Dreptul Comunicarii Curs 2017 2018 Partea I [614109]

1
DREPTUL COMUNICĂRII

CUPRINS

Capitolul I – DEFINIREA DREPTULUI ȘI A DREPTULUI COMUNICĂRII
1. Noțiuni introductive. Definirea dreptului
2. Dreptul comunicării (Noțiune, obiect)
3. Izvoarele dreptului comunicării
4. Principiile dreptului comunicării
5. Legătura dreptului comunică rii cu alte ramuri ale dreptului

Capitolul II – DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE SUBIECȚILOR DREPTULUI COMUNICĂRII
1. Drepturile și obligațiile persoanei
2. Drepturile și obligațiile agentului media
3. Drepturile și obligațiile autorităților publice

Capitolul III – RESPONSABILITATEA CIVILĂ ȘI PENALĂ ÎN DREPTUL COMUNICĂRII
1. Regimul juridic al responsabilității – generalități
2. Formele responsabilității juridice
3. Responsabilitatea și răspunderea civilă
4. Responsabilitatea și răspunderea penală

Capitolul IV – INFRACȚIUNILE ÎN DREPTUL COMUNICĂRII
1. Aspecte generale ale infracțiunii
2. Elemente constitutive ale infracțiunii
2.1. Subiecții infracțiunii
2.2. Obiectul infracțiunii
2.4. Latura subiectivă a infracțiunii
2.5 Latura obiectivă a infracțiunii
3. Cauzele care înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei sau consecințele
condamnării
4. Infracțiuni ce pot fi săvârșite de agenții comunicării sociale

Capitolul V – REGLEMENTĂRI JURIDICE CU CARACTER SPECIAL ALE DREPTULUI
COMUNICĂRII
1. Norme juridice privind accesul la informațiile de interes public
2. Norme juridice privind comunicarea audiovizuală
3. Norme juridice privind comunicarea publicitară
4. Norme juridice privi nd respectarea demnității umane, a vieții private și a dreptului la
propria imagine

2
Curs 1
CAPITOLUL I
DEFINIREA DREPTULUI ȘI A DREPTULUI COMUNICĂRII

I.1. N oțiuni introductive. Definirea dreptului
Viața socială se află sub spectrul normativității. Acțiunile și interacțiunile indivizilor, relaț iile dintre
ei, formele lor de asociere, instituțiile și toate celelalte componente ale vieții sociale sunt posibile datorită
faptului că în cadrul societății viața este guvernată de norme care prescriu faptul că anumite
comportamente sunt considerate dezi rabile în timp ce altele sunt descurajate.
Normativitatea vieții sociale este tocmai această trăsătură a ei de a se derula sub imperiul unor
norme care prescriu nu ceea ce se întâmplă, ci ceea ce ar trebui să se întâmple în societate. Tipurile de
normativ itate din cadrul societății sunt diverse atât ca natură, cât și ca forță. Există astfel pe lângă
normativitatea juridică și una morală , și una religioasă , și una comunitară sau familială etc., fiecare
dintre ele fiind menită să protejeze un anumit tip de v alori sociale. Din acest punct de vedere putem spune
că dreptul se află în directă relație cu morala, religia, tradițiile și cutumele grupurilor din societate.
Diferența dintre sfera juridică și celelalte sfere normative este dată tocmai de importanța deos ebită a
valorilor pe care dreptul este chemat să le protejeze.
Dreptul obiectiv reprezintă un ansamblu de reguli și norme juridice, formulate pe baza conștiinței
juridice legitimate de recunoașterea colectivă, elaborate și garantate de puterea publică, du pă proceduri
specifice, care încorporează valori și principii juridice, ce au ca scop coordonarea relațiilor interumane
din cadrul societății.
Acțiunile unui individ produc efecte cu privire la alți membri ai societății, însă doar atunci când relațiile
sociale sunt suficient de importante prin consecințele lor pentru viața socială ele dobândesc semnificație juridică
devenind raporturi juridice , iar subiecții acestor relații devin subiecți ai raportului juridic.
Prin urmare raportul juridic este acea relaț ie socială ce este reglementată de norma juridică .
Norma juridică reprezintă elementul fundamental al oricărui sistem de drept și poate fi definită ca
o regulă de conduită instituită sau recunoscută de puterea publică a cărei respectare se poate asigura, l a
nevoie, prin forța de constrângere a statului .
Struc tura normei juridice . Din punct de vedere structural norma juridică este alcătuită din trei
elemente: ipoteza, dispoziția și sancțiunea. Ipoteză este acea parte a normei juridice care stabilește
condiți ile, împrejurările sau faptele în prezența cărora se cere o anumită conduită precum și subiecții la
care se referă dispoziția. Dispoziția este acea parte a normei juridice care prevede conduita ce trebuie
avută în prezența ipotezei date, deci care determin ă drepturile și obligațiile corespunzătoare subiecților.
Sancțiunea este partea care precizează urmările nerespectării dispoziției, ce pot fi îndeplinite la nevoie
prin forța de constrângere a statului.
Elementele principale ale raportului juridic sunt: su biecții, obiectul și conținutul acestuia.
Subiecți ai raportului juridic sunt doar persoanele privite individual sau colectiv. Astfel, distingem
persoana fizică , adică individul titular de drepturi și obligații și persoana juridică , adică subiectul
colect iv de drept titular de drepturi și obligații, cu organizare proprie, patrimoniu distinct și scop
determinat în acord cu interesele sociale.
Subiecții de drept sunt caracterizați prin capacitate juridică adică aptitudinea abstractă de a avea
drepturi și ob ligații și de a le exercita. În cadrul acesteia se disting două forme ale ei: capacitatea de
folosință , adică aptitudinea persoanelor fizice și juridice de a avea drepturi și obligații (persoanele fizice
o dețin de la naștere până la moarte, iar cele jurid ice de la înființare până la desființare), și capacitatea de
exercițiu , adică aptitudinea persoanelor fizice și juridice de a exercita drepturi și de a -și asuma obligații
săvârșind acte juridice. Este de remarcat faptul că persoana fizică dobândește capaci tate restrânsă de
exercițiu la vârsta de 14 ani, ceea ce face necesar acordul reprezentanților legali pentru încheierea de acte
juridice, și capacitate deplină doar de la vârsta de 18 ani. Persoana juridică are o capacitate juridică

3
guvernată de principiul specialității , adică ea poate avea și exercita acele drepturi și asuma acele obligații
care corespund scopului ei stabilit prin lege. Ea își exercită această capacitate prin reprezentanții săi
legali, deci prin organele sale, în limita puterilor ce le -au fost conferite.
Conținutul raportului juridic este reprezentat de totalitatea drepturilor și obligațiilor subiecților
acestuia . Din perspectiva acestuia diferențiem între subiectul activ al raportului juridic, adică titularul
dreptului și subiectul pasiv al acestuia, adică titularul obligației.
Nu trebuie să confundăm conceptul de “drept” invocat în legătură cu conținutul raportului juridic
cu cel definit mai sus. În literatura juridică se face distincție între trei accepțiuni principale ale c onceptului
de “drept” ce trimit către trei realități juridice distincte: dreptul obiectiv, dreptul subiectiv și știința
dreptului. Definiția dreptului obiectiv am prezentat -o la început. Pe scurt, acest termen se referă la
ansamblul normelor care alcătuiesc sistemul jur idic al unui stat. Termenul de “drept” invocat atunci când
se face referire la conținutul raportului juridic face trimitere către dreptul subiectiv.
Dreptul subiectiv este acea prerogativă conferită de lege subiectului activ al raportului juridic de
a pret inde subiectului pasiv să desfășoare o anumită conduită de a da, de a face sau de a nu face,
conduită ce poate fi impusă la nevoie prin forța de constrângere a statului .
Obligația juridică este o îndatorire a subiectului pasiv de a desfășura o anumită con duită de a da,
de a face sau de a nu face, coduită pretinsă de subiectul activ și care poate fi impusă la nevoie prin forța
de constrângere a statului .
Obiectul raportului juridic este constituit de conduita subiecților acestuia ca urmare a
exercitării d repturilor și a îndeplinirii obligațiilor . Acesta nu trebuie confundat cu bunul material ce este
vizat de anumite drepturi s au obligații, care este obiectul derivat al raportului juridic.
Conduita subiecților poate fi conformă normelor juridice sau poate să contravină acestora. Oamenii
au libertatea de alegere a unei conduite licite sau ilicite. Însă această libertate dă naștere responsabilității
juridice a cărei eficiență este asigurată de existența răspunderii juridice.
Responsabilitatea juridică poate f i definită ca o instituție juridică prin care legiuitorul exprimă
vocația la răspunderea juridică a unei persoane pentru eventualele fapte și acte juridice săvârșite direct
sau indirect prin alte persoane ori prin lucruri aflate în administrarea sa1.
Dacă responsabilitatea este o vocație la răspundere, o capacitate, răspunderea juridică este
reprezentat ă de raportul juridic de constrângere instituit între stat și cel care încalc ă norma juridic ă,
raport al c ărui con ținut este alc ătuit din dreptul statului de a aplica o sanc țiune și obliga ția persoanei de
a se supune sanc țiunii stabilite de o autoritate compete ntă după o procedur ă special ă.
Responsabilitatea juridic ă izvor ăște din lege și se fundamenteaz ă numai pe lege, pe când r ăspunderea
juridic ă își are sursa în hot ărârea instan ței judec ătorești sau în actul autorit ății administrative competente.

I.2. Dreptul comunic ării ( No țiune, obiect)
Speciali știi în teoria comunic ării au propus variate defini ții ale acestui fenomen între care exist ă
diferen țe semnificative. Astfel, într -un clasic articol întitulat The “Concept” of Communication , autorul
Franc k Dance inventaria nu mai pu țin de 15 defini ții ale comunic ării: de la cea mai general ă ce prezint ă
comunicarea ca “transfer”, până la cea mai specifică în care aceasta este înțeleasă drept “schimb verbal de
gânduri sau idei”. Opțiunea între aceste diverse perspective este dificil ă, asumarea uneia în detrimentul alteia
nefiind lipsit ă de riscuri. Îns ă, în contextul unui demers de dreptul comunic ării consider ăm că o abordare
adecvat ă este una de tipul celei propuse de Gheorghe -Ilie Fârte în lucrarea Comunica rea – o abordare
praxiologic ă. Comunicarea este caracterizat ă ca o interac țiune semiotic ă de tip complex, ce are loc între
emitent și receptor prin transmiterea unui mesaj, într -un anumit cod, prin intermediul unui anumit canal și
într-o anumit ă situație. Aspectul esen țial este acela c ă acțiunile care alc ătuiesc aceast ă interac țiune complex ă

1 Valerica Dabu, Dreptul comunicării sociale , Facultatea de Comunicare și Relații Publice “David Ogilvy” – SNSPA,
Bucuresti, 2008, p. 274.

