Dreptul Comercial

CUPRINS

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

1.1. Noțiunea și obiectul dreptului comercial

1.2. Corelația dreptului comercial cu alte ramuri de drept

CAPITOLUL 2. ÎNTREPRINDEREA COMERCIALĂ – FORMĂ JURIDICĂ A ACTIVITĂȚII COMERCIALE

2.1. Întreprinderea – principala formă a desfășurării activității comerciale

2.2. Comercianții – profesioniști, titulari ai întreprinderilor comerciale

2.3. Reglementarea juridică a societăților comerciale

2.4. Regulile speciale privind formarea și executarea obligațiilor în activitatea comercială

2.5. Principalele contracte folosite în activitatea comercială

CAPITOLUL 3. ELEMENTELE SPECIFICE ALE SOCIETĂȚII COMERCIALE ÎN CONDIȚIILE NOILOR REGLEMENTĂRI

3.1. Constituirea, formele și clasificarea societăților comerciale

3.2. Funcționarea, administrarea și conducerea societății comerciale

3.3. Consecințele juridice ale calității de persoană juridică a societății comerciale

3.4. Principalele cazuri de modificare a societății comerciale

3.5. Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale

3.6. Procedura insolvenței

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1.

NOȚIUNI PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

1.1. Noțiunea și obiectul dreptului comercial

Pentru stabilirea noțiunii dreptului comercial se impune precizarea noțiunii de „comerț”. Noțiunea de comerț este folosită în mai multe sensuri: etimologic, econonomic și juridic.

În sens etimologic, expresia de comerț provine din cuvântul latinesc commercium, care reprezintă o juxtapunere a cuvintelor cum și merx, și înseamnă operațiuni cu mărfuri.

În sens economic, prin comerț se înțelege activitatea ce constă în schimbul și circulația mărfurilor de la producător la consumator. Acesta este înțelesul noțiunii de comerț și în limbajul obișnuit. De aici și sintagmele de genul: comerț en gros, comerț en detail sau comerț cu amănuntul, comerț cu ridicata etc.

În sens juridic, noțiunea de comerț are un înțeles mult mai larg și cuprinde totalitatea operațiunilor de producere a mărfurilor, de interpunere în schimb și circulație a bunurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii.

Până la abrogarea Codului comercial, semnificația juridică a noțiunii de comerț se fundamenta, în principal, pe dispozițiile art. 3 din acest cod, care reglementau faptele de comerț. Între aceste fapte de comerț figurau nu numai operațiunile de vânzare-cumpărare, prin care se realizează circulația mărfurilor, ci și întreprinderile de fabrici și manufactură care privesc producerea mărfurilor și, de asemenea, operațiunile de prestare de servicii, precum operațiunile de bancă și schimb, operațiunile de asigurare, întreprinderile de comisioane, agenții și afaceri și operațiunile de executare de lucrări, cum sunt întreprinderile de construcții.

În contextul reglementărilor actuale, fundamentul actelor și faptelor specifice activității comerciale îl constituie prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Potrivit prevederior legale mai sus menționate, „în toate actele normative în vigoare, expresiile „activitate de comerț”, respectiv „fapte de comerț” se înlocuiesc cu expresia „activități de producție, comerț sau prestări de servicii”.

Desigur că norma legală nu constituie o simplă tehnică de înlocuire a expresiilor clasice de „acte de comerț” și „fapte de comerț”, ci are merintul de a stabili implicit conținutul juridic actual al acestor noțiuni. Dacă analizăm cu atenție, constatăm că mari schimbări nu s-au produs, deoarece în reglementarea Codului comercial, prin „fapte de comerț” se înțelegea tot activități de producție, de prestări servicii, de executare de lucrări și de interpunere în schimb și circulație a bunurilor. Singura modificare care s-a produs este cea privind sensul economic al noțiunii de comerț. Așa cum s-a văzut, textul art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, cuprinde în conținutul actelor și faptelor de comerț și termenul de „comerț”. Se are în vedere tocmai sensul economic al noțiunii de comerț, acela de interpunere în schimb și circulație a mărfurilor, adică operațiunile de cumpărare în scop de revânzare a bunurilor sau de vânzare după ce au fost cumpărate cu acest scop.

Așadar, în accepțiunea noului Cod civil, prin acte și fapte de comerț se desemnează activități de producție, comerț sau prestări de servicii. Trebuie reținut că legiuitorul a omis operațiunile de executare de lucrări, dar pe baza principiului aplicării legii prin analogie, executarea de lucrări va fi asimilată operațiunilor comerciale. De altfel, dacă profesionistul își organizează o întreprindere care are ca obiect realizarea unei activități în scopul executării de lucrări, fără îndoială că acesta are obligația de a se înregistra în registrul comerțului, dobândind astfel calitatea de comerciant, iar întreprinderea organizată de el este de asemenea o întreprindere economică, deci va avea caracter comercial.

Față de precizările de mai sus, putem defini dreptul comercial ca un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din activități de producție, comerț, prestări de servicii și executare de lucrări, precum și raporturilor juridice la care participă profesioniștii care au calitatea de comerciant.

Determinarea obiectului dreptului comercial este legată de sistemul adoptat ce legiuitor în reglementarea raporturilor juridice. în tehnica reglementării raporturilor comerciale există două sisteme: sistemul subiectiv și sistemul obiectiv.

În sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comercianților. În acest sistem, dreptul comercial este un drept al profesioniștilor| în sensul că se aplică tuturor persoanelor care au calitatea de comerciant. În acest sistem, dreptul comercial este „dreptul comercianților”.

În sistemul obiectiv, dreptul comercial cuprinde normele juridice aplicabile comerțului, adică acelor acte juridice, fapte și operațiuni, calificate de lege ca fapte de comerț, ca operațiuni comerciale, indiferent de persoana care le săvârșește. Astfel, în sistemul obiectiv, dreptul comercial este „dreptul comerțului”.

Diferența esențială între cele două sisteme de reglementare a dreptului comercial este că, în timp ce în sistemul subiectiv normele juridice se referă la persoanele care au calitatea de comercianți, în sistemul obiectiv normele juridice privesc în principal, operațiunile comerciale.

Codul comercial român a adoptat, ca tehnică de bază, sistemul obiectiv, deoarece în art. 3 erau enumerate operațiunile pe care le considera drept fapte de comerț. O consecință fundamentală a acestui fapt era că regulile Codului comercial se aplicau operațiunilor comerciale indiferent de persoana care le efectua, în sensul că priveau mai mult activitatea comercială decât comercianții.

Odată cu abrogarea parțială a Codului comercial se pune problema sistemului de abordare a raporturilor comerciale. În ceea ce ne privește, nu poate fi vorba decât de un sistem subiectiv, atâta vreme cât reglementarea ce enumera faptele de comerț a fost abrogată.

Sistemul subiectiv al dreptului comercial român își are fundamentul în prevederile art. 3 Cod civil și în cele ale art. 6 din Legea nr. 71/2011. Art. 3 C. civ. dispune „dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și alte subiecte de drept”.

În contextul actual al reglementării Codului civil, norma juridică se aplică cu prioritate subiectului de drept și în subsidiar raportului juridic, adică relației juridice. Prin comparare, dacă sub imperiul Codului comercial normele juridice priveau faptele, actele și operațiunile juridice, potrivit Codul civil, normele juridice se aplică cu precădere subiectelor de drept. Aceasta înseamnă că pentru a stabili norma juridică aplicabilă se impune mai întâi calificarea subiectelor de drept participante la raportul juridic.

Dacă subiectele raportului juridic au calitatea de profesioniști în accepțiunea Codului civil, atunci își vor găsi incidență normele juridice aplicabile profesioniștilor și, în cazul nostru, profesioniștilor comercianți, iar dacă subiectele raportului jridic nu pot fi considerate ca fiind profesioniști, atunci se vor aplica regulile dreptului comun. De exemplu, dacă subiectele raportului juridic sunt societăți comerciale, relațiilor juridice dintre acestea li se vor aplica cu prioritate Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului etc. Soluția este consacrată de însuși Codul civil, care, în art. 192 dispune „persoanele jridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile categoriei din care face parte. precum și celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel”. În ceea ce privește sistemul de reglementare a relațiilor comerciale trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care dispune „în cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil, referirile la comercianți se consideră a fi făcute la persoanele fizice, sau după caz, la persoanele juridice supuse înegistrării la registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului”. Art. 1 din Legea nr. 26/1990 enumeră categoriile de entități obligate să ceară înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comer- Acestea sunt: persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, societățile comerciale, companiile naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societățile cooperative, organizațiile cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și grupuri europene de interes economic cu sediul principal în România, precum și alte persoane fizice și juridice prevăzute de lege.

În completare, Legea nr. 71/2011, în art. 8 alin. (1) dispune că, noțiunea de ”profesionist” prevăzută la art. 3 C. civ. include categoriile de comerciant, întreprnzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a Codului civil. Așadar, atâta vreme cât. potrivit noului Cod civil, noțiunea de profesionist include și calitatea de comerciant, iar reglementările se referă la profesioniștii comercianți, suntem în prezența unui sistem subiectiv de reglementare a raporturilor comerciale. Drept dovadă stă și legislația specială referitoare la comercianți, precum Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, O.G. nr. 51/1 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin etc. Această legislație specială are în vedere, în principal, profesioniștii care au calitatea de comerciant persoană fizică sau persoană juridică.

Dreptul comercial, în actuala configurație legislativă, are la bază sistemul subiectiv de reglementare. În stabilirea sistemului de reglementare al Dreptului comercial merită a fi reținută și prevederea din art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia, în toate actele normative în vigoare, expresiile „acte de comerț”, respectiv „fapte de comerț" se înlocuiesc cu expresia „activități de producție, comerț sau prestări de servicii”. Aceasta înseamnă că, în completarea sistemului subiectiv de reglementare prin raportarea normelor juridice la calitatea de profesionist comerciant, vor fi avute în vedere și normele referitoare la activitățile de producție, prestări servicii, comerț și executare de lucrări, adică sistemul obiectiv. înseamnă că, în completarea sistemului subiectiv, ca tehnică de reglementare se folosește și sistemul obiectiv constând din normele referitoare la activitățile comerciale în accepțiunea noilobiei și biletului la ordin etc. Această legislație specială are în vedere, în principal, profesioniștii care au calitatea de comerciant persoană fizică sau persoană juridică.

Dreptul comercial, în actuala configurație legislativă, are la bază sistemul subiectiv de reglementare. În stabilirea sistemului de reglementare al Dreptului comercial merită a fi reținută și prevederea din art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia, în toate actele normative în vigoare, expresiile „acte de comerț”, respectiv „fapte de comerț" se înlocuiesc cu expresia „activități de producție, comerț sau prestări de servicii”. Aceasta înseamnă că, în completarea sistemului subiectiv de reglementare prin raportarea normelor juridice la calitatea de profesionist comerciant, vor fi avute în vedere și normele referitoare la activitățile de producție, prestări servicii, comerț și executare de lucrări, adică sistemul obiectiv. înseamnă că, în completarea sistemului subiectiv, ca tehnică de reglementare se folosește și sistemul obiectiv constând din normele referitoare la activitățile comerciale în accepțiunea noilor reglementări.

1.2. Corelația dreptului comercial cu alte ramuri de drept

Autonomia dreptului comercial nu exclude corelația lui cu celelalte ramuri ale dreptului; dimpotrivă, dreptul comercial se află în anumite raporturi atât cu subramuri ale dreptului privat, precum dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul comerțului internațional, cât și cu subramuri ale dreptului public, precum dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal etc.

Corelația dreptului comercial cu dreptul civil

Corelația dintre dreptul comercial și dreptul civil își are fundamentul în art. 3 C. civ., care prevede că dispozițiile acestuia se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil Cum, potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 71/2011, noțiunea de profesionist include și categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice, înseamnă că prevederile noului Cod civil se aplică și raporturilor dintre profesioniștii care au calitatea de comerciant sau realizează o întreprindere economică.

Se observă că dreptul comercial este un drept special ce cuprinde regulile specifice raporturilor comerciale, marea lor majoritate derogatorii de la dreptul comur. De aceea, unde normele reglementărilor comerciale nu prevăd și nu există uzante comerciale, se va apela la dispozițiile Codului civil și ale legilor civile.

Corelația dreptului comercial cu dreptul procesual civil

În dreptul comercial sunt reglementate și norme cu caracter procesual civil (de soluționare a litigiilor comerciale), ca de exemplu: Legea societăților comerciale, Legea registrului comerțului, Legea cambiei și biletului la ordin, Legea cecului, Legea privind procedura insolvenței etc. în consecință, cererile și procesele în materie comercială vor fi supuse normelor cuprinse în legile speciale comerciale, ar unde acestea nu prevăd, se vor aplica normele Codului de procedură civilă.

Corelația dreptului comercial cu dreptul comerțului internațional

Așa cum s-a subliniat în doctrină, dreptul comercial și dreptul comerțului inter- -ațional reglementează raporturile născute din săvârșirea faptelor de comerț. Diferența este că dreptul comercial reglementează raporturile de drept intern dintre zersoanele fizice și juridice de cetățenie/naționalitate română, iar dreptul comerțului internațional are ca obiect raporturile cu elemente de extraneitate, adică raporturile la care participanții aparțin unor jurisdicții străine. Rezultă că dreptul comerțului internațional se înfățișează ca un drept special fată de dreptul comercial, care este dreptul comun în materia raporturilor comerciale.

Corelația dreptului comercial cu dreptul administrativ

Corelația dreptului comercial cu dreptul administrativ se fundamentează pe intervenția statului în desfășurarea activității comerciale în vederea protejării intenselor consumatorilor. Reglementări cu caracter administrativ ce au legătură cu operațiunile comerciale sunt cele referitoare la: camerele de comerț și industrie; bursele de valori registrul comerțului; sancționarea faptelor care constituie activităti comerciale ilicite; combaterea concurenței neloiale; protecția consumatorilor, etc.

Corelația dreptului comercial cu dreptul fiscal

Activitatea comercială este prin natura ei o activitate lucrativă, producătoare de profit Din această cauză, există o strânsă legătură între dreptul comercial și dreptul fiscal, deoarece activitătile producătoare de profit se află sub incidența reglementărilor în materie fiscală.

Corelația dreptului comercial cu dreptul penal

Reglementările comerciale cuprind și norme de drept penal care incriminează anumite infracțiuni ce se săvârșesc în legătură cu desfășurarea activităților comerciale. Exemple de norme penale cuprinse în reglementările comerciale sunt cele cuprinse la art. 271-280 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale; cele de la art. 143-148 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

CAPITOLUL 2.

ÎNTREPRINDEREA COMERCIALĂ – FORMĂ JURIDICĂ A ACTIVITĂȚII COMERCIALE

2.1. Întreprinderea – principala formă a desfășurării activității comerciale

Codul comercial reglementa în art. 3 o serie de întreprinderi pe care le califica drept fapte de comerț. Astfel, erau considerate fapte de comerț întreprinderile de spectacole publice, întreprinderile de comisioane, agenții și oficii de afaceri, întreprinderile de construcții, întreprinderile de fabrică, de manufactură și imprimerie, întreprinderile de editură, librărie și obiecte, întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri etc.

Întrucât Codul comercial nu definea noțiunea de întreprindere, în doctrină au fost date mai multe definiții ale acesteia. Astfel, în concepția clasică a dreptului comercial întreprinderea a fost definită ca „un organism economic, în fruntea căreia se află o persoană numită întreprinzător, care combină forțele naturii cu capitalul și munca în scopul producerii de bunuri și servicii.”

În doctrina modernă a dreptului comercial. întreprinderea a fost definită ca un grup uman, coordonat de organizator scopul realizării unei activități comerciale. Într-o altă accepțiune, întreprinderea apare ca un organism economic și social; ea constituie o organizare autonomă a activități, cu ajutorul factorilor de producție (forțele naturii, capitalul și de către întreprinzător, pe riscul său, în scopul producerii de bunuri, execuție de lucrări și prestării de servicii în vederea obținerii de profit.

Sa observă că, în reglementarea Codului comercial român, noțiunea de întreprindere desemna o activitate organizată de o persoană fizică sau juridică pentru oferirea de bunuri și servicii, iar nu un subiect de drept. Calitatea de subiect de drept o avea întreprinzătorul, cel care organiza pe riscul său activitatea. Aceasta putea fi o persoană fizică, în cazul întreprinderii individuale, sau o societate comercială, în cazul întreprinderii societare.

Diferite acte normative cuprind și ele definiții ale întreprinderii. Astfel, Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, în art. 2 definește întreprinderea ca fiind „orice formă de organizare a unei activități economice autonomă patrimonial și autorizată, potrivit legilor în vigoare, să facă acte și fapte de comerț în scopul obținerii de profit, în condiții de concurență”.

O definiție legală găsim și în O.U.G. nr. 44/2008, art. 2 lit. f), potrivit căreia „întreprinderea economică este activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului

Codul civil actual a legiferat o nouă concepție privind sistemul de reglement a raporturilor juridice civile și comerciale, în sensul că a consacrat principiul unității de reglementare a raporturilor juridice patrimoniale și nepatrimoniale.

