiliul de Miniștrii a apărut pe cale convențională, prin Tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul Special al Miniștrilor (Tratatul instituind C.E.C.A.) și Consiliu (Tratatele de la Roma instituind C.E.E. și EURATOM).
După unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965) -cunoscut în doctrină sub denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică- dobândește denumirea de Consiliu de Miniștri.
Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru această instituție, ce are un important rol decizional, terminologia de „Consiliul Uniunii Europene”.
Consiliul european este o structură suprainstituțională, înființată în vederea asigurării unei mai bune cooperări politice, la nivel înalt, între statele membre ale Comunităților europene.
Consiliul european nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind rezultatul unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvențională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale șefilor de stat și de guvern. Existența sa a fost reglementată, ulterior, prin Actul unic european (art. 2) și, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit.D).
În evoluția sa, Consiliul european cunoaște următoarele etape:
Între anii 1961 – 1974, au fost organizate, de către șefii de state și de guverne ai țărilor membre ale Comunităților europene, o serie de întâlniri periodice, în cadrul diferitelor conferințe la nivel înalt. Aceste întâlniri accentuează caracterul interguvemamental al Comunităților europene, putând să satisfacă, astfel, interesele politice ale unor personalități de prim plan ale vremii. În realitate, însă, încă din primii ani ai funcționării Comunității economice europene, s-a simțit nevoia unor întâlniri, la cel mai înalt nivel, în care discuțiile se purtau, în special, cu privire la cooperarea politică și, mai puțin, în legătură cu problemele comunitare.
Întâlnirile care au avut loc în această perioadă pot fi caracterizate, după cum urmează:
A. Întâlnirile au avut un caracter neregulat, în sensul că ele aveau loc numai atunci când era nevoie, de aici decurgând și suplețea acestora.
B. Caracterul politic al acestor întâlniri era mai mult sau mai puțin evident. De exemplu, întâlnirea de la Haga, din anul 1969, organizată la inițiativa președintelui Georges Pompidou, a dat un nou impuls construcției comunitare, relansând-o pe baza, deja, cunoscutului triptic: "extindere, aprofundare și dezvoltare". În aceleași linii se încadrează și întâlnirea de la Paris, din anul 1972, în urma căreia au fost lansate noi politici, în special în domeniul regional.
Spre deosebire de cele două întâlniri menționate, altele nu au marcat cu nimic evoluția Comunităților. Cu titlul de exemplu, se poate aminti reuniunea de la Copenhaga (1973), organizată în perioada crizei petroliere, care nu a condus la solidaritatea dorită în astfel de circumstanțe, neajungându-se la un acord în vederea unei acțiuni comune față de prețul petrolului.
C. Natura juridică a instituției, precum și actele pe care le poate adopta este incertă; acest aspect nu afectează cu nimic forța politică a întâlnirilor și acordurile care pot decurge de aici.
Reuniunile au fost considerate ca o formațiune specială a Consiliului, care, în locul întâlnirilor miniștrilor, regrupau șefii de stat sau de guvern. Aceste întâlniri abordau mai multe domenii, de la afacerile propriu-zise ale Comunităților, până la cooperarea în domeniul politicii externe, care a fost lăsată să se dezvolte în afara Tratatelor.
În anul 1974, odată cu summit-ul de la Paris, din decembrie, sistemul întâlnirilor în cadrul conferințelor a luat sfârșit. Șefii de stat și de guvern, reuniți la inițiativa președintelui francez Valery Giscard d'Estaing, au adoptat un comunicat final cu privire la viitoarele întâlniri ale acestora. Sistemul propus la această reuniune oferea o serie de avantaje în raport cu cel anterior, dintre care rețin atenția următoarele:
A. Reuniunile periodice ale șefilor de state și de guverne vor avea loc de cel puțin trei ori pe an și, chiar, de mai multe ori dacă este necesar;
B. Se instituie denumirea de "Consiliul european";
C. Președintele Comisiei, cât și membrii acestei instituții au posibilitatea să participe la întruniri;
D. Este stabilit rolul instituției; astfel, ea poate să se reunească în Consiliul Comunității pentru domeniile comunitare, dar sunt avute în vedere și discuțiile cu privire la cooperarea politică, ceea ce corespunde perfect practicii anterioare.
Pe baza acestui sistem, Consiliile europene reunite în perioada 1975 – 1987 au putut oferi orientările esențiale pentru evoluția și funcționarea Comunităților europene. Cu titlu de exemplu, se pot cita deciziile de principiu, care vizează:
compromisul cu privire la contribuția britanică la bugetul Comunităților;
alegerea deputaților europeni prin sufragiu universal direct;
crearea Sistemului monetar european; relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul unic european;
aderarea Greciei, a Spaniei și a Portugaliei la Comunități;
cooperarea politică externă împotriva apartheidul, de exemplu.
În acest stadiu al instituționalizării Consiliului european se pot face două remarce:
în primul rând, crearea Consiliului european demonstrează că în ceea ce privește construcția comunitară, aceasta era destul de avansată pentru a justifica necesitatea reuniunilor periodice ale celor mai înalte autorități politice statele;
în al doilea rând, permițând luarea în discuție a problemelor comunitare și a cooperării politice, se deschide calea unității instituționale organizate prin Tratatul asupra Uniunii Europene, ceea ce presupune un cadru unic, atât pentru acțiunile comunitare, cât și pentru cooperarea în materia politicii externe.
Actul unic european a încercat o revizuire a Tratatelor comunitare: în primul rând, s-a avut în vedere dreptul comunitar, și, în al doilea rând, competențele comunitare. De altfel, primul titlu al Actului nu cuprinde nici o modificare a Tratatelor de bază, ci are în vedere, în special, cooperarea politică.
În acest cadru, dispozițiile Actului nu aduc atingere Tratatelor institutive, decât în ceea ce privește Consiliul european. Astfel, se prevede că, de acum înainte, Consiliul european: va beneficia de un suport juridic convențional; va fi compus din șefii de stat și/sau de guvern ai statelor membre ale Comunităților europene, asistați de miniștrii afacerilor externe, precum și de președintele Comisiei; se va reuni, de acum înainte, de două ori pe an. Actul unic european nu conține nici o prevedere cu privire la rolul Consiliului european și la atribuțiile sale, ceea ce reprezintă o lacună majoră. Consiliul european nu devine o instituție comunitară, cu toate că la reuniunile acestuia participă și președintele Comisiei europene.
După așa numita oficializare a sa prin A.U.E., Consiliul european a adoptat o scrie de orientări marcante pentru evoluție comunitară, precum: reforma finanțării Comunităților europene, care intra în vigoare în anul 1988; moderarea dezbaterile cu privire la ceea ce va deveni, în anul 1992, Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht.
Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres, în articolul 5 (fostul art. D), Consiliul european:
"Consiliul european dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale și oferă orientările politice generale.
Consiliul european reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca și președintele Comisiei europene. Aceștia sunt asistați de miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de către un membru al Comisiei. Consiliul european se reunește de cel puțin două ori pe an, sub președinția șefului de stat sau de guvern al statului membru care exercită președinția Consiliului.
Consiliul european prezintă Parlamentului european un raport la sfârșitul fiecărei reuniuni a sa, precum și un raport scris anual care vizează progresele realizate de Uniune". Acest text evidențiază:
A. Rolul instituției: aceasta dă Uniunii "impulsurile necesare" și "definește orientările politice generale" ale Uniunii. Atribuții mai concrete sunt menționate prin alte dispoziții ale Tratatului, în special cele cu privire la Uniunea economică și monetară sau cele cu privire la cooperarea în materie de politică externă;
B. Instituirea unor relații mai strânse cu Parlamentul european: după fiecare reuniune Parlamentului european îi este trimis un raport; de asemenea, Parlamentul primește și un raport anual care vizează progresele realizate de Uniune;
C. Președinția instituției: este asigurată de șeful de stat sau/și de guvern al statului care deține președinția Consiliului, prin rotație, timp de șase luni.
Consiliul european devine o instituție a Uniunii Europene care simbolizează însăși unitatea instituțională.
2. Curtea de Justiție a Uniunii Europene șiCurtea Europeana a Drepturilor Omului.
Înființarea, încă de la începutul procesului de integrare europeană, a unei Curți de Justiție având rolul de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea și aplicarea Tratatelor, a avut o influență determinată asupra evoluției Comunităților. De altfel, însăși existența unei Curți de Justiție este un element esențial pentru un proces de integrare, deoarece sistemul de repartizare a competențelor pe care acesta îl comportă presupune, pe de o parte, garanția pentru fiecare stat membru că respectarea sa va fi asigurată atât de instituții, cât și de către statele membre și implică, pe de altă parte, menținerea uniformității de aplicare a regulilor comune. Acesta este și motivul pentru care prin tratatele comunitare s-a conferit Curții de Justiție, ca instituție jurisdicțională, misiunea generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatului C.E..
Această funcție este exercitată de către Curtea de Justiție în condiții identice celor ale jurisdicțiilor statale, și nu după modelul jurisdicției internaționale, întrucât Curtea de Justiție nu este o jurisdicție internațională, ci o jurisdicție internă a Comunităților.
În timp ce justiția internațională clasică este, în principiu, voluntar consimțită, competența obligatorie fiind excepțională, Curtea de Justiție a Comunităților europene este competentă de drept în cazurile prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesar pentru statele membre să accepte această competență. Potrivit articolului 219 din Tratatul C.E. (articolul 193 din Tratatul C.E.E.A. și articolul 87 din Tratatul C.E.C.A.), statele membre se angajează să nu supună un diferent referitor la interpretarea sau aplicarea Tratatului unui alt mod decât cel prevăzut de acesta.
Sintetizând se poate reține că, față de jurisdicțiile internaționale de tip clasic, Curtea de Justiție a Comunităților europene prezintă deosebiri esențiale datorită obiectivelor intervenției sale, rolului său și raportului cu jurisdicțiile naționale, accesului direct pe care îi au particularii.
În sistemul juridic internațional actual, existența unor instanțe judiciare constituie o excepție, iar ele sunt create prin acordul statelor.
Astfel, au fost înființate Curtea europeană a Drepturilor Omului și o Curte Interamericană în același domeniu, dar este vorba despre un domeniu limitat și, evident, aceste Curți nu au ca obiect diferendele internaționale, ci încălcări ale drepturilor omului, ceea ce le situează la un nivel diferit.
În convențiile internaționale, nu se găsesc prevederi care să stabilească obligația părților de a se adresa anumitor mijloace de reglementare pașnică a diferendelor, în funcție de natura lor politică sau juridică. Ele fac, însă, în unele cazuri, recomandări. Astfel, Convenția de la Haga, din anul 1907, în articolul 37, prevede, în esență, că pentru litigiile privind probleme cu caracter juridic, ar fi de dorit ca, în caz de nevoie, părțile contractante să recurgă la arbitraje, pe cât le-ar permite împrejurările.
Potrivit unei definiții date în doctrină, „arbitrajul este modul de reglementare a diferendelor internaționale în care părțile , printr-o convenție formală, se supun deciziei unei terțe părți, care poate fi una singură sau mai multe, în urma unei proceduri contencioase din care rezultă o hotărâre definitivă”.