4
sunt concepute ca fiind realizate în mod inten ționat, ceea ce d ă naștere responsabilit ății morale și sociale
pentru modul în care comunicarea s -a realizat. De asemenea, eviden țierea unor norme care guverneaz ă
procesul de comunicare creaz ă posibilitatea evalu ării comportamentelor de comunicare ale indivizilor2.
Comunicarea reprezintă liantul ce dă naștere relațiilor dintre indivizi, care asigură asocierea
acestora pentru realizarea de scopuri comune, și prin aceasta este poate elementul esențial care face
posibilă viața socială și menținerea organismului socia l. De aceea putem considera că orice proces de
comunicare are o dimensiune socială.
Astfel, am putea spune c ă prin comunicare social ă se în țelege, la modul general, procesul de
transmitere de informa ții între oameni3. În acest sens, comunicarea socială ar cuprinde orice formă de
comunicare umană. În sens restrâns , prin comunicare social ă înțelegem schimbul de informații între
persoană, agentul media, autoritatea publică și societate .
Datorită semnificației sociale deosebite a acestui fenomen, modul de desfășurare a comunicării nu
poate fi lăsat la voia întâmplării. Comunicarea este guvernată de norme care precizează care sunt
comportame ntele permise sau dezirabile precum și comportamentele interzise sau descurajate. De aceea,
pe lângă o deontologie a comunicării, este necesar și un drept al comunicării sociale, drept care contribuie
și la realizarea celorlalte drepturi și libertăți ale o mului.
Dreptul comunicării sociale , în sens general, reprezint ă o ramur ă a dreptului public format ă din
totalitatea normelor juridice ce reglementeaz ă relațiile sociale ce se formeaz ă în cadrul comunic ării
sociale, directe și indirecte dintre oameni, respe ctiv indivizi, agentul media, autoritatea public ă și
societate .
Dreptul comunicării sociale ca disciplină de studiu este știința care studiază drepturile și
obligațiile agenților comunicării sociale, respectiv: persoana, media, autoritățile publice și soci etatea ca
ansamblu, în domeniul comunicării sociale .

I.3. Legătura dreptului comunicării cu alte ramuri ale dreptului
Dreptul comunicării este o ramură relativ tânără a dreptului public care s -a impus în ultimul timp în
societatea informațională. Diferenț ierea dintre dreptul public și cel privat are o tradiție foarte îndelungată
ale cărei origini pot fi regăsite în dreptul roman. Criteriile de distincție au fost obiect de controversă
pentru doctrina juridică, însă există acord cu privire la anumite trăsătu ri distinctive ale celor două
categorii.
Dreptul public este asociat cu prezența statului și a autorităților sale ca agent ce exercită puterea
publică , cu raporturi juridice de subordonare (statul nefiind o parte juridică egală ca statut cu simplii
cetățe ni), cu stabilitatea raporturilor juridice și obligativitatea normelor (care nu pot fi modificate liber
pe bază de consimțământ). Dreptul privat este asociat cu absența statului și a autorităților sale ca agent
ce exercită puterea publică , cu principiul eg alității în drepturi a părților, cu consensualismul (normele cu
valabilitate între părți sunt stabilite pe baza consimțământului de voință) și flexibilitatea raporturilor
juridice (o nouă manifestare de voință poate modifica normele aplicabile în relațiile dintre părți).
Dreptul comunicării se află în relație și cu celelalte ramuri de drept (drept civil, drept administrativ,
dreptul proprietății intelectuale, dreptul penal etc.), dar izvorul principal , ca și celelalte ramuri de drept
mai sus menționate, îl are în dreptul constituțional . De aici rezultă că toate normele juridice ale
dreptului comunicării trebuie să fie în conformitate cu normele juridice fundamentale ale dreptului
constituțional, iar cele ce nu izvorăsc din acestea trebuie să nu fie contra re normelor constituționale.
Constituția prevede o serie de drepturi și libertăți ce constituie obiectul de studiu al dreptului
comunicării, ca de exemplu: Libertatea de gândire, opinie și credință (art. 29); libertatea de exprimare
(art.30); dreptul la in formație (art.31); dreptul la învățătură (art.32) etc. De asemenea, dreptul comunicării

2 Gheorghe Ilie Fârte, Comunicarea – o abordare praxiologică , Casa Editoriala Demiurg, Iași, pp. 16 -21.
3 Lucian Vasile Szabo, Libertatea de comunicare în lumea presei , Editura Amarcord, Timisoara, 1999, p.111

5
aprofundează si alte drepturi fundamentale prevăzute în Constituție, cum ar fi: dreptul la viața intimă,
familială și privată; dreptul la propria imagine; dreptul la co nfidențialitate (secretul corespondenței);
dreptul de a informa și de a fi informat etc.
Multe dintre noțiunile dreptului administrativ se regăsesc în studiul dreptului comunicării cum ar fi:
funcționarul public, autoritatea publică, funcțiile acestora etc . Sunt relevante și o serie de noțiuni ale
dreptului penal : infracțiune, obiectul infracțiunii, răspunderea penală etc. De asemenea, regăsim noțiuni
ale dreptului civil : răspundere civilă, contract, delict civil, prejudiciu etc. și desigur că, legăturile p e care
această ramură de drept le întreține cu restul sistemului juridic nu se opresc aici.
Astfel putem spune că există o profundă interdependență între noțiunile dreptului comunicării și
cele ale celorlalte ramuri de drept fără de care dreptul comunică rii nu s -ar fi putut constitui.

Curs 2
I.4. Izvoarele dreptului comunicării
Izvoarele dreptului comunicării sunt acele norme juridice care prevăd drepturile și obligațiile
cetățeanului, societății, autorității și ale media .
Enumerativ, sunt considerate izvoare ale dreptului comunicării următoarele :
 Actele juridice internaționale la care România a aderat (Declarații, Conv enții, Tratate, Rezoluții
etc.) spre exemplu: Convenția Europeană a Drepturilor Omului ; Rezoluția 1003/1993 a Adună rii
Parlamentare a Consiliului Europei privind etica jurnalistică etc. Constituția României în art.11 prevede
că: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună -credință obligațiile ce -i revin din
tratatele la care este parte”; „Tratatele rat ificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
Doctrina recentă invocă și Tratatele constitutive și dreptul derivat al Uniunii Europene (de ex. Tratatul de
la Maastricht din 1992 care conține și prevederi referitoare la drepturile și l ibertățile fundamentale
relevante pentru domeniul comunicării )4.
 Constituția României, în special prevederi precum art. 26 – dreptul la via ță intim ă, familial ă și
privat ă, art. 27 – inviolabilitatea domiciliului, art. 28 – secretul corespondenței, art. 29 – libertatea
conștiinței, art. 30 – libertatea de exprimare, art. 31 – dreptul la informație art. 32 – dreptul la învățătură,
art. 33. – accesul la cultură, art . 53 – restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți etc.
 Legile de modificare a Constituției în cazul în care se referă la domeniul comun icării sociale.
Aceste legi se adoptă cu majoritate de 2/3 din numărul membrilor fiecărei camere și sunt supuse aprobării
prin referendum. Îns ă, în art. 152 al. 2 din Constitu ția României se precizeaz ă că „nici o revizuire nu
poate fi f ăcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libert ăților fundamentale ale cet ățenilor sau
garan țiilor acestora”. Aceast ă prevedere se refer ă și la drepturile și libert ățile fundamentale ce au leg ătură
cu comunicarea social ă. Cu toate acestea, a șa cum remarc ă autoarea Maria N ăstase Georgescu, aceast ă
prevedere nu împiedic ă adoptarea unor legi de reviz uire care îmbog ățesc con ținutul acestor drepturi sau
mai cu seam ă garan țiile lor5.
 Legi organice – sunt adoptate de Parlament cu majoritatea membrilor fiecărei camere și
reglementează domenii de inter es special prevăzute de art. 73 al. 3 din Constituție. Legi organice importante
pentru domeniul comunicării sunt Codul civil , în special art. 70 -77 din cap. II intitulat Respectul vieții private
și al demnității persoanei umane , dar și articolele ce reglementează responsabilitatea și ră spunderea civilă;
Codul Penal, din Partea generală cu deosebire elementele infracțiunii și condițiile responabilității și
răspunderii penale, iar din Partea specială infracțiunile ce pot fi săvârsite de către subiecții dreptului
comunicării; Codul de proc edură civilă; Codul de procedur ă penal ă etc.

4 Maria Năstase Georgescu, Dreptul comunicării , Editura Universitară, București, 2009, p. 27.
5 Ibidem , p. 20.

6
 Legi ordinare – sunt adoptate de către Parlament cu votul majorității membrilor prezenți. Ca legi
semnificative pentru dreptul comunicării putem aminti Legea nr. 544/2001 a accesului la informații de
interes p ublic, Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, Legea nr. 148/2000 a publicității, Legea nr.
182/2002 a protecției informațiilor clasificate etc.
 Ordonan țele și Hot ărârile Guvernului care au relevanță pentru domeniul comunicării publice
(de ex. Hotărârea pe ntru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001).
 Ordine, decizii și instrucțiuni ale instituțiilor publice cu atribu ții în domeniul comunic ării (de
ex. decizia Consiliului Național al Audiovizualului nr. 220/2011 numită și Codul Au diovizualului etc.)
 Regulamente și acte administrative ale autorit ăților publice locale (de ex. actele normative ale
Serviciului Control Publicitate Exterioar ă ce activeaz ă în cadrul Prim ăriei Ia și etc.)

