DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL PRINCIPIILE DREPTULUI COMERTULUI INTERNATIONAL ILIE ELENA AN: 2 IF, 1202 CUPRINS 1.Noțiunea principiilor dreptului… [614414]

Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir
Facultatea de Administrarea Afacerilor Internationale

PROIECT
DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL
PRINCIPIILE DREPTULUI COMERTULUI INTERNATIONAL
ILIE ELENA
AN: 2 IF, 1202

CUPRINS
1.Noțiunea principiilor dreptului comerțului internațional;
2.Identificarea principiilor după mai mulți autori
3.Principiul libertății comerțului
4.Principiul libertății convențiilor
5.Principiul concurenței loiale
6.Principiul egalității juridice a părților
7.Principiul bunei-credințe

1.Noțiunea principiilor dreptului comerțului internațional
Principiu provine de la latinescul principium, care înseamnă început, element fundamental.
Enciclopedia Larousse și alte dicționare enciclopedice definesc principiul drept izvor primordial, cauză
primară, punct de plecare, bază, temei. Larousse definește principiul drept regulă teoretică generală
care călăuzește conduita1.
Immanuel Kant susținea că principiile sunt produse ale intelectului pur (anticipații, postulate) sau
ale rațiunii pure (ideile). În opinia lui Constantin Noica a cunoaște principiile, înseamnă a cunoaște
lucrurile, iar în concepția lui Beaudant „ideile directoare sunt pentru gândire, ceea ce instinctele sunt
pentru animale”.
Profesorul Eugeniu Speranția a consacrat o lucrare de referință principiilor dreptului,
demonstrând importanța lor pentru toate ramurile dreptului. „Dacă dreptul apare ca un total de norme
sociale obligatorii atunci unitatea acestei totalități este datorită consecvenței tuturor normelor față de
un număr minim de principii fundamentale”.
În domeniul dreptului comerțului internațional, principiile dau unitate, coerența necesară
normelor, orientale spre dezvoltarea raporturilor ccomerciale în conformitate cu cerințele generale ale
progresului economic și social.
Principiile dreptului comerțului internațional sunt o reflectare a unor cerințe obiective ale
evoluției relațiilor comerciale și de cooperare economică internaționale, contribuind la statuarea
echilibrului necesar între drepturile unora și obligațiile altora.
În urma celor expuse mai sus, putem concluziona că principiile dreptului comerțului internațional
sunt acele idei călăuzitoare în procesul elaborării normelor juridice și aplicării lor în raporturile
comerciale și de cooperare economică și tehnico-științifică internaționale, care asigură concordanța
normelor cU cerințele dezvoltării obiective și echilibrate a acestor raporturi.
Așadar, principiile dreptului comerțului internațional sunt acele prescripțiuni fundamentale care
călăuzesc crearea și aplicarea normelor juridice în acest domeniu. Acțiunea principiilor are ca rezultat
asigurarea certitudinii în structurarea normelor dreptului comerțului internațional.
Faptul că la baza normelor dreptului comerțului internațional se află un set coerent de principii
dă participanților la raporturile comerciale garanția de care au nevoie contra imprevizibilității unor
reglementări emise cu ignorarea cerințelor obiective ale dezvoltării comerțului internațional. Totodată,
principiile sunt cele care călăuzesc legiuitorul în acțiunea sa prin care pune în concordanță nevoile
dictate de oportunitate cu cele de stabilitate, dând congruență sistemului normativ din comerțul
internațional.
Analiza experienței acumulate în evoluția relațiilor comerciale și cooperare economică și tehnico
-științifîcă internaționale a dus la concluzia că la baza dreptului comerțului internațional se află un set