Art. 3 C. civ. prevede că dispozițiile lui se aplică și raporturilor dintre pr sioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept Potrivit dispozițiilor aceluiași art. 3 C. civ., sunt considerați profesioniști toți cei exploatează o întreprindere. în accepțiunea Codului civil, constituie exploata, unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ, observă astfel că în reglementarea Codului civil, desfășurarea unei activități or nizate și sistematizate califică această activitate ca fiind întreprindere, iar pers care o exploatează dobândește statutul juridic de profesionist.

Așadar, Codul civil a schimbat în mod fundamental concepția privind întreprinderea. Dacă în reglementarea Codului comercial, întreprinderea reprezentând categorie a faptelor de comerț obiective, Codul civil generalizează noțiunea întreprindere la toate activitățile cu caracter profesional. Pornind de la definiția dată întreprinderii de art. 3 C. civ, în literatura de specialitate au fost surprine principalele caractere ale întreprinderii:

noțiunea de întreprindere desemnează o activitate sistematic organizată, care se desfășoară permanent și potrivit unor reguli proprii.

organizarea activității are un caracter autonom; cel ce organizează activitatea este independent în luarea deciziilor.

activitatea este realizată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor, dobândind astfel calitatea de profesioniști.

obiectul activității organizate este producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri, prestarea de servicii, executarea de lucrări.

scopul realizării activității poate consta în obținerea unui profit sau realizarea unui scop nonprofit.

Așa cum s-a subliniat în doctrina recentă a dreptului comercial, în caracterizarea întreprinderii, criteriul esențial este scopul urmărit de persoana sau persoanele care organizează activitatea. Desfășurarea unei activități organizate, cu caracter profesional, în scopul obținerii unui profit, este proprie activității economice (comerciale). Aceasta înseamnă că o întreprindere al cărei scop este obținerea profitului. este o întreprindere comercială, economică, și dimpotrivă, întreprinderea având un scop nonprofit este o întreprindere civilă (necomercială).

Ca argument legal în susținerea divizării activităților organizate în funcție de scopul acestora în întreprinderi comerciale și întreprinderi civile (necomerciale) îl constituie dispozițiile art. 1 din Legea nr. 31/1990 care prevăd că în vederea desfătării de activități cu scop lucrativ, persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și pot constitui societăți comerciale. Nu încape îndoială că activitatea desfătată de o societate comercială se înfățișează ca o veritabilă întreprindere în semnificația juridică a acesteia reglementată de Codul civil. Așadar, activitățile societăților comerciale sunt întreprinderi comerciale deoarece se constituie și funcționează cu scop lucrativ, adică acela de obținere a unui profit.

Așa cum am arătat în rândurile anterioare, O.U.G. nr. 44/2008 consacră și ea o definiție a întreprinderii economice, desemnând prin aceasta activitatea economică resfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse finanțare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul inteprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Specificul întreprinderii economice reglementată de O.U.G. nr. 44/2008 constă în aceea că este destinată persoanelor fizice. Într-adevăr, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 44/2008, persoanele fizice pot desfășura activități economice în următoarele forme: individual și independent, ca persoane fizice autorizate, ca întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale și ca membru al unei întreprinderi familiale. Obiectul activității caracteristic întreprinderii economice consacrate de O.U.G. nr. 44/2008 este similar cu cel al întreprinderii reglementată de art. 3 C. civ., respectiv producerea și circulația bunurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii. Se deduce de asemenea din economia reglementării O.U.G. nr. 44/2008, că scopul desfășurării activității ce alcătuiește conținutul întreprinderii economice este obținerea de profit.

Întreprinderea comercială

Așa cum s-a remarcat în doctrina de specialitate, desfășurarea unei activități scooomice (comerciale) impune încheierea unor acte juridice și săvârșirea unor fapte juridice și operațiuni comerciale. În accepțiunea actualelor reglementări, aceasta înseamnă că întreprinderea economică (comercială) se realizează prin acte juridice, fapte juridice și operațiuni comerciale. Întrucât, privesc o întreprindere economică (comercială), aceste acte juridice, fapte și operațiuni economice pot fi denumite, convențional, acte juridice comerciale. Denumirea de acte de corr-er are și un fundament legal în dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 per-. punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil., care prevede că în toate actele normative în vigoare, expresiile „acte de comerț”, respectiv „fapte de comerț” se înlocuiesc cu expresia „activități de producție, comerț sau prestări servicii”.

Pornind de la actualele realități legislative, în literatura juridică de specialitate' actele juridice comerciale sunt definite ca fiind actele juridice, faptele juridice operațiunile economice prin care se realizează, de către un comerciant, activității economice privind producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, în cadrul unei întreprinderi economice (comerciale). Sunt evidențiate astfel și principalele caractere ale actelor juridice comerciale131:

actele juridice comerciale sunt actele juridice pe care le impune exploatarea unei întreprinderi economice (comerciale).

aceste acte juridice sunt săvârșite de către profesioniști, denumiți comercianții titulari ai întreprinderii.

actele juridice comerciale au ca obiect producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii.

actele juridice comerciale au drept scop obținerea unui profit.

În condițiile noului Cod civil, regimul juridic al actelor comerciale este acelas cu cel al actelor juridice civile, cu deosebirea că acestea pot fi săvârșite doar de ci titularii întreprinderilor economice (comerciale) și nu de către orice alte întreprinderi sau subiecte de drept civil. Codul civil cuprinde puține dispoziții derogatorii oe principiul unității de reglementare a raporturilor juridice civile și a raporturilor comerciale.

Sunt date ca exemple prevederile art. 1.297 C. civ. potrivit cărora: „Contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terțul contractului nu cunoștea și nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acționarului are această calitate, îl obligă numai pe reprezentant și pe terț, dacă prin lege nu se prevede altfel. Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează terțul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că titularul acesteia, terțul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite și împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împor reprezentantului”.

Cu privire la solidaritate, art. 1.446 C. civ. dispune: „Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi. În privința întârzierii în executarea obligațiilor art. 1.523 alin. (2 C. civ. dispune că debitorul se află de drept în întârziere în cazul în care „nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activitătii întreprinderi”.

Întreprinderea civilă (necomercială)

În concepția Codului civil, exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii este simplificată drept întreprindere indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.

După cum s-a văzut în cele de mai sus, dacă activitatea nu are un scop lucrativ, adică nu se urmărește obținerea profitului, atunci activitatea în cauză constituie o întreprindere civilă. De exemplu, în cazul în care o persoană fizică sau membrii unei familii se ocupă cu activitatea de producție agricolă, zootehnică etc., care nu urmăresc obținerea profitului, ci satisfacerea nevoilor proprii de existență, activitatea respectivă are natura juridică a unei întreprinderi civile (neeconomice).

Tot întreprinderi civile sunt și activitățile (necomerciale) desfășurate în cadrul profesiilor liberale (activități avocațiale, medicale etc.). Activitățile desfășurate în cadrul profesiilor liberale rămân civile, deoarece există importante diferențe de natură și scop între o întreprindere organizată de către un liber profesionist și o întreprindere organizată de către un comerciant. Medicul, avocatul, notarul public, executorul judecătoresc etc. își organizează activitatea astfel încât aceasta se înfățișează ca o veritabilă întreprindere în accepțiunea art. 3 C. civ., iar cei care le realizează sunt de asemenea profesioniști în virtutea aceluiași articol.

Activitatea și scopul unor astfel de întreprinderi diferă în mod substanțial de cel al 'ntreprinderilor comerciale. În primul rând, activitățile specifice întreprinderilor liberale nu au caracter economic, cum sunt întreprinderile comerciale. Apoi, activitatea specifică întreprinderilor liberale nu are scop lucrativ ori speculativ. Prin desfășurarea unei întreprinderi liberale nu se urmărește obținerea jnui profit, ca în cazul întreprinderilor comerciale, ci vizează activități cu profund caracter social în schimbul cărora beneficiarul plătește o remunerație. Deci, diferența esențială constă în aceea că, deși activitățile întreprinderii liberale nu sunt dezinteresate, gratuite, ci se plătește o remunerație pentru serviciul prestat, cu toate acestea activitatea nu este lucrativă, în sensul că nu se urmărește obținerea de profit. Nu se poate susține că profesionistul avocat, notar, executor judecătoresc, medicul etc. speculează asupra asupra propriilor abilități și cunoștințe profesionale.

De asemenea, întreprinzătorul întreprinderii liberale nu este supus înregistrării în registrul comerțului și nu-și organizează întreprinderea sa precum comerciantul, în vederea obținerii unui profit, ci pentru a-și pune la dispoziția publicului cunoștințele și abilitățile sale în domeniul în care este specializat.

2.2. Comercianții – profesioniști, titulari ai întreprinderilor comerciale

Sub reglementarea Codului comercial erau considerați comercianți „aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca profesiune obișnuită și societățile comerciale” (art. 7). Acum, în contextul reglementărilor actuale, mai ales a Codului civil și a celor din O.U.G. nr. 44/2008, noțiunea de comerciant trebuie redefinită din punct de vedere juridic prin raportare la conceptul de profesionist și la cel de întreprindere comercială.

Așa cum am precizat și în cele de mai sus, în accepțiunea Codului civil actual, sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate, ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri, sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ [art. 3 alin. (3) C. civ.]. Se desprinde astfel concluzia că, în concepția Noului Codul civil, desfășurarea unei activități organizate și sistematizate califică această activitate ca având caracter profesional, iar persoana care o realizează dobândește statutul juridic de profesionist111.

Prin urmare, în timp ce Codul comercial de la 1887 consacra autonomia dreptului comercial pe conceptul de fapte de comerț și cel de comerciant, Codul civil reglementează sistemul unității dreptului privat, pe baza conceptului de profesionist și cel de întreprindere. Așa cum am precizat și în cele de mai sus, Codul comercial reglementa o listă de 20 de acte juridice, fapte juridice și operațiuni economice pe care le califica drept fapte de comerț. Cel care săvârșea fapte de comerț cu caracter profesional, dobândea calitatea de comerciant. Odată dobândită calitatea de comerciant, opera prezumția, în temeiul art. 4 C. corn., că toate actele juridice, faptele juridice și operațiunile economice pe care le săvârșea comerciantul, aveau natură comercială.

Noul Cod civil, deși consacră o reglementare unitară a raporturilor juridice patrimoniale, totuși distinge în privința participanților la aceste raporturi juridice, între profesioniști și neprofesioniș#1. Așa cum rezultă din cuprinsul art. 3 C. civ., pentru definirea noțiunii de profesionist, legiuitorul apelează la conceptul de întreprindere.

Astfel cum am precizat și în cele de mai sus, semnificația juridică a noțiunii de întreprindere consacrată de Codul civil este diferită de cea reglementată de Codul comercial. în accepțiunea Codului comercial, întreprinderea reprezenta o categorie a faptelor de comerț obiective, pe lângă faptele de comerț de interpunere în schimb sau circulație și faptele de comerț conexe (accesorii). Codul civil a generalizat conceptul de întreprindere asupra tuturor activităților organizate, conferindu-le, astfel, un caracter profesional. Această realitate juridică îndreptățește opinia potrivit căreia exploatarea unei întreprinderi constituie forma juridică a oricărei activități profesionale.

Întreprinderea își păstrează caracterul profesional, indiferent de obiectul activității și de scopul acesteia. Obiectul și scopul constituie criteriile esențiale în caracterizarea unei întreprinderi și, implicit, în stabilirea statutului juridic al celui care o exercită, respectiv a titularului întreprinderii. Astfel, desfășurarea unei activități economice, organizate și sistematice, cu caracter profesional, în scopul obținerii unui profit, este proprie activității economice (comerciale). Aceasta înseamnă că o întreprindere al cărei scop este obținerea profitului este o întreprindere economică (comercială) și, dimpotrivă, o întreprindere având un scop nonprofit, este o întreprindere civilă (noncomercială).

Așa cum s-a remarcat în doctrina de specialitate, profesionist este acela care lucrează într-un anumit domeniu de activitate, pe baza unei pregătiri corespunzătoare. Codul civil consacră semnificația juridică a profesionistului, raportând-o la exploatarea unei întreprinderi. Art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispune că noțiunea de „profesionist" prevăzută la art. 3 include categoriile comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.

Cum s-a arătat și în cele de mai sus, în funcție de obiectul și scopul ei, activitatea desfășurată în mod organizat și sistematizat, poate fi o întreprindere economică (comercială) sau o întreprindere civilă (necomercială). Având în vedere această distincție, în literatura de specialitate se apreciază în mod judicios că profesionistul care exploatează o întreprindere economică (comercială) are calitatea de comerciant, iar profesionistul care exploatează o întreprindere civilă, ale calitatea de necomerciant. Așadar, în concepția Codului civil, comerciant este profesionistul persoană fizică sau persoană juridică, care exploatează, în condițiile legii, o întreprindere economică (comercială).

Pe bună dreptate, s-a remarcat în doctrină că, deși noul Cod civil nu cuprinde referiri la conceptul de comerciant, totuși, acest concept nu a dispărut, ci îș. păstrează actualitatea. Noutatea codului civil în privința conceptului de comerciart constă în schimbarea fundamentului acestui concept, ca urmare a înlocuiri sistemului de reglementare a autonomiei dreptului comercial cu sistemul dreptul^ privat. în reglementarea Codului comercial, conceptul de comerciant se baza pe sistemul faptelor de comerț. în noua concepție a Codului civil, conceptul de comerciant se fundamentează pe noțiunile de profesionist și de întreprindere.

De altfel, deși s-au abrogat dispozițiile Codului comercial relative la comercianți, numeroase alte acte normative operează cu noțiunea de comerciant persoană fizică cât și persoană juridică. Elocvente în acest sens sunt: Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și între- Drinderile familiale, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor etc.

În limbajul obișnuit, prin comerciant se înțelege doar persoana fizică care desfășoară activități de vânzare-cumpărare de mărfuri (comerț en gros sau cu amănuntul), adică acele entități care exercită comerț în accepțiunea prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

Calitatea de comerciant presupune un anumit regim juridic diferit de cel al necomerciantului. în concret, statutul juridic al comerciantului se caracterizează, în principal, prin faptul că legea instituie anumite obligații, care au fost denumite în mod tradițional obligații profesionale ale comercianților.

Astfel, potrivit prevederilor Legii nr. 26/1990, înainte de începerea activității, profesioniștii, titulari ai întreprinderilor economice, sunt obligați să ceară înmatricularea în registrul comerțului, iar în cursul desfășurării activității, să ceară înscrierea în același registru a mențiunilor privind actele și faptele prevăzute de lege. La încetarea activității, comercianții sunt obligați să ceară radierea din registrul comerțului.

O altă obligație privește ținerea evidenței activității comerciale, prin registrele comerciale și de contabilitate, în temeiul Legii contabilității nr. 82/1991.

Apoi, comerciantul este obligat să exercite comerțul său în condițiile unei concurențe licite, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 21/1996 asupra concurenței și dispozițiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

De asemenea, comercianții trebuie să respecte obligațiile privind protecția consumatorilor, reglementate, în principal de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.

Comercianții persoane fizice

Așa cum am precizat, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990, printre entitățile supuse înregistrării în registrul comerțului sunt menționate atât persoanele fizice cât și persoanele juridice. în consecință, rigoarea reglementării Legii nr. 26/1990 ne obligă să considerăm comerciant atât persoana fizică, cât și persoana juridică se desfășoară activitate comercială, adică exercită operațiuni de producție de mărfuri de comerț, prestare de servicii și executare de lucrări cu scopul obținerii de profit ca activitate organizată și sistematizată cu caracter profesional sub formă de întreprindere, astfel cum este aceasta reglementată în Codul civil.

Persoanele fizice obligate să se înregistreze în registrul comerțului înainte de începerea activității economice sunt: persoanele fizice autorizate, întreprindere individuale și întreprinderile familiale. Aceasta întrucât, potrivit dispozițiilor Lea nr. 26/1990 și ale O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderile individuale și întreprindere familiale nu sunt dotate cu personalitate juridică, subiect ale raporturilor juridce rămânând persoana fizică titulară a întreprinderii individuale, respectiv membri întreprinderii familiale. Soluția se desprinde din definițiile întreprinderilor individual și a întreprinderilor familiale, consacrate de art. 2 din O.U.G. nr. 44/2008, precum 5 din economia normelor cuprinse în aceasta.

Exercitarea activităților comerciale de către persoanele fizice este reglementai prin O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale.

Ordonanța (art. 3) prevede că orice persoană fizică, cetățean român sau cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene ori al Spațiului Economic European, poate desfășura activități economice pe teritoriul României, în condițiile prevăzute de lege. Potrivit ordonanței, persoanele fizice pot desfășura activitățile economice toate domeniile, meseriile, ocupațiile sau profesiile pe care legea nu le interzice mod expres pentru libera inițiativă.

Prin activitate economică se înțelege activitatea agricolă, industrială, comercială. desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului pe piețele organizate sau a unor beneficiari determinați ori determinabili, în scopul obținerii unui profit.

Ordonanța prevede că ea se aplică și pentru activitățile prevăzute în Codul CAEN desfășurate în condițiile stabilite de ordonanță.

Formele de desfășurare a activității economice de către persoanele fizice

Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, persoanele fizice pot desfășura activități economice în următoarele forme: ca persoane fizice autorizate; ca întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale; ca membru al unei întreprinderi familiale.