I.5. Principiile dreptului comunicării
Normele juridice ale Dreptului comunic ării se structureaz ă în norme care con țin drepturile și
obliga țiile persoanei, drepturile și obliga țiile agentului media și drepturile și obliga țiile autorit ăților și
institu țiilor publice .
În stabilirea normelor juridic e ale dreptului comunic ării precum și în respectarea acestora, stau la
bază anumite principii . Ele se reg ăsesc implicit sau explicit în acte normative interna ționale sau na ționale,
în prevederi constitu ționale sau în cele apar ținând legisla ției subordonate legii fundamentale. Aceste
principii reprezint ă „repere valorice exprimate într -o formă sintetică, abstractă, generalizată care
orientează legiuitorul în adoptarea normelor juridice, pe cei care interpretează și aplică legea, precum și
pe cei cărora li se aplică legea ”6.
În literatura de specialitate regăsim clasificări diferite ale principiilor dreptului comunicării. Am
optat pentru clasificarea oferită de autorul Valerică Dabu pe care o considerăm mai completă7. Astfel, în
dreptul comunicării se aplică următoarele principii :
1. Principiul legalit ății care presupune :
 Buna cunoa ștere și respectarea normelor juridice referitoare la comunicarea public ă ce sunt
consacrate în Constitu ție, legi organice, ordinare și în actele normative emise în baza acestora (art. 1 al. 5
din Constitu ție);
 Legea nu retroactivează decât în situații excepționale (art. 15 al.2 din Constituție);
 Respectarea drepturilor legale câ știgate;
 O respectare a ierarhiei actelor juridice ;
 Orice lege poate fi criticată, dar nu și încălcată.
2. Principiul egalit ăți în drepturi care presupune :
 Egalitatea tuturor semenilor în fa ța legii și a autorit ăților publice (art. 16 din Constitu ție);
 Nimeni nu trebu ie considerat a fi mai presus de lege ;
 Înlăturarea discriminărilor de orice natură și inexistența privilegiilor.
3. Principiul bunei credințe care presupune:
 Buna credin ță este prezumat ă până la proba contrarie și se consider ă de bun ă credin ță persoana
care, prin activitatea sa, are un scop nobil, legal, just și legitim;
 Excluderea manipul ării: orice distorsionare inten ționat ă a informa ției sau acuza țiile nefondate
pot angaja r ăspunderea juridic ă;
 O bun ă exercitare a drepturilor și libert ăților f ără a înc ălca drepturile și libert ățile legitime ale
altor persoane.
4. Principiul adev ărului care presupune :

6 Ibidem , p. 9.
7 Valerică Dabu, Op.cit ., pp.75-101.

7
 Stabilirea cu exactitate a adevărului care este unic și izvorăște din realitate;
 Verificarea informa țiilor înainte de a fi f ăcute publice;
 Excluderea minciunii, iar atunci când informa țiile sunt îndoielnice ele trebuie precizate ca fiind
zvonuri, informa ții neverificate etc.
 Aceste prevederi sunt precizate în mod explicit în punctul 4 din Rezolu ția 1003/1993 a Adunarii
Parlamentare a Consiliului Europei privind etica jurnalistic ă.
5. Principiul corectei inform ări a opiniei publice, care presupune:
 Autorit ățile publice sunt obligate s ă asigure o informare corect ă a cet ățenilor asupra treburilor
publice și problemelor de interes personal (art.31 al. 2 din Constitu ție);
 Mijloacele de informare în mas ă, fie private sau publice, sunt obligate s ă asigure o informare
corect ă a opiniei publice (art.31 al 4 din Constitu ție).
6. Principiul libert ății de exprimare este consa crat de art. 30 din Constitu ție și presupune :
 Conform art. 10 alin 1. Din CEDO componentele sale sunt: libertatea de opinie, libertatea de a
primi informații, libertatea de a comunica informații sau idei.
 Libertatea de exprimare este nelimitată în cad ru privat, cenzura de orice natură fiind interzisă;
 Libertate a presei;
 Nici o publicație nu poate fi suprimată;
 Libertatea de exprimare în public este inviolabil ă și este limitat ă numai prin și în baza
Constitu ției (în condițiile art.53) .
7. Principiul respect ării libert ății și drepturilor celorlal ți în comunicare care presupune :
 Libertatea const ă în acele acte ce nu d ăuneaz ă altui individ;
 Libertatea de exprimare nu poate prejudicia onoarea, demnitatea, via ța particular ă a persoanei și
nici dreptul la propria imagine, cu excep țiile prev ăzute de lege (art.30 al. 6 din Constitu ție).
 Libertatea de exprimare este limitat ă și prin art. 30, al. 7 din Constitu ție care dispune “sunt
interzise de lege def ăimarea țării și a na țiunii, î ndemnul la r ăzboi de agresiune, la ura na țional ă, rasial ă,
de clas ă sau religioas ă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violen ță, precum și
manifest ările obscene, contrare bunelor moravuri”.
Restrângerea exercițiului unor drepturi s au ale unor libertăți este o excepție care se face numai în
cazurile și cu procedurile prevăzute strict de Constituție. Art.53 din Constituție arată că “exercițiul unor
drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impun e, după caz, pentru
apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților
cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui
sinistru deosebit de grav. Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat -o și nu
poate atinge existența dreptului sau a libertății”.
8. Principiul prezum ției de nevinov ăție
Orice persoan ă trebuie s ă beneficieze de aceast ă prezum ție, conform art. 23, pct.11 din Constitu ția
României: “ până la rămânerea definitiv ă a hot ărârii judec ătorești de condamnare, persoana este
considerat ă nevinovat ă”. Deci, vinov ăția trebuie dovedit ă prin probe (înscrisuri, martori, expertiz ă etc.).
Si Conven ția European ă a Drepturilor Omului prevede prezum ția în art.6 pct.2 “ orice persoan ă
acuzat ă de o infrac țiune este prezumat ă nevinovat ă până ce vinov ăția sa va fi legal stabilit ă”.
Așadar, prezum ția de nevinov ăție presupune :
 O persoană poate fi acuzată numai î n limitele legii, pe baza probelor și numai de organele și
persoanele abilitate de lege. Acuzațiile ce depășesc ace ste limite intră sub incidența Codului P enal și a
legilor penale (arestare abuzivă, purtare abuzivă, reținere ilegală, represiune nedreaptă e tc.).
 Termenii prin care se face referire la persoan ă acuzat ă sau cercetat ă trebuie s ă fie adecva ți: ex.
“presupusul ho ț” etc.
 Persoana nu este obligată să -și probeze nevinovăția; ea rămâne nevinovată până în momentul

8
rămânerii definitive a hotărârii d e condamnare;
 Sarcina administr ării probelor de vinov ăție o are autoritatea abilitat ă a statului care trebuie s ă
respecte cadrul legal (affirmanti incubit probatio ).
9. Principiul responsabilității și al răspunderii
 Acest principiu presupune instituirea responsabilității și înfăptuirea răspunderii tuturor
subiecților raportului juridic existent în dreptul comunicării.
 Responsabilitatea presupune voca ția abstract ă la răspundere juridic ă pentru eventuale fapte sau
acte juridice s ăvârșite direct sau indirect.
 Răspunderea reprezint ă raportul juridic de constrângere stabilit de lege ce exist ă între autorul
încălcării normelor juridice, pe de o parte, și stat sau reprezentan ții săi pe de alt ă parte, raport al c ărui
conținut este constituit de dreptul statului de a aplica sanc țiunile legale pentru a restabili ordinea juridic ă.
10. Principiul imparțialității și al obiectivității , se referă la :
 Independența agentului media și protecția acestuia;
 Informa țiile trebuie s ă fie transmise obiectiv și impar țial, orice abatere fiind considerat ă
propagand ă;
 Opiniile trebuie să fie exprimate onest și nu trebuie să fie prezentate drept fapte;
 Trebuie s ă se respecte pluralismul specific societ ăților democratice;
 Nu trebuie s ă existe note discriminatorii între autorit ăți, pe de o parte și cetățeni sau agen ții
media, pe de alt ă parte.
11. Principiul secretului profesional , se refer ă la :
 Protec ția sursei de informare în conformitate cu cadrul legal8;
 Nepublicarea informațiilor prin care se încalcă în mod nejustificat drepturile și libertățile omului
și interesul public;
 Respectarea și protejarea secretului de stat;
 Respectarea și protejarea secretului profesional.
12. Principiul umanismului
Umanismul dreptului presupune o ierarhizare f ăcută de legiuitor cu privire la scopurile r ăspunderii
juridice astfel încât se pune accentul pe prevenire , reparare și doar în ultim ă instan ță pe constrângere .
13. Principiul accesului liber la informații
Accesul liber al cet ățenilor la informa ții de interes public este garantat, existând obliga ții ale
autorit ăților pentru respectarea lui. Acest principiu de drept are și niște excep ții, situa ții când nu se aplic ă.
Din punctul de vedere al interesului , informa ția poate fi :
 Informație de interes public – satisface o necesitate generală, de interes public, național sau local
și trebuie să fie cunoscută de public;
 Informa ție de interes privat – adică acea informa ție ce satisface o necesitate privat ă.
Regula este aceea că la informațiile de interes public accesul este liber cu excepțiile prevăzute de lege,
iar la informațiile de interes privat ac cesul este restricționat cu excepția situațiilor strict prevăzute de l ege.
14. Principiul respectării dreptului de autor
Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra oricăror
asemenea opere de creație intelectuală, este recunoscut și protejat independent de aducerea ei la
cunoșt ința publică, prin simplul fapt al realizării ei chiar și în formă nedeterminată.
Cadrul legal în aceast ă materie îl constituie Legea privind drepturile de autor și drepturile conexe
nr.8/1996 . Art. 7 din Legea drepturilor de autor identific ă operele care constituie obiect al drepturilor de
autor: scrierile literare și publicistice; operele cinematografice precum și alte opere audiovizuale; operele
fotografice, precum și orice alte opere exprimate printr -un procedeu analog fotografiei etc. Orice material