coerent de principii care se completează unele pe altele, călăuzind procesul complex al elaborării și
aplicării normelor juridice în acest domeniu.
2.Identificarea principiilor după mai mulți autori
În literatura de specialitate există mai multe opinii cu privire la sistemul de principii care stau la
baza dreptului comerțului internațional, astfel Gorbuhov V.A.2 menționează următoarele principii ale
DCI :
1)Recunoașterea egalității comercianților care sunt reglementate de dreptul civil;
2)Inviolabilitatea proprietății private- proprietarul are drepturi absolute de a poseda folosi si
dispune de proprietatea sa;
3)Libertatea convențiilor, libertatea î ntreprinzătorilo r de a hotărî de sine stătător dacă dorec să
încheie contracte, cu cine dacă acest fapt nu este interzis de lege;
4)Interzicerea imixtiunii neîntemeiate în relațiile comerciantului
5)Realizarea fără obstacole a drepturilor civile;
6)Restabilirea în drepturi dacă ele au fost încălcate;
7)Apărarea pe cale judiciară a drepturilor încălcate;
8)Libertatea stabilirii anumitor norme.
Postovoi N. V.3 Menționează următoarele principii:
1.Libertatea comerțului
2.Libertatea încheierii contractelor comerciale
3. Legalității
4.Concurenței loiale și protecției împotriva monopolurilor
5.Influența exercitată de organele de stat și locale cu privire la o categorie aparte de relații (
creare, înregistrare, lichidare etc.)
6.Desfășurarea activității comerciale luînd în considerare cererea și oferta
7.Libertatea circulării mărfurilor, serviciilor și capitalelor .
Autorul rus Popondopulo V.F.4 menționează că pricipii speciale care ar fi specifice doar dreptului
comerțului internațional nu sunt, dar există doar o manifestare specială a principiilor dreptului civil în
sfera comerțului. La categoria principiilor , acest autor atribue:
-Principiul libertății contractuale care presupune posibilitatea subiecților de a acționa după
libera sa alegere, acest principiu poate fi exprimat prin expresia “este permis tot ce nu este
interzis de lege”. Aici acest autor incadreaz[ mai multe principii expuse de autorii de mai sus.
-Principiul egalității părților, care derivă din dreptul civil, subiecții nu se supun adică nu se află
în subordinea nimănui nici chiar a statului dacă statu acționează ca ius gestiones. Egalitatea
Întreprinzătorilor indiferent de forma organizatorico-juridică și forma de proprietate, nu au
careva priorități
-Inviolabilitatea proprietății
-Libertății convențiilor (contractului)
-Principiul exercitării drepturilor fără piedici
-Principiul restabilirii drepturilor încălcate
-Principiul apărării drepturilor încălcate pe cale judiciară
În urma celor menționate, putem stabili următoarele pricipii de bază ale DCI:
1. libertății comerțului;
2. concurenței loiale;