Persoana fizică autorizată

Persoana fizică autorizată (PFA) poate desfășura o activitate economică, individual și independent, folosind, în principiu, forța de muncă și aptitudinile sale profesionale111.

Art. 16 din O.U.G. nr. 44/2008 stipulează că, în scopul exercitării activității pentru care a fost autorizată, persoana fizică autorizată poate colabora cu alte persoane fizice autorizate, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanți a unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să-și schimbe statutul juridic dobândit potrivit legii. De asemenea, persoana fizică autorizată poate angaja, în calitate de angajator, terțe persoane cu contract individual de muncă, încheiat în condițiile legii.

Tot astfel, O.G. nr. 44/2008 prevede că o persoană poate cumula calitatea de persoană fizică autorizată cu cea de salariat al unei terțe persoane care funcționează atât în același domeniu, cât și într-un alt domeniu decât cel pentru care persoana fizică este autorizată [art. 17 alin. (2)]. Prin urmare, persoana fizică autorizată poate fi angajată la o terță persoană, dar poate și ea angaja la rândul ei alte persoane fizice. Cu alte cuvinte, calitatea de persoană fizică autorizată este compatibilă cu statutul de salariat, cât și cu cel de angajator.

Având calitatea de comerciant, persoana fizică autorizată poate fi supusă pro cedurii insolvenței.

Persoana fizică, titular al unei întreprinderi individuale

O.U.G. nr. 44/2008 prevede posibilitatea desfășurării de către persoana fizică a unei activități economice, în calitate de întreprinzător, titular al unei întreprindea individuale. în înțelesul ordonanței, întreprinzătorul este persoana fizică care organizează o întreprindere economică. întreprinderea economică reprezintă activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informații, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Întreprinderea individuală este lipsită de personalitate juridică, iar întreprinzătorul, titular al întreprinderii individuale, are calitatea de comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerțului (art. 22 și 23 din ordonanță). Datorită lipsei personalității juridice a întreprinderii individuale, pentru obligațiile asumate răspunde persoana fizică titulară a întreprinderii cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit și, în completare, cu întreg patrimoniul său. În cazul în care nu s-a constituit patrimoniul de afectațiune, persoana fizică titulară a întreprinderii răspunde cu întregul său patrimoniu121. În caz de insolvență, persoana fizică titulară a întreprinderii individuale va fi supusă procedurii insolvenței.

Se impune a fi precizat că, pentru organizarea și exploatarea întreprinderii întreprinzătorul poate colabora cu diferite persoane fizice sau juridice, iar în caii de angajator persoană fizică poate angaja terțe persoane cu contract individua' muncă. La fel ca și persoana fizică autorizată, îrtreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate cumula si calitatea de salariat al unei terțe persoane, care funcționează atât în ace aai domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care ș- organizat întreprinderea individuală [art. 25 alin. (2)].

Întreprinzătorul persoană fizică, titular al întreprinderii individuale, își încetează activitatea și este radiat din registrul comerțului prin propria sa voință, deces sau în condițiile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 26/1990m. în cazul decesului, moștenitorii pot continua întreprinderea, dacă își manifestă voința în acest sens', printr-o declarație în formă autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii121. Când sunt mai mulți moștenitori, aceștia își vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activității economice ca întreprindere familială [art. 27 alin. (3)].

În accepțiunea O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderea familială este o întreprindere economică constituită din doi sau mai mulți membri ai unei familii. în conformitate cu dispozițiile ordonanței, întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire, încheiat între membrii familiei, în formă scrisă. Forma scrisă este cerută oentru validitatea acordului de constituire. Prin familie, în sensul ordonanței, se înțelege soțul, soția, copiii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani la data autorizării întreprinderii familiale, rudele și afinii până la gradul al patrulea inclusiv.

Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele ‘itreprinderii familiale, în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Procura specială se semnează de către toți membrii între- cinderii care au capacitate de exercițiu și reprezentanții legali ai celor cu capa- : tate de exercițiu restrânsă [art. 29 alin. (2)].

Potrivit prevederilor art. 29 alin. (3), în scopul exercitării activității pentru care a ‘ost autorizată, întreprinderea familială, prin reprezentantul său, poate colabora cu ate persoane fizice autorizate, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanți ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să-i schimbe statutul juridic dobândit. Membrii unei întreprinderi familiale cot fi, simultan, persoane fizice autorizate, sau titulari ai unei întreprinderi indivi- c-ale. De asemenea, aceștia pot cumula și calitatea de salariați ai unei terțe persoane, care funcționează în același domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care și-au organizat întreprinderea familială. întrepinderea familială nu poate angaja terțe persoane cu contract de muncă.

Prin acordul de constituire a întreprinderii familiale, membrii acesteia pot stipula constituirea unui patrimoniu de afectațiune, stabilind, totodată, cotele de participare a constituirea patrimoniului de afectațiune, care pot fi diferite de cotele de participarea la veniturile nete sau pierderile întreprinderii [art. 30 alin. (3)].

Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990, orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o mențiune în registrul comerțului are dreptul să ceară cererea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătorești irevocabile au fost desființate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătoreasca nu a fost dispusă menționarea în registrul comerțului.

Pentru că nu beneficiază de personalitate juridică, la fel ca și în cazul întreprinderii individuale, pentru obligațiile asumate prin actele juridice încheiate de reprezentant, răspunderea aparține tuturor membrilor întreprinderii familiale. Membri întreprinderii familiale răspund solidar și indivizibil cu patrimoniul de afectațiune și în completare, cu întregul patrimoniul pe care îl dețin.

Membrii întreprinderii familiale au calitatea de comerciant persoană fizică în înțelesul actelor normative în vigoare. în acest sens, art. 31 dispune: „Membrii întreprinderii familiale sunt comercianți persoane fizice de la data înregistrării acestea în registrul comerțului și răspund solidar și indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit, și în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor oe participare”.

Membrii întreprinderii familiale sunt asigurați în sistemul public de pensii și al:e drepturi de asigurări sociale și au dreptul de a fi asigurați în sistemul asigurărilor sociale de sănătate și a asigurărilor pentru șomaj, în condițiile prevăzute de lege [art. 28 alin. (3) din Ordonanță].

Potrivit prevederilor art. 33 din O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderea familială își încetează activitatea și este radiată din registrul comerțului, în următoarele cazuri:

mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;

mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se retrag din întreprindere;

în condițiile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 26/1990, adică urmare unei cereri de radiere din registrul comerțului a întreprinderii familiale, în cazul în care, prin hotărâri judecătorești irevocabile, au fost desființate, în tot sau în part» actele care au stat la baza înmatriculării.

Lichidarea bunurilor afectate ori dobândite în activitatea întreprinderii familia se face distinct, după cum membrii au constituit sau nu un patrimoniu de af< țiune. în cazul în care membrii întreprinderii familiale au constituit un patrimoniu afectațiune, sau au dobândit bunuri în activitatea desfășurată, aceste bunuri împart potrivit cotelor de participare stabilite prin acordul de constituire sau printr- act adițional la acesta. în cazul în care nu a fost constituit un patrimoniu de a‘eo tațiune, bunurile dobândite pentru activitatea întreprinderii familiale se împart c form cotelor prevăzute în acordul de constituire al întreprinderii.

Condițiile desfășurării activității economice de către persoanele fizice

Desfășurarea activităților economice și, Tiplicit, exercitarea faptelor de comerț de către persoanele fizice este supusă reglementării cuprinse în O.U.G. nr. 44/2008. Ordonanța stabilește îndeplinirea unor condiții speciale pentru desfășurarea activității economice de către persoanele fizice.

O primă condiție privește capacitatea. Astfel, în concepția ordonanței, persoanele fizice care solicită autorizarea pentru desfășurarea activității individual și independent sau ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale, precum și reprezentantul întreprinderii familiale trebuie să aibă vârsta de 18 ani, iar membrii Emiliei vârsta de 16 ani. Rezultă că ordonanța consacră principiul deplinei capacități de exercițiu pentru dobândirea calității de comerciant persoană fizică și în ~od excepțional capacitatea de exercițiu restrânsă, respectiv vârsta de 16 ani, pentru a fi membru într-o întreprindere familială. Se impune a fi reținut că, potrivit prevederilor art. 31 din ordonanță, membrii întreprinderii familiale dobândesc calitatea de comerciant de la data înregistrării întreprinderii familiale ai cărei membri sjnt în registrul comerțului.

Rezultă așadar că incapabilii nu pot avea calitatea de comerciant. Aceasta '"seamnă că, dacă persoana pusă sub interdicție dobândește pe cale succesorală „n fond de comerț, trebuie să-l lichideze, deoarece nu poate continua comerțul. față de această reglementare, deducem că minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani poate continua comerțul prin reprezentantul său legal. Problema continuării pomerțului de către minor se pune în caz de deces al persoanei fizice autorizate, al rtularului întreprinderii individuale, precum și în caz de deces al unui membru al întreprinderii familiale.

De asemenea, se poate institui curatela dacă, din cauza bolii sau : n alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin repre- oentant, să ia măsurile necesare în cazurile a căror rezolvare nu suferă amânare, -stituirea curatelei constă în numirea de către autoritatea tutelară a unei persoane calitate de curator, cu sarcina de a reprezenta interesele persoanei în cauză. în 'HDorturile specifice dintre curator și persoana pusă sub curatelă se aplică regulile :e la mandat. Art. 181 C. civ. prevede că prin instituirea curatelei nu se aduce nicio atingerea capacității celui pe care curatorul îl reprezintă.

Rezultă că persoana pusă sub curatelă nu este lipsită de capacitatea de a fi rcmercișnt și în contextul reglementării O.U.G. nr. 44/2008 poate desfășura activate comercială ca persoană fizică autorizată, titular al unei întreprinderi individuale ori membru într-o întreprindere familială. în doctrină, s-a precizat deși teoretic, persoana pusă sub curatelă poate să înceapă ori să conțină un comerț, practic, exercitarea comerțului este dificilă, deoarece implică asiste manentă a curatorului, ceea ce nu este de natură să satisfacă exigertee fesiunii de comerciant. Din această cauză se susține că punerea sub curatelă a unei persoane se înfățișează dacă nu de lege lata, cel puțin de lege ferenda ca incapacitate de a fi comerciant.

În legătură cu capacitatea persoanei fizice de a desfășura activități comerciale, O.U.G. nr. 44/2008 impune ca persoana în cauză că nu fi fapte sancționate de legile financiare, vamale și cele care privesc disciplina fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal

O altă cerință pentru exercitarea activităților economice privește stabilirea unui sediu profesional. Art. 5 din O.U.G. nr. 44/2008 stipulează că persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale trebuie sa sediu profesional pe teritoriul României, în condițiile stabilite de lege.

Potrivit prevederilor art. 6 din ordonanță, orice activitate economică des: permanent, ocazional sau temporar în România de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale trebuie să fie lr-e și autorizată în condițiile legii.

Activitatea desfășurată în condițiile O.U.G. nr. 44/2008 este supusă contabile. în acest sens, ordonanța dispune că persoana fizică autorizată, întreprinderii individuale și reprezentantul întreprinderii familiale au obligata contabilitatea în partidă simplă, în condițiile Legii nr. 571/2003 privind Comerțul

Comercianții persoane juridice – profesioniști, titulari ai unor prinderi comerciale

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 26/1990, au obligația înregistării în registrul comerțului, următoarele persoane juridice: societățile comerciale, naționale și societățile naționale; regiile autonome; grupurile de interes și societățile cooperative; organizațiile cooperatiste; societățile europene cooperative europene și grupurile europene de interes economic cu sediul în România; alte persoane juridice prevăzute de lege.

Societățile comerciale sunt reglementate de Legea nr. 31/1990 cu privire la comerciale. Legea nr. 31/1990 reglementează cinci forme juridice de scccectiv societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea cu răspundere limitată, societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni111.

Regiile autonome sunt entități specifice înființate în temeiul Legii nr. 15/1990 crin reorganizarea unităților economice de stat, în ramurile strategice ale economiei naționale (industria de armament, energetică, exploatarea minelor și a gazelor naturale, poștă și transporturi feroviare). Regiile autonome se înființează prin hotărâre a guvernului (regiile naționale) sau prin decizia organelor administrației locale legiile autonome locale).

Legea prevede că regiile autonome sunt persoane juridice care desfășoară activități economice și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie finanțară. Pentru aceste considerente, regiile autonome au calitatea de comerciant.

Reglementarea juridică a societăților cooperative o constituie Legea nr. 1/2005 rnvind organizarea și funcționarea cooperației. Regimul juridic al societăților cooperative este asemănător cu cel al societăților comerciale. Potrivit legii, societatea cooperativă este o asociație autonomă de persoane fizice și/sau juridice, după caz, constituită pe baza consimțământului liber exprimat de acestea, în scorul promovării intereselor economice, sociale și culturale ale membrilor săi, în conformitate cu principiile cooperatiste.

Legea nr. 1/2005 reglementează două tipuri de societăți cooperative: societăți cooperative de gradul 1 și societăți cooperative de gradul 2. Societatea cooperativâ de gradul 1 este o persoană juridică constituită de persoane fizice și înregistrată a registrul comerțului. Ea se poate organiza ca societate cooperativă meșteșugărească, de consum, de valorificare de produse, societăți cooperative agricole, societăți cooperative de transport etc. Societatea cooperativă de gradul 2 este o rersoană juridică constituită din societăți cooperative de gradul 1, în majoritate, și a;te persoane fizice sau juridice, în scopul integrării pe orizontală sau pe verticală a activității economice desfășurate de acestea și înregistrată la registrul comerțului.

Având în vedere natura activităților pe care le desfășoară, societatea cooperativă are calitatea de comerciant.

Regimul juridic al cooperativelor agricole este consacrat de Legea cooperației agricole nr. 566/2004151. Potrivit legii menționate, cooperativele agricole pot fi co- operative de gradul 1 sau cooperative de gradul 2. Cooperativa agricolă de gradul 1 este o asociație de persoane, iar cooperativa de gradul 2 este o persoană juridică constituită din cooperative agricole de gradul 1, în majoritate persoarne sau juridice, după caz, în scopul integrării pe orizontală sau pe verticală a ac economice desfășurate de acestea potrivit legii. Cooperativa agricolă ia fiir întocmirea actului constitutiv, dobândind personalitate juridică de la dat gistrării în registrul comerțului. Potrivit legii, obiectul de activitate al coop agricole îl constituie desfășurarea unei activități comerciale privind prod unor bunuri și servicii în agricultură.

Pentru că desfășoară activități comerciale, cooperativa agricolă are călit; comerciant persoană juridică.

Cooperativele de credit sunt reglementate de O.U.G. nr. 99/2006 privind țiile de credit și adecvarea capitalului. în accepțiunea ordonanței, coopere credit este instituția de credit constituită ca o asociație autonomă de persoc ce unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor și aspirațiilor lor comune d economic, social și cultural, a cărei activitate se desfășoară pe principiul torării membrilor cooperatori. Cooperativa de credit desfășoară activități s instituțiilor de credit, respectiv atragerea de fonduri și acordarea de credite, ordonanței, cooperativele de credit se constituie și funcționează în conform dispozițiile aplicabile societăților pe acțiuni. Datorită specificului pe care îl p cooperativele de credit au calitatea de comerciant persoană juridică.

Reglementarea legală a grupurilor de interes economic se găsește îr nr. 161/2003121. în conformitate cu Legea nr. 161/2003, grupul de interes ec (G.I.E.) reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau constituită de o persoană determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltăriile economice a membrilor săi, precum și al îmbunătățirii rezultatelor activii pective. Regimul juridic al grupurilor de interes economic este asemănătc tăților comerciale. De precizat că, în concepția legii, grupul de interes econc calitatea de comerciant numai în situația în care activitatea pe care o constată în săvârșirea faptelor de comerț.

2.3. Reglementarea juridică a societăților comerciale

Societățile comerciale, fiind principalele entități ce exercită activitate comercială, pjcură de o reglementare detaliată, atât în dreptul românesc, cât și în cel european

Reglementarea națională a societăților comerciale

Reglementarea generală a societăților comerciale este cuprinsă în Legea privind societățile comerciale. Ca structură, Legea nr. 31/1990 cuprinde regulile generale aplicabile oricărei societăți comerciale, precum și reguli speciale privind forma juridică de societate comercială (societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acțiuni, societatea în comandită pe acțiuni 5 societatea cu răspundere limitată). Ca mod de aplicare, Legea nr. 31/1990 constitue dreptul comun al tuturor societăților comerciale, indiferent de domeniul în care acestea se înființează și funcționează, de participațiile (române sau străine) la constituirea capitalului social ori de alte asemenea elemente.

Există unele domenii în care legiuitorul a adoptat reglementări speciale referitoare la constituirea, organizarea, funcționarea și încetarea societăților comerciale. În domeniul asigurărilor s-a adoptat Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asgjrare și supravegherea asigurărilor. Apoi, în sectorul bancar sunt incidente ascozițiile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, Poate fi menționată și Legea nr. 297/2004 privind piața de capita, aplicabilă societetăților pe acțiuni admise la tranzacționare pe o piață reglementată. În sfârșit, societățiile financiare nebancare beneficiază și ele de o reglementare proprie prin Legea nr. 93/2009141 privind instituțiile financiare nebancare. Se impune a fi reținut reeglementările din domeniul asigurărilor și cel bancar cuprind doar anumite reguli speciale, iar unde acestea nu prevăd, își vor găsi incidență dispozițiile L- nr. 31/1990.