Prin Convenția de la Haga, a fost creată o Curte Permanentă de Arbitraj, dar care nu a judecat decât 20 de litigii. Deși nu a fost desființată, aceasta continuă să existe fără să funcționeze, exceptând prezentarea de către aceasta a grupelor naționale drept candidați la Curtea Internațională de Justiție. În fapt, Curtea Permanentă de Arbitraj, nu a reprezentat o jurisdicție internațională, ci numai o listă din care se recomanda părților să-și aleagă arbitrii.
În cadrul organizațiilor cu vocație universală di sistemul Națiunilor Unite există jurisdicții administrative. Astfel, anterior O.N.U., dar menținut în vigoare, este Tribunalul Administrativ al Organizației Internaționale a Muncii, din 1927, a cărui jurisdicție a fost acceptată și de alte instituții specializate. Printr-o Rezoluție a adunării Generale din anul 1949 a fost stabilit Tribunalul Administrativ al Națiunilor Unite, al cărui Statut a intrat în vigoare la 1 iulie 1950.
Însă, singura jurisdicție internațională permanentă care are o competență generală este Curtea Internațională de Justiție.
Curtea Internațională de Justiție.
Ideea de a înființa o structură judiciară permanentă pentru rezolvarea diferendelor internaționale a inspirat mulți autori și a dat naștere unor inițiative din partea mai multor state. Prima instanță judiciară a fost Curtea de Justiție Centro-americană, creată prin Tratatul de la Washington din anul 1907, dar aceasta și-a încetat activitatea în anul 1918, ca urmare a denunțării de către Nicaragua a Convenției prin care a fost înființată.
Prima Curte Internațională de Justiție a fost cea înființată prin Pactul Societăților Națiunilor. În ceea ce privește competența ei, aceasta era subordonată competenței statelor, prevăzând totuși faptul că statele pot declara că acceptă jurisdicția ei obligatorie.
O dată cu crearea Organizației Națiunilor Unite, s-a prevăzut, în articolul 95 din Cartă, faptul că organul judiciar principal a Națiunilor Unite este Curtea Internațională de Justiție, care va funcționa conform Statutului anexat la Cartă, la care vor fi părți ipso facto toate statele membre ale O.N.U.. Un stat care nu este membru O.N.U., poate deveni parte la Statut în condițiile în care urmează a fi determinate, în fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.
Curtea judecă diferendele apărute între statele care sunt părți la statutul acesteia
și care acceptă jurisdicția ei.
Potrivit Statutului Curții, în competența acesteia intră toate cauzele care-i vor fi supuse de părți, precum și toate cauzele speciale prevăzute de Carta O.N.U. sau în tratatele în vigoare.
În această competență facultativă, Curtea poate avea o competență obligatorie, statele putând declara oricând că o recunosc în diferendele de ordin juridic, având ca obiect interpretarea unui tratat, orice problemă de drept internațional, existența oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constituit încălcarea unei obligații internaționale, precum și natura și întinderea despăgubirilor pentru încălcarea unei obligații internaționale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Instituind Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Consiliul Europei a creat un sistem internațional de protecție a drepturilor omului, unic în felul său. Principala caracteristică a acestui sistem constă în obligarea statelor contractante de a proteja, de o manieră efectivă, drepturile omului conținute în Convenție și de a accepta un control internațional al respectării acestor drepturi. Această responsabilitate și-au asumat-o Comisia și Curtea europeană a Drepturilor Omului.
De la intrarea în vigoare a Convenției, în anul 1953, numărul statelor membre aproape s-a triplat, ceea ce a determinat o adaptare a mecanismului de control, în sensul de a menține pe viitor o protecție internațională efectivă a drepturilor omului.
Obiectivul acestei reforme este de a crește eficacitatea mijloacelor de protecție, de a reduce durata procedurilor și de a menține un nivel ridicat de protecție a drepturilor omului. În acest scop, s-a decis să se stabilească, ca o parte integrantă a Convenției, o Curte europeană a Drepturilor Omului, care să înlocuiască instituțiile de control existente.
În prezent, Curtea examinează litigiile care i-au fost înaintate, dar competența sa nu este obligatorie decât pentru statele-părți care i-o recunosc printr-o declarație specială.
Hotărârile Curții definesc standardele europene în materia libertății de exprimare, în special a libertății presei și formulează raporturile dintre guvernanți/politicieni și presă, dintre autoritățile publice și libera exprimare a individului.
Secțiunea a II-a Consiliul Europei – Organizare și structuri implicate în promovarea și apărarea drepturilor omului
Consiliul Europei este o organizație internațională cu caracter interstatal, care a fost creată la 5 mai 1949. Membrii originari ai acestei organizații au fost: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia. În prezent, ca urmare a primirii succesive de noi membri în decursul anilor, Consiliul Europei are 40 de membri.
În preambulul Statutului Consiliului Europei se precizează că în concepția statelor membre „edificarea păcii bazată pe justiție și cooperare internațională este de interes vital pentru păstrarea societății umane și civilizației”. De aceea, statele fondatoare ale acestei organizații își reafirmă „atașamentul lor pentru valorile spirituale și morale care sunt moștenirea comună a popoarelor lor și sursa reală a libertății individuale, libertății politice și a statului de drept, principii care formează baza oricărei democrații autentice”.
Scopul Consiliului Europei, așa cum este definit de Statut, este „de a realiza o mai mare unitate între membrii săi în scopul salvgardării și realizării idealurilor și principiilor, care sunt moștenirea lor comună și a facilitării progresului lor economic și social”. Potrivit Statutului, acest scop urmează a fi realizat prin discutarea chestiunilor de interes comun și prin încheierea de acorduri și adoptarea unor acțiuni comune în domeniile economic, social, cultural, științific, juridic și administrativ, precum și prin salvgardarea și respectarea pe mai departe a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
O dispoziție importantă a Statutului este aceea care dispune că participarea membrilor la lucrările Consiliului Europei nu va afecta activitatea acestora în cadrul O.N.U. și al altor organizații sau uniuni internaționale la care ele sunt părți.
Statutul Consiliului Europei prevede o serie de condiții pe care trebuie să le îndeplinească statele care doresc să devină membre ale acestei organizații. Astfel, potrivit articolului 3 alineat 1, „Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept și principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului”.
Pe de altă parte, după cum se precizează în alineatul 2 al aceluiași articol „Fiecare membru se angajează să colaboreze în mod sincer și efectiv în realizarea scopului Consiliului conform definiției acestuia din Capitolul I”.
Calitatea de membru al Consiliului Europei o poate dobândi orice stat care este considerat ca fiind în măsură a se conforma prevederilor articolului 3 și care are voința de a le realiza în practică. Procedura de admitere implică invitarea statului în cauză de către Comitetul de Miniștri pentru a deveni membru al Consiliului Europei. Calitatea de membru se dobândește oficial în momentul depunerii instrumentelor de aderare de către țara în cauză la Secretarul General al organizației.
În ceea ce privește organele Consiliului Europei acestea sunt: Comitetul de Miniștri și Adunarea Parlamentară.
Comitetul de Miniștri examinează, la recomandarea Adunării Parlamentare sau din proprie inițiativă, măsurile adecvate pentru a promova scopul Consiliului Europei, inclusiv pentru încheierea de convenții și acorduri și adoptarea de către guverne a unei politici comune în anumite probleme.
Concluziile Comitetului de Miniștri pot îmbrăca forma unor recomandări adresate guvernelor. Comitetul poate invita guvernele țărilor membre să informeze asupra măsurilor luate cu privire la o atare recomandare. Comitetul de Miniștri este competent a admite decizii cu caracter obligatoriu cu privire la toate chestiunile legate de organizarea și aranjamentele interne ale Consiliului Europei, adoptând în acest scop reglementări financiare și administrative pe care le va considera necesare. El poate să înființeze comitete sau comisii cu caracter consultativ sau tehnic în scopurile pe care le consideră necesare.
Adunarea Parlamentară este organul deliberant al Consiliului Europei. Ea dezbate acele chestiuni care sunt de competența sa, conform Statutului și prezintă concluziile sale Comitetului de Miniștri, sub formă de recomandări. Ea poate să dezbată și să formuleze recomandări cu privire la orice probleme care se încadrează în limitele scopului și atribuțiilor Consiliului Europei. Ea își stabilește ordinea de zi ținând seama de activitatea alto organizații europene. Ea poate înființa comitete sau comisii însărcinate să examineze și să raporteze cu privire la anumite chestiuni. Ea își adoptă propriile sale reguli de procedură își alege dintre membrii săi un președinte, care rămâne în funcție până la următoarea sesiune ordinară.
Adunarea Parlamentară este compusă din reprezentanți ai fiecărui stat membru aleși de către Parlamentul național, dintre membrii săi sau desemnați dintre membrii Parlamentului, conform unei proceduri decise de acesta, sub rezerva dreptului fiecărui guvern membru de a face orice desemnări adiționale necesare atunci când Parlamentul nu este în sesiune și n-a stabilit procedura de urmat. Fiecare reprezentant trebuie să aibă naționalitatea statului membru pe care îl reprezintă. El nu poate să fie însă, în același timp, și membru al Comitetului Miniștrilor. Mandatul reprezentanților astfel desemnați va începe la deschiderea sesiunii ordinare ce urmează numirii lor și va expira la deschiderea următoarei sesiuni ordinare, sau a unei ordinare următoare, cu excepția cazului în care au avut loc alegeri parlamentare, situație în care statele membre au dreptul de a face noi nominalizări.
Dacă un stat membru numește noi reprezentanți pe locurile rămase vacante datorită decesului sau demisiei, sau dacă procedează la noi desemnări ca urmare a alegerilor parlamentare din țara sa, mandatul noilor reprezentanți va începe de la prima reuniune a Adunării ce urmează desemnării.
Componența Adunării Parlamentare este diferențiată, ținându-se seama de ponderea diferitelor state membre.
Cât privește rezoluțiile Adunării Parlamentare, acestea sunt adoptate cu o majoritate de 2/3 din voturile exprimate. Rezoluțiile care se referă la chestiuni de procedură internă, inclusiv alegerea membrilor biroului, adoptarea regulamentului interior, urmează să fie adoptate cu o majoritate ce se va stabili de către Adunare prin aplicarea articolului 29 alineat 5 din Statut.
Adunarea Parlamentară se întrunește în sesiune ordinară o dată pe an, data și durata acesteia fiind stabilite pe cât posibil astfel încât să se evite suprapunerea cu sesiunile parlamentare sau cu sesiunile Adunării Generale a O.N.U.. Aceste sesiuni nu vor dura mai mult de o lună, afară de cazuri excepționale. Ele se desfășoară la sediul Consiliului, dar Adunarea și Comitetul de Miniștri vor putea decide și altfel.
În cadrul Consiliului Europei funcționează un Secretariat, compus din Secretarul General și un secretar general adjunct -desemnat de Adunarea Parlamentară la recomandarea Comitetului de Miniștri- și ceilalți membrii ai Secretariatului, desemnați de Secretarul General, conform Regulamentului administrativ. Secretarul General răspunde de activitatea Secretariatului în fața Comitetului de Miniștri.
