Dreptul apl icabil în timp de conflict armat : Dreptul Internațional [602710]

1
Dreptul apl icabil în timp de conflict armat : Dreptul Internațional
Umanitar, Dreptul Internațional al Drepturilor Omului și Dreptul
Refugiaților

Protecția persoanelor în situația unui conflict armat se bazează în
principal pe trei ramuri de drept: Dr eptul Internațional Umanitar, Dreptul
Internațional al Drepturilor Omului și Dreptul Refugiaților. Aceste trei
regimuri de drept au un scop comun, și anume să protejeze viața, sănătatea
și demnitatea umană. Cu toate acestea, domeniul d e aplicare , conținutu l
specific, cât și formularea regulilor variază.

1. Dreptul Internațional Umanitar

1.1. Calificarea unei situații
Definiția Dreptului Internațional Umanitar [DIU] menționează în mod
expres că această ramură de drept este aplicabilă în situații de confl ict armat
– fie internațional sau intern. Astfel, DIU nu este aplicabil în timp de pace,
sau în situații de tensiuni sau tulburări interne. Calificarea unei situații de
conflict armat este o etapă preliminară esențială înainte de orice
aplicabilitate a DIU . Procesul calificării unei situații drept „conflict armat”
este complicat , datorită faptului că nici Convențiile de la G eneva și nici
Protocoalele lor A diționale nu definesc în mod explicit ce cuprinde această
expresie.
Calificarea unei situații dre pt conflict armat este numai primul pas; este
necesar să se determine dacă respectivul conflict este internațional sau
intern, întrucât conținutul dreptului umanitar aplicabil diferă în funcție de
situație. Într -adevăr, în ce privește dreptul convențional (și principalele sale
instrumente legale), calificarea unui conflict armat drept internațional implică
aplicabilitatea Convenției de la Haga din 1907, celor patru Convenții de la
Geneva din 1949 și a Protocolului Adițional I la Convențiile de la Geneva,
însumând peste 600 de articole. În schimb, calificarea unui conflict drept
intern, duce la aplicabilitatea articolului 3 comun celor patru Convenții de la
Geneva, și posibil a Protocolului Adițional II, dacă sunt întrunite condițiile
necesare.

2
Indiscuta bil, recenta jurisprudență a tribunalelor penale internaționale,
cât și studiul asupra dreptului cutumiar , publicat în 2005 de către Comitetul
Internațional de Cruce Roșie, arată o creștere exponențială a regulilor de
drept cutumiar aplicabile în situația unui conflict armat intern. Ca atare,
anumite reguli care guvernau exclusiv conflictele armate internaționale, se
aplică acum și conflictelor armate interne. Cu toate acestea, deși există o
tendință de unificare a legii aplicabile indiferent de natura conf lictului,
dihotomia dintre conflictele armate internaționale și interne rămâne
relevantă și are consecințe legale importante.
Criteriile esențiale în cadrul calificării unui conflict se datorează naturii
părților la conflict. Acesta este rezultatul, î n mod special, jurisprudenței
Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie [TPIFI] , care afirmă
că un conflict armat este internațional atunci când există recurgere la forță
armată între state. În acest sens, menționăm că situațiile de ocupație
militară totală sau parțială sunt tot situații de conflict armat internațional,
chiar în absența vreunei forme de rezistență din partea statului ocupat.
Astfel, natura oficială a părților face posibilă calificarea unui conflict drept
internațional. Pe de altă parte, se poate vorbi de un conflict armat intern în
prezența unui conflict prelungit între autoritățile guvernamentale și grupuri
armate organizate, sau între asemenea grupuri într -un stat. Astfel, principala
dificultate constă în identificarea momen tului în care o situație de tensiune
sau tulburare internă evoluează pentru a atinge pragul unui conflict armat.
Aceste situații sunt relativ simple. Calificarea devine mult mai complexă
atunci când un stat terț intervine în cadrul unui conflict arma t intern (referire
la conflictul armat internaționalizat). Ar putea fi vorba de o intervenție
armat ă directă a guvernului statului terț. Calificarea depinde atunci de
partea în favoarea căreia statul terț intervine. Dacă acțiunea militară se
desfășoară la cererea guvernului statului gazdă, pentru a îl susține în lupta
împotriva unuia sau mai multor grupuri armate non -statale, conflictul își
păstrează caracterul intern. O asemenea calificare este logică, întrucât în
această situație nu există opoziție armată între două sau mai multe state,
fapt care constituie o cerință pentru calificarea unui conflict drept
internațional.
Calificarea este mai complexă atunci când intervenția armată a statului
terț este făcută în favoarea actorilor non -statali și împot riva guve rnului
statului teritorial . Într -o astfel de situație, o parte minoritară a doctrinei