8 Vezi Leg ea nr.8 din 1996, art.91

9
de presă care este rezultatul unei activități creatoare, nu al unei simple informări, este protejat de Legea
drepturilor de autor. La rândul lor opere derivate (traduceri, adaptări, culegeri, enciclopedii, antologii
compilații, baze de date etc.) sut protej ate dacă presupun o contribuție originală. Originalitatea presupune
o contribu ție proprie constând în idei ce poart ă amprenta personalit ății autorului.
În conținutul dreptului de autor sunt incluse: drepturile morale și drepturile patrimoniale . Sunt
drepturi morale conform art. 10:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică;
b) dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei;
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică;
d) dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări,
precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa;
e) dreptul de a retracta opera, des păgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de
exploatare, prejudiciați prin exercitarea retractării.
Conform art. 11 sunt considerate drepturi patrimoniale următoarele:
a) reproducerea integrală sau parțială a operei;
b) difuzarea operei;
c) importul în vederea comercializării pe teritoriul României a copiilor de pe operă, realizate cu
consimțământul autorului;
d) reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuție sau de
prezentare directă a operei;
e) expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografice și de arhitectură;
f) proiecția publică a operelor cinematografice și a altor opere audiovizuale;
g) emiterea unei opere prin orice mijloc ce servește la propagare a fără fir a semnelor, sunetelor
sau imaginilor, inclusiv prin satelit;
h) transmiterea unei opere către public prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt
procedeu;
i) comunicarea publică prin intermediul înregistrărilor sonore și audiovizuale;
j) retransmiterea nealterată, simultană și integrală a unei opere prin oricare dintre mijloacele
citate la lit. g) și h), de către un organism de emisie, diferit de organismul de origine a operei
radiodifuzate sau televizate;
k) difuzarea secundară;
l) prezentarea într -un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate
sau televizate;
m) accesul public la bazele de date pe calculator, în cazul în care aceste baze de date conțin sau
constituie ope re protejate.
Trebuie subliniat faptul că durata protecției celor două categorii de drepturi diferă: este nelimitată
în cazul celor morale și este limitată la 70 de ani de la aducerea operei la cunoștința publicului în cazul
celor patrimoniale.
15. Princi piul libertății de gândire, opinie și credință
Este un principiu reglementat de art. 29 din Constituție care prevede că liberatea de gândire, opinie
și credință nu pot fi îngrădite.
De asemenea se prevede c ă nimeni nu poate s ă fie obligat s ă adere la o op inie sau credin ță. În plus,
se precizeaz ă că libertatea con științei este garantat ă, dar ea trebuie s ă se manifeste în spirit de toleran ță și
respect reciproc.
16. Principiul clauzei de conștiință
Reprezintă o consecință a principiului anterior și presupu ne faptul că nimeni nu poate afecta
libertatea de conștiință. Clauza poate fi invocată atunci când cineva în cadrul r aportului de muncă
încearcă să impună voința sa altei persoane contra voinței și conștiinței acesteia din urmă. Are

10
aplicabiliate în specia l în domeniul media protejând pe jurnalist de ingerințe relizate de cei care doresc
să-i influențeze decizia cu privire la realizarea materialului de presă.
17. Principiul transparenței
Are aplicabilitate în domeniul informațiilor de interes public î n care autoritățile și instituțiile
publice trebuie să dea dovadă de transparență cu privire la activitățile proprii și să comunice informațiile
de interes public. De asemenea, mass -media au obligația de a nu se considera proprietare ale informației
și de a informa corect opinia publică. Alte consecințe privesc transparența referitoare la: numele
persoanelor din conducere și ale patronilor, precum și la sursele de finanțare ale mass -media; declarațiile
de avere ale demnitaritor, incompatibilitățile și conf lictele de interese; transparența în raporturile de
dreptul muncii etc.

Curs 3
CAPITOLUL II
DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE SUBIECȚILOR DREPTULUI COMUNICĂRII

II.1. Drepturile și obliga țiile persoanei

Individul reprezint ă o parte a unei complexe re țele informa ționale care îl leag ă de ceilal ți agen ți ai
comunic ării. Re țeaua informa țional ă este o condi ție esen țială a supravie țuirii în plan social. Cea mai
important ă resurs ă, pe baza c ăreia se iau deciziile într -o societate, este informa ția.
Astfel, ac te juridice interna ționale și interne de prim ă importan ță consacr ă dreptul la informa ție.
Punctul 8 din Rezolu ția 1003/1993 a Adun ării Parlamentare a Consiliului Europei prevede faptul c ă
informa ția este un drept al cet ățeanului din care rezult ă și dreptul de a cere c ă informa ția furnizat ă de
ziarist s ă fie în conformitate cu adev ărul. Totodat ă, acest drept este reglementat și de Conven ția
European ă a Drepturilor Omului care, în art.10, punctul 1 prevede c ă: “orice persoan ă are dreptul la
libertate de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica
informa ții ori idei f ără amestecul autorit ăților publice și fără a ține seama de frontiere”.
Art.31, punctul 1 din Constitu ția României prevede c ă “dreptul persoanei de a avea acces la orice
informa ție de interes public nu poate fi îngr ădit”, iar punctul 2 afirm ă că “autorit ățile publice, potrivit
competen țelor ce le revin, sunt obligate s ă asigure informarea corect ă a cet ățenilor asupra treburilor
publice și asupra problemelor de interes personal”. Desigur, informa țiile de interes personal nu pot face
decât obiectul inform ării persoanei direct interesate.
Informa țiile pot fi definite ca acele date care aduc receptorului un plus de cunoa ștere, privind î n
mod direct sau indirect procesul, fenomenul sau obiectul pe care îl descriu .
Datele sunt conven ții care exprim ă elemente de raportare temporal ă, spa țială, material ă sau
obiectual ă între dou ă sau mai multe entit ăți. Pentru a deveni informa ții ele trebuie să conțină atunci când
sunt aduse la cuno ștința cuiva un element de noutate, de eliminare a unei incertitudini9.
Valeric ă Dabu distige trei tipuri de componente ale informa ției: știrile, opiniile și zvonurile.
Știrile sunt reprezentate de fapte și date care trebuie să reflecte adev ărul și trebuie s ă fie verificate
și să fie prezentate obiectiv și impar țial.
Opiniile sunt reflec ții sau comentarii asupra unor idei generale sau observa ții privind faptele. Ele nu
sunt supu se testului adev ărului, fiind în mod inevitabil subiective, ci testului onestit ății: ele nu trebuie s ă
ascund ă în mod inten ționat fapte și date reale și să nu urm ăreasc ă manipularea.
Zvonurile sunt informa ții neverificate de c ătre comunicator și ale c ăror origini sunt necunoscute sau
incerte. Se observ ă o dubl ă incertitudine, atât cu privire la realitatea con ținutului lor, cât și cu privire la

9 Valerică Dabu, Op.cit ., p. 33.

11
originea lor10.

Subie cții dreptului la informație pot fi:
 orice persoană fizică, indi ferent dacă este cetățean al statului respectiv sau nu;
 orice persoan ă juridic ă, indiferent dac ă este sau nu autoritate public ă, inclusiv agentul media;
 publicul și respectiv întreaga societate.
Conținutul dreptului la informa ție11
Dreptul la informa ție are mai multe atribute . Așa cum dreptul de proprietate presupune existen ța
unui drept de folosin ță, a unui drept de posesie și a unui drept de dispozi ție, așa și dreptul la informa ție
presupune urm ătoarele atribute : dreptul de a fi informat; dreptul la o informație corectă; dreptul de a
verifica informa ția primit ă; dreptul de acces la sursele de informare; dreptul la rectificare și la replică;
dreptul la r ăspuns ; dreptul la respectul convingerilor și credin țelor; dreptul la protec ția surselor; dreptul la
tăcere.
1.Dreptul de a fi informat este o component ă a dreptului la informa ție ce izvor ăște din via ța
social ă și înseamn ă posibilitatea de a primi o informa ție de interes public sau personal ce este garantat ă de
legiu itor și constituant. Aceasta înseamn ă că subiec ții acestui drept pot și trebuie s ă primeasc ă informa ții
de interes public sau personal de la de ținătorii acestora: autorit ăți publice, agen ți media sau alte persoane.
Conform art. 31 punctul 2 din Constitu ție autorit ățile publice, potrivit competen țelor ce le revin
sunt obligate s ă asigure informarea corect ă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de
interes personal. Trebuie subliniat faptul c ă nu toate informa țiile de interes public s unt destinate
publicit ății, ci numai în anumite condi ții. Sunt exceptate informa țiile care ar leza interesul general, dac ă ar
fi făcute publice (informa țiile secrete de stat, unele experimente științifice etc.).
Art. 31 pct. 4 din Constitu ție prevede oblig ația mijloacelor de informare în mas ă, publice sau
private, de a asigura informarea corect ă a opiniei publice.
Art. 31 pct. 3 din Constitu ție prevede c ă dreptul la informa ție nu trebuie s ă prejudicieze m ăsurile de
protec ție a tinerilor sau siguran ța națională.
2. Dreptul la o informa ție corect ă este o component ă a dreptului la informa ție și presupune ca
informa ția să fie obiectiv ă, corect ă și real ă în cazul știrilor și realizat ă în mod onest în cazul opiniilor.
Corectitudinea informa ției depinde de: produc ătorul și sursa informa ției, de calitatea mijloacelor și
metodelor de ob ținere și transmitere a ei, de calitatea și preg ătirea receptorului agentului media, de
profesionalismul agentului media, de modul de prezentare etc.
3. Dreptul de a verifica informa ția primit ă ca atribut al dreptului la informa ție este un drept al
oricărei persoane fizice sau juridice care izvor ăște din dreptul la informa ție corect ă. În virtutea acestui
drept revine autorit ăților publice obliga ția de a furniza informa țiile și datele ne cesare verific ării în limitele
prevăzute de lege. De asemenea, și agen ții media au atât dreptul, cât și obliga ția de a verifica informa țiile
primite pentru a realiza obiga ția lor de informare corect ă a opiniei publice.
4. Dreptul de acces la sursele de in formare este fundamental pentru realizarea dreptului la
informa ție, fiind un element indispensabil unei societ ăți democratice. Prin acest drept cet ățenii pot
participa la via ța public ă.
Sursele de informare au un rol deosebit de important și ele pot fi de dou ă feluri :
 oficiale (ex.: arhive, documente, evidențe, comunicate, acte emise de autorități etc);
 neoficiale (ex.: surse confiden țiale, martori, victime, f ăptuitori, internet, publica ții etc.)
5. Dreptul la rectificare și la replic ă este, de asemenea, un atribut al dreptului la informare.
Recunoa șterea și corectarea unei erori nu e numai o obliga ție profesional ă față de cet ățeanul care e