3. egalității juridice a părților;
4. libertății convențiilor;5. bunei-credințe.
3.Principiul libertății comerțului
Principiul libertății comerțului constituie premisa esențială pentru desfășurarea normală a
circulației bunurilor, valorilor și cunoștințelor la scară planetară. EI dă expresie nevoii obiective de a se
înlătura toate obstacolele — de ordin economic, vamal, fiscal, administrativ sau politic — de natură sâ
stânjenească această circulație sau chiar să o ștranguleze pentru anumite state sau pentru
participanții la comerț aparținând anumitor state. În Constituție este menționat ,,statul trebuie să
asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producție".
Pe plan internațional, adâncirea interdependențelor economice între statele lumii în scopul
accelerării progresului economic general și al asigurării pentru fiecare participant a condițiilor minimale
de a ocupa un loc cât mai favorabil în diviziunea mondială a muncii face imperios necesară înlăturarea
oricăror discriminări sau bariere în calea schimbului liber de valori materiale ale diferitelor țări, abolirea
oricăror măsuri dc exacerbare a protecționismului, stabilirea unor taxe vamale de natură să stimuleze
importurile și exporturile de mărfuri, adoptarea unor politici fiscale rezonabile.
La nivel interstatal există preocupări constante atât în Europa cît și pe continentul Nord-American
de a se crea structuri organizatorice apte să asigure promovarea și extinderea libertății comerțului pe
arii geografice din ce în ce mai întinse. Asemenea preocupări își găsesc reflectarea în numeroase
acorduri internaționale multilaterale dintre care se detașează prin importanța și semnificația lor
actuală și de perspectivă cele ce fundează Uniunea Europeană, Zona Nord Americană de Liber Schimb,
precum și Actul final al Rundei Uruguay. Tratatul de la Roma din 5 martie 1957, Actul unic european din
17 și 28 februarie 1986 și Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992 constituie suportul principal al
integrării europene pe multiple planuri. În cuprinsul acestor convenții internaționale își găsește
consacrare și principiul libertății comerțului concretizat în: libera circulație a persoanelor și libera
concurență.
Țările de pe continentul Nord-American (SUA, Canada și Mexic) au perfectat Tratatul Nord-
American de Liber Schimb (North American Frec Trade Agrecment — NAFTA) intrat în vigoare la 1
ianuarie 1994. Principalul obiectiv urmărit de Tratat îl reprezintă desființarea barierelor tarifare și
reducerea celor netarifare în comerțul dintre SUA, Canada și Mexic creându-se astfel o piață de 300
milioane locuitori reprezentând unul din cele mai im portante blocuri economice și comerciale ale lumii
după cel de-al doilea război mondial.
Privilegiile exclusive trebuie eliminate deoarece profitul rămîne în miinile unora , nerăspîndindu-
se îndeajuns.
Libertatea de a revinde pentru a cîștiga. Nimeni nu se angajează într-o afacere comercială, fără
interes de a cîștiga, iar acest cîștig rezultă din vînzarea produselor dar mai ales din revînzarea lor.
Cîștiga mai mult cel care comercializează propriile produse.
-Dezvoltarea capacităților naționale pentru ca printr-o industrie proprie să se poată vinde nu
numai materii prime dar și produse finite;
-Un echilibru al balanței comerciale, așa încît exporturile să depășească importurile;
-Împrumuturile externe să se facă în scopul producerii dar nu consumului;

Politica monopolistă contravine principiului libertății comerțului. Acest fenomen atrage creșterea
prețurilor și scăderea calității.
4.Principiul libertății convențiilor
Principalele instrumente juridice prin care se concretizează raporturile juridice de comerț
internațional sunt contractele comerciale internaționale și titlurile de valoare. Și unele și
altele dau expresie voinței juridice a subiecților de drept implicați în asemenea raporturi, fiind
strict dependente de întinderea puterii decizionale a acelor subiecți de drept. Limitele puterii
lor de decizie sunt determinate prin dispozițiile imperative ale legii. Atare limite marchează
domeniul de aplicare a ceea ce doctrina juridică a numit corect principiul libertății convențiilor.
Acest principiu a primit consacrare legală în dreptul nostru prin dispozițiile de generală
aplicare ale art. 667 C.civ. RM5 care întregesc reglementările incidente asupra raporturilor de
comerț internațional.
Principiul libertății convențiilor exprimă regula potrivit căreia fiecare subiect de drept se
obligă prin propria lui voință, numai la ceea ce acceptă ca fiind in interesul lui și numai în
măsura în care dorește. Concret, acest principiu implică o multitudine de aspecte dintre care
cele mai semnificative par a fi următoarele:
— Orice contract, fie el chiar de comerț internațional, se încheie prin acordul de voință al
părților;
— Fiecare participant la raporturile de comerț internațional este liber să-și aleagă
partenerii contractuali și să negocieze cu aceștia condițiile de contractare astfel încât în
conținutul contractului să se regăsească interesele sale care să fie suficient de bine protejate
prin clauzele stipulate;
— Părțile sunt libere să determine, prin acordul lor de voință, natura juridică, obiectul și
conținutul contractului perfectat de ele;
— Pe parcursul executării contractului părțile sunt libere să modifice, prin acordul lor dc
voință, contractul, precum și să decidă rezilierea lui;
— Contractanții au libertatea să desemneze, de comun acord legea (fie română fie străină
) care să guverneze fondul și efectele contractului de comerț internațional intervenit între ei;
— De asemenea, în contractele comerciale internaționale părțile au libertatea unei
opțiuni și în ceea ce privește jurisdicția (de drept comun sau arbitrai) căreia înțeleg să supună
eventualele litigii generate de contractul lor. O asemenea opțiune implică și dreptul părților de
a alege între jurisdicția din statul uneia dintre ele și jurisdicția existentă într-un stat terț.
Simpla enumerare a aspectelor pe care le implică principiul libertății convențiilor cu
referire la operațiunile de comerț internațional demonstrează cu puterea evidenței că în acest
domeniu respectivul principiu dobândește valențe juridice suplimentare comparativ cu cele
care-i sunt proprii conform dreptului comun, împrejurarea complică însă problema, deoarece