În ceea ce privește finanțele, se prevede că fiecare stat membru va suporta cheltuielile propriei reprezentări în Comitetul de Miniștri și în Adunarea Parlamentară. Cheltuielile Secretariatului și toate celelalte cheltuieli comune vor fi împărțite într-o proporție ce e va stabili ținându-se seama de ponderea populației statelor interesate. Secretarul General va comunica anual fiecărui guvern suma cu care trebuie să contribuie, sumă care va trebui să fie depusă nu mai târziu de șase luni de la data notificării.
Reprezentanții membrilor Consiliului Europei și Secretariatului se bucură pe teritoriul statelor membre de imunitățile și privilegiile necesare exercitării funcțiilor lor.
Secțiunea a III-a Uniunea europeană și drepturile omului
Uniunea Europeana este o structură organizațională internațională cu caracter interguvernamental, la nivel regional european. Deși personalitatea sa juridică internațională și calitatea de organizație internațională sunt, încă, subiect de controversă în literatura de specialitate, credem că Uniunea Europeană poate fi calificată ca fiind o organizație internațională interguvernamentală, având propria sa capacitate juridică internațională, chiar dacă prezintă anumite particularități, rezultat al faptului că este vorba de o construcție evolutivă, al cărei desen instituțional este încă în curs.
Inițial, Comunitățile Europene nu aveau competență decât (aproape) exclusiv în domeniul economic, deci nu și în materia drepturilor omului. Treptat, prin lărgirea domeniului de acțiune și prin sporirea competențelor decizionale, Uniunea Europeană nu a mai putut să se dezintereseze de problema drepturilor omului, aceasta devenind în prezent, prin evoluția conjugată a dreptului comunitar convențional, derivat și jurisprudențial, un element central.
Tratatele constitutive ale Comunităților Europene nu recunoșteau decât libertăți de natură economică, în acord cu natura acestor organizații internaționale. Prin tratate ulterioare, problema drepturilor omului în general apare menționată în dreptul comunitar originar.
Astfel, Actul Unic European prevede, în preambul, că statele membre sunt decise să promoveze împreună democrația, bazându-se pe drepturile fundamentale, recunoscute în constituțiile și legile statelor membre, în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în Carta socială europeană, în special libertatea, egalitatea și justiția socială.
Tratatul asupra Uniunii Europene confirmă, în preambul, atașamentul statelor membre la principiile libertății, democrației și respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și al statului de drept. în art. F par. (2), aflat în titlul I – „Dispoziții comune", se prevede că Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale, așa cum au fost garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, toate acestea fiind considerate principii generale ale dreptului comunitar. Prin art. 11 par. (2) liniuța finală, aflat în titlul V – „Dispoziții privind politica externă și de securitate comună", se prevede ca obiectiv al politicii externe și de securitate comune dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în art. K.2 par. (1), situat în titlul VI -„Dispoziții privind cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne", se stabilește că, în domeniile care sunt chestiuni de interes comun în materie de justiție și afaceri interne, problemele respective sunt tratate în conformitate cu Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950, precum și cu Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951. De asemenea, prin art. B alin. 1 liniuța 3, plasat în titlul 1 – „Dispoziții comune", se include între obiectivele Uniunii Europene întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii, iar prin art. G lit. C, aflat în titlul 11 – „Dispoziții care aduc modificări Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană în vederea instituirii Comunității Europene", se modifică Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (devenit Tratatul instituind Comunitatea Europeană), incluzându-se art. 8 – art. 8.E, alcătuind partea a doua – „Cetățenia Uniunii", care consacră drepturi ale cetățenilor Uniunii Europene. Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, Tratatelor instituind Comunitățile Europene și anumitor acte conexe adaugă un nou alineat la preambulul Tratatului asupra Uniunii Europene, potrivit căruia statele părți confirmă atașamentul lor la drepturile sociale fundamentale, astfel cum sunt definite în Carta socială europeană, semnată la Torino Ia 18 octombrie 1961, și în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989. Se modifică și art. F par. (1) din Tratatul asupra Uniunii Europene, stipulându-se că Uniunea este fondată pe principiul libertății, al democrației, al respectului drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre. De asemenea, se prevede sporirea competențelor Curții de Justiție a Comunităților Europene în materia protejării drepturilor fundamentale și extinderea acestei competențe, în Tratatul instituind o Constituție pentru Europa.
Acordurile de la Schengen au în vedere dreptul la liberă circulație între statele părți.
Evoluția protecției comunitare a drepturilor omului a fost puternic influențată de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene. De multe ori, dreptul-cutumiar originar nu a făcut altceva decât să formalizeze convențional soluțiile statuate deja pe cale pretoriană.
Cu caracter general, Uniunea Europeană are o activitate mai redusă în consacrarea (cel puțin prin tratate internaționale) a drepturilor omului și mult mai bogată în apărarea acestora (în special prin activitatea Curții de Justiție a Comunităților Europene).
Potrivit dreptului comunitar originar, organele comunitare care au competențe exprese în protecția drepturilor fundamentale sunt: Parlamentul European; Curtea de Justiție a Comunităților Europene; Ombudsmanul.
CAPITOLUL IV TRATATUL DE REFORMĂ DE LA LISABONA
Aderarea României la Uniunea Europeană și procesul de adoptare a reformei comunitare complexe prin Trataul de instituire a unei Constituții pentru Europa, astfel cum a fost reformat prin Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniune Europeană și Tratatul de instituire a Comunităților europene propus spre adoptare în decembrie 2007 la Lisabona, nasc un deosebit interes, evident, la dimensiuni diferite, la nivel național și european. Nu pot fi subestimate nici preocupările europenilor privind extinderea Uniunii în perspectiva istorică „de la Atlantic până la Urali" și nici atenția mai mult decât de ordin general cu care este privită în țara noastră continuarea procesului de ratificare a Tratatului modificator. Tratatul Constituțional a cunoscut un adevărat impas. Consiliul European de la Bruxelles din 16-17 iunie 2005 a acordat o perioadă mai lungă de suspendare a ratificării, negocierile fiind reluate la începutul anului 2007 în cadrul unei Conferințe Interguvernamentale.
Pornind de la faptul că art. 1 alin. (2) din Tratatul de Aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană prevede că cele două state devin părți la Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, iar art. 2 arată că, în cazul în care Tratatul Constituțional nu este în vigoare la data aderării, România și Bulgaria devin părți la tratatele de modificare sau completare pe care se întemeiază Uniunea, înțelegem interesul major al dezbaterii și vrem să analizăm compatibilitatea deplină ce există între Constituția României astfel cum a fost revizuită în anul 2003, și Tratatul de reformă.
În primul rând, vrem să remarcăm corectitudinea termenilor juridici adoptați de Legea fundamentală, cu consecința indicării perfecte a naturii puterii de reglementare de care se bucură Uniunea Europeană în raport cu statele membre. Constituția prevede în art. 148 alin. (1): „Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene în scopul (…) exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate", text ce evidențiază, astfel, esența puterii de reglementare de care se bucură Uniunea Europeană în raport cu statele membre.
Aderând la Uniune, statele înțeleg ca, în scopul realizării obiectivelor gândite de ele și prevăzute în tratate, să își exercite în puterile ce țin de integrare competențele în comun la nivelul instituțiilor comunitare. Actul negociat în acest cadru reprezintă compromisul voinței comune pentru care statele și-au asumat obligația unei astfel de conduite în momentul aderării.
Nu există niciun transfer de suveranitate, ci numai o exercitare în comun a puterii de reglementare de către state în cadrul Consiliului de Miniștri. Având ca temei puterea de reglementare suverană a statelor membre, reprezentate la nivel guvernamental, adică la nivelul relațiilor internaționale, la care se asumă angajamente executorii de către state, prin negocierea directă dintre ele se adoptă actul comunitar de natură convențională. Obligatoriu și general în raport cu subiectele de drept cărora le este adresat, el se bucură de forța juridică a unei legi naționale tocmai datorită exercitării în comun a puterii de reglementare de către state în reuniunea acestora, în cadrul Consiliului.
Competențele Uniunii rămân în marea lor majoritate concurente cu cele ale statului, dotarea cu competențe a Uniunii realizându-se în temeiul unui act de atribuire, așa cum subliniază întotdeauna statele prin autoritățile lor.
Terminologia de ordin constituțional din legislația română are calitatea de a fi în acord cu principiul fundamental al Uniunii Europene de atribuire a competențelor. În Tratatul modificator, la art. 5, ce privește principiile fundamentale relative la competențe, se arată: „Principiul atribuirii reglementează delimitarea competențelor Uniunii. Principiile subsidiarității și proporționalității reglementează exercitarea acestor competențe (1). în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează în limitele competențelor ce i-au fost atribuite de către statele membre prin Tratate pentru atingerea obiectivelor stabilite de către aceasta. Orice altă competență neatribuită Uniunii prin Tratate aparține statelor membre (2)".
Atribuirea de competențe corespunde exact naturii actului de dotare cu putere de reglementare, întrucât statul nu își pierde niciun moment această autoritate, și tocmai în temeiul puterii de reglementare proprii se adoptă acte obligatorii la nivelul instituțiilor legislative comunitare. Statele înțeleg ca în unele situații să își exercite puterea de reglementare în comun la nivelul Uniunii, adică să dea Consiliului de Miniștri atribuția de reglementare primară aidoma unui legislativ național. Consiliul însă nu funcționează de sine stătător și în afara statelor, căci el este suma guvernelor statelor membre. Fără state și puterea lor de reglementare originară, Consiliul de Miniștri nu ar exista în forma actuală, nu s-ar bucura de atribuțiile conferite în raport cu restul instituțiilor.
În urmă cu aproape 40 de ani, Curtea de Justiție de la Luxemburg a decis că ne aflăm mai curând în fața unui act de transfer de competențe", datorită caracterului ireversibil și nelimitat în timp al integrării. Această interpretare împărtășită de doctrină nu a fost asumată de state, ce au rămas categorice în interpretarea actului ca fiind unul de atribuire, de esența sa fiind caracterul temporar și reversibil. Această interpretare susține în mod corect juridic natura Uniunii Europene de a fi o organizație internațională în raport cu statele membre ce își păstrează identitatea. Ea susține soluția competențelor majoritar concurente sau comune ori partajate, situație în care statul nu își pierde puterea de reglementare, ci doar înțelege să și-o exercite la nivelul Uniunii în anumite materii.
Vrem să subliniem că această construcție, ce se bazează pe calificarea actului ca fiind unul de atribuire de competențe, satisface scopul gândit de state inițial și rămas constant de-a lungul timpului, de a realiza între ele un mecanism care să le pună în valoare de o manieră optimă întregul potențial uman și material, pentru a realiza împreună o dezvoltare durabilă de o manieră superioară celei pe care ar putea-o atinge fiecare stat în parte. Responsabilii politic ce reprezintă statele membre nu au gândit nici în urmă cu 50 de ani și nici azi topirea statelor într-o federație europeană. Fiecare vrea ca statul său să fie mai puternic prin intermediul Uniunii Europene și nicidecum să se ajungă la disoluția sa într-un infinit fără identitate. Proiectul Tratatului de la Lisabona subliniază această soluție, toate renunțările fiind în sensul unei distincții nete"dintre Stat și Uniune.