10 Ibidem , pp. 109 -110.
11 Ibidem , p. 115.

12
beneficiarul mesajului de pres ă, ci și arma de ap ărare a libert ății presei.
Dreptul la rectificare este dreptul pe care îl are orice persoan ă lezat ă în drepturile, libert ățile și
interesele sale legitime, printr -o comunicare neadev ărată de a cere comunicatorului ca în spiritul
adev ărului, prin acela și mijloc de comunicare și în acelea și condi ții să rectifice comunicarea .
Curtea Constitu țional ă s-a exprimat în sensul c ă dreptul la replic ă are valoarea unui drept
constitu țional, corelativ celui la libera exprimare12, chiar dacă el nu este mențion at de Constituție.
Dreptul la replic ă este dreptul pe care îl are orice persoan ă lezat ă în drepturile, libert ățile și
interesele sale legitime, printr -o comunicare neadev ărată de a o contrazice prompt și energic în spiritul
adev ărului prin acela și mijloc de comunicare .
Pentru a se putea exercita dreptul la rectificare și la replic ă trebuie îndeplinite trei condi ții :
1. afirma țiile s ă aibă drept consecin ță lezarea unui drept;
2. afirmațiile să fie neadevărate;
3. răspunsul trebuie s ă fie obiecti v și să urmăreasc ă restabilirea adev ărului.
6. Dreptul la r ăspuns – ca atribut al dreptului la informa ție are dou ă dimensiuni: reprezint ă dreptul
de a da r ăspuns pentru a l ămuri o problem ă, o chestiune care în lipsa r ăspunsului ar leza un interes public
său privat, dar și dreptul de a cere un r ăspuns de la o autoritate sau institu ție public ă în cadrul solicit ării
unei informa ții de interes public, inclusiv pentru a verifica o informa ție.
El difer ă de dreptul la replic ă astfel: r ăspunsul dat vizeaz ă o altă persoan ă decât agentul media,
persoan ă căreia prin pres ă (întreb ări retorice, comentarii etc.) i s -a lezat un drept la propria sa imagine.
Deci, dreptul la replic ă apare între orice persoan ă fizică sau juridic ă și agentul media care i -a lezat
dreptul la p ropria imagine, pe când dreptul la r ăspuns apare între oricare dou ă persoane care au intrat în
conflict prin intermediul media.
Organul de pres ă este obligat să publice r ăspunsul, f ără plată, în termen de 15 zile. Refuzul de a
publica sau de a difuza un r ăspuns se comunic ă Judec ătoriei, care poate obliga editur ă, redac ția etc s ă
publice dreptul la replic ă în termen de 15 zile, cu men ționarea expres ă în ziar c ă public ă fiind obligat prin
hotărâre judec ătoreasc ă (se precizeaz ă numărul și data hot ărârii judec ătorești precum și Judec ătoria care a
dispus). Poate exista și un refuz întemeiat atunci când r ăspunsul contravine bunelor moravuri ori con ține
expresii jignitoare la adresa unuia dintre membrii personalului media.
7. Dreptul la respectul convingerilor și credin țelor este un drept recunoscut oric ărei persoane, de
a avea și de a -și exprima nestingherit convingerile proprii și credin țele, în conformitate cu legea și
obligativitatea celorlal ți de a le respecta. Astfel, conform art. 29 din Constitu ție nimeni nu poate fi obligat
sau manipulat să renun țe la credin ța și convingerile sale .
Acela și articol prevede libertatea con științei în care este întemeiat regimul juridic al clauzei de
conștiință. Astfel, în cadrul conflictelor ce apar între editor și jurnalist acesta poate refuza imixtiunile care
l-ar determina s ă scrie într -un mod care contrazice concep țiile sale. Ea îi permite s ă nu execute un ordin
legal de serviciu dac ă acesta contravine convingerilor sale religioase, morale, politice, deontologice et c.
8. Dreptul la protec ția surselor este un drept al “sursei” de a cere agentului media s ă nu divulge
identitatea sursei, dar și un drept și o obliga ție a agentului media de a nu divulga sursa care l -a informat.
Dreptul sursei agentului media la protec ție este un drept subiectiv și numai persoana în cauz ă poate
renun ța la el. Astfel, Legea nr.8/1996, în art.91 dispune referitor la protec ția sursei:
 Editorul sau producătorul, la cererea autorului, este obligat să păstreze secretul surselor de
informații folosite în operă și să nu publice documente referitoare la acestea;
 Dezv ăluirea secretului este permis ă cu consim țământul persoanei care l -a încredin țat sau în baza
unei hot ărâri judec ătorești, definitive și irevocabile.
Totodat ă și Codul Penal, î n art.196 reglementeaz ă infrac țiunea de “divulgare a secretului
profesional”. Totu și, de la principiul protec ției sursei agentului media exist ă și excep ții prevăzute la

12 Decizia Curtii Constituționale nr.8/31 ianuarie 1996.

13
rândul lor în lege :
 sursa este o persoan ă urmărită pentru executarea unei pedepse sa u un evadat;
 când sursa, cu intenție, determină pe agentul media să săvârșească din culpă o infracțiune, de ex.
divulgarea secretului de stat.
 când protec ția sursei ar însemna s ăvârșirea unor alte infrac țiuni prev ăzute de Codul Penal :
nedenun țarea uno r infrac țiuni, omisiunea sesiz ării organelor judiciare etc.
9. Dreptul la t ăcere este dreptul persoanei de a men ține tăcerea cu privire la anumite informa ții
atunci când comunicarea lor ar leza anumite interese publice sau personale.
Astfel, î n Codul de procedură penală se prevede dreptul la tăcere al învinuitului și inculpatului. De
asemenea, Codul de procedură penală prevede că nu sunt obligate să depună mărturie soțul sau rudele
apropiate ale învinuitului sau inculpatului.
Tot în virtutea un ui asemenea drept se sus ține și necesitatea ca interceptarea și înregistrarea
audio -video a declara țiilor învinuitului sau inculpatului s ă fie realizate în condi țiile legii: legale, normale,
neprovocate, nevicitate de promisiuni, amenin țări sau violen țe, fără administrarea de substan țe ce
afecteaz ă consim țământul. Altfel, este afectat ă valoarea probatorie a acestor declara ții.
Se poate vorbi și despre dreptul și obliga ția la t ăcere a func ționarului public și al autorit ăților de a
nu comunica informa ții care sunt secrete de stat, secrete economice sau secrete profesionale.

Dreptul la propria imagine
Un alt drept important de care se bucură orice persoană fizică sau juridică în cadrul raporturilor
juridice de dreptul comunicării este dreptul la propria imagi ne.
Putem defini acest drept ca reprezentând dreptul oricărei persoane la protejarea propriei imagini
astfel încât aceasta să nu -i fie lezată prin prejudicii materiale sau morale .
Reglementarea acestui drept se realizeaz ă în mod indirect în articolul 30 al. 6 din Constitu ție care
prevede c ă libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, via ța particular ă a persoanei
și nici dreptul la propria imagine.
În ceea ce privește sensul termenului de „imagine” utilizat, acesta semnifică reflectar ea în
conștiință a unei realități. Atunci când vorbim despre imaginea unei persoane, desigur că sensul este acela
de reflectare în conștiință a însușirilor caracteristice respectivei persoane .
Dar, datorit ă faptului c ă însușirile unei persoane se pot refl ecta atât în con știința unui individ, cât și
în mentalul colectiv, putem distinge între imaginea individual ă, corespunz ătoare primei situa ții, și
imaginea socială , corespunzătoare celei de -a doua.
În opinia autorului V alerică Dabu, noțiunea de imagine a pe rsoanei subsumează alte noțiuni
importante :
– Onoarea , ce reprezint ă gradul de integritate moral ă, probitate, corectitudine, respectare a
îndatoririlor, etc;
– Reputa ția, ce const ă în respectul s au dezaprobarea fa ță de o persoan ă ca urmare a reflect ării
însușirilor sale în mentalul colectiv;
– Demnitatea , ce are două forme: demnitatea personală , adică gradul de autoritate morală
recunoscută persoanei de către colectivitate și demnitatea publică , adică gradul de autoritate instituită de
lege pentru înaltele funcții publice în vederea reflectării lor ca atare în mentalul colectiv13.
În legătură cu prejudiciile de imagine invocate în definiția oferită deptului la propria imagine,
trebuie să menționăm faptul că acestea pot avea atât o natură materială cât și una morală. Prejudiciile
materiale reprezint ă daune materiale sau b ănești constatate efectiv sau daune viitoare ce se estimeaz ă că
se vor produce. Prejudiciile morale reprezintă lezarea aptitudinilor și valo rilor care definesc ființa umană
ca realitate biologică și spirituală. Ca principiu, repararea pejudiciilor materiale stabilită printr -o sentință

13 Valerică Dabu, Op.cit. , p. 169.

14
civilă se poate face atât în natură, prin restituirea lucrului sau bunului, ori a unui lucru sau bun identic, cât
și prin echivalent bănesc. Prejudiciile de imagine au în principal un caracter nepatrimonial, moral, însă ele
pot fi însoțite și de prejudicii materiale.
Pe lâng ă protec ția civil ă a dreptului la propria imagine exist ă și o protec ție penal ă a acestui dr ept
prin incriminarea unor infrac țiuni precum : violarea de domiciliu, violarea secretului coresponden ței etc.