3
susține că un asemenea conflict are caracter internațional. Cu toate acestea,
majoritatea urmează linia de gândire conform căreia un asemenea conflict
este împărțit în va rii relații conflictuale. Astfel, ostilitățile dintre forțele
guvernamentale ale statului teritorial și grupul armat din opoziție rămân sub
calificarea de conflict armat intern, în timp ce ostilitățile dintre aceleași forțe
guvernamentale și cele ale statu lui terț constituie un conflict armat
internațional.
Această calificare complexă este considerată a fi și logică luând în
considerare definițiile pentru conflictele armate internaționale și interne, însă
insinuează că legea aplicabilă poate varia în f uncție de forțele implcate în
același conflict armat.
Intervenția statului terț în favoarea grupului armat din opoziție poate fi și
indirectă, sub formă economică, financiară, strategică, etc.. Pe acest
considerent, conflictul armat ar putea fi descr is drept internațional, întrucât
grupul armat beneficiază de această susținere și poate fi comparat cu un
organ de facto al statului terț. Jurisprudența internațională identifică diferite
standarde pentru a caracteriza un grup armat drept un organ de facto . În
special, Curtea Internațională de Justiție evocă noțiunea de „control efectiv”1
în opinia consultativă dată în cazul Activități Militare și Paramilitare în și pe
lângă Nicaragua; iar Camera de Ap el a Tribunalului Penal Internațional
pentru Fosta Iugos lavie vorbește de „control general” în sentința din data de
15 iulie 1999 în cazul Tadic2. Cu toate acestea, în 2007, Curtea
Internațională de Justiție a reafirmat relevanța conceptului de „control
efectiv”3.

1.2. Domeniul de aplicare al Dreptului Internațion al Umanitar

1 Curtea Internațională de Justiție, Activități Militare și Paramilitare în și pe lângă Nicaragua (Nicaragua împ.
Statelor Unite ale Americii), Opinia consultativă din 27 iunie 1986, para. 116.
2 Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, Camera de Apel, Procurorul împ. Tadic, sentință, 15 iulie
1999, para. 120.
3 Curtea Internațională de Justi ție, Aplica bilitatea Convenției pentru Prevenirea și Pedepsirea Crimei de Genocid
(Bosnia și Herțegovina împ. Serbia și Muntenegru), Opinia consultativă din 26 februarie 2007, para. 398 – 400.

4
Delimitarea domeniului de aplicare al DIU se face în funcție de trei forme
de competență: ratione temporis (competența temporală), ratione loci
(competența teritorială) și ratione materiae (competența materială).
La nivel de competenț ă temporală, aplicabilitatea DIU începe odatâ cu
deschiderea ostilităților într -un conflict armat. Mult mai dificil de identificat
este momentul în care a plicabilitatea sa încetează, datorită diversității
diferitelor formule folosite în dreptul convențional . De exemplu, a patra
Convenție de la Geneva vorbește de „încheierea generală a operațiunilor
militare” [art. 6(2)], pe când Protocolul Adițional II folosește expresia
„sfârșitul conflictului armat” [art. 2(2)].
Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, încearcând să
clarifice acest aspect în hotărârea din data de 2 octombrie 1995, în cazul
Tadic, indică după cum urmează: „Dreptul internațional umanitar se aplică
de la inițierea conflictelor armate și se extinde după încetarea ostilită ților,
până când se ajunge la un consens asupra păcii; sau, în cazul conflictelor
armate interne, până când se obține o înțelegere pașnică”4. Tribunalul
respinge astfel criteriile de fapt care semnifică încetarea ostilităților. Aceasta
înseamnă că ajungere a la o încetare a focului – temporară sau definitivă –
sau chiar ajungerea la un armistițiu, nu sunt suficiente pentru a suspenda
sau limita aplicabilitatea DIU.
Aceastea fiind spuse, trebuie scos în evidență faptul că expresia „un
consens asupra păci i”, folosită de către Tribunalul Penal Internațional pentru
Fosta Iugoslavie pentru a indica momentul în care încetează aplicabilitatea
dreptului umanitar, este din nefericire prea generală și imprecisă. Într –
adevăr, dacă se admite că această expresie este comparativă cu atingerea
unui tratat de pace, criteriile utilizate de către Tribunal reflectă realitatea
numai în mod superficial, deoarece instrumentele convenționale relevante
specifică faptul că un anumit număr de prevederi legale continuă să fie
aplicabile până la aparența unei situații de fapt complet independentă de
încheierea unui tratat de pace. Astfel, citând numai cateva exemple,
protec ția conferită persoanelor private de libertate ca urmare a conflictului
(în special prizonierii de război și d eținuții civili) este aplicabilă până la