În fața acestei opțiuni majore ne întrebăm, așa cum o făcea Eugen Jebeleanu în poemul Surâsul Hiroșimei: „Somnul rațiunii naște monștri?" Istoria recentă ne arată că tot statele au un deplin control, iar europeiștii sunt ușor uitați de ele, statele dau dimensiunea integrării prin negocieri permanente, asigurând funcționarea sistemului multilateral de o complexitate fără precedent și corespondent în lumea contemporană.
Revenind la analiza armonizării, cât privește redactarea din cadrul aceluiași text constituțional în termenii „în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare", ținem să ne exprimăm punctul de vedere că nu este folosită cea mai potrivită terminologie în raport cu sensul juridic al termenului „transfer". Pentru această parte a textului constituțional, disputele au fost majore în cadrul comisiei de specialitate la redactarea legii de revizuire a Constituției. Pe criterii lingvistice și juridice, s-a considerat, totuși, că termenul de „transfer", criticat de noi, are în vedere doar atribuțiile instituțiilor și nicidecum competențele Uniunii în raport cu cele ale statelor și în aceste condiții poate fi acceptat. Textul „în scopul atribuirii unor atribuții" era deficitar lingvistic.
Din punctul nostru de vedere, diferențe majore între cei doi termeni există sub aspect juridic, astfel cum au fost statuate de către Curtea de Justiție de la Luxemburg, iar aici interpretarea este corelată în sensul că se are în vedere nu numai conținutul și sensul termenilor juridici din sistemul român de drept, ci și cel dat în dreptul european. Considerăm că această soluție se impune, întrucât textul constituțional, deși privește Legea fundamentală a României și, ca atare, termenii sunt folosiți cu sensul dat în dreptul național, această parte a reglementării constituționale privește integrarea, adică situația în care sistemul de drept român devine corelat cu cel european, atât ca principii, cât și ca reguli interpretative. Această corelare pornește de la compatibilitatea de sistem, ce este de esența integrării.
Când am construit această argumentare, am operat cu judecățile de valoare specifice dreptului internațional privat în materie de calificare, întrucât avem raporturi juridice cu element de extraneitate și se impune lămurirea înțelesului termenilor datorită diferențelor de reglementare de la un sistem de drept la altul.
Interpretarea se face prin raportare la text în integralitatea sa, și în aceste condiții folosirea termenului de „transfer" în locul celui de „atribuire" primește mai puțină importanță, întrucât el se referă la atribuțiile instituțiilor, și nu la o situație de rang superior, cum este puterea de reglementare a Uniunii. Ca atare, atâta timp cât natura competențelor rezidă într-un act de atribuire și are la bază efectiv exercitarea în comun a puterii de reglementare de către state, primând aceste considerente de ordin politic și juridic, se observă că termenul „transfer" a fost folosit pentru evitarea tautologiei.
O problemă distinctă și deosebit de importantă este cea dată de procedura ratificării actului de aderare reglementată de ultima parte a textului constituțional invocat, în termenii „aderarea României (…) se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor
Considerațiile pe care le facem sunt următoarele: în primul rând, se observă în ultimii ani la nivel european o tendință de simplificare a procedurilor de ratificare în cazul actelor de rang major, cum sunt tratatele de aderare sau cele de modificare a actelor constitutive ale Comunităților, prin părăsirea regulii referendumului și adoptarea de către state fie a ratificării la rang parlamentar, fie printr-o soluție mixtă în care referendumul are valoare consultativă și legea de aprobare are valoare decizională. Mai rar, în ultimii ani, se adoptă de către state ca procedură de ratificare referendumul, soluție ce poate primi atât critici, cât și argumente în favoare. Cu privire la ratificarea Tratatului Constituțional, observăm o multitudine de proceduri adoptate de către state, primând soluția parlamentară sau cea mixtă.
Cu privire la aderarea României la Uniunea Europeană, lucrurile sunt deja foarte clare, deși subzistă confuzii în privința procedurii de ratificare. De drept nu există niciun fel de dubiu, textul constituțional este fără echivoc, iar actul de ratificare deja realizat de către partea română.
Cu privire la dispozițiile art. 148 alin. (1) din Constituție care prevăd ratificarea aderării prin lege, adoptată în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului cu majoritatea calificată de două treimi din numărul membrilor săi, este evident că textul nu poate primi altă interpretare decât cea literală și cu sensul juridic al normei de rang constituțional, ce nu poate fi modificată prin lege sau alt act normativ de rang inferior. Cum referendumul nu este reglementat prin Legea fundamentală ca act de ratificare, orice referiri la acesta sunt lipsite de temei juridic.
Sub aspect temporal, discuții absolut de ordin teoretic puteau fi făcute până în urmă cu un an, întrucât, după 1 iunie 2005, când a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 157 pentru ratificarea Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, semnat la Luxemburg la 25 aprilie 2005, orice comentariu de acest gen este lipsit de fundamentare juridică și politică.
Considerăm că soluția găsită de constituantul român prin art. 148 alin. (1) este optimă, cea mai adecvată contextului faptic general, cât și fundamentată juridic. Se observă că și în privința ratificării Tratatelor de modificare a actelor constitutive ale Comunităților și Uniunii Europene se optează pentru o ratificare parlamentară.
Continuând analiza armonizării, într-o ordine firească dată de importanța juridică a reglementării, în alin. (2) al art. 148 din Constituție este reglementat principiul aplicării cu întâietate a dreptului comunitar în raport cu cel național. Textul constituțional este în concordanță deplină cu propriul principiu al Uniunii Europene reglementat și de Tratatul modificator. Principiul priorității dreptului comunitar în aplicarea sa în raport cu sistemele naționale juridice este de ordin constitutiv pentru Uniunea Europeană, iar respectarea sa este de esența integrării.
Piața unică și internă este o construcție, rod al voinței politice a statelor membre și cetățenilor europeni. Datul de la care se pornește este o disparitate de economii naționale, iar integrarea nu se poate realiza decât prin construirea unei noi realități de fapt, ca urmare a aplicării actelor obligatorii adoptate la nivelul Uniunii de state, în vederea atingerii scopului prevăzut prin tratate. Integrarea înseamnă conduită uniformă și ea se poate obține doar printr-o reglementare armonizată, până la identitatea normelor în întreg spațiul Uniunii. Această finalitate se poate atinge doar prin aplicarea cu prioritate a normelor comunitare în raport cu cele naționale. Dacă acest principiu nu ar exista, și azi integrarea europeană ar fi fost doar un deziderat, iar finalitatea economică urmărită prin tratatele constitutive ar fi atins doar nivelul oricărei cooperări regionale.
întâietatea dreptului comunitar în raport cu sistemele juridice ale statelor membre este cel mai puternic instrument al integrării, care prin efectele practice obținute este comparabil cu voința politică a statelor de a reglementa în interesul Uniunii, abținându-se astfel de la orice acțiuni contrare scopului prevăzut în tratate.
Cât privește textul alin. (2) al art. 148 din Constituție, remarcăm atât instituirea la rang constituțional a recunoașterii aplicării directe a actelor comunitare cu caracter obligatoriu, cât și instituirea, cu aceeași valoare constituțională, a principiului priorității dreptului european față de legile interne. Acest text consacră și principiul atribuirii de competențe în termenii „cu respectarea prevederilor actului de aderare", în sensul că orice competență neatribuită Uniunii aparține statelor, astfel cum se arată și în art. 5 din Tratatul modificator.
Teza ultimă a alin. (2) citat anterior pune în discuție o problemă deosebit de importantă, atât pe plan național, cât și european: sunt actele Uniunii Europene susceptibile de control de legalitate, de validitate, doar în fața Curții de Justiție de la Luxemburg sau și a curții de rang similar din statele membre, Curtea Constituțională?
în această problemă, este tranșantă reglementarea din dreptul german, conform căreia Curtea Constituțională de la Karlsruhe poate fi sesizată de instanțele naționale și se pronunță asupra validității unui act obligatoriu adoptat de instituțiile Uniunii, pe calea unui control de legalitate pe care are competența să îl exercite în condițiile Constituției Germaniei și ale actului de aderare la Comunitățile Europene. Curtea Constituțională germană constată că actul comunitar a fost adoptat cu depășirea competențelor atribuite de state Uniunii, controlul exercitat de ea fiind unul de legalitate de rang constituțional, adică un adevărat control de constituționalitate.
Considerăm că, pornind de la dispozițiile art. 146 lit. b) din Constituția României, în temeiul cărora Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau a unui număr de cel puțin 25 de senatori, raportat la art. 75 alin. (1), care arată că „se supun spre dezbatere și adoptare Camerei Deputaților, ca primă cameră sesizată, proiectele de legi și propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaționale și a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri (…)", reglementarea constituțională română permite exercitarea unui control de legalitate asupra actelor Uniunii. Urmează să analizăm în ce limite poate fi realizat acest control.
Regulamentele, directivele și deciziile sunt acte ce se încadrează în categoria măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea tratatelor sau acordurilor. Pentru a preciza asupra căror acte comunitare se poate exercita controlul este absolut necesară distincția între regulamente, directive și decizii.
Regulamentul este un act juridic normativ perfect. El are caracter general și obligatoriu, reglementează direct drepturile și obligațiile subiectelor avute în vedere și este susceptibil de aplicare pe orizontală, întocmai ca o lege națională.
În adoptarea acestui act, Consiliul de Miniștri ia locul parlamentelor naționale ca legiuitor și controlul de neconstituționalitate nu mai poate fi exercitat a priori, ci doar a posteriori, așa cum s-a decis și în dreptul german. Considerăm că acest control de legalitate a regulamentelor este întemeiat pe dispozițiile art. 146 lit. I) din Constituție, care dispune că „îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții", în temeiul textului constituțional, după aderare, Curtea urmând să își asume și această atribuție.
Aceeași soluție juridică de ordin constituțional se impune și în cazul deciziilor, care sunt acte obligatorii cu caracter individual și astfel susceptibile de control de legalitate a posteriori, ca orice act subiectiv din dreptul intern.
Directivele sunt susceptibile de control de constituționalitate a priori, Parlamentul sesizând Curtea anterior implementării directivei, adică în momentul în care a fost sesizat cu proiectul de act normativ prin care se transpune în dreptul intern directiva, dar consideră că ea a fost adoptată cu depășirea competențelor date prin Tratatele constitutive și actul de aderare a României la Uniunea Europeană. Soluția se impune datorită caracterelor și specificului ce le diferențiază de restul actelor juridice naționale sau comunitare.
Directiva nu reglementează direct drepturile și obligațiile persoanelor fizice și juridice, ci doar în termeni generali sau preciși și, astfel, în limite largi sau restrictive, obligă statele să adopte acte normative interne, prin care să fie adusă la îndeplinire finalitatea sa. Ea este un instrument de armonizare a legislațiilor naționale între ele în raport de un cadru general comunitar. Tehnica legislativă, mijloacele folosite diferă de la un stat la altul, comună fiind doar finalitatea.