Și în materia societăților comerciale își vor găsi aplicare, în completare, și Cod civil, Codul muncii și celelalte acte normative cu incidență în materie. De altfel, Legea nr. 31/1990 în art. 291 dispune „Prevederile din prezenta lege se comple-tează cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”. Tot astfel, potrivit art. 284 din Legea nr. 31/1990, încadrarea salariaților la societățile comerciale se face pe bază de contract individual de muncă, cu respectarea legislației munci și asigurărilor sociale”.

Reglementările Uniunii Europene privind societățile comerciale

La nivelul Uniunii Europene, în materia societăților comerciale au fost adoptate oserie de reglementări, în principal, sub forma Directivelor. Dintre acestea amintirr următoarele111:

– Prima Directivă a Consiliului nr. 68/151/CEE, asupra coordonării garanțiilor privind protecția asociaților și terților;

– a Doua Directivă a Consiliului nr. 77/91/CEE, privind constituirea societăților pe acțiuni, menținerea și modificarea capitalului lor social;

– a Treia Directivă a Consiliului nr. 78/855/CEE, privind fuziunile societăților pe acțiuni141;

– a Patra Directivă a Consiliului nr. 78/660/CEE, privind conturile anuale ale anumitor forme de societăți comerciale;

– a Șasea Directivă a Consiliului nr. 82/891/CEE, privind divizarea societăților pe acțiuni ;

– a Șaptea Directivă a Consiliului nr. 83/349/CEE, privind conturile conso-lidate;

– a Unsprezecea Directivă a Consiliului nr. 89/666/CEE, privind cerințele de publicitate impuse sucursalelor;

– a Douăsprezecea Directivă a Consiliului nr. 89/667/CEE privind societățile cu răspundere limitată cu asociat unic.

Principiile reglementate în directivele de mai sus au fost implementate și îr Legea nr. 31/1990 prin actele normative de modificare și completare a acesteia precum Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 441/2006.

Prin Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 a fost reglementată societatea europeană – societas europaea.

2.4. Regulile speciale privind formarea și executarea obligațiilor în activitatea comercială

Obligatiile comerciale sunt prevazute in titlul V din Codul comercial roman (art. 35-59), titlu intitulat ,,Despre obligatiile comerciale”. Codul comercial consacra anumite reguli speciale privind executarea obligatiilor. Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se justifica prin considerente care tin de specificul activitatii comerciale: asigurarea creditului, a celeritatii executarii obligatiilor etc.

Regimul juridic al dobanzilor

Prin dobanda, conform art. 6 din O.G. nr. 9/2000, se întelege nu numai suma de bani cu acest titlu, dar si alte prestatii sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obliga drept echivalent al folosintei capitalului. Conform art. 7, alin. 1, pct. 13, din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), dobanda reprezinta ,,orice sumã ce trebuie plãtitã sau primitã pentru utilizarea banilor, indiferent dacã trebuie sã fie plãtitã sau primitã in cadrul unei datorii, in legãturã cu un depozit sau in conformitate cu un contract de leasing financiar, vanzare cu plata in rate sau orice vanzare cu plata amanatã”.

Conform art. 43 Cod com., "Datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua cand devin exigibile.” In consecinta, nu este necesara punerea in intarziere ca in dreptul civil. Astfel, dobanzile aferente intarzierilor la plata curg de drept in favoarea creditorului obligatiei comerciale (Dies interpelat pro hominem), deoarece in materie comerciala se aplica regula: "Banii au valoare prin detinerea lor.” De asemenea, in relatiile comerciale, spre deosebire de cele civile, este permis anatocismul (calcularea si perceperea dobanzilor la dobanda).

Conform reglementarilor in vigoare (O.G. nr. 9/2000, aprobata prin Legea nr. 356/2002), dobanda legala este stabilita in materie comerciala pentru platile in lei la nivelul dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei, comunicata lunar de aceasta institutie.

Potrivit Ordonantei Guvernului nr. 9/2000, dobanda legala se aplica:

♦ numai obligatiilor legale sau contractuale, obligatii care constau in sume de bani,

♦ numai in cazul raspunderii debitorului pentru intarzierea executarii obligatiei banesti si nicidecum pentru neexecutarea sau executarea necorespunzatoare.

Pentru determinarea dobanzii legale aplicabile raporturilor juridice de drept civil trebuie sa se determine in prealabil dobanda aplicabila raporturilor juridice de drept comercial.

Potrivit articolului 3, alin. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 9/2000: "Dobanda legala se stabileste in materie comerciala, cand debitorul este comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Nationala a Romaniei”. Nivelul taxei oficiale a scontului este cel din ultima zi lucratoare a fiecarui trimestru, valabil pentru intreg trimestrul urmator.

Exista o exceptie prevazuta in articolul 4 din Ordonanta Guvernului nr. 9/2000, privind dobanda aplicabila in raporturile de comert exterior sau in alte relatii economice internationale: "In relatiile de comert exterior sau in alte relatii economice internationale, atunci cand legea romana este aplicabila si cand s-a stipulat plata in moneda straina, dobanda legala este de 6% pe an”.Rata dobanzii pentru intarzierea in plata unei obligatii banesti se stabileste de parti. In cazul in care partile nu au prevazut in contract rata dobanzii, se aplica dobanda legala.

Dobanda contractuala aplicabila in materia comerciala trebuie sa fie prevazuta printr-un act scris. Legiuitorul prevede in articolul 7 din Ordonanta Guvernului nr. 9/2000 posibilitatea platii anticipate a dobanzilor, dar pe o perioada de cel mult sase luni.

Termenul de gratie

Conform art. 44 Cod com., judecatorul nu poate acorda in obligatiile comerciale termenul de gratie prevazut de art. 1021 Cod civil. Potrivit art. 1021 Cod civil, ,,partea in privinta careia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau sa sileasca pe cealalta a executa conventia, cand este posibil, sau sa-i ceara desfiintarea cu daune-interese. Desfiintarea trebuie sa se ceara inaintea justitiei, care, dupa circumstante, poate acorda un termen partii actionate”. Interdictia aplicarii termenului de gratie are ca principal scop si efect asigurarea executarii la termen si intocmai a obligatiilor comerciale. Din art. 44 Cod com. Rezulta conditiile in care opereaza interdictia legala a acordarii termenului de gratie:

a) obligatia debitorului sa aiba caracter comercial;

b) obligatia debitorului sa rezulte dintr-un contract sinalagmatic;

c) contractul trebuie sa prevada un termen ferm de executare.

Retractul litigios

Art. 45 din Codul comercial prevede interdictia aplicarii retractului litigios, prevazut de art. 1402, 1403 si 1404 Cod civil cesiunilor de drepturi derivand din fapte comerciale. In materie comerciala, cesiunea creantelor litigioase este curenta si, in aceste conditii, retractul litigios (posibilitatea unui debitor a carui creanta a fost cedata de a se elibera de intreaga sa obligatie prin plata catre cesionar a pretului cesiunii, a spezelor contractului si a dobanzii ulterioare cesiunii) ar fi impotriva principiilor comertului, care prezuma scopul speculativ, de obtinere a unui profit, al operatiunilor comerciale. In acest fel dobanditorii de creante litigioase sunt descurajati, sub aspectul unor eventuale intentii speculative, nemaiavand motiv sa se substituie unor creditori aflati in jena financiara sau inspaimantati de perspectiva pierderii procesului. Avand drept consecinta o ingradire a circulatiei bunurilor si o limitare sau chiar excludere a unui castig rezultat din diferenta dintre pretul de cumparare si cel de vanzare, retractul litigios nu putea si nici nu a fost acceptat de legiuitorul comercial (articolul 45 Cod comercial). Aceasta interdictie este insa circumscrisa la drepturile care isi au izvorul intr-o fapta de comert.

Data actelor comerciale

In dreptul comercial este permisa proba datei actelor prin orice mijloc de proba admis de lege (art. 57 Cod com.). Art. 57 alin. 1 Cod com. prevede ca ,,data actelor si contractelor comerciale trebuie sa arate locul, ziua, luna si anul”. Admitand in dreptul comercial orice mijloc de proba admis de legea civila, inclusiv prezumtiile, si statuand ca data din titlurile la ordin (cambie, bilet la ordin, cec) si girurile lor se prezuma adevarate pana la proba contrara – art. 57, alin. 3, Cod com. (prezumtie relativa), sistemul nostru de drept comercial sporeste increderea si puterea circulatorie a titlurilor la ordin si usureaza proba actelor comerciale.

Stabilirea adevaratului pret sau pretului curent

Pretul este un element esential al contractelor bilaterale (sinalagmatice), inclusiv al contractelor comerciale. Potrivit art. 1302 C. civ., ,,vinderea facuta pe incercate este intotdeauna presupusa conditionala pana la incercare”. Ca element al contractului, pretul se stabileste de catre partile contractante sau de un tert (art. 1303 si 1304 Cod civil). In contractele comerciale, partile se pot referi la "pretul curent” sau "adevaratul pret”, care poate fi determinat in functie de preturile de bursa sau dupa mercurialele locului unde contractul a fost incheiat. In lipsa acestora, pretul poate fi determinat prin orice mijloc de proba (art. 40, 41, art. 60, 61 Cod comercial), in unele cazuri chiar de instanta de judecata. Daca pretul este stabilit in moneda straina, iar cursul acesteia nu a fost stabilit de parti in contract, plata va putea fi facuta si in moneda tarii respective, dupa cursul de schimb din ziua scadentei, la locul platii.

Locul de executare a obligatiilor comerciale

Conform art. 59 Cod com., obligatiile comerciale se executa la locul stabilit in contract sau la locul rezultat din natura operatiunii sau din intentia partilor. Locul poate fi stabilit expres sau tacit. In lipsa unei clauze exprese, contractul se va executa la sediul, domiciliul sau resedinta debitorului. Art. 1104 Cod civil stabileste locul platii doar la domiciliul debitorului: ,,plata se face in locul aratat in conventie. Daca locul nu este aratat, plata se va face in locul in care se gasea obiectul obligatiei in timpul contractarii. In orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului.

2.5. Principalele contracte folosite în activitatea comercială

Etimologic, termenul "contract” provine din latinescul contrahere (a trage impreuna).

Juridic, contractul reprezinta, conform prevederilor articolului 942 Cod civil, acordul de vointa dintre doua sau mai multe persoane prin care se nasc, se modifica sau se sting drepturi si obligatii.

Contractul, respectiv acordul de vointa al partilor trebuie sa indeplineasca conditiile prevazute de art. 942-969 C. civ., dobandind insa natura juridica de contract comercial, datorita faptului ca obiectul pe care il trateaza este comercial.

Codul comercial exprimă în mod sintetic acelasi punct de vedere in cele doua alineate ale art. 1. Astfel, in primul alineat, referindu-se la obiectul codului comercial, se face precizarea de principiu conform careia: ,,In comert se aplica legea de fata”.

Codul comercial, in enumerarea multiplelor fapte (acte) sau operatii pe care le considera comerciale se refera si la anumite contracte (art. 374-490). Pentru constituirea lor, este insa nevoie sa se recurga la codul civil, condul comercial precizand in alineatul 2 al primului articol ca: ,,Unde ea (legea, respectiv codul comercial) nu dispune, se aplica Codul civil”.

In concluzie, in materia contractului comercial, acesta, sub aspect formal, este de drept civil, dar sub aspect substantial este de drept comercial.

Cauzele care au determinat constituirea unor forme paralele ale unor contracte, care la origine au fost civile, isi gasesc explicatia in incompatibilitatea acestora cu functia economica a comertului. Cu titlu, de exemplu, contractele de vanzare-cumparare, mandat sau comision.

Aceste contracte civile pot sa indeplineasca si una din functiile economice ale comertului, devenind comerciale. Pentru aceasta a fost insa necesar ca regulile sale originare sa se modifice pentru ca activitatea contractuala sa devina compatibila cu functia economica a comertului. Or, comertul are nevoie de reguli juridice si de institutii favorabile celeritatii tranzactiilor si sigurantei creditului, ceea ce nu ofera dreptul comun.

Contractul de vanzare-cumparare comerciala

Din punct de vedere economic, vanzarea este o varianta mai evoluata a schimbului, in care isi are originea. Datorita importantei sale pentru activitatea comerciala, contractul de vanzare-cumparare comerciala face obiectul unei reglementari legale speciale, sediul materiei acestui contract regasindu-se numai in parte in Codul comercial, regulile generale fiind cuprinse in Codul civil, Cartea a III-a, Titlul V (art. 1294-1404).

Distinct de regulile aplicabile oricarui contract de vanzare-cumparare comerciala, unele legi speciale reglementeaza si reguli specifice privind anumite vanzari. In concluzie, contractul de vanzare-cumparare comerciala este supus unei duble subordonari legale, civila si comerciala, dupa principiul instituit de art. 1 C.com.

Codul comercial nu ofera o definitie a contractului de vanzare-cumparare comerciala, astfel ca, apeland la Codul civil (art. 1294 C.civ.), vom defini contractul de vanzare-cumparare comerciala ca un contract prin care o parte (vanzatorul) se obliga sa transmita dreptul de proprietate asupra unui bun catre cealalta parte (cumparatorul), care se obliga in schimb sa plateasca vanzatorului o suma de bani drept pret, adaugand la aceasta elementul de comercialitate prevazut de art. 3 C.com., si anume intentia de revanzare si obtinerea de profit.

Din definitia data mai sus rezulta ca acest contract este sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual si translativ de proprietate.

Vanzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin incheierea sa da nastere la obligatii reciproce intre partile contractante. Vanzatorul are obligatia sa predea efectiv marfa vanduta; sa-l asigure pe cumparator de conformitatea marfii predate cu clauzele contractuale si sa-i predea vanzatorului documentatia tehnica (pentru bunuri de folosinta indelungata, de ex.: televizor, computer, bunuri electrocasnice – robot de bucatarie). Cumparatorul are doua obligatii: plata pretului si luarea in primire a lucrului vandut.

Prin exceptie de la principiul consensualismului, in cazurile special prevazute de lege vanzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile – indiferent ca sunt situate in intravilanul ori extravilanul localitatilor – pot fi instrainate (dobandite) prin acte juridice intre vii, sub sanctiunea nulitatii absolute (virtuale), numai daca actul a fost incheiat in forma autentica (art. 46 alin. 1 din Legea nr. 18/1991).

Efectele juridice produse de contractul comercial, desi sunt aceleasi ca in dreptul civil, prezinta totusi unele particularitati:

Partile contractante pot cadea de acord ca numai dupa plata integrala a pretului lucrului asupra caruia s-a convenit, iar proprietatea poate trece din acel moment de la vanzator la cumparator. In materie comerciala, unde obiectul conventiei consta intotdeauna dintr-un bun imobil, conventia pactum reservati domini este frecvent aplicata. Validitatea conventiei de rezerva a dreptului de proprietate pana la plata pretului sau pana la plata ultimei rate, cand s-a convenit ca plata pretului se face in acest mod, poate gasi numeroase justificari legale. Astfel, poate fi invocata existenta unei clauze suspensive care produce, temporar, efectul stoparii conventionale a transmisiunii de drept a proprietatii.

Derogarea de la regula de drept comun, in materie comerciala, a transferului de drept a proprietatii, poate avea consecinte directe asupra riscului provenit prin disparitia lucrului. Astfel, in cazul clauzei de rezerva a proprietatii pana la plata pretului, riscul va fi suportat de vanzator fiindca nu si-a pierdut dreptul de proprietate.

Alte reguli speciale stabilite de Codul comercial se refera la transmiterea dreptului de proprietate si a riscurilor produsa intr-un moment diferit de acela al acordului de vointa intre parti: in cazul bunurilor determinate generic care circula de pe o piata pe alta prin intermediul carausului si in cazul marfurilor care se transporta pe apa.

Pentru prima situatie, transferul proprietatii si al riscurilor se efectueaza in momentul predarii bunurilor catre caraus, in vederea transportului. Individualizarea marfurilor se face la predarea lor pentru transport carausului, aceasta operatiune producand efecte si in raporturile dintre vanzator si cumparator, operand transmiterea proprietatii si a riscurilor in baza contractului de vanzare-cumparare comerciala. Astfel, daca bunurile pier fortuit in cursul transportului, riscul este suportat de catre cumparator.

Cea de a doua situatie este reglementata de art. 63 C.com., care consacra conditia suspensiva a sosirii in buna stare a vasului transportator la destinatie. In consecinta, daca bunurile pier fortuit in cursul transportului riscurile cad in sarcina vanzatorului (art. 1018 C.civ.). Pentru producerea acestor efecte sunt necesare anumite conditii stipulate in art. 63-66 C.com. in legatura cu desemnarea vasului si termenul pentru sosirea la destinatie. Aceste reguli sufera modificari in cazul aplicarii conditiilor INCOTERMS CIF si FOB.

In afara de obligatiile reglementate de dreptul comun in materie (art. 1313 C.civ.), partile, prin vointa lor, pot stabili si alte obligatii in sarcina lor.