4 Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, Camera de Apel, Procurorul împ. Tadic, Decizia privind
Moțiunea de Apărare pentru Apel Interlocutoriu privind Jurisdicția, 2 octombrie 2005, para. 70.

5
eliberarea, repatrierea sau stabilirea lor în țara de alegere.5 În aceeași
modalitate, în ce privește bunurile transportate în străinătate, aplicarea
protecției încetează numai după ce aceastea au revenit pe teritor iul statului
de proveniență.
Luând în considerare domeniul de aplicare al DIU, TPIFI a afirmat că
acest set de reguli operează, în cazul unui conflict armat internațional, pe
toate teritoriile statelor beligerante, iar în cazul unui conflict armat de natur ă
internă, operează pe întreg teritoriul aflat sub controlul unei părți la conflict.
Pentru a evita interpretările greșite, afirmațiile de mai sus trebuie plasate în
contextul potrivit. Per a contrario, ele nu pot fi interpretate pentru a sugera
o exc ludere a aplicabilității DIU în afara zonelor controlate de diferite facțiuni
beligerante. Indiferent de natura conflictului, este clar faptul că ostilitățile
pot avea loc și în altă parte decât pe teritoriul statului în sine, cum ar fi spre
exemplu, în zo na economică exclusivă a statului beligerant, pe marea largă,
sau chiar în spații subacvatice, etc. Cu toate acestea, faptul că beligeranții
care acționează în astfel de zone rămân sub incidența normelor umanitare
nu este disputat.
De fapt, Tribunalul Internațional Penal pentru Fosta Iugoslavie a căutat
să delimiteze problemele ridicate de aplicabilitatea DIU în interiorul
teritoriului părților la conflict și, în special, să reamintească faptul că nicio
restricție a aplicabilității în astfel de zone nu este admisibilă ; nu contează,
spre exemplu, dacă acolo se desfășoară lupte efective sau nu. Cu alte
cuvinte, este suficientă constatarea unei stări generale de conflict armat,
pentru ca DIU să se aplice pe întreg teritoriul statului sau statelor implicate ,
sau în cadrul zonei aflate sub controlul uneia dintre părți. Într -adevăr, nu
există argument legal serios care să susțină afirmația dezvoltată de apărare
în cazul Tadic, care considera că aplicabilitatea DIU este limitată numai la
zonele unde se desfășoa ră ostilități active. Din contră, multe prevederi ale
acestui corp de lege, cum ar fi cele relative la prizonierii de război, se aplică
și dincolo de acest punct.
În cele din urmă, cu privire la aplicabilitatea materială, consemnăm
faptul că, cel puți n în teorie, DIU se aplică numai între beligeranți. Este astfel
necesar pentru ca acest corp normativ să guverneze asupra unei situații, să

5 Această excepție se bazează pe art. 5 din cea de -a treia Convenție de la Geneva, art. 6(4) din cea de -a patra
Convenți e de la Geneva, art. 3 (b) din Protocolul Adițional I și art. 2(2) din Protocolul Adițional II; este, de
asemenea, menționată de TPIFI în decizia în cazul Tadic din 2 octombrie 1995 (para. 69).