Directivele nasc drepturi și obligații doar pentru state privind implementarea, transpunerea lor în dreptul național, iar pentru persoanele fizice și juridice nasc doar interese date de refuzul total sau parțial de implementare sau implementarea peste cadrul general al directivei. Ambele situații pentru resortisanți distorsionează funcționarea pieței unice și încalcă principiul egalității de tratament.
Este adevărat că până acum practica nu a fost confruntată cu această problemă de drept, dar considerăm că soluția propusă de noi este pe deplin fundamentată juridic și rezultă cu maximă claritate din textele Constituției României. Ea ne determină să susținem că este singura rezolvare ce poate fi adoptată o dată cu dobândirea calității de membru al Uniunii Europene de către țara noastră, niciun argument de ordin politic nefiind demn de luat în calcul atâta timp cât oriunde în lume, pentru a fi respectat, trebuie să te comporți de așa manieră încât să atragi respectul, iar reglementarea constituțională română este temei pentru această atitudine.
Considerăm că numai primind această interpretare a atribuțiilor Curții Constituționale se dă aplicare deplină dispozițiilor alin. (4) din art. 148, care arată că „Parlamentul, Președintele României și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2".
Continuând analiza, vrem să ne referim la dispozițiile relative la implicarea parlamentului național în procedura decizională a Uniunii. încă din momentul adoptării Legii de revizuire a Constituției, am salutat reglementarea cuprinsă în alineatul ultim al art. 148, care face dovada previziunii constituantului român asupra evoluției de principiu a soluțiilor de ordin instituțional și juridic ce preocupă gândirea europeană.
În urmă cu mai bine de 10 ani, observându-se că funcția legislativă este exercitată în cadrul Uniunii Europene în principal la nivel guvernamental, eludându-se astfel autoritatea legiuitoare națională, că în toate statele membre guvernele sunt responsabile în fața parlamentelor naționale, care rămân practic în afara puterii decizionale a Uniunii Europene, ceea ce le știrbește profund autoritatea, și, nu în ultimul rând, recunoscându-se rolul dominant al puterii executive în construcția comunitară, ceea ce atrage critica deficitului de democrație, într-o încercare timidă și mai puțin cunoscută, a fost reglementată o nouă modalitate de cooperare, cunoscută sub denumirea de COSAC – Conferința Organelor Specializate în Afaceri Comunitare, care instituie, cu caracter consultativ, implicarea parlamentelor naționale în procedura legislativă a Uniunii Europene.
Tratatul de modificare marchează un progres evident prin modul de reglementare dat într-unui din actele anexă ce instituie procedura de cooperare între parlamentele naționale și Parlamentul European, rolul acordat parlamentelor naționale în exercitarea acțiunilor directe în cazul încălcării principiului subsidiarității, dar și prin restul dispozițiilor ce privesc funcționarea instituțiilor, îndeosebi a Comisiei și a Consiliului, prin care se consolidează capacitatea legislativului național de a-și exprima punctul de vedere asupra propunerilor Comisiei. Studiind Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană, observăm că este reglementată în detaliu procedura de principiu prevăzută în Constituția României, art. 148 alin. (5), conform căreia proiectele actelor cu caracter obligatoriu sunt înaintate de Guvern celor două Camere ale Parlamentului spre examinare, înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.
Modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona rămân concordante sub aspect instituțional cu dispozițiile art. 148 din Constituția României, întrucât Legea de revizuire a Constituției și Proiectul Tratatului constituțional au fost contemporane ca perioadă de elaborare și constituantul român a cunoscut astfel reglementarea preconizată. Prin instituirea cooperării parlamentare la rang constituțional, el și-a exprimat opțiunea fermă de intrare în vigoare în termenii preconizați a noului act fundamental al Uniunii.
Remarcăm compatibilitatea soluțiilor reglementate prin Tratatul de la Lisabona, chiar și într-o formă viitoare de participare mai amplă a parlamentelor naționale la actul de decizie european, datorită termenilor generali în care este redactat art. 148 alin. (5) din Constituție.
Fără a mai realiza o analiză punctuală, enunțăm că dispozițiile Constituției României cu privire la principiile generale, drepturile și libertățile fundamentale sunt în deplină concordanță cu cele cuprinse în Tratatul modificator, constituantul român preocupându-se în mod particular de dreptul de a alege și a fi ales, egalitatea de tratament, dreptul de proprietate, în condițiile aderării la Uniunea Europeană, valorile fundamentale ocrotite fiind aceleași.
Concluzia firească a acestei lucrări este deplina armonizare a dispozițiilor constituționale române cu cele ale preconizatului Tratat de la Lisabona, Constituția revizuită în 2003 fiind la adăpost de orice critici pentru o perioadă îndelungată de timp.
CAPITOLUL V MECANISME DE GARANTARE A RESPECTĂRI PROTECȚIEI DREPTURILOR OMULUI
Secțiunea I Controlul jurisdicțional
1. Generalități.
Originalitatea controlului jurisdicțional- puțin răspândite, tehnicile jurisdicționale dau loc la decizii recunoscute în drept și dotate cu o forță juridică obligatorie. Singure, ele oferă o garanție efectivă a drepturilor omului și dau dreptul de acțiune individuală care fondează dreptul internațional al drepturilor omului: protecția jurisdicțională a drepturilor omului presupune că un organ de judecată statuează pe un caz de speță (violarea drepturilor omului) printr-o decizie ce are valoare de lucru judecat. Dar două convenții regionale, Convenția europeană și Convenția americană a drepturilor omului organizează un control jurisdicțional de aplicare a dispozițiilor lor. Convenția europeană a drepturilor omului furnizează modelul, însă rămas neterminat, acestei protecții jurisdicționale a drepturilor omului.
Economia mecanismului de control al C.E.D.O. – lansat prin Mișcarea europeană de la Congresul de la Haga din mai 1948, proiectul unei Convenții europene a drepturilor omului trebuia să se realizeze în cadrul Consiliului Europei. Convenția de la Roma din 4 noiembrie 1950 se caracterizează prin sistemul de control pe care îl instituie și prin care sunt consacrate în mai mult de jumătate din articolele sale decât în Protocolul 2, 3, 5 și 8-11. acest sistem de control răspunde noțiunii de garanție colectivă: cum afirma Curtea, Convenția, „peste o rețea de angajamente sinalagmatice bilaterală”, creează obligații obiective care, potrivit termenilor Preambulului său, beneficiază de o „garanție colectivă”. Potrivit Preambulului Convenției, Statele membre ale Consiliului Europei și-au asumat în mod solidar „un patrimoniu comun de ideal și de tradiții politice, de respectare a libertății și de superioritate a dreptului”. Convenția exprimă acest „patrimoniu comun” al democrațiilor occidentale și apare ca un instrument de armonizare minimală a dreptului intern al statelor contractante: Convenția nu vizează o uniformitate absolută a drepturilor interne, care conservă caracteristicile proprii de fond și de procedură, ci are ca obiect armonizarea ordinilor juridice naționale în funcție de minimul comun al protecției pe care o definește și pe care statele o pot depăși (articolul 60).
Punerea în mișcare a garanției colective este încredințată simultan statelor (articolul 25), în cadrul unui dispozitiv de compromis care se străduiește a prezenta interesele individuale menajând interesele statale: individul nu poate sesiza direct Curtea, ci doar Comisia, intermediere obligatorie; Curtea este dotată doar cu o jurisdicție facultativă și împarte Comitetul de miniștri al Consiliului Europei, care are o putere subsidiară a fondului, puterea de decizie în ceea ce privește o eventuală violare a Convenției de către un stat membru. Din acest compromis rezultă un edificiu instituțional complex. Organele de control C.E.D.O., al cărui sediu este la Strasbourg, sunt în număr de trei: două organe specifice, Comisia și Curtea, și un organ preexistent, Comitetul de miniștri al Consiliului Europei. Secretariatul general al Consiliului Europei este, mai mult, dotat cu funcții administrative prin Convenții (articolele 24, 25, 66); el poate, în special, să ceară statelor orice explicații privind aplicarea efectivă a dispozițiilor Convenției în dreptul intern.
Reformare a mecanismului de control prin Protocolul 11 – Protocolul adițional al C.E.D.O., adoptat la 11 mai 1994, realizează această reformă în jurul celor două linii de forță. Mai întâi, protocolul suprimă clauzele facultative de acceptare a dreptului de recurs individual și a jurisprudenței Curții și deschide de plin drept individului sesizarea organului judiciar de control. Apoi el procedează la o unificare organică, substituind celor trei organe de decizie existente unul singur -permanent-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
După ce procedura generală a fost „filtrată” de către un comitet de trei judecători, cererea individului va fi admisă în fața unei Camere de șapte judecători care vor decide acceptabilitatea hotărârii, apoi, după o tentativă de conciliere, va statua pe fond.
Procedura de control este organizată în două faze de către C.E.D.O.: o fază de examinare preliminară a hotărârii în fața Comisiei, apoi o fază de decizie care poate lua forma fie a unei reglementării judiciare, fie a unei decizii de către Comitetul de miniștri.
2. Sesizarea Comisiei.
Competența „ratione personae”- fiind vorba despre „persoana împotriva căreia se introduce o acțiune în justiție”, mai întâi doar statul-parte la Convenție poate face obiectului unei cereri în fața Comisiei. Comisia nu este competentă să examineze o cerere îndreptată împotriva unui particular. Problema acceptării unei cereri cu privire la un act comunitar și îndreptată împotriva statelor membre ale Comunității, luată individual sau colectiv, nu este tranșantă. În ceea ce privește reclamantul, Comisia poate fi sesizată fie de state, fie de particulari.
Recursul interstatal – articolul 24 C.E.D.O. autorizează orice stat contractant să sesizeze Comisia pentru orice încălcare a Convenției comisă de către un stat parte. Este vorba de un fel de acțiune publică care constituie însăși garanția colectivă și a caracterului „obiectiv” al drepturilor omului. Fiecare stat parte are un drept de privire asupra politicii practicate de celelalte state contractante în materia drepturilor omului și este responsabil să respecte drepturile omului garantate pe orice teritoriu de aplicare a Convenției: el poate să intervină, în numele tuturor, în beneficiul oricărui individ.
Recursul individual – dreptul de recurs individual din articolul 25 constituie inovația principală a C.E.D.O. În măsura în care el conferă individului un drept de acțiune direct în fața unui organ internațional de control.
3. Acceptarea cererii.
Nici Convenția, nici Regulamentul interior al Comisiei nu prevăd ca aceasta să poată lua, măsuri sau propune statului incriminat măsuri conservatoare.
Procedura, introdusă prin depunerea cererii, începe cu examenul acceptării care îmbracă un caracter contradictoriu, în principal scris și confidențial. Pentru a accelera procedura, Comisia poate crea Comitete formate din trei membrii care pot respinge, cu unanimitate, cererile, în mod evident inaccesibile.
Comisia examinează în mod egal competența sa: sunt inacceptabile, ca incompatibile cu dispozițiile Convenției, cererile din care nu reiese competența Comisiei. Patru capete de incompetență pot fi invocate: ratione personae, ratione temporis, ratione loci și ratione materiae.