pune inevitabil în discuție relația dintre lege și voință.
În contractele interne — după cum s-a remarcat în doctrina juridică primatul legii față de
acordul de voință al părților contractante constituie un adevăr de multă vreme și definitiv
câștigat. Situația este insă diferită în contractele comerciale internaționale deoarece aici
puterea creatoare a voinței părților este controversata. Situația este î nsă diferită în
contractele comerciale internaționale deoarece aici puterea creatoare a voinței părților este
controversata.
Două concepții diametral opuse s-au format și se confruntă cu referire la această problemă, și
anume:
A) Concepția subiectivă . În esență consideră că izvorul primordial al drepturilor și
obligațiilor convenite prin contract este acordul de voință al părților . Puterea sa creatoare de
efecte juridice se manifestă independent de orice lege care să-i recunoască și să-i confere
validitate. Această împrejurare generează consecința că partenerii contractuali pot decide de
comun acord să sustragă contractul lor de sub incidența oricărui sistem juridic național, spre a
-i supune fie lui lex mercatoria universale, fie principiilor de echitate.
Criticile acestei teorii:
a) Stipulațiile contractuale oricît ar fi de numeroase și de cuprinzătoare nu pot avea caracter
exhaustiv. De aceea, referirile subsidiare la o legislație determinată sunt indispensabil necesare
în contractul de comerț internațional pentru completarea lacunelor existente în conținutul
acestuia. În absența unor asemenea referiri raporturile dintre părți riscă să rămână cu lacune
de reglementare neacoperite, ceea ce ar fi de natură să creeze confuzii și incertitudini.
b) Contractul fiind inopozabil terților, raporturile dintre aceștia și părți suferă, în absența unei
legi naționale care să le determine parametri juridici, fiind total nedeterminat.
c) înlăturarea oricărei legi naționale lasă organul de jurisdicție fără criterii de apreciere cu
privire la existența și valabilitatea contractului atunci când se contestă însăși această existență
sau această valabilitate.
d) Lex mercatoria universalis — concept ce subsumează întreg ansamblul de uzanțe practicate de
comunitatea comercianților – este incompletă și fragmentară, pe de o parte, iar pe de altă parte nici nu
are valoare de lege în sensul propriu al cuvântului. De altfel lex mercatoria universalis este lipsită de
orice sancțiune juridică — excepția boicotului economic care se fundează pe deontologia profesională
— și prin consecință ca nu poate constitui o ordine juridici de sine-stătătoare, aptă să asigure eficiență
juridică contractului comercial internațional.
e) În fine, nici echitatea nu poate constitui o soluție adecvată pentru a complini absența legii ca factor
de reglementare a rapor turilor de comerț internațional, deoarece asemenea raporturi sunt susceptibile
de a fi supuse echității numai dacă o asemenea opțiune este permisă de legea aplicabilă operațiunii
litigioase. Se ajunge astfel finalmente tot la lege care este și rămâne sursa primară. Cât privește
autonomia de voință care, prin ipoteză ar exclude ex proprio vigon aplicarea legii, aceasta rămâne într
-un plan secundar neputând fi luată în considerare decât în strânsă corelație cu legea.