6
existe o legătură suficientă între actele incriminate și conflictul armat. Actele
infracționale care nu au nicio leg ătură cu un conflict armat, cum ar fi
atacarea unei bănci de către infractori care nu au alt scop decât îmbogățirea
personală, nu intră a priori sub incidența DIU, chiar dacă sunt săvârșite pe
un teritoriu aflat în mijlocul unui conflict armat. Distincția dintre infracțiunile
de drept comun și încălcările grave ale dreptului umanitar ridică anumite
întrebări, cum ar fi identificarea gradului necesar de conexiune între
infracțiune și conflict, pentru ca DIU să fie aplicabil.
2. Dreptul interna țional al drepturi lor omului
Dreptul internațional al drepturilor omului (cunoscut și sub sintagma de
„drepturile omului”) poate fi definit drept corpul de drepturi și fundamente
aparținând fiecărei ființe umane, a căror respectare este teoretic impusă de
către stat. A desea, sunt stabilite trei generații succesive de drepturi ale
omului. Prima generație grupează drepturile civile și politice , adică în
mare parte liber tățile care se opun puterii (dreptul la viață, libertatea
religiei, libertatea de exprimare, etc.). A doua generație include drepturile
economice, culturale și sociale pe care statele trebuie să le protejeze și să le
garanteze (dreptul la muncă, la o locuință, la educație, etc.). În fine, cea de –
a treia generație de drepturi a apărut recent, ș i se numește drepturi de
solidaritate (dreptul la dezvoltare, la pace, la un mediu sănătos, etc.).
Aceste distincții sunt uneori contestate de doctrină. Anumiți academicieni
preferă să pună accentul pe indivizibilitatea acestor drepturi, considerând
că nu există nicio diferență între ele, și că nu pot fi negate unele dintre ele
fără a le pune în pericol pe celelalte.
Aceste drepturi se regăsesc în tratate – universale sau regionale – și în
numeroase instrumente de soft law. Se consideră că o parte din aceste
drepturi (însă numai o parte) oglindesc dreptul cutumiar internațional. Spre
exemplu, Declarația Universală a Drepturilor Omului este o Rezoluție
adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, și nu este obligatorie din
punct de vedere legal, în să în prezent, majoritatea prevederilor sale
oglindesc dreptul cutumiar internațional.
O parte minoritară a doctrinei consideră că drepturile omului nu sunt
aplicabile pe timp de conflict armat – în special pentru că nu ar fi relevante
într-o asemenea situație. Cu toate acestea, în zilele noastre m ajoritatea
admit e că aceste drepturi sunt aplicabile în orice circumstanță. Curtea
Internațională de Justiție a soluționat această problemă în cazul consultativ

7
„Consecințe le Legale ale Construirii unui Zid î n Teritoriul Ocupat Palestinian”,
din data de 9 iulie 2004. Într -adevăr, Curtea a hotărât că: „ Mai general (…)
protecția conferită de convențiile drepturilor omului nu încetează în caz de
conflict armat, dat fiind efectul dispozițiilor de derogare de ace st fel, care se
regăsesc în Articolul 4 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și
Politice ”6.
Într-adevăr, principalele instrumente de drepturile omului privind
drepturile civile și politice le permit statelor membre derogări de la anumite
prevederi din tratate în cazul unei situații de urgență, și numai dacă sunt
respectate condițiile stricte definite în acestea. Astfel, în articolul 4,
paragraful 1 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, este
scris: „ În cazul unei situații de urgență, de ordin public, care amenință viața
națiunii și a cărei existență este declarată, statele părți la acest Pact pot lua
măsuri derogatorii de la obligațiile asumate în virtutea prezentului Pact,
strict în limitele exigențelor situației, cu condiția ca aceste măsuri să nu fie
inconsecvente raportat la obligațiile lor în dreptul internațional și să nu
implice discriminare pe considerente de rasă, culoare, sex, limbă, religie sau
origine socială”. Aceste prevederi privind posibilitate a de a deroga nu sunt
incluse în mod necesar în orice tratat de drepturile omului; spre exemplu,
ele nu apar în Convenția Internațională privind Eliminarea Tuturor Formelor
de Discriminare Rasială (1965), în Pactul Internațional privind Drepturile
Economic e, Sociale și Culturale (1966), în Convenția împotriva Torturii și
Altor Tratamente Crude, Inumane sau Degradante (1984) și nici în
Convenția cu privire la Drepturile Copilului (1989).
Chiar și atunci când aceste derogări sunt permise într -un tratat, de la
anumite drepturi ( cunoscute adesea sub denumirea de „nucleul” drepturilor
omului) nu se poate deroga. Între aceste d repturi esențiale, regăsim:
Dreptul la viață;
Interzicerea torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inumane
sau degradante;
Interzicerea sclaviei și servituții;
Libertatea în gândire, conștiință și religie;
Neret roactivitatea legilor penale.