Contractul de mandat comercial

In vederea dezvoltarii comertului sau, in conditiile unei piete concurentiale deschise, si in vederea optimizarii randamentului factorilor de productie, comerciantul a simtit nevoia crearii si dezvoltarii unor relatii bazate pe incredere, ce implica participarea unui numar diversificat de persoane la realizarea activitatii sale comerciale. Importanta si rolul acestor persoane auxiliare in materia obligatiilor comerciale implica reglementarea in Codul comercial a contractului de mandat comercial si de comision.

Mandatul comercial se deosebeste de cel reglementat in materie civila nu prin structura, cat prin functie. Mandatului comercial ii sunt astfel aplicabile principiile generale referitoare la mandatul civil, cu specificatia ca functia deosebita a mandatului comercial este de a mijloci afaceri comerciale. Pentru aceasta, normele speciale ce reglementeaza mandatul comercial sunt cuprinse in art. 374 – 391 C. com.

Contractul de comision

In realizarea activitatii lor, comerciantii folosesc in multe ocazii un mandat special, fara reprezentare, denumit contract de comision, acesta fiind specific dreptului comercial si reglementat de art. 405-412 C.com.

Conform art. 405 C.com., "comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de catre comisionar in socoteala comitentului”. De asemenea, conform art. 7, alin. 1, pct. 9 din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 927/23.12.2003) comisionul reprezinta ,, orice platã in bani sau in naturã efectuatã cãtre un broker, un agent comisionar general sau cãtre orice persoanã asimilatã unui broker sau unui agent comisionar general, pentru serviciile de intermediere efectuate in legãturã cu o operatiune comercialã;

Contractul comercial de comision presupune ca o persoana (comitentul) sa dea altei persoane (comisionarul), care accepta, imputernicirea de a face un act sau o serie de acte comerciale in nume propriu, dar in interesul acestui comitent. In aceste conditii, comisionarul se afla exclusiv in raporturi cu reprezentantul (comitentul), in timp ce in relatiile cu tertii actioneaza in nume propriu, ca si cum ar fi vorba despre actiunea comisionarului.

Se creeaza doua categorii de raporturi juridice: intre comitent si comisionar si intre comisionar si tert (comisionarul se obliga direct si personal fata de terti), fiindca intre comitent si tert nu se nasc nici un fel de raporturi juridice.

Obligatiile comisionarului sunt:

i) obligatia de a executa mandatul incredintat de comitent. In articolul 406 Cod comercial se prevede: "Comisionarul este direct obligat catre persoana cu care a contractat ca si cum afacerea ar fi a sa proprie”.

Pentru incheierea contractului intre comisionar si terti nu se stabilesc raporturi juridice intre comitent si terti, astfel incat actiunile comisionarului catre terti pot fi cedate comitentului. De regula, comisionarul este raspunzator fata de comitent pentru incheierea actelor juridice cu tertii, nu si pentru executarea lor, afara de conventie contrara.

ii) obligatia de a-si indeplini obligatiile izvorate din contract cu buna-credinta si diligenta unui bun proprietar. Comisionarul trebuie sa depuna o diligenta sporita, ceruta unui profesionist, actionand cu buna-credinta.

iii) obligatia de a da socoteala comitentului asupra indeplinirii mandatului primit. Acesta trebuie sa-l informeze pe comitent asupra tuturor imprejurarilor si operatiunilor de natura sa modifice imputernicirea primita.

Obligatiile comitentului sunt:

i) obligatia de a plati remuneratia (comisionul) datorata comisionarului pentru executarea contractului. Aceasta obligatie curge din momentul in care comisionarul a incheiat acte juridice cu terti, chiar daca nu au fost executate inca obligatiile rezultate din actele juridice incheiate.

ii) obligatia de a restitui cheltuielile facute de comisionar pentru executarea contractului. In cazul in care comisionarul a efectuat anumite cheltuieli pentru ducerea la indeplinire a mandatului, comitentul trebuie sa restituie aceste cheltuieli, pe baza unor dovezi, si sa tina evidenta lor in registrele contabile, separat pentru fiecare operatiune comerciala.

Comisionarul incheie acte juridice in nume propriu, actionandin baza imputernicirii primite si, conform art. 406 C.com., fiind parte contractanta cu tertul, are calitatea de debitor sau creditor fata de tert. In baza contractului de comision, intre comitent si tert nu se stabilesc nici un fel de raporturi juridice, in cazul nerespectarii obligatiilor din contractul incheiat intre comisionar si tert, raspunderea apartinand partii contractante in culpa. Mentionam ca legea dispune raspunderea comisionarului fata de comitent numai pentru incheierea actelor juridice, nu si pentru executarea lor, conform art. 412 C.com. Tot acest articol prevede posibilitatea stabilirii de catre parti prin contract a unei obligatii de garantie a executarii contractului, numita provizionul star del credere sau pentru credit.

Contractul de consignatie

Codul comercial nu contine nici o reglementare referitoare la "contractul de consignatie”. S-a elaborat o reglementare detaliata prin Legea nr. 178 din 30 iulie 1934, "pentru contractul de consignatie”, publicata in "Monitorul Oficial” nr. 173/1934 si modificata ulterior prin Legea nr. 34/1936, publicata in "Monitorul Oficial” nr. 77 din 1 aprilie 1936, care este si in prezent in vigoare.

Art. 1 din Legea 178/1934 defineste contractul de consignatie ca fiind conventia prin care una din parti, numita consignant, incredinteaza celeilalte parti, numita consignatar, marfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului. Caracteristica acestei forme de vanzare consta in interpunerea in raporturile dintre proprietarul-furnizor si cumparator a consignatarului, care indeplineste functii de intermediar. Din punctul de vedere aratat, consignatia se analizeaza ca o specie a contractului de comision, deoarece cosignantul detine, analogic vorbind, pozitia de comitent, iar consignatarul pe cea de comisionar. Pe baza acestor elemente, contractul de consignatie poate fi definit ca "acel contract prin care o parte, numita consignant, incredinteaza celeilalte parti, numita consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vandute, in nume propriu, dar pe seama consignantului, la un pret stabilit anticipat, cu obligatia consignatarului de a remite consignantului pretul obtinut sau de a-i restitui bunul nevandut”.

Contractul de consignatie, asa cum este reglementat de Legea 178/1934, a fost caracterizat in doctrina vremii ca fiind un contract consensual, oneros, sinalagmatic, de comandament, incheiat intuitu personae, principal, comutativ si, in sfarsit, comercial. Contractul de consignatie se incheie in scris, deoarece, potrivit art. 2 din Legea 178/1934, el se poate dovedi numai prin proba scrisa. Deci, forma scrisa a contractului este ceruta ad probationem.

Delimitarea contractului de consignatie de alte contracte: a) fata de contractul de comision; b) fata de contractul de mandat comercial; c) fata de contractul de depozit; d) fata de contractul de vanzare sub conditie.

Pentru a fi valabil incheiat, contractul de consignatie trebuie sa indeplineasca conditiile cerute pentru validitatea contractului de comision, cu observatia ca art. 1 din Legea nr. 178/1934 se refera numai la "marfuri sau obiecte mobile”.

Contractul de cont curent

Institutie tipica comertului de banca, contractul de cont curent reglementeaza creantele reciproce in afaceri. Sub aspect juridic, acest contract este cel prin care doua persoane care se gasesc in raporturi de afaceri (de regula, o banca si clientul ei), denumiti corentisti, se invoiesc ca in loc sa-si remita reciproc si succesiv bani sau alte valori izvorate din prestatiile facute de una catre alta, sa le inscrie intr-un cont, in partide de debit si credit, iar la inchiderea contului, la un anumit termen, soldul creditor rezultat din compensare sa fie achitat de partea debitoare.

Prestatiile sau transmisiunile de valori care se concretizeaza prin creante in favoarea uneia dintre parti, care sunt depuse in contul curent, se numesc remize sau rimese, care pot fi obligatorii sau facultative. Dupa trecerea rimesei in contul curent, aceasta ia denumirea de post, partida sau articol.

Contractul de cont curent este: contract consensual; contract cu titlu oneros; contract sinalagmatic (bilateral); contract neformal; contract de executare succesiva; contract accesoriu.

Contractul de cont curent produce efecte juridice principale (esentiale) – transferul de proprietate, novatia, indivizibilitatea si compensatia si efecte juridice secundare – dobanzile, comisionul si diverse cheltuieli.

Incheierea contului curent spre a se constata care dintre corentisti este creditor si pentru ce suma (sold creditor) se realizeaza la scadenta termenelor stabilite prin conventie si, in lipsa, la 31 decembrie, in fiecare an. Acest contract poate inceta de drept in cazurile expres prevazute de lege si la cererea unei parti, conform art. 373 C.com.

Contractul de leasing

Contractul de leasing este un contract prin care o parte, denumita locator/finantator, transmite, pentru o perioada determinata, dreptul de folosinta asupra unui bun al carui proprietar este, celeilalte parti, denumita utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plati periodice, denumita rata de leasing, iar la sfarsitul perioadei de leasing locatorul/finantatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a inceta raporturile contractuale.

Contractul de leasing este reglementat de Ordonanta Guvernului nr. 51/1997 privind operatiunile de leasing si societatile de leasing aprobata in baza prevederilor Legii nr. 90/1998 si modificata in baza prevederilor Legii nr. 99/1999. Ordonanta Guvernului nr. 51/1997 a fost republicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 9/12.01.2000. De asemenea, dispozitii referitoare la contractul de leasing se mai gasesc si in art. 7 alin. 1 pct. 7 si 8 din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003)

Contractul de leasing are urmatoarele caractere juridice: este un contract consensual, in sensul ca forma scrisa a acestuia nu este necesara ad validitatem; este un contract bilateral, creand obligatii numai in sarcina debitorului obligatiei de garantie; este un contract cu titlu oneros comutativ, in baza acestui contract urmarindu-se crearea unor avantaje materiale uneia dintre partile la acest contract; contractul este titlu executoriu prin efectul legii in cazul in care utilizatorul nu preda bunurile la sfarsitul perioadei de leasing.

Obiect al contractului de leasing il pot constitui bunuri imobile, precum si bunuri mobile de folosinta indelungata, aflate in circuitul civil, cu exceptia inregistrarilor pe banda audio si video, a pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor si a drepturilor de autor. Din punct de vedere al legislatiei fiscale din Romania, sunt identificate doua tipuri de contracte de leasing, si anume:

Contractul de leasing financiar reprezinta, conform art. 7, alin. 1, pct. 7 din Codul fiscal, orice contract de leasing ce indeplineste cel putin una dintre urmatoarele conditii: a) riscurile si beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul cand contractul de leasing produce efecte; b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului catre utilizator la momentul expirarii contractului; c) perioada de leasing depaseste 75% din durata normala de utilizare a bunului ce face obiectul leasingului; in intelesul acestei definitii, perioada de leasing include orice perioada pentru care contractul de leasing poate fi prelungit.

In principal, in baza contractului de leasing, locatorul are obligatia de a respecta dreptul utilizatorului de a-si alege furnizorul si asiguratorul bunului, sa incheie contractul de vanzare-cumparare al bunului cu furnizorul indicat de utilizator; sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului la incetarea contractului; sa garanteze folosinta linistita si utila a bunului. La randul sau, utilizatorul are obligatia de a primi bunul obiect al contractului de leasing, de a exploata bunul conform destinatiei acestuia, de a achita ratele de leasing, sa suporte cheltuielile de intretinere a bunului, sa nu greveze bunul respectiv cu sarcini fara acordul finantatorului.

Raspunderea partilor este reglementata in mod separat si se refera atat la cauzele exprese de raspundere stabilite de lege in sarcina finantatorului, cat si la cazurile de raspundere ale utilizatorului, atat in ceea ce priveste raspunderea contractuala, cat si raspunderea pentru bunul obiect al contractului de leasing. În afara de prevederile exprese ale legii in acest sens, partile sunt libere sa stabileasca atat alte clauze aditionale in cadrul contractului de leasing, cat si clauze de agravare a raspunderii acestora in ceea ce priveste executarea obligatiilor decurgand din respectivul contract.

CAPITOLUL 3.

ELEMENTELE SPECIFICE ALE SOCIETĂȚII COMERCIALE ÎN CONDIȚIILE NOILOR REGLEMENTĂRI

3.1. Constituirea, formele și clasificarea societăților comerciale

Societatea comercială fiind în același timp contract, dar și o entitate juridică are la bază voința liberă a asociaților. Din această cauză, în literatura de specialitate se consideră că fundamentul societății comerciale îl reprezintă actul constitutiv. în anumite cazuri, actele constitutive.

Indiferent de forma juridică a societății, de obiectul de activitate, cetățenia sau naționalitatea asociaților, de natura ori întinderea capitalului sau de alte asemenea elemente, orice societate comercială se constituie, se organizează și funcționează în baza unor acte juridice care poartă denumirea specifică de actele constitutive ale societății comerciale.

Indiferent de forma juridică, societatea comercială ia naștere prin înche actelor constitutive de către asociați. Actele constitutive ale societății comerciale diferă în funcție de forma juridică a acesteia. Astfel, societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constitue princontract de societate, iar societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut. Societatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al unei singure persoane. În acest caz se întocmește numai statutul. Potrivit legii, contractual de asociere și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic denumit act constitutiv. Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite de asemenea, act constitutiv. în terminologia Legii societăților comerciale sub denumirea de act constitutiv ce desemnează atât înscrisul unic, cât și contractul de societate sau statutul societății [art. 5 alin. (4)].

Ca orice contract, contractul de societate trebuie să îndeplinească condițiile de -re și condițiile de formă prevăzute pentru valabilitatea oricărei convenții. De asemenea, contractul de societate trebuie să cuprindă elementele specifice asociaților, affectio societatis și împărțirea profitului.

Societatea comercială va avea cel puțin doi asociați, în afară de cazul când Iezea prevede altfel (art. 4 din Legea nr. 31/1990). Potrivit prevederilor art. 5 alin. (2), soc.etatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al unei singure persoane. De asemenea, Legea nr. 31/1990, în art. 12, stipulează că în s-:c,etatea cu răspundere limitată numărul asociaților nu poate fi mai mare de 50.

Din textele de lege mai sus menționate rezultă că societatea comercială se ronstituie prin acordul de voință a cel puțin 2 asociați. în mod excepțional, socie- -3:9a se poate constitui de către un singur asociat; este cazul societății cu răspun- ;e'e limitată cu asociat unic, denumită și societate unipersonală111. în ceea ce pri- .ește numărul maxim de asociați, cu excepția societății cu răspundere limitată, -scea lasă acest atribut la aprecierea părților contractante.

În virtutea principiului libertății de asociere consacrat de art. 1 alin. (1) ti." ii nr. 31/1990, o societate comercială poate fi constituită de către persoane fizice sau persoane juridice ori de către persoane fizice împreună cu persoane juridice.

Pentru a putea avea calitatea de fondatori ai unei societăți comerciae i cajză trebuie să nu se afle în vreo stare de incompatibilitate prevăzută ce j nr. 31/1990 și de alte acte normative incidente în materie. în acest sers i alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că nu pot fi fondatori persoanele care i legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasa; de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, za luare de mită, pentru infracțiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de și combatere a finanțării actelor de terorism, cu modificările și completările ulterioare pentru infracțiunile prevăzute de art. 143-145 din Legea nr. 85/2006 procedura insolvenței sau pentru cele prevăzute de Legea nr. 31/1990.

In doctrina de specialitate s-a pus problema participării persoanelor în calitate de soți la constituirea unei societăți comerciale. Trebuie reținut legea nr. 31/1990 nu conține reguli exprese referitoare la participarea soților în ca>9 asociați la o societate comercială. Așa stând lucrurile, se vor aplica regulile dreptului comun, mai exact prevederile Codului civil privind regimul juridic Soților.

Codul civil consacră anumite reguli speciale relative la participarea sni aporturi la constituirea unei societăți comerciale. Astfel, cu valoare de m art. 1.882 alin. (1) teza a doua prevede „un soț nu poate deveni asociat znn tarea de bunuri comune decât cu consimțământul celuilalt soț, dispozițiile a aplicându-se în mod corespunzător”.

Se înțelege că atâta vreme cât bunurile aduse ca aport fac parte din masa imnurilor comune, și dividendele primite de soțul asociat vor avea tot natura juridică de bunuri comune. în ceea ce privește bunurile proprii ale soților, aceștia reneficiază de dreptul exclusiv de dispoziție, ceea ce înseamnă că nu există niciun .—oediment pentru aducerea lor ca aport la constituirea unei societăți comerciale. Soluția este reglementată în mod expres în cuprinsul art. 342 C. civ., care prevede că fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii, în mdițiile legii.

Persoana pusă sub curatelă are capacitate deplină de exercițiu și, prin poate participa la constituirea unei societăți comerciale.

în legătură cu capacitatea persoanei fizice la constituirea unei societăți ciale, trebuie avute în vedere și prevederile speciale ale Legii nr. 31/1990. potrivit art. 82 din lege, asociații nu pot lua parte, ca asociați cu răspundea tată, în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici operațiuni în contul lor sau al altora, în același fel de comerț sau într-unul, fără consimțământul celorlalți asociați. Consimțământul se socote» dacă participarea sau operațiunile, fiind anterioare actului constitutiv, au ‘r noscute de ceilalți asociați și aceștia nu au interzis continuarea lor. în caz de * ca^e acestor interdicții, societatea, în afară de dreptul de a-l exclude pe = poate să decidă că acesta a lucrat în contul ei sau să ceară despăgubiri.