Un contract comercial internațional se poate impune respectului părților numai dacă se
conformează unui anumit sistem de drept și nicidecum atunci când ar fi privit ca o entitate juridică
independentă de orice lege.
Prin urmare, părțile nu au de ales între lege și echitate sau între lege și altceva (fie acest altceva
chiar lex mercatoria universalis ), ci au de ales între diferite legi naționale, căci contractul lor nu poate
exista în afara legii, iar opțiunea lor nu poate fi exercitată cu privire la lege.
B) Concepția obiectivă . Susține, în toate variantele sale , primatul legii asupra voinței . Voința
individuală nu poate avea efect creator în afara legii, sau peste lege. Cât privește clauza de electio iuris s
-a arătat pe bună dreptate că părțile pot desemna legea contractului lor numai grație faptului că o
atare opțiune le este permisă de legea forului.
Libertatea convențiilor se analizează astfel în raporturile de comerț internațional ca o autonomie
derivată, iar nu ca o autonomie primordială. Întotdeauna ea este consacrată de ordinea juridică
națională, deoarece nu poate exista în afara unei asemenea ordini.
Urmează deci să conchidem ca teoria obiectivă privind raportul dintre lege și voință oferă
soluția corectă a problemei care-și găsește o explicită confirmare atît prin unele dispoziții normative
din legislațiia României, cât și prin dispoziții similare din legislațiile altor țări.

5.Principiul concurenței loiale
Concurența în schimburile comerciale a constituit dintotdeauna un factor de progres economic.
Din cele mai vechi timpuri au fost puse în evidență atît virtuțile, cît și riscurile concurenței. Concurența
nu de puține ori agresivă între participanții la comerțul internațional a avut un rol hotărîtor: în
dezvoltarea meșteșugurilor, în înflorirea unor localități și chiar în dezvoltarea unor popoare și regiuni
ale lumii.
Concurența constă într-o competiție pe piață între cei care practică sau exercită activități
asemănătoare. Pentru a pătrunde și mai ales pentru a se menține pe piață ei trebuie să depună
eforturi pentru a crea preu mai bine și cu prețuri tot mai acceptabile.
Concurența comercială este o confruntare în acele domenii și sectoare în care diversitatea
agenților economici este permisă, dar nu și în acelea care sunt sustrase concurenței. Este vorba despre
o confruntare în plan economic, cu mijloace economice.
Eliminarea confruntării, a competiției din relațiile comerciale internaționale, prin mijloace
administrative sau prin alte mijloace, duce asa cum a demonstrat și demonstrează și astăzi experiența
la pierderi economice importante, la reducerea sau dispariția valorilor.
Se înțelege că atunci cînd concurența comercială internațională se execută în conformitate cu
uzanțele comerciale oneste, deci cu bună credință în sensul respectării normelor deontologice ale
profesiei de comerciant suntem în prezența unei concurențe loiale . În condițiile liberalismului
comercial, și-au făcut însă, loc acte și fapte contrare uzanțelor cinstite în activitatea comercială și
industrială generate de tendința de a obține profit cît mai mare cu orice mijloace acte și fapte care
definesc concurența neloială la cere s-a recurs și continuă să se recurgă. În relațiile comerciale
internaționale se mai întălnesc situații în care printr-un contract de sine stătător sau printr-o clauză de
neconcurență incluză în contract debitorul se obligă, temporar, să renunțe la competiția pe piață într-
un anumit deomeniu sau la o altă interdicție privind concurența. În cazul în care încalcă această
obligație, debitorul urmează să fie supus răspunderii contractuale specifice. Suntem în prezența unei
convenții anticoncurențiale , acceptată numai în măsura în care sunt respectate : p.libertății
comerțului și convențiilor; ordinea publică; bunele moravuri.
Fiind un principiu fundamental a DCI, concurența loială exercită următoarele funcții : a)fția de
garantare a desfășurării economiei de piață; b)fția de facilitare a liberei circulații a mărfurilor,
capitalurilor, serviciilor, persoanelor ; c)fția de stimulare a inițiativei.