6 Curtea Internațională de Justiție, Consecințele Legale ale C onstruirii unui Zid în Teritoriul Ocupat Palestinian,
Opinie Consultativă din data de 9 iulie 2004, para. 106.

8
O parte a doctrinei pune accentul pe deficiențele privind protecția, care
apar cel mai probabil atunci când este atins pragul pentru der ogarea de la
obligațiile în drepturile omului, însă pragul pentru conflict armat nu a fost
încă atins (DIU nu va fi astfel aplicabil). În această situație sunt aplicabile
numai drepturile limitate de la care nu se poate deroga. Pentru a încerca să
compense ze pentru această situație, anumite instrumente de soft law
încearcă să specifice standardele fundamentale de umanitate care
guvernează asupra protecției indivizilor în aceste situații particulare.
Relația dintre DIU și drepturile omului este în cont inuare una
controversată. Merită să menționăm că evoluția dreptului umanitar a fost
profund influențată de evoluția dreptului internațional al drepturilor omului,
și mai ales de adoptarea unor instrumente legale însemnate, precum
Declarația Universală a Dr epturilor Omului, Pactul Internațional privind
Drepturile Civile și Politice, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Această influență se observă clar în articolele 75, 76 și 77 din primul
Protocol Adițional la Convențiile de la Geneva , care stabilesc garanțiile
fundamentale și protecția femeilor și copiiilor; mai apare și în Protocolul
Adițional II în articolele 4, 5 și 6 care reiterează garanțiile fundamentale ale
celor care nu participă sau nu mai participă la ostilități, drepturile celor care
au fo st privați de libertate și garanțiile privind urmărirea penală. În plus,
modalitatea prin care DIU poate influența protecția drepturilor omului în
timpul unui conflict armat este în continuare controversată.
Problema interacțiunii dintre dreptul uman itar și drepturile omului apare,
de asemenea, și la nivel instituțional. Într -adevăr, drepturile omului prevăd
câteva mecanisme de implementare care îndreptățesc victimele încălcărilor
acestor drepturi să se plângă organelor competente, pentru a opri înc ălcarea
și, eventual, pentru a obține o compensație. Cu toate acestea, există o
controversă în ce privește jurisdicția pe care o au aceste mecanisme din
domeniul drepturilor omului , dacă în timpul investigării presupuselor
încălcări ale drepturilor omului sunt descoperite încălcări ale dreptului
internațional umanitar , comise în timpul unui conflic t armat.

3. Dreptul Refugiaților
Conflictele armate (internaționale sau interne) sunt cauza directă a unor
transferuri masive de oameni. Aceasta se întâmplă și în situații de violență