în sfârșit, art. 14 din Legea nr. 31/1990 dispune că o persoană fizică sau soană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răsp limitată. De asemenea, o societate cu răspundere limitată nu poate avea ca unic o altă societate cu răspundere limitată alcătuită dintr-o singură pe. Același art. 14, în alin. (3), stipulează că, în caz de încălcare a prevederilor sus, statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și orice persoană inte' poate cere dizolvarea pe cale judecătorească a unei societăți astfel constituită.

Obiectul contractului

Noțiunea de obiect al contractului de societate are două sensuri: cel al dr-. comun și cel de obiect al societății comerciale.

În reglementarea dreptului comun se face diferență între obiectul contra obiectul obligației. Astfel, potrivit art. 1.225 C. civ., obiectul contractului îl rep't: operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asen- convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obli~ contractuale, iar obiectul obligației este prestația la care se angajează dec (art. 1.226 C. civ.). La fel ca și în dreptul comun, obiectul contractului de s trebuie să fie determinat, licit și moral.

în sensul limbajului curent al societăților comerciale, noțiunea de obiect a tratului de societate desemnează activitatea societății, adică operațiunile co ciale pe care aceasta le săvârșește. Operațiunile comerciale ce constituie ofc- de activitate al societății sunt stabilite de către asociați și trebuie menționate în * constitutive ale societății. Orice societate trebuie să aibă un obiect determ – licit. în acord cu ordinea publică și bunele moravuri [art. 1.882 alin. (2) C. civ.].

Ca regulă, asociații au libertatea alegerii operațiunilor comerciale ce cons obiectul de activitate al societății comerciale. Există însă și anumite interdicții, sunt cele reglementate de articolul unic al H.G. nr. 1.323/1990 potrivit cărora vitâțile care. potrivit legii, constituie infracțiuni, constituie monopol de stat, privind fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop -ja-zât ca medicament și imprimarea hărților cu caracter militar nu pot face obiectul 3c activitate al unei societăți comerciale.

Capacitatea atrage nulitatea întregului contract și implicit al societății, potrivit pozițiilor art. 56 lit. b) din Legea nr. 31/1990, în cazul în care toți fondatorii au ootrivit legii, incapabili, la data constituirii societății.

"rucât obiectul și cauza privesc întregul contract, încălcarea prevederilor e privind aceste condiții afectează întregul contract de societate. Sancțiunea e consacrată în mod expres în conținutul art. 56 lit. c) din Legea nr. 31/1990, ; .: căruia societatea este lovită de nulitate când obiectul de activitate al r~:e;a este ilicit sau contrar ordinii publice.

Cuprinsul contractului de societate

Datorită importanței pe care o prezintă societatea comercială în câmpul raporturilor juridice, Legea nr. 31/1990 reglementează elementele (clauzele) pe care trebuie să le cuprindă contractul de societate comercială. Conținutul actelor constitutive este diferit în funcție de forma juridică a societății. în concret, elementele obligatorii ale actului constitutiv al societății în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată sunt enumerate în art. 7 din lege, iar conținutul actului constitutiv al societăților pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni este prevăzut în art. 8 din Legea nr. 31/1990. Aceste clauze privesc identificarea părților, individualizarea societății, caracteristicile societății, conducerea și gestiunea societății, drepturile și obligațiile asociaților, dizolvarea și lichidarea societății.

Cum asociații într-o societate comercială pot fi atât persoane fizice, cât și oersoane juridice, datele de identificare diferă în funcție de această calitate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 31/1990, pentru persoanele fizice în actele constitutive trebuie să se prevadă: numele, prenumele, codul numeric personal și, dacă este cazul, echivalentul acestuia, potrivit legislației naționale aplicabile, locul și data nașterii, domiciliul și cetățenia. Pentru persoanele juridice vor fi consemnate in actul constitutiv: denumirea, sediul, naționalitatea, numărul de înregistrare în registrul comerțului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii naționale aplicabile.

Legea obligă arătarea în actul constitutiv a asociaților comanditați în cazul constituirii unei societăți în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni. Stabilirea asociaților comanditați în actul constitutiv este necesară deoarece acești asociați răspund nelimitat și solidar pentru datoriile societății.

Clauzele privind identificarea viitoarei societăți comerciale

Aceste clauze privesc: denumirea, forma juridică și sediul societății.

denumirea (firma) societății se stabilește în conformitate cu dispozițiile art. 30-36 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului și diferă în funcție de forma juridică a societății;

forma juridică a societății este aleasă de asociați cu respectarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 31/1990 în funcție de interesele asociaților;

sediul social reprezintă locul unde este situată societatea comercială. Se înțelege că sediul social se stabilește într-un imobil apt a servi unei astfel de destinații. în privința stabilirii sediului societății vor fi avute în vedere dispozițiile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. Norma legală prevede că la același sediu vor putea funcționa mai multe societăți numai dacă imobilul, prin structura lui și suprafața sa utilă, permite funcționarea mai multor societăți în încăperi diferite sau în spații distinct partajate. Numărul societăților comerciale ce funcționează într-un imobil nu poate depăși numărul de încăperi sau spații distincte obținute prin partajare.

Obiectul de activitate al societății constă în operațiunile comerciale pe care societatea ce se înființează își propune să le exercite. Legea impune stabilirea obiectului de activitate al societății cu precizarea domeniului și activității principale prin specificarea activităților, cu respectarea Nomenclatorului de clasificare a acti- vitătilor din economia națională CAENm.

Societatea comercială, indiferent de forma ei juridică, poate fi constituită pe o durată determinată (de exemplu: 10 ani) sau pe durată nelimitată. Principala consecință a stabilirii unei durate determinate a societății este aceea că la expirarea duratei societatea se dizolvă și se lichidează ope iegis.

Capitalul social

Pentru societățile în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, potrivit art. 7 din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv trebuie să cuprindă capitalul social, cu menționarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură și modul evaluării. La societățile cu răspundere limitată se va preciza numărul și valoarea nominală a părților sociale, precum și numărul părților sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său.

Când se constituie o societate pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, trebuie menționat capitalul social subscris și cel vărsat și, în cazul în care societatea are un capital autorizat, cuantumul acestuia (art. 8). Pentru societatea pe acțiuni care se constituie prin subscriere integrală și simultană a capitalului social, trebuie făcută mențiunea dacă în momentul constituirii se varsă întreg capitalul social sau doar o parte din acesta, cu precizarea termenului în care va fi vărsat în integralitate.

Clauzele privind drepturile și obligațiile asociaților

în cazul societăților în nume colectiv. în comandită simplă și societății cu răspundere limitată, legea obligă să se prevadă partea fiecărui asociat la profit și la pierderi (art. 7 din Legea nr. 31/1990). Pentru societățile pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, actul constitutiv trebuie să prevadă modul de distribuire a profitului și de suportare a pierderilor (art. 8 din Legea nr. 31/1990). Am arătat în rândurile anterioare că asociații sunt liberi să stabilească modul de împărțire a profitului și de suportare a pierderilor. Sunt interzise însă clauzele leonine.

în actul constitutiv al societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni trebuie stipulat orice avantaj special acordat în momentul înființării societății sau până în momentul în care societatea este autorizată să își înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la constituirea societății ori la tranzacții conducând la acordarea autorizației în cauză, precum și identitatea beneficiarilor unor astfel de avantaje.

Principalele obligații ale asociaților sunt cele referitoare la vărsarea aporturilor la care s-au obligat.

Cu prilejul constituirii, asociații pot alege oricare din cele cinci forme ale 5 tății comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990. Pe parcurs, asociații pc: de schimbarea societății dintr-o formă juridică în altă formă juridică (spre ex. schimbarea societății cu răspundere limitată în societate pe acțiuni și invers ma juridică a societății trebuie prevăzută în actul constitutiv (art. 7 și 8 din nr. 32/1990).

La alegerea formei juridice a societății comerciale contribuie factori p'? natura operațiunilor comerciale ce urmează a fi exercitate, întinderea cap*~ social, numărul asociaților etc. Sunt însă și domenii, cum este cel bancar ș; a gurărilor. pentru care legiuitorul impune forma juridică a societății pe acțiuni. – instituțiile de credit (societățile bancare)141 și societățile de asigurare și reasig- se pot constitui și funcționa exclusiv sub forma societății pe acțiuni (art. 2E~ O.U.G. nr. 99/2006 și art. 11 din Legea nr. 32/2000).

Clasificarea societăților comerciale

Societăți de persoane și societăți de capitaluri. Societățile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoașterii și încrederii reciproce a calităților personale ale asociaților. Fac parte din această categorie : societatea în nume colectiv și societatea în comandita simpla.

Societățile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociați, impus de nevoile acoperirii capitalului social, fără să prezinte interes calitățile personale ale asociaților. Elementul esențial îl reprezintă cota de capital investita de asociat. Intră în această categorie: societatea pe acțiuni și societatea în comandita pe acțiuni.

Societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una din aceste categorii. Această formă de societate împrumută unele caractere, atât de la societățile de persoane, cât și de la societățile de capitaluri.

Ca și în cazul societăților de persoane, constituirea societății cu răspundere limitată se bazează pe încrederea și calitățile asociaților. Acest fapt reclamă limitarea numărului asociaților (maximum 50 de asociați), precum și condiții restrictive privind transmiterea părților sociale. În ce privește răspunderea asociaților pentru obligațiile societății, asociații răspund numai în limita aportului lor, ca și în cazul societăților de capitaluri.

Societăți în care asociații au o răspundere nelimitată și societăți în care asociații au o răspundere limitată Răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale este diferită în raport de forma juridică a societății.

3.2. Funcționarea, administrarea și conducerea societății comerciale

Funcționarea societății comerciale este asigurată de organele de care aceasta dispune. Fiecare societate comercială are propriile organe de conducere și administrare, din care fac parte persoane împuternicite cu gestiunea și reprezentarea societății. Regulile care guvernează funcționarea societăților comerciale sunt cuprinse în Titlul III al Legii nr. 31/1990. în Capitolul I al Titlului III al legii sunt cuprinse dispoziții comune, iar în capitolele ll-VI sunt reglementate dispoziții specifice funcționării fiecărei forme juridice de societate comercială.

Principalele organe ale societății comerciale sunt adunarea generală a asociaților. administratorii societății și cenzorii societății. în cadrul societății pe acțiuni care optează pentru sistemul dualist, în locul administratorilor sunt directoratul și consiliul de supraveghere.

Adunarea generală a asociaților este organul de deliberare al societății, deoarece aceasta exprimă voința socială.

Administratorii societății ori, în cazul societății pe acțiuni, consiliul de administrație sau, după caz, directoratul societății sunt organele executive și au menirea de a duce la îndeplinire hotărârile adunării generale. Aceste organe executive se preocupă în concret de exercitarea operațiunilor comerciale specifice obiectului de activitate al societății.

în sfârșit, cenzorii sunt organele de control al gestiunii societății. în societățile de persoane, controlul gestiunii se realizează de către asociați, nefiind necesară desemnarea cenzorilor. în cadrul societății cu răspundere limitată, controlul gestiunii se realizează tot de asociați, dar dacă numărul acestora este mai mare de 15. desemnarea cenzorilor este obligatorie. Tot obligatorie este prezența cenzorilor și în cazul societăților pe acțiuni. Se impune a fi reținut că, pentru societățile pe acțiuni în care acționarii optează pentru sistemul dualist de conducere și administrare. cenzorii sunt înlocuiți cu auditorii societății. Deci aceste societăți au auditori, și nu cenzori.

Adunarea generală

Adunarea generală este organul de deliberare și decizie al societății, fiind formată din totalitatea asociaților societății. Legea nr. 31/1990 reglementează adunarea generală ca organ al societății numai în cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni și societății cu răspundere limitată. Cu toate acestea, este fără îndoială că și în cazul celorlalte forme juridice de societate deciziile se iau tot îr cadrul adunărilor generale ale asociaților111.

Adunarea generală a asociaților decide în principalele probleme ale societății, precum: alegerea organelor de conducere și administrare, desemnarea cenzorilor sau, după caz, auditorilor societății, modificarea societății comerciale etc.

Hotărârile adunărilor generale

Hotărârile adunării generale adoptate în condițiile legii și ale actului constitutiv sunt obligatorii și trebuie publicate în condițiile legii. Hotărârile care contravin legii ori actului constitutiv pot fi anulate pe cale judecătorească de către oricare dintre asociați.

în ceea ce privește societățile pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, legea prevede că hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acționarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra (art. 132 din Legea nr. 31/1990). Principiul obligativității hotărârilor adunării generale adoptate în limitele legii sau actului constitutiv este aplicabil și celorlalte forme de societate.

Pentru a fi cunoscute de terți și opozabile acestora, hotărârile adunării generale trebuie publicate în condițiile legii. în acest scop, art. 131 alin. (4) din lege prevede că, pentru a fi opozabile terților, hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul registrului comerțului, spre a fi menționate în registru și publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

Pentru societățile de persoane și societatea cu răspundere limitată, legea nu consacră obligația publicității hotărârilor adunării generale. Cu toate acestea, așa cum s-a precizat în doctrina de specialitate, soluția nu poate fi diferită, mai ales pentru acele situații ce privesc modificarea actului constitutiv și actele și faptele stabilite de art. 21 din Legea nr. 26/1990.

Art. 132 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990 dispune „hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței. Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată și de orice persoană interesată”.

Administrarea și conducerea societății comerciale

Legea nr. 31/1990 conține reguli diferite privind conducerea și administrarea societății în funcție de forma juridică a acesteia.

Pentru societățile în nume colectiv, legea prevede că dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, afară de stipulație contrară în actul constitutiv (art. 75).

La societatea în comandită simplă, administrația se va încredința unuia sau mai multor asociați comanditați (art. 88).

Societatea pe acțiuni este administrată de unul sau mai mulți administratori, numărul acestora fiind totdeauna impar. Când sunt mai mulți administratori, ei constituie un consiliu de administrație. Societățile pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare sunt administrate de cel puțin trei administratori (art. 137). Potrivit dispozițiilor art. 143 din lege, consiliul de administrație poate delega conducerea societății unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general. Tot cu privire la societatea pe acțiuni,dispozițiile art. 153 din Legea nr. 31/1990 prevăd că prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acțiuni este administrată de un directorat și de un consiliu de supraveghere. în sfârșit, în conformitate cu art. 197, societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulți administratori, asociați sau neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală.

Din cuprinsul dispozițiilor legale de mai sus rezultă că, indiferent de forma juridică, societatea comercială este administrată de unul sau mai mulți administratori, în cazul societăților pe acțiuni, dacă sunt mai mulți administratori ei se organizează și funcționează ca un organ colectiv, denumit consiliu de administrație. Dacă acționarii optează pentru sistemul dualist, societatea va fi administrată de directorat și consiliul de supraveghere. în cadrul celorlalte societăți, administratorii, dacă sunt mai mulți, lucrează împreună, dar nu sunt organizați în organe colective de administrare și conducere.

Statutul juridic al administratorilor

Datorită rolului pe care îl au în societatea comercială, Legea nr. 31/1990 instituie pentru administratori un regim juridic special. Regulile referitoare la statutul administratorului se referă la: calitatea de administrator; condițiile de numire în funcție; desemnarea administratorului; durata funcției; publicitatea numirii administratorului: natura juridică a funcției de administrator, obligațiile și puterile administratorului: încetarea funcției de administrator111.

3.3. Consecințele juridice ale calității de persoană juridică a societății comerciale

Principalele consecințe ale personalității juridice a societății comerciale sunt următoarele: dreptul societății de a participa în nume propriu la raporturile juridice: răspunderea societății pentru obligațiile sociale; dreptul societății de a sta în justiție, ca reclamantă sau pârâtă.

Cum societatea comercială este dotată cu personalitate juridică, înseamnă că aceasta va participa la raporturile juridice în nume propriu. Principiul este consacrat în mod expres de art. 193 alin. (1) C. civ. Potrivit textului de lege menționat, persoana juridică participă în nume propriu ia circuitul civil și răspunde pentru obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Raporturile juridice la care participă societatea comercială sunt în marea lor majoritate raporturi de natură comercială.

Societatea participă în calitate de subiect de drept la raporturile juridice grație organelor de care aceasta dispune. în acest sens, art. 70 din Legea nr. 31/1990 dispune că administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru ducerea la îndeplinire a obiectului societății, afară de restricțiile arătate în contractul de societate, în concret, participarea societății în nume propriu la raporturile juridice se realizează prin persoanele desemnate cu puterea de reprezentare în relațiile cu terții.

Răspunderea societății pentru obligațiile sociale

Participând la raporturile juridice comerciale, societatea își asumă diferite obligații în realizarea obiectului său de activitate. Răspunderea societății pentru obligațiile sale este asigurată de patrimoniul de care dispune societatea, asupra căruia creditorii sociali beneficiază de un drept de gaj general. Art. 3 din Legea nr. 31/1990 prevede în mod expres că obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social.

Aceasta înseamnă că pentru datoriile societății nu poate fi urmărit patrimoniul asociaților.