4. Examenul fondului cererii acceptate.
O dată cererea acceptată, Comisia este investită de Convenție cu o misiune de conciliere; în caz de eșec, ea dă un aviz pe fond (Comisia poate, de asemenea, în orice moment al procedurii, să decidă să șteargă cererea de pe rol.
În caz de eșec a reglementării amiabile, Comisia trebuie să întocmească un raport care pune capăt procedurii oficiale a concilierii și deschide o fază cvasijurisdicțională a procedurii. Rolul acestui raport este în practică considerabil în urmărirea procedurii. El servește ca baza muncii ulterioara Curții și Comitetului de miniștri. Acest raport este transmis Comitetului de miniștri și comunicat statelor interesate, care nu-l pot publica (totuși, Comisia publică o selecție a deciziilor sale și a rapoartelor). Raportul pune capăt instanței introduse în fața Comisiei printr-o cerere statală sau una individuală. Această instanță poate cunoaște patru izvoare: decizia de neacceptare, radierea rolului, decizia de acceptare și reglementarea amiabilă, decizia de acceptare și raportul pe baza articolului 31.
5. Procedura în fața Curții.
Regulile procedurale își găsesc sursa în articolul 55 din Convenție care prevede că, Curtea „fixează procedura sa” și în Titlul II din Regulamentul interior al Curții. Curtea exercită în mod comun funcțiile sale prin intermediul unei Camere de nouă judecători și în ședință plenară. Camera alege de plin drept un președinte, sau un vicepreședinte, ori judecător de naționalitatea statului parte. Ceilalți membrii ai Camerei sunt desemnați prin tragere la sorți. Durata medie a procedurii este de 15 luni. Deși comportă o fază scrisă, procedura în fața Curții este, în principal, orală și, spre deosebire de procedura în fața Comisiei și a Comitetului de Miniștri, publică. În cursul anchete, Curtea are puterea de a asculta orice persoană în calitate de martor sau expert, de a ordona o anchetă, de a proceda la vizitarea locului, dar se dovedește reticentă la a ordona măsuri de anchetă altele decât prezentarea documentelor. Curtea poate, „în interesul unei bune administrări a justiției”, să autorizeze orice stat contractant neparte și orice persoană interesată, alta decât recurentul să prezinte observațiile lor scrise. Afară de Protocolul 9, caracterul contradictoriu al procedurii pare să lipsească în afacerile individuale, ca urmare, nu există decât o singură parte, statul pârât. Curtea va asimila recurentul „oricărei persoane” care poate da depoziție în cadrul măsurilor de instrucție. Curtea acceptă să primească, prin intermediul delegaților Comisiei, observații scrise pe care recurentul individual a putut să le prezinte Comisiei prin raportul său. Regulamentul interior al Curții, adoptat la 24 noiembrie 1982 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, instaurează raporturi directe între individ, desemnat ca recurent, și Curte și dă individului un locus standi în fața Curții. De acum înainte, individul este invitat să participe la procedura în fața Curții, fie că un avocat asigură apărarea intereselor sale, fie că el a fost autorizat să se apere singur.
6. Soluția instanței.
Rezolvarea în fața instanței se termină cu adoptarea unei hotărâri, care trebuie să fie motivată. Hotărârea Curții este adoptată cu majoritatea judecătorilor prezenți, în caz de partaj, a opiniilor, cea a președintelui este preponderentă. Competența rationae materiae a Curții se întinde la toate afacerile ce privesc interpretarea și aplicarea Convenției și protocoalelor sale adiționale. Curtea este judecătorul competenței sale și judecătorul fondului. Curtea se recunoaște competentă pentru a pronunța excepțiile preliminare purtând asupra incompetenței judecătorului sau neacceptării cererii, când aceste excepții ating condițiile proprii acțiunilor aduse în fața Curții. Curtea nu are competența de a prescrie măsuri coercitive ale statului sau de a-i adresa in joctium. Atunci când Curtea nu constată încălcarea, decizia este transmisă pentru informare Comitetului de miniștri. Curtea are competența, potrivit unei tradiții a dreptului internațional, să dea o hotărâre de prestație pe terenul despăgubit. Curtea dispune în materie de reparație potrivit articolului 50, de o putere de apreciere discreționară, dar subsidiară: satisfacția echitabilă nu poate fi acordată decât dacă dreptul intern nu permite, sau imperfect, prin remiterea lucrurilor pentru a depăși consecințele măsurii incriminate. Curtea subordonează repararea prejudiciului la trei condiții clasice: prejudiciul trebuie să fie personal, direct și sigur. Curtea își recunoaște puterea de a șterge, printr-o hotărâre, o afacere de pe rolul său în caz de renunțare expresă sau implicită a recurentului, de a reveni asupra unui fapt de natură să contribuie la soluționarea litigiului. Ca orice act jurisdicțional, hotărârea Curții este îmbrăcată de autoritatea de lucru judecat. Definitiv, hotărârea nu este susceptibilă de contestație sau modificare. Totuși, caracterul definitiv al hotărârii nu face obstacol la o cerere în revizuire sau în interpretare. Procedura cererii de revizuire este deschisă statului parte și Comisiei în caz de descoperire a unei fapte noi de natură să exercite o influență decisivă asupra soluției date. Cererea în interpretare poate fi făcută într-un termen de trei ani de la data pronunțării hotărârii, de orice parte și Comisie, și Curtea trebuie să clarifice sensul și forța uneia din deciziile sale anterioare fără a adăuga nimic lucrului judecat. Hotărârea nu obligă decât părțile la litigiu. Curtea refuză deci să fixeze consecințele trase din hotărârea sa. Convenția încredințează Comitetului de Miniștri ai Consiliului Europei sarcina de a supraveghea executarea hotărârii.
Secțiunea a II-a Controlul nejurisdicțional
1. Controlul la același nivel.
Prin articolul 29 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice instituie un Comitet al drepturilor omului (C.D.O.), care a intrat în funcțiune la 1 ianuarie 1997. compus din 18 membrii, C.D.O. este un organ independent de statele părți la pact.
Membrii Comitetului sunt aleși pe 4 ani (și realeși) prin scrutin secret și cu majoritate absolută de voturi de către statele părți la pact, de pe o listă stabilită de părți, fiecare din ele propunând doi candidați dintre resortisanții săi. Comitetul nu poate cuprinde mai mult de un resortisant al aceluiași stat. Membrii Comitetului sunt independenți de statele ai căror resortisanți sunt: ei sunt aleși cu titlu individual, potrivit criteriilor de „înaltă moralitate” și de competență „în domeniul drepturilor omului”.
Regulamentul interior al Comitetului enunță o obligație de desistare pentru membrii având un interes în afacerea examinată.
Comitetul își stabilește el singur Regulamentul interior, își alege Președintele și ia decizii cu majoritatea membrilor prezenți. Comisia ține în mod normal trei sesiuni pe an și mai multe dacă este necesar.
Comitetul are calitatea de a cunoaște, pe baza comunicărilor individuale și statale, atingerile precise ale drepturilor enunțate în Pact, dar nu dispune de o competență de decizie asupra fondului nici a fortiori, de o putere de constrângere.
Comunicările individuale –dreptul de recurs individual nu este recunoscut decât la titlul operațional de Pact, sub forma unui protocol facultativ intrat în vigoare la 23 martie 1976. acest Protocol facultativ a fost acceptat de 87 de state și, prin el, recunoaște competența Comitetului pentru a primi, și a examina comunicările individuale denunțând violarea de un stat parte a unuia din drepturile protejate de Pact (articolul 1). Doar „particularii” pot adresa comunicări Comitetului. Petiția poate fi prezentată de particularul însuși, de reprezentantul său sau de o terță persoană, dacă ea a fost autorizată de pretinsa victimă. Petiționarul trebuie să se pretindă personal și efectiv victima unei violări a unuia din drepturile enunțate în Pact și să aibă un interes personal în a acționa. Pentru a putea acționa împotriva unui stat determinat, pretinsa victimă trebuie, potrivit articolului 1, să releve jurisdicția din acel stat. C.D.O. prezidează cu ușile închise și piesele procedurii nu pot fi publicate. Comitetul păzește respectarea principiului „egalității armelor” care va fi asigurat de posibilitățile fiecărei părți de a contesta problemele produse de altul.. de la examinarea acceptării comunicării, statul trebuie să poată, într-un termen de 6 luni să prezinte observațiile sale asupra acelui punct. Comitetul poate cere informații precise statului pârât neezitând să repete în mai multe momente procedura sa, dacă situația individului o cere.. principiul contradictorialității se aplică în mod egal examinării fondului comunicării declarată acceptată. Comitetul veghează ca statul să aibă posibilitatea să respingă observațiile adverse, dar de asemenea, ca el să furnizeze informații detaliate în termenul fixat; în lipsă, Comitetul poate să statueze asupra fundamentării comunicării, doar pe informații individuale. Comunicările trebuie să releve competența Comitetului ratione personae, ratione loci, ratione materiae și ratione temporis. Protocolul, în articolele 2,3 și 5, paragraful 2, enunță trei cauze principale de neacceptare: epuizarea căilor de recurs interne, excepția recursului paralel și cererea incompatibilă. Comitetul nu se limitează să dea avizul său pretinselor violări, dar, fondându-se pe dispozițiile pertinente din Pact, indică statului măsurile pe care trebuie să le ia pentru a se conforma Pactului.
Comunicările statale – P.I.D.C.P., inspirându-se din Convenția din 21 decembrie 1965, privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială prevede, în articolul 41, un mecanism de control lăsat la inițiativa statelor și conducând la o conciliere în fața Comitetului drepturilor omului. Acest mecanism nu a fost niciodată utilizat până acum. Un stat poate sesiza Comitetul cu o comunicare în care el invocă un alt stat parte că nu-și îndeplinește obligațiile convenționale. Această procedură încurajează total drepturile statului suveran, căci ea rămâne facultativă și nu funcționează decât pe bază de reciprocitate. Acceptarea comunicării se supune regulilor generale de competență ale Comitetului și este subordonată condițiilor de epuizare a căilor de recurs interne (articolul 41, paragraful 1 c). Mecanismul de control instaurat prin articolul 41 nu are ca obiect judecarea unui stat la cererea altui stat, ci concilierea punctelor de vedere divergente cu privire la o apreciere de conformitate a Pactului cu comportamentul unui stat. Comitetul pune bunele sale oficii la dispoziția statelor interesate pentru a ajunge la o soluție amiabilă a problemei privind respectarea drepturilor garantate de Pact. Dacă reglementarea amiabilă nu intervine în termen de 12 luni, Comitetul trebuie să stabilească un raport conținând doar „o expunere pe scurt a faptelor”, iar acest raport este transmis doar statelor vizate.