Curs 4
II.2. Drepturile și obligațiile agentului media

Agentul media este unul dintre subiecții comunicării, el intrând î ntr-o serie de raporturi juridice cu
ceilalți agenți ai comunicării în calitatea sa de liant al comunicării dintre individ și autoritate.
Informarea corectă, prin intermediul mass -media, este esențială pentru o cultură pluralistă și,
democratică. Pentru ca informațiile și opiniile care ajung către public să fie reale și oneste, presa trebuie
să fie liberă . Dacă se exercită presiuni evident că și informația își va pierde din obiectivitate, iar opiniile
pot deveni subiective.
Potrivit Constituției României pr ecum și legilor specifice în vigoare, când vorbim despre drepturile
și libertățile agentului media avem în vedere : Dreptul de acces la s ursa de informare; Dreptul de acces la
orice informație de interes public; Dreptul de a informa; Dreptul de a întreba ș i de a primi răspuns;
Liber tatea de a înființa publicații; Libertatea de exprimare; Libertatea de opinie; Dreptul și obligația la
protecția sursei.
1.Dreptul de acces la sursa de informare
Dreptul de acces la sursa de informare este un atribut esențial p entru realizarea dreptului la
informații, în special, și a dreptului comunicării, în general.
Dreptul de acces la sursele de informare a agentului media se fundamentează pe :
a) Dreptul la informație al oricărei persoane fizice sau juridice prevă zut de art. 31 din Constituție;
b) Dreptul la informație privit ca un serviciu public sa u privat, în slujba omului în general, prin
intermediul căruia se realizează atât dreptul la informație, cât și alte drepturi și libertăți fundamentale.
Chiar Constitu ția, în art. 31 pct. 4, prevede faptul că mijloacele de informare în masă pot fi servicii
publice sau private ce au obligația de a asigura o corectă informare a opiniei publice.
Serviciile publice sunt înființate prin lege și în baza legii, iar activitatea lor se desfășoară cu un
personal public. Serviciile de informare private sunt înființate de particulari, cu fonduri private și
acționează pe principiile de drept privat, urmărindu -se atât informarea corectă, cât și profitul obținut din
efectuarea acestui serviciu.
Conform art. 31 pct.5 din Constituția României serviciile publice de radio și televiziune trebuie să
garanteze, grupurilor sociale și politice importante, exercitarea dreptului la antenă . Consiliul Național al
Audiovizualului emite decizii în car e sunt specificate condițiile de accesibilitate la posturile de radio și
televiziune, forma, conținutul și programul emisiunilor electorale. Așadar C.N.A -ul veghează la
respectarea legilor în ceea ce privește dreptul la antenă, iar în cazul încălcării legi i sau deciziilor, C.N.A.
poate aplica sancțiuni stabilite de legea audiovizualului.
Sursele de informare pot fi :
 oficiale
 neoficiale.
Sursele oficiale sunt, în general: instituțiile și autoritățile publice ș i cele specializate ca de exemplu
Registrul Comerțului, Serviciul de Stare Civilă, Arhivele Naționale, Serviciul de Evidență a Populației,
Serviciile de Statistică, Inspectoratele preventive în domeniul medical etc.
Dreptul de acces la sursele oficiale de informare este reglementat și garantat chiar de Constituția
României unde se prevede expres :
 obligația autorităților publice de a informa nemijlocit și corect cetățenii prin intermediul

15
mass -media (art.31 al.2);
 dreptul organizațiilor legal constituit e să adreseze petiții (art.51 pct.2);
 obligația autorităților publice de a răspunde la petiții în termenele și condițiile legale
(art.51 pct.4);
 liberul acces la justiție a oricărei persoane lezate în drepturile sale inclusiv în dreptul de
acces liber la sursele oficiale de informare (art.21)
Articolul 9 din Rezoluția nr.1003/1993 cu privire la etică jurnlistică prevede faptul că autoritățile
publice nu trebuie să se considere proprietari ai informației.
În afară de aceste surse oficiale mai există și alte surse autorizate menite să distribuie material de
interes jurnalistic cum ar fi: agențiile de presă, detectivi, societățile de consultanță etc. Raporturile
juridice create între acestea și agentul media sunt reglementate de normele dreptului privat, în special ale
dreptului civil și comercial.
Sursele neoficiale – aici nu există reglementări speciale, aplicându -se dispozițiile generale ale legii.
Accesul la aceste surse neoficiale este nelimitat, putând fi îngrădit doar de voința unilaterală a sursei și de
calitățile agentului media de a o determina să -i comunice.
Dreptul de acces la sursele de informare este limitat, potrivit documentelor internaționale și
Constituției României, de norme legale care guvernează secretul de stat, secretul de serviciu, s ecretul
profesional.
2.Dreptul de acces la orice informație de interes public
Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 reglementează liberul acces la informațiile de interes public .
Legea cuprinde dispoziții privind asigurarea și organizarea accesului la infor mațiile de interes public,
procedura de solicitare și obținere a informațiilor de la autoritățile publice, limitele și excepțiile dreptului
la informație, dispozițiile speciale privind accesul mijloacelor de comunicare în masă la informațiile de
interes pu blic, precum și sancțiunile corespunzătoare.
Prin informațiile de interes public , așa cum rezultă din art. 2 lit. b, se înțelege orice informații care
privesc autoritățile publice sau rezultă din activitățile autorităților publice sau instituț iilor publice
indiferent de formă sau modul de exprimare . Dar, aria informațiilor de interes public este mult mai vastă,
ea cuprinzând nu numai activitățile autorităților sau instituțiilor publice, ci și orice altă informație de
interes general al societăț ii. O informație de interes public trebuie să urmărească prezentarea intereselor
generale ale publicului la un anumit moment, într -un anumit context și modul în care aceste interese pot fi
satisfăcute. Ansamblul intereselor ce pot afecta societatea pot fi uneori opuse intereselor private sau de
grup. Necesitatea siguranței naționale, a ordinii, sănătății și moralei publice, chiar și ale economiei de
piață, presupun ca unele informații de interes general să fie secrete pentru un timp.
Tot ceea ce afectează m odul de exercitare a unei funcții publice sau demnități publice, chiar și din
domeniul vieții private intime, trebuie adus la cunoștința celor care l -au ales sau l -au numit pe
funcționarul sau demnitarul public respectiv.
3.Dreptul de a informa
Dreptul d e a informa al agentului media este un drept subiectiv -obiectiv, deci o obligație și un drept
subiectiv care îi permite alegerea informației, pe care o publică discreționar sau chiar nepublicarea
informației. Nu trebuie confundat cu liber tatea de exprimare pentru că aceasta din urmă nu conține și o
obligație.
Dreptul de a informa este o componentă fundamentală fără de care dreptul la informație nu se poate
realiza. Agentul media are obligația de a prezenta, în limitele legii, informațiile de interes public , cu
respectarea regulilor protecției secretului de stat, secretului profesional și de serviciu, precum și a
drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului. Am arătat că aceeași obligație a agentului media
există și în cazul informațiilor din vi ața privată a demnitarilor ori a funcționarilor publici care ar putea
afecta modul de exercitare a demnității sau funcției publice.
4.Dreptul de a întreba și a primi răspuns

16
Acest drept este strâns legat de dreptul de acces la sursele de informare oficiale sau neoficiale și
este prevăzut în Constituția României.
Dreptul de a întreba și a primi răspuns are la bază :
 obligativitatea agentului media de a informa corect opinia publică care pentru obținerea unei
informații corecte trebuie să întrebe și să pri mească răspuns (art. 31 al. 4);
 obligativitatea autorităților publice de a informa corect cetățenii (art. 31, al. 2) (aici însă
agentul media acționează în numele cetățenilor în exercitarea dreptului de a întreba și primi răspuns, față
de situația când e l are obligația de a informa corect, când dreptul de a întreba și primi răspuns este
exercitat în numele celor pe care îi reprezintă).
5. Libertatea de a înființa publicații
Potrivit prevederilor constituționale orice persoană este liberă să înființeze pu blicații. Asigurarea
exercițiului efectiv al acestei libertăți exclude posibilitatea, din partea statului, de a supune publicațiile
unui regim de autorizare discriminatoriu sau obligarea acestora la plata de cauțiuni.
Art.30 pct.3 din Constituție prevede : ”libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații”.
Cetățenii se pot asocia liber în sindicate, partide politice sau alte forme de asociere și nicio publicație nu
poate fi suprimată. Suprimarea unei publicații, cu alte cuvinte scoaterea ace steia în afara legii, constituie o
prohibiție absolută, indiferent de motivele ce ar putea fi invocate de stat pentru argumentarea acestei
măsuri. Nici comiterea repetată a celor mai grave infracțiuni de presă nu ar justifica desființarea
definitivă, pe ca le judecătorească sau prin act normativ, a unei publicații.
Constituția actuală nu conține dispoziții exprese cu privire la suspendarea publicațiilor , însă
posibilitatea instanței de a lua o astfel de măsură rezultă din interpretarea art. 30, pct. 4, care interzice
doar suprimarea publicațiilor.
Spre deosebire de suprimare, care este o sancțiune definitivă, suspendarea este o măsură temporară
ce poate fi luată de instanță în cazurile grave de încălcare a limitelor libertății de exprimare și constă în
interz icerea dreptului de a publica pe o anumită perioadă de timp. Măsura suspendării poate fi privită și ca
o sancțiune economică, lipsind publicația de resursele financiare rezultate din vânzări, însă autoritatea
publică poate folosi procedura suspendării și c a pe o formă de cenzură dat fiind faptul că informația de
presă este perisabilă, iar includerea acesteia în paginile publicației, după o perioadă de timp, nu ar mai
avea nici un efect.
Suspendarea publicației, fiind o restrângere de drepturi, se poate apli ca doar cu respectarea art. 53
din Constituție și în condițiile strict prevăzute de acesta:
– numai prin lege și în condițiile legii;
– numai dacă se impune;
– în unul din cazurile: apărarea siguranței naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice; a
depturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei
calamități naturale sau ale unui sinistru deosebit de grav;
– restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat -o și nu poate ati nge însăși
existența dreptului sau libertății.
În domeniul audiovizualului, prin Legea nr.48/1992, s -a înființat Consiliul Național al
Audiovizualului, autoritate publică autonomă care își exercită atribuțiile potrivit prevederilor legii
Audiovizualului nu mărul 504/2002.
6. Libertatea de exprimare
Libertatea de exprimare este acea libertate garantată de Constituție, potrivit art.30, prin care orice
persoană fizică sau juridică, inclusiv agentul media, își poate exterioriza gândurile, creaț iile, opiniile,
credințele sau transmite informațiile prin viu grai, imagini, sunete ori prin orice alte mijloace.
Libertatea de exprimare este un drept inviolabil . Se poate afirma că nu poate fi vorba de
democrație dacă cetățenii nu au dreptul să -și expri me propriile opinii sau concepții prin viu grai
(libertatea cuvântului) sau prin presă (libertatea presei).