9
internă, care nu au atins pragul necesar pentru a fi calificate drept conflicte
armate (tensiuni interne). În aceste condiții, este esențial pentru actori să
cunoască regulile care guvernează statutul și tratamentul refugiaților,
persoanelor deplasate intern și apatrizilor. Trebuie să înțeleagă interacțiunile
dintre Dreptul Internațional Umanitar, Drepturile Omului și Dreptul
Refugiaților, luând în considerare importanța lor reciprocă, dar și
aplicabilitatea lor în contextul general internațional.
Dreptul refugiaților a fost conceput pentru a proteja și asista persoanele
care trec o graniță pentru că sunt victimele – sau riscă să fie victimele –
unor persecuții în statul lor de origine. Convenția de la Geneva din 1951 cu
privire la statutul refugiaților prevede că o persoană beneficiază de acest
statut, dacă: „ datorită unei temeri bine fondate de a fi persecutat pe motive
de rasă, religie, naționalitate, apartenenț ă la un anumit grup social sau
politic, se află în afara statului său de origine și nu poate, sau datorită
respectivei temeri, nu vrea să fie protejat ă de acel stat; sau care, neavând o
naționalitate și , ca rezultat al evenimentelor de acest fel, aflându -se în afara
țării în care a avut ultimul domiciliu stabil, nu poate, sau datorită respectivei
temeri, nu vrea să se întoarcă în acel stat.”7 Este important să observăm
faptul că în Convenția din 1951 nu se menționează drept motiv pentru a
obține statutul de refugiat, după trecerea unei granițe, frica de efectele
nediscrimi natorii ale unui conflict armat sau unor situații care perturbă în
mod grav ordinea publică. Din acest punct de vedere Convenția din 1951
este diferită de Convenția Organizației Uniunii Africane (OUA) referitoare la
aspecte specifice ale problemei refugiaț ilor în Africa, și de Declarația de la
Cartagena privind Refugiații (1984) , aplicabilă în țările din America Latină.
Cu toate acestea, diferitele convenții care definesc termenul de „refugiat”
stipulează și „clauze de excludere”. Pe scurt, o persoană nu poate primi
statutul de refugiat dacă a comis o crimă împotriva păcii, o crimă de război
sau o crimă împotriva umanității, așa cum sunt ele definite în instrumentele
relevante; sau dacă a săvârșit o infracțiune de drept comun gravă în afara
țării de refugiu, înainte de admiterea lui în acea țară ca refugiat; sau dacă se
face vinovat de fapte contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite. Chiar
dacă dreptul internațional al refugiaților nu este aplicabil pentru a asigura
protecția acestor persoane, drepturile omului și dreptul internațional
umanitar sunt aplicabile.

7 Art. 1, A. 2).

10
Unul dintre principiile fundamentale care guvernează dreptul refugiaților
este principiul nereturnării, care interzice înapoierea forțată a unui refugiat
în țara de origine.8
Principiul nereturnării este un principiu general de drept internațional.
Statele părți nu au nicio obligație să le acorde solicitanților de azil statut de
refugiat, dar solicitanții de azil au dreptul să ceară azil. Principiul nereturnării
interzice înap oierea unui solicitant de azil în țara sa de origine, înainte ca
cererea sa de azil să fi fost examinată. Articolul 31 din Convenție afirmă, de
asemenea, că niciun fel de pedeapsă nu poate fi dispusă împotriva unui
refugiat din cauza intrării ilegale în stat ul gazdă, dacă acesta vine direct
dintr-un teritoriu unde viața îi era pusă în pericol, și dacă se prezintă fără
întârziere în fața autorităților din statul gazdă. În baza practicii generale a
statelor, nereturnarea refugiaților poate fi considerată ca făc ând parte din
dreptul internațional cutumiar.
În același timp, acest corp de reguli le asigură refugiaților garanții
elementare în privința drepturilor omului în statul care acordă azilul.
Asemenea dreptului intern, dreptul internațional umanitar (în cazul
conflictelor armate interne) și dreptul internațional al drepturilor omului sunt
aplicabile în ceea ce îi privește pe cei care fug dintr -o locație în alta, în
interiorul granițelor țării lor, devenind persoane deplasate intern. Pentru a
atrage a tenția comunității internaționale asupra persoanelor deplasate intern
și pentru a le spori protecția, Secretariatul Națiunilor Unite a în tocmit un
document intitulat „Principii directoare privind Deplasarea Internă”. Acest
text nu este obligatoriu din punct de vedere juridic, însă cea mai mare pare
din prevederile sale sunt derivate prin analogie din dreptul internațional
umanitar, drepturile omului și dreptul refugiaților.

* Acest document este o traducere a materialelor de pregătire pentru concursul
internațional „Jean Pictet”, pregătite de către Comitetul pentru Competiția Jean
Pictet.

8 Cu privire la principiul nereturnării, a se vedea art. 33 din Convenția din 1951 cu privire la statutul Refugiaților;
art. II din Convențiai OUA; art. 3 din Declarația Națiunilor Unite cu privire la Azil ul Teritorial, adoptată de Adunarea
Generală în 1967 (Rezoluția 2312); art. 3 din Convenția Națiunilor Unite împotriva Torturii și a Altor Tratamente
Inumane și Degradante; art. 2 2 din Convenția asupra Drepturilor Copilului; art. 7 din Pactul Internațional cu privire
la Drepturile Civile și Politice.