2. Controlul pe rapoarte.
Acest control are favoriți în convențiile universale. Șapte instrumente internaționale principale cu privire la drepturile omului și adoptate sub auspiciile Națiunilor Unite, prevăd obligația pentru statele părți de a prezenta, potrivit procedurilor analoge, raporturi asupra aplicării lor. După cum examinarea acestor rapoarte este încredințată unui organ independent sau unui organ interguvernamental, controlul pe cale de raport poate fi calificat în:
control administrativ – permite examinarea de către un organ independent de raporturile furnizate de state. Examinarea rapoartelor instituie un dialog între membrii Comitetului și reprezentanții statului interesat, care participă la sesiunea Comitetului (articolul 68 din Regulamentul interior). Acest dialog permite o confruntare a legislației și a practicii interne cu fiecare din dispozițiile Pactului. Controlul respectării Pactului este exclusiv fondat pe procedura rapoartelor. Potrivit Pactului, statele părți se angajează să prezinte rapoartele „privind măsurile pe care le adoptă și privind progresele realizate în vederea asigurării respectării drepturilor recunoscute”. Acest control este asigurat de un organ independent, compus din 18 experți independenți.
control politic – face apel la activitatea statelor și la cea a organelor exprimând dorința statelor. Acest control își găsește fundamentul în Carta constitutivă a organizațiilor internaționale, care s-a născut prin mijlocirea Comisiei drepturilor omului a Națiunilor Unite. Controlul politic general nu are un caracter permanent și poate fi exercitat verbal privind satele lor membre, în materia drepturilor omului ca și în alte materii, de organizații internaționale, cu titlul competenței lor generale de studiu sau de discuție, ca urmare a faptului că supravegherea drepturilor omului este unu dintre obiectivele Cartei constitutive. Acest control este exercitat în principal de Comisia drepturilor omului, pe baza examinării comunicărilor individuale și a rapoartelor periodice prezentate de statele membre privind progresul realizat în domeniul drepturilor omului. Procedurile tematice conferă grupelor de muncă compuse din experți acționând individual sau din raportori independenți special desemnați, sarcina de a examina și de a face public raportul privind violările specifice drepturilor omului de o gravitate particulară. La terminarea acestei examinări, grupul dă o decizie, care nu are forță juridică obligatorie. Grupul de detenție arbitrară deschide, poate, o nouă cale în protecția drepturilor omului, la mijlocul drumului dintre procedurile politice și cele judiciare. Acest mod originar de control demonstrează, fără dubiu, dinamica drepturilor omului în sânul Națiunilor Unite.
Secțiunea a IV-a Scurtă privire a unor spețe CEDO
Cazul McCANN și alți contra Regatului Unit –Tiruri mortale ale soldaților britanici asupra a trei membri ai IRA bănuiți de pregătirea unui atenta cu bombă în Gibraltar.
Înainte de 4 martie 1988, autoritățile britanice, spaniole și gibraltariene află că IRA proiectează un atentat terorist în Gibraltar. În acea zi se semnalează că „o unitate din serviciul activ” al IRA a fost reperată la Malaga, în Spania. LA data de 5 martie, autoritățile britanice și gibraltariene dispun de informații care le facă creadă că unitatea (care a fost identificată) va săvârși un atentat cu ajutorul unui automobil capcană, ce s-ar declanșa probabil prin telecomandă. Se are în vedere arestarea membrilor unității de îndată ce ei ar fi introdus automobilul în Gibraltar, ceea ce ar fi permis să se adune probe în perspectiva procesului. Totuși, membrii unității sunt considerați teroriști periculoși care vor fi, foarte probabil, înarmați și care, dacă se confruntă cu forțele de securitate, vor fi gata să-și folosească armele sau să declanșeze bomba.
Domnul Sean Savage este observat în după-amiaza zile de 6 martie 1988 în timp ce parca o mașină în Gibraltar. Mai târziu este văzut în compania domnului Daniel McCann și a domnișoarei Mairead Farrell, supraveghind locul unde este parcată mașina. După ce toți trei s-au îndepărtat de vehicul, la capătul unui examen sumar, un artificier declară că poate fi vorba de un autoturism capcană. Atunci, se hotărăște arestarea celor trei suspecți. Agenți în civil ai SAS (Special Air Service, regiment al armatei britanice), rămân în apropiere în această perspectivă. Prefectul poliției din Gibraltar încredințează controlul operațiuni comandantului lor.
Domnul McCann și domnișoara Farrell se separă de domnul Savage. Doi dintre militari îi urmăresc. Când domnul McCann se întoarce, unul dintre ei scoate arma și le ordonă să se oprească. Domnul McCann duce mâna la șold; domnișoara Farrell face o mișcare bruscă spre sacoșa ei. Crezând că și unul și celălalt vor apăsa pe telecomandă, pentru a face să explodeze automobilul capcană, militarii trag numeroase focuri de aproape, omorându-i pe cei doi suspecți.
Domnul Savage este urmărit de către alți doi militari. Când izbucnesc împușcăturile care-i omoară pe domnul McCann și domnișoara Farrell el se întoarce brusc pentru a face față urmăritorilor. Unul dintre aceștia îi ordonă să se oprească și scoate arma. Domnul Savage duce mâna către șold. Temându-se că acesta încearcă să atingă o telecomandă, militarii trag numeroase focuri din apropiere: el este omorât. După mărturisirile medicilor legiști, domnișoara Farrell a primit opt gloanțe, domnul McCann 5 și Savage 16.
Asupra corpurilor celor trei suspecți nu s-au găsit nici arme și nici vreun detonator. Automobilul parcat de domnul Savage s-a dovedit că nu conține nici material explozibil și nici bombă. Totuși, un alt vehicul, descoperit ulterior de către poliția spaniolă la Marbella, conținea un aparat exploziv cu 64 kg. Semtex, în mijlocul a 200 de cartușe cu două ceasuri electrice minutare. Domnișoara Farrell a închiriat acest automobil sub un nume fals.
La 10 septembrie 1988, Șeful Poliției judiciare din Gibraltar deschide o anchetă judiciară asupra împușcăturilor. El conduce dezbaterile și este asistat de un juriu format din membri ai populației locale. Sunt audiați 79 de martori, inclusiv militarii, polițiștii și personalul de supraveghere care au participat la operațiune, precum și doctori patologi, medici legiști și experți în explozivi. În conformitate cu atestările eliberate de guvern, unele informații cum ar fi identitatea, pregătirea, echipamentul și activitățile martorilor, membri ai armatei și ai serviciilor de siguranță, nu sunt dezvăluite. La 30 septembrie 1988, juriul pronunță verdicte de legalitate a omuciderilor.
Nemulțumiți e aceste verdicte, petiționarii, doamna Margaret McCann, domnul Daniel Farrell și domnul John Savage, introduc, pe 1 martie 1990, la High Court of Justice din Irlanda de Nord, acțiuni împotriva Ministerului Apărării. Ministrul afacerilor externe eliberează totuși atestări excluzând orice acțiune a unei instanțe împotriva statului. Petiționari cer în van autorizarea de a solicita controlul judiciar al legalității atestărilor. Acțiunile lor sunt radiate definitiv de pe rol pe data de 4 octombrie 1991.
În cererea lor, din 14 august 1991, adresată Comisiei, petiționarii, cetățeni britanici și irlandezi, se plâng de faptul că moartea prin împușcare a apropiaților lor constituie o violare a articolului 2 din Convenție, care protejează dreptul la viață.
Hotărârea din 27 septembrie 1995 (Marea Cameră) (Seria A nr. 324) Curtea începe cu o interpretare a articolului 2 din Convenție care se plasează printre articolele primordiale ale Convenției.
Excepțiile definite la paragraful 2 arată că articolul 2 vizează cazuri în care moartea a fost provocată în mod intenționat, dar că acesta nu este singurul său obiectiv. Textul articolului 2, luat în ansamblu, demonstrează că paragraful 2 nu definește în primul rând toate situațiile în care se permite provocarea morții în mod intenționat, ci descrie acele situații în care este posibil să se „recurgă la forță”, ceea ce poate să ducă la producerea morții în mod involuntar. Recurgerea la forță trebuie să fie „absolut necesară”, pentru a atinge unul din obiectivele menționate la alineatele a, b și c.
Curtea înțelege să examineze, într-un mod extrem de atent, cazurile în care se provoacă moartea, dacă se folosesc în mod deliberat mijloace mortale, luând în considerare nu numai actele agenților de stat, ci și circumstanțele cazului, îndeosebi pregătirea și controlul actelor în cauză.
Ea arată că articolul 2 din Constituția Gibraltarului se aseamănă cu articolul 2 al Convenției, cu excepția că recurgerea la forță care antrenează moartea trebuie să fie „rezonabil justificată” în primul text și „absolut necesară” în al doilea. Diferența între aceste două norme nu este totuși suficient de importantă pentru a conclude, în urma acestui simplu fapt, cu privire la încălcarea articolului 2 paragraf 1.
O lege care interzice, de manieră generală, orice omucidere arbitrară ar fi ineficientă în practică dacă nu ar exista o procedură care să permită controlul legalității recurgerii la mijloace mortale de către autoritățile statului. Obligația de a proteja dreptul la viață implică efectuarea unei forme de anchetă eficiente atunci când recurgerea la forță de către agenții de stat a dus la moartea unui om.
În situația de față, a existat desigur o anchetă judiciară în cursul căreia petiționarii au beneficiat de o reprezentare în justiție și 79 de persoane au depus mărturie. Mai mult, avocații au fost în măsură să interogheze și să reinterogheze martori cheie, mai ales militarii și polițiștii care au participat la pregătirea și la conducerea operațiunii antiteroriste și să-și prezinte cum doreau argumentele în cursul procedurii. Diferitele carențe ale anchetei judiciare n-au împiedicat, în mod serios, să se procedeze la o examinare completă, imparțială și aprofundată. Ca urmare, nu a existat o încălcare a articolului 2 paragraf 1 din Convenție pentru acest motiv.
Aplicând articolul 3 la circumstanțele speței, Curtea ia în considerarea trei aspecte.
Primul aspect: metoda generală de evaluare a mărturiilor. Stabilirea și verificarea faptelor revine, în primul rând, Comisiei. În speță, constatările acesteia din urmă sunt exacte și fiabile. În același timp însă, Curtea trebuie să aprecieze ea însăși dacă faptele relevă o violare a articolului 2, ceea ce înseamnă evaluarea răspunderii penale a persoanelor direct sau indirect implicate.
Al doilea aspect: alegația petiționarilor conform căreia omuciderile erau premeditate. Curtea o respinge ca nefondată. Nu s-a stabilit că la cel mai înalt nivel al comandamentului din cadrul Ministerului Apărării sau al guvernului, exista un plan care să vizeze executarea suspecților și nici că militarii A, B, C și D au fost incitați, de către superiorii lor, să omoare suspecții sau că au primit instrucțiuni în acest sens și, în sfârșit, nici că ei înșiși au hotărât să ucidă. Cu atât mai mult nu s-a dovedit că autoritățile ar fi încurajat sau dat indicații aluzive care să meargă în sensul eliberării suspecților. Recurgerea la SAS nu este suficientă pentru a demonstra că omuciderile erau premeditate.
Al treilea aspect: pregătirea și conducerea operației.