17
Libertatea de exprimare, indiferent de forma acesteia, este limitată mai mult sau mai puțin în
funcție de mediul privat sau public de exprimare, pre cum și de consecințele acesteia. De exemplu,
libertatea cuvântului este nelimitată în mediul intim, dar în mediul familial este limitată de o serie de
reguli de morală și bună cuviință. Libertatea cuvântului constituie, în același timp, un mijloc eficient de
participare a cetățenilor la viața socială precum și un mijloc de dezvoltare a conștiinței civice. Exprimarea
opiniilor și creațiilor, prin presă, rămâne partea cea mai consistentă a libertății de exprimare
În Constituție sunt prevăzute explicit o serie de limite ale acesteia. Astfel, art. 30 punctul 6
precizează că liberatea de exprimare nu poate să prejudicieze demnitatea, onoarea, viața particulară a
persoanei precum și dreptul la propria imagine. Punctul 7 prevede că sunt interzise: defăimarea țării și a
națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la
discriminare, separatism teritorial sau violență publică și manifestările obscene, contrare bunelor
moravuri.
Și art.10, pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat prin
Legea 30/1994, prevede anumite îndatoriri și responsabilități, inclusiv ale pr esei, în exercitarea libertății
de exprimare.
7. Libertatea de opinie
Libertatea de opinie , inclusiv a agentului m edia, este reglementată în art.29 al Constituției
României sub denumirea de “ libertatea conștiinței ”. Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea
credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adop te o opinie
ori să adere la o credință religioasă contrar convingerilor sale.
Opiniile sunt de fapt comentarii, reflecții asupra unor idei generale sau observații personale cu
privire la o informație. Ele au un caracter subiectiv și trebuie exercitat e într -o manieră onestă .
Astfel, agentul media are obligativitatea :
 să-și prezinte opinia clar și cu onestitate;
 opinia să nu urmărească scopuri ilegale;
 opinia să nu instige la săvârșire de infracțiuni;
 opinia să nu urmărească interese ilegitime prin mijloace legitime;
 opinia să nu aibă la bază acte de corupție, șantaj etc.;
 prin prezentarea opiniei sale să nu defăimeze .
8. Dreptul și obligația de protecție a sursei
Așa cum am precizat când am vorbit despre drepturile perso anei, există un drept subiectiv al sursei
de a-i fi protejată identitatea, drept la care numai persoana în cauză poate renunța.
La nivelul agentului media acest drept se manifestă în același timp ca o obligație profesională
conform prevederilor art. 91 din Legea 8/1996. De aceea jurnaliștii pot și trebuie să refuze divulgarea
identității sursei lor împotriva oricăror presiuni ale angajatorilor sau ale autorităților publice, cu excepția
situațiilor strict prevăzute de lege când dezvăluirea sursei devine obli gatorie.
Dezvăluirea sursei sale de către agentul media fără consimțământul acesteia și fără a fi realizate
situațiile excepționale când dezvăluirea este obligatorie atrage răspunderea juridică a agentului media
pentru prejudiciile cauzate sursei.

Curs 5
II.3. Drepturile și obligațiile autorităților publice

Autoritățile publice sunt structuri ale statului care prestează servicii de interes public. Pentru
dreptul comunicării interesează acele atribuții și obligații ale lor ce sunt necesare pentru realizar ea
dreptului la informație al persoanei. Autoritățile publice au atât un drept la informație, ca orice altă
persoană, cât și o serie de drepturi și obligații cu implicații asupra dreptului la informație a persoanei și al

18
mass -media.
Aceste obligații sunt r eglemantate atât prin acte normative internaționale cât și prin relgementări
constituționale și legi aparținând dreptului românesc. Astfel, putem menționa aceeași prevedere a art. 9
din Rezoluția 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei conf orm căreia autoritățile
publice nu trebuie să se considere proprietari ai informațiilor.
Și pe plan intern s -a pus accentul pe accesul cât mai larg al persoanelor la informațiile deținute de
autoritățile publice, cu unele excepții.
Constituția României, în art.31 pct.2 prevede: „Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le
revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra
problemelor de interes personal”.
Prevederile constituționale sunt detaliate ș i completate prin Legea accesului la informațiile de
interes public, nr. 544/2001 . Aceste prevederi instituie obligații în seama autorităților și instituțiilor
publice. Înainte de a prezenta aceste obligații, oferim o caracterizare a noțiunilor de „autorit ăți publice”,
respectiv „instituții publice”.
Autoritățile publice – toate structurile statului înzestrate cu putere publică în domeniul legiferării,
administrației publice, în domeniul judecătoresc sau constituțional (Președinte, Parlament, Guvern,
Minist erul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituțională etc.) .
Instituțiile publice – organe înzestrate de stat cu competențe, personal, mijloace materiale,
financiare și personalitate juridică, în scopul satisfacerii unor interese publice fără a putea uza de
mijloace legale de constrângere (Academia Română; Institute de Cercetare ale Statului , Universități etc.).
În legislația românească s -a instituit principiul fundamental al accesului liber și neîngrădit la
informațiile de interes publi c. Conform acestui principiu legiuitorul a prevăzut pentru autoritățile și
instituțiile publice următoarele obligații :
1) Obligația asigurării efective a accesului la informații prin măsuri organizatorice, materiale,
financiare și umane (compartimente spe cializate de informare și relații publice sau vor desemna pesoane
cu atribuții în acest domeniu, precizate în regulamentul de organizare și funcționare a autorității sau
instituției publice respective; un purtător de cuvânt etc.).
2) Obligația înregistră rii cererilor de informații de interes public . Atât cererile verbale, cât și
cele scrise trebuie să fie înregistrate în ziua când au fost făcute pentru că în raport de acestea sunt anumite
efecte juridice, drepturi și obligații.
3) Obligația de a răspund e celor care au solicitat informația de interes public. Informațiile de
interes public solicitate verbal de către mijloacele de informare în masă, vor fi comunicate, de regulă
imediat sau în cel mult 24 de ore. La solicitarea scrisă a informațiilor de int eres public se răspunde în
termen de 10 zile sau cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcție de dificultatea,
complexitatea, volumul lucrărilor de documentare și de urgența solicitării.
4) Obligația motivării refuzului comunicării info rmațiilor solicitate, motivație care trebuie să se
fundamenteze pe lege, Constituție și documentele internaționale la care România a aderat. Refuzul
motivat se comunică solicitantului în termen de 5 zile de la primirea petițiilor.
5) Obligația de a preciz a condițiile și formele în care are loc accesul. Este în special o obligație
pentru funcționarii din cadrul compartimentelor de informare și relații publice cu privire la informațiile
solicitate verbal.
6) Obligația de a organiza periodic, de regulă o dat ă pe lună, conferințe de presă , pentru
aducerea la cunoștință a informațiilor de interes public. Autoritățile și instituțiile publice trebuie să
informeze în timp util mass media asupra acestor conferințe .
7) Obligația să acorde, fără discriminare, ac reditare reprezentanților mijloacelor de
informare în masă . Autoritățile publice pot refuza acordarea acreditării sau pot retrage acreditarea unui
ziarist numai pentru fapte care împiedică desfășurarea normală a activității autorității publice și care nu
privesc opiniile exprimate în presă de respectivul ziarist în condițiile și în limitele legii. Refuzul acordării

19
acreditării și retragerea acreditării unui ziarist se comunică în scris și nu afectează dreptul organismului de
presă de a obține acreditarea pe ntru un alt ziarist.
8) Obligația să efectueze cercetarea administrativă în cazul reclamației contra refuzului de a
furniza informația de interes public, iar dacă reclamația se dovedește întemeiată să comunice răspunsul
persoanei lezate în termen de 15 z ile de la depunerea reclamațiilor care va conține: informația de interes
public solicitată inițial, cât și sancțiunile disciplinare aplicate celor vinovați.
9) Obligația să nu permită accesul liber la următoarele informații : informațiile din domeniul
apărării naționale, siguranței și ordinii publice, dacă fac parte din categoria informațiilor clasificate;
informațiile privind deliberările autorităților, precum și cele care privesc interesele economice și politice
ale României, dacă fac parte din categoria informațiilor clasificate; informațiile privind activitățile
comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenței loiale;
informațiile cu privire la datele personale; informațiile privind procedura în timpul anchete i penale sau
disciplinare, dacă periclitează rezultatul anchetei sau se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol
viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane; informațiile privind procedurile judiciare, dacă
publicitatea acestora aduc e atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia
dintre părțile implicate în proces; informațiile a căror publicitate prejudiciază măsurile de protecție a
tinerilor.
10) Obligația să comunice din oficiu următoarele inform ații de interes public : actele normative
care reglementează organizarea și funcționarea autorității sau instituției publice; structura organizatorică,
atribuțiile departamentelor, programul de funcționare, programul de audiențe; numele și prenumele
persoan elor din conducerea autorității sau a instituției publice și ale funcționarului responsabil cu
difuzarea informațiilor publice; coordonatele de contact ale autorității sau instituției publice, respectiv:
denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e -mail și adresa paginii de Internet; sursele
financiare, bugetul și bilanțul contabil; programele și strategiile proprii; lista cuprinzând documentele de
interes public; lista cuprinzând categoriile de documente produse și/sau gestionate; modalitățile de
contestare a deciziei autorității sau a instituției publice.
11) Obligația să publice și să actualizeze anual un buletin informativ care va cuprinde
informațiile de interes public ce se comunică din oficiu. Aceste informații trebuie să fie afișate la sediul
lor sau publicate în mass -media, în public ațiile proprii și pe pagina de I nternet.
12) Obligația să dea din oficiu publicității un raport periodic de activitate , cel puțin anual,
care va fi publicat în Monitorul Oficial al României.
Așadar, am observat că în Constituția României și în Legea nr. 544/2001 se garantează dreptul
persoanei de a avea acces la orice informație și, implicit, obligativitatea autorităților publice de a pune la
dispoziția populației aceste informații. Există însă și un ele excepții cum sunt cele prevăzute de art. 53 din
Constituție, menite să protejeze siguranța națională, ordinea și morală publică, dreptul la viață intimă,
familială și privată. De asemenea art.31, pct.3 din Constituție prevede expres că “dreptul la info rmații nu
trebuie să prejudicieze siguranța națională și măsurile de protecție a tinerilor”.
Sub incidența dispozițiilor Constituționale, obligațiile autorităților publice , corelative dreptului la
informație, sunt limitate de diferite legi de protecție a informațiilor în interesul general al statului și al
națiunii, pentru a împiedica folosirea acestora în dauna interesului public.
Una dintre aceste legi este Legea siguranței naționale, nr. 51/1991 . Această lege prevede în art. 8
că activitatea de informaț ii pentru realizarea siguranței naționle se execu tă de către Serviciul Român de
Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază și structurile de informații ale
Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Justiției și Minister ului de Interne cu atribuții specifice
domeniului lor.
Activitatea de informații pentru realizarea siguranței naționale are caracter de “secret de stat”.
Informațiile legate de această activitate nu pot fi divulgate celor ce nu au dreptul legal de acces l a ele.
Această activitate nu poate să lezeze drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară,