6.Principiul egalității juridice a părților
Raportul de comerț internațional se bazează pe egalitatea juridică a părților. Fiecare parte
contractantă are libertatea să acționeze potrivit voinței sale convenind asupra modului în care
urmează să se deruleze operațiunile de comerț exterior în care se angajează. Este evident că principiul
egalității juridice își găsește expresia cea mai elocventă în exprimarea liberă a voinței părților. Actele
și faptele de comerț ce se concretizează in inițiative, opțiuni și decizii cu privire la circulația mărfurilor
și serviciilor implică în mod necesar voința părților. Orice inițiativă, opțiune și, cu atât mai mult, decizie
în operațiunile comerciale internaționale sunt acte de voință ale părților.
Având în vedere că schimburile de mărfuri și servicii se realizează cu intenția de a realiza
beneficii (profit), inițiativele, opțiunile și deciziile fiecărei părți implică un înalt grad de răspundere.
Într-un act de comerț internațional sunt în joc, nu de puține ori, valori deosebit de mari, care obligă la
analiză și evaluare a 1) șanselor și a 2) riscurilor implicate. Fiecare parte este, adesea în situația de a-
și angaja o bună parte din patrimoniu, dacă nu chiar întregul patrimoniu. De aceea, orice inițiativă,
opțiune sau decizie – ca acte majore de voință ale părților trebuie să se bazeze pe cunoașterea cât mai
exactă a situației de fapt și de drept, așa încît ambele părți să dobândească profitul scontat, iar
riscurile să fie cât mai mici sau chiar eliminate.
Raporturile ce iau naștere între agenții economici – persoane fizice și liridice – din diferite state, în
calitatea lor de participanți la comerțul intemațional, sunt raporturi de jure gestionis, adică de pe o
poziție de egalitate juridică a unei părți cu cealaltă parte, deoarece acestea acționează în relațiile
comerciale intemaționale ca subiecte de drept privat.
În cazul în care statul este implicat într-un contract comercial internațional sau într-un litigiu
contractual de comerț internațional, deși nu are calitatea de comerciant, statul efectuează acte și fapte
de comerț internațional. Participînd la operațiuni comerciale internaționale, în care are „ca partener o
persoană fizică sau o persoană juridică de drept civil (căci dacă partenerul ar fi fost tot stat, raporturile
juridice legate ar fi de domeniul dreptului public), acțiunea statului este considerată ca făcând parte
din domeniul acțiunilor de jure gestionis și nu din domeniul celor de iure imperii – și supusă ca atare
regulilor dreptului comercial internațional.
În acele raporturi în care statul acționează ca putere suverană – de jure imperii – în realizarea
politicii comerciale financiar-valutare, vamale etc., se stabilește o relație de subordonare a persoanelor
fizice și juridice străine. Raportările în care intră organele statului cu aceste persoane străine nu sunt
raporturi de drept comercial, ci raporturi de drept financiar, administrativ etc. adică raporturi ce țin de
domeniul dreptului public.
Principiul egalității juridice a părților în raporturile comerciale internaționale demonstrează
apartenența dreptului comerțului internațional, prin excelență domeniului privat . Este cazul
participării nu numai a persoanelor fizice și juridice, ci și a statului, ca unul din subiecte, acționând de
jure gestionis în raporturi de drept al comerțului internațional pe bază de egalitate juridică. În literatura
de specialitate și în documente juridice, egalitatea juridică a părților este definită nu numai ca un