Curtea trebuie să țină cont de dilema autorităților: pe de o parte, să protejeze viața populației din Gibraltar, iar pe de altă parte, să reducă la minimum folosirea mijloacelor mortale. Ea trebuie, de asemenea, să-și amintească faptul că autoritățile aveau de a face cu membri ai IRA deja condamnați pentru atentate cu bombe și cu un expert notoriu în explozive și că ele au avut destul timp să prevadă riposta lor. Autoritățile trebuiau totuși să-și stabilească strategia bazându-se pe ipoteze imperfecte. Curtea trebuie să cerceteze foarte atent nu numai dacă forța utilizată era strict proporțională cu protejarea vieții ci, în egală măsură, dacă operația a fost pregătită și controlată în așa fel încât să reducă la minimum, în limita posibilului, recurgerea la mijloacele mortale.
În ceea ce privește acțiunile militarilor, Curtea admite că aceștia credeau, pe bună dreptate, că trebuie să tragă în suspecți pentru a-i împiedica să declanșeze bomba și să provocate astfel importante pierderi în viețile omenești. Recurgerea la forță definită de articolul 2 poate să se justifice când se bazează pe convingere cinstită, considerată, pentru motive bine întemeiate, ca valabilă, dar care se dovedește ulterior a fi greșită. Având în vedere dilema în fața căreia se găseau autoritățile, actele militarilor nu sunt suficiente, prin ele însele, să încalce această dispoziție.
Referitor la organizarea și controlul operațiunii, Curtea s-a întrebat de ce suspecții nu au fost arestați la frontieră și nici nu s-a hotărât împiedicarea lor de a intra în Gibraltar, din moment ce se credea că ei pregătesc un atentat cu bombă. Nu s-a ținut suficient cont de posibilitatea ca evaluările serviciilor de informații să fie greșite. Spre exemplu, suspecții s-ar fi putut afla în misiune de recunoaștere, când puteau fi puțin pregătiți să declanșeze bomba, în timp ce doi dintre ei se îndreptau spre zona de frontieră, sau chiar de a fi pus emințătorul în funcțiune dinainte, în scopul de a putea face să explodeze presupusa bombă. În plus, era prea simplist să anunți că dispozitivul de declanșare putea fi acționat printr-o simplă apăsare pe un buton.
Elementele de mai sus, împreună cu faptul ă prezența unui automobil capcană putând să explodeze la o simplă apăsare pe un buton fusese anunțată ca sigură, înseamnă că militarilor A, B, C și D le-au fost prezentate drept certitudini o serie de ipoteze de lucru, făcând astfel aproape inevitabilă recurgerea la mijloacele mortale. Între altele, militarii era antrenați să tragă până când urma moartea. Autoritățile trebuiau, prin urmare, prin însăși obligația lor de a respecta viață, să evalueze cu cea mai mare prudență informațiile, înainte de a le transmite unor soldați care folosesc în mod automat armele pentru a ucide. Un asemenea act reflex n-a fost îndeplinit cu toate precauțiile în manevrarea armelor de foc, pe care am fi în drept să-l așteptăm din partea unor persoane responsabile de aplicarea legii într-o societate democratică, chiar și atunci când este vorba de teroriști periculoși. Aceasta arată o lipsă de precauție în organizarea și controlul operațiuni de arestare.
Astfel, Curtea nu este convinsă că moartea celor trei teroriști a rezultat din recurgere la forță, devenită absolut necesară, pentru a sigura apărarea altor persoane împotriva violenței ilegale. Prin urmare, s-a încălcat articolul 2 din Convenție (10 voturi pentru, 9 împotrivă).
Curtea refuză să acorde o despăgubire, în baza articolului 50 din Convenție deoarece cei trei suspecți împușcați aveau intenția să depună o bombă în Gibraltar. În consecință, ea respinge cererea petiționarilor pentru daune (unanimitate).
Pentru cheltuielile de judecată și taxele aferente procedurii de la Strasbourg ea acordă 38 700 lire sterline, mai puțin suma vărsată, cu titlu de asistență judiciară, de către Consiliul Europei (unanimitate).
CAPITOLUL VI CONCLUZII
Ideea drepturilor omului are origini îndepărtate în concepțiile filozofice și juridice care au marcat istoria gândirii umane și a societăților succesive.
Creștinismul este curentul care pune în circulație idei importante, care se regăsesc la baza concepției drepturilor și libertăților omului.
Documentul care însă, condensează și transpune într-un text legislativ aceste curente progresiste ale gândirii și concepție despre societate este Declarația drepturilor omului și cetățeanului , adoptată de revoluția franceză din 1789. Primul principiu consacrat în Declarație este cel al egalității în fața legii a tuturor persoanelor
După o evoluție mai mult sau mai puțin coordonată și cu efecte practice puțin semnificative, la 10 decembrie 1948 a fost adoptat documentul internațional care marchează începutul unei noi etape în domeniul drepturilor omului „Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Declarația așează la baza drepturilor și libertăților omului egalitatea în drepturi; ea proclamă în articolul 1, că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi; fiecare om se poate prevala de drepturile și obligațiile proclamate, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică etc.; de asemenea, toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la egală protecție a legii, la protecția împotriva oricărei discriminări.
Am observat cum titularii drepturilor sunt indivizii, ca membrii ai societăți. În caz de nerespectare a drepturilor lor indivizii se pot adresa instanțelor jurisdicționale naționale sau internaționale.
În legătură cu destinatarii respectării drepturilor ne-am referit la statele și celelalte organizații naționale sau internaționale
Principalul instrument internaționale de protecție a drepturilor omului este Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Declarația Universală a Drepturilor omului înscrie în conținutul său o serie de principii de cea mai mare însemnătate, cum ar fi:
toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi;
fiecare om se poate prevala de drepturile și libertățile fundamentale, fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau religie;
oricare ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale;
nimeni nu va putea fi ținut în sclavie, nici în servitute;
toți oamenii sunt egali în fața legii;
nimeni nu poate fi supus la tortură sau la tratamente inumane;
nici o persoană nu poate fi arestată, deținută sau exilată în mod arbitrar;
dreptul fiecărui om la cetățenie, la libertatea gândirii, la întemeierea unei familii, la respectul vieții sale personale.
De asemenea am menționat că protecția drepturilor omului se realizează atât prin instrumente juridice internaționale cât și prin reglementări interne.
La capitolul mecanisme de garantare a respectării drepturilor omului ne-am referit la posibilitatea cetățenilor de a se adresa instanțelor jurisdicționale în caz de încălcare a drepturilor fundamentale. Iar dacă în urma exercitării tuturor formelor de protest împotriva încălcării drepturilor sale, prin parcurgerea tuturor etapelor de jurisdicție, o persoană nu este mulțumită de soluția dată plângerii sale aceasta se poate adresa Curții Europene a Drepturilor Omului (instanță supremă în materie de drepturile omului). De asemenea am analizat procedura care trebuie urmată în fața Curții.
Spre finalul lucrării am ilustrat una dintre spețele celebre care au făcut obiectul atenției Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la viață și la obligația autorităților e a face tot posibilul de a proteja viața (oricare ar fi circumstanțele în care acționează).
Încheiem prin a sublinia faptul că problema drepturilor omului este la începutul unei noi etape din existența sa, o data cu dezvoltarea societății moderne, care scoate la iveală noi valențe ale acestui tip de protecție.
Bibliografie
Literatură română
Augustin Fuerea, Introducere în problematica dreptului internațional al drepturilor omului, Editura Era, 2000, București.
Antonie Iorgovan, Drept constituțional și instituții politice. Teorie generală, Editura Galeriile J. L. Calderon, București, 1994.
Aurel Preda Mătăsaru, Tratat de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, 2002.
Bolintineanu Alexandru, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional contemporan, Editura All Beck, București, 1999.
Cloșcă Ionel, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995.
Corneli-Liviu Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului, Editura All Beck, București, 2000.
Crețu Vasile, Drept internațional public, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002.
Diaconu Ion, Curs de drept internațional public, Editura Șansa, București, 1995.
Diaconu Ion, Drepturile omului, IRDO, București, 1993.
Diaconu Ion, Drepturile omului în dreptul internațional contemporan, Editura Lumina Lex, 2001.
Dumitru Mazilu, Drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, vol. I 2001, vol. II 2002.
Duculescu Victor, Protecția juridică a drepturilor omului –mijloace interne și internaționale, Editura Lumina Lex, București, 1998.
Geamănu G., Drept internațional penal și infracțiunile internaționale, Editura Academiei, București, 1977.
Geamănu G., Drept internațional public, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981
Grigore Geamănu, Drept internațional public, Tratat, volum II‚ Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
Gheorghe Moca, Drept internațional public, Universitatea Română de Științe și Arte, București 1990, volumul I.
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Dreptul internațional umanitar, Editura Șansa S.R.L., București, 1992.
Miga-Beșteliu Raluca, Drept internațional public. Introducere în dreptul internațional public, ediția a III-a, Editura All Beck, București, 2003.
Muraru I. și Simona Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 2001.
Marțian Niciu, Drept internațional public, vol. I, Editura Fundației Chemare, Iași, 1992.
Nicolae Purdă, Protecția drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București, 2001.
Voicu Marin, Protecția europeană a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București, 2001.
Literatură străină
Buergenthal Thomas, International Human Rights in a nutshell, second edition, West Publishing Co., St. Paul, Minn., 1995.
Christian Babouin-Jaubert, Le projet de déclaration des droits de l’homme en société en 42 articles par M. L’abbe Sieyes (Aôut 1789, în „Revue de l’Institut des droits de l’homme”, no. 3/1989, Universite Catholique de Lyon.
Ch. De Visscher, Théories et réalités en droit international, Pedone, Paris, 1960.
Goodwin-Gill Guy, The Language of Protection, I.J.R.L., vol. 1, no. 1, 1989.
Goodwin-Gill Guy, Asylum: The Law and Politics of Change, I.J.R.L., vol. 7, no. 1, 1995.
H. Lauterpacht, International law and Human Rights, Stevens, London, 1950.
Ian Brownlie, Principles of Public International Law, Third edition, Oxford, at the Clarendon Press, 1979.
Karel Vasak, Le droit international des droits de l’homme, în Recueil des Cours de l’Académie de Droit International de la Haye, volum 140, 1974.
Marguénaud JeaPierre, La Cour européenne des droits de l’homme, Dalloz, Paris, 1997.
Nguyen Quoc Dinh, Droit international public, 2 G.D.J., 1987.
Pierre-Marie Dupuiz, Droit international public, Precis Dalloz, Paris, 1992.
T. Buergenthal și A. C. Kiss, La protection internationale des droits de l’homme, Engel, 1991.
Culegeri de instrumente juridice internaționale
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Texte esențiale, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 2000.
Marțian Niciu, Viorel Marcu, Culegere de documente de drept internațional public, vol. I și II, Editura Lumina Lex, București, 1997.
Înaltul Comisariat O.N.U. pentru Refugiați –Refugiatul un microunivers dislocat.
România și Tratatele internaționale, Culegere de tratate și convenții internaționale privind relațiile politico-militare dintre state, Editura Militară, București.
Victor Luncan, Victor Duculescu, Drepturile omului. Studiu introductiv, culegere de documente internaționale și acte normative de drept intern, Editura Lumina Lex, București, 1993, volumul I.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul Comunitar al Drepturilor Omului (ID: 125950)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.