Cu toate acestea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990, pentru obligațiile societății în nume colectiv, asociații răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile societății, iar pentru obligațiile societății în comandită simplă sau comandită pe acțiuni, răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale doar asociații comanditați. Acționarii, asociații comanditari, precum și asociații în societatea cu răspundere limitată răspund numai până la concurența capitalului social subscris.

Dreptul societății de a sta în judecată ca reclamantă sau pârâtă

Datorită personalității juridice de care beneficiază, ca orice alt subiect de drept, societatea comercială are legitimare procesuală activă și pasivă, adică poate sta în justiție în calitate de reclamantă sau de pârâtă, după caz. Codul de procedură civilă (art. 87 pct. 2) prevede că persoanele juridice de drept privat vor fi citate prin reprezentanții lor la sediul principal al administrației sau cel al sucursalei din circumscripția instanței. Din prevederile legale citate rezultă că, pentru obligațiile sociale, va fi citată societatea, și nu asociații. Tot astfel, pentru realizarea drepturilor aparținând societății, legitimarea procesuală activă este atribuită societății în sensul că acțiunea trebuie introdusă și valorificată de societate în nume propriu prin reprezentanții săi. și nu de către asociați.

3.4. Principalele cazuri de modificare a societății comerciale

Așa cum arătam și în rândurile anterioare, Legea nr. 31/1990 reglementează anumite cazuri concrete de modificare a actului constitutiv, instituind totodată și anumite reguli speciale ale acestora. Avem în vedere: majorarea sau reducerea capitalului social, prelungirea duratei societății, fuziunea și divizarea societăților comerciale, schimbarea formei juridice a societății.

Majorarea capitalului social

Necesitatea majorării capitalului societății comerciale

Necesitatea majorării capitalului social al societății comerciale poate avea cauze multiple: dificultățile financiare, extinderea obiectului de activitate; extinderea teritorială a societății; achiziționarea de instalații, utilaje, tehnologii, fuziunea și divizarea societății etc.[1] Majorarea capitalului social poate fi impusă și de reglementările legale în cazul în care, prin hotărâre a guvernului, se modifică plafonul minim al capitalului social (art. 10 din Legea nr. 31/1990).

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 115 din Legea nr. 31/1990, hotărârea privind majorarea capitalului social al societății pe acțiuni și în comandită pe acțiur., se ia de adunarea generală extraordinară, cu o majoritate de cel puțin de dou= treimi din drepturile de vot deținute de acționarii prezenți sau reprezentați. Tot pentru societățile pe acțiuni, legea dispune că societatea pe acțiuni își va putea majors capitalul social cu respectarea dispozițiilor prevăzute pentru constituirea societătii. Așa cum s-a precizat în doctrina juridică111, prin dispozițiile privind constituirea societății comerciale trebuie să înțelegem prevederile legii care reglementează elementele specifice diferitelor forme ale societăților comerciale, precum aporturile asociaților, modalitățile de formare a capitalului social, numărul asociaților etc.

Condițiile fuziunii și divizării societăților comerciale

Condițiile speciale ale fuziunii și divizării societăților comerciale sunt cuprinse, în principal, în art. 239 de Legea nr. 31/1990. Potrivit textului menționat, fuziunea sau divizarea se hotărăște de fiecare societate în parte, în condițiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al societății. Dacă acțiunile societăților implicate în operațiunea de fuziune sau de divizare sunt de mai multe categorii, hotărârea privind fuziunea sau divizarea este subordonată rezultatului votului pe categorii, dat în condițiile de cvorum și majoritate cerute pentru adunarea generală extraordinară. Dacă prin fuziune sau divizare se înființează o nouă societate, aceasta se constituie în condițiile prevăzute pentru forma de societate convenită.

Avizarea și publicarea proiectului de fuziune sau de divizare

în conformitate cu prevederile art. 242 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, proiectul de fuziune sau de divizare, semnat de reprezentanții societăților participante, se depune la oficiul registrului comerțului unde este înmatriculată fiecare societate, însoțit de o declarație a societății care încetează a exista în urma fuziunii sau divizării, despre modul cum a hotărât să stingă pasivul său, precum și de o declarație privitoare la modalitatea de publicare a proiectului de fuziune sau de divizare.

Oficiul registrului comerțului înaintează cererea de înregistrare a mențiunilor privind fuziunea și divizarea împreună cu documentația aferentă, în termen de 3 zile de la primire, instanței competente [art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 116/2009].

După ce a fost vizat de instanța de judecată, proiectul de fuziune sau de divizare se publică în Monitorul Oficial al României pe cheltuiala părților, integral sau în extras, potrivit dispoziției instanței de judecată sau cererii părților, cu cel puțin 30 de zile înaintea datelor ședințelor în care adunările generale extraordinare urmează a hotărî asupra fuziunii sau, după caz, a divizării [art. 242 alin. (2) din Legea nr. 31/1990],

în cazul în care deține o pagină proprie web, societatea poate înlocui publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, prevăzută la alin. (2), cu publicitatea efectuată prin intermediul propriei pagini web, pe o perioadă continuă de cel puțin o lună înaintea adunării generale extraordinare care urmează să decidă cu privire la fuziune/divizare, perioadă care se încheie nu mai devreme de finalul adunării generale respective. Societatea care a optat pentru efectuarea publicității proiectului de fuziune prin pagina proprie web trebuie să asigure condițiile tehnice pentru afișarea continuă și neîntreruptă și cu titlu gratuit a documentelor prevăzute de lege pentru întreaga perioadă prevăzută la alin. (21). Societatea are sarcina de a dovedi continuitatea publicității și de a asigura securitatea propriei pagini web și autenticitatea documentelor afișate. în cazul efectuării publicității prin pagina proprie web, oficiul registrului comerțului unde este înmatriculată societatea va publica, cu titlu gratuit, pe propria sa pagină web, proiectul de fuziune sau divizare [art. 242 alin. (21)-(23) din Legea nr. 31/1990.

. Schimbarea formei juridice a societății comerciale

Un ultim caz de modificare a societății comerciale pe care ne propunem să-l analizăm îl constituie schimbarea formei societății comerciale. Am făcut precizarea în cele anterioare că Legea nr. 31/1990 în art. 2 reglementează cinci forme juridice de societate comercială. în virtutea principiului libertății contractuale, asociații pot decide schimbarea formei juridice a societății prin modificarea actului constitutiv al acesteia; de exemplu, din rațiuni ce țin de capitalul social, acționarii unei societăți pe acțiuni pot hotărî transformarea acesteia în societate cu răspundere limitată.

Schimbarea formei juridice a societății presupune modificarea actului constitutiv în condițiile art. 204 din Legea nr. 31/1990. Ca orice modificare a actului constitutiv, schimbarea formei juridice este atributul adunării generale a asociaților.

Cu specială privire asupra societăților pe acțiuni, se impune a fi reținut că hotărârea privind schimbarea formei juridice a societății se ia în condițiile de cvorum prevăzute pentru adunarea generală extraordinară, cu o majoritate de cel puțin două treimi din drepturile de vot deținute de acționarii prezenți sau reprezentați (art. 115 din Legea nr. 31/1990).

Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate115, pentru realizarea operațiunii de schimbare a formei juridice trebuie îndeplinite și condițiile prevăzute de lege pentru forma de societate pe care o va lua societatea în cauză (capital social, număr minim de asociați etc.).

3.5. Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale

Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale constituie procedura prin care se realizează încetarea existenței societăților comerciale121. Am văzut în cele de mai sus că societatea comercială se poate constitui pentru o durată determinată sau pentru o perioadă nelimitată în timp. în ambele cazuri însă societatea își poate înceta existența din diferite cauze reglementate de lege. încetarea existenței societății se realizează așadar prin dizolvarea și lichidarea acesteia. Rezultă că încetarea existenței unei societăți comerciale presupune parcurgerea a două faze: dizolvarea societății și lichidarea societății.

Faza dizolvării societății cuprinde anumite operațiuni care declanșează și pregătesc încetarea existenței societății, cu păstrarea personalității juridice dar cu interdicția de a întreprinde acțiuni comerciale noi.

Faza lichidării societății cuprinde acele operațiuni de lichidare a patrimoniului societății care privesc plata creditorilor și împărțirea soldului între asociați131. în faza

lichidării, societatea comercială își păstrează personalitatea juridică dar nu poate efectua decât operațiuni de lichidare a patrimoniului societății.

Subsecțiunea a 2-a. Dizolvarea societăților comerciale

Dizolvarea societății poate fi hotărâtă de adunarea asociaților ori de instanța judecătorească. în mod excepțional, dizolvarea societății se produce în temeiul legii, în cazul expirării duratei de funcționare.

Așa cum s-a menționat în doctrina juridică de specialitate111, întrucât operațiunile specifice dizolvării au numai rolul de a declanșa procesul de încetare a existenței comerciale, înseamnă că dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a societății. Păstrarea personalității juridice este indispensabilă pentru îndeplinirea celorlalte operațiuni care privesc lichidarea patrimoniului societății în cauză.

Cauzele generale de dizolvare a societății comerciale

Cauzele generale de dizolvare a societății comerciale sunt reglementate de art. 227-229 și art. 237 din Legea nr. 31/1990. Dispozițiile legale citate reglementează unele cauze de dizolvare generale și aplicabile tuturor societăților comerciale, dar și anumite cauze de dizolvare specifice unora dintre formele de societate®.

Trecerea timpului stabilit pentru durata societății

Așa cum am arătat când ne-am ocupat de constituirea societății, una din clauzele actului constitutiv este cea privind „durata societății”. Când societatea este constituită pentru o perioadă determinată, aceasta se dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata societății [art. 297 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990].

Așa cum am precizat131, dizolvarea societății, ca urmare a expirării termenului stabilit pentru durata acesteia poate fi evitată prin prelungirea duratei societății, în condițiile art. 204 din Legea nr. 31/1990. Pentru acest caz, art. 227 alin. (2) prevede că asociații trebuie să fie consultați de către consiliul de administrație, respectiv de directorat, cu cel puțin 3 luni înainte de expirarea duratei societății, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. în lipsa unei asemenea consultări, la cererea oricăruia dintre asociați, tribunalul poate dispune prin încheiere efectuarea unei consultări a asociaților în condițiile art. 119 alin. (3) din lege. Dacă nu se realizează consultarea asociaților în condițiile de mai sus, la expirarea duratei menționate în actul constitutiv orice persoană interesată sau Oficiul Național al Registrului Comerțului poate sesiza directorul oficiului registrului comerțului sau persoana desemnată pentru constatarea dizolvării societății [art. 227 alin. (3)].

Potrivit dispozițiilor art. 233 alin. (1) din lege, dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii lichidării.Imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia

în conformitate cu prevederile art. 227 alin. (1) lit. b), societatea se dizolvă în cazul imposibilității realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia. Doctrina de specialitate11' și jurisprudența în materie au considerat drept cauze de imposibilitate a realizării obiectului unei societăți situații precum: ivirea între asociați a unor neînțelegeri grave, care fac imposibilă desfășurarea activității societății; lipsa mijloacelor financiare necesare desfășurării activității; absența voinței asociaților de a conlucra pentru desfășurarea activității societății.

Dizolvarea societății ca urmare a imposibilității realizării obiectului societății sau realizării acestuia are loc prin voința asociaților sau pe cale judecătorească, atunci când asociații nu se înțeleg.

Hotărârea adunării asociaților

Societatea comercială se dizolvă prin hotărârea adunării generale a asociaților [art. 227 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990]. Dizolvarea și lichidarea societății comerciale prin hotărâre a adunării asociaților constituie expresia principiului libertății contractuale. Cum asociații sunt liberi să înființeze o societate comercială, tot astfel ei pot decide și dizolvarea și lichidarea societății în condițiile legii. Așa cum s-a precizat în literatura de specialitate131, asociații sunt liberi să aprecieze motivele de dizolvare a societății.

Hotărârea tribunalului

Potrivit dispozițiilor art. 227 alin. (1) lit. e). societatea se dizolvă prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății.

Falimentul societății

Societatea comercială se dizolvă în cazul când este supusă falimentului în cadrul procedurii insolvenței [art. 227 lit. f) din Legea nr. 31/1990]. Falimentul este reglementat de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. în cadrul procedurii insolvenței, societatea poate fi supusă, după caz, procedurii reorganizării judiciare sau procedurii falimentului. Dacă societatea face obiectul procedurii falimentului, patrimoniul societății este lichidat, în vederea satisfacerii creanțelor creditorilor, și. în consecință, societatea se dizolvă111. în acest caz, dizolvarea societății se pronunță de către judecătorul-sindic prin încheierea prin care se decide intrarea în faliment [art. 107 alin. (2) din Legea nr. 85/2006].

3.6. Procedura insolvenței

Administrarea și conducerea societății comerciale

Legea nr. 31/1990 conține reguli diferite privind conducerea și administrarea societății în funcție de forma juridică a acesteia.

Pentru societățile în nume colectiv, legea prevede că dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, afară de stipulație contrară în actul constitutiv (art. 75).

La societatea în comandită simplă, administrația se va încredința unuia sau mai multor asociați comanditați (art. 88).

Societatea pe acțiuni este administrată de unul sau mai mulți administratori, numărul acestora fiind totdeauna impar. Când sunt mai mulți administratori, ei consti¬tuie un consiliu de administrație. Societățile pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare sunt administrate de cel puțin trei administratori (art. 137). Potrivit dispozițiilor art. 143 din lege, consiliul de administrație poate delega conducerea societății unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general. Tot cu privire la societatea pe acțiuni,dispozițiile art. 153 din Legea nr. 31/1990 prevăd că prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acțiuni este administrată de un directorat și de un consiliu de supraveghere. în sfârșit, în conformitate cu art. 197, societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulți administratori, asociați sau neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală.

Din cuprinsul dispozițiilor legale de mai sus rezultă că, indiferent de forma juri¬dică, societatea comercială este administrată de unul sau mai mulți administratori, în cazul societăților pe acțiuni, dacă sunt mai mulți administratori ei se organizează și funcționează ca un organ colectiv, denumit consiliu de administrație. Dacă acțio¬narii optează pentru sistemul dualist, societatea va fi administrată de directorat și consiliul de supraveghere. în cadrul celorlalte societăți, administratorii, dacă sunt mai mulți, lucrează împreună, dar nu sunt organizați în organe colective de admi¬nistrare și conducere.

Statutul juridic al administratorilor

Datorită rolului pe care îl au în societatea comercială, Legea nr. 31/1990 insti¬tuie pentru administratori un regim juridic special. Regulile referitoare la statutul ad¬ministratorului se referă la: calitatea de administrator; condițiile de numire în func¬ție; desemnarea administratorului; durata funcției; publicitatea numirii administra¬torului: natura juridică a funcției de administrator, obligațiile și puterile adminis¬tratorului: încetarea funcției de administrator

Calitatea de administrator

Ca regulă, calitatea de administrator este exercitată de o persoană fizică. în for¬ma actuală, Legea nr. 31/1990 [art. 15313 alin. (2)] permite desemnarea în calitate de administrator a unei persoane juridice, dar numai în cazul societății pe acțiuni. Pentru situația în care o persoană juridică este numită administrator, ea este obligată să-și desemneze un reprezentant persoană fizică care va fi supus ace¬lorași condiții, obligații și răspunderi civile și penale ca administratorul persoană fizică, care acționează în nume propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să fie exonerată de răspundere sau să i se reducă răspunderea solidară.

Noțiunea și reglementarea procedurii insolvenței

De lege lata, insolvența este reglementată prin Legea nr. 85/2006 privind prccf- dura insolvenței. Legea nr. 85/2006 nu definește procedura insolvenței, dar cud"t*- de definiția insolvenței. Astfel, în accepțiunea art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2C*3BL insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichice p exigibile.

în știința dreptului comercial111 procedura insolvenței a fost definită ca fiinc j* ansamblu de norme juridice prin care se urmărește obținerea fondurilor băr<eși pentru plata datoriilor debitorului aflat în insolvență față de creditorii săi, în conoaie stabilite diferențiat pe categorii de debitori, prin reorganizarea judiciară bazată z* un plan de reorganizare sau prin faliment.

Scopul, căile și modalitățile de realizare

Potrivit prevederilor art. 2 din Legea nr. 85/2006, scopul acestei legi și, impcs. al procedurii insolvenței îl constituie instituirea unei proceduri colective pentru aco-perirea pasivului debitorului aflat în insolvență. Rezultă că finalitatea procedur n- solvenței constă în plata tuturor datoriilor pe care le are debitorul aflat în dificuita* financiară.

Căile de realizare a scopului procedurii insolvenței sunt procedura generală 9 procedura simplificată, iar modalitățile de realizare sunt procedura reorganizări judiciare și procedura falimentului .

Procedura generală reprezintă procedura prin care un debitor care înoe:»- nește condițiile prevăzute la art. 1 alin. (1), fără a le îndeplini simultan și pe cele oe la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, intră după perioada de observație, sucrs- siv, în procedura de reorganizare judiciară și în procedura falimentului, sau sece¬rat, numai în reorganizare judiciară ori doar în procedura falimentului (art. 3 pe; I- din lege). Potrivit art. 3 pct. 15 din lege, perioada de observație este perioada cu¬prinsă între data deschiderii procedurii și data confirmării planului de reorganiza-» sau, după caz, a intrării în faliment. 