principiu fundamental al dreptului comerțului internațional, ci și ca metodă de reglementare.
7.Principiul bunei-credințe
Atât în dezbaterile Organizației Mondiale a Comerțului și Comisiei Națiunilor Unite pentru Drept
Comercial Internațional, cât, mai ales, în procesul încheierii și realizării contractelor comerciale
internaționale, cu deosebire în ultimii ani, buna credință a fost și este invocată, clamată cu insistență,
subliniinduindu-se, de regulă argumentat, importanța pe care o are pentru finalizarea schimburilor de
mărfuri și servicii în condiții reciproc avantajoase.
Insistența fără precedent asupra bunei-credințe, frecvența ei tot mai mare în textele elaborate și
invocarea ei în practica relațiilor comerciale internaționale – nu demonstrează că a crescut gradul în
care este respectată, ci, dimpotrivă, că este tot mai puțin respectată și, nu de puține ori, încălcată cu
brutalitate.
În literatura de specialitate s-au acordat și se acordă spații largi principiului bunei-credințe,
atrăgîndu-se atenția asupra valențelor sale nu numai morale, ci și juridice. Buna-credință este
convingerea posesorului că are asupra lucrului ce posedă un drept de proprietate pe baza unui titlu
translativ a cărui invaliditate o ignoră.
În tranzacțiile comerciale internaționale concurența are un rol important în obținerea beneficiilor
(profitului). După cum am văzut, însă, libertatea de concurență își are limita în obiceiurile comerciale
cinstite care presupun buna credință. Aceasta obligă partenerii schimburilor comerciale internaționa le
să respecte un minimum de moralitate. Bună-credință în afacerile comerciale internaționale obligă atât
comerciantul, cât șî industriașul – implicați în competiția internațională pentru a obține un profit cât
mai mare – a. să se comporte în limitele moralității în derularea și finalizarea tranzacției; b. să nu
recurgă la acțiuni de natură a frauda partenerul, deoarece, chiar dacă câștigul este palpabil pe termen
scurt, pierderile sunt certe pe termen lung. Acei partici panți la raporturile comerciale internaționale,
care nu sunt de bună-credință pierd nu numai clienții, dar și piața de desfacere a produselor și își fac
un renume cu conotații negative. Odată limitele unui minimum de moralitate depășite concurența
devine neloeală și angajează răspunderea celui care a săvârșit actele susceptibile de o asemenea
calificare.
Acest principiu are legatură directă cu concurența neloială. După cum am văzut, buna-credință  
este un principiu general care călăuzește atât procesul elaborării normelor dreptului comerțului
internațional  cît și pe acela al aplicării lor. În normele privind schimburile comerciale internaționale și în
contractele privind tranzacțiile în acest domeniu se regăsesc stipulate și răspunderile pentru
încălcarea principiului bunei- credințe. Principiul bunei-credințe este considerat a fi atît de important în
relațiile comerciale internaționale, deoarece mai mult decît în cazul celorlalte principii pune în evidență
valorile morale ale comportamentului participanților la aceste relații, adăugîndu-le răspunderilor
juridice stipulate în aaplicarea sa de către organele competente pentru crearea ți aplicarea dreptului
comerțului internațional.

BIBLIOGRAFIE
1.CONSTITUȚIA RM din 29.07.1994 Publicat : 12.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 1
Data intrarii in vigoare : 27.08.1994
2.COD Nr. 1107 din 06.06.2002 Publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86    
art Nr : 661
3.Principiile UNIDROIT
4.Tratatul de la Roma din 5 martie 1957
5.Actul Unic European din 17 & 18 februarie 1986
6.Tratatul de la Maastricht din 1992
7.Tratatul Nord-American de liber schimb din 1994
8.Convenția de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale
9.Convenția de la Paris art.9 din 20 martie 1883 pentru protecția proprietății industriale ,
revizuită ulterior.
10.Dreptul Comerțului Internațional. Partea generală. Prof. Univ. dr. Dumitru Mazilu.
București 1999
11.Dreptul Comerțului Internațional. Partea generală I. Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu.
Lumina Lex