20
onoarea sau reputația lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale. Cetățeanul ce se consideră lezat poate sesiza
comisiile permanete ale c elor două camere ale Parlamentului ce au atribuții în acest domeniu, conform
art. 16 din legea amintită.
Pentru protecția informației privind siguranța națională, în Legea nr. 51/1991 prin art.19 s-au
instituit unele infracțiuni referitoare la inițierea, o rganizarea sau constituirea pe teritoriul României a
unor structuri informative care pot aduce atingere siguranței naționale, sprijinirea în orice mod a acestora
sau aderarea la ele, deținerea, confecționarea sau folosirea ilegală de mijloace specifice de interceptare a
comunicațiilor, precum și culegerea și transmiterea de informații cu caracter secret ori confidențial, prin
orice mijloace, în afara cadrului legal. Art.21 instituie o altă infracțiune prin care este protejată informația
privitoate la viața particulară, onoarea sau reputația persoanelor.
Pentru a pune ordine în domeniul informațiilor de interes public a căror gestionare în interesul
public se face de către autoritățile împuternicite de lege, a fost adoptată Legea nr.182 din 12 aprilie 2002
privind protecția informațiilor clasificate.
Această lege, prin art.15 , lit. b , oferă o definiție a informațiilor clasificate ca reprezentând
“informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care datorită nivelurilor de
importanț ă și consecințelor care s -ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate,
trebuie să fie protejate ”.
Standardele naționale de protecție a informațiilor, se stabilesc de către Serviciul Român de
Informații numai cu acordul Autorității Națio nale de Securitate, în concordanță cu interesul național
precum și cu cerințele și recomandările N.A.T.O. În cazul unui conflict între normele interne privind
protecția informațiilor clasificate și normele N.A.T.O., vor avea prioritate normele N.A.T.O.
Pentru a preveni cauzarea de prejudicii prin folosirea necorespunzătoare a informațiilor clasificate,
persoanele care vor avea acces la acestea vor fi verificate în prealabil, cu privire la onestitatea și
profesionalismul lor. Protecția informațiilor clas ificate vizează: Protecția juridică; Protecția prin măsuri
procedurale; Protecția fizică; Protecția personalului care are acces la informațiile clasificate ori este
desemnat să asigure securitatea acestora ; Protecția surselor de informații .
Instituțiile ca re dețin sau utilizează informații clasificate vor ține un registru de evidență a
autorizațiilor acordate personalului, sub semnătură. Fiecare autorizație se verifică de câte ori este necesar
pentru a se garanta conformitatea cu standardele aplicabile func ției pe care respectivele persoane o ocupă.
Accesul în clădirile și infrastructurile informative în care se desfășoară activități cu informații
clasificate ori sunt păstrate sau stocate informații cu acest caracter este permis numai în cazuri autorizate.
Solicitarea certificatului de securitate pentru persoanele cu atribuții nemijlocite în domeniul protecției
informațiilor clasificate este obligatorie.
Clasele de secretizare ale informațiilor clasificate sunt: secrete de stat și secrete de serviciu.
Informațiile secrete de stat sunt acele informații care privesc securitatea națională, prin a căror
divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării .
Informațiile secrete de serviciu sunt acele informații a căror divulgare neautorizată este d e natură
să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat .

Informațiile secrete de stat
Nivelurile de secretizare ale informațiilor clasificate secrete de stat, se stabilesc în funcție de
importanța valorilor protejate și sunt :
-Strict secrete de importanță deosebită – informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură
să producă daune de o gravitate excepțională securității naționale.
-Strict secrete de stat – informațiile a căror divulgare neautorizată este de natu ră să producă daune
grave securității naționale.
-Secrete de stat – informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune
securității naționale.

21
Protecția juridică a informațiilor clasificate, se realizează printr -un ansamblu de nor me
constituționale și prin celelalte dispoziții legale în vigoare, care reglementează relațiile de protejare a
informațiilor clasificate.
Protecția prin măsuri procedurale se realizează prin ansamblul reglementărilor prin care emitenții
și deținătorii de informații clasificate stabilesc măsurile interne de lucru și de ordine interioară destinate
înfăptuirii protecției informațiilor.
Protecția fizică o constituie ansamblul reglementărilor obiectivelor de pază, securitate și apărare
prin măsuri și dispozit ive de control fizic și prin mijloace tehnice a informațiilor clasificate.
Protecția personalului presupune ansamblul verificărilor și măsurilor destinate persoanelor cu
atribuții de serviciu în legătură cu informațiile clasificate, spre a preveni și înlă tura riscurile de securitate
pentru protecția informațiilor clasificate. Documentul care atestă verificarea și acreditarea persoanei de a
deține, de a avea acces și de a lucra cu informațiile clasificate este certificatul de securitate .
În art.17 din L egea nr.182/2002 sunt prevăzute categoriile de informații ce se clasifică drept
informații secrete de stat . Sunt informații secrete de stat cele care reprezintă sau se referă la: sistemul de
apărare a țării și elementele de bază ale acestuia, operaț iile militare, tehnologiile de fabricație,
caracteristicile armamentului și tehnicii de luptă utilizate exclusiv în cadrul elementelor sistemului
național de apărare; cifrul de stat și alte elemente criptologice stabilite de autoritățile publice
competente ; datele, schemele și programele referitoare la sistemele de comunicații și la rețelele de
calculatoare speciale și militare, inclusiv la mecanismele de securitate ale acestora; activitatea de
informații desfășurată de autoritățile publice abilitate prin l ege pentru apărarea țării și siguranța
națională; mijloacele, metodele, tehnica și echipamentul de lucru, precum și sursele de informații
specifice, folosite de autoritățile publice care desfășoară activitatea de informații; relațiile și activitățile
exter ne ale statului român, care, potrivit legii, nu sunt destinate publicității etc.
Atribuirea nivelurilor de securizare a informațiilor cu prilejul elaborării acestora, se face de către
persoane care dețin demnități și funcții publice strict prevăzute de le ge în art.19 (Legea nr.182/2002).
De pildă, pentru informațiile secrete de importanță deosebită , caracterul actului îl stabilește
președintele României, președintele Senatului, președintele Camerei Deputaților, membrii Consiliului
Suprem de Apărare a Țări i, primul ministru, membrii Guvernului și secretarul general al Guvernului,
directorii Serviciilor naționale de informații și alții strict prevăzuți de lege.
Caracterul de informații strict secrete , se acordă de către cei care sunt împuterniciți pentru do meniul
informațiilor strict secrete de importanță deosebită precum și de către funcționarii cu rang de secretar de
stat, potrivit competențelor materiale ale acestora.
Categoria de informații secrete , se stabilește de către persoanele împuternicite pentru primele două
categorii mai sus arătate precum și de către funcționarii superiori cu rang de subsecretar de stat, secretar
general ori director general potrivit competențelor materiale ale acestora.
Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestație la autoritățile care au clasificat
informația respectivă, împotriva clasificării informațiilor, durata pentru care acestea au fost clasificate,
precum și împotriva modului în care s -a atribuit un nivel sau altul de secretizare.
În sub ordinea Guve rnului funcționează Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat
care organizează evidența listelor și a informațiilor din această categorie și a termenelor de menținere în
nivelurile de clasificare, a personalului verificat și avizat pent ru lucrul cu informațiile secrete de stat, și a
registrelor de autorizări.
Autoritățile publice întocmesc liste proprii cuprinzând categoriile de informații secrete de stat în
domeniile lor de activitate care se aprobă și se actualizeză prin Hotărâre a Gu vernului și care se comunică
serviciilor cu atribuții specializate de protecție a informațiilor.
Documentele cuprinzând informații secrete de stat vor purta pe fiecare pagină nivelul de secretizare
precum și mențiunea „personal”, când sunt destinate unor p ersoane determinate.
Informațiile clasificate potrivit legii pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului la solicitarea

22
motivată a emitentului, din oficiu, ori pe baza admiterii contestației, precum și în cazul hotărârii
judecătorești a instanței comp etente.
Potrivit art.24 pct.5 din Legea nr.182/2002, se interzice clasificarea ca secrete de stat a
informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcării legii, erorilor administrative,
limitării accesului la informațiile de interes publ ic, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale
vreunei persoane sau lezării altor interese legitime.
Autoritățile publice care elaborează ori lucrează cu informații secrete vor întocmi un ghid pe baza
căruia se va realiza o clasificare corectă și uniformă a acestora. Ghidul se aprobă personal și în scris de
către funcționarul superior autorizat să clasifice informațiile secrete de stat.
Accesul la informațiile secrete de stat este permis numai pe baza unei autorizații scrise , eliberate de
condu cătorul persoanei juridice care deține o astfel de informație, după notificarea prealabilă la Oficiul
Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat. Autorizația se eliberează pe niveluri de secretizare
și pe o durată de până la 4 ani.

Informați ile secrete de serviciu
Informațiile secrete de serviciu se stabilesc de către conducătorul persoanei juridice, pe baza
normelor stabilite prin hotărâre a Guvernului. Accesul la aceste informații se face pe bază de autorizații
scrise care se eliberează ș i gestioneză după procedura folosită și la informațiile secrete de stat.
Conducătorii autorităților și instituțiilor publice, ori agenților economici cu capital integral sau parțial de
stat sunt obligați să stabilească informațiile care constituie secrete de serviciu și regulile de protecție a
acestora, să coordoneze activitatea și să controleze măsurile privitoare la păstrarea secretului de serviciu,
potrivit competențelor, în conformitate cu normele stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Conform art.33 din Legea nr.182/2002, este interzisă clasificarea ca secrete de serviciu a
informațiilor care, prin natura sau conținutul lor, sunt destinate să asigure informarea cetățenilor asupra
unor probleme de interes public sau personal, pentru favorizarea sau aco perirea eludării legii sau
obstrucționarea justiției.
Persoanele fizice cărora le -au fost încredințate informații clasificate sunt obligate să asigure
protecția acestora, potrivit legii și să respecte prevederile programelor de prevenire a scurgerii de
informații clasificate. Aceste obligații se mențin și după încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau
profesionale, pe întreaga perioadă a menținerii clasificării informației. Persoana care urmează să
desfășoare o activitate sau să fie încadrată într -un loc de muncă ce presupune accesul la informații
clasificate va prezenta conducătorului unității un angajament scris de păstrare a secretului.
Încălcarera normelor privind protecția informațiilor clasificate atrage răspunderea disciplinară,
contravențional ă, civilă sau penală, după caz.