Procedura simplificată este procedura prin care debitorul care îndepliness condițiile prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 intră direct în proce¬dura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenței, fie după o per-3a- dă de observație de maximum 50 de zile, perioadă în care vor fi analizate elemen¬tele arătate la art. 1 alin. (2) lit. c) și d) din lege (art. 3 pct. 25 din lege).

Procedura reorganizării judiciare ca modalitate de realizare a procedurii insolvenței este procedura care se aplică debitorului persoană juridică, în vederea achitării datoriilor debitorului, conform programului de plată a creanțelor. Procedura reorganizării judiciare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea și respec-tarea unui plan de reorganizare, având ca obiect fie restructurarea operațională și/sau financiară a activității debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea debi-torului.

Procedura falimentului reprezintă procedura concursuală colectivă și egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului debitorului (art. 3 pct. 23 din lege).

Din cele de mai sus deducem că procedura insolvenței reglementată prin Legea nr. 85/2006 este o procedură specială în raport cu procedurile dreptului comun de valorificare a creanțelor ori de executare silită. Deși este o procedură specială, pro-cedura insolvenței se completează, în măsura compatibilității, cu legislația dreptului comun aplicabilă în materie. Regula este consacrată expres în art. 149 din Legea nr. 85/2006, care prevede că dispozițiile ei se completează, în măsura compati¬bilității lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial și ale Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvență .

Caracterele procedurii insolvenței

În doctrina dreptului comercial se reține că procedura insolvenței prezintă următoarele caractere: caracterul judiciar, caracterul colectiv (concursual), carac-terul de remediu sau de executare silită și caracterul personal.

Caracterul judiciar al procedurii insolvenței constă în aceea că toate actele și operațiunile pe care le implică această procedură sunt reglementate de lege și se realizează sub controlul și supravegherea judiciară de către instanțele judecătorești și de către celelalte organe care aplică procedura insolvenței, respectiv judecăto- rul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul.

Caracterul personal se exprimă prin aceea că, în funcție de categoria de per-soane din care face parte debitorul, i se va aplica procedura generală sau proce¬dura simplificată131.

Procedura insolvenței are un caracter colectiv (concursual), deoarece în ca-drul ei se urmărește satisfacerea tuturor creanțelor creditorilor debitorului aflat în stare de insolvență. Caracterul colectiv (concursual) al procedurii insolvenței o deo-sebește de procedura executării silite din dreptul comun, care este o procedură individuală.

Caracterul de remediu sau, după caz, de executare silită constă în faptul că în cadrul procedurii se urmărește acoperirea pasivului debitorului aflat în insol-vență, fie prin procedura reorganizării, fie prin procedura falimentului. Se înțelege

că procedura reorganizării constituie un remediu al debitorului, deoarece acesta își păstrează existența, iar procedura falimentului, prin lichidarea averii debitorului, conduce la dispariția definitivă a debitorului insolvent.

Condițiile aplicării procedurii insolvenței

Pentru aplicarea procedurii insolvenței, potrivit Legii nr. 85/2006, trebuie înde-plinite două condiții: prima condiție este ca debitorul să facă parte din categoriile de entități cărora li se aplică procedura insolvenței; a doua condiție este ca debitorul să se afle în stare de insolvență.

Una din condițiile aplicării procedurii insolvenței privește îndeplinirea calității de debitor în accepțiunea Legii nr. 85/2006. Prin debitor, legea înțelege persoana fizică sau persoana juridică de drept privat care face parte din una dintre categoriile prevăzute de art. 1 și care este în stare de insolvență. Rezultă că procedura insol-venței are subiecte bine determinate cărora li se aplică.

Am precizat în cele anterioare căile de realizare ale insolvenței ca fiind proce¬dura generală și procedura simplificată. Aceasta deoarece chiar prevederile art. 1 din Legea nr. 85/2006 stabilește subiectele cărora li se aplică procedura generală și subiectele cărora li se aplică procedura simplificată. în consecință, fiecare dintre cele două căi (proceduri) au delimitată cu exactitate sfera de aplicare.

Se impune a fi precizat că destinatarii procedurii insolvenței nu sunt doar co-mercianții, ci toate subiectele care au calitatea de debitor în accepțiunea Legii nr. 85/2006. De altfel, când se referă la sfera de aplicare, Legea nr. 85/2006 nu operează cu noțiunea de comerciant, ci cu aceea de debitor®.

Persoanele juridice de drept privat care desfășoară și activități eco-nomice

Legea nr. 85/2006 stipulează în art. 1 că procedura generală se aplică oricărei alte persoane juridice de drept privat care desfășoară și activități economice.

Exprimarea legiuitorului îndreptățește concluzia potrivit căreia insolvența este aplicabilă asociațiilor și fundațiilor reglementate de O.G. nr. 26/2000. Fiind persoa¬ne juridice de drept privat, asociațiile și fundațiile pot fi destinatare ale procedurii generale reglementate de Legea nr. 85/2006. Soluția se sprijină și pe dispozițiile art. 48 din O.G. nr. 26/2000 care prevede că atât asociațiile, cât și fundațiile pot desfășura activități economice.

Sindicatele și patronatele sunt persoane juridice de drept privat care desfă-șoară și activități economice și ca atare pot fi destinatare ale procedurii insolvenței.

Trebuie menționat că, potrivit reglementărilor cuprinse în art. 75 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, unitățile administrativ-teritoriale aflate în stare de insolvență sunt supuse procedurii generale reglementate de Legea nr. 85/2006.

CONCLUZII

Noul Cod Civil s-a bucurat, in preajma intrarii sale in vigoare, de o atentie pe care putine acte normative au experimentat-o anterior. Fie ca era vorba de noi dispozitii in materia raporturilor de familie, fie ca erau avute in vedere norme cu implicatii asupra relatiilor bancare, cerneala a curs, iar opiniile cu privire la diferitele aspecte au umplut paginile ziarelor precum si site-urile de Internet.

In acest context, impactul Noului Cod Civil asupra societatilor comerciale a fost oarecum neglijat. Probabil, o asemenea situatie a fost determinata de faptul ca, spre deosebire de vechiul cod civil sau de codul comercial, abrogate odata cu intrarea in vigoare a Noului Cod Civil, Legea nr. 31/1990 a societatilor comerciale a ramas in vigoare, iar putinele modificari ce i-au fost aduse au fost menite sa asigure o coerenta terminologica cu Noul Cod Civil si nu sa schimbe din temelii aceasta lege.

Totusi, Noul Cod Civil schimba optica asupra unor institutii din materia societatilor comerciale, iar, cel putin la prima vedere, efectele acestei schimbari ar trebui sa se dovedeasca benefice. In cele ce urmeaza vom incerca o scurta prezentare a ariilor in care, dupa parerea noastra, Noul Cod Civil influenteaza societatile comerciale.

Ca un comentariu prealabil, aparitia Noului Cod Civil a determinat disparitia Codului comercial si, la un nivel mai larg, al notiunii de "comerciant" si a celor conexe acesteia ("fapte de comert", "obligatii comerciale", etc.). Prin urmare, in mod natural, si denumirea de societati comerciale ar fi trebuit sa dispara. Desi din punct de vedere teoretic o asemenea abordare n-ar fi fost gresita, se pare ca legiuitorul a considerat aceasta un pas prea indraznet, care ar fi "tulburat apele" mai mult decat era necesar. Poate si notiunile alternative (precum "societati lucrative" sau "societati profesionale") ar fi ridicat semnele lor de intrebare. Cert este ca, in opinia noastra, suntem in prezenta unei alegeri corecte a legiuitorului, chiar daca, din punct de vedere teoretic, argumentele contrare ce se pot imagina nu sunt chiar firave.

Abordarea relaxata in privinta operatiunilor societatilor comerciale va trebui, totusi, privita cu atentie. Pe de o parte, a fost intotdeauna o problema teoretica daca societatile comerciale, pe langa sponsorizarile permise in mod expres de lege, pot face si donatii. Reticenta de a da un raspuns pozitiv ar putea sa se mentina si in contextul noii reglementari pentru ca, nu-i asa, societatile comerciale sunt subsumate unui scop economic, de a obtine profit. Pe de alta parte, lipsa de limitare in privinta operatiunilor societatii nu trebuie sa se confunde cu o lipsa a interesului societatii in ce priveste respectivele operatiuni. Prin urmare, operatiunile unei societati comerciale, chiar si ocazionale, va trebui sa fie in continuare subsumate nevoii ca ele sa fie in interesul acesteia.

Un al doilea punct in care Noul Cod Civil va avea un impact semnificativ este in disputele dintre actionarii unei societati comerciale (in general intre minoritari si majoritari). Teoria juridica arata ca un act care incalca o dispozitie legala este nul, iar in functie de tipul dispozitiei incalcate (respectiv daca apara un interes public sau unul privat), nulitatea actului respectiv va fi considerata ca absoluta sau relativa. O astfel de calificare a tipului de nulitate are consecinte importante, cu privire, de exemplu la persoanele indreptatite sa invoce o asemenea nulitate (in cazul nulitatii absolute sfera fiind mult mai larga) sau la termenul in care nulitatea se poate invoca (in cazul nulitatii absolute neexistand o limitare in timp).

Si in cazul societatilor comerciale aceasta situatie a avut, in lipsa unor prevederi legale clare, efecte importante. De-a lungul timpului, invocarea nulitatii absolute a hotararilor adunarilor generale ale actionarilor, pentru diferite motive, a fost una dintre armele aflate la dispozitia actionarilor minoritari sau, dintr-o alta perspectiva, o amenintare palpabila la adresa actionarilor majoritari. In acelasi timp, chiar si deciziile instantelor de judecata au sprijinit in mod larg teza ca incalcarile dispozitiilor legale in materie de societati comerciale sunt lovite de nulitate absoluta.

Noul Cod Civil pare, insa, sa inlature o asemenea realitate. Printr-o dispozitie expresa, se arata ca orice incalcare a unei dispozitii legale va atrage nulitatea relativa, cu exceptia situatiei in care insasi dispozitia legala respectiva impune nulitatea absoluta. Este vorba de o prezumtie de nulitate relativa. Efectul acesteia este important in materie de societati comerciale, intrucat normele Legii nr. 31/1990 nu contin, decat cu putine exceptii, o sanctiune pentru incalcarea lor. Prin urmare, in baza respectivei prezumtii, incalcarea normelor din Legea nr. 31/1990 nu va mai atrage decat nulitatea relativa.

Actionarii minoritari pierd astfel o arma puternica in lupta lor cu actionarii majoritari. Totusi, situatia nu trebuie interpretata in sens dramatic. Practic, actionarii minoritari nu pierd si liberul drept de acces la justitie, acesta trebuind doar exercitat in cadrul constrangerilor nulitatii relative (intr-un timp limitat, in principal). Pierderea actionarilor minoritari este, de fapt, pierderea unui mijloc de presiune mai eficient asupra actionarilor minoritari. Nu in cele din urma, solutia Noului Cod Civil aduce mai multa siguranta in circuitul "comercial", prin limitarea termenului in care actionarii minoritari pot actiona in justitie, nelasand societatea expusa la lipsa unui termen in acest sens, ca pana in prezent.

Ca un ultim punct, ar trebui mentionat ca Noul Cod Civil include si o serie de alte dispozitii care, la prima vedere, ar putea fi considerate incidente si societatilor comerciale (precum cele referitoare la administrarea bunurilor altuia sau la contractul de societate) si care, pe alocuri, ar putea cauza unele dificultati de interpretare, daca nu si unele probleme practice. Totusi, examinarea respectivelor dispozitii nu releva, credem noi, motive de ingrijorare: Legea nr. 31/1990 a societatilor comerciale ar trebui sa se aplice in continuare, ca lege speciala fata de Noul Cod Civil, astfel incat, in final, dispozitiile "dificile" mai sus mentionate nu intervin in materia societatilor comerciale.

Principalul sistem de reglementare al dreptului comercial este sistemul subiectiv, prin normele aplicabile profesioniștilor comercianți, și, în completare, se aplică sistemul obiectiv, alcătuit din normele ce privesc operațiunile de producție, comerțul, prestarea de servicii și executarea de lucrări.

În concluzie, având în vedere reglementările noului Codul civil, înteprinderea nu mai este o faptă de comerț ca în reglementarea Codului comercial, ci ea reprezintă forma juridică în care se desfășoară o activitate, economică sau civilă, cu caracter profesional. Dacă activitatea privește producția, comerțul, prestarea de sevicii și executarea de lucrări cu scopul obținerii de profit, atunci ea constituie o înteprindere economică/comercială și reprezintă principala formă de desfășurare a accvității comerciale.

In concluzie, se poate spune ca Noul Cod Civil aduce cateva modificari bine-venite in materie de societati comerciale, fara insa a modifica in sens negativ modul de operare al acestora.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale

Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

Literatură de specialitate

Angheni S., Volonciu M., Stoica C., Drept comercial, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București. 2008

Căpățână Octavian, Societățile comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1996

Cârcei Elena, Societățile comerciale pe acțiuni, Ed. All, București, 1999.

Cărpenaru St. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Cărpenaru St.D., Dreptul comercial in condițiile noului Cod civil, in „Curierul Judiciar” nr 10 din 2010

Catană Radu N., Dreptul societăților comerciale. Probleme actuale privind societățile pe acțiuni. Democrația acționarială, Ed. Sfera juridică, Cluj Napoca, 2007

Dominte Nicoleta Rodica, Organiuzarea și funcționarea societăților comerciale, Ed. C.H.Beck, București, 2008

Georgescu I. L., Drept comercial român. Societățile comerciale, Ed. Socec, București, 1948 [Reeditat, Ed. AllBeck, București, 2002]

Gheorghe C., Dreptul societății de capital, Ed. C.H. Beck, București, 2009

Mazilu Dumitru, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Ed. a III-a, București, 2004

Motica Radu I., Drept societar, Ed. Alma Mater, 1997

Nemeș V., Contractul de fiducie conform noului Cod civil, în Curierul judiciar, nr. 10

Nemeș V., Drept comercial – , Ed. Hamangiu, București, 2012,

Petrescu Raul, Constituirea, funcționarea și modificarea societăților comerciale. Legea nr. 31/1990, republicată, Ed. Oscar Print, București, 1999

Piperea Gh., Drept comercial, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Piperea Gheorghe, Societăți comerciale, piață de capital, aquis comunitar, Ed. All Beck, București, 2005.

Popescu Dan A., Contractul de societate, Ed. Lumina Lex, Bucrești, 1996.

Roșu Claudia, Maria Lavinia Tec, Dreptul societăților comerciale, Ed. Mirton, Timișoara, 2004

Săuleanu Lucian, Eseu asupra voinței acționarilor. Adunarea generală a acționarilor, Ed. Sitech, Craiova, 2006.

Schiau I., Prescure T., Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Analize și comentarii pe articole, ed. a 2-a, revizuită, adăugită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2009

Turcu Ion, Noul Cod civil: Legea nr. 287/2009. Cartea a V-a. Despre obligații (art. 1164-1649). Comentarii și explicații, Ed. C.H.Beck, 2011

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale

Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

Literatură de specialitate

Angheni S., Volonciu M., Stoica C., Drept comercial, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București. 2008

Căpățână Octavian, Societățile comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1996

Cârcei Elena, Societățile comerciale pe acțiuni, Ed. All, București, 1999.

Cărpenaru St. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Cărpenaru St.D., Dreptul comercial in condițiile noului Cod civil, in „Curierul Judiciar” nr 10 din 2010

Catană Radu N., Dreptul societăților comerciale. Probleme actuale privind societățile pe acțiuni. Democrația acționarială, Ed. Sfera juridică, Cluj Napoca, 2007

Dominte Nicoleta Rodica, Organiuzarea și funcționarea societăților comerciale, Ed. C.H.Beck, București, 2008

Georgescu I. L., Drept comercial român. Societățile comerciale, Ed. Socec, București, 1948 [Reeditat, Ed. AllBeck, București, 2002]

Gheorghe C., Dreptul societății de capital, Ed. C.H. Beck, București, 2009

Mazilu Dumitru, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Ed. a III-a, București, 2004

Motica Radu I., Drept societar, Ed. Alma Mater, 1997

Nemeș V., Contractul de fiducie conform noului Cod civil, în Curierul judiciar, nr. 10

Nemeș V., Drept comercial – , Ed. Hamangiu, București, 2012,

Petrescu Raul, Constituirea, funcționarea și modificarea societăților comerciale. Legea nr. 31/1990, republicată, Ed. Oscar Print, București, 1999

Piperea Gh., Drept comercial, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Piperea Gheorghe, Societăți comerciale, piață de capital, aquis comunitar, Ed. All Beck, București, 2005.

Popescu Dan A., Contractul de societate, Ed. Lumina Lex, Bucrești, 1996.

Roșu Claudia, Maria Lavinia Tec, Dreptul societăților comerciale, Ed. Mirton, Timișoara, 2004

Săuleanu Lucian, Eseu asupra voinței acționarilor. Adunarea generală a acționarilor, Ed. Sitech, Craiova, 2006.

Schiau I., Prescure T., Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Analize și comentarii pe articole, ed. a 2-a, revizuită, adăugită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2009

Turcu Ion, Noul Cod civil: Legea nr. 287/2009. Cartea a V-a. Despre obligații (art. 1164-1649). Comentarii și explicații, Ed. C.H.Beck